Vasile Pintilie

Culoarea vorbei

Vasile PintilieCuloarea vorbei

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PINTILIE, VASILECULOAREA VORBEI / Vasile Pintilie,

Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2013

ISBN 978-606-8372-27-3

Vasile Pintilie

Vasile Pintilie

Culoarea vorbei - poezii -

Editura ArdealulTârgu-Mureş, 2013

-----------------------------------------------------Consilier editorial: Eugeniu Nistor

Culegere şi tehnoredactare: AutorulSecretar de redacţie: Rozalia Cotoi

Copyright © Vasile Pintilie 2013Apărut 2013

--------------------------------------------------

Culoarea vorbei

Poezia lui Vasile Pintilie

Aş constata, pentru început, că în ultimii ani se în-tâmplă un fenomen interesant: în competiţiile literare (con-cursuri, festivaluri de poezie etc.), dar şi în politica de pro-movare publicistică a revistelor de cultură, există tendinţa de a impune o categorie specială de literatori, care din punct de vedere biologic nu sunt prea tineri ci, dimpotrivă, unii chiar ajunşi la vârsta deplinei maturităţi, aceştia fiind adesea lirici, confesivi şi discreţi, descinzând parcă din generaţiile unor decenii trecute (’70, ’80 sau chiar anteri-oare acestora). Acestei categorii îi aparţine şi poetul Vasile Pintilie care, talentat cum este, s-ar fi putut impune în agora noastră literară în urmă cu câteva decenii şi, cu certitudine, cu mult mai mare succes de public prin anii ’80, când în peisajul nostru literar s-a afirmat o linie poetică suavă şi nostalgică, aşezată sub semnul confesiunii cu iz romantic şi a unor experienţe neobişnuite, consumate în mediul citadin de către reprezentanţi ai lumii rurale, „alungaţi” la oraş în epoca industrializării forţate. Toţi aceşti reprezentanţi lirici percepeau fiorul dezrădăcinării ca pe o „lipsă”, ca pe un gol sufletesc care trebuia umplut cu ceva, iar poezia, confesiu-nea în versuri, neliniştită, era cel mai la îndemână.Dar iată un exemplu elocvent al acestui profil liric de tip confesiv-nostalgic-reflexiv, aşa cum rezultă din cali-grafierile în manieră neotradiţionalistă ale poetului luat în vizor: „mi-e dor de o dumbravă / s-o-ncalec eu otavă // şi nechezând din greieri /la rouă să pun băieri // şi printr-un şold de vânt / de lună m-agăţ gând //iar stele cosind fân / le-aş necheza la sân // s-audă-o dragă care / de singură mă n-are // pe tălpi îi zbat cărări / iar buze vin călări...” (Mi-e dor...). Tot prin sitele nostalgiei rustice sunt strecurate şi rafinate îndepărtatele trăiri ale lui Vasile Pintilie din poe-mele: salcâmul, plopul, lună, galben de mesteacăn ş.a.

Vasile Pintilie

Deşi practică, cu ingeniozitate, versul clasic, e drept că într-o manieră modernizată (versurile fiind scrise inten-ţionat fără semne de punctuaţie şi cu literă mică, inclusiv numele proprii şi titlurile poemelor), totuşi cele mai valo-roase creaţii ale volumului lui Vasile Pintilie sunt reprezen-tate de confesiunile în vers liber, abordând o gamă extrem de variată de teme, de la problematica atât de complexă a eului lăuntric până la romanţa delicată a despărţirii de iu-bită, şi de la încercarea de identificare a sensurilor şi sem-nificaţiilor cuvintelor până „locul geometric” al sentimen-telor omeneşti, transpuse în metafore specifice, aflate însă în deplină consonanţă cu conţinutul cercului abordat: „...dacã unghiul π al arcului lãcrimând în secret / dupã ipo-tenuzã / este linie mijlocie în cadranul lãuntric al înãlţimii / lui pitagora despre dragoste / atunci da secanta perpendicu-larã din centrul de greutate al corzii vibrante / din tine din mine din tine din mine din / împarte universul cunoscut în douã / lumi / neeuclidian de fireşti / în a mea triunghi cir-cumcris numai ţie / în a ta cerc cu lungimea înfãşuratã nu-mai mie / teoreme nedemonstrate / curg infinit prin palmele sudate în / tangenţã” (antiinerţia).Experienţa lecturii, obsesia originalităţii, intenţia de a obţine structuri poetice printr-o aşezare logică a elemen-telor, după o noimă care ne aminteşte de poezia lui Nichita Stănescu, toate acestea îl duc pe Vasile Pintilie la o formulă lirică aparte, căreia poetul îi spune altfel, denumind-o „cu-loarea vorbei” (poem care împrumută chiar titlul volu-mului): „se ia o cioară din cer şi se face lumină / sau nod de-ntuneric / se ia cioara din ochi şi se face piatra neagră / sau păcatul însuşi / se iau ciorile din culoarea neagră şi se fac îngeri / sau arginţi de-o idee / se ia culoarea neagră de pe culoarea cioară şi se face speranţa / ca o lacrimă neagră / se pune culoarea cioară pe o cioară şi luna intră-n pământ / ca o speranţă sub o aripă / se pun toate ciorile pe culoarea neagră şi se deschide ochiul / ca o aripă înlăuntru de zbor / se pune ochiul pe cioară şi se trezeşte lumina / ca un zbor înainte să zboare / se pune lumina pe cioară şi se sparge o stea / tolănită pe umbra cuvântului.”(culoarea vorbei)

Culoarea vorbei

Dar autorul acestui volum nu este un debutant, el publicând în 2012 volumul Desculţ prin roua proaspăt co-sită, la vârsta de peste 50 de ani, ceea ce ne determină să ne întrebăm: de ce, totuşi, a debutat Vasile Pintilie atât de târ-ziu?! Să fie vorba de discreţie şi rafinament? Sau de o anumită timiditate faţă de intrarea în arena literară? Numai autorul poate clarifica acest aspect – noi putem să facem doar supoziţii! Şi mai putem să apreciem, cu oarecare certi-tudine, nivelul valoric destul de ridicat ale creaţiei sale poe-tice, care este echivalent cu măsura talentului său literar şi cu vrednicia ostenelilor depuse pe misteriosul ogor al lite-raturii.Degajând lumină, fineţe, discreţie, mizând pe o me-taforă limpede şi un limbaj simplist, necontorsionat, poezia lui Vasile Pintilie este o poezie cu aderenţă la cititorii zile-lor noastre, atâţia câţi au mai rămas! Căci – să recunoaştem – nu mai trăim demult într-o societate în care viaţa şi per-sonajele zugrăvite în literatură sunt preluate ca modele, ci într-o lume în care pragmatismul şi dorinţa de parvenire îngenunchează vizibil gândirea „caldă” (sentimentalismul) şi impun tot mai mult canoanele gândirii „reci” (raţionalis-mul sever), care îl îndreaptă pe om spre succesul facil şi imediat, şi îl îndepărtează tot mai mult de ordinea naturală a lucrurilor şi de latura „umanistă”, la care s-a lucrat în atâtea veacuri!Aşadar volumul lui Vasile Pintilie, Culoarea vorbei, este un volum pe deplin închegat, care anunţă un spirit nos-talgic şi reflexiv, topind în candoarea versurilor sale o mare cantitate de trăiri şi stări sufleteşti, transfigurate şi ornate liric cu o pecete care îl individualizează ca poet.

EUGENIU NISTOR

Vasile Pintilie

balada vânătorului

mă duceam ades ca să vânezprintr-o idee sălbaticădeschideam păsărilecu un cer ascuţit ca o puşcăşi le puneam să cadă în ochii deschişi ai copacilor dintre gânduri pândeam lupulîi bătea inima curgătoareîn inima measângele lui se încărca în mine genunchiul lui încordat trăgeadin vârful cuvintelor cădeamprin genunchiul luipână în coasta inimii meleiar el se ridicaprin sângele meupână la mielul cuvântului

un şoim muşca din măduva dulcea ideii

Culoarea vorbei

vindecătorul de vulturi

cu frunze m-am urcat către primul geamăt de floareşi m-am făcut copacîn ţărână

cu ochiul m-am urcat până sub prima lacrimăşi cer albastru m-am ziditîn fântână

şi vulturii mi-erau înalţi sub stele de ţărână din cer de ape de fântânăeu înfloream copac în alţi

şi luna se curbadincolo de aripi dincolo de zbormă-nvelea cu vulturi în umbra mea de gând

pân-a venit flămând cu-n lupun dumnezeu de coasăde vulturii tot cerul rupşi lupul umbra-mi roasă

Vasile Pintilie

de piatră

stătea pe o piatrăşi-i creşteau frunze de piatrăpăsări de piatrătremuraprecum mâna ce mângâie-o lacrimă ideeacă eşti şi-ai plecat în marea ascuţit de adâncăunde frunze de piatră se veştejeauîn corăbii şi păsări de piatră înverzeauîn stele de nordcăutând cu braţele ude un ţărmde dragul că eştisoarele rănit s-a scurs în nisipşi sângele zvâcnea a idee

Culoarea vorbei

salcâmul

bãtrîne evangheliiîntr-un capitol scris cu cearãziceau cã la-nceput de varã întotdeauna un mesia ce-i botezat de liliacne va-mpãrţi la porţi feliicãdelniţând din sãlcioarãşi-nfãşurat în draperiitãmâe afrodiziac

alb-roze policandreparfum aprind pe prispa seriicad în ispitã întâi meriicireşi i-apucã anemiacã au copii de legãnatîn vânt galant - relaţii tandre -iar luna-şi cheamã ofiţerii din aşternuturi de ruxandresã-l ia pe sfânt la pieptãnat

deschise sanatoriide flori în flori împletind paturişi cu zefir iubind pe laturinu fac deloc anestezia

în luna cu salcâm brodatãamanţilor sã-i prindã zoriicu braţ roind în alb de fluturi

Vasile Pintilie

salcâmu-nalt atinge noriiîmpãdurindu-i c-o sonatã

păduche de argint

de dupã porţi de mâna doua boieri peltici şi scãpãtaţi în lume dupã clasa noua privesc la noi: nişte rataţi!

de duci în spate doctoratul şi ochi-ţi scapãrã a ceriar de nesomn ţi-adoarme patul locu-ţi în lume-i la parter

ţi se rãspunde ia de pleacãcînd eşti la start cu vrun boier amic statornic piatra seacã ţi-e cel mai scump bijutier..................................te uiţi în sus şi sus la tine:ratat cu lume de fugarn-ai purici nobili în retine râmâi, docente, un vulgar

şi din mansarda-ţi cu chirie priveşti bogat tot ce-ţi doreştiai ceru-ntreg ca abaţie şi visele le ai pacheşti

garoafe roşii-s rãsãrituriiar noaptea ţi-e amantã prea

Culoarea vorbei

tu ai întreg, tu ai şi fluturiboier sã fie cine-o vrea! ...................................stã cioarã-n par de plutonierprivind la lume de pe-un ghint ce fain! e tot sã fii boier de ai pãduche de argint ...

Vasile Pintilie

foc covrig

sub felinarhoinarcu-n cod binardeschid să umbl’ cu ochiisub bumbi-ţi de la rochiide susunde de spate-adusun sâncere-nţepat peşinalb de favor ca o ţigarăcioarăîn fân de varăîi dai drumul să zboaredesprinzi ş-o chiotoarela patce tremură uscatde frigde-aşterne foc covrigcu noi zăvor ... gravor

Culoarea vorbei

precauţie

calc uşor pe umbra meavrea sã fugã înainte nebuna sã nu pãşeascãde dorflămândăpeste umbra ta

Vasile Pintilie

cît de mult ...

dincolo de multpoate fi mai mult ...înot de-o veşniciede la un mal la altulal lacrimii talede dornu mã plângi

Culoarea vorbei

stau în ploaie

stau în ploaia ta arzândã ce mi-o fulgeri dintr-un verde ochi din cer căzut oglindã gura tu chemând a-mi pierde

printre dinţii-ţi de balaur prea flãmânzi de-atîta sete cît o are-un soi de ghiuar ce iubeşte-n cete, în cete

frig de dor şi licuricii atîrnaţi nopţii pe-o treaptã la cât jind tu faci oficii vărsând drag cu mâna dreaptã

şi vestalã-n strai de şoapte te cufunzi, te pierzi în mineparc-ai vrea sã culegi coaptebuze crude verzi de pline

stau în ploaia ta arzândã ...

Vasile Pintilie

mi-e dor ...

mi-e dor de o dumbravă s-o-ncalec eu otavă

şi nechezând din greieri la rouă să pun băieri

şi printr-un şold de vânt de lună m-agăţ gând

iar stele cosind fânle-aş necheza la sân

s-audă-o dragă carede singură mă n-are

pe tălpi îi zbat cărări iar buze vin călări

...

mi-e dor de o dumbravă s-o-ncalec eu otavă

Culoarea vorbei

lacul

s-a gândit ce s-a gândit bătrânul cerdintr-un ungherel a furat versat bandit şuviţă de-i venea rebelă pe ochi albstrăşi de fereastrăa aşternut-o zori de velă

s-a dus ce s-a întorsbătrânul vântoprit din clinto lacrimă uşor şi-a storsdin poala ochilor să-noate şi-o libelulăzbor de betulăsuind pe val le pune roate

s-a uitat ce s-a uitatvultur ce areo stâncă-n ghiarela ce duşman l-a imitat sec din oglindă un brotac ieşit la soarecu stuf tunsoareţipă căţel de lac: nţţ ortac!

Vasile Pintilie

drumul meu

merg pe drumul meucu zile-n spatecât poate cârpi bun Dumnezeu

mă trec prin ocnăsă tai la sarede mareamaru-i dulce bocnă

zvârl ocheade cetecînd sân tresaltăla baltăprin bluza unei fete

mi-am luat de mânăfată de ţarăochi parăsă-mi fie la drum zână

ani iau la trântăşi copii le facsă am baltaciar fruntea plec la sfântă

Culoarea vorbei

beţie trag la hanmai scap vreo noaptela coapteda-n zori las dor ţigan

nu ies în faţăşi drepţi nu staula minţi ce nu o aucitesc mereu din viaţă

cârpit de Dumnezeucu cât se poateîn spateşi-n faţă-i drumul meu

Vasile Pintilie

ciumafaie

gură coaptă-o ciumafaie ţipă drogată că ea la gloată încă-i argată pe o fregată soră de val c-o cucuvaie ea are rest şi de leţcaiela nebunie de-i castanie iar în etnie din colonie niciun pelin nu o înmoaie

trece-asudat murgul sălbatic şi ruginiepune bădieîntr-o chindiecu bărbăţiecopita desculţă fanatic pe frunte lăsându-i sabatic act ursitoare de vrăjitoare zvârlind spre soare smintă cicoare să-noate în cerul acvatic

Culoarea vorbei

cad prin răchiţi cu gheare scaieţi bolnavi turbaţi cu dinţi umflaţi nori grizonaţi nebuni infiltraţi să-ncalece potop de săgeţi ce mişcă să mişte laur de beţi geană de rouă taie dindouă veche şi nouă cînd nu mai plouă lume cu oameni şi despuieţi

Vasile Pintilie

zestre

fug să mă aşezla tine la poartă

stă să se împartăzestrea-ţi de amiez

la o umbră fardverde de ţurcană

e-un sărut catanăşi-un izvor de gard

vin pe murg jindsărind la pârleaz

să-l prind de viteazcîtă zestre prind

şi de săracăbuza-ţi ca o fiară

pe lampă de searăsărut dezbracă

Culoarea vorbei

lună

latră câine-a lăutare la o lună fată marebeată-n crâşma de pe râudezbrăcată-n sus de brâu  trece-n zbor un liliacşi în falduri de şiac cu pricepere la fufe o agaţă-n cer cu şufe  iar un nor geamăn de frică zdreanţă-şi rupe şi-o burică peste sânii de argint tari ca noaptea de absint de pe-un horn o cucuveao întreabă dac-ar vreapui de-o doică-i sunt orfanişi nu-i lasă la ţigani  mic în iarbă-un fir de rouă tresărind se rupe-n două   s-o privească în oglindăsub a dimineţii grindă

Vasile Pintilie

 

ea păstor cu bluza traulmână stelele la staul  şi se-ntinde în grădinăla iubit într-o padină

să zic nu tac de noi

să zic de tine ochi cerându-mi şine şi buze staţie agitaţie care iar vine

nu tac de mine pun că-i mai de bine sărut citaţie infestaţiece-ţi aparţine

de noi zic cine iubească-se-n fine facă-şi mutaţiecontestaţiee de ruşine

Culoarea vorbei

plopul

Drept, tăcut şi singuratic Umbră-n margine de scrum Sub un cer arzând văratic Stă un plop singur la drum

Frunzele-i se zbat să zboare Sub vre-un nor de după cer Cum nu vine nicio boare Stau de drepţi ca un străjer

Se aburcă poate-poate Scapă de un soare rău  Ar plăti, ar da din coate   Cer să-şi verse drept pârău

Dar albastru gol tot arde El se strânge stâlp la piept Şuierând din fruză verde Iadul n-are-a lui accept

Umbra-i deşirat de lungă Grea se varsă drept ciolan Pe care-l întind s-ajungă

Vasile Pintilie

O furnică şi-un bâtlan

Şi-o sorică ochi mirată Gâtu-ntoarce către el - Sunt atât de literată Nu mi-a scris un bileţel !

Stă un plop singur la drum Sub un cer arzând văratic Umbră-n margine de scrumDrept, tăcut şi singuratic

Culoarea vorbei

fulgera

fulgera cu ploaie pe geam pe covor fulgera cu noi atât de cumplit de goi doamne cât cer mai aveam

fulgera cu noapte zăpezişi-n tine fulgera un nod atât de viu şi noi glod doamne cât cer ne repezi

fulgera cu altul de drum iar copil fulgera de brâu atât de alb păr de grâu doamne cât cer e în scrum

fulgera cu viaţă pe fus şi doare fulgera a fost atât de păcat de post doamne cât cer s-a mai dus

Vasile Pintilie

şi câte

şi câte veri au plâns pe toamnă abandonate cu seri târzii acum pătate a semn de doamnă

şi câte flori au dat din fluturi pe deal să ardă în galben stau acum în zgardă sub vânt în şuturi

şi câte mori au plâns în ape iubiri de-o vară nici iarna toamnei cu cămară nu le-ar încape şi câte ...

Culoarea vorbei

între

între eu a fi tineşi tu a fi minee-o deschidere de uşă prelinsăbuză peste buzăpână în vârful degetelor

Vasile Pintilie

scatiu

când nu te mai găsesc în tine ard pustiu

nu ştiuce-ţi stinge-un bard de-n cale nu-ţi păşesc

kakiuţi-e ziua-n fard de nu-s şi-i an rusesc

şi când nu-ţi mai lipsesc tu-mi zici la gardscatiu

Culoarea vorbei

libelulă

sub cerul în albastru gol umbră de hoinar olibelulă boare

în vântul de gutui creol stinge-n felinar ozi celulăfloare

şi bate vreme-a sfert de pol brume pun binar o şa betulă care

ne duce vara-n galben stolsoare de dinar olibelulăpare

Vasile Pintilie

(libelulă)

sub cerul în albastru gol frunză de hoinar o libelulă doare

iar vântul de gutui creol e în sombrero cu cagulă floare

şi bate vreme-n sfert de pol brume ard caro şa betulă care

ne duce vara-n galben stolşuierând canar o libelulă

Culoarea vorbei

pare

timid

iarba mă calcă pe tălpi mângâindu-miintenţiile ce transpiră pe creştetulaceleiaşi mângâieri vinovate ochii tăi arcuindu-mi mirarea flămândă până la fund

înghit în sec după ultima ta picăturădescheiată la aripi de buburuzăînsetată de picăţelele punctelor cardinaleiar dorul e-o floare pe nordu-ţi din fluturulsufletului

Vasile Pintilie

întunericul clipeşte a copilărie

- hai sã ne jucãm        murmurã picãtura mamei de pe stalactita        din cerul gurii copilãriei        prãbuşindu-se        în cerul gurii pãmântului        negru urcând spre destinul de cer                ne jucãm pe lângã pereţii legaţi la ochi        de-a întâlnirea cu cearcãnele        cãrãrilor        pânã când întunericul clipeşte        a copilãrie        dulce ca un sân de mamã

Culoarea vorbei

toamna fluturilor

plouăde-o uitare şi cevacu umbre de cocori peste dealurileflămânde de toamna fluturilor

plouăde-o durere şi cevacu lacrimi de copaci învelite în frunzeînvăţând moartea pe obrazul vântului

plouăde-o castană şi cevacu versuri albe de paşi pe nisipalbastre de norii ce împrăştie vara

plouăde-o înserare şi ceva

Vasile Pintilie

în dimineţi cârpite de somnul din aramaprelinsă din bruma proaspăt cosită

plouăde-o ploaie şi cevacu amintiri arse în picături de ploaieavând şireturile înnodate c-o umbrelă

plouăde-o emoţie şi ceva

ochii tăi

ochii tăiceasuri tropăind pe loc secundelecăzute uscate la peronul aşteptărilorîncearcă să clipească în cadenţa cu care te respirsă-mi încălzească mâinile eşarfămijloculuicu care vrei să mă năpădeştilicărindfără cuvinte

nu-mi mai pot eliberacondamnarea de lacătul lor ruginind albastru

Culoarea vorbei

galben de mesteacăn

vântul e câine lătrând la ciobani plouă a toamnă pe case arcuş seri se coboară în porţi de brâncuşi iar nopţi povestesc la foc de ţigani

beat un mesteacăn hotar de pustiu îşi clatină umbra până la cer scuipă în sân şi-nfloreşte becher galbene frunze-n amurg de scatiu

galbene inimi de cântec de cuc rouă s-aştern peste ochiuri de glod ultimii fluturi din braţu-i schilod picură ceară pe-al verdelui muc

trist îşi apleacă plin de secară spre cer un pământ de lacrimi ce cad

Vasile Pintilie

galbene aripi din visu-i de brad nori spre omăt îi plouă o scară

rănile-i ude albe şi goale cad zgribulite târşuri spre stele cuiburi de cer albastre pingele curg primăveri în sloiuri spre poale

vântul e câine arcuş de ţigani plouă a toamnă lătrând la ciobani ...

să aud

deschid fereastrabuzelor talesă audcum îti clipesc bătăilefluturilor curgând calde lacrimi pe dorul obrajilorzidiţi cu fiecare sărutîn palmele mele

Culoarea vorbei

în mintea goală

m-am apucat să scotocesc aşa cum ţi-am ziscu mintea goală vorbită să fie cuţit amintirileuscate amintiri din trenul pe care îl ţii la pieptel tot geme a cărbuni de mângâierile fosilizatescotocesc în cultura cu dezamăgiri înveliteîntr-o petală de lacrimălacrima poate fi de două felurilacrima talacrima mealacrima poate fi tăiată adîncîn tineîn minescotocind după un noicare să facă un pas în mintea goală

Vasile Pintilie

până la următoarea dezamăgiresaupână la primul colţ unde pe tarabestau aliniate matrioşkă lângă matrioşkăantitezele la dezamăgire

mângâi încă o dată jumătatea ta de lacrimăsă o îmblânzesc

se mai veni

se mai veni o bătrâneţe picură-ncet toamna-n pupile iar un amurg stinge cu zile doru-mi flămând cerşind în beţe

aş vrea să nu-ţi mai fiu o mare căzută în genunchi pe-o plajăunde un cer de doi ochi strajăse sparge-n valuri de uitare

flutur albastru ţi-am fost zbor ce tigru inima-ţi albastră prelins sahară de fereastră mi-a rupt o viaţă-n spini de dor

rămas uitat cerşind în beţe

Culoarea vorbei

mă tot agăţ de o durere un vârf de dor ea ţi-ar mai ceredar mai veni o bătrâneţe...

într-un amurg ce mai sunt ziletoamna-i cenuşă în pupile

sfere visând

statuile visează jucându-se cu clepsidra tăceriila o zi de naştere undevaunde ar vrea să fie păsări plutind deasupra aripilorunde vântul împădurit le vâsleşteîn mareunde luna se rupe în nisip pe care pescăruşii deseneazăidei de marmură colorându-lepână la curbareunde statuile cioplesc oameni după chipul şi asemănarea liniiloraşezându-i la dreapta şi la stânga orizontului

Vasile Pintilie

dalteiunde fluturii care învelesc noaptea s-ar prelinge în lacrimi în praful din ochii lorstele căzătoare le retează degetele vederiiîncovoindu-le-n picioare

ploaie

femeia aceea deschideploaia albastră îmblânzitoare de singurătate

se prelinge ochi ţuguiatpeste urmele stinsepăşindu-le strop cu stroppână unde răcoarea iubirii inflamabilăaşteaptă să aprindă buzelepalmelorînsetate de lipsa fulgerului ei

Culoarea vorbei

femeia aceea doar ea închide pleoapacoapselor zilei peste mineploaie neîmblânzită

să potrivesc

ţi-am pus nişte aripi şi nunu poţi fi îngercel mult un flutur ce se aşeazăpe iarba ochilor meiînvăţând roua retinei sculptată cu tine să zboare picătură cu picătură

nici pasăre sălbatică nu poţi ficolivia braţelor mele liane înfrunzite în fiecare unghi al bătăii tale de femeiee-o aripă vâslind în aorta libertăţii

Vasile Pintilie

de tine în mine

bucata tine nu se potriveştecu bucata mine muguri de liane trebuiesc ciopliteîn aripi de fluturiar zborul sălbatic al îngeruluitrebuie să curgă inimiprin sângele tăcerilor noastreîmbrăţişate

în cazarma unui umăr

în seara aceea cânddezlegai câinii albaştri să plângăîn cazarma unui umăr cuvintele atârnatelilieci pe streaşina udă a buzelor talete dureaucând mă zgârâiau sfâşâindu-mi uitarea prin caremă înapoiai bucată cu bucată rătăcită

Culoarea vorbei

până deveneam una cu lacrima nopţiicurgând peste inima taaripă

ziare

ploaia vinde pe stradăziarecu ştiri despre starea confuză a ideilorînnodate în poalele unui asfinţitvăduvşi rotund de înnourat atât de singurişi uzicopacii deschid o conservă de cercu nişte frunze căzătoare mirosind a miez de ţărânănişte oameni şi-au uitat

Vasile Pintilie

paşii pe trotuaredintr-o pipă vântul le spune poveştipână la coajăliterăde gutui liniştea se citeşte în liniştede nu se mai aude    e atât de lună în oţelulnopţiiciuruită de cioriîncât bunicii  îi creşte din ziarul de anul trecuto toamnă

copaci fără cuvinte

mi-au desfrunzit cuvintesub picăturile de lună am nişte ploi nisip de-o dună şi înc-o toamnă drept arvună de-aminte

urc prin mine copacii vâslindu-i din vreme de cioară să-şi caute scorburi că doară prin frunze am ierni de lioară şi macii

Culoarea vorbei

nopţi de pădure

sălbatice nopţi de pădureurlă a frunzede ploaie ce coboară cai din aziluri galopândprintre umbre de lună încolţiteîntr-o brumă de primejdieînnourată

lupii de bufniţăochisângerează într-un stârv de toamnă

Vasile Pintilie

până la tâmplă

mi-e dor până la tâmplăde mamae plecată ca o pâine  începutăîmbrăcată cu ochii ei de busuiocsă împartă firmituri de eternitate pe celălaltmalsălbatica apăcurge peste toate durerile adâncă

Culoarea vorbei

neagră cu pâine de-a mamei în buzunare aburindă până la tâmplă iar palmele mamei stau întinsepână unde îmbătrânesc numai amintirile meleuitate şi caldelumânări aprinse picurându-mă alb cu zileşi negru cu dorlacrimă peste nişte dureri prelinsăpână la tâmplă

vânt sub noiembrie

întoarce capul după o şoaptă de frunzăcălcată în picioareşi-o pune în biblioteca de furnici cărând vara ca un moloz nefolositor în amintirea copacilorcăutându-şi prin buzunare mărunţişde lacrimi

cu o cioarăridică cerul căzut peste limbi de clopote

Vasile Pintilie

şi-l rujează cu o umbră albastră de ploaiefumătoare nepăsătoarede hornuriîn foi de lună mirosind a răşină de bradscârţâind din fluturi

îşi încheie un nastur de la bluza ferestrelorcu o crizantemăşi suflă praful de pe străzi de pe case de pe stelepeste oameni să vadăcu capul plecatcum înmuguresc fulgii pe nori de cireşcu unghii murdare de iarnă

oamenii de noiembriepoartă ploi de pălărie sub petale de vânt

o vorbă

mi-a bătut o vorbă la fereastrăplouaşi-avea umerii goi pe care creşteau lacrimipână la mareşuierând dintr-o frunză de catarga marinarvenit s-aprindă focul cu nişte piraţi negriascunşi după geneşi tălpile le-avea vorba de vioară umbla cu ele desculţe pe geam dor pas dor pas

Culoarea vorbei

scânceau din picături să le deschid să mă deschidzgârâiauluna se spărgea goală în valurifocul plesneainima de sticlă se spărgeaploaia se crăpapână la turla bisericii îndoielii decolorată de durerea buzelor pe care se lipeaudeşerturi fără cocoaşeseceta care eramtoate se spărgeau plesneaudezbrăcatădin tălpi până în vârful respiraţiei

să intre cu toate consoanele vocalelepeste mine dincolo de mine dincoacetăindu-mă cu cu cioburile ploiibisericii lunii foculuibrazdă unde să semene brazdăte iubesc arând semănând murindsă picure iască tânărăfocbătând la fereastră

Vasile Pintilie

fugă prin lacrimi

doare unde-i foc eu ard răcoare din senin eu muşc cu nori la pe mâine răspund oare şi de fragi petrec ninsori

rabdăeşti schilod de-o lume dreaptă

Culoarea vorbei

iar de-a stânga eşti milog dai un suflet doar pe-o şoaptă sapi cu viaţa-n lut bârlog

strângdureri de-un om şi plâng ascut coasa cu cicoare fug prin lacrimi ca prin crâng tac până la cer şi doare

doare a senin de moartee-nnorat a lume. foarte...

focuri reci

venit-a o vreme păgână de tremură soarele-n dinţi neguri s-aprind tămâie la sfinţi stele pun zorilor frână

copacii ard jar pentr-o gloabă picură fluturi de-aramă ies fumuri ca vinul la cramă

Vasile Pintilie

vântul se-mbată c-o babă

zările-şi pun mărgele de ciori iar caii aleargă prin foc toamna îmbracă iarna de doc bolnavă în frunze de sori

de frig se aprind doar păcate eu m-aş aşterne drept mare cu val de cireşe amare sub cerul de frunze uscate

cenuşiu

în oraşul cenuşiuapele au dat flori din cimentul ploilorîmbolovănindu-ne picioarele minţiimâinile s-au împăienjenit de cablurile ce ne scurg prin fibră optică la canallandourile merg de mână cu copiiîn calea tramvaielorcare duc lipsă de carne tânără prin depourile

Culoarea vorbei

de pe celălalt tărâm unde zmeii nu mai au cui spune poveştilumina se prostituează după lăsareatrotuarelor la vatrăiar oamenii se apleacă să culeagă luna căzută la bani mărunţi în ochiulambulanţei zilei de mâinecare şi-a uitat foarfeca în burta moaşeiînainte de a se naşte

în oraşul cenuşiuîn staţia de autobuz opresc bătrânicenuşiicu pene la cureaua de alimentare cu viaţăpe care o cârpesc cu eugenii de lacrimică tot sunt peste tote scumpăpână şi o bucată de moartejoacă şotronprin bucătăriile unde mirosul de a fosta devenit combustibil

umbra ta

nu puteamsã mã scot din umbra ta

îmi asfinţeai cu o mângâiere un veac de singurãtateatât de îngrãşat cu mine singur încâtcrescusem pânã dincolo de imaginaţia negrului pãmântuluinegru de negruşi alb de negru

Vasile Pintilie

treceau stelele prin mine ca prin purgatoriuşi aprindeau aceiaşi veşnicie singuraticã pe care o mâncambeammã spãlam pe ochisã rãmân condamnat numai cu mine

umbra taarsã de soare cu coatele mirosind a dor crescut petec de iarbãcu umerii lãsaţi pânã la malul amintirii ultimei zileîn care ne înfãşurasem unul în celãlaltumbra ta mã acoperea de lumea aceea singurãde soarele orb ce se scurgea vampir în ochii celorlalţisã mã aştearnã lunã neagrãîn colţii gâdurilor cu care zgârâiai dupã mineumbra ta avea peticitã la locul ei luna pe care ne-o

puneam sub capcând aveam doar nopatea drept aşternutumbra ta avea o lume numai cu noiceilalţi erau amintiri pe care desenam cu degetele lipite pânã la unghiiumbrele noastreneştiind pe unde ne-am rãtãcitîn noi

umbra ta eraumbra mea

mã dureai de atâta umbrã încâtdin ochiul meu crescuserã ciuliniipicuram pe obrazul tãu dimineţi de eternitate

Culoarea vorbei

nu

fii îţi spuneamînmugureau castanii într-o lacrimă sub pleoape când ţi-a scăpat cuvântul de pe buze mânz de-abia stătând în aripicopitele lui de argint tropăiau ca nişte ciori pe frunzele auzului

Vasile Pintilie

încălecându-le până la scrâşnet de piatrăpână la genunchipână la plăseleşi-a coborât cerul cu umerii goi ţigăncile să-ţi ceară o coajă de albastru numai unade care să agaţe bocancii au căzut copacii sângerându-ţi sub tălpisă înverzeşti măcar jumătate din obrazul cuvântuluişi amintirea caldă a braţelor talemergea pe vârfuri neînţelegând dialectul acela laponînmugureau castaniipaşii tăi călcau cerul şi copacii şi braţelecu minepână la durerelacrima dezbrăcată îşi pusese gâtul pe inima mea

înainte să mă zgârie înainte să tremure ciută în ghearele glonţuluinuvenea se ducea la cer atât de umed

pastel de frig cu cerşetor

au liber mânji să ştie şaua când toamna suie-n pod cu nuci de jar din răsărit de tuci îşi leagă frunzele basmaua

Culoarea vorbei

albinele şi-au strâns tot fânul şi au plecat pe mări de tei la poarta lunii un cotei e ud şi-o face pe stăpânul

un greier nu mai poate duce o boabă de speranţă cică necunoscând nicio furnică de iarnă grea îşi face cruce

doar la un colţ de bulevard copil din flori al nimănui cu ochiul rece de gălbui aprinde focuri ce nu ard…

iartă

dă-ne doamne un potop de pol şi ne înveleşte cu un cer de mare să-ţi cădem din braţe în adâncul care cerul inventat de noi e gol

Vasile Pintilie

dă-ne doamne şi un foc de fier să ne baţi cenuşa ca pe nişte cuie din biserici arse ceru-n cer să-ţi puie dincolo de ceruri care pier dă-ne doamne dumnezeu un alt care să ne-nveţe cât tu eşti de unul şi de noi în tine n-om mai şti de bunul iartă înc-odată din înalt ...

uite

uite, mă încing cu privirea ta, mi-ai spus- rătăceam peste hainele ei aruncate peduşumeaua plină de rodrătăceam braţele sparte în aşchii de suflet peste liniştea ei rotund de fierbinte -mă încing

Culoarea vorbei

peste şolduri care respiră a iarbă acumiau o mângâiere şi o pun pe umărvestala fugită în pustiul înflorit al păcatuluimă încalţ cu urmele tălpilor tale pe mătasea aruncată pe podeaşi pot să umblu prin focul pieptului tăupun buzele tale pe bătaia trandafirie a sânului meu stângşi mă strecor prin trecatoarea lor în scorburăunde sufletul meu gol se îmbracă cu tineuite, te uiţi la tine prin ochii tăi agăţaţi la tâmpla ochilor meicu care te încing picurându-ţi degetelepe soldurile-mi rotunde de iarba prelinsă ca nişte solfegiide rouăpe geamul spart al foamei de mine

uitese auzea departe în mineera atât de aproape încât cuvintele ardeau într-o mirare de braţeeaodaia s-a aprins a noapte ca o pădure înnodată din iadul foşnitor al păcatelor neînceputepărul ei acoperea urmele atâtor cuvinte ce călcau a pustiusă nu mai respire

păcat lângã un gând de dulce

mã rugam în genunchilângã un gând de dulcevremea era de post şi cerul meşterea aripipãcatul zbura de singur prin grãdini

Vasile Pintilie

punându-şi penitenţa pe ciutura-nserăriiscotea abţinerea dezbrăcatădincolo de bluză în vârful degetelorlacrimade sub poalele cãlugãrite ale buzelor iubeaşi dulci erau merele genunchilor...

prieteni

a venit eşecul lângã mine ca un câinesã fim prieteniel sã se încãlzeascã cu freza fãcutãde cãrţile mele citite la lumânarea tremurândã a sinchiseliiinutile

Culoarea vorbei

eu sã cânt dintr-o idee pe trotuarcu ochiul întins dupã leacuri încercând sã acopãr gãvanele flãmânde ale buzunarelor cu irişi verzi de speranţã locuim singuriîntr-un colţ prãfuit de vis unde şi ploile au lacrimi uscatede sete

doar ciorile vin cãlãri pe-un sfârşit de lumesã ne uite

corbul cu gheare de cer

prin pustiu de case bãtrâneşti vremea a uitat sã se spele la fântânã

Vasile Pintilie

bunicii şuierând dintr-o obosealã de lumeau plecat sã culeagã petale aprinse de lumânare cu care sã copilãreascã pe obrazul serilor când se vor aduna la o şezãtoare de cosit steleerau cu mine pe umãrul sufletului cânds-a prãvãlitcorbul cu gheare de cer peste eişi i-a înfloritpânã la tâmplele salcâmilor de sus c-o aripã ruptã ochii lor rãsãdiţi în pãmântul din fluturi albăstresc rãsãritul pe talpa cerului pânã îl tocescde lacrima mea

cioară

îndoitã la un colţşi mâzgãlitã cu dureri ce se rujau pe buza ta

Culoarea vorbei

îmi stãtea iubirea învãţând sã pribegeascã cioarãîntr-un vârf pustiude femeiecâini ruginind pãsãri cãdeau din ochizgârâindu-mi inima pe talpã

antiinerţia

cerculun triunghi perfect

Vasile Pintilie

umplut echilateral cu diametre isosceledacã unghiul π al arcului lãcrimând în secret dupã ipotenuzãeste linie mijlocie în cadranul lãuntric al înãlţimiilui pitagora despre dragosteatunci da secanta perpendicularã din centrul de greutate al corzii vibrante din tine din mine din tine din mine dinîmparte universul cunoscut în douãlumineeuclidian de fireştiîn a mea triunghi circumcris numai ţieîn a ta cerc cu lungimea înfãşuratã numai mieteoreme nedemonstratecurg infinit prin palmele sudate întangenţã

viciul obişnuinţei

Culoarea vorbei

îndoiala de ieriverdesperanţã de aziînnourarea de searãdoareun asfinţit de mâine

dintr-o inimã amarãbatemîn ochiul zilelor ce vincu sânge cenuşiu pe degete

scriu cuiva

Vasile Pintilie

scriu cuiva pe care nu-l cunosc şi care citeşte altcevaziarul sau glezna caligrafică pe trotuar pe mine nu mă înţelegeprobabil sunt un sergent major dintr-o armată lăsată la vatrăşi cuvintele tinere soldaţi descheiaţi la copca militărieinu au linie de tragere pentrupotcoavele răguşitelor vocale ce frământă o bucata de pâinefără explozibilşi nu înţeleg de ce bocancii sparţi ai consoanelor îngălbeniţi de ţigara dimineţiiîmpletesc fără virgulă o petală de doinăcurgând dintr-un vârf încărunţit de lunăde care cuvintele tinere fluturideschizând încă o copcăse izbesc şi devin cazuri sociale

scriu cuiva ...

de câte

Culoarea vorbei

de câte ori te-am dat la ciori corb de apus iar te-a adus

lună de teicu fân la cercei dor ţi-a pus foc la sân busuioc

buzele iarle ai amnarard cu tinenoaptea de vine

luna de braddin colţ de cer smeadcurge pe pragstrăjer cu baltag

iubesc şi morde dor acrişorjar trec haltade-o zi la alta

de câte ori te-am dat la ciori ...

o zi ...

Vasile Pintilie

ziua se târăşte ca un cerşetorşchiopde la cafeaua de dimineaţă amarăpână la ceaiul de seară îndulcit cu câtevasteleşchioapătădin aceeaşi clepsidrămerge întâi pe la biserică să se-nchine de binesau de răucu lumânare primeşte o înjurătură uscatăpomanăşi un bir de sfânt nou suferind de credinţa cea vecheşotâng pe limba cubică a orologiuluitrece pe la tutungerie să împrumuteun ziarpe care îl fumează până la coapseiar chiştocul îl aruncă unui puşti de la spitalcare stătuse cu picioarele goale în triunghiul echilateralşi contractase un sinus contagios e frigşi are buzunarele goaleaşa că nu trece pe la maternitate

să nu fie sărbătorit tată de serviciu din floriscuipăsă n-aibă după ce bea apă şi mănâncă încetbătăivegetariene din aripă de cuccăzute pe felia lui găurită de şobolanii speranţei şuierăun câine în n-am bemol major

Culoarea vorbei

când trece pe lângă operăînfloreşte un salcâm cu o noiţăde unghieşi călare pe-o frunzărescrie istoria de la salaminacu sânge de asfinţitaprinde luna cu un vârf de baltă şi dansează cu viseleîn ploaie

e fericităşi seara se culcă întotdeaunaînger

nici acolo

Vasile Pintilie

uneori locuiesc cu chirieîn cealaltă lume din această lume imaginaţia mea le dau la toate o formăşi chiar dacă am ochii închişi forma clipeşteblondori sân de andromeda pot fi oricine orişicândoriundesă am orice orişicumorişicât căci în lumea accea nu existănu se poatedoar un singur lucrunici acolonu pot fi dumnezeue tot peste totzic şi acolo doamne-ajută sau iartăcând deschid ochii expiră chiriaşi cad din înaltul meu în mine cel miciar stele blonde mă împing din vârf de copaci în bocancisă calc în lumea aceasta cu grijăcă e destul de călcatăîn picioare

umbre

Culoarea vorbei

curge iarăşi într-o noapte umbra-ţi palidă-n pahar când slujeşte fără har cu ai săi diaconi şapte un ţânţar

în lumina ce bea bere dintr-o ciutură de lună a venit tăcând să spună că trăieşte şi nu cereîmpreună

tai cu focul umbrei taleînc-o rană şi audumbra mea-i cu-a ta în sud şi mă uită pe sub poalede agud

Vasile Pintilie

sticlă

deschid frigiderulcarteapătată cu picături de uitarenu mai are cuvinte sticla de bere e rece minijupă şi blondă şi goalădupă un ultim sărut da domnule zic eu viaţa asta are două soluţiişi expliccartea îşi aduce amintesticla de bere ascultă tace şi fluierădupă o prietenă fluier şi eucitescşi noaptea înjurându-mă din stele nelăsate să doarmămai albeşte c-o zi

deschid televizoruldupă atâta inflaţie de cuvinte mahmuresticla colorată cu blonde goale e rece şi pentru că e rece vorbeşte cu gura pâna lapicioarezice da domnule ziua de astăzi are soluţiacare e însărcinată cu mine

în toate punctele cardinaletustai cu mintea căscată să intrăm cu aspiratorulşi-o găleată de cuie unde poţi să-ţi agăţi toate mameleideilorcare n-au legătură cu noaptea

Culoarea vorbei

aceasta e luminace trebuie instalată în cap

două sticleochelari

Vasile Pintilie

cămile

între mine şi tine au albit oasele amintirilortimpula mai îmbătrânit cu o iubireiar nisipulşi-a mutat o mare mai aproapedoar cămilelecu mătasea buzelor tale uscateîncă mai izvorăsc la margineaochiului

Culoarea vorbei

protocol

când vinodaia ta îndeplineşte acelaşiprotocolcheiaprezintã vecinilor onorul spre dreaptacu draperiileîn ţinutã de searãpurtând la gât o geanã albã de curiozitateiar covorulpersan bãtrân cu motivede haine cãrora li s-au scoscolţiie doar o treaptã sub tãlpile goalepânã la altar

peste ceaiul fierbinte de pernenoaptea servitoareafinãadaugã întotdeauna douã picãturide pãcat

şi încã o datã timpul este doarun ecougemând sub pumnii buzelorflãmânde

Vasile Pintilie

gadget

nu mai ştiu mirosul emoţieide când îmi scriu sentimentelecu degetul micîn stomacnu mai locuieşte dumnezeul stupilor de fluturicând tu mã sãruţi pe literecu o dorinţã de acum un fus orartrandafirii mi-au exterminat simţurile sãlbaticede când pot fi împachetaţi cu un sendiar pãpãdiilorli s-au îngãlbenit a toamnã aripile şi zborul li-e captiv în insectarmurdar de viitor pânã la genunchisunt un om de ocazie pe taraba oglinziiamantului android care a uitat culoarea flãmândã a ochilor tãi

doar un flutur rãtãcit pe un mugur verde de amintireîmpleteşte cu cerul şi iarba şi cu mine din mineun gadgetsã mã înveţe sã dezertez în toate felurile

Culoarea vorbei

cuvintele

cuvintele s-au rãzvrãtitşi au ieşit sã fumezeerau prea bãtrâne pentru a mai face dragoste prin cãrţitrãgeau cu nesaţ din ţigara de civilizaţie fãrã filtruşi se sãlbãticeaupe garduri de sticlãpe coajã de copaci pe dosul madamei aceleia multiplicatã într-o legiunecãreia îi cãzuse plomba de neuron încã de când pãştea oile tratatelor de sexologism ştiinţific mergeau pe masa lui domnu’ ierarhic imediat sub icoanãcu literele din faţã nespãlatescãrpinându-i limba se dezbrãcau de pietre ce le aplecaserã fruntea spre stelele primare şi goale se legau de ochii vãduvi ai trecãtorilor de cartedoar când au trecut prin faţa unei amintiri ce le botezaserã în cernealãde salcâmşi-au scos cãciula pânã la cãlcâie

şi iar au tras din ţigarãcocoşate de-atâta libertate de exprimares-au îmbãtatşi s-au înţepenit în gâtul copacilor care mureau în lumânãri de hârtie

Vasile Pintilie

zăpezi

încă o datăeram doar o lacrimă pe linia vieţiicând în poiana din palmele tale şi-au ascuţit pisicile sălbaticeuitărileacelea care după ce pregătiseră ceaiuldin frunze sălbatice şi uscate de seară se prelingeau pe geamul de la coada ochiuluipână la maica dorului care le mângâia pe toate în tălpile goalepe zăpezizgârâindu-i cu ghearele fulgilor amintirile torcând încăneîmblânzite

Culoarea vorbei

plouă

plouăcu nouă zboruri mucegăite din zece degetelemi-au ruginit de-atâtea fotografii ale acestor amante lunecând goale în patul de lut aşternut în spinareşi moartea o simt duhnind a livadă de îngeriplouă şi vremea îmi zboară spre ultimul ceraud cum se varsă sferele aripilorprin burlaneluna curge îndrăgostităde singurătate

Vasile Pintilie

gri

numai astăzi când amforele cu vinul învechit de-atâtea trupurice l-au degustatori cele cu must de atingericojite de pe buzele lunii ce stă să răsarădin fluturiridicându-se din nisipul eşuărilor din noise sparg de toate colţurile zilei crescuteprin toate peticele sufletului ne îmbatăîn colbul fără zahăr al zilei de mâine

Culoarea vorbei

ploi de nisip

roua chemăriloram pus-o jos doar cât să-mi tragaripilecrengi uscate prin cerul ochilor tăişi iarbadesculţă nu mai ştia să ofteze prin ploi de nisipprelins din marea ascunsă sub pietreledin malul uitării

Vasile Pintilie

gândac de floare albă

ruginită-n şa cărarea ce-aducea luna la stână poartă încă iarna spână ce-şi mai pufăie ţigarea

iar copacii dezgoliţi tot visează flori de cuc şi de singur eunuc urlă vântul prin răchiţi

ziua însă face jalbă pe albastru de pădure unde nu mai vrea să-ndure un gândac de floare albă

şi s-aburcă din ninsoare ca drumeţul prin sahară vrea să iasă-n ger afară cuibul de iernat îl doare

şi cu unghiile-i verzi se agaţă de balcon iar din albu-i saxofon zice iarnă vin să pierzi

că-s voinic şi duc pe umeri primavară cu sâni rumeni

Culoarea vorbei

ferestre

mă uit cu ochiul ferestrei melecătre ochiul ferestrei tale aplecatăsă mă caute cu frunze cu tot prin copacul cunoaşterii noastredin pădurea de pietrecapătul ros al unei amintiriîl mai poartă în spate ca o cochilie de melcdar apele dintre ochi sunt stătute şi tulburisălbăticia şuieră a viperă din fiecare nod şi din fiecare deznod înnodatdin fiecare întindere de mânăuitată se mişcă spre fiecare sud ori miazănoapte cu raniţa în spatedespărţindu-ne se urcă în frunze de piatrăsă pună-n copac mucegai făcător de uitare fiecărei articulaţie a ultimei lacrimi niciodată coaptămi-e dor

Vasile Pintilie

verdele tău

verdele tău din priviri zboară în mirarede vultur căruia i-au scăpat întrebările din ghearelacrimă în care se luau în braţecopaciişi cerul zbura cu buzele frunzelor să se aşeze cuib de şoim sub genele talecreştea lumina ochilor meisă ţi-o cosesc pământ de aripi

Culoarea vorbei

gară

aşteptîntr-o gară un verb la peronul unu pluralşi plouăcu oameni care merg printre picături ce locuiserăîn ochii unoraacestea căutau să-şi înghesuie acum geamantaneleîn alte geneceasul de pe peron s-a plictisit şi a început să ia la bătaiesecundele ce se dezbrăcaseră de viitorul apropiatşi se îmbătau la crâşma unor buze

doar un fluiersaluta dintr-o şină ruginită întârzierea c-o eternitate a verbuluisuntem

Vasile Pintilie

vreme

norii tãi de vreme reas-au ghemuit lângã obrazul meu de furtunã sã-i ţin în braţepânã îşi trag sufletul cu o lacrimãpeste lacrimã

pãrul tãu de pãdurefulgerã pe umãrul meu de nisip unde nopţile eşueazã alberezemând tãcerea paşilor pe covor

la marginea vremiicalul înşeuat aşteaptã în genunchi ochiisã ne topeascã

Culoarea vorbei

chibrit

două cuvintedeschido fereastră ce sângera prin călimări de umbreşi scriupe ochiul-mi singur cu pielea ta chibritde noaptedouă lacrimi rătăcinddupă o inimă

Vasile Pintilie

şi plouă

vine o zicând părul ţi se prelinge flacarăpeste  babele lui marte şi le izvorăşte păsăripe care le înveţi să le citeascăcopacilordespre rănile verzi ce-or să se infectezepână la epidemieiar ceruluiîi creşti aripi din fântâna albastrăa ochilor şi plouăspre uitata pomenire a fulgilor cărunţi

Culoarea vorbei

umbră

nu sunt decât o părereumbrăcâine în aleargare de vultur  după un osrosi se spune  în toate limbile pline de seteale mâinilor căprui  sângelui de zi şi de noapteşi altele în dialect monoteistlume iertaţi-mă dacă vremelnicştergându-mă la ochi cu pâinea luişi sarea luiv-am acoperit strălucireacu umbra mea 

Vasile Pintilie

mirare

mi-am împletit sufletul lumânaresă picureînlăuntrul fiecărei biserici pe care o clădescdin cuvinte nenăscute pe mirarea umărului tău roz de mirareşi prelins în ghearele buzelor melesălbăticiteşi limba clopotelor e fierbinte când sărutăcuvântulîn pielea goală

Culoarea vorbei

agonie

e o agonie care se zgârâie continuu de noipână la sângele pietrelor înflorite în stelepână la singuratatea din ochii ultimului gând până la nimic nimic i se spunepâna la totul dumnezeu i se spuneîn timp ce oasele paşilor ei de ceasruginesc în fiecare urmăpe care clipa ascuţită la mers le înfinge în spatele eternităţiipreocupată să întâlnească prezentul

Vasile Pintilie

de-o fi …

de-o fi să pleci să nu te-apleci spre schitul vreunei remuşcări că nu-s pe lume-atâtea scări să te coboare din dorul care moare

de-o fi să nu m-oi rupe tu şi-o să mă sparg în unu-alt din ochii lor o să te scald în mări de nu te am şi ţărmuri fără geam eram

de-o fi cu flori zile-n ninsori copacii alb vor suliţa până la cer şi ne-or uita doar cruci de liliacne-or înveli-n şiac de mac

Culoarea vorbei

vărsare de vânt

marea se-ndoia a lupprin pădurile de vântmă vâna un colţ să-i rupdin nisip de miel ce sînt

şi-a vânat vântul de valprin pădurile de zăride-am chibrit un ochi ovalsă-nverzesc a lup pe mări

Vasile Pintilie

la est de verde

se-ntorc copaci din pribegie la cuiburi sub streşini de-april şi-atins de mirare-n regie de gălăgie un graur de cer pueril varsă mii cu virgulă chil de ou energie

şi cum aş zice de frunză şi cum aş vedea o pădure cuvântul din ochi e o spuză de flutures-aşează crud gol ca o pânză de amintire verde pe buzăca să-i îndure

Culoarea vorbei

clipire

câteodatãîndrept pe mirarea ochiului luminace te curbeazã atât de frumoasã

şi o înlãcrimezc-o geanã de pelin peste vinul sânul tãusã-ţi încolţească de ciudă luna pe umăr

iar ea albastrãclipeşte şi se dezbracã a lumânarecu care îmi eşti dincolo decât pot vedea

cîteodatã

Vasile Pintilie

tăietură

am izbit cuvintele de oamenisau de pereţipână mă lăcrimau vânătăile pereţilordin miezul cuvintelor strivindu-mi de inima-mi curbămiezul oamenilor

am adunat cuvinte cu sânge de oamenile-am rupt din miezul pereţilorşi le-am legat în pielesub oasesă am o inimă de rezervăîn mâna tăieturiidin mine

Culoarea vorbei

vânare de cuvânt

se deschide cuvântulcu o cheie descheiată până la organizaţia cenuşiea găinilor în ouăse lasă să se nască prin iarba înaltă cât o coajă de pâineprin iarba înjoasă cât o coadă de câine prin orizonturi înnerăsăriteprin deşerturi înneinventateşi prin înafară de prin să ardă iadulde iad fără dumnezeu al nerostirii cuvintelor

pe când îşi înoadă cordonul buriculuide sânul ciobului de oupădurii îi rugineau vânătoriicuvântuluiîi ieşeau dinţii

Vasile Pintilie

prezent înapoi

mã uitasem treceam pe lângã minestrãinînchipuiam mâini ele cu sete mã sfâşiau de seteaunei linii a vieţii ce tot flămânzea în deşertdeschideam ochi ei albaştri de neuitaremã picurauîntr-o baltã sã încalec luna şi cerul o spinare de calnegru lovindu-mã-n stea şi-n potcoavã de gândfără pământbãteam a o inimã ea sângera se zbãtea ca şi cumar zburaîntr-o piatrã de piept în uitare de zborînverzitiubeam şi iubirea-mi colinda ca un lup în floaresmulgea pãduri marea smulgea ca sã deade uscat treceam idee pe lângã mine nu mã nimereamsã fiu

Culoarea vorbei

prezent înainte

eu eram făcut din tinedacă eram făcut din mine mă înscorburam înlăuntrului tău tu erai frumoasăeram animalul ce-ţi sfâşia până la coajăverdele-ţi frumos eu eram ardereaerai vulturul de foc ce-mi înseta colţii din lacrima arsuriitu călcai pe piatrămuşcam din aşchii spinare mă făceamîn iarbă-naltă de pădureeu călcam pe spinitalpă te aşezai de leac să te păşescpe ochiul tău de drag în frunză tu te-ai rămasfoc de vultur în suflet de mine eu m-am rămastu

Vasile Pintilie

căţeaua

pe o mare de tigroaică ce nu există sub o zare de albastru care nu există  plutea atât de tristă  şi a făta căţeaua mea de viaţă  şi pui de stele-n lapte lua-n braţe tigroaica la sânul său albastru corăbii da lupoaica căţeaua zgripţuroiacaînmugurea la stele-n ape şi iubea la ţărm fără de ochi o lacrimă de stea scâncea a pui albastru de căţea ...

Culoarea vorbei

plouă cais

ca un ronin singurătatea ta mă ia de mână i-a dat o frunză în geana-i de până lacrimi să vin

ninge din meri cu fluturi pe braţul sărutului tău mi-l pun de pădure pe buze ceahlău doamne de-mi ceri

atât ce mi-s umărul tău flămând de rotundul plouă cais peste bluza-ţi şi gândul plouă cais

Vasile Pintilie

pentru că

de ce copacii să înflorească şi să scoată sângele ochiuluidin spitalul de pe umerisă ia globulele roşii şi albe şi rozdintr-o beţie

de ce zbor lacrime flori să moară către prada aceasta de pământnepieptănat ca un clopotatunci când nu-şi găseşte brazdasă-i bată a grâu

de ce să-şi arate aripile albastre cerulcând ştiu păsările să zboare şi fluturiişi luna şi stelele şi braţele viselorpână în măduva oaselor lui

am găsit o inimă ce se zbăteaca un ochi ca un pământ ca un cerîntr-un ciob de pasăream pus-o pe oul dinlăuntrului meu

Culoarea vorbei

să iubească

negociere

lasă-mă să-ţi fiu o floare de omi-am spus cireşuluiuna amar de albă la suflet nu tu eşti doar un plop care tremurăîn arşiţa asta de viaţă

lasă-mă să-ţi fiu un flutur de omi-am spus vântuluiunul cu aripi din aşchii de cernu tu eşti doar o vâslă ce urlă a lup în furtuna asta de viaţă

lasă-mă să-ţi fiu doar umbră de omi-am spus demonuluiuna mai neagră decât gândul cel negru nu tu eşti doar o moarte care descuieun înger de viaţă pe viaţă

Vasile Pintilie

aproape departe

e-atât de departedeparteapropierea taşi cât de aproapeaproapee depărtarea ta ...

Culoarea vorbei

mai trebuie

mai trebuie o viaţăşi o dimineaţădin ochiul tău cintezsă mă decolorez

mai trebuie o moarteşi o înserarepământ de-oi fi o parteşi tot mi-oi fi cicoare ...

Vasile Pintilie

culoarea vorbei

se ia o cioară din cer şi se face luminăsau nod de-ntunericse ia cioara din ochi şi se face piatra neagrăsau păcatul însuşise iau ciorile din culoarea neagră şi se fac îngeri sau arginţi de-o ideese ia culoarea neagră de pe culoarea cioară şi se face speranţaca o lacrimă neagră se pune culoarea cioară pe o cioară şi luna intră-n pământ ca o speranţă sub o aripăse pun toate ciorile pe culoarea neagră şi se deschide ochiulca o aripă înlăuntru de zborse pune ochiul pe cioară şi se trezeşte luminaca un zbor înainte să zboarese pune lumina pe cioară şi se sparge o stea tolănită pe umbra cuvântului

Culoarea vorbei

din cauză

de mâine locuiai într-un ierigândul ţi-era cu vedere la maredespletită în vânt de păreri ţi-e sânul dulce de sare

şi marea venea de balaurs-atingă sânul plin de muzedoar vântul avea de ghiaurgustul de sare pe buze

marea adânc de sătulăse tot ducea se tot veneade s-a întins de-atâta hulănisip de el sare de ea

Vasile Pintilie

umbra verde

eu eram frunzaumbranu copaculstând dreaptă ca un şirag de mătăniideasupra pământului

am pus noapte peste noapteploaie peste ploaie luna în locul luniiverdele numit verdesă fie verdele însuşi

zid fără zid poartă fără poartălipesc de ceraripaşi nu bătaia eiuneori locuiesc într-o mirarede rouăşi tac

Culoarea vorbei

până învăţ înfăşurată de vântsă zbor

cuvintele

nespuse şi căzute dintr-un cuibde zicereerau cuvintele în iarbă

am luat un cuvânt în palmetăcea din nişte ochi de cuiealbaştriaşa că l-am lipit pe fruntes-o mai peticească dar el mi-a spus lasă-mă să-ţi fiu demonşi s-a culcat ca un câinela picioare

am luat celălalt cuvântavea încă lapte de mamăpe vocalele verzi aşa că l-am urcat în copac

Vasile Pintilie

să-l înveleascădar el mi-a spus lasă-mă să-ţi fiu îngerşi a zburat ca un flutur pe cerul privirii

am întors ultimul cuvânt pe o partevisa

cu o floare de tei între buzeaşa că am pus luna să-i clatinedepărtăriledar el mi-a spus lasă-mă să-ţi fiu cuvântşi s-a vărsat ca un oftat de dumnezeu peste oasele sufletului

şi totuşi cuvintele acesteatrebuiesc înţelese

Culoarea vorbei

CUPRINS

Poezia lui Vasile Pintilie (Eugeniu Nistor) / 5balada vânătorului / 9vindecătorul de vulturi / 10de piatră/11salcâmul/12păduche de argint/14foc covrig/16precauţie/17cât de mult/18stau în ploaie/19mi-e dor/20lacul/21drumul meu/22ciumafaie/24zestre/26lună/27să zic nu tac de noi/29plopul/30fulgera / 32şi câte/33între/34

Vasile Pintilie

scatiu/35libelulă/36(libelulă)/37timid/38întunericul clipeşte a copilărie/39toamna fluturilor/40ochii tăi/41galben de mesteacăn/42să aud/43în mintea goală/44se mai veni/45sfere visând/46ploaie/47să potrivesc/48în cazarma unui umăr/49ziare/50copaci fără cuvinte/51nopţi de pădure/52până la tâmplă/53vânt sub noiembrie/54o vorbă/55fugă prin lacrimi/57focuri reci/58cenuşiu/59umbra ta/61nu/63pastel de frig cu cerşetor/65iartă/66uite/67păcat lângă un gând de dulce/69prieteni/70corbul cu gheare de cer/71cioară/72antiinerţia/73viciul obişnuinţei/74scriu cuiva/75de câte/ 76o zi .../77nici acolo/79

Culoarea vorbei

umbre/80sticlă/81cămile/83protocol/84gadget/85cuvintele/86zăpezi/88plouă/89gri/90ploi de nisip/91gândac de floare albă/92ferestre/93verdele tău/94gară/95vreme/96chibrit/97şi plouă/98umbră/99mirare/100agonie/101de-o fi/102vărsare de vânt/103la est de verde/104clipire/105tăietură/106vânare de cuvânt/107prezent înapoi/108prezent înainte/109căţeaua/110plouă cais/111pentru că/112negociere/113aproape departe/114mai trebuie/115culoarea vorbei/116din cauză/117umbra verde/118cuvintele/119

Vasile Pintilie

Culoarea vorbei