“Ridendo castigat mores”

Sursele comicului

în comedia

““O SCRISOARE PIERDUTĂ”O SCRISOARE PIERDUTĂ”

de I.L.

Caragiale

D e f i n i re

Comicul este categoria estetică ce

presupune situaţii care provoacă râsul şi constă în contrastul ce ia naştere între

frumos şi urât, între esenţă şi aparenţă, între scop şi mijloace, între vechi şi nou, între intenţie şi realizare, valoare şi nonvaloare, etc. şi se manifestă sub diverse forme : comic de caracter, de situaţie, de moravuri, de nume, de limbaj, ori de intenţii.

C o m i c u l de c a r a c t e r

Are drept sursă atât comportamentul personajelor, atitudinea lor cât şi ipostazele în care acestea sunt înfăţişate.

Caragiale creează adevărate tipuri umane, asemenea comediei clasice : încornoratul (Trahanache), demagogul parvenit (Caţavencu), prostul - fudul (Farfuridi), servilul incult (Pristanda), politicianul ramolit (Dandanache), etc.

C o m i c u l de s i t u a ţ i e

Pierderea şi găsirea scrisorii, împăcarea forţelor politice în finalul comediei precum şi existenţa triunghiului conjugal – Tipătescu - Zaharia Trahanache - Zoe Trahanache, dau naştere unor situaţii comice.

C o m i c u l de m o r a v u r i

Este creat de modul în care dramaturgul

înfăţişează moralitatea vieţii de familie şi a celei politice de la sfârşitul secolului al XIX –lea (“O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri) precum şi de multitudinea şi varietatea formelor pe care corupţia le îmbrăca în societatea vremii.

C o m i c u l de n u m e

Reiese din numele pe care Caragiale l-a dat personajelor sale, motiv pentru care

Garabet Ibrăileanu spunea că scriitorul “face concurenţă stării civile”, fiecare nume sugerând ceva din trăsătura esenţială a personajului astfel: Trahanache – lipsa de fermitate politică, Tipătescu – junele prim, amorezul, Caţavencu – demagogul, Dandanache – ramolitul şantajist, un adevărat încurcă-lume etc.

Zaharia (zaharisitul, ramolitul, ticăitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat de enteres);Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător)Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură)Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc)Turmentat (ameţit de conducătorii politici)

C o m i c u l de l i m b a j - 1

Constă în :1.Utilizarea ticurilr

verbale : “ai puţintică răbdare”, “curat constituţional”, etc 2. Pronunţia greşită a unor

neologisme: “bampir”, “plebicist”, “renumeraţie”, etc3. Înţelegerea greşită a unor cuvinte: “capitalist – locuitor al capitalei;4. Prezenţa în exprimarea personajelor a nonsensurilor: “industria română e admirabilă, e sublimă, putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”

C o m i c u l de l i m b a j - 2

5. Contradicţia în termeni: “ la 12 trecute fix, am n-am treabă”..

6. Prezenţa truismelor ( ) “unde nu e moral, e corupţie şi-o societate fară prinţipuri, care va să zică că nu le are”; “un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi”7. Utilizarea cacofoniilor: “va să zică că nu le are”

C o m i c u l de l i m b a j - 3 8. Strecurarea în exprimare a atracţiilor paronimice de tipul scrupulos - scrofulos

9. Prezenţa anacolutului: eu, care familia mea de la patzusopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică...cum am zice...în sfârşit să trăiască” 10. Interferenţa stilurilor , fapt care constă în utilizarea de către personaje a unui stil în totală contradicţie cu situaţia momentului în care se află : Caţavencu vorbeşte în faţa lui Tipătescu folosindu- se de stilul oratoric, când, normal ar fi fost să utilizeze stilul familial.

C o m i c u l de i n t e n ţ i i

Reiese din atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi oameni, atitudine care poate fi :

-ironică -umoristică -sarcastică -grotescă

Caragiale îşi priveşte personajele cu îngăduinţă, dar, cu toate acestea, critică trăsăturile care le fac ridicole.

“Caragiale ne-a înmulţit populaţia cu un număr de cetăţeni, expresii ale mentalităţii unei pături sociale într-o anumită epocă. Pentru a da viaţă acestor «tipuri», el a trebuit să facă-i facă să vorbească în felul lor […]. După cum Eminescu a adus o limbă poetică, o armonie proprie, un număr de imagini şi de expresii ce au intrat în rostirea poetică, tot aşa Caragiale a întrebuinţat o limbă a sa, monstruoasă dar plină de sevă, vie, o culegere de locuţii ajunse legendare, de glume curente; «caragializăm», astfel, fără voie, după cum eminescianizăm în expresia sentimentelor poetice.” (Eugen Lovinescu)

„ «Ce lume, ce lume! » zice prefectul Tipătescu, şi aşa zicem şi noi când prindem de veste că este în adevăr o parte a lumii reale ce ni se desfăşură astfel înaintea ochilor. În acest caleidoscop de figuri, înlănţuite în vorbele şi faptele lor spre efecte de scenă cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea în partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi serios, care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie.” (Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L.Caragiale)