1

1. BAZA TEORETICO-METODOLOGICĂ

A ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Analiza economico-financiară este o disciplină independentă, cu obiect şi metodă bine determinate.

Analiza economică cercetează activităţile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv

al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute. Esenţial în analiza economică este luarea în

consideraţie a relaţiilor structural-funcţionale, cât şi a celor de cauză-efect. Analiza financiară, o

componentă a analizei economice, are ca scop stabilirea unui diagnostic asupra situaţiei financiare a

întreprinderii, utilizând informaţii din bilanţ, contul de profit şi pierdere şi raportul anual.

Analiza economico-financiară se realizează în sensul invers al evoluţiei reale a fenomenului

economic, şi anume: de la rezultatele procesului cercetat către elemente şi factori.

Conţinutul analizei economico-financiare poate fi conceput în următoarele etape:

- delimitarea obiectului analizei (fapte, fenomene, rezultate);

- determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat;

- determinarea corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre diferiţi

factori care acţionează;

- sintetizarea rezultatelor analizei sub forma concluziilor şi aprecierilor asupra activităţii cercetate;

- elaborarea măsurilor pentru sporirea eficienţei activităţii în viitor.

Analiza economico-financiară are o metodă proprie, care constă în parcurgerea următoarelor

etape:

- diviziunea şi descompunerea rezultatelor;

- comparaţia;

- determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului cercetat;

- modelarea fenomenelor economice;

- măsurarea relaţiilor factorial-cauzale;

- generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

Diviziunea şi descompunerea rezultatelor. Rezultatele, reflectate prin diferiţi indicatori ai

activităţii întreprinderii, se divid şi se descompun pentru a se constitui un suport concret al analizei.

Diviziunea şi descompunerea rezultatelor sunt de mai multe feluri: diviziunea după timpul de formare a

rezultatelor, diviziunea după locul de formare a lor şi descompunerea pe părţi, elemente, factori, cauze.

Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economico-financiare prin

prisma unui criteriu de referinţă, a unei baze de comparaţie, cum ar fi: nivelul obiectivelor programate,

rezultatele perioadei precedente, rezultatele altor întreprinderi concurente, normative, standarde.

Condiţia esenţială ce determină caracterul ştiinţific al comparaţiei o reprezintă comparabilitatea

datelor care trebuie să aibă un conţinut omogen, să fie exprimate într-un etalon unic, să fie determinate

după o metodologie unică.

Determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului analizat constă în

cunoaşterea schimbărilor de stare în activitatea întreprinderii, a relaţiilor structural-funcţionale ce se

formează între elementele acesteia. Determinarea sistemului factorial-cauzal asigură premisa constituirii

modelelor de analiză.

Modelarea fenomenelor economice. Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar

exactă a unor aspecte ale realităţii, în care, fiind abstracţie de tot ceea ce se consideră neesenţial, se

realizează o sinteză de un anumit fel, o generalizare. In funcţie de forma de reprezentare a fenomenului,

se disting trei tipuri de modele: a)imitative; b)analogice; c)simbolice. In analiza economico-financiară

prevalează modelele simbolice. Ca exemplu, se pot avea în vedere:

a)modelele de corelaţie deterministe:

s

e

N

P

în care:

2

Pe - profitul din exploatare;

Ns - numărul mediu de salariaţi.

b) modelele multiplicative:

în care: CA - cifra de afaceri;

Ae - active de exploatare.

Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale. Cuantificarea relaţiilor factorial-cauzale are drept scop

determinarea mărimii, sensului şi intensităţii acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat. Pentru

comensurarea acţiunii fiecărui factor asupra fenomenului cercetat se recurge, mai întâi, la determinarea

sistemului de legături dintre factori: legături de tip funcţional şi legături statistice.

Legăturile funcţionale se manifestă între două fenomene, în care unul este cauză şi celălalt efect;

modificarea fenomenului cauză determină în mod univoc schimbarea fenomenului efect. In cazul în care

factorii de influenţă sunt legaţi de rezultatul economic prin legături de tip funcţional, şi anume: a)produs,

raport; b)sumă, diferenţă, se aplică următoarele metode de calcul al influenţei factorilor asupra modificării

indicatorilor analizaţi: a)metoda substituirilor în lanţ; b)metoda balanţieră; c)cercetările operaţionale.

Metoda substituirilor în lanţ, considerată de unii autori ca fiind metoda analizei, se aplică numai

în cazul în care între factorii de influenţă şi rezultatul analizat există relaţia de produs sau raport.

Aplicarea acestei metode impune respectarea următoarelor principii:

a)construcţia modelului se face pe baza aşezării factorilor în ordinea de condiţionare economică,

ceea ce înseamnă că substituirea se face astfel: întâi, factorii cantitativi şi după aceea, factorii calitativi

(când apar şi factorii de structură, ei urmează celor cantitativi);

b)substituirile se fac succesiv;

c)un factor substituit se menţine ca atare, în operaţiile ulterioare.

În expresia cea mai simplă, legătura de condiţionare a factorilor capătă expresia unei funcţii: Y = f

(x). De exemplu, într-o relaţie de trei factori, rezultatul reprezintă o funcţie exprimată astfel: Y = f(x1, x2,

x3).

Folosind valorile din baza de comparaţie şi cele efective, relația se notează astfel:

;cbaR 0000 =

.cbaR 1111 =

În cazul relaţiei de produs între factorii de influenţă ai rezultatului economic analizat,

aplicarea metodei substituirilor în lanţ se realizează prin parcurgerea următoarelor etape de

analiză:

a)calculul abaterii rezultatului economic faţă de perioada anterioară sau programată:

;RRR 01 −=

b)descompunerea abaterii rezultatului economic pe factorii de influență:

;c ·b ·a-c ·b ·aR 000111=

c)calculul influenței fiecărui factor asupra abaterii rezultatului economic de

la nivelul programat sau cel obţinut în perioada anterioară:

;cbaR ++=

- influenţa factorului a (Aa):

- influenţa factorului b (Ab):

- influenţa factorului c (Ac):

Influenţele modificării factorilor a, b şi c asupra abaterii rezultatului economic analizat sunt diferite

de abaterile înregistrate de factorii de influenţă de la o perioadă la alta sau faţă de perioada prognozată:

3

Atunci când un factor nu se modifică (a1 = a0), influenţa acestuia asupra abaterii rezultatului

economic este nulă (∆a = 0).

Dacă relaţia este prezentată pe bază de indici, atunci:

în care: I = indicele rezultatului supus analizei i1, i2, ... in = indicele factorului respectiv

În exemplul de faţă, relaţia fiind compusă din trei factori, înseamnă că:

Influenţele se calculează astfel:

In cazul când relaţia determinată se exprimă sub formă de raport, modelul de analiză în situaţia în

care este condiţionat de doi factori se notează astfel:

Separarea influenţei celor doi factori, când factorul cantitativ se află la numărătorul raportului, se

face pe baza formulelor:

- influenţa factorului a(∆a):

- influenţa factorului b(∆b):

Dacă relaţia se exprimă prin indici, atunci:

Influenţele celor doi factori, în situaţia de faţă, se stabilesc astfel:

- influenţa factorului a(∆a):

∆a = ia - 100;

4

- influenţa factorului b(∆b):

În cazul în care factorul cantitativ este la numitorul relaţiei, se va determina mai întâi influenţa

acesteia:

respectiv, pe baza indicilor:

- influenţa factorului a(∆a):

respectiv pe baza indicilor:

In afara substituirilor în lanţ, în scopul separării influenţei factorilor în cazul relaţiilor de

proporţionalitate directă sau inversă, în literatura de specialitate se întâlneşte şi metoda determinării

izolate a acţiunii factorilor, cu o serie de variante. Potrivit acestei metode se respectă un singur principiu

din cele enunţate anterior, şi anume că substituirile se fac succesiv.

Formele metodei sunt:

În acest caz, ∆R = ∆a + ∆b + ∆c + r, în care „r" reprezintă restul nedescompus în legătură cu care s-

au emis diferite ipoteze de repartizare pe factori:

Metoda balanţieră permite evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat,

comparând elementele balanţei - valori efective cu cele din baza de referinţă. Un exemplu al balanţei îl

constituie relaţia:

R = a + b - c, întâlnită în practică în exprimarea, de exemplu, a volumului vânzărilor.

În relaţia de mai sus, influenţele elementelor componente se stabilesc astfel:

- influenţa elementului a(∆a):

∆a = a1 – a0;

- influenţa elementului b(∆b):

∆b = b1 – b0;

- influenţa elementului c(∆c):

∆c = (-c1) - (-c0).

5

Corelaţia statistică exprimă dependenţa dintre două sau mai multe caracteristici exprimate

numeric. In cazul în care avem o singură caracteristică factorială (x) şi o singură caracteristică rezultativă

(y), se va aplica metoda corelaţiei simple. În schimb, dacă avem înregistrate mai multe caracteristici

factoriale (x1, x2, ... xn) şi o singură caracteristică rezultativă „y", se vor aplica metodele corelaţiei

multiple.

Cercetările operaţionale reprezintă un ansamblu de metode matematice care sunt utilizate în

adoptarea deciziilor, în cazul când intervin numeroşi factori ce trebuie avuţi în vedere.

Generalizarea rezultatelor analizei, ultima etapă a analizei economico-financiare, înseamnă

reunirea într-un ansamblu coerent a constatărilor rezultate din studiul factorial-cauzal al fenomenelor,

reţinându-se aspectele esenţiale pentru procesul decizional de valorificare eficientă a resurselor

întreprinderii.

O alta abordare a metodologiei de cercetare in domeniul analizei economic-financiare o prezentam

in continuare.

Metodologia analizei economico-financiare

Ansamblul metodelor, tehnicilor şi procedeelor (denumite în continuare metode) folosite pentru

analiza fenomenelor economico-financiare formează metodologia analizei economico-financiare.

Metodologia analizei economico-financiare cuprinde metode specifice şi metode comune cu alte

ştiinţe, grupate în două mari categorii: metode ale analizei calitative şi metode ale analizei cantitative.

Metode ale analizei calitative

Metodele analizei calitative urmăresc realizarea scopului analizei calitative, şi anume, stabilirea

esenţei fenomenului cercetat, a caracteristicilor sale fundamentale.

În categoria metodelor analizei calitative sunt cuprinse: modelarea, divizarea şi descompunerea

rezultatelor, comparaţia şi gruparea.

Modelarea fenomenelor economico-financiare

Modelarea fenomenelor economico-financiare este o metodă de cercetare bazată pe

reprezentarea simplificată a realităţii, iar instrumentul folosit este modelul.

Modelele, după modul de reprezentare a fenomenelor, pot fi grupate în: modele imitative,

modele analogice şi modele simbolice.

Modelul imitativ reprezintă fenomenul prin el însuşi, la o altă scară (de exemplu: fotografii,

hărţi, machete etc).

În modelul analogic, anumite proprietăţi ale fenomenului studiat sunt reflectate prin alte

proprietăţi (de exemplu: grafice, diagrame etc).

Modelul simbolic presupune utilizarea simbolurilor alfa- numerice pentru a reprezenta

fenomenele economico-financiare şi se regăseşte sub forma unei ecuaţii.

Dintre tipurile de modele menţionate, în analiza economico-financiară se folosesc cu precădere

modelele simbolice, urmate de modelele analogice.

Divizarea şi descompunerea rezultatelor

Rezultatele economico-financiare ale activităţii unei firme pot fi studiate aprofundat şi analizate prin

diviziunea şi descompunerea lor.

În cadrul acestei metode calitative a analizei economico-financiare, se pot identifica următoarele

tipuri:

a)diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, care presupune stabilirea contribuţiei

fiecărui diviziuni de timp la formarea rezultatului unei perioade date. De exemplu, dacă perioada dată este

6

anul calendaristic, atunci diviziunile de timp care pot fi avute în vedere sunt: semestrul, trimestrul, lunile,

decadele, săptămânile, zilele.

Analiza prin divizarea după timpul de formare a rezultatelor permite determinarea contribuţiei

fiecărei diviziuni de timp la formarea rezultatelor perioadei date, calcularea abaterilor de la tendinţa

generală de evoluţie a fenomenului studiat, dinamica pe diviziuni de timp etc.

Exemple de aplicare a diviziunii după timpul de formare a rezultatelor: analiza ritmicităţii

producţiei obţinute, analiza ritmicităţii livrărilor, încasărilor etc;

b)diviziunea după locul de formare a rezultatelor, care presupune stabilirea contribuţiei

structurilor organizatorice ale firmei la formarea rezultatului total obţinut într-o anumită perioadă. Analiza

prin divizarea rezultatului după locul de formare a acestuia permite stabilirea contribuţiei în mărimi

absolute a ponderilor de la tendinţa generală etc. Exemple de aplicare a diviziunii după locul de formare a

rezultatelor: analiza cifrei de afaceri pe pieţe geografice, analiza cheltuielilor pe centre de costuri, analiza

rentabilităţii pe centre de profit etc;

c)descompunerea pe elemente componente, ce are rolul de a identifica părţile componente ale

rezultatului analizat. Scopul acestei analize este de a stabili contribuţia fiecărui element component la

formarea şi modificarea rezultatului total.

Descompunerea pe elemente componente a unui rezultat economico-financiar permite

aprofundarea analizei prin trecerea de la nivelul întregului, la nivelul componentelor şi identificarea

factorilor specifici fiecărui element component.

Descompunerea pe elemente componente serveşte analizei structurale a fenomenului cercetat.

Comparaţia

Analiza oricărui fenomen economico-financiar presupune existenţa unei baze comparative, a unui

criteriu de referinţă, pentru a se putea face o apreciere asupra fenomenului studiat.

În funcţie de criteriul de referinţă ales, se pot întâlni următoarele tipuri de comparaţii:

a)comparaţii în timp (dinamică), ce se bazează pe valorile fenomenului ales înregistrate într-o anumită

perioadă de timp;

b)comparaţii în spaţiu, care presupun comparaţii cu firmele concurente, cu media sectorială etc;

c)comparaţii mixte, în timp şi spaţiu, care presupun îmbinarea criteriilor a) şi b) menţionate anterior;

d)comparaţii faţă de un criteriu prestabilit cum ar fi buget, clauze contractuale, standarde, normative etc;

e)alte comparaţii decât cele menţionate anterior (de exemplu: comparaţii pe baza metodei scorurilor,

comparaţii de variante în cazul unui studiu tehnico-economic etc.).

Pentru a se asigura comparabilitatea indicatorilor şi a datelor folosite în analiză trebuie ca sfera de

cuprindere a indicatorilor să fie similară, evaluarea să se facă pe acelaşi etalon (de exemplu: unităţi

monetare comparabile) şi să folosească aceleaşi metode de calcul (aplicarea principiului permanenţei

metodelor de calcul al indicatorilor economico-financiari).

Gruparea

Gruparea presupune separarea unei colectivităţi în grupe omogene de unităţi, după anumite

criterii (caracteristici).

Criteriile de grupare se aleg în funcţie de specificul fenomenului studiat.

Gruparea, ca metodă de cercetare, este premergătoare analizei structurale a fenomenelor

economico-financiare.

De exemplu, în analiza structurală a potenţialului uman al unei firme, se pot folosi drept criterii de

grupare: vârsta, vechimea, pregătirea profesională etc.

7

Metode ale analizei cantitative

Metodele analizei cantitative urmăresc măsurarea influenţelor elementelor componente şi/sau

ale factorilor asupra mărimii şi variaţiei fenomenului economico-financiar cercetat.

Metodele analizei cantitative diferă unele faţă de altele în funcţie de tipul de legături funcţional-

cauzale, acestea putând fi de tip determinist sau de tip stocastic.

O legătură funcţional-cauzală este de tip determinist atunci când fenomenul analizat (variabila

dependentă) este influenţată strict (în totalitate) de factorii identificaţi (variabile independente).

În cadrul legăturii de tip determinist, se includ dependenţele dintre variabila rezultativă şi

variabilele independente care iau forma proporţionalităţii directe sau inverse.

Legătura dintre un fenomen şi factorii de influenţă este de tip stocastic (non-determinist) atunci

când variabilei independente îi corespund mai multe valori ale variabilei dependente, existând o

probabilitate de dependenţă. Rezultatele obţinute cu ajutorul modelelor stocastice arată evoluţii probabile

în funcţie de apartenenţa la intervale a valorilor unei variabile.

Este posibil ca folosirea metodelor analizei cantitative „să nu ofere satisfacţie totală în cunoaşterea

fenomenelor economice"1, ca urmare a următoarelor contradicţii: dintre esenţial şi fenomenologic, dintre

cauzal şi stocastic şi dintre raţional şi empiric2.

Contradicţia dintre esenţial şi fenomenologic constă în faptul că datele cercetate, corecte fiind, să

nu reflecte esenţa fenomenului studiat.

Contradicţia dintre cauzal şi stocastic constă în aceea că deducem cauzalitatea fenomenelor din

ipoteze probabilistice.

Contradicţia dintre raţional şi empiric constă în faptul că rezultatele metodei deductive de

cercetare nu concordă cu constatările cercetărilor empirice, pentru că realitatea este mai bogată decât

logica.

În categoria metodelor analizei cantitative includem: metoda substituţiilor în lanţ, metoda

balanţieră, metoda analizei regresionale, metoda grilelor de evaluare, diagrama Pareto, cercetările

operaţionale etc.

Metoda substituirilor în lanţ

Metoda substituţiilor în lanţ, întâlnită sub denumirea de metoda iterării, se foloseşte în cazul în care

între factorii fenomenului studiat există relaţii de tip determinist de forma produsului sau a raportului

(între fenomenul studiat şi factorii de influenţă există proporţionalitate directă sau inversă).

Metoda substituirilor în lanţ are la bază trei principii, şi anume:

a)ordonarea factorilor în cadrul modelului de analiză are în vedere condiţionarea lor economică,

şi anume: factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi.

Factorii cantitativi reprezintă suportul material al factorilor calitativi şi, implicit, al fenomenului

studiat (de exemplu: forţa de muncă este suportul material al productivităţii muncii şi al producţiei

obţinute; producţia fizică vândută este suportul profitului unitar şi al profitului total etc.).

Factorul structură apare în cazul mărimilor agregate, formate din componente eterogene, care pot

fi însumate prin folosirea unui etalon de evaluare comun (preţuri, timp etc.).

Factorul calitativ este de aceeaşi natură cu fenomenul analizat, dar are o sferă de cuprindere

diferită (de exemplu: productivitatea muncii este factor calitativ în cazul analizei producţiei obţinute);

b)substituirile se fac succesiv, avându-se în vedere ordinea menţionată la principiul a);

c)un factor substituit se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare.

Aplicarea metodei se poate face pe bază de mărimi absolute şi pe bază de mărimi relative (indici).

Situaţiile tipice de aplicare a metodei substituirilor în lanţ sunt: produs între factori şi raport între

factori.

1Gheorghiu A. (coord.), Analiza activităţii economice a întreprinderilor industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p. 26. 2 Ibidem.

8

A)Cazul produsului între factori

Modelul general al unui fenomen economic de acest tip este următorul:

F = a x b x c.

Aplicarea metodei substituirilor în lanţ pe bază de mărimi absolute se realizează astfel:

ΔF = F1 - F0,

unde:

1 - informaţia de stare;

0 - baza de comparaţie.

Calculul influenţelor factorilor asupra fenomenului studiat se realizează astfel:

Aplicarea metodei substituirilor în lanţ pe bază de indici se prezintă astfel:

Calculul influenţelor modificării relative a factorilor asupra variaţiei relative a fenomenului

studiat se realizează astfel:

Indicele unui fenomen oarecare „N", influenţat de n factori, se determină astfel:

Influenţa unui factor oarecare „k" asupra variaţiei fenomenului „N" se stabileşte astfel:

B)Cazul raportului între factori

Modelul general al unui fenomen economic în acest caz este următorul:

9

Stabilirea influenţelor factorilor se face diferit, după locul unde este situat factorul cantitativ

(numitor sau numărător).

B1)În cazul în care factorul cantitativ este la numitor, atunci influenţele factorilor se stabilesc

astfel:

■ pe bază de mărimi totale:

ΔP = P1 - P0;

■ pe bază de indici:

B2) În cazul în care factorul cantitativ se află la numărător, influenţele factorilor se separă

astfel:

■ pe bază de mărimi totale:

■ pe bază de indici:

În situaţia în care numărătorul şi/sau numitorul unui model de tip raport între factori se dezvoltă

după relaţii de tip produs, raport şi balanţier, pentru stabilirea influenţelor factorilor indirecţi se aplică

principiile metodei substituirilor în lanţ.

În literatura de specialitate, se întâlneşte şi metoda substituirii izolate a factorilor. În cazul

utilizării acestei metode, se aplică un singur principiu dintre cele menţionate la metoda substituirilor în

lanţ, şi anume cel al substituirilor succesive. Suma influenţelor factorilor, în acest caz, nu mai este egală

cu modificarea totală a fenomenului analizat, ca în cazul aplicării metodei substituirilor în lanţ, apărând

restul nedescompus, pentru care s-au emis diferite ipoteze de alocare pe factori.

10

Metoda balanțieră

Metoda balanţieră se utilizează atunci când între fenomenul studiat şi elementele acestuia sunt

relaţii de tip determinist, care îmbracă forma sumei şi/sau a diferenţei.

Modelul general al unui fenomen care presupune aplicarea metodei balanţiere este

următorul:

R = a + b - c.

Pentru cuantificarea influenţei modificării unui element asupra abaterii fenomenului analizat se

aplică următorul principiu: se calculează diferenţa dintre valoarea efectivă (informaţia de stare) şi

valoarea luată ca bază de comparaţie, ţinându-se seama de semnul cu care elementul respectiv apare în

model. Suma influenţelor elementelor componente trebuie să fie egală cu variaţia totală a fenomenului

studiat.

În cazul modelului general „R", cuantificarea influenţelor variaţiei elementelor componente

se prezintă astfel:

Metoda balanţieră se foloseşte în cazul analizei structurale a fenomenelor economico-financiare

(de exemplu: analiza structurală a cifrei de afaceri pe clienţi/produse/pieţe de desfacere, analiza

structurală a costurilor pe elemente de cheltuieli etc).

Metoda ratelor

O rată exprimă o corelaţie între doi indicatori economico-financiari.

Rata se calculează ca raport între doi indicatori comparabili din punct de vedere economico-

financiar şi are o semnificaţie superioară celor doi termeni luaţi separat.

Ratele, după natura lor, pot fi grupate în următoarele categorii:

a)rate de structură, de natura ponderilor, care exprimă contribuţia părţilor la formarea fenomenului.

Ratele de structură permit comparaţii între firme de dimensiuni diferite, precum şi sesizarea modificărilor

structurale în cadrul unei întreprinderi de-a lungul timpului;

b)rate de eficienţă, ce reflectă corelaţia din efect şi efort. Ratele de eficienţă pot fi de două tipuri:

-efect/efort (de exemplu: rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii resurselor consumate,

productivitatea muncii etc);

-efort/efect (de exemplu: ratele de eficienţă a cheltuielilor, costul unitar etc);

c)rate ale echilibrului financiar, ce reflectă corelaţia dintre posturi sau grupe de posturi bilanţiere de

activ şi de pasiv (de exemplu: ratele de lichiditate, rata solvabilităţii globale etc.).

Ratele servesc pentru comparaţii în timp şi spaţiu.

Ratele sunt folosite, de regulă, pentru a analiza poziţia întreprinderii faţă de media ramurii de

activitate, faţă de principalii concurenţi de pe piaţă, faţă de situaţia economică generală etc. De asemenea,

ratele prezintă o importanţă deosebită şi comparaţia cu realizările anterioare ale întreprinderii.

11

Metoda scorurilor

Scorul este o metodă de analiză-diagnostic a riscului, folosită, de regulă, de utilizatori externi de

informaţii economico-financiare, dar şi de firmă, şi se bazează pe combinarea liniară a unui grup de rate

financiare semnificative.

Forma generală a unei funcţii-scor este următoarea:

Z = a1x1 + a2x2 + .......... + anxn,

unde:

a1, a2 ... an - coeficienţii de semnificaţie;

x1, x2 ... xn - variabilele independente (ratele luate în calcul).

Stabilirea scorului presupune parcurgerea următoarelor etape3:

1)alegerea unui eşantion de firme care să cuprindă două categorii de întreprinderi: falimentare sau aflate

în dificultate şi fără probleme financiare;

2)compararea celor două grupuri de întreprinderi, pe un interval de timp suficient de mare, pe baza unor

indicatori susceptibili de a fi semnificativi;

3)selectarea indicatorilor ce realizează cea mai bună discriminare;

4)elaborarea, prin tehnica analizei discriminante, a unei combinaţii liniare a indicatorilor semnificativi

(funcţia-scor);

5)alegerea unui punct (sau a unor puncte) de inflexiune care să realizeze clasificarea predictivă a

întreprinderilor în cele două grupuri;

6)analiza a priori şi a posteriori a ratei de succes a scorului prin compararea clasificării predictive cu

situaţia cunoscută a firmelor din eşantion.

Scorul constatat la nivelul unei firme permite estimarea riscului de faliment la un moment dat.

Metoda analizei regresionale (corelaţiei)

Metoda analizei regresionale, denumită şi metoda corelaţiei, se utilizează atunci când între

fenomenul studiat şi factorii de influenţă sunt relaţii de tip stocastic (non-determinist). Metoda analizei

regresionale este folosită pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de

influenţă, precum şi a influenţelor acestora.

Pentru aplicarea metodei analizei regresionale în analiza fenomenelor economico-financiare

se parcurg următoarele etape4:

a)stabilirea conţinutului economic al fenomenului analizat (y) şi al factorilor săi de influenţă (x1,

x2,... xn);

b)identificarea legăturilor de cauzalitate şi stabilirea ecuaţiei de regresie. Ecuaţiile de regresie

pot fi de tip linear, parabolic, hiperbolic, exponenţial, logaritmic etc;

c)calculul valorii parametrilor ecuaţiei de regresie, folosind metoda celor mai mici pătrate;

d)determinarea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă. În acest

scop, se calculează coeficientul de corelaţie (ryx) sau raportul de corelaţie:

e)cuantificarea influenţei factorilor asupra fenomenului cercetat cu ajutorul coeficientului de

determinaţie (dyx):

3Anghel I., Falimentul. Radiografie şi predicţie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pp. 37-38. 4 Vâlceanu G., Robu V., Georgescu N. (coord.), Analiză economico-financiară. Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti,

2005, p. 39.

12

unde:

b - coeficientul de regresie;

n - numărul de termeni ai seriei cercetate; ry2 - dispersia lui y.

Metoda grilelor de evaluare5

Aplicarea metodei grilelor de evaluare presupune următoarele etape:

a)selectarea criteriilor de evaluare a activităţii cercetate;

b)determinarea coeficienţilor de ponderare (suma lor este întotdeauna egală cu 1);

c)notarea criteriilor de evaluare;

d)calculul notei medii ponderate pe baza relaţiei:

unde:

cpi - coeficientul de ponderare a criteriului „i";

ni - nota acordată criteriului „i".

Un exemplu de aplicare a metodei grilelor de evaluare este analiza poziţiei concurenţiale a firmei

dintr-o anumită industrie.

Diagrama Pareto (metoda ABC)

Diagrama Pareto (metoda ABC) are la bază ideea de a se acorda, în analiză, o importanţă

proporţională cu contribuţia elementelor la formarea unui fenomen.

Etapele aplicării metodei sunt6:

-identificarea fenomenului şi a parametrului specific acestuia;

-stabilirea valorilor parametrului specific;

-ordonarea elementelor componente ale fenomenului în ordinea descrescătoare a parametrului specific;

-calculul valorilor cumulate ale parametrului specific;

-delimitarea a trei zone, A, B şi C (metoda mai este denumită şi „metoda ABC");

-reprezentarea grafică a curbelor ABC (curba teoretică pe baza datelor statistice şi curbele reale pe baza

informaţiilor din firma analizată).

Domeniile în care se foloseşte frecvent diagrama Pareto sunt: analiza stocurilor, analiza costurilor,

analiza cifrei de afaceri, analiza furnizorilor.

Cercetările operaţionale

Cercetările operaţionale sunt utilizate în cazul relaţiilor cauzale de tip stocastic, reprezentând un

ansamblu de metode folosite în adoptarea deciziilor atunci când intervin numeroşi factori.

Cercetările operaţionale se caracterizează prin7:

a)studierea unor sisteme organizate, influenţate de un complex de factori;

5Vâlceanu G., Robu V., Georgescu N. (coord.), Analiză economico-financiară.Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti,

2005, p. 45. 6Niculescu M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 46. 7Mărgulescu D. (coord.), Analiza economico-financiară - metode şi tehnici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, p. 49.

13

b)aplicarea unor metode ştiinţifice de evidenţiere a legăturilor de inter-dependenţă, de exprimare

a lor într-o formă matematică şi de atribuire a unor ponderi fiecărui element sau factor;

c)raţionalizarea deciziilor.

Metodele utilizate în cercetările operaţionale pot fi grupate astfel:

-deterministe: programarea liniară, programarea dinamică, teoria jocurilor, metoda drumului critic etc;

-probabiliste: lanţurile MARCOV, teoria firelor de aşteptare, metoda PERT;

-simulative: metoda Monte Carlo, modelul dinamic al simulării gestionare etc.

Cercetările operaţionale sunt utilizate în analiza previzională.

Sistemul de indicatori ai analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară a unei firme presupune existenţa unui sistem de indicatori, care trebuie să

ofere informaţii pentru evaluarea şi luarea deciziilor necesare pentru buna funcţionare a acesteia.

Sistemul de indicatori, folosit de analiza economico-financiară, poate fi structurat astfel:

a)indicatori ai potenţialului intern, care pot fi grupaţi asfel:

al)indicatori ai potenţialului uman (număr, structură, calitate, utilizare extensivă, eficienţă etc);

a2)indicatori ai potenţialului material (dimensiune valorică, structură, stare, utilizare extensivă,

utilizare intensivă, eficienţă etc);

b)indicatori ai consumului de resurse, care se pot structura astfel:

bl)indicatori ai consumului total de resurse (cheltuieli totale, cheltuieli de exploatare, cheltuieli

materiale, cheltuieli cu personalul, cheltuieli variabile, cheltuieli fixe, cheltuieli directe, cheltuieli

indirecte, cheltuieli financiare, cheltuieli extraordinare etc);

b2)indicatori ai eficienţei consumului de resurse (niveluri ale cheltuielilor totale sau pe categorii

de cheltuieli la 1.000 lei venituri sau cifră de afaceri etc);

c)indicatori ai performanţelor economico-financiare, care pot fi grupaţi astfel:

cl)indicatori ai performanţei economice (cifra de afaceri, valoarea adăugată, producţia

exerciţiului, producţia-marfă fabricată, producţia fizică, marja comercială etc);

c2)indicatori ai performanţei financiare pe baza rentabilităţii (rezultatul exploatării, rezultatul

aferent cifrei de afaceri, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut al

exerciţiului, rezultatul net, rezultatul global, rata rentabilităţii comerciale, rata rentabilităţii resurselor

consumate, rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare etc);

c3)indicatori ai creării de valoare (valoarea economică adăugată, valoarea de piaţă adăugată,

valoarea lichidă adăugată, rentabilitatea totală a acţionarilor, rata rentabiltăţii fluxurilor de numerar etc);

d)indicatori ai poziţiei financiare, grupaţi astfel:

dl)indicatori ai capitalurilor (capitalul social, capitalul propriu, capitalul împrumutat, capitalul

permanent, activul net etc);

d2)indicatori ai mijloacelor economice şi ai surselor de finanţare (ratele de structură privind

activul şi pasivul bilanţului);

d3)indicatori ai lichidităţii şi solvabilităţii (rata lichidităţii curente, rata lichidităţii rapide, rata

lichidităţii imediate, rata solvabilităţii globale, rata solvabilităţii patrimoniale etc);

d4)indicatori ai echilibrului financiar (fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria

netă etc);

d5)indicatori ai rotaţiei activelor şi pasivelor (viteza de rotaţie a activului total, viteza de rotaţie a

activului circulant şi a elementelor sale componente, durata de plată a furnizorilor şi a celorlalte surse

atrase etc);

e)indicatori ai fluxurilor de trezorerie, care pot fi structuraţi astfel:

el)indicatori ai fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare (fluxul de numerar din

activitatea de exploatare şi ratele financiare aferente acestuia);

e2)indicatori ai fluxurilor de numerar din activitatea de investiţii (suma fluxului de numerar din

investiţii şi ratele financiare asociate acestuia);

14

e3)indicatori ai fluxurilor de numerar din activitatea de finanţare (suma fluxului de trezorerie din

activitatea de finanţare şi ratele aferente acestuia).

Cu privire la indicatorii menţionaţi, precizăm că formulele de calcul, modelele de analiză şi

semnificaţia lor se vor prezenta în capitolele următoare ale lucrării.

Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiza economico-financiară

Principalele categorii de utilizatori (care formează cererea de analiză) sunt următoarele:

A)furnizorii de capital;

B)managementul;

C)partenerii de afaceri;

D)statul;

E)alţi utilizatori.

A.Furnizorii de capital

1)Acţionarii reprezintă unii dintre participanţii majori pe piaţa cererii de informaţii oferite de

analiza economico-financiară. Aceştia sunt interesaţi simultan de două aspecte:

a)orientarea investiţiei; aceasta se referă la alegerea portofoliului de acţiuni în funcţie de preferinţele

investitorului legate de risc, câştigul din dividende, lichiditate etc. Analiza performanţelor curente ale

companiei şi aşteptările privind viitoarea rentabilitate reprezintă elemente esenţiale pentru decizia

investitorilor;

b)controlul administrării investiţiei; aceasta se referă la monitorizarea managementului în încercarea de a

menţine sau orienta acţiunile acestuia către interesul acţionarilor. În special în cazul firmelor cu un

acţionariat dispersat, managementul poate avea o putere discreţionară în utilizarea resurselor. Investitorii

sunt interesaţi să monitorizeze felul în care managementul controlează şi orientează resursele

întreprinderii în interesul acţionarilor, astfel încât să poată evidenţia managementul ineficient şi să ia

decizii în consecinţă. Pentru această interpretare, informaţiile privind rentabilitatea medie a ramurii sunt

absolut necesare, în condiţiile în care ele reprezintă o bază de comparaţie inatacabilă.

În oricare dintre situaţii unul dintre obiectivele importante ale analizei îl reprezintă detectarea

situaţiilor de necorelare între valoarea afacerii şi preţul pe piaţă.

2)Investitorii în obligaţiuni au obiective diferite de cei care participă la capitalul social al firmei.

Nivelul de rentabilitate a companiei, situarea acestuia faţă de media ramurii sunt mai puţin relevante

pentru capacitatea firmei de a-şi achita principalul şi dobânda. Rezultă că lucrul cel mai important pentru

această categorie de utilizatori este capacitatea de plată, adecvarea fluxului de numerar la nivelul dat al

îndatorării; în acest caz, situaţia medie a ramurii reprezintă un indiciu util şi important pentru estimarea

riscului investiţiei în obligaţiuni emise de o anumită întreprindere.

În practică, se utilizează frecvent ratingul datoriilor ca indicator care măsoară probabilitatea

rambursării în timp a serviciului datoriei (principal plus dobândă).

3)Băncile şi alţi investitori sunt o categorie de utilizatori interesaţi de situaţia financiară actuală

şi de perspectivă a clienţilor din două puncte de vedere:

a)decizia de acordare a unei finanţări (inclusiv condiţiile finanţării);

b)orientarea politicii de monitorizare a împrumutului acordat.

În situaţia în care o instituţie financiară sau o entitate similară a furnizat o parte importantă din

capitalul investit într-o firmă, este normal să urmărească atent şi, dacă este cazul (de exemplu, în

procedura de reorganizare), să se implice în asigurarea performanţelor managementului.

B.Managementul

Managementul companiei utilizează în mod uzual analiza propriilor rezultate şi performanţe

financiare prin raportare la nivelurile anterioare, situaţia industriei şi a principalilor concurenţi sau

comparativ cu valorile planificate etc. Analiza evoluţiei în timp a performanţelor influenţează politica de

investiţii, investiţiile în cercetare-dezvoltare, politica de marketing-promovare etc. De asemenea, politica

de achiziţii şi fuziuni este bazată pe diagnosticul economico-financiar.

15

Firmele-ţintă şi/sau potenţialii agresori se stabilesc într-o bună măsură pe analiza economico-

financiară, chiar dacă factorii intuitivi sau emoţionali pot avea şi ei o influenţă importantă.

Managerii se bazează aşadar pe informaţii furnizate de analiza economico-financiară într-o serie

de decizii cum ar fi: finanţarea, investiţiile, derularea activităţilor operaţionale.

În plus faţă de acestea, este o practică uzuală ca acordurile între acţionari şi management să

includă termeni contractuali bazaţi pe variabile economico-financiare.

C.Partenerii de afaceri

1)Furnizorii urmăresc atât dezvoltarea viitoare a afacerilor cu partenerii comerciali, cât şi

siguranţa poziţiei financiare a clienţilor lor (din motive similare cu furnizorii de capital, aceasta deoarece,

în multe cazuri, ei oferă capital în proporţii importante). În anumite situaţii, relaţia contractuală dintre

partenerii comerciali poate fi de natură specială (de exemplu, când cea mai mare parte din oferta

companiei este asigurată de un singur client); analiza şi situaţia economico-financiară ale acelui client

sunt foarte importante.

2)Clienţii au de regulă o poziţie mai relaxată referitor la situaţia economico-financiară a

partenerilor de afaceri pe linia din amonte. Ei ar putea fi totuşi afectaţi de eventualele efecte ale

problemelor financiare ale furnizorilor (discontinuităţi în realizarea aprovizionării, scăderea calităţii

inputurilor etc). În cazul relaţiilor contractuale pe termen lung (uzuale în producţia cu ciclu lung de

fabricaţie), costul dezechilibrelor economico-financiare ale clienţilor este de regulă important.

3)Angajaţii şi organizaţiile sindicale urmăresc prioritar securitatea locurilor de muncă şi

creşterea salariilor. În ambele cazuri, ei pot utiliza informaţii oferite de analiza economico-financiară la

nivelul companiei şi al sectorului în cadrul negocierilor sau pentru a face estimări privind niveluri viitoare

ale şomajului şi ale salarizării. Relaţiile dintre salariaţi, organizaţii sindicale şi patronat pot fi constructive

atunci când sunt bazate pe informaţii economico-financiare atât la nivelul întreprinderii, cât şi al

sectorului de activitate. D.Statul

Cererea de informaţii financiare din partea statului poate apărea din diverse unghiuri:

-asigurarea obiectivului creşterii veniturilor bugetare;

-monitorizarea contractelor guvernamentale; de exemplu, având în vedere profiturile ce revin firmelor

care furnizează produse sau servicii către stat (evitarea acceptării unor preţuri care determină profituri

anormale);

-stabilirea preţurilor şi tarifelor la produsele şi serviciile publice (de exemplu, stabilirea preţului energiei

electrice în funcţie de profitul normal al producătorului şi/sau distribuitorului);

-asigurarea liberei concurenţe;

-intervenţia statului în economie; de exemplu, statul poate interveni în anumite industrii sau regiuni prin

credite preferenţiale sau poate prelua creditele unor firme falimentare.

Statul reprezintă un utilizator important al informaţiilor oferite de analiza economico-

financiară din cel puţin trei unghiuri:

a)guvernul şi organizaţiile cvasi-guvernamentale au ca obiectiv să prezinte politicile

economice, să decidă cursul economiei sau să monitorizeze anumite zone economice. Analiza situaţiilor

financiare medii ale anumitor industrii reprezintă un element important în realizarea acestor obiective.

Prin agregarea informaţiilor economico-financiare de la nivel microeconomic, guvernul poate evalua

corect sănătatea şi performanţele sectoarelor economice şi, de asemenea, poate avea un feed-back al

deciziilor şi politicilor promovate. În mod particular, există sectoare din cadrul economiei care sunt

monitorizate şi supervizate în mod direct sau indirect de stat (este vorba despre sectorul bancar, al

asigurărilor, piaţa de capital etc), sau sunt operaţii specifice care au impact major asupra stării de sănătate

financiară a economiei (privatizări, naţionalizări, divizări, fuziuni etc). De asemenea, asigurarea

condiţiilor de liberă concurenţă necesită utilizarea unor elemente de analiză economico-financiară. Toate

aceste zone ar trebui analizate cu o atenţie specială, ca urmare a importanţei pe care o au în funcţionarea

economică;

b)administraţia fiscală obţine o parte importantă din venituri prin impozitarea companiilor

(impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc). Din acest motiv, analiza companiilor sau analiza

16

situaţiei economico-financiare a diferitelor sectoare în cadrul economiei naţionale sunt demersuri

relevante şi utile în determinarea obiectivelor fiscale sau în estimarea politicii bugetare şi fiscale;

c)autorităţile administraţiei locale au în zona de interes analiza entităţilor sau sectoarelor care

sunt importante în zona pe care o administrează, având ca scop să asigure niveluri ridicate de performanţă

socială, dar şi economico-financiară în zona de autoritate, inclusiv prin utilizarea pârghiilor de care dispun

(atragerea investitorilor pentru obţinerea de facilităţi, emisiunea de obligaţiuni etc).

E.Alţi utilizatori

1)Organizaţiile profesionale, patronale sau alte organizaţii din societatea civilă. Unul dintre scopurile

acestora este să reducă interferenţele statului în activităţile care pot asigura performanţă prin mecanismele

economiei de piaţă. În mod tipic ele sunt organizaţii care se autoreglează şi care pot câştiga o încredere

importantă publicului, însă, în cele mai multe cazuri, beneficiază de o putere de influenţă redusă.

2)Analiştii şi consultanţii se întâlnesc în mod uzual în cadrul categoriilor prezentate anterior, fie ca firme

de consultanţă pentru furnizorii de capital sau pentru stat, fie ca agenţii de rating care oferă informaţii

relevante pentru decidenţi etc. Este probabil ca această categorie să înţeleagă cel mai bine importanţa

informaţiilor furnizate de analiză. 3)Auditorii financiari şi evaluatorii. Orice judecată de audit financiar are la bază discutarea conceptului

de continuitate a exploatării ca fundament al evaluării şi prezentării activelor şi datoriilor firmei. IAS nr. 1

consideră continuitatea exploatării ca fiind o ipoteză contabilă fundamentală. Analiza economico-

financiară este cea mai în măsură să ofere argumente pentru susţinerea unei asemenea judecăţi de

apreciere a continuităţii exploatării unei entităţi.

4)Publicul reprezintă un utilizator marginal al informaţiilor economico-financiare. În parte, situaţia

este cauzată de limbajul specific şi absenţa unei literaturi financiare pentru un auditoriu general.

În concluzie, putem preciza că există o gamă importantă de utilizatori ai informaţiei oferite de analiza

economico-financiară. Existenţa şi utilizarea unor „radiografii" financiare ale companiilor sau sectoarelor

sunt probabil cel puţin la fel de importante în domeniul economic şi social precum analizele şi

radiografiile din domeniul medical pentru persoane şi familii8.

8Robu Vasile, Anghel Ion, Serban Elena-Claudia, Analiza economico-financiara a firmei, Editura Economică,

Bucuresti, 2012, pp.20-24