Liberalismul și reforma internațională

Deşi utilitariştii liberali nu definesc moralitatea în felul în care Kant o face, ei sunt, totuşi, de

acord cu acesta asupra faptului că principiul ar trebui situat înaintea politicii, chiar dacă acest lucru

înseamnă o schimbare substanţială în reglementările sociale curente. Cu siguranţă, aşa cum Hedley

Bull caracterizează viziunea “universalistă” a moralităţii internaţionale, realizarea potenţialei

comunităţi a omenirii(“cetăţenia universală”) este moral imperioasă, solicitând “răsturnarea sistemului

de state şi înlocuirea să cu o societate cosmopolită” (Bull 1977, 26). Reformatorii liberali de factură

deontologică sau de factură consecventialista1 nu dau înapoi când vine vorba de consecinţele

ambiţioase ale actionariii după principiile lor. În acest sens, relaţia dintre principii şi consecinţe în

toată tradiţia liberală are vaste implicaţii pentru instituţiile existente. Pentru a înţelege mai bine,

consecventialistii scot în evidenţă deficienţele reglementărilor curente şi beneficiile ce vor derivă din

schimbare, ca o cale de justificare a reformelor preferate de ei, în timp ce “kantistii” evidenţiază nevoia

de a căuta pace prin reforma internaţională, ca o datorie morală imperioasă. Scopul este cel de a oferi

reformiştilor liberali două argumente diferite dar nu complementare cu care să apeleze la sprijinul

public.

Internaţionalismul liberal

Bunul comun şi problema naţionalismului

Concepţiile liberale despre bun şi despre bunul comun fac subiectul unei cosiderabile

controverse. Criticii atât din dreapta cât şi din stânga se plâng că accentul liberal pe aşa zisa “libertate

negativă” ( protejarea individului de constrângerile aduse de stat sau societate), prin definiţia libertăţii

însăşi că şi absenţa constrângerii, a rezultat o doctrină sărăcită bazată pe lipsa de substanţă a

individului. Dezbaterea adesea duce la discuţii despre drepturile omului, unde aderenţii liberali ai

“libertăţii negative” deseori definesc acest gen de drepturi în termeni strict civili şi politici, în timp ce

cei ce favorizează versiune a “libertăţii pozitive” privesc esenţa drepturilor omului dintr-un punct de

vedere social şi economic. Un accent pe drepturile civile individualiste este adesea adus pentru a

ignora caracterul social al vieţii umane. Liberalii precum Maurice Cranston spun că accentuarea

acestor aspecte “duc toate discuţiile despre drepturile umane departe de tărâmul convingător al

moralităţii spre amurgul lumii aspiraţiilor utopice” (Cranston 1973, 68). Tabloul acestei controverse

1 În etică, consecvenţialismul este o doctrină potrivit căreia o acţiune trebuie considerată bună sau rea numai pe baza consecinţelor ei.

este găsit în “Drepturi într-o secţiune transversală ale societăţii globale”2, capitolul 12; relevantă

acestuia priveşte felul în care liberalii definesc bunul comun.

Liberalii susţin că cea mai mare forţă a abordării lor este redată de faptul că aceasta respectă

dreptul şi capacitatea omului de a-şi defini singur concepţia de “bun comun”. Doar în acest fel, când

indivizii dintr-o societate au libertatea de a-şi stabili propriile ţeluri –si, atunci când e necesar, să le

aducă într-o coexistentă armonioasă cu ţelurile celorlalţi – abia atunci poate apărea o concepţie

adevărată a bunului comun. Aşa cum pune problema Hobhouse, “ fiecare doctrină socială se bazează

pe concepţia despre progresul uman. Miezul liberalismului este înţelegerea că progresul nu este o un

mecanism mecanic, ci o chestiune de eliberare a energiei spirituale vii”. Aşadar, pentru mulţi liberali,

societatea care tratează cel mai bine”bunul comun” este o societate care permite atâtea concepţii

diferite despre bun , încât rezultatul să fie o acomodare paşnică într-o societate dată(Hobhouse 1911,

187; de asemenea, a se vedea comparaţia cu viziunea contractariana a bunului comun în “Structura

argumentelor contractariene”3, capitolul 9).

După cum unii liberali recunosc, există 3 mari dificultăţi când vine vorba de o astfel de definiţie

a bunului comun. Vor fi indivizii suficiet de liberi şi educaţi pentru a-şi permite formarea unei

concepţiei despre bun? Ce se întâmplă când concepţiile lor intră în conflict? Care sunt limitele unei

societăţi date? Aici diferenţele dintre liberali sunt izbitoare. Bentham, James Mill, Cobden şi Bright

sugerează că o armonie naturală a intereselor se susţine de la sine prin beneficiile culturii şi prin

reducerea interferentei guvernamentale. Bentham, bineînţeles, defineşte direct bunul comun ca şi

fericirea supremă. Pentru el, obiectul reformei internaţionale este să facă principiul fericirii supreme să

se “aplice tuturor naţiunilor luate împreună”. Principiul poate fi şi trebuie să fie aplicat global; în acest

fel, diferenţele artificiale naţionale cu siguranţă vor deprecia. În măsura în care naţiunile consideră că

interesele lor sunt conflictuale, Bentham sugerează că au nevoie de mai multă instruire – posibil de la

el şi simpatizanţii săi “radicalii filosofici”. Bentham conchide confident că “ cu cât devenim mai

educaţi, cu atât vom deveni mai benevoli” (Wolfers şi Martin 1956, 181-82). Maximă lui Cobden

despre faptul că guvernele ar trebui să lase relaţiile internaţionale indivizilor se bazează pe aceeaşi

ipoteză a unei armonii de bază ale intereselor din jurul lumii.

Comună multor liberali dinaintea primului război mondial este o credinţă în amploarea

democraţiei reprezentative şi într-o pacificare inevitabilă a lumii. Principiul naţionalităţii este privit

complet compatibil cu ideile liberale despre încheierea puterilor arbitrare. Chiar şi Mazzini, un profet

romantic al naţionalismului, care priveşte o perioadă de război liberator ca esenţială şi deplânge

doctrina non-interventiei lui Cobden ca fiind o laşitate, crede că liberalismul şi naţiunea merg mână în

mână(Howard 1978, 50). Astfel mulţi liberali nu văd un conflict între aparenţele doctrine particulariste

ale naţionalităţii şi revendicările universaliste ale liberalismului însuşi. Noţiunea de autodeterminare şi

de armonie a intereselor în comerţ şi educaţie sunt interpretate ca fiind complementare.

2 En.: “Rights in a cross-section of world society”3 En.: “The structure of contractarian arguments”

Alţi liberal ai secolului nouăsprezece au fost mai puţini impulsivi. În Franţa, Charles Renouvier

a atenţionat în privinţa tendinţelor meschine(non-liberale) ale naţionalismului. În Marea Britanie,

Lordul Acton a susţinut că

Naţionalitatea nu ţinteşte nici libertatea nici prosperitatea, ambele fiind sacrificate pentru

ncesesitatea imperativă a realizării acesteia ca tipar şi măsură a Statului. Cursul ei va fi marcat de

distrugerea materialului şi moralului, pentru ca o nouă invenţie să triumfe peste ceea ce a creat

Dumnezeu şi peste interesele omenirii. Nu există principii ale schimbării...mai comprehensive, mai

subversive sau mai arbitrare ca aceasta.(Acton 1907, 299)

Liberalii care au scris după războaiele mondiale au urmărit traseul lui Acton, cu noi dovezi ale

răului adus de naţionalism. Considerând următorul pasaj al lui Hans J. Morgenthau, e de înțeles dacă

cineva îl număra printre liberalii internaţionalişti:

Naţionalismul s-a încheiat. A fost principiul politic propriu erei post feudale şi pre-atomice.

Pentru tehnologia motorului pe abur, a fost cu siguranţă într-o bună măsură o forţă pentru progres. În

era atomică, trebuie să permitem un principiu politic de mai mari dimensiuni, în acord cu

configuraţiile mondiale ale interesului şi puterii erei. (1962, vol. I, 195)

Datorită referinţei rituale către putere din ultima frază, pasajul poate servi chiari şi ca sumar al

atitudinii liberale postrazboi împotriva naţionalismului.

Nu există îndoială că secolul douăzeci a tensionat încrederea liberală în efectele binevoitoare ale

autodeterminării naţionale. Dar, în general, această încredere, refrazata în aşa fel încât să omită

conţinutul specific naţional al autodereminarii , rămâne. Autori contemporani reformişti continuă să

creadă că un bun comun global poate fi obţinut dacă obstacolele instituţionale şi atitudinale câştiga. Ei

deplâng, mai degrabă, decât celebrează naţionalismul, şi prezintă categoric alegerea dintre interesele

parohiale(limitate) şi cele cosmopolite. În scrierile sale din 1947, Francis B. Sayre declară că era

postrazboi ar putea marca “o lume mult mai bună dacă aceasta ar fi construită pe bunăstarea umană

decât pe interesele personale înguste ale naţionalismului. Naţionalismul agresiv al secolului

nouăsprezece trebuie să cedeze umanitarismului vast al secolului douăzeci – un adevărat interes pentru

bunăstarea individuală a bărbaţilor şi femeilor din toată lumea – dacă vrem ca noi şi civilizaţia noastră

să supravieţuiască. Nu este o chestiune de alegere. Este o chestiune limpede de supravieţuire”. Scriind

aproape treizeci de ani mai târziu în calitate de director al “World Order Models Project”, Saul

Mendlovitz afirmă că “o o societate globală a apărut şi guvernarea globală nu este departe”. Robert

Johansen consideră că “oamenii sunt capabili de schimbări atitudinale extraordinare şi de adaptare

socială atunci când simt că toţi ceilalţi vor împărţi sacrificiile necesare în mod egal, când sunt convinşi

că schimbarea este imperativă...şi când nevoia de schimbare este corelată direct cu urmărirea unor

valori mai înalte”(Sayre în Woodward et al. 1947, 136; Mendlovitz în Galtung 1974, xxi; Johansen

1980, 404).

Aşadar liberalii au progresat de la a trata naţionalismul ca o doctrină liberatoare compatibilă cu

ţelurile limitării puterii statului şi a pacificării competiţiei internaţionale, la a recunoaşte că

“neînfrânatul” naţionalism dovedeşte că pentru era modernă este una din cele mai puternice arme

ideologice din arsenalul suveranităţii independente a statelor.

Prin urmare, firul dominant al tradiţiei, începând cu primul război mondial, a fost să condamne

naţionalismul în măsura în care acesta stă în calea dezvoltării societăţii globale. În acelaşi timp,

liberalii continuă să încurajeze autodererminarea, în special sub forma anticolonialismului. Aceştia par

să creadă că doctrinele particulariste ale naţionalismului pot fi depăşite de o concepţie universală a

autodeterminării oamenilor. Dar liberalii nu au rezolvat niciodată problema de CUM şi DACĂ pot

exista doar efectele bune ale trecutului, şi nu cele rele. Tradiţia rămâne ambivalentă în legătură cu

naţionalismul şi ideea de stat-națiune.

Problema intervenţiei

Liberalii sunt de asemenea ambivalenţi şi în legătură cu intervenţia. Simpatizanţii tradiţiei sunt

în dezacord asupra unei chestiuni, şi anume, dacă un stat liberal poate interveni să promoveze

drepturile cetăţenilor dintr-un stat non-liberal. Ideea predominantă în tradiţie pare să fie

noninterventionismul: “ Deciziile sociale şi politice dintr-o tară sau alta s-au schimbat în trecut şi se

pot schimba şi în viitor. Dar această schimbare este o chestiune exclusivă a oamenilor din respectivă

ţara şi este alegerea lor. Orice interferentă în chestiunile “domestice”(interne) şi orice încercare de a

restricţiona suveranitatea statelor – prieten, aliate sau de alt fel- sunt inadmisibile. Autoriul acestor

remarci nu a fost Richard Cobden, ci premierul sovietic Mikhail Gorbachev într-un discurs la Consiliul

Europei, la data de 7 iulie 1989. Remarcabilă mai ales pentru originea ei, această declaraţie exprima

poziţia nonintervenţionistă din tradiţia liberală. În acest speech, Gorbachev urmăreşte un traseu liberal

tradiţional, afirmând că ”diferenţele dintre state nu sunt de îndepărtat. Acestea sunt...chiar favorabile,

având în vedere, desigur, că această competiţie dintre diferitele tipuri de societate este îndreptată spre a

crea condiţii de trăi materiale şi spirituale mai bune pentru toţi oamenii” (New York Times, 7 iulie

1989, A6).

Schimbând stilul retoric, aceste remarci se pot compara cu cele făcute de Cobden sau Bright în

timpul dezbaterilor parlamentare pe tema politicii britanice în Europa. Să comparăm cu partea finală a

unui discurs de-al lui Bright din 1854 :

Ultimile evenimente din istoria noastră ne-au învăţat că intervenţia acestei ţări în războaiele

europene nu este necesară, ci este chiar dezastruoasă. Am lăsat Europa în lanţuri, cel puţin la fel cum

era şi inainte ca noi să fi făcut vreun singur efort spre a o salva de la tiranie. Cred că dacă această

ţară, şaptezeci de ani în urma adopta principiul noninterventionismului în fiecare caz în care

interesele ei nu erau directe şi evident asaltate, s-ar fi putut evita sărăcia extremă şi crimele brutale

prin care atât Guvernul, cât şi oamenii noştri au fost aruncaţi în dizgraţie. Această ţară putea fi o

grădină, fiecare bătălie putea fi de marmură şi fiecare persoană care îşi călca pământul puteau fi

suficient de educaţi. (Taylor 1957, 82)

Aşa cum şi pasajul sugerează, problema liberalilor este felul în care să protejeze drepturile şi să

promoveze prosperitatea în cel mai bun mod, atât acasă,cât şi în afară. Pentru nonintervenţionişti,

singura şi cea mai bună cale să promoveze reforma instituţională şi să facă cunoscute virtutiile

libertăţii este prin exemplu. Nu se poate interveni militar pentru a elibera oamenii din afară din

lanţurile tiraniei native; aşa cum Bright pune problema, “de exemplu, o naţiune creştină, liberă în

separarea ei, amabilă şi justă în conducerea ei faţă de alte state, şi bazându-şi politica pe fundaţiile

neschimbate ale moralităţii creştine” (Joll 1950, 146).

John Stuard Mill aduce un exemplu interesant al unui liberal care a încercat să dezvolte o

doctrină a nonintervenţiei care a fost mai mult discriminatoare decât absolută(independentă).

Argumentul lui a fost reluat recent de Michael Walzer în “Just and Unjust Wars”(Războaiele drepte şi

nedrepte). Mill sugerează că decizia de a interveni sau a nu interveni “va fi diferită, la fel cum jugul pe

care oamenii încearcă să-l înlăture este cel al unui guvern pur nativ, sau unul al străinilor”. Dacă un

popor luptă împotriva unui opresor străin, intervenirea pentru ajutor este permisibilă. Într-un eseu

despre revoluţia franceză din 1848, Mill întreabă retoric: “ Există vreun motiv pentru o asemenea

interferenţă a unei naturi mai imbinatoare decât cea de prevenire a libertăţii unei naţiuni, căreia să-i

pese suficent de libertate încât să se ridice la arme pentru a-i apăra revendicările spre a nu fi zdrobite

de opresori tirani, şi aceasta nu pentru numele şi sângele lor, ci pentru cuceritori străini?” Dar când

tirania este “domestică”(interna), Mill spune că doar printr-o” anevoioasă luptă pentru a deveni liber

prin eforturile proprii” poate un popor să stabilească instituţii durabile de libertate. În acest caz, un stat

liberal din afară ar fi limitat să ofere”suportul moral pentru opinia sa”(Mill 1882,251,258,260; a se

vedea şi “J.S.Mill and his succesors”-Mill şi succesorii sai-, capitolul 8).

Poziţia nonintervenţionistă din tradiţia liberală poate fi mai mult accentuată, şi, cu siguranţă,

printre internaţionaliştii contemporani mai comună, dar unii liberali precum Giuseppe Mazzini,

Thomas Paine sau Woodrow Wilson au, de asemena, argumente puternice de partea intervenţiei

benevole. Aici argumentul constă în faptul că statele liberale deţin responsabilitatea de a veni în ajutor

oamenilor care se zbat pentru libertatea lor în afară. Cererea lui Mazzini a intervenţiei engleze în lupta

pentru unificarea italiană sunt emblematice. El îndeamnă englezii să considere “război pentru intenţia

nobilă de a reda Adevărul şi Dreptatea, şi împiedicarea Tiraniei – existență inumană, pentru a aduce

naţiunile în stare de libertate şi fericire, şi cauzându-I Lui Dumnezeu un zâmbet favorabil lor,

încununând libertatea politică şi religioasă, şi făcând Anglia mândră şi puternică.” . Printr-o asemenea

intervenţie, englezii vor obţine “simpatia şi gratitudinea naţiunilor ajutate”. Mill însuşi subliniază că

devoţiunea faţă de principiul nonintervenţiei este selectivă şi că dacă doar statele liberale ar observa

acest aspect, tirania ar fi perpetuată(Mazzini citat în Walz 1959, 109019; Mill 1882, 255).

Mult mai recent, liberalul însemnat Arthur M. Schlesinger Jr., a folosit argumente similare în

contextul împiedicării extinderii tiraniei, în favoarea intervenţiei americane în Vietnam – deşi unii

realişti ca George Kennan sau Hans Morgenthau s-au opus. Intervenţia americană a început cu un

consens printre internaţionaliştii liberali ortodocşi în înfiinţarea unei politici externe merituase şi care

să realizeze un efort necesar pentru a ajuta un popor care lupta pentru libertate. Într-o eră a insurecţiei

împotriva comunismului, ei au subliniat faptul că era important că Statele Unite să demonstreze

angajamentul de a ajuta popoarele care caută să stabilească sau să menţină instituţii liberale,

democratice. Din punctul său de vedere, chiar dacă aceste instituţii sunt defectuoase, este necesară

asistenţa noastră dacă există măcar o mică şansă de dezvoltare spre democraţie. Un asemenea

argument este adus şi de partizanii doctrinei Reagan, ca şi Norman Podhoretz sau Charles

Krauthammer, care sunt liberali recreștinați ca şi neoconservatori(Smith 1989; de asemenea ,

“Contemporary issues în contractarianism”, capitolul 9). Numai după ce costurile interne şi

internaţionale ale războiul din Vietnam au devenit copleşitoare, opinia liberală s-a întors împotriva

acestuia. Se poate asuma că o asemenea dinamică a schimbat mentalităţile factorilor de decizie politică

sovietici în privinţa Afghanistanului. Contrastul dintre doctrina Brezhnev şi viziunea lui Mikhail

Gorbachev(citată anterior) este izbitor.

Liberalii ca promovatori ai organizaţiei internaţionale

Problematica intervenţiei în tradiţia liberală este strâns legată de ideile despre reformarea

instituţiilor existente şi de creare a unor institutii noi la nivel internaţional. Discordanţa liberală cu

privire la intervenţie deschide diferite păreri asupra efectului acesteia ca şi mijloc pentru reformele

necesare. Chiar dacă aprobă sau nu intervenţionismul militar, liberalii de toate “culorile” propun

reforma dublă a actualelor instituţii. La nivel intern, statele trebuie să adopte reforme liberale,

democrate care limitează puterea statului şi garantează libertatea individului, fie om, fie femeie prin

intermediul participării politice. În secolul nouăsprezece, acest lucru a însemnat abolirea monarhiei

absolute şi introducerea reformei parlamentare. În secolul douăzeci, liberalii s-au opus tiraniilor

fascismului, comunismului şi dictaturii militare. La nivel internaţional, statele însele trebuie să cadă de

acord asupra limitării suveraneitatii proprii, să adopte constrângerile unei veritabile legi internaţionale

şi să adere în federaţii sau proiecte de guvernare mondială. Cel puţin două din aceste planuri de

organizare internaţională au fost realizate şi au influenţat comportamentul politicilor internaţionale

destul de profund. Atât Liga Naţiunilor cât şi ONU îşi au originile filosofice în liberalism(Claude

1971, 78).

F.H. Hinsley(1963) descrie o lungă tradiţie a planurilor liberale pentru înlocuirea sau reforma

actualului sistem anarhic al statelor. Datina liberală este plină de planuri care să susţină legea

internaţională, să creeze noi organizaţii internaţionale şi instituţii globale, şi să stabilească indivizilor

mijloace de a urmări interesele umane cosmopolite, şi nu cele înguste naţionale. Cu toate acestea,

liberalii sunt adesea vagi în raport cu prioritatea reformelor interne şi internaţionale. Unii scriu că

statele trebuie întâi să devină democraţii înainte ca reformele globale veritabile sau organizaţiile

internaţionale eficiente să fie înfiinţate. Woodrow Wilson, de exemplu, nu a avut îndoială în privinţa

acestui aspect: “Doar oamenii liberi ai lumii pot adera la Liga Naţiunilor. Nici un stat al cărui instituţii

nu sunt de felul celor libere nu poate adera la Liga Naţiunilor. Nici un guvern autocratic nu-i poate

obţine apartenenţa, şi nici o guvernare care nu este controlată de voinţa şi votul propriilor oameni”.

Din această perspectivă, cheia către pace este o lume a democraţiilor:”doar un stat guvernat de

servitorii săi şi nu de stăpânii săi poate fi acreditată în raport cu păstrarea păcii mondiale”(citat în

Claude 1971, 51).

În acelaşi timp, liberalii recunosc obstacolul format de faptul că anarhia internaţionă pune

înaintea statelor dorinţa de a fi şi liberale şi pacifice. Fără adresare explicită faţă de problemă, Kant

pare să privească reformele ca procese mutuale de consolidare. Noi instituţii vor apărea, pe când cele

vechi vor fi înlocuite, “până când, într-un final, ca parte a unui aranjament intern optim, şi ca parte a

acordului şi legislaţiei externe comune, un stat de afaceri este creat, care, asemenea unei federaţii, se

poate întreţine de la sine.” Alţi liberali sunt destul de des chiar mai vagi, iar problema privind

prioritatea fiecărei reforme este uneori simulată(falsificată) prin invocarea unei imagini a unei spirale

ascendente (Kant [1784] 1970, 48; Galtung 1974, Cap. 1). Totuşi, alţi scriitori din tradiţia liberală scot

în evidenţă libertatea suveranităţii independente a statelor şi îndeamnă la o mai mare supunere faţă de

normele legilor internaţionale(Schiffer 1954; Holbraad 1970; Nardin 1983).

În ciuda poziţiei lor asupra priorităţii reformelor interne şi internaţionale, liberalii sunt neclintiţi

în susţinerea organizării internaţionale, chiar daca aceasta ar fi imperfectă. În perioada interbelică,

personalităţi ca Alfred Zimmern, Lord Robert Cecil sau Lowes Dickinson în Anglia, James T.

Shotwell, Raymond B. Fosdick, şi Hamilton Holt în SUA, au apărat neobosiţi cauza Ligii

Naţiunilor(Divine 1967; Smith 1987, cap. 3). Societatea britanică a Ligii Națiunilor a organizat în

1934 o propagandă la nivel naţional, numită “Votul Păcii”(Peace Ballot), pentru a arăta opinia

populară faţă de Ligă(a Naţiunilor) şi faţă de principiul securităţii colective şi al dezarmării. Din cele

11 milioane jumătate de răspunsuri – aşa cum Taylor(1965, 379) scoate în evidenţă, o “majoritate

substanţială a gospodăriilor” – mai mult de 10 milioane au răspuns afirmativ la cinci întrebări

construite să arate sprijinul. La numai o singură întrebare – dacă un agresor trebuie oprit prin război –

a existat o împărţire. Aproape 7 milioane au votat pozitiv, iar peste 2 milioane au votat negativ, iar alte

2 milioane nu au răspuns. Susţinătorii americani ai Ligii au scris articole încurajatoare, condamnând

nonaderenta Statelor Unite şi proclamând unui grup devotat de internaţionalişti liberali diversitatea

virtutiilor Ligii.

Cu toate că Liga Naţiunilor a eşuat într-un mod evident să marcheze o nouă eră a relaţiilor

internaţionale, liberalii nu şi-au pierdut încrederea în conceptul de organizare internaţională. În orice

caz, eşuarea a dus la aprofundarea convingerilor despre necesitatea unei organizaţii mondiale eficace,

şi a dus la dublarea eforturilor pentru a persuada politicienii şi cetăţenii să creeze o instituţie devotată

idealurilor liberale de libertate şi de bunăstarea umană. Cu cuvintele delegatului mexican de la

conferinţa de la San Francisco care a înfiinţat Naţiunile Unite, :

Carta(Naţiunilor Unite) nu este doar un instrument de apărare împotriva ororilor războiului.

Aceasta reprezintă, de asemenea, pentru oamenii care au luptat pentru susţinerea principiilor

demnităţii umane, un instrument al bunăstării şi fericiri, opus ororilor unei păci fără speranţă,, în

care oamenii ar fi subiecţii unor umilitoare privaţiuni şi nedreptăţi. Sintagma “Sânge, sudoare şi

lacrimi” însumeazăo glorioasă dar provizorie lege a războiului. Ea nu trebuie să devină legea păcii.

(Claude 1971, 68)

Aşa cum afirmă Claude, liberalismul de la baza sistemului Naţiunilor Unite combină o viziune

a secolului nouăsprezece despre efectele liniştitoare ale comerţului neîngrădit cu o concepţie a

secolului douăzeci despre nevoia de planificare instituţională şi de organizaţie funcţională. Fondatorii

au realizat că scopul bunăstării umane, expuse prima dată de Bentham, necesită mai mult decât

noninterferența guvernamentală. Mai este nevoie de coordonare, planificare şi instituţii particulare

funcţionale. Claude compară organele specializate ale ONU cu “un fel de New Dealism (Nouă

Orientare) la nivel internaţional, o adaptare a filosofiei bunăstării statului la domeniul afacerilor

mondiale”(1971, 79). În acest sens, susţinătorii liberali moderni ai ONU trec dincolo de strămoşi. Ei

sugerează că problemele endemice ale sănătăţii publice, sărăciei şi poluării mediului trebuie alocate la

nivel naţional de către agenţii internaţionale esenţiale şi eficace.

Totuşi, nu este necesar ca aceste agenţii internaţionale să aibă sfera de acţiune globală. Liberalii

susţin asociaţiile regionale precum Comunitatea Economică Europeană, dar şi instituţii globale ca

ONU. Noţiunea cheie a liberalilor -bunăstarea economică – poate acţiona și justifica tot felul de

scheme de cooperare atâta timp cât acestea sunt fondate pe principii democratice. Să înţelegem că

există situaţii tensionate între liberali precum P.T. Bauer, care accentuează comerţul liber şi

nonintervenţia guvernului şi cei precum Amartya Sen, care scot în evidenţă distorsiunile şi

imperfecţiunile pieţei economice internaţionale. Dar ideea de ansamblu este că dezbaterea asupra

ţelurilor şi a caracterului instituţiilor internaţionale – fie ele economice, fie politice- există într-un

cadru liberal bazic. La aceste chestiuni realiştii au puţin de contribuit, pentru că ei tind să privească

toate instituţiile internaţionale ori ca irelevante, ori ca simple reflexii ale realităţilor ce stau la baza

puterii. Şi marxiştii de orice convingere se limitează la a critica instituţiile internaţionale ca fiind

oprimante şi ineficiente; aceștiea nu au oferit nici o contribuţie pozitivă, în afara faptului de a

recomanda în mod general revoluția economiei en-gross. Întrebările legate de dreptatea globală

distributivă, natura sistemului internaţional de comerţ, scopul şi aplicaţiile legii internaţionale şi

terenul alunecos al autodeterminării naţionale într-o lume interdependentă sunt dezbătute în termeni de

bază pentru tradiția liberală. Aşadar, în ciuda frecventelor acuzaţii de naivitate aduse de realişti, sau de

ipocrizie, în cazul marxiştilor, liberalii au căutat în continare să transforme ideile lor în instituţii

internaționale concrete, şi pot justifica chiar şi un anume succes.

Apeluri liberale pentru sprijinul public

În apelurile lor pentru sprijinul public, liberalii se bazează pe dinstincția dintre ideea de

bunăstare şi cea de datorie. Cei care, asemănător lui Kant, văd reforma internaţională ca o necesitate

morală, îndeamnă liderii politici şi indivizii să caute pacea ca o datorie morală urgenţă.

Motivul practic-moral declară în noi următoarele vetouri irezistibile : “Să nu fie război”, fie

între ființele umane individuale din starea naturală, fie între state diferite, care, deşi guvernate de legi

interne, încă trăiesc într-o formă fără legi în relaţiile externe una cu cealaltă. Războiul nu este calea

prin care să se caute drepturile. (Kant [1797] 1970, 174, citat din original)

Kant prezintă transformarea stării naturale internaţionale într-o federaţie guvernată de lege ca

necesitate morală imperioasă. A diminua sau a nega datoria de a căuta pacea nu numai că ar contrazice

“legea morală din noi”, ci ar “ da naştere la dorinţa execrabilă de a renunţa la raţiune şi ne-ar face să ne

privim, împreună cu principiile noastre, ca supuşi aceluiaşi mecanism natural ca şi celelalte specii de

animale”(Kant [1797] 1970, 174). Pentru a fi fideli esenţei noastre ca fiinţe raţionale, căutam reforma

internaţională. Woodrow Wilson l-a imitat pe Kant în apelurile sale către lume de a adopta o “pace fără

victorie” după primul război mondial, şi să fondeze o Ligă a Naţiunii bazată pe...