ARTROLOGIE

Artrologia sau syndesmologia (syndesmosis-ligament şi logos-ştiinţă) este partea anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor.

Clasificare în trei grupe: articulaţii fibroase (sinartroze), articulaţii cartilaginoase (amfiartroze) şi articulaţii sinoviale (diartroze).

ARTICULAŢIILE FIBROASE SAU SINARTROZELE

Sunt articulaţii în care oasele sunt unite între ele prin ţesut fibros dens (membrane sau ligamente). Nu permit mişcări, sau dacă există, sunt foarte reduse.

1. Sindesmoze se disting prin varietatea elementelor de legătură: ligamentul stilohioid, în formă de şnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi.

2. Suturile sunt articulaţii care se găsesc numai la nivelul oaselor craniene.

3. Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară. Ex. Articulaţia dinte un dinte şi alveola dentară.

ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE

Legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj. 1. Sincondroze, sunt articulaţii tranzitorii, în care suprafeţele articulare

sunt unite hialin.2. Simfize.

ARTICULAŢIILE SINOVIALE

Sunt articulaţii complexe, la nivelul cărora se produc mişcări variate şi multiple. O articulaţie sinovială este alcătuită din suprafeţele articulare, cartilajul articular, formaţiunile care asigură concordanţa: fibrocartilaje de mărire, discuri, meniscuri; şi mijloace de unire: capsula articulară, ligamentele.

Suprafeţele articulare pot fi sferice, eliptice, cilindrice şi plane. Cartilajul hialin acoperă suprafeţele articulare, iar marginea lui se continuă cu periostul. La nivelul acestei margini se termină şi membrana sinovială.

Formaţiuni ce asigură concordanţa suprafeţelor:- labrul articular sau fibrocartilajul de mărire se întâlneşte în

unele articulaţii (umăr, şold) şi are rolul de mări cavitatea

1

articulară şi a realiza concordanţă mai bună mai bună între o suprafaţă articulară sferică şi o cavitate articulară mai puţin adâncă.

- Fibrocartilajele intraarticulare: discurile şi menicurile. Se găsesc între suprafeţele articulare şi au şi ele rolul de asigura o cât mai bună concordanţă între acestea. Pot ocupa toată articulaţia formând un disc (suprafaţa centrală a discului poate lipsi uneori), sau au o formă de semilună (meniscurile).

Mijloace de unire:

Capsula articulară prezintă două straturi, unul extern, fibros şi altul intern, membrana sinovială. Prezintă două feţe, una exterioară, ce vine în raport cu muşchii şi tendoanele periarticulare şi alta, interioară, în raport cu membrana sinovială, precum şi două circumferinţe. Rolul capsulei articulare este de a proteja articulaţia de procesele patologice periarticulare, precum şi de a împiedica răspândirea revărsatelor articulare în ţesuturile din jur, ajută şi la fixarea articulaţiei. Membrana sinovială constituie stratul profund al capsulei articulare. Este o foiţă netedă, subţire, lucioasă, care aderă intim de suprafaţa interioară a stratului fibros al capsulei articulare. Ea secretă un lichid gălbui, vâscos cu rol în biomecanica articulară.

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase, care se inseră pe oasele ce se articulează între ele, contribuind la menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare. Se deosebesc ligamente intracapsulare şi extracapsulare. După structură, se împart în ligamente capsulare, tendinoase, musculare şi ligamente fibrozate.

Factori care au rolul de a menţine în contact suprafeţele articulare: presiunea atmosferică, musculatura. Prin contracţia lor muşchii trag de capsula articulară, împiedicând prinderea eventualelor plici ale acesteia între suprafeţele articulare. Cavitatea articulară este un spaţiu virtual, ocupat de lichidul sinovial şi delimitat între cartilajul articular şi sinovială. Ea devine reală în cazuri patologice: colecţii purulente, sanghinolente, etc.

Articulaţiile permit anumite mişcări oaselor care intră în alcătuirea lor, mişcări care sunt dependente de forma lor.

Între oasele care intră în alcătuirea unei articulaţii sinoviale există trei tipuri de mişcări elementare:

Alunecarea – deplasarea suprafeţelor articulare puse în contact, însoţită de frecare de ex. în articulaţiile plane ca articulaţia scapulohumerală;

2

Învârtirea – deplasarea circulară a suprafeţelor articulare, asfel, la fiecare fază a mişcării, alte suprafeţe articulare vin în contact – de ex. articulaţia genunchilui;

Rotaţia – o mişcare caracterizată prin deplasarea osului mobil împreună cu axul său longitudinal, de ex. mişcarea fosetei capului radial pe capitulul humerusului.

Sensul mişcării ce se efectuează într-o articulaţie este imprimat de conformaţia suprafeţelor articulare. În cazul în care amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele, ca de ex. în cazul articulaţiei cotului, se poate vorbi de o „conducere osoasă”. Dacă amplitudinea mişcării se datorează frânării ligamentare, de ex. în articulaţia şoldului, vorbim de „conducere ligamentară”.

Clasificarea articulaţiilor sinoviale se face ţinând seama de: numărul oaselor ce le compun, forma suprafeţelor articulare şi numărul axelor.

După numărul oaselor ce intră în alcătuirea unei articulaţii sinoviale acestea se împart în: simple, formate prin unirea a două oase şi articulaţii compuse, cele formate prin unirea mai multor oase.

După forma suprafeţelor articulare se deosebesc şapte grupe de articulaţii sinoviale:

1. Articulaţiile plane, au suprafeţele articulare plane; permit numai mişcarea de alunecare. Ex. articulaţiile dintre oasele carpului sau ale tarsului;

2. Ginglimul sau articulaţia trohleană. Suprafeţele articulare sunt formate, la unul din oase de un scripete sau trohlee, iar la osul opus de o creastă ce corespunde şanţului scripetelui şi două povărnişuri laterale care corespund părţilor laterale ale scripetelui. Ele permit mişcarea de flexie–extensie, au mişcări foarte reduse de lateralitate. Ex. articulaţia humeroulnară, articulaţiile interfalangiene.

3. Articulaţiile trohoide au suprafeţele formate dintr-un cilidru osos conţinut într-un inel osteofibros. Permit numai mişcări de rotaţie – cilindrul osos se răsuceşte în jurul axului său în interiorul inelului osteofibros. Ex. articulaţiile radioulnară proximală şi distală, atlantoaxoidiană mediană;

4. Articulaţiile condiliene; la acestea se observă pe un os două suprafeţe articulare rotunjite – segmente de cilindru plin – care corespund celor două depresiuni corespunzătoare ale celuilalt os. Deoarece acest tip de articulaţii prezintă două perechi de suprafeţe articulare, ale căror axe sunt paralele între ele, mişcările pe care le vor permite sunt într-un

3

singur plan. În mod secundar sunt posibile şi mişcări limitate în alte planuri. Ex. articulaţia genunchiului;

5. Articulaţia în şa are suprafeţele articulare opuse concave într-un sens şi convexe în celălalt, astfel încât concavităţii uneia îi corespunde convexitatea celeilalte. Permite mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie şi circumducţie. Ex. articulaţia carpometacarpiană a policelui;

6. Articulaţiile elipsoidale au suprafeţele articulare conformate astfel: una este de forma unui segment de elipsoid mai mult sau mai puţin alungit, iar cealaltă are forma unei depresiuni corespunzătoare, puţin adâncită. Permit mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie şi circumducţie. Ex. articulaţia radiocarpiană, articulaţia metacarpofalangiană;

7. Articulaţiile sferoidale au suprafeţele articulare formate dintr-un cap – segment de sferă ce pătrunde într-o cavitate în formă de cupă. Prezintă o mobilitate mare, permiţând flexia-extensia, abducţia-adducţia, circumducţia şi rotaţia. Ex. articulaţia umărului şi a şoldului.

După numărul axelor în jurul cărora se execută mişcările în diferitele articulaţii, deosebim:

Articulaţii uniaxiale – permit mişcări opuse într-un singur plan: flexia-extensia (de ex. ginglimul), rotaţia (de ex. trohoidele). Tot în acestă categorie se pot încadra articulaţiile condiliene, ale căror mişcări principale se efectuează în jurul unui singur ax (flexie-extensie).

Articulaţiile biaxiale, permit mişcări în două axe perpendiculare între ele: ex. articulaţiile elipsoidale şi articulaţiile în şa.

Articulaţii cu trei axe, care permit mişcări în toate planurile, de ex. articulaţiile sferoidale.

În mod obişnuit mişcările corpului nu se execută prin intermediul unei singure articulaţii, ci prin participarea unui şir de articulaţii care, împreună, formează un lanţ articular.

Vascularizaţia articulaţiilor este foarte bogată. Ea provine din cercul arterial şi venos periarticular. Unele artere pătrund în os puţin în afara inserţiei capsulei, altele aparţin ligamentelor şi capsulei.Limfaticele întâlnesc nodurile profunde ale regiunii.

Capsula şi ligamentele sunt bogat inervate. Ele primesc două tipuri de nervi: filete senzitive vehiculate de nervii articulari şi fibre vasomotoare, formând plexuri nervoase periaarticulare. Nervii motori care inervează o

4

articulaţie, inervează, de asemenea, şi muşchii motori ai acestei articulaţii şi pielea care acoperă inserţiile acestor muşchi (Legea lui Hilton).

Consideraţii clinice:

Entorsa este întinderea ligamentară survenită în urma unei mişcări bruşte şi brutale dintr-o articulaţie, necesită repaus şi imobilizare. Ruptura ligamentară antrenează tulburări funcţionale cu dureri şi echimoze. Luxaţia se însoţeşte de pierderea contactului între suprafeţele articulare, este necesară reducerea luxaţiei (repunera suprafeţelor articulare în contact, prin manevre specifice), apoi imobilizare.

Artrita este ca urmare a unui proces inflamator care poate afecta o articulaţie. Cele mai frecvente sunt artritele infecţioase.O articulaţie normală epurează rapid bacteriile intracavitare, datorită capacităţii de fagocitoză a celulelor sinoviale. Cel mai frecvent, accesul germenului în articulaţie se realizează pe cale hematogenă, prin însămânţare septică, urmare a unei diseminări dintr-un focar infecţios.

Poliartrita reumatoidă juvenilă este o boală inflamatorie articulară cronică ce interesează una sau mai multe articulaţii şi apare la tinerii sub 17 ani.

Artroza este o boală degenerativă articulară care se caracterizează prin deteriorarea cartilajului articular însoţită de creşterea activităţii osului subcondral. În evoluţie, este o boală care se însoţeşte de impotenţă funcţională.

Reumatismul articular acut este o boală inflamatorie acută determinată de infecţia faringo-amigdaliană cu streptococ β hemolitic grupa A, care poate afecta inima, articulaţiile, sistemul nervos central, pielea, ţesutul subcutanat.

Investigaţiile paraclinice ce se pot efectua în explorarea patologiei articulare:

analiza lichidului sinovial, artroscopia, examenul histologic (sinovială, piele, vas, nodul limfatic, vas, fascie, etc.);

radiografia osteoarticulară şi explorări înrudite: artografia, tomografia computerizată, rezonanţa magnetică nucleară;

investigaţii izotopice, cercetări sangvine.

5