Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“

Facultatea de Științe Politice

Departamentul Comunicare și Relații Publice

Programul de licență „Comunicare și Relații Publice“

Material didactic pentru examenul la disciplina „Istoria comunicării“ (semestrul I)

EVOLUȚIA COMUNICĂRII DE MASĂ

Capacitatea de a comunica a oamenilor se numără printre deprinderile înnăscute care-i

deosebesc biologic și social de regnul animal. Este anevoios să așezăm pe scara istoriei

momentul când oamenii au început să comunice. Dificultatea este generată în primul rând de

problema conceptualizării comunicării. Probabil, întâi de toate oamenii au comunicat

nonverbal, utilizând o serie de gesturi și simboluri care-i ajutau să se înțeleagă. Mai târziu ar

fi apărut și comunicarea verbală, care valorifica capacitatea omului de a utiliza sunetele emise

de coardele vocale.

Melvin Lawrence DeFleur și Sandra Ball-Rokeach (1982) periodizau comunicarea

umană în șase etape (epoci), care corespund capacității biologice și tehnice a omului de a

interacționa.

1. Epoca semnelor și a semnalelor. Este perioada primilor strămoși ai omului. Acum

circa 2 000 000 de ani ar fi apărut homo habilis („omul îndemânatic“), care ducea un trai

asemănător regnului animal. Marea descoperire a „omului neîndemânatic“ a fost focul, după

aproximativ un milion de ani de la apariția speciei. Următoarea etapă pe scara evoluției

umane o reprezintă homo erectus („omul ridicat“), care folosea unelte cioplite din piatră și

comunica prin limbaj nearticulat și nonverbal.

2. Epoca vorbirii și a limbajului. În martie 1868, geologul francez Louis Lartet a

descoperit în peștera Crô-Magnon (SV-ul Franței) fragmente de oase care aparțineau unei

specii de homo-sapiens. Cercetările din peșteră au relevat că așa-zisul „om de Crô-Magnon“

folosea arta ca mijloc de comunicare: sculpturi în os, piatră și fildeș, picturi rupestre, precum

și limbajul articulat. Antropologii estimează că această specie a trăit până în jurul anului 5000

î.e.n.

3. Epoca scrisului. Este dificil să plasăm pe scara istoriei când au început oamenii să

utilizeze scrisul ca forma de comunicare. La fel de dificil este să definim ce înseamnă

scrierea: un ansamblu de semne, un alfabet etc. Simplificând, modalitățile de comunicare prin

scriere se clasifică în patru trepte evolutive:

- Pictogramele convenționalizate. Sunt de fapt primele inscripții descoperite în

Mesopotamia și Egipt, în urmă cu cca. 6000 de ani, care sunt reprezentări simbolice sculptate

în piatră sau desenate și pictate și care codifică mesajul printr-un mare număr de pattern-uri

(acțiuni repetitive), spre exemplu hieroglifele egiptene;

- Scrierea fonetică. S-a descoperit la sumerienii din nordul Golfului Persic, care

foloseau bețe aranjate pe plăci de lut moale prin care alcătuiau reprezentări și imagini (scriere

cuneiformă). Inițial sumerienii foloseau logogramele sau semnele-cuvinte, care reprezentau

un obiect sau o acțiune (spre exemplu: gură alături de pâine = a mânca). Ulterior, ei au creat

un simbol pentru fiecare sunet, simplificând astfel scrierea. Scrierea fonetică se bazează pe

principiul transformării sunetelor în simboluri vizuale (sau transcrierea simbolică a ceea ce se

aude la pronunțarea unui cuvânt).

- Scrierea alfabetică. A apărut la aproximativ 1000 de ani după cea fonetică și folosea

la început aproape 100 de caractere. Abia în anul 500 î.e.n. grecii au simplificat și au

standardizat sistemele vechi, punând bazele alfabetului de astăzi.

- Portabilitatea scrierii. Hieroglifele și cuneiformele aveau suport de piatră sau lut și

erau dificil de transportat, de aceea, pe măsura evoluției scrierii, oamenii au fost preocupați

de identificarea unor materiale suport mai ușor de transportat și de păstrat: egiptenii au

descoperit papirusul din trestie, pe care îl foloseau în administrație și armată, mayașii scriau

pe scoarță tratată de ficus, acesta fiind chiar suportul primelor cărți netipărite.

4. Epoca tiparului. Este importantă atât prin progresul tehnic pe care îl aduc presa și

caracterele mobile (de la tiparul chinezesc al lui Pi Shang care nu utiliza litere din metal

independente, până la caracterele mobile ale lui Gutenberg), cât și prin răspândirea

informației și, implicit, remodelarea publicului prin accesul la același tip de informații,

depășind astfel condiția comunicării prin colportarea verbală a informației (inclusiv sub

formă de zvon sau bârfă).

5. Epoca mijloacelor comunicării de masă. Mijloacele de comunicare se diversifică –

presa de masă, cinematograful, radioul și televiziunea au produs mari mutații culturale,

sociale, politice și economice și au ajutat la reconfigurarea spațiului public și formarea

publicului modern.

6. Epoca mijloacelor de comunicare computerizate. A rezultat o societate

informațională înalt tehnologizată, precum și o nouă reconfigurare a spațiului public. Spre

exemplu, e-mail-ul, aplicațiile Messenger, rețelele de socializare precum Facebook și Twitter

oferă o altfel de abordare a informației culturale. Dacă în „epoca“ tipăriturilor informația era

accesată linear, în timp, în „epoca“ Internetului se deschide posibilitatea accesării simultane a

mai multor paliere ale informației. Această ruptură (real vs. virtual) creează noi modalități de

învățare, dintre care forma cea mai provocatoare este învățarea digitală: acces instantaneu și

în timp real (pentru știri, dar și în rețelele de comunicare) la o informație mult mai

consistentă, discontinuă, împărtășită unui număr practic nelimitat de persoane, creativă. Pe de

altă parte, provocarea economică este la fel de mare, căci un portal va fi totdeauna mai

economic decât o bibliotecă.

Din rațiuni didactice, cursul nostru nu-și va propune să parcurgă întreaga istorie a

comunicării umane. Având în vedere specificul specializării universitare – Comunicare și

Relații Publice –, vom aborda câteva teme privind istoria comunicării de masă.