Fişă de lucruMonologul şi dialogul

Identificaţi secvenţele de monolog şi de dialog din textele următoare şi precizaţi rolul acestora în contextul operei literare:

Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut… Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Ş-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea.

(Marin Preda, Moromeţii)

Pictorul, vădit tulburat, rămase încremenit, cu privirea agăţată de ochii lui Adrian, în care încerca să prindă imaginea lui Mihail, care-i scăpa.

- E român? întrebă, ca şi cum s-ar fi trezit din vis.- Nu, nu e român.- Din ce ţară vine?- Nu ştiu.- Trebuia să-l întrebi.- Am făcut prostia asta şi m-a repezit. - Tii, ce pasăre grozavă! Exclamă Samoilă. Vorbeşte româneşte?- Foarte puţin. Ne înţelegem în greceşte, dar mi-a spus apoi că ştie şase limbi. L-am

văzut chiar eu citind franţuzeşte.(Panait Istrati, Mihail)

Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:- Cine mă pupă... uite!... ciucalată!Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.- Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deştept! Zice

mam’ mare.- E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.Pe când Goe îşi manâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta...

trenul aleargă acuma despre Crivina către Periş.(I.L. Caragiale, D-l Goe...)

Mi-aş fi dat întreaga-mi sănătate nefolositoare, ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie-ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fiindcă suntem nişte nesocotiţi; iartă-ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru-i păcat: că nu te-ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stinghereşte atât!

(Panait Istrati, Neranţula)