Robert Lazu

Interculturalitate şi interconfesionalitate:

Eseul de faţă este centrat asupra raporturilor dintre interculturalitate şi interconfesionalitate, înţelese ca sfere distincte dar complementare ale vieţii sociale. Interculturalitatea corespunde vieţii laice, seculare desfăşurate în contextul societăţii contemporane, în timp ce interconfesionalitatea corespunde vieţii religioase, sacre, desfăşurate în acelaşi context. Analiza acestor raporturi, de a căror înţelegere depinde calitatea – pozitivă sau negativă – a relaţiilor între comunităţi cu identităţi diferite, se desfăşoară în proximitatea unui fapt a cărui unicitate surprinde o anumită specificitate tipică Banatului: retrocedarea lăcaşurilor de cult comunităţii greco-catolice întreprinsă de către mitropolitul Nicolae Corneanu. Dincolo de aspectele polemice ale acestui fapt, semnificaţiile sale interconfensionale şi interculturale relevează modul pozitiv de înţelegere a raporturilor dintre comunităţi diferite din punct de vedere identitar.Atunci când se iau în discuţie concepte cum ar fi cele de „interculturalitate” sau de „interconfesionalitate”, o problemă extrem de dificilă se ascunde în spatele rândurilor scrise de cei care îndrăznesc să se avânte în teritorii atât de ambigue. Totul se datorează semantismului termenilor în cauză, care, la o simplă analiză, dezvăluie una dintre capcanele conceptelor în discuţie. Ataşată fie substantivului „cultură”, fie celui de „confesiune”, particula „inter-”, a cărei origine latină este evidentă, are următoarele sensuri principale: „între”, „printre”, „în mijlocul”. Toate aceste semnificaţii trimit la un înţeles unificator, anume acela de „mijlocire”, sau, încă şi mai bine spus, de „intermediere”. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre „interculturalitate” sau despre „interconfesionalitate” ne vom referi, de voie sau de nevoie, la ceea ce se află între culturi, respectiv între confesiuni diferite. Invocând o frumoasă metaforă utilizată cândva de profesorul Virgil Ciomoş, acel ceva care se află „între” (lat. „inter-”) poate fi gardul situat mediator la intersecţia a două gospodării. Păstrând această imagine în minte, putem desluşi problema implicată de conceptele noastre: gardul poate fi elementul unificator a două vecinătăţi, dar, la fel de bine, el poate fi tocmai elementul care le desparte. Care anume este perspectiva ce hotărăşte atributele sale? Aceasta-i întrebarea…Una dintre lecţiile memorabile ale lui Mircea Eliade, – valabilă pentru orice savant „recent” - , se referă tocmai la perspectiva în care ne situăm atunci când dorim să studiem un fenomen oarecare în mod „obiectiv”. Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cunoaştem când avem asemenea năzuinţe a fost sintetizat de Eliade într-o sentenţă pe cât de lapidară pe atât de profundă: „perspectiva creează fenomenul (subl. M. E.)” (cf. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 15). Dacă interferenţa subiectului este inevitabilă, care trebuie să fie atunci perspectiva optimă pentru studiul „interculturalităţii” şi al „interconfesionalităţii”? Fără a ne lansa într-o apologie - dificil de susţinut astăzi - a eminenţei „ştiinţei sacre”, teologia, asupra celorlalte discipline umaniste, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm valoarea hermeneutică a acesteia, vădită nu atât în teorii subtile cât mai ales în atitudini existenţiale concrete. Exemplul care ne va folosi în acest sens este reprezentativ atât pentru o anumită perspectivă aplicată interculturalităţii şi interconfesionalităţii, cât şi pentru regiunea unde a fost înregistrat: Banatul românesc.Analizând, vom vedea cum o înţelegere justă a raporturilor dintre confesiuni şi culturi diferite, dar şi a raportului dintre interconfesionalitate şi interculturalitate poate avea efecte faste, ce merită să fie scontate şi de către alţi actori sociali.

Pornind de la aceste succinte consideraţii teologice, am putea identifica planul naturalului cu planul general (universal) uman, acel plan deci care cunoaşte pluralitatea persoanelor ce se manifestă cu toată bogăţia diferenţelor lor specifice: culturale, confesionale, sociale, politice, etnice etc. Pentru aceasta trebuie însă să recunoaştem libertatea planului natural, creat, „actorii” care evoluează pe această uriaşă scenă având posibilitatea să se manifeste diferit, în funcţie de opţiunile personale şi nu în funcţie de dictatul vreunei ideologii oarecare, fie ea şi aparent benefice. În schimb, imediat ce planul natural, social, va fi identificat în ansamblul său cu un anumit ipostas, o bombă cu ceas începe să ticăie. Nici membrii comunităţii ortodoxe, nici cei ai oricărei alte comunităţi nu au dreptul să reducă, să identifice acest plan al pluralităţii cu propria sa identitate. De altfel, o astfel de reacţie ar contrazice pur şi simplu realitatea Europei şi a lumii din ultimele secole, descrisă de Pierre Dubosq astfel: „Naţiuni, state, popoare nu mai reprezintă puncte fixe în cadrul unui sistem identitar relativ simplu, rigid şi prea puţin capabil să evolueze, fiind un conglomerat de blocuri omogene. Structura e sfărâmată, barierele cedează, circulaţia iese învingătoare. Referenţialul identitar este astfel complet modificat. Ideea ştergerii treptate a identităţilor în favoarea noilor reprezentări, elaborate la scară continentală, nu este atât de simplă şi ni se deschide astfel perspectiva unui imens şantier în spaţiul căruia sunt constituite, verificate, contestate toate formele de reprezentare identitară” (apud Antonio Perotti, Pledoarie pentru intercultural, Timişoara, Institutul Intercultural, 1998, p. 69). În contextul unei realităţi cu un dinamism nemaintâlnit în istorie, nu reacţiile fundamentaliste sunt soluţia benefică, la fel cum nici relativismul total nu poate aduce roadele scontate. Recunoaşterea însă a existenţei „celuilalt”, fie el ortodox, greco-catolic, musulman sau ateu, deschiderea unui dialog prudent, purtat cu bunăvoinţă, poate constitui o cale mai valoroasă decât orice altă alternativă. Considerând sfera naturalului ca spaţiu deschis al inter-culturalităţii, apoi sfera supranaturalului, a sacrului manifestat în diferite forme religioase, drept planul unei inter-confesionalităţi capabile să iniţieze un dialog constructiv, situaţii tensionate ca cea survenită între Biserica ortodoxă şi Biserica greco-catolică pot fi soluţionate ţinând cont de acele baze teologice pe care membrii acestora le respectă în mod deosebit.

……………………………………………………………………………………………………….

Daniela Tarnovschi

Cu toate că în prezent vorbim tot mai mult de o “Uniune Europeană”, cu toate că ne pregătim să fim cetăţenii unui continent, totuşi, după 1960 asistăm la o creştere spectaculoasă a numărului grupurilor etnice (etnoculturale) care au început să se mobilizeze pentru a obţine recunoaşterea drepturilor lor.Termenul “etnic” provine din grecescul “ethnos” şi se referea la o gamă întreagă de situaţii în care un colectiv de oameni trăiesc şi acţionează înpreună, fiind tradus astăzi prin conceptul de “popor”.Reglementările internaţionale, ale Naţiunilor Unite şi cele ale Uniunii Europene, încep să fie aplicate la nivelul din ce în ce mai multor state, se încearcă schimbarea mentalităţilor, programatic, clar şi răspicat tocmai pentru a oferi o şansă celor diferiţi. Se face apel la reglementările legale tocmai pentru a schimba comportamentele, atitudinile, opiniile, sperând - toate acestea pentru a putea accepta diferenţele. Acceptarea diversităţii, a faptului că celălalt este

şi poate deveni vecinul, prietenul, partenerul de viaţă, colegul nostru de muncă începe să devină o valoare socială pentru mulţi indivizi.Procesul constituirii statului şi a naţiunii, precum şi continua consolidare prin artefactele culturale, îşi are propriile ritualuri, adesea susţinute financiar şi prin politici publice de către maşinăria de stat. Avem parte de spectacole folclorice, festivaluri, expoziţii, zile naţionale, arborarea însemnelor naţionale, acest gen de manifestări culturale jucând un rol important în procesul dezvoltării şi exprimării statelor Europei Centrale şi de Est unde naţionalismul a fost şi este o forţă motrice în formarea şi legitimizarea statelor naţionale, care au tendinţa de a deveni state etnice, în ciuda eforturilor depuse pentru integrarea în Uniunea Europeană (cazurile ţărilor din fost Iugoslavie). Comunicarea de masă a făcut ca acest proces de impregnare cu artefactele culturii dominante (asimilare culturală) să fie mai penetrant şi spectaculos, tocmai prin vehicularea şi “descoperirea” tradiţiilor demult dispărute.Acei indivizi şi acele grupuri care nu reuşesc în crearea propriului stat naţional şi care sunt încorporaţi în statele-naţiune ale altora devin “etnici” sau “minorităţi naţionale” (însă doar cei care reuşesc să obţină un astfel de statut îşi pot asigura, în acest moment, o anumită vizibilitate publică a problemelor cu care se confruntă). Aceste grupuri etnice se luptă pentru obţinerea drepturilor lor, a apărării libertăţilor şi drepturilor umane în termenii caracteristicilor culturale distinctive, devenind astfel “culturi etnice”. Utilizează aceleaşi metode şi procedee (festivaluri, şcoli şi publicaţii în limba maternă, expoziţii, …) pentru a-şi afirma şi prezerva specificul lor cultural, fiind în competiţie cu grupul majoritar dominant în ceea ce priveşte resursele alocate de către stat pentru acest gen de activităţi.

Concluzie:“A îl judeca pe celălalt serveşte, în principal, la a comunica cu el” (Bourhis, Leyens, 1997:122), depinde însă de efectele pe care această definiţie/judecată îl are asupra relaţiei dintre eu/noi şi celălalt/ceilalţi.

………………………………………………………………………………………………………

Horváth István

Percepţii asupra multiculturalismului.

Multiculturalismul este un termen care a avut o carieră rapidă în România, ajungând o noţiune organizatoare cu multiple valenţe semnificante în contextul dezbaterilor recente referitoare la politicile educaţionale şi culturale faţă de minorităţi. Această aprehensiune nu se datorează exclusiv reputaţiei de care se bucură termenul şi setul de idei conexe în discursul politic şi intelectual occidental, ci şi unei nevoi, bine articulate în cadrul dezbaterii intelectuale1, de a găsi alternative la variatele discursuri cu tentă naţionalistă articulate în jurul problemei gestionării diversităţii culturale şi integrării comunităţii politice.

1 Vezi o sinteză a diferitelor dezbateri despre redefinirea comunităţii politice în Haddock, B., Caraiani, O., 1999

Analiza noastră încearcă, folosind datele unor anchete şi analize, să contureze aspectele majore ale reprezentărilor publice articulate în legătură cu contextul problematic în care s-a vehiculat termenul de multiculturalism.Limba este dimensiunea cea mai evidentă a diferenţei culturale în legătură cu care se pune problema integrării, ca atare să observăm modul în care populaţia română se raportează la la variatele aspecte ale diversităţii lingvistice în contextul integrării şi comunicării sociale.Nu putem să nu remarcăm anumite tendinţe ce au avut loc parţial legat de eticheta de multicultural. În ultimul deceniu al mileniului învăţământul terţiar de limbă maghiară a înregistrat o creştere semnificativă în ceea ce priveşte oferta de specializări şi numărul de locuri de şcolarizare.

……………………………………………………………………………………………………..

Ştefan Buzărnescu – Sorin Pribac

Sursele istorico-antropologice ale interculturalităţii interactive din Banat

Redescoperirea valenţelor explicative şi hermeneutice ale interculturalităţii, ca resursă practic inepuizabilă a coeziunii sociale, constituie singura instanţă de reflexie colectivă pentru identificarea unor noi instrumente de construire a unei lumi în care diferenţele să nu mai fie privite ca handicap, ci ca potenţial valoros pentru un nou tip de unitate în diversitate.

Interculturalismul defineşte ipostaza dialogică a culturilor prin intrarea în rezonanţă a diferenţelor, în timp ce multiculturalismul se focalizează pe conservarea identitară a diferenţelor.Iată de ce interculturalitatea Banatului singularizează această parte a Europei, chiar la nivel continental, prin metisajul său interconfesional, interetnic, interlingvistic şi intercultural reuşit, legitimând-o ca sediu natural pentru studii antropologice, sociologice, psihologice şi istorice de profil.

În plus, la Timişoara, în aria noilor opţiuni valorice post 1989, tradiţiile multiseculare ale interculturalităţii din ţara noastră s-au obiectivat, cu sprijinul generos al Consiliului Europei, într-o structură normativă cunoscută sub numele de Institut Intercultural Timişoara. Conceput, deci, ca expresie a societăţii civile şi partener valabil de dialog cu instituţii similare din Occident, Institutul Intercultural Timişoara nu a însemnat începutul vreunor activităţi de educaţie interculturală, ci instituţionalizarea unui model de relaţionare performantă a etniilor diferite, care prin coexistenţă paşnică au creat un tip original de interculturalitate: interculturalitatea interactivă a Banatului.

a. în Banat interculturalitatea are la bază un original comportament permisiv care a dat posibilitatea fiecărei etnii să se integreze în istoria comunitară, fără a se simţi agresată de „băştinaşi”, fie ei majoritari sau minoritari. Permanenta raportare la aceleaşi probleme cotidiene, a făcut ca preocuparea de explorare în comun a soluţiilor practice la problemele comunitare identice să genereze o coeziune socială naturală, adică

fără apel la normativitatea de tip instituţional. Diversitatea etnică a fost percepută ca sursă de amplificare a soluţiilor alternative pentru problemele comunitare, identice în esenţa lor, în arealul bănăţean contactele interetnice cotidiene nu au fost, deci, orientate de obligaţiile exogene ale cetăţeniei comune sau de „achitarea” unor datorii de natură instituţională, ci din nevoia endogenă de atenuare a orizonturilor de aşteptare faţă de proiecte comunitare globale. Interculturalitatea a început şi continuă să fie interactivă în acest sens;

b. încercările de abordare a realităţilor noastre prin prisma multiculturalităţii au eşuat (şi vor eşua) deoarece aici sunt alte condiţii decât, să zicem, în Belgia, unde comunitatea flamandă şi cea valonă reprezintă, de fapt, două structuri instituţionale distincte, comunicarea fiind asigurată de constrângeri politico-economice de tip statal. „Ţara” este, în realitate, o unitate mecanică între două unităţi fundamental diferite ca opţiuni valorice, dar cu experienţă comună în gestionarea conflictelor latente;

c. existenţa, pe toată perioada de formare civico-profesională, a instituţiilor şcolare cu limbă de predare maternă pentru toate minorităţile, prin asigurarea unui suport financiar nediscriminatoriu în raport cu populaţia română, majoritară, din resursele bugetului public;

d. asigurarea, de către Statul român a instituţiilor de cultură în limbile minorităţilor, Timişoara fiind singurul oraş european cu teatre de stat în limba română, germană şi maghiară.

A fi eurofil, aici şi acum, presupune a şti să ne proiectăm toate valorile noastre în circuitul mondial de valori plecând de la procentul de europenism pe care ni-l conferă originalitatea mentalului nostru colectiv.Valorile nu au frontiere, iar frontierele nu vor mai avea valori (geografice) de apărat în viitoarea Europa unită. Iar dacă globalizarea se va dovedi „sens ireversibil” al societăţii umane, între condiţia de cetăţean al lumii şi cetăţean al unui stat anume, cetăţenia europeană nu poate fi evitată.

Populaţia autohtonă, purtătoare de valori europene, datorită excelenţei modelului latin, coroborate cu elemente de cultură şi civilizaţie de factură bizantină ori slavă, a constituit un factor esenţial al constituirii ulterioare, la zorile epocii moderne, a unui spaţiu multietnic, de sinteză a valorilor europene.Privit, aşadar, într-un context mai larg, sud-est european, “Banatul este o zonă de contact, o placă turnantă între lumea central-europeană şi lumea balcano-egeeană din sud”

Minoritatea naţională sârbă din România cuprinde aproximativ 30000 de cetăţeni, după datele ultimului recensământ, aşezaţi preponderent în Banat, în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad. Prezenţa sârbilor pe teritoriul României nu i-a împiedicat pe aceştia să-şi păstreze o serie de caracteristici culturale specifice, cu toate că au existat de-a lungul timpului interferenţe cu manifestările culturale ale poporului român.

Primele şcoli sârbeşti din Banat, înfiinţate cu două secole şi jumătate în urmă, au avut în general un caracter confesional. Ulterior s-au produs mai multe reforme şcolare, permiţând făurirea unei vieţi spirituale şi culturale proprii. În prezent, reţeaua şcolară de stat, în care se predau cursuri în limba sârbă cuprinde 26 de unităţi, dintre care: 2 grădiniţe, 2 şcoli primare, 2 şcoli gimnaziale, 1 liceu (Liceul Teoretic “Dositei Obradovici” din Timişoara), iar in 16 unităţi şcolare româneşti limba sârbă se studiază ca materie facultativă. De asemenea, două universităţi, Universitatea de Vest din Timişoara şi Universitatea Bucureşti pregătesc studenţi

cu specializarea limba şi literatura sârbă2.Sârbii din România au tradiţie şi în domeniul publicisticii.

Craşovenii3 sau karasevici sunt un alt grup etnic din Banat, de origine slavă, aşezat la poalele Munţilor Semenic. După unele voci, craşovenii sunt consideraţi sârbi, iar după altele, bulgari, croaţi sau cehi. Cu toate acestea, pornind de la limba vorbită, obiceiuri şi port aceştia prezintă elemente comune cu popoarele balcanice.

Cehii sunt colonizaţi la începutul secolului al XIX-lea, începând cu al treilea deceniu, fiind “aşezaţi în Munţii Almăjului. Datorită relativei izolări geografice a localităţilor, aceste comunităţi au reuşit să-şi conserve relativ bine religia, costumele, obiceiurile, unele meşteşuguri şi arhitectura.

Bulgarii din Banat reprezintă o comunitate foarte mică. În prezent comunitatea bulgară din Timişoara conform recensământului din 1992 număra 1350 de persoane.

Comunicarea între minorităţile din Banat a fost întotdeauna remarcabilă, suportul său fiind plurilingvismul practicat în toate comunităţile etnice minoritare. Germanii, de exemplu, folosesc, alături de limba maternă, româna şi maghiara; sârbii şi bulgarii sunt bilingvi din totdeauna, româna fiind însuşită de preferinţă ca a doua limbă în familiile lor; evreii sunt multilingvi. Alături de limba slovacă, majoritatea din Nădlac este vorbitoare de română şi maghiară. În general, interferenţele dintre minorităţi sunt multiple şi ele se datorează colaborării diferitelor comunităţi lingvistice în domeniile culturii, cunoaşterii ştiinţifice şi tehnice, în problemele comune cu care se confruntă în privinţa apărării drepturilor lor. Respectarea şi chiar influenţarea tradiţiilor religioase ale celuilalt a fost şi a rămas o trăsătură constantă în viaţa amintitelor comunităţi.

Folosirea a două, trei şi chiar a patru limbi în Banat e un aspect rar întâlnit în alte regiuni ale Europei. Plurilingvismul (bilingvism şi, în multe cazuri, trilingvism) care este specific unei părţi însemnate a populaţiei din această zonă datează de secole. Necesitatea comunicării, interesele economice, înţelegerea valorilor celuilalt au presupus însuşirea şi practicarea atât a limbii materne, cât şi a limbilor comunităţilor învecinate. Multilingvismul din Banat a fost înţeles ca o bogăţie care aparţine fiecărui locuitor; a fost perceput ca un mijloc de apropiere între oameni.

Rostul plurilingvismului (cultivat prin intermediul şcolilor, asociaţiilor culturale, organizaţiilor politice, grupurilor minoritare, bisericii) a fost bine înţeles de populaţiile Banatului, iar rezultatele au concurat la afirmarea valorilor unui patrimoniu cultural şi de civilizaţie acceptat ca aparţinând în mod egal tuturor.

Sistemul de învăţământ pentru minorităţile naţionale corespunde cu cel general din România şi cuprinde grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee, şcoli profesionale şi de ucenici, învăţământ postliceal. În învăţământul superior se susţin unele cursuri pentru studenţii de naţionalitate maghiară şi germană, la cererea acestora, în limbile respective.

Învăţământul cu limba de predare germană se încadrează într-un sistem tradiţional de unităţi şi secţii în limba maternă, cu cadre didactice şi de conducere din rândul minorităţii. El cuprinde copii şi tineri care doresc să înveţe în limba maternă, dar este deschis şi copiilor români sau celor ce aparţin altor minorităţi.

2 Informaţii oferite de Uniunea Sârbilor din România, filiala Timişoara.3 Adela Lungu, Craşovenii între tradiţie şi noutate, în Timisiensis, nr. 1, anul VII, 2000

În ceea ce priveşte strict învăţământul pentru minorităţi din Banat, cazul cel mai interesant (şi fericit, am spune) îl reprezintă Timişoara. Fenomenul intercultural se manifestă aici în şcoli cu tradiţie, cum ar fi Liceul Teoretic Nikolaus Lenau – cu predare în limba germană, Liceul Bartok Bela – predare în limba maghiară, anterior amintitul liceu al minorităţii sârbe şi al vorbitorilor de limbă sârbă, deopotrivă – Dositej Obradovic. Nu în ultimul rând, se cuvine a fi amintite două şcoli moderne, Liceul William Shakespeare şi J.L. Calderon, şcoli în care procesul instructiv-educativ se desfăşoară în limbile engleză, respectiv franceză.

O altă componentă a fenomenului intercultural din Banat şi din România este prezenţa familiilor mixte din punct de vedere etnic. Modul în care reprezentanţii populaţiei majoritare interacţionează, pe această componentă a căsătoriilor interetnice, cu celelalte etnii, poate fi observat din cele ce urmează4:

Felul de combinaţii –căsătorii Român-maghiar

Român-ţigan

Român-german

Român-ucrainean

Român-rus (lipovean)

Român-turc

Român-sârb

Român-tătar

Român-slovac

Român-bulgar

Român-evreu

Român-croat

Român-ceh

Român-polonez

Român-grec

Român-armean

Român-alte naţionalităţi

Naţionalităţi minoritare între ele

Caracterul intercultural al Banatului este o certitudine care, la ora actuală, cu greu mai poate fi contestată. Spaţiu de convergenţă atât între etnii, cât şi între confesiuni, această zonă găzduieşte convergenţa dintre mentalitatea de tip occidental, susţinută deopotrivă de tradiţia

4 Anca Tomescu, Dimensiuni şi distribuţii ale căsătoriilor etnic mixte pe teritoriul României, în Familia interetnică în societatea civilă din România, Bucureşti, 1988, p. 32-33

austriacă şi de Catolicism şi pe de altă parte, mentalitatea răsăriteană, reprezentată de Ortodoxie. Cu toate acestea, în această zonă „tampon” nu sunt cunoscute conflicte interetnice şi interconfesionale de-a lungul timpului. Mai mult, ca o particularitate, este de sesizat interculturalitatea interactivă, ca model optim al convieţuirii paşnice. Acest tip de interculturalitate are ca suport multilingvismul specific bănăţean precum şi gradul sporit de toleranţă faţă de convingerile celuilalt. Fenomenul se manifestă pe larg în viaţa cotidiană a individului, prin participarea reciprocă la diferitele sărbători atât laice cât şi bisericeşti, pornind de la principiile ecumenismului, în ultimul caz. Un alt aspect, care nu trebuie neglijat, este certitudinea existenţei căsătoriilor interetnice, acestea constituind dovada vie a interculturalităţii şi totodată un factor al dezvoltării multilingvismului.

Pe aceste considerente, existând deja o platformă compusă din acceptarea reciprocă a valorilor şi toleranţă, Banatul poate oferi un model de soluţii viabile pentru evitarea unor conflicte sau neînţelegeri generate de perceperea celuilalt ca fiind diferit. A fi diferit şi a fi acceptat ca atare atrage după sine libera dezvoltare a creativităţii şi în acest sens, populaţia Banatului, indiferent de etnie sau de convingeri religioase poate oferi un model demn de urmat.

Bibliografie:

Centrul de Cercetare a Relatiilor Interetnice

Institutul de Etnologie Fribourg

Institutul Intercultural Timisoara

INTERCULTURALITATE CERCETARI SI PERSPECTIVE ROMANESTI

Rudolf Poledna François Ruegg Calin Rus2002 aparţine autorilor, Centrului de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, Cluj-Napoca, Institutului Intercultural Timişoara

………………………………………………………………………………………………………

Timisoara a fost si este cel mai puternic centru cultural din vestul Romaniei. Asezarea geografica favorabila, la confluenta intre Europa centrala si cea de est ii confera Timisoarei o larga deschidere pe plan cultural. Situata la mai putin de 700 km distanta fata de 13 capitale europene, a avut de-a lungul timpului o conectare continua la valorile culturii europene. Populatia acestui spatiu multietnic si multicultural, apartinand diverselor etnii si confesiuni religioase, face din Timisoara un model de civilizatie europeana.

Internet

Actualitate

Degustarea cârnaţilor bănăţeni are loc joi la LugojScris de Ora de Timis la 29 Ian. ora 17:00 Comentarii  

TIMIȘOARA. Cele mai autentice mirosuri de cârnați, toți făcuți de mâinile bănățenilor vor fi puse pe masă pentru a fi degustate. În 31 ianuarie, redactorii săptămânalului de limbă germană „Banater Zeitung” organizează „Degustarea cârnaţilor bănăţeni”- „Worschkoschtprob”. Această sărbătoare este una cu tradiție de câteva decenii pentru minoritatea germană  din Banat, şi nu numai. Degustarea va avea loc la data de 31 ianuarie 2013, ora 12, la Restaurantul Royal din municipiul Lugoj. Partener principal al evenimentului este Primăria Lugoj.

……………………………………………………………………………………………………..

… din revista AGERO Stuttgart…

ETNICII GERMANI DIN ROMANIA Studiu de Adrian Constantinescu, Germania

Motivul 1. Prin trecerea anilor, atit populatia romaneaasca cit si etnicii germani-romani (fie cei putini care au mai ramas in Romania, fie cei multi care au emigrat/s-au stramutat in Germania) incep sa uite ca pe vremuri (cam pina prin anul 1940, ultimul an al existentei regatului Romania Mare) in teritoriul romanesc/carpatino-danubiano-pontic au locuit pina la circa 800.000 de etnici germani. La recensamintul din anul 1930 (ultimul efectuat in Romania Mare inainte de inceperea razboiului cu urmarile lui catastrofale) au fost inregistrati 756.000 de etnici germani imprastiati in mai toate provinciile istorice ale Romaniei (dupa romani, maghiari si evrei, germanii se plasau pe locul 4).

Motivul 2. Cu citeva luni in urma, un preot dintr-o oarecare localitate din RFG a facut un test. Intimplator eram si eu acolo. Dupa terminarea sfintei slujbe, la agapa, a ales 10 enoriasi de diverite virste, cu diferite meserii si nivele de scolarizare, atit femei cit si barbati. Toti apartineau categoriei (in germana "Aussiedler und Spaetaussiedler") etnicilor germani-

romani emigrati/repatriati in RFG si care proveneau din diferite zone ale Romaniei. Preotul le-a adresat fiecaruia individual 3 intrebari:

a) In ce provincii ale Romaniei au trait/traiesc etnicii germani-romani?b) Cum se numesc in limbaj popular diferitele grupuri de etnici germani-romani?c) Sa numeasca cei mai cunoscuti si/sau celebri etnici germani-romani din trecut si/sau din

prezent. Rezultatul a fost relativ catastrofal.

ADRIAN CONSTANTINESCUDuesseldorf  -  RFG,corespondent voluntar la presa internetica de limba romana - www.agero-stuttgart.de si

www.rom2.de - din RFG) PARTEA I Cuvintul (in germana) "die Rumaeniendeutschen" tradus "Germanii din Romania" sau

"Etnicii germani din Romania" sau "Minoritatea germana din Romania" sau si mai pe scurt "Etnicii germani-romani" este o notiune generala care desemneaza persoanele vorbitoare de limba germana care au trait/care traiesc dispersati alaturi de romani, maghiari si alte nationalitati in spatiul geografic numit "spatiul carpatino-danubiano-pontic" sau "spatiul actual romanesc". Multa lume utilizeaza scurta sintagma: "Germanii din Germania care (in decursul veacurilor) s-au stramutat in Romania". Aceasta sintagma este insa total falsa.

 Pe cind emigrantii, colonistii, etc. de limba germana au fost stramutati in spatiul carpatino-danubiano-pontic, nu exista inca nici-o "Germanie" in sensul real al cuvintului, adica o Germanie ca stat unitar-national. Statul "Germania" in sensul real al cuvintului a fost creat in 1871 de catre cancelarul prusac Otto von Bismarck care (dupa ce Prusia a infrint Imperiul Francez in 1871 condus de imparatul Napoleon III) a unificat regatul Prusiei cu regatul Bavariei plus cu alte inca circa 30 de state si statulete mai mici intr-un singur stat national numit oficial (in germana) "Das Zweite Deutsche Reich", tradus "Al Doilea Imperiu German" cu capitala la Berlin (care pina atunci fusese capitala Prusiei).  De asemeni pe atunci nu exista inca nici o "Romanie" in sensul real al cuvintului, de stat unitar-national. Statul "Romania" in sensul real al cuvintului a fost creat initial in 1859 sub conducerea printului Alexandru Ioan Cuza (ales prin vointa populatiei moldovene si muntene ca unic domnitor a ambelor principate) sub numele de "Principatele Romane Unite" sau "Principatele Dunarene Unite" iar in anul 1861 denumirea s-a schimbat in "Principatul Romania". Capitala noului stat s-a stabilit la Bucuresti (care pina atunci fusese capitala Munteniei).

 

 PARTEA II Emigrantii, colonistii, etc de limba germana s-au stramutat: - in diferite perioade de timp (din secolul XII pina in secolul XIX al erei noastre)- din diferite zone si regiuni ale fostului "Sfintul Imperiu Roman de Natiune Germana"

(actualmente teritoriile Republicii Federale Germania, Republicii Austria, Marelui Ducat de Luxemburg si partial Republicii Franceze (Alsacia, Lorena))

- in diferite zone si regiuni ale spatiului carpatino-danubiano-pontic (actualmente teritoriile Republicii Romania, Republicii Moldova (parte din Basarabia istorica), partial Republicii Ucraina (Bucovina de Nord, Bugeac), partial Republicii Bulgaria (Cadrilater/Sud Dobrogea)).

 Primii colonisti de limba germana ajunsi in spatiul actual romanesc au fost "Sasii Ardeleni"

("die Siebenbuerger Sachsen/Saxonen") care inca din 1143, la chemarea coroanei maghiare s-au stabilit in unele zone din Transilvania. Primele valuri de colonisti sasi au fost adusi de catre regii maghiari mai mult in scopul apararii granitelor rasaritene si sudice ale Transilvaniei (Carpatii Rasariteni si Meridionali), parte componenta a regatului maghiar de atunci, in fata nenumaratelor invazii ale mongolilor si tatarilor. De abia mai tirziu, cind maghiarii au descoperit bunele caracteristici ale sasilor (muncitori, gospodari, uniti, etc) care a facut ca zonele locuite de ei sa ia un avint nemaiintilnit pina atunci, coroana maghiara s-a gindit sa-i aduca numai in sensul real de colonisti.

 Ultimii colonisti de limba germana ajunsi in actualul spatiu romanesc au fost "Germanii din Dobrogea" ("die Dobrudschadeutschen"). Colonistii de limba germana stabiliti in Dobrogea proveneau din marea grupa "Colonistii germani din Nordul Marii Negre" ("Die

Schwarzmeerdeutschen") care intre circa 1840 si 1875 s-au stabilit in Dobrogea fiind adusi de conducerea Imperiului Otoman. Se stie ca pe atunci (pina in 1878) Dobrogea apartinea Imperiului Otoman. Turcii aveau nevoie de colonistii tarani germani care acumulasera mare experienta (in special cei din Basarabia - pe atunci parte a Imperiului Tarist Rus) in practicarea agriculurii si a comercializarii bunurilor agricole.

 Intre aceste doua limite, 1143 si 1875, cam toti colonistii de limba germana s-au stramutat in actualul spatiu romanesc/carpatino-danubiano-pontic. Cele mai mari valuri au existat in secolele XVIII si XIX cind au fost colonizate: Banatul cu "Svabii banateni" ("die Banater Schwaben"),  Bucovina cu "Germanii Bucovineni" ("die Bukowinadeutschen") si Basarabia cu "Germanii Basarabeni" ("die Bessarabiendeutschen").

 Cam peste tot, in toata diaspora unde au trait sau mai traiesc emigrantii si colonistii germani sau urmasii acestora (nu numai in Romania, ci si in Ungaria, fosta Iugoslavie, Ucraina, Rusia, Kazahstan, Kirghistan, etc si chiar si peste ocean, in SUA, Canada, Argentina, Brazilia, etc) atit industria cit si agricultura, comertul, prestatiile de serviciu au luat intr-un scurt timp o dezvoltare rapida. Germanul, dupa cum spune o zicala latina "Hommo germanicus = Hommo mechanicus" (sunt sigur c-ati inteles, doar romanul "de la Ram (Roma)) se trage" are o serie de caracteristici general si universal recunoscute: harnicia, loialitatea, cinstea, disciplina, bun meserias, bun gospodar. Cum se spune in nemteste: Ein Wort = Ein Mann = Ein Wortmann! (tradus: Un cuvint = Un om = Un om de cuvint!). Din nefericire, pe linga cele mai sus citate, germanul mai este si bun razboinic, lucru care a costat mult prea mult natiunea germana, in special in secolul XX.

 Cele mai sus spuse nu au nimic de a face cu ideologia rasista nazista (rasa ariana, rasa de oameni superiori, rasa de oameni conducatori, etc). Sunt fapte general recunoscute, dovedite si experimentate in decursul istoriei.

 In anexa, fotografia nr.1 arata (in limba romana) o harta cu provinciile istorice ale Romaniei Mari (existenta intre 1919 si 1940): Transilvania sau Ardeal; Moldova; Muntenia sau Valahia; Basarabia; Bugeac; Oltenia; Dobrogea; Cadrilater sau Sud-Dobrogea; Banat; Bucovina; Crisana; Satmar sau Satu Mare; Maramures.

 Cu exceptia Olteniei, eventual a Moldovei si a Crisanei, colonistii de limba germana s-au stabilit in mai toate provinciile sus aratate. Acest lucru este foarte important de stiut intrucit multa lume (atit in Romania cit si-n Germania - in special tinerele generatii) crede ca minoritatea germana a trait/traieste numai in Ardeal si Banat. Am intilnit aici in RFG functionari de la diverse institutii (Primarii, Birouri de evidenta a populatiei, Servicii ale emigrantilor, etc) care, atunci cind aud de germanii din Romania cunosc numai germanii din Ardeal si Banat. Ramin mirati, stupefiati cind le spui ca germani au trait si-n Bucovina, si-n Basarabia, si-n Dobrogea si chiar si-n Muntenia si Bucuresti. Si acelasi lucru se intimpla si cu germanii din Polonia. Ei stiu ca in Polonia, germanii au trait numai in Silezia. Daca le spui ca si-n Prusia, si-n Pomerania, si-n Tinutul Wartha au fost germani, nu le vine sa creada. Acestea sunt urmarile unui nivel scazut de invatamint scolar (pregimnazial). N-am gasit in nici o carte de istorie de clasele V, VI, VII sa se scrie ca pina in 1939 (declansarea celui de-al doilea razboi, mai intii european, apoi mondial) se gaseau in afara Germaniei care avea vreo 60 milioane locuitori, inca cel putin 5 milioane de germani/vorbitori de limba germana.

 In continuare voi expune cele 9 grupe de etnici germani care in decursul anilor si secolelor s-au stabilit in actualul spatiu romanesc (precizez: in ordinea marimii populatiei inregistrate la recensamintul din 1930)

 

1. SVABII BANATENI (DIE BANATER SCHWABEN) - la recensamintul din 1930, cea mai numeroasa grupa - 261.000 persoane (dintr-un total de 756.000 etnici germani inregistrati pe intreaga Romanie). Svabii banateni fac parte dintr-o grupa etnica mai mare numita "Svabii Dunareni" ("die Donauschwaben") care s-au stabilit in Banat ("Banat"), Bacica ("Batschka"), Slavonia ("Slawonien"), sudul Ungariei si zona Satmar ("Sathmar") din Romania. Toate aceste teritorii au apartinut pina in 1918 monarhiei austro-ungare (cezaro-craiesti) iar in urma Tratatului de pace de la Trianon (trauma maghiarilor) apartin actualmente: - Banatul de Est si Satmar - Romaniei; - Banatul de Vest si Bacica - Serbiei; Slavonia - Croatiei; Banatul de Nord - Ungariei.

 Svabii banateni in ciuda numelui de "svabi" pe care-l au, provin in marea lor majoritate din alte regiuni si tinuturi germane decit Suabia ("Schwaben") si anume: Franconia ("Franken"), Bavaria ("Bayern"), Alsacia-Lorena ("Elsass-Lothringen"), Renania-Palatinat ("Rheinland-Pfalz") si Luxemburg ("Luxemburg"). Colonizarea svabilor in Banat ca si-n celelalte tinuturi a fost o actiune de mare anvergura a coroanei imperiale austriece de atunci fiind organizata sistematic pina in cele mai mici detalii.

 Colonizarea a avut loc in trei valuri mari in decursul secolului XVIII. Scopul ei a fost de a se repopula si de a se da vigoare zonelor mai sus citate (Banat, Bacica, Slavonia) care in urma retragerii otomanilor ramasesera aproape pustii. Cea mai dificila zona a fost Banatul unde terenul era in mare masura mlastinos, inapt pentru agricultura. La chemarea personala a imparatilor austrieci Karl al VI-lea, Joseph al II-lea dar mai ales a imparatesei Maria Theresia (cea mai cunoscuta in spatiul romanesc), zeci de mii de colonisti din tinuturile germane mai sus aratate cam intre 1718 si 1787 s-au stabilit in Banat (si-n celelalte zone de linga Dunare). Dupa cum am aratat mai sus, in mare, colonizarea s-a desfasurat in trei valuri.

 Pentru primele mii de colonisti situatia a fost foarte grea, chiar dezastruoasa. Epidemiile, maladiile, lipsa apei potabile, lipsa mincarii, etc faceau ravagii intre colonisti. Totusi, datorita vointei, harniciei, unitatii de neam, credintei in Cel de Sus, in numai doua-trei generatii svabii banateni au reusit sa invinga toate greutatile inregistrind mari succese in activitatile economice (in primul rind in agricultura). Pina la dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar in 1918, Banatul a fost grinarul acestui stat. Sacrificiile suportate de primele valuri de colonisti nu au fost in zadar. Exista si o zicala a svabilor banateni: "Pentru primul a fost moartea, pentru al doilea au fost nevoile si greutatile iar pentru al treilea a fost painea!". 

 Si astazi, dupa emigrarea in masa a svabilor banateni in timpul si din cauza regimului comunist, populatia romaneasca, romanul, spune (in dialect) cu adinc respect: "Tot Banatu-i fruncea!".

 2. SASII ARDELENI (DIE SIEBENBUERGER SACHSEN/SAXONEN) - la

recensamintul din 1930 erau inregistrate 235.000 de persoane. Despre sasii ardeleni exista o foarte bogata literatura intrucit existenta lor se intinde pe o durata de peste opt secole. Dupa cum am aratat mai sus, pe cind primii colonisti sasi erau asezati in diferite zone ale Transilvaniei, cele doua voievodate romanesti (Moldova si Muntenia) nici macar nu erau create. Aici voi face numai o scurta prezentare de principiu.

 Sasii ardeleni s-au stabilit in mai multe valuri incepind cu secolul XII pina prin secolul XV in trei zone principale ale Transilvaniei: Tinutul Sapte Scaune ("Sieben Stuehle"), Tara Birsei ("Burzenland") si Tinutul Bistritei si Reghinului ("Noesnerland"), toate trei zonele constituind asa numitul Tinut Craiesc ("Koenigsboden") unde desi locuiau si romani, si maghiari, majoritatea populatiei o reprezentau sasii.

 Denumirea de "sas" este, din punct de vedere al originii colonistilor germani la fel de improprie precum denumirea de "svab" in cazul svabilor. Colonistii de limba germana care s-au stabilit in asa numitul "Tinut Craiesc" al Transilvaniei nu proveneau (precum s-ar crede la prima vedere) din regiunea germana Saxonia ("Sachsen" si "Sachsen-Anhalt"), ci din alte zone si regiuni precum Luxemburg ("Luxemburg"), Lorena ("Lothringen"), Alsacia ("Elsass"), Valea Moselei ("Moseltal"), zona Koeln - Liege ("Koeln-Luetich") etc. Cuvintul "sas" provine de la latinescul "saxones", stiut fiind ca in acea vreme, limba cancelariilor occidentale era limba latina.

 Primii saxoni/sasi care s-au stabilit in sudul si-n nord-estul Transilvaniei au fost chemati de regele maghiar Geza al II-lea in jurul anilor 1143-1150. Initial, citeva decenii bune, rolul lor a fost in primul rind cel de aparatori ai granitelor sudice si estice ale Transilvaniei, parte componenta a regatului maghiar de atunci. Ulterior, datorita dezvoltarii infloritoare a regiunilor unde s-au stabilit, coroana maghiara a impulsionat colonizarea cu alte mii si zeci de mii de sasi dindu-le numeroase privilegii, libertati si chiar autonomie teritoriala (prin celebra "Bula de Aur" emisa in 1224 de regele maghiar Andrasz al II-lea) in asa numitul Tinut Craiesc. Si azi stau marturie localitatile fortificate ("die Burgen") si bisericile fortificate ("die Kirchenburgen") create de sasi cu sute si sute de ani in urma. Cele mai importante localitati sasesti au fost si spre fericirea noastra mai exista si azi: in primul rind Sibiul ("Hermannstadt"), apoi Medias ("Mediasch), Sighisoara ("Schaessburg"), Brasov ("Kronstadt"), Bistrita (Bistritz), Sebes ("Muellbach"), etc, etc. Dintre bisericile fortificate, cea mai mareata si mai cunoscuta este bineinteles cea de la Biertan ("Birthaelm").

 Ca forma de conducere religioasa-politica a sasilor, catre inceputul secolului XIV se creeaza asa numita Universitatea Natiunii Sasesti ("die Nationsuniversitaet") care va dainui pina in anul 1867 (transformarea Imperiului Austriac in Imperiul Austro-Ungar - dualismul) cind Transilvania va fi alipita regatului maghiar, parte componenta a monarhiei austro-ungare. Guvernele maghiare succedate la putere in 1867 si 1918 (prabusirea si dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar in urma tratatului de pace de la Trianon) au desfiintat atit Universitatea Natiunii Sasesti cit si privilegiile avute sute si sute de ani de catre sasi. In aceasta perioada are loc si o puternica actiune de maghiarizare, resimtita si de populatia romana, si de alte etnii din Transilvania.

 Despre glorioasa istorie a sasilor ardeleni se mai pot scrie inca zeci si zeci de pagini insa nu doresc sa lungesc articolul (care si asa este mult prea lung).

 PARTEA III 3. GERMANII BUCOVINENI (DIE BUKOWINADEUTSCHEN , DIE

BUCHENLANDDEUTSCHEN) - la recensamintul din 1930 erau inregistrate 96.000 de persoane. Pina la interferenta secolelor XVIII si XIX, in voievodatul medieval Moldova nu exista nici notiunea de Bucovina, nici notiunea de Basarabia. La sfirsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX, datorita nenumaratelor razboaie ruso-otomane, austriaco-otomane precum si a slabiciunii interne dovedite de domnitorii fanarioti (atit ai Moldovei cit si ai Munteniei), voievodatul Moldova (asa cum a fost lasat mostenire de gloriosul voievod Stefan cel Mare si Sfint) sufera o serie de pierderi teritoriale care ii vor injumatati suprafata. In 1775, in urma unor intelegeri bilaterale intre austrieci si otomani, Imperiul Austriac anexeaza parte din asa numita Tara de Sus a Moldovei (cuprinsa intre Carpati (la vest), Siret si Prut (la est), Nistru (la nord) si dealurile dintre riurile Moldova si Suceava (la sud))  dindu-

i numele de Bucovina ("Bukowina" sau "Buchenland"), nume derivat din cuvintul fag ("buk" in ucraineana, "Buchen" in germana) intrucit zona era impadurita cu aceasta specie de copaci. In anul 1812, in urma unor intelegeri trilaterale intre francezi (insasi marele imparat Napoleon), rusi si otomani, Imperiul Tarist Rus anexeaza parte din vechea Moldova cuprinsa intre Nistru (la est), Prut (la vest), cetatea Hotinului (la nord) si Dunare, plus un mic litoral al Marii Negre (la sud) dindu-i numele de Basarabia dupa primii voievozi Basarabi care au intemeiat Muntenia. De mentionat ca domnitorii de atunci ai Moldovei nici macar nu au fost consultati, intrebati in legatura cu aceste cedari. Putin a lipsit ca ceva mai tirziu, Imperiul Tarist sa fi anexat si restul de Moldova , cea intre Carpati si Prut. Daca n-ar fi fost si dezmembrarea monarhiei austro-ungare in 1918, probabil ca actuala Romanie ar fi fost compusa numai din Oltenia, Muntenia si eventual Dobrogea. Viziune apocaliptica dar pe atunci posibila. Despre Basarabia voi vorbi pe larg mai incolo.

 Dupa crearea de catre austrieci in 1775 a provinciei Bucovina, acestia au inceput sa o colonizeze cu colonisti vorbitori de germana din diferite zone ale Imperiului Austriac dar si din spatiul germanic. Majoritatea proveneau din Renania-Palatinat ("Rheinland- Pfalz"), Baden-Baden ("Baden-Baden"), Hessa ("Hessen"), Boemia si Moravia ("Boehmen und Maehren"), Banat ("Banat"), etc. Provincia Bucovina a facut initial parte din Galitia Rasariteana (cu capitala la Lvov (Liov)) iar din 1849 a fost ridicata la rangul de Ducat de Coroana ("Kronland"), primind denumirea de Ducatul Bucovina ("das Herzogtum Bukowina") fiind condusa direct de la Viena si nu prin intermediari. Acest lucru a fost de importanta majora pentru toate cele 5 principale etnii conlocuitoare ale acestei provincii: romanii, ucrainienii (numiti de austrieci, ruteni), germanii, evreii si polonezii, intrucit austriecii (spre deosebire de maghiari) nu au incercat o germanizare fortata a populatiei. Cu exceptia unor cazuri de schimbare a numelor de familie (de exemplu parintii marelui compozitor Ciprian Porumbescu se numeau Golembyowski - "golemb" inseamna porumbel in ucraineana), in rest fiecare etnie a fost lasata sa vorbeasca limba ei, sa-si continue traditiile ei, sa aiba cultura ei, religia ei, etc.

 Capitala noului ducat s-a stabilit la Cernauti (Czernowitz") care dintr-un mic tirgusor ucrainean a devenit in citeva decenii un oras modern, comparabil cu Clujul, Timisoara, Oradea, Arad, etc. I se spunea pe atunci "Mica Viena" sau "Bastionul  rasaritean al civilizatiei apusene".

 Foarte interesant este faptul ca cei care au dezvoltat si ridicat cultura de limba germana nu au fost colonistii germani (in marea lor majoritate fiind mestesugari, muncitori in fabrici, tarani, functionari, etc) ci evreii, majoritatea fugiti in decursul secolului XIX din Imperiul Tarist unde pogromurile impotriva lor ajunsesera la limita insuportabilitatii. Catre sfirsitul secolului XIX si primele decenii ale secolului XX s-a creat o intelectualitate evreeasca de limba germana dintre care, unii reprezentanti mai de valoare sunt si azi mult mai cunoscuti in RFG si in Austria decit in patria mama, Romania. Operele unor scriitori si poeti precum Paul Celan, Alfred Margul Sperber, Gregor von Rezzori, Rose Auslaender si inca multi altii pot fi gasite azi in mai toate bibliotecile universitare, centrale, orasenesti, comunale de pe cuprinsul RFG si Austriei. Vocea tenorului Joseph Schmidt cu celebra lui melodie "Un cintec strabate lumea" ("Ein Lied geht um die Welt") care, in anii 30, 40 ai secolului trecut (XX) ii incintau pe parintii, bunicii si strabunicii nostri va ramine la loc de cinste alaturi de alte mari voci ale lumii.

 Din nefericire totul, absolut totul s-a prabusit in numai 24 ore in ziua de 27 iunie 1940 cind guvernul URSS a inaintat Romaniei   cumplitul ultimatum prin care cerea cedarea Basarabiei

si Bucovinei de Nord. Astazi este stiut faptul ca in spatele acestui act barbar s-au aflat si interesele Germaniei Naziste care inca din august 1939 incheiase un pact de neagresiune cu Rusia Sovietica. Hitler ii ceda lui Stalin teritorii (care de fapt nici nu-i apartineau) precum Estonia, Letonia, Lituania, Polonia Rasariteana, Transcarpatia (partea de nord a fostului Maramures istoric) si Basarabia in schimbul populatiei de origine germana. Interesant este ca despre Bucovina nu s-a pomenit absolut de loc in acel pact de neagresiune, intii si intii datorita faptului ca Bucovina (fosta zona de nord a Moldovei istorice) nu a apartinut nicicind Imperiului Tarist Rus.

 Si asa se face ca in decurs de citeva luni, aproape toti cei 96.000 de germani bucovineni au trebuit (mai de voie, mai de nevoie) sa-si paraseasca tara natala si mai ales avutul agonisit in decursul citorva generatii si sa fie stramutati in Marele Reich German (alaturi de germanii basarabeni si cei dobrogeni, in total, peste 200.000 de persoane). Este adevarat ca in Reich au primit drept despagubiri paminturi fertile, propice unei agriculturi de calitate (in special in teritoriile Poloniei Apusene ocupate de germani) dar ce folos? In 1945, in fata inaintarii de neoprit a Armatei Sovietice au trebuit sa se refugieze cu totii in Vest pierzind pentru a doua oara (si de data asta definitiv) toata agoniseala muncii lor. Personal sunt fiul unei astfel de familii   de origine germana   dupa mama si care, desi sunt nascut dupa razboi, din povestile bunicilor dupa mama pot spune ca (virgula) cunosc destule. Din pacate nu-mi permite spatiul de a relata toate tragediile petrecute in Bucovina in acei ani (dupa ce romani, ucrainieni, germani, evrei, poloni au convietuit de minune timp de peste 150 de ani intr-o Bucovina recunoscuta ca una dintre cele mai bogate provincii romanesti, in decurs de citeva luni totul s-a dus dracului. Germanii stramutati in Germania, multi romani deportati in Siberia, majoritatea evreilor deportati in Transnistria).

 4. GERMANII BASARABENI (DIE BESSARABIENDEUTSCHEN) - la

recensamintul din 1930 erau inregistrate 93.000 de persoane. Istoria germanilor basarabeni este intrucitva similara cu a celor bucovineni dupa cum am aratat mai sus. Germanii basarabeni fac parte dintr-o grupa etnica mai mare numita "Germanii de la Marea Neagra" ("die Schwarzmeerdeutschen") care in decursul secolelor XVIII dar mai ales XIX s-au stabilit in zonele litoralului nordic al Marii Negre (Basarabia, Odesa, Crimeea, Cherson, etc.) pentru practicarea agriculturii.

 Primele valuri de colonisti de limba germana stabiliti in Basarabia au fost adusi de guvernul de la Skt Petersburg (capitala Rusiei) inca din 1814, deci la numai doi ani de la anexarea acestei provincii de catre rusi. Conducerea ruseasca cunostea calitatile foarte bune ale solului basarabean, in special in partea de sud numita Bugeac, dorind sa scoata beneficii la maximum din aceste terenuri. Intrucit zona era aproape depopulata din cauza nenumaratelor razboaie ruso-otomane neavind cine sa o lucreze, s-a apelat ca si in alte dati si ca si in alte zone ale Europei la colonistii germani, gospodari, harnici, buni meseriasi, buni agricultori. Ca si ceilalti etnici germani stabiliti in Banat, Transilvania, Bucovina, si acestia din Basarabia proveneau cam din aceleasi zone ale teritoriului german, in plus multi veneau din zonele unde acum se afla Polonia (regiunea Warta ("Warthegau"), regiunea Odra ("Odergau") etc.

 In numai citeva decenii colonistii germani au reusit sa transforme Basarabia in al treilea grinar (dupa Ucraina si tinutul Volgai inferioare) al marii imparatii ruse. Demn de precizat este faptul ca spre deosebire de ceilalti etnici germani din spatiul actual romanesc, germanii basarabeni au fost in proportie de aproape 100% agricultori si tarani. De asemeni, spre

deosebire de sasii ardeleni sau svabii banateni care tineau cu sfintenie la portul lor popular si obiceiurile traditionale, germanii basarabeni nu erau preocupati in mare masura de aceste lucruri. Drept imbracaminte au adoptat in general cea purtata de vecinii lor romani si ucrainieni (in cap cusme din blana de oaie sau tulpane mari la femei, cojoace de oaie, etc; numai opinci nu au vrut sa poarte). Cind militarii armatei germane in 1940, 1941 au avut primele contacte cu ei, militarilor din Wehrmacht nu le veneau sa creada ca acestia sunt germani ca si ei.

 Dupa ultimatumul sovietic din 27 iunie 1940, destinul celor 93.000 de germani basarabeni devine similar cu a germanilor bucovineni dupa cum am aratat mai sus. Deci nu are nici un sens sa ma repet. De precizat ca dintre toti germanii-romani, germanii basarabeni au trait cel mai putin sub administratie romaneasca (numai intre1918 si1940). Marea lor majoritate nici macar nu au apucat sa invete cit de cit limba romana vorbind in continuare fie in nemteste intre ei, fie in ruseste cu celelalte etnii ale Basarabiei.

 PARTEA IV 5. GERMANII DIN VECHIUL REGAT (DIE ALTREICHSDEUTSCHEN) - la

recensamintul din 1930 erau inregistrate 32.000 de persoane. Spre deosebire de toate celelalte grupe de germani-romani acestia sunt singurii care nu s-au stabilit ca si colonisti, nu au venit in grupuri mai mari sau mai mici adusi de autoritati, ci in cea mai mare parte au venit individual drept specialisti in diverse domenii, in cea mai mare parte mestesugari, meseriasi.

  Din aceasta cauza ei nu au infiintat asezari, colonii precum s-a intimplat cu ceilalti colonisti germani in celelalte provincii. O importanta parte dintre ei au venit in Principatele Unite dupa instalarea pe scaunul domnesc al printului Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I-ul. Majoritatea s-au instalat in Muntenia si-n Bucuresti. Mai putin in Moldova si foarte putin (aproape de loc) in Oltenia.

  6. GERMANII DOBROGENI (DIE DOBRUDSCHADEUTSCHEN) - la recensamintul

din 1930 erau inregistrate 15.000 de persoane. Germanii dobrogeni, dupa cum am aratat anterior, au fost ultimii emigranti si colonisti care s-au stabilit in spatiul carpatino-dunareano-pontic/spatiul actual romanesc. Primii care s-au stabilit in Dobrogea au fost colonistii din Imperiul Tarist Rus, in special din Basarabia si Cherson care la chemarea guvernului Imperiului Otoman, cam intre anii 1840 si 1856 si-au parasit vechile asezari transmigrind in Dobrogea, pe atunci parte integrata imperiului.

 Turcii aveau nevoie de experienta acestora in agricultura pentru a dezvolta zona Dobrogei ramasa printre cele mai sarace si depopulate zone. Catre 1870-1875 s-au stabilit si citeva sute de colonisti germani adusi din spatiul german, din Suabia ("Schwaben"). Cu acestia s-a terminat lunga perioada de colonizare germana in spatiul actual romanesc inceputa in 1143 prin aducerea in Transilvania a primilor sasi.

 Ca si germanii basarabeni, germanii dobrogeni au fost in cvazitotalitate agricultori si tarani. In numai citeva decenii de trai pe pamint dobrogean, colonistii germani au reusit sa realizeze o agricultura intensiva, de mare productivitate. Lor li se datoreaza si viile si cramele de la Murfatlar unde se produce renumitul vin recunoscut in intreaga lume.

 Din nefericire, in 1940 au avut acelasi destin ca si confratii lor basarabeni si bucovineni. In urma cedarii Cadrilaterului pe data de 6 septembrie 1940 catre Bulgaria, in uma promisiunilor guvernului german de la Berlin, conducatorii germanilor dobrogeni hotarasc sa

paraseasca cu totii Romania fiind stramutati ca si germanii basarabeni si bucovineni in Marele Reich German. Pe atunci Germania nazista era in cea mai mare glorie. Aproape toata Europa zacea la picioarele ei. Romania se aliase si ea cu Puterile Axei (Germania, Italia, Japonia) in vederea unei eventuale redobindiri a Bucovinei, Basarabiei si Tinutului Hertza. Populatia germana din intreaga Europa era imbatata de propaganda si promisiunile naziste.

  Dar nimanui nici prin vis nu-i trecea ca in 1945 se va prabusi totul, si Germania, si promisiunile. Asa s-a intimplat ca aproape toti cei circa 200.000 de germani din Romania (bucovineni, basarabeni, dobrogeni) stramutati in 1940-1941 in Reich si-au pierdut si patria, si-au pierdut si avutul agonisit de mai multe generatii. Asa se scrie istoria.

 In sfirsit, la urma au ramas ultimele trei grupe de germani-rom�ni, cele mai mici, care la recensamintul din 1930 insumau impreuna 24.000 de persoane.

 7. SVABII SATMARENI (DIE SATHMARER SCHWABEN) apartin ca si fratii lor din

Banat (svabii banateni) marei grupe de colonisti vorbitori de germana numiti Svabii Dunareni ("Die Donauschwaben"). Intrucit despre ei am scris la grupa svabilor banateni nu ma voi mai repeta. Ca o particularitate a acestei grupe este faptul ca spre deosebire de ceilalti colonisti (fie din Ardeal, fie din Banat, fie din Basarabia, Bucovina sau Dobrogea), svabii satmareni nu au primit pamint in posesie proprie intrucit au fost colonizati pe mosiile marilor grofi maghiari. Din aceasta cauza o parte dintre ei au ajuns, aproape imediat dupa stramutare, iobagi.

 Primele valuri de colonisti au ajuns inca din anul 1712 in zona Satu Mare care, precum si alte intinse zone din nordul si centrul regatului maghiar fusesera pustiite de ravagiile razboaielor intre curutzi (rasculati maghiari) si conducerea imperiala de la Viena. Intrucit marea majoritate a lor erau de religie catolica ca si populatia maghiara, autoritatile maghiare i-au obligat pe svabi sa presteze slujbele numai in limba maghiara, fapt ce a avut un enorm impact asupra lor. Foarte multi dintre ei au primit nume maghiare. Totusi, fapt pozitiv este ca au putut sa-si pastreze pe mai departe limba materna.

 8. TZIPTZERII MARAMURESENI (DIE MARMOROSCHZIPSER) este o mica

grupa de persoane vorbitoare de germana stabilita de citeva secole in citeva zone ale provinciei Maramures. Numele lor in romaneste de tziptzer ("die Zipser") provine de la regiunea Zips din nordul actualei Slovacii de unde sunt originari. Au fost adusi in nordul Transilvaniei datorita faptului ca aveau experienta din patria mama si erau buni padurari, mineri, pietrari. Dupa crearea provinciei Bucovina, autoritatile austriece au colonizat citeva sute de tziptzeri in zona Vatra Dornei-Iacobeni ("Dorna Watra - Jakobeny") unde au deschis citeva exploatari miniere.

 9. LANDLERII ARDELENI (DIE SIEBENBUERGER LANDLER, DIE

OESTERREICHLANDLER) reprezinta ultima si cea mai mica grupare de persoane vorbitoare de germana existenta pe teritoriul romanesc. Landlerii sunt urmasii fostilor austrieci protestanti deportati cam intre 1733 si 1776 din Austria in Transilvania. Desi austriecii sunt preponderent catolici, in secolele XVII si XVIII au existat mici grupari care au aderat la protestantism.

 Acest lucru nu putea fi tolerat de biserica catolica austriaca si de coroana imperiala. Din acest motiv citeva mii de austrieci din regiunile Stiria ("Steiermark"), Charintia ("Kaernten"), Salzkammergut ("Salzkammergut") au fost obligati sa se stramute in zona sudica a

Ardealului populata de sasi, intrucit sasii ardeleni inca din secolul XVI aderasera la protestantism. Ei s-au stabilit in citeva localitati din jurul orasului Sibiu, cele mai mari si cunoscute fiind Apoldul de Sus ("Grossapold") si Cristian ("Grossau"). Urmele lor pot fi si azi intilnite in zona in care au locuit.

  Aici punem punct descrierii grupelor de etnici germani/grupelor vorbitoare de germana

existente pe teritoriul romanesc.……………………………………………………………………………………………………

Minoritatea maghiară din Banat

BANAT / BANSAG / BANATRegiunea Banat Bansag Regio 6,6%

  Judetul Timis   Temes megye 9,0%

aaa

aaa Municipiul Lugoj

aaa

aaa Lugos Megyei Jogu Varos 10,7%

    Municipiul Timisoara     Temesvár Megyei Jogu Varos 9,5%

  Judetul Caras-Severin   Krassó-Szörény megye 2,1%

   Municipiul Caransebes    

Karánsebes Megyei Jogu Varos 1,4%

    Municipiul Resita    Resicabánya Megyei Jogu Varos 4,3%

internet…. Mai caut …………………..