...neclătinat, vigoarea ei fecundă se verifică şi se fortifică şi prin ritmuri de ups and...

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

MUZEUL „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

ACTA MUSEI TUTOVENSIS

Memorialistică

I

2015


ACTA MUSEI TUTOVENSIS ACTA MUSEI TUTOVENSIS Publicaţie a Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad

Publication of „Vasile Parvan” Museum, Bârlad

Str. Vasile Pârvan nr. 1 731003 Bârlad, România

1 Vasile Parvan Street 731003 Bârlad, România

Tel.: 0235 42 16 91; 0335 404 746 Phone: 0235 42 16 91; 0335 404 746 Fax: 0235 42 22 11 Fax: 0235 42 22 11 E-mail: [email protected] E-mail: [email protected] www.muzeuparvan.ro www.muzeuparvan.ro Colegiul de redacţie: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Dr. Laurenţiu CHIRIAC Muzeograf Alina BUTNARU Redactor şef: Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Traducerile şi corectura în limbile străine: Prof.univ.dr. Nicolae CREŢU Prof. Ana şi Alexandra ILIE

REVISTA APARE CU SPRIJINUL FINANCIAR AL CONSILIULUI JUDEŢEAN VASLUI

Revistă fondată de prof. Mircea MAMALAUCĂ.


mailto:[email protected]

http://www.muzeuparvan.ro/

http://www.muzeuparvan.ro/

MUZEUL “VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

ACTA MUSEI

TUTOVENSIS Memorialistică

I

2015

Bârlad ∗ 2015


Revistă editată și tipărită de CASA EDITORIALĂ DEMIURG (acreditată de CNCSIS în 2003, reacreditată în 2006 şi în 2010) Şoseaua Păcurari nr. 68, Bl. 550, Sc. B, Et. 4, Ap. 16 700547 Iaşi, România 0232/25 70 33; 0745 378 150; 0727 840 275 E-mail: [email protected]; [email protected] www.librariademiurg.com Corector: dr. Alexandrina Ioniţă Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioniţă Director marketing: Irina Croitoru. Editura răspunde la comenzi în limita tirajului disponibil © Muzeului „Vasile Pârvan” Coperta I: Cabinetul de lucru al scriitorului George Ivaşcu. Imagine din Expoziția cu caracter permanent „Bârladul cultural”, aflată la sediul Muzeului din str. Republicii nr. 235 (Bârlad).

ISSN: 2457-1717 ISSN-L: 2457-1717




http://www.ceddemiurg.ro/

CUPRINS/CONTENT

MEMORIALISTICĂ/MEMOIRS Nicolae CREȚU, „Orgolii” fratern creatoare: Eliade, Cioran, Ionesco

“Orgueils” fraternellement creatuers: Eliade, Cioran, Ionesco 7

Nicoleta ARNĂUTU, O pagină din existenţa muzeului bârlădean, semnată de colecţionarii Ion Chiricuţă şi Marcel Vainfeld A page in the history of Bârlad Museum, signed by collectors Ion Chiricuță and Marcel Vainfeld ......................................................................................................

11 Lucian VASILIU, Scriitori contemporani în corespondenţă inedită (1990): Aurel

Dumitraşcu (Piatra Neamţ) – Emilian Galaicu-Păun (Chişinău) Contemporary writers and their unpublished letters (1990): Aurel Dumitrașcu

(Piatra Neamț) – Emilian Galaicu-Păun (Chișinau) .............................................

28 Elena ILIE, Vasile Băncilă şi P. P. Panaitescu. Pagini de corespondenţă Vasile Băncilă and P. P. Panaitescu. Letters .........................................................

34

Laurenţiu CHIRIAC, Al. I. Cuza şi Manolache Costache Epureanu – o prietenie elitistă pentru o Românie modernă

Al. I. Cuza and Manolache Costache Epureanu – elitist friendship for a Modern Romania …………………………………………………………………………

49 Monica NĂNESCU, Petru Poni – mărturii ale relaţiilor cu elita românească a vremii

sale Petru Poni – testimonies of relationship with romanian personalities of his time

58

Oltea RĂŞCANU GRAMATICU, Alexandru Ioan Cuza şi Bârladul. 195 de ani Alexandru Ioan Cuza and Bârlad city. 195 years.

62

Mihai ŞELARU, Gheorghe Gh. Mironescu, personalitate marcantă a României interbelice

Gheorghe Gh. Mironescu, personnalité marquante de la Roumanie entre les deux guerres …………………………………………………………………..

83 Marinela BARNA, Două familii din istoria transilvăneană: Mureşianu şi Sterca-

Şuluţiu Two Transylvanian Romanian families – Mureșianu and Sterca-Șuluțiu ……..

88

Camelia CRISTOFOR, Din corespondenţa savantului Ştefan Procopiu cu prietenii şi colaboratorii săi fizicieni

Several Stefan Procopiu’s letters to his friends and physicians contributors ….

94

Bianca MICU, Corespondenţa lui Vasile Ladislau Pop către Iacob Mureşianu, păstrată în arhiva “Casei Mureşenilor” din Braşov

Pop Vasile Ladislau’s correspondence to Iacob Muresianu, preserved in the archive of the Museum “Casa Mureșenilor”from Brașov ……………………

103 Rocsana JOSANU, Trei prieteni din elita secolului al XIX-lea: Eminescu, Veronica,

Creangă Three friends from the 19th century’s elite: Eminescu, Veronica, Creangă ……

111

Mihaela BĂBUŞANU, Prietenia dintre George Bacovia şi Grigore Tăbăcaru şi consecinţele ei benefice

The friendship between George Bacovia and Grigore Tabacaru and its favorable consequences .......................................................................................

119 Alina BUTNARU, O prietenie „necontabilizată”: George Ivaşcu şi George Macovescu An „unaccounted” friendship: George Ivașcu and George Macovescu .............

127

Nicoleta ARNĂUTU, Identitatea culturală a Bârladului The cultural identity of Bârlad city ......................................................................

131


ACTA MUSEI TUTOVENSIS. Memorialistică, nr. 1, 2015. ISSN: 2457-1717.

„ORGOLII” FRATERN CREATOARE: ELIADE, CIORAN, IONESCO

Nicolae CREŢU∗∗∗∗

Keywords: Eliade, Cioran, Ionesco, „vanities” – creators, anticommunism, radical audacity

Reala apartenenţă la elitele culturale nu se „certifică” definitiv decât în posteritate. Criteriul ei nu e „succesul”, ci valoarea perenă. Timpul cerne, alege doar ceea ce, rezistându-i, nu scade, nu se vestejeşte pe „valuri” de mode şi conjuncturi. Autenticele creaţii de vârf şi cei cărora li le datorăm sunt acea lamură pe care numai proba dăinuirii vii, fecunde, o lămureşte. Onorurile oficiale, corul de laude umflate, invers: adversităţile concertate, marginalizările nedrepte pot întârzia necesarele decantări, „ceasul” lor venind cândva, inevitabil, până la urmă. E firesc, de aceea, să se vorbească de calmul „valorilor”. Da, există şi tensiuni, injustiţii şi cabale chiar, de netăgăduit, de neignorat pământeşti invidii, erori de evaluare, narcisisme, autosuficiente „clasamente” inerţiale sau falsificate, legate cel mai adesea de „orgolii” lipsite de acoperire, de o agresivitate-revers al propriei imposturi şi sterilităţi, dătătoare de conştiinţă rea. E drept, mai pot fi şi ciocniri polemice, uneori duşmănii durabile, cu explicaţii în diferenţe de neatenuat: de idei, de gust, de temperament, câteodată. Virginiei Woolf, Ulysses al lui Joyce i se părea vulgar, Arghezi şi Ion Barbu se detestau reciproc. Posteritatea îi receptează, legitim, într-o optică a complementarităţii, nu de game tranşabil între winners şi losers, ci dimpotrivă, de play, îmbogăţitor prin însumare. Prietenii celebre, de elită creatoare în cultură (Goethe-Schiller, Puşkin-Gogol, Eminescu-Creangă) arată mult mai frecventa, rodnica, armonioasa comunicare între individualităţi puternice, cărora emulaţia şi deschiderea către celălalt le stimulează şi îi defineşte, fiecăruia în parte, „drumul propriu”, inconfundabil, efect benefic, nicicum „sufocant”. Cei mari cu adevărat „ încap” alături, nu au de ce să se teamă de vreun risc al „eclipsării”, doar evaluarea de sine veleitar hiperbolică şi de fapt automistificatoare, ea secretă, inevitabil, toxine. Ghilimelele vocabulei „orgolii” din titlu vor să notifice nevoia unei distanţări/ despărţiri de înţelesul cu care circulă, obişnuit, termenul: unul de ego dilatat fără temei, megaloman, ba chiar de un efect pustiitor în juru-i. Chiar aşa să fie ? Întotdeauna, cu oricine ? Nu există şi altfel de orgolii, deloc opresive şi sufocant dominatoare ? Şi nu doar „paşnice” în fecunditatea lor, ci de-a dreptul înalt stimulative şi pentru „ceilalţi”, în exemplaritatea bătăliilor de dat nu împotriva altora, dar a limitelor proprii. Cât de necesari ne sunt, e limpede, astfel de „orgolioşi” ! Cât de tonică este, de pildă, dovada de netăgăduit a potenţialului creativ românesc ilustrat strălucit de Cioran, de Eliade, de Ionesco, trei mari nume, de rezonanţă mondială, care adaugă reuşitelor lor excepţionale şi amintirea unei mari şi înalte prietenii, în trei, deloc primejduită ori incomodată de absorbirea fiecăruia din ei în câte un „tandem” al voinţei şi energiei creatoare, dimpotrivă. Da, şi al voinţei, chiar de nu pare a fi aşa, mai ales la Cioran. Laborios încă din tinereţe era doar Eliade, concentrat în studiu şi asupra scrisului său, dar nici fermitatea sa voliţională nu trebuie crezută „monolitică”, scindată cum era, între beletristică şi edificarea (work in progress) unei opere savante,

∗ Prof. univ. dr., Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.

7



întemeiată pe o imensă cultură, de cuprindere enciclopedică. Staturii lui de neobosit muncitor, nici el netulburat de dubii, chiar unele eşecuri în plan literar, ceilalţi doi, de o mult mai instabilă „umoare” şi capacitate de a opune îndoielilor şi „crizelor” traversate periodic, drept „antidot”, creaţia, munca, nu pot decât să-i sublinieze şi mai apăsat un ethos al realizării de sine de o altă „formulă” decât ale lor, distincte la rându-le, totuşi relativ apropiate una celeilalte, şi astfel, împreună, complementare celei singulare a „americanului”romanian born. Uriaşa încredere în sine de la temelia operei mari nu e aşadar deloc sigur şi mereu de neclătinat, vigoarea ei fecundă se verifică şi se fortifică şi prin ritmuri de ups and downs, energia ei nu se risipeşte însă şi nu se degradează în a-i nega, dispreţuitor, pe alţii: orgoliile mari (nu mici, nu mediocre nici sterile) se bat cu propriile limite, în gândul lor luminos, benefic lumii, nouă tuturor, e implicată şi alchimia secretă a unor atari izbânzi interioare. De ce n-am prefera această semantică - a orgoliilor creatoare, de excepţie - celeilalte, curentă, de „dicţionar” inerţial, a unor biete „orgolii” de impostori, nu doar pradă pornirii de a-şi denigra potenţialii rivali şi „concurenţi”, ci mai cu seamă de a-şi întreţine, cu totul artificial, iluzia propriei „excepţionalităţi” ? Am scris şi am vorbit alteori, în repetate rânduri despre cei trei ca despre exemplare reuşite ale cutezanţei radicale, mai şi comparându-i între ei, spre a degaja astfel „treptele” în timp şi liniile de forţă ce dau astfel, desigur, de la unul la altul şi într-o logică înternă a aprofundării, a „drumului”spre esenţe, nu efecte de suprafaţă, nu uşor „digerabile”, dar totodată de „succes” grăbit şi perimabile. Nu s-au „molipsit” unul pe altul, nici fiecare înparte de la cine ştie ce „surse” şi modele, exterioare „triadei” lor, n-a fost nici vreun plan ori proiect,„o strategie” elaborată „în trei” pentru a „cuceri”/seduce Vestul: nimic din toate acestea. În schimb, au contat efectul de eliberare şi dezmărginire prin cultură, substanţial şi critic asimilată, impactul dramatic al istoriei trăite (cu iluziile şi capcanele avatarurilor ei decepţionante) şi, înainte de orice altceva, impulsul modelator, decisiv, dat de situarea lor în climatul culturii de origine, sub semnul radicaleivoinţe deprovincializatoare, aspiraţie rămasă activă, crucială, şi în orizonturi lărgite, schimbate dinspre „margine” către centrii exportatori de „influenţe” şi „mode”, cărora li s-au opus şi sustras acolo, „chiar la sursă”. Aşadar o situare în răspăr,nu doar faţă de un mimetism periferic, ci şi cu privilegiul altora de a „da tonul” pentru ce va domina, ce se „poartă”. Altfel spus: o libertate creatoare pe un fond de „război” purtat tous azimuts, revers polemic (şi totodată premisă a unui spirit ce unifică şi conferă identitate „lecturii”) a ceea ce fiecare din ei afirmă, edifică, „spune” lumii prin scrisul său. Pentru toţi trei, finalul celui de-al doilea război mondial, cu consecinţele lui geopolitice, a constituit, „momentul” decisiv al unor destine purtând pecetea istoriei, atât în ordinea biografiei fiecăruia, cu particularităţile acesteia, cât şi asupra devenirii lor intelectuale şi creatoare, edificatoare de operă. Mircea Eliade, fost membru al „Gărzii de Fier”, ieşea din diplomaţie, luând decizia de a rămâne în exil şi, deşi fără a renunţa complet la proiectele sale literare (roman, proză scurtă), de a înclina balanţa către o carieră universitară la Paris, apoi la Chicago, totodată legat de ea, către opera savantă, în domeniul hermeneuticii miturilor şi simbolurilor, al istoriei şi analiticii religiilor. Un Emil Cioran alegând, la rându-i, să devină autor de limbă franceză, scriind şi rescriind Précis de décomposition şi evoluând de la fervoarea de „penseur lyrique” (Petre Ţuţea) din scrierile româneşti la concentrarea de cristal a silogismelor şi atât de personala „pensée ondoyante” din cărţile maturităţii depline şi ale consacrării internaţionale, sub semnul unei elevaţii şi fineţi deprinse la „şcoala” moraliştilor francezi. În fine, Eugène Ionesco - în plină distanţare faţă de Elegii pentru fiinţe mici şi Nu ale lui Eugen Ionescu, aflat în pragul unei fulgerătoare cariere, extraordinară, ca dramaturg, odată cu La cantatrice chauve şi La leçon, „pragul” spectaculoasei lansări a autorului dramatic mai întâi pe scene pariziene, curând tot mai mult jucat à travers le monde. Ce aveau în comun cei trei atunci, în orizontul acelui timp al schimbării, de după război, aflaţi în Franţa ? Ce-i

8



apropia ? Dar şi ce-i despărţea poate, încă ? În ce măsură contau legătura lor cu România şi trecutul lor românesc, confruntate cu acel prezent ? Dar proiectele de creaţie, diferenţele „ temperamentale”, înclinările politice, în raport cu „soarta” postbelică a ţării de origine ? Priviţi din perspectiva noastră de „azi”, cei trei mari prieteni - vârfurile, neîndoielnic, în planul valorilor culturii, ale exilului şi diasporei româneşti - ne aparindubitabil diferiţi, chiar divergenţi în unele coordonate proprii individualităţilor lor omeneşti, biografice şi creatoare, ca şi în unele linii de forţă ale corpusului operelor. Poate fi o mai mare „prăpastie”, în stare să-i opună unul altuia, decât cea care pare a se căsca între enciclopedismul, enorma sete de studiu şi de acumulări culturale, CV-ul academic al lui Mircea Eliade, de o parte, şi de cealaltă, dimpotrivă, elogiul adus „lenei” (paresse), „denunţarea” oricăror reuşite şi cariere drept „rod” al unei tenace „şarlatanii”, ca în viziunea lui Cioran ? Şi tot pe acesta din urmă, cu binecunoscutu-i refuz al premiilor (atât de râvnite de alţii), în timp ce dramaturgul, „de avangardă”, al absurdului (sau, mai bine, creatorul unui, după Emmanuel Jacquard, „théâtre de dérision”), Eugène Ionesco, este ales „membre de l’Académie Française”, putem oare să-i alăturăm aşa de uşor pe cei doi, trecând peste astfel de diferenţe, atât de frapante şi deloc ignorate de contemporani, de biografi, de exegeţi ? E în acelaşi timp foarte adevărat că în personalitatea fiecăruia din ei, ca şi în acumulările operei, de la o „treaptă”la alta, la altele, în timp, există nu puţine - voit sau nu - contradicţii, reformulări, uneori, de „crez”, până şi spectaculoase răsturnări, s-ar părea, de principii, de opţiuni, de raporturi între dominante şi „armonicele” lor, nuanţările lor: „capcanele” deliberat întinse de Cioran, cu a sa pensée ondoyante, celorprea dornici să-i deducă din operă vreun„sinopsis” (cuminţit artificial, astfel „ajustat” ca necontradictoriu) al ideilor-cheie în gândirea cioraniană; strategia auctorială a lui Ionesco, pentru care „absurdul” şi poetica lui nu făceau decât să „defrişeze” ironic, în spiritul unui parodism radical subminator, al „postulatelor”deabece în dramaturgie, pregătind terenul unei sinteze de oniric, parabolă şi interogaţie esenţială, ca în piesele târzii, de re-clasicizare sui-generis (la apogeu: Le roi se meurt); chiar marele truditor, edificator de monumentală operă savantă, temător, poate, întrucîtva de inevitabila clasare (pe măsura integrării într-o istorie a domeniului de specializare) a acesteia, dublându-se de prozatorul şi romancierul în complementaritate (celălalt „versant”) cu celebritatea universitarului Mircea Eliade. Sigur că există şi convergenţe - parţiale, evident - între ei ca individualităţi (umane şi creatoare), detectabile în biografii ca şi în componente şi articulaţii configuratoare de corpus al operei. Oniricul, cu metaforismul său neanexabil nici unei ideologii, apt să sugereze un inanalizabil,enigmatic „tâlc”, are cel puţin tangenţe cu ceea ce au scris şi au „mărturisit”, toţi trei, mai programatic subordonat intenţiei lui Mircea Eliade (în proza scurtă şi în Noaptea de Sânziene) de a fructifica o poetică a „semnelor” coerenţei de lume a „sacrului camuflat” în profan, în vreme ce oniricul joacă la Ionesco rolul de veritabil „antidot” administrat împotriva repudiatei „verosimilităţi” naturaliste, plate, şi în fond se leagă la fiecare din ei, dar cel mai spectaculos în mărturisiri revelatoare, ale lui Cioran şi Ionesco (faţă de ei Eliade apare mai degrabă sub semnul unei idei, încă supusă unui autocontrol raţionalist), de un climat al genezei, special, prielnic „alunecării” într-un extaz transfigurator al mundanului, al imediatului, ca printr-un miracol, dar „laic”. Astfel de stări, ca şi visul, punând în dificultate „silogismele” raţiunii, fac breşe în logica tiparelor („confortabil” superficiale) de receptare şi înţelegere a lumii, a unui real receptabil ca înceţoşată reţea de „semne”. Semantic „orizont” şi viziune ce-şi au corespondentul stilistic în predilecţia vădită a lui Cioran pentru paradox, în formula fantasticului lui Eliade, ca şi în comicul metatextual, de ordinul subminării raţionamentului, ca într-un joc sofistic, în „absurdul” începuturilor dramaturgiei ionesciene: simptomatice şi esenţiale convergenţe ale celor trei, privind o corelaţie de adâncime între „litera” scrisului lor şi spiritul ce o modelează, distinct de la unul la altul, solidar însă într-o complementaritate ce

9



îi apropie, la un mai înalt palier al situării, în context istoric, cultural şi de repere axiologice. Dar, dincolo de ampla gamă a nuanţărilor legate de vivacitatea aşa zicând „cromatică” a reflectării individualităţilor lor creatoare în reliefurile inconfundabile ale operei fiecăruia, ceea ce a contat decisiv în opţiuni, în demersuri, în rezultate, au fost afinităţile şi similitudinile de ordinul celui mai înalt orizont integrator, şi anume, cel al unor experienţe de viaţă ca istorie trăită şi al unor confluenţe de destine creatoare, „figură” ultimă, suprem modelatoare de „identitate”, a fiecărui autor în parte, cu „drumul” şi cu „rodul” său, într-o devenire în timp aptă să le sublinieze şi mai apăsat convergenţa şi „competiţia” orgoliilor lor făptuitoare, şi nu demolatoare. Războiul, ca şi ceea ce l-a precedat, încă mai cu durabile consecinţe, ceee ce i-a urmat, toate acestea i-au maturizat profund, în vâltoarea concretă, imediată, a confruntărilor cu retoricile şi ideologiile vremurilor, cu sloganele şi sofismele manipulatoare, de toate „culorile” politice, cu maniheismul extremelor, de dreapta şi de stânga, deopotrivă, culpabile de impunerea unor regimuri totalitare, experienţe la capătul traversării cărora foştii „legionari” Eliade şi Cioran şi mereu lucidul Ionescu/Ionesco s-au regăsit, solidari, în Parisul şi Franţa dominate de „stânga” (mai ales comunistă) şi în relaţia lor cu ţara, cu o Românie satelită Moscovei. Dar „steaua polară” a celor trei, văzută limpede şi explicit de Mircea Eliade în special, a fost şi a rămas până la capăt creaţia în cultură, atât de necesară demonstraţiei de vigoare a creativităţii româneşti în exil, în corelaţia ei stimulativă, fecundă, „cu aerul”/ climatul autenticei libertăţi, în replică de facto faţă de ce era dincoace de „cortina de fier”. Cel care dorise în tinereţe să smulgă zilnic câteva minute somnului, în favoarea studiului şi a scrisului, vedea o primejdie în efemerida puzderiei de „proteste” cronofage, pledând pentru concentrarea asupra operei, şi timpul i-a dat dreptate. A fost, aceasta, premisa acelei realizări de sine, a fiecăruia din ei, într-o exemplar-rodnică emulaţie de orgolii creatoare, sub semnul a ceea ce îmi place să numesc spiritul cutezanţei radicale. Îndrăzneala lui Mircea Eliade de a miza, în opera savantă ca şi în cea literară târzie, pe întoarcerea secularizatei lumi postbelice, întru spiritualitate, către o religiozitate-„dimensiune” ontologică, esenţială, transdogmatic eliberatoare, gândirea „unduitoare” (pensée ondoyante) a lui Cioran, angajată polemic, necruţător, în demistificarea celormai rezistente iluzii ( leurres), existenţiale, axiologice, parodicul absolut, ionescian, modalitate ironic-metatextuală de subminare a „postulatelor” teatrului („logica” dialogului şi a conflictului) în dramaturgie, cale a unei poetici a deriziunii spre o poezie (dramatică) a spectacolului, sustrasă platitudinii „naturaliste”, sinteza lirico-onirică de parabolă non-abstractă, altfel clasică, a esenţelor „lumii” şi omenescului: trei împliniri personale, substanţial individualizate, definibile solidar şi printr-o dialectică paradoxală a „marginalităţii” culturale româneşti - sursă, tocmai ea, şi temelie de act creator eliberat de orice „influenţe”, complexe, timorări. Da, trei emblematice „orgolii” fratern creatoare: Eliade, Cioran, Ionesco.

“ORGUEILS” FRATERNELLEMENT CREATUERS: ELIADE, CIORAN, IONESCO

L’essai oppose au sens courant du mot orgueil (mégalomanie et arrogance, aux effects destructifs autour de soi) une acception positive, lumineuse et bénefique: celle d’une lutte surtout contre ses propres limites, obéissant à une aspirationautoexigeante vers un niveaudes valeurs culturelles universelles et perennes. Fortifiée par un anticommunisme profond, l’amitié à trois des plus grands esprits créateurs qui ont représenté, dans la conscience du monde entier, l’exil roumain (Mircea Eliade, Emil Cioran et Eugène Ionesco) doivent leurs réussites exemplaires à une telle qualité supérieure de l’orgueil créateur de chacun d’eux, à une hardiesse radicale quant aux rapports individualisés de leur(s) oeuvre(s) avec les tendances et les „modes” du temps, rejetées afinde les dépasser, option(s)et démarches dues, en grande partie, à l’expérience roumaine d’une méfiance intransigeante envers toute „recette” du „succés”, exportée par un „centre” vers les „marges”.

10



O PAGINĂ DIN EXISTENŢA MUZEULUI BÂRLĂ DEAN,

SEMNATĂ DE COLECŢIONARII

ION CHIRICU ŢĂ ŞI MARCEL VAINFELD

Nicoleta ARNĂUTU∗∗∗∗

Keywords: Ion Chiricuță, Maracel Vainfeld, collectors, museum, Bârlad. Jubileul de 100 de ani a unei instituţii româneşti de cultură este, dincolo de suma aritmetic rotundă, un moment deosebit de important, mai ales în aceste timpuri, când fenomene agresive şi de amploare afectează mai mult decât altădată identitatea culturală şi spirituală a statelor lumii, angajate pe drumul globalizării. Astăzi, când mirajul cifrelor cu multe zerouri nu mai cunoaşte limite, când se adânceşte confuzia între a fi persoană devenită publică şi personalitate, demersul nostru de a readuce în atenţia contemporanilor pe cei doi colecţionari – Ion Chiricuţă (1918-1988) şi Marcel Vainfeld (1917-1990) – credem că este nu numai binevenit, dar mai ales necesar. În accepţiunea noastră, fără a avea pretenţia unei definiţii, personalitatea este dată de acea atitudine faţă de viaţă şi semeni, atitudine care lasă urme şi pe care timpul, oricât de multe straturi ar aşterne, acestea nu pot fi şterse. Din această perspectivă Muzeul bârlădean, sărbătorit astăzi la primul centenar, este o urmă pe care stă scris numele ctitorilor: poetul George Tutoveanu, profesorii Stroe Belloescu, Gh. Constantinescu-Râmniceanu, Gheorghe Alexandrescu, preot Iacov Antonovici, colonelul D. Petrescu Tocineanu şi moşierul erudit I. Em. Pallady, personalităţi cărora le datorăm înfiinţarea în acest colţ de ţară a primelor instituţii de cultură specializate în tezaurizarea valorilor create de om şi, în egală măsură, de a-i învăţa pe concitadini să devină consumatori de cultură. Acestor ctitori le-au urmat alte generaţii de specialişti, fiecare contribuind la susţinerea Muzeului în a urca pe spirala devenirii centenare, un drum cu urcuşuri, cu victorii, dar şi nerealizări. Ştim cu toţii, mai ales cei din domeniu, că patrimoniul cultural dintr-un muzeu are, de regulă, un caracter deschis, putând să se îmbogăţească permanent, dinamism de creştere condiţionat de concepţia timpului despre ceea ce înseamnă cultură şi ce trebuie consacrat în numele culturii. În plan secund, dar tot atât de important, stau alţi factori ce pot influenţa acest dinamism. Restrângând ideea la patrimoniul secţiei de artă, fără nicio intenţie retrospectivă, remarcăm că în structura mixtă a Muzeului centenar, pinacoteca a devenit beneficiara primelor lucrări de artă, donate la doar câteva luni după semnarea actului de înfiinţare a muzeului, 1914.1 De la acest moment încep să se constituie colecţiile de artă românească în componenţa cărora se regăsesc cele trei genuri: pictură, grafică şi sculptură. Sub aspectul căilor de constituire a patrimoniului secţiei, donaţiile2 au reprezentat o constantă în cadrul celor două mari etape din existenţa muzeului: prima între 1914-1948 când

∗ Muzeograf, Bârlad. 1 N. Arnăutu, Secţia de artă la a 90-a aniversare a muzeului bârlădean, în „Acta Musei Tutovensis”, vol. I, Editura Sfera, Bârlad, 2006, p. 9. 2 N. Arnăutu, Instituţii de cultură bârlădene. Aspecte şi mărturii ale trecutului recent al Bârladului (1914-2007), vol. I, Fundaţia culturală dr. C. Teodorescu, Editura Dacri, Bârlad, 2007, p. 355 şi 356.

11



a fost gestionat de voluntari, în marea lor majoritate fiind profesori la Liceul „Codreanu” şi societatea culturală Academia Bârlădeană3, şi cea de a doua, de după 1950 până astăzi, când devine proprietatea statului cu patrimoniu gestionat şi valorificat de muzeografi. În decursul existenţei secţiei, fiecare donaţie, pornind de la o lucrare până la colecţii bine constituite, a contribuit substanţial la îmbogăţirea cu bunuri culturale, rod al talentului şi inteligenţei creatorilor, în marea lor majoritate anonimi, artefacte preţioase sub aspectul valorii intrinseci şi a mesajului pe care îl transmit, adevărate mărturii ale unui timp. La acest moment aniversar, omagiile şi respectul nostru se îndreaptă către personalităţile care au demonstrat că sunt lipsite de acel egoism, specific uman, când este vorba de tezaurizarea unui bun, adoptând – din convingere culturală – atitudinea de a deveni din proprietar, donator. Fiecare act de donaţie este o demonstraţie a faptului că fostul proprietar a considerat mai important să împărtăşească cu semenii bucuria de a fi în faţa valorilor culturale, adunate în decenii de viaţă, cu multă pasiune, pasiune recunoscută dintotdeauna ca o mare consumatoare de timp, de bani şi, nu în ultimul rând, dependentă de nivelul de cunoaştere. Donatorii Ion Chiricuţă şi Marcel Vainfeld sunt două mari personalităţi, fii ai locului, adevărate modele naţionale, oameni cultivaţi, pentru care simţul estetic era un atribut dobândit prin naştere, educat în familie şi şlefuit de pasiunea şi dorinţa de cunoaştere despre ceea ce înseamnă cultură, în paralel cu preocuparea de a fi buni specialişti în medicină, profesie pentru care au optat cei doi colecţionari. Dincolo de profesiunea de medic şi acelaşi loc de naştere, cei doi donatori mai au în comun faptul că fac parte din rândul generaţiei de colecţionari de la începutul secolului trecut când încep să se constituie primele colecţii de artă românească. Componenţa colecţiilor donate demonstrează că cei doi donatori aveau în comun pasiunea pentru artă, susţinută de capacitatea financiară a fiecăruia şi de exigenţa cunoscătorului în domeniul artei. În timp, împătimirea şi perseverenţa i-au condus la constituirea a două colecţii: una de artă orientală şi extrem orientală şi cealaltă de artă comparată, cu fonduri bine constituite, în cadrul cărora diversitatea şi unitatea fiecărei colecţii poartă marca gustului personal. Cei doi colecţionari mai au în comun faptul că atunci când au început aceste construcţii culturale, au beneficiat de o piaţă liberă de artă a cărei dispariţie treptată a început după anul 1950. Respectând principiul cronologic al actelor de donaţie, vom încerca să descifrăm câte ceva din profilul cu totul special al colecţionarului de artă, acela care nu este doar un trezorier, ci şi un constuctor cultural, un pasionat care îşi asumă îndrăzneala judecăţilor de valoare şi riscul pariurilor pe care timpul le va confirma. Marcel Vainfeld a venit pe lume în 4 ianuarie 1917, în casa doctorului Isac Vainfeld, într-un imobil situat pe strada principală, în apropierea Casei Naţionale „Stroe Belloescu”, primul centru cultural apărut pe harta oraşului în anul 1909, unde îşi desfăşoară activitatea biblioteca şi muzeul, primele instituţii publice specializate, înfiinţate în 1906 şi 1914. Viitorul colecţionar a trăit şi s-a format într-o familie de intelectuali; tatăl său, dr. Isac Vainfeld a făcut parte din elita bârlădeană, format la şcoala românească de secol al XIX-lea şi în străinătate. Numele său se înscrie în rândul celor care s-au implicat voluntar în înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii şi a muzeului, un membru activ în cadrul societăţilor culturale. Şi, ca o coincidenţă, la doar şase zile după venirea pe lume a viitorului colecţionar, în urma demersurilor intelectualilor locului, între care şi tatăl său, dr. Isac Vainfeld, scriitorul Al. Vlahuţă, în calitate de invitat la activităţile culturale de la Casa Naţională, dona pinacotecii o capodoperă din creaţia lui N. Grigorescu, cunoscutul portret al lui Nectarie Vlahuţă, tatăl scriitorului, portret realizat în anul 1902.4 Acest portret - aşa cum ne-a mărturisit Marcel Vainfeld - l-a impresionat la o vârstă fragedă, atunci când alături de tatăl său a început să fie prezent la

3 N. Arnăutu, op. cit., 2006, p. 12. 4 George Oprescu, N. Grigorescu, maturitatea şi ultimii ani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 48, reproducerea 157.

12



sediul Casei Naţionale, locul emblematic al acţiunilor culturale bârlădene. Alături de portret a fost expus şi actul de donaţie semnat de Al. Vlahuţă, al cărui conţinut, când a învăţat să citească, l-a memorat, reuşind la mai bine de cinci decenii de la prima lectură, să-l redea întocmai. Dr. Isac Vainfeld, ale cărui creaţii literare au fost publicate în revistele literare bârlădene cu pseudonimul Paloda, a acordat o mare atenţie educaţiei celor doi copii. De timpuriu, ei au fost educaţi în climatul elevat al casei, un loc de întâlnire al intelectualilor, unde se dezbăteau probleme legate de cultură, se citeau din producţiile literare proprii, se făcea critică literară şi se asculta muzică cultă. Încă din perioada studenţiei la Iaşi, dr. Isac Vainfeld, un virtuoz al viorii, a contribuit la înfiinţarea, în anul 18895, a Societăţii „Filarmonica”, societate care, până în anul 1950, a organizat concerte în Bârlad, la care au participat artişti din ţară, alături de instrumentişti talentaţi ai locului. Fiul medicului, Marcel, după terminarea studiilor la renumitul Colegiu „Codreanu”, urmează cariera tatălui. Este admis la Facultatea de Medicină din Iaşi, studii încheiate magna cum laude, cu licenţa din anul 1940. Din perioada studenţiei, aşa cum ne-a mărturisit, păstra o amintire preţioasă generată de timpul petrecut în atelierul lui N. Tonitza din Iaşi, alături de tatăl său, un apropiat al artistului. Durata vizitei, înscrisă în limitele bunelor maniere, i-a oferit tânărului musafir prilejul de a descoperi în personalitatea gazdei şi competenţa exegetului în arta românească şi universală. Imediat după terminarea facultăţii, tânărul medic de la Spitalul Beldiman din Bârlad, repartizat în lagărul de la Turnu Măgurele, îşi aducea aminte că cel mai mult l-a marcat lipsa lecturii zilnice, o necesitate pe care cu greu şi-o putea oferi în condiţiile specifice acelor timpuri. Odată revenit acasă, nu şi-a mai părăsit oraşul natal, până la plecarea definitivă din această lume. Din acest moment, medicul Marcel Vainfeld şi-a dedicat o parte din timp studiului în domeniu, care i-a adus consacrarea ca medic primar, specialitatea microbiologie, ocupând mai bine de patru decenii postul de medic şef al Laboratorului de epidemiologie. În urma studiilor şi rezultatelor obţinute, începând cu anul 1947, a devenit membru al Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor din Iaşi. În cadrul sesiunilor acestei societăţi, şi nu numai, a participat cu studiile bazate pe cercetările făcute în laboratorul bârlădean, publicate în reviste de specialitate. A ocupat postul de medic şcolar la colegiul unde a învăţat, s-a implicat în lansarea şi susţinerea unor reviste medicale unde a publicat din studiile proprii. Dorinţa de perfecţionare în domeniul pentru care a optat ca profesie, dublată de avantajul unei educaţii temeinice din familie şi traiul de zi cu zi în compania cărţii şi a colecţiei tatălui său, care de timpuriu l-a iniţiat în domeniul artei orientale şi extrem orientale, au contribuit la formarea viitorului colecţionar. O contribuţie majoră au avut predispoziţia nativă pentru cultură şi primii paşi alături de tatăl său, în biblioteci, muzee, expoziţii, consignaţii şi anticariate. Restricţiile unui regim şi lipsurile financiare, care l-au împiedicat să vadă capodoperele lumii, nu i-au putut anihila dorinţa cunoaşterii, compensată prin cât mai multă lectură. Medicul dublat de colecţionarul educat, pe parcursul întregii vieţi, şi-a împărţit timpul între profesie şi pasiunea pentru cultură, dimensiune temporală în cadrul căreia întemeierea unei familii nu s-a încadrat. Tânărul colecţionar a continuat tradiţia de familie, preluând o moştenire culturală care se încadrează în rândul primelor colecţii de artă orientală constituite în România, începând cu secolul al XIX-lea, atunci când în Europa încep să apară şi să circule bunuri provenite din Orient până în cel îndepărtat, o lume exotică de care europenii încep să fie atraşi. Indiferent de timp şi spaţiu, educaţia, pasiunea şi capacitatea financiară reprezintă elementele esenţiale ale unei ecuaţii, care dau dimensiunea culturală a unei colecţii. Din această perspectivă, colecţionarul Marcel Vainfeld, aşa cum ne-a mărturisit, tot timpul vieţii 5 Statutul societăţii se află în arhiva Muzeului, donat de Marcel Vainfeld, alături de alte documente, afişe, invitaţii şi participanţi la acest gen de activităţi, organizate de elita bârlădeană.

13



sale a fost permanent preocupat de sursa financiară, provenită exclusiv din retribuţia medicului de laborator, din care doar o mică parte era investită în nevoile unui trai decent. Dar, cum ceea ce rămânea nu era suficient pentru a putea achiziţiona ceea ce îşi dorea, adeseori era nevoit să împrumute bani de la prieteni şi colegi. Rezolvarea fondurilor în această manieră l-a adus în situaţia de a-şi amaneta salariul pentru mai multe luni, fapt care îi crea un anume disconfort, compensat însă de bucuria de a avea în colecţie piesa pe care şi-o dorea. Marcel Vainfeld, cu o predispoziţie nativă pentru umor, ori de câte ori avea ocazia să povestească despre peripeţiile legate de achiziţiile făcute în timpul vieţii, „îmbrăca” relaţia dintre nevoia de achiziţie şi sursa financiară în formulări pline de ironie şi neprevăzut. Ne-a reţinut atenţia felul cum a reuşit să achiziţioneze prin anii ’50, o valoroasă piesă de mobilier japoneză – Kamidana – provenită din perioada Edo.6 Dulapul a fost achiziţionat dintr-o consignaţie bucureşteană, după o înţelegere, povestită nouă cu mult şarm şi umor. Neavând suma solicitată, după câte am înţeles destul de mare, i s-a reţinut piesa şi i s-a acordat un termen de graţie de o săptămână pentru a aduce banii, situaţie în care nu se afla în premieră, dar de care se bucura deoarece era cunoscut ca un colecţionar serios. Dorinţa de a avea cu orice preţ acest dulap a fost atât de mare, încât în mai puţin de o săptămână a devenit proprietarul acestuia, dar de care nu s-a putut bucura imediat. Atunci când şi-a amanetat salariul pentru această achiziţie, i-a scăpat un detaliu esenţial: costurile transportului până la Bârlad. Un transport dificil şi costisitor, ce necesita multă atenţie în timpul ambalării şi manipulării, întrucât era destul de voluminos, dar, mai ales, datorită repertoriului decorativ, constând din sculptură, pictură în lac aurit şi intarsii din sidef, fildeş, metal, o adevărată dantelărie din esenţe preţioase. În această nouă postură, colecţionarul a trebuit să apeleze, nu pentru prima dată, la bunul său prieten, H. Zupperman, un erudit bârlădean, profesor cunoscut de la Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, în a cărui locuinţă bucureşteană, dulapul a stat mai bine de doi ani până a ajuns la Bârlad. Pentru toţi cei care l-au cunoscut cu adevărat, Marcel Vainfeld a făcut parte din rândul celor care şi-au dorit o existenţă care să le aparţină, astfel construită încât pasiunea pentru bunul cultural valoros a atins apogeul unei mari vocaţii. Fără a avea o construcţie atletică, mai mult scund decât înalt, dar bine proporţionat, a fost înzestrat de natură cu un caracter de învingător, care nu a abandonat până la sfârşitul vieţii nevoia de cunoaştere, bazată pe binomul acumulare-organizare. Atent cu timpul de care dispunea şi cu înţelepciunea de a nu se împrăştia, intelectualul, în concordanţă cu structura sa, şi-a gestionat viaţa între lectură, artă şi achiziţii, preocupări care i-au garantat dreptul de a fi independent, de a avea libertatea de iniţiativă şi de mişcare, fără niciun fel de constrângere. Marea originalitate a doctorului Marcel Vainfeld a constat în lecturile temeinice şi ordonate. Interesat de filozofie, literatură, istorie, critică până la romanele poliţiste de bună calitate (care îl amuzau), lectura i-a alimentat acea neliniştitoare agerime spirituală cu care a fost înzestrat de la naştere. Cu tact şi fără orgolii prost înţelese, accepta confruntarea convingerilor în cadrul unui dialog civilizat. De fiecare dată avea intervenţii captivante bazate pe ceea ce era remarcabil şi esenţial. În momentul când simţea interesul unui partener de dialog pentru o anumită temă, recomanda, dincolo de opiniile formulate, o bibliografie. Uneori, fiind generos, punea la dispoziţia celui interesat cărţi din biblioteca sa. O generozitate care se materializa numai după ce treceai testul că ştii să foloseşti cartea, nu numai ca pe un simplu instrument de informare cât mai ales ca pe un bun cultural preţios ce trebuie protejat. Descoperind de timpuriu că prin lectură se regăseşte, deoarece cartea îl ajuta să capete acea suveranitate a gândirii, Marcel Vainfeld credea în veşnicia cuvântului scris, clasând cartea la rangul de cea mai mare realizare dintre invenţiile omului. Dacă, într-o atare ierarhizare, încercai să susţii locul prioritar al discursului şi al mesajului plastic, colecţionarul

6 N. Arnăutu, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, vol. 2, nr. XV-XX, 1993-1998.

14



aducea ca argument faptul că atunci când doreşti să te delectezi cu creaţiile renaşterii italiene, obligatoriu trebuia să te deplasezi în Italia, în timp ce pentru religie, politică, filozofie etc. nu trebuia să pleci nicăieri, le poţi savura în linişte prin intermediul cuvântului scris din Biblie sau operele lui Dante, Balzac, Tolstoi etc. Aceştia sunt prin intermediul cărţii întotdeauna lângă tine atunci când ai nevoie de ei. Convingerea în valoarea cuvântului scris, pasiunea pentru lectură şi atitudinea de a achiziţiona carte au condus la constituirea unei biblioteci valoroase. În încercarea noastră de a schiţa un portret al colecţionarului Marcel Vainfeld, nu putem omite preferinţa pentru muzica cultă, cuantificată într-o colecţie de discuri, multe editate în ţară, în prima jumătate a secolului al XX-lea. De asemenea, deţinea în colecţie discuri editate în străinătate, pe care le primea de la prieteni ajunşi în diferite colţuri ale lumii, după ce părăseau România. Adeseori, când îşi invita prieteni sau apropiaţi, spaţiul casei sale se transforma într-o rafinată sală de audiţie, unde, învăluit de un ecleraj bine regizat, voci şi instrumentişti celebri îţi delectau auzul, în timp ce arta plastică şi decorativă îţi răsfăţau privirea, creând o atmosferă intimă, plină de mister. Deşi se număra printre puţinii connaisseuri ai genului era nelipsit de la acţiunile organizate în Bârlad, de promovare a acestui gen de muzică. Printre acestea se număra iniţiativa Bibliotecii „Stroe Belloescu”, care ani la rând a organizat lecţii de iniţiere în muzica cultă, susţinute de profesori, invitaţi de la Conservatorul din Iaşi. Orice intervenţie din partea lui Marcel Vainfeld era un prilej de lărgire a sferei de cunoaştere, deoarece prin opiniile sale îţi deschidea o altă perspectivă în înţelegerea tematicii, exemplificată competent de profesorul invitat. Melomanul, dotat cu o excepţională memorie şi capacitate de redare, în cadrul unui dialog, atunci când dorea să sublinieze o anume idee, făcea pauze scurte, fredonând din ariile preferate care, parcă, îl ajutau să claseze din gândirea sa enclicopedică argumentele importante în susţinerea acelei idei. La debutul nostru în profesia de muzeograf deţineam, în calitate de bârlădeancă, informaţii legate de familiile de intelectuali implicaţi în viaţa culturală a locului, între care se număra şi cea a medicului Isac Vainfeld (1877-1947). Cu timpul, cercetând arhiva Muzeului, l-am regăsit pe donatorul Isac Vainfeld7 şi, mai apoi pe fiul acestuia, în calitate de vizitator de muzeu. Marcel Vainfeld era un bun cunoscător al unei astfel de instituţii, era ataşat şi obişnuit a-i păşi pragul din convingere deoarece, aşa cum spunea, orice prezenţă într-un muzeu era o provocare, un exerciţiu intelectual. Aveam să descoperim că era un vizitator special pentru care prezenţa într-o astfel de instituţie însemna informare şi planificare a timpului său pentru a evita neprevăzutul, care l-ar fi putut împiedica de a fi prezent. Foarte repede am descoperit că era un prieten al muzeografilor, a cărui prezenţă, atunci când şi-o programa pentru a nu deranja, devenea un moment special, agreabil şi aşteptat din partea ambelor părţi. De fiecare dată când venea în muzeu, cu febrilitatea omului cu deprinderi de a cunoaşte, întreba care erau noutăţile din activitatea de şantier şi cercetare a arheologilor, specialişti în principal pe perioada Neolitică şi mileniul I (secolele III-V). Asemenea unui specialist, momentul când se afla în faţa obiectelor create de om, unele excepţionale şi cu valoare de unicat, devenea prilejul când discuţiile pertinente şi corelaţiile erau atât de captivante, încât timpul se scurgea fără a mai putea să fie gestionat. În acelaşi context, colecţionarul îndrăgostit de arta decorativă şi în calitate de bun cunoscător al tehnicii, formei şi repertoriul decorativ al genului, făcea cu uşurinţă aprecieri şi analogii pertinente şi

7 Înţelegând eforturile de îmbogăţire a fondului pinacotecii, donează, în 1931, un portret din creaţia pictorului Dimitrie Hârlescu (1872-1923), care, între 1907-1910, a poposit, în calitate de profesor, la Colegiul “Codreanu”. Aici, dincolo de catedră, artistul se implică în viaţa spirituală. S-a numărat printre prietenii intelectualului Isac Vainfeld, fiind un obişnuit al întâlnirilor elevate din casa acestuia, un partener de dialog preferat. În 1940, donează un portret ce îl înfăţişa pe donator, la vârsta maturităţii, portretizat de un artist mai puţin cunoscut, Mihăescu Bruno.

15



sub acest aspect. Atunci când avea dubii, emitea câte o ipoteză, care devenea certitudine într-un timp scurt, convingeri pe care venea să le împărtăşească cu muzeografii, având de cele mai multe ori şi câte o listă bibliografică. Deşi pasiunea pentru arta orientală domina, colecţionarul, asemenea tatălui său, era un mare cunoscător al artelor româneşti, opere pe care le admira şi pe care le revedea în muzeele din ţară ori de câte ori avea prilejul. În egală măsură urmărea fenomenele şi tendinţele din arta contemporană, fiind prezent în galerii, prin intermediul cărţii ş i revistelor de artă. Bun cunoscător al fondului pinacotecii bârlădene din prima perioadă de existenţă (1914-1950), Marcel Vainfeld era permanent interesat de dinamica îmbogăţirii patrimoniului şi de valorificarea acestuia în cadrul secţiei de artă. Acelaşi interes pe care îl manifesta pentru descoperirile arheologice şi-l manifesta faţă de lucrările de artă românească, cu deosebirea că nu accepta niciodată să vadă un lot, indiferent de provenineţă, înainte de fi expuse pe simeză. Era, deopotrivă, interesat să cunoască orice proiect al secţiei, moment care îi prilejuia ocazia eruditului intelectual să facă dovada cunoaşterii sale în domeniul artei româneşti contemporane. Admirator al artei din perioada interbelică, convins că cele mai mari valori de artă modernă se află în muzee şi în colecţii particulare, regreta îngrădirea liberei circulaţii a creaţiei şi artiştilor contemporani, fiind convins de necesitatea confruntării nu numai cu publicul, dar şi cu critica de specialitate din România şi de oriunde din lume. Martor la constituirea fondului de artă contemporană a secţiei, care a debutat prin anii ’60, colecţionarul, în opinia căruia orice lucrare intrată într-un muzeu sau colecţie particulară echivala cu o instituţionalizare a unei valori, adeseori, devenea un partener de dialog competent, ale cărui opinii cu privire la un artist sau o lucrare nu le puteai trece cu vederea. Înmănunchierea de însuşiri a colecţionarului cu frenezia intelectualului în cunoaşterea artei timpului său, conducea, în cadrul dialogurilor noastre, la opinii, uneori, contradictorii, legate de pariul făcut pe o valoare intrată în patrimoniului muzeului, pe care timpul urma să o confirme sau nu. Ne-au rămas în memorie aprecierile cu privire la pictorul Corneliu Vasilescu, bârlădean de origine dar şi prieten apropiat al colecţionarului, a cărui traiectorie a fost bine intuită de colecţionar. Prin anii ’60-’70, când artistul încă mai căuta răspunsuri la dilemele sale, colecţionarul, din interiorul cortinei de fier, lipsit de avantajele informaţiei rapide de astăzi, a intuit momentul când pictorul a părăsit sfera artei realului şi paşii care l-au condus la gestualism. Plecând de la necesitatea nevoii de cunoaştere a creaţiei unor artişti şi, în egală măsură, conştient de faptul că un patrimoniu muzeal putea să tezaurizeze doar o parte dintre valorile unui timp, aprecia expoziţiile temporare, personale sau de grup ale artiştilor, pornind de la talente confirmate până la tineri debutanţi. De fiecare dată era prezent la deschiderea acestor expoziţii, în care revenea ori de câte ori avea să-şi lămurească anumite aspecte. Intelectualul neobosit care şi-a investit o mare parte a timpului în a descoperi cât mai multe adevăruri despre cultură, nutrea convingerea că dincolo de vârfurile cu renume mondial, care dau dimensiunea şi importanţa culturii unui neam, eşalonul de mijloc nu putea lipsi din ierahizarea valorilor. Admirator al artei umanităţii, ale cărei valori existau în muzee şi colecţii particulare, era un adept al susţinerii şi promovării valorilor unui loc, ca părţi importante din componenţa culturală a unei naţii. În egală măsură admira arta românească din perioada interbelică, între care creaţia lui Nicolae Tonitza ocupa un loc special. Poate, din aceste motive, colecţionarul, imediat după ce muzeul, în anul 1986, a derulat un proiect complex dedicat centenarului naşterii lui N. Tonitza, colecţionarul a redactat cel de-al doilea act de donaţie pentru muzeu, un document olograf, asupra căruia vom reveni. În existenţa Muzeului, perioada înscrisă între 1977-1982 a reprezentat un moment de răscruce, determinată de pagubele produse de devastatorul sesim din 1977, concretizate în avarierea structurii de rezistenţă a unicului sediu aflat în gestiune, la care se adaugă cele

16



provocate patrimoniului mobil. Cu un an înainte de cutremur, Muzeul, cu prilejul plecării ultimelor instituţii cu care împărţea spaţiul, a reuşit să se extindă în spaţiul de mult râvnit. Această situaţie a creat un mare entuziasm în rândul specialiştilor de la cele patru secţii, fiecare sperând la o reîmpărţire echitabilă a aparentului impunător spaţiu a clădirii, clasată monument. Muzeografii, încurajaţi de noile spaţii, de proiectul de finanţare privind refuncţionalizarea şi realizarea unui mobilier de expunere modern, au realizat tematici noi pentru viitoarele expoziţii permanente. Marcel Vainfeld, în calitate de prieten al muzeografilor, a fost martor la toate frământările şi discuţiile generate de disputa dintre muzeografi privind împărţirea spaţiilor, care au dovedit că nici pe departe nu acopereau cerinţele tematice ale fiecărei secţii. În spaţiul care i-a revenit secţiei de artă şi în funcţie de patrimoniul existent la acea dată, expoziţia permanentă avea la bază o tematică în cadrul căreia selecţia sublinia câteva direcţii din arta românească, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, cu accent pe evoluţia genului portretistic de la cel influenţat de spiritul artei votive până la cel laic, de sorginte europeană. Cel de-al doilea capitol tematic, dedicat perioadei interbelice, era compus din două expuneri de autor, cu creaţiile lui N. Tonitza şi Şt. Dimitrescu. Alături de cele două personalităţi, originare din zonă, am adus în expunere lucrări ale unor artişti; o selecţie din patrimoniul constituit în perioada 1914-1950. În perioada când Muzeul era închis, pentru consolidare şi îndepărtare a urmelor sesimului, colegii vasluieni i-au propus colecţionarului Marcel Vainfeld să expună temporar colecţia sa la Muzeul Judeţean, proiect faţă de care, atunci când am aflat, noi, cei din Bârlad, am manifestat o anumită rezervă. Temerea noastră faţă de un eventual refuz al colecţionarului se baza pe un fapt petrecut cu puţin timp în urmă, când a trebuit să preluăm două piese din porţelan japonez, sparte parţial în timpul cutremurului, pentru a fi restaurate în laboratorul muzeului. De la dorinţa exprimată de colecţionar până la intrarea pieselor în laborator a trecut o bună bucată de timp, perioadă în care am constatat că a fost necesar mai întâi să-şi găsească liniştea şi convingerea că în timpul manipulării, ambalării, transportului etc. nu se va întâmpla nimic neplăcut. La scurt timp, nu mică ne-a fost surpriza când Marcel Vainfeld, stăpânit de o vervă care se instala doar atunci când lua o hotărâre decisivă, ne-a comunicat că a acceptat propunerea de a expune cea mai mare parte a colecţiei sale la Muzeul vasluian. La acest moment (1980), expoziţia inedită în circuitul muzeal judeţean, sub aspectul conţinutului tematic, a reprezentat un succes care i-a adus satisfacţii. Credem, sperăm fără a greşi, că acest episod a reprezentat pentru colecţionar un adevărat test pe care l-a acceptat din dorinţa de a constata trăirile ce îl vor stăpâni în momentul în care, pentru prima dată, se despărţea de valorile pasiunii sale, având posibilitatea să trăiască pe o perioadă mai lungă de timp, în spaţiul confortabil al căminului său, fără piesele care nu au ieşit niciodată din acest areal. Adevăratele trăiri ale colecţionarului nu le vom şti niciodată. Ceea ce ştim cu certitudine este faptul că intelectualul cu nobila îndeletnicire de colecţionar, lipsindu-i acel simţ egoist al proprietăţii, îşi manifestase intenţia de a dona muzeului nostru o parte din colecţie, concretizată într-o ofertă scrisă. În anul 1981, donaţia este perfectată juridic, prin notariat, după ce au fost parcurse toate etapele specifice timpului privind acceptarea de către statul român a unei donaţii. Pasiunea şi cunoaşterea profundă a tuturor corzilor care ţin de idealul frumosului şi al valorii, colecţionarul a constituit un fond, bazat pe o ordonare a unui număr de bunuri într-o formulare care prezenta o imagine a unei creaţii umane, anonime, provenită dintr-un spaţiu geografic care a atras atenţia europenilor abia în secolul al XIX-lea. Acest fond, conform actelor juridice, a intrat în patrimoniu cu numele de Colecţia de artă orientală şi extrem orientală dr. Marcel Vainfeld, constituit prioritar din artă decorativă, fiind până la deschiderea muzeului din anul 1982, depozitat.

17



Conform cronologiei faptelor, vom aborda în continuare cea de-a doua pagină din existenţa muzeului, semnată de cel de-al doilea fiu al locului: colecţionarul Ion Chiricuţă (1918-1988). La începutul carierei de muzeograf, ştiam, ca şi în cazul familiei Vainfeld, că familia Chiricuţă făcea parte din elita locului, reprezentată de preotul Toma Chiricuţă (1886-1971), tatăl viitorului colecţionar. Preotul filozof, licenţiat al Facultăţii de filozofie din Iaşi şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, alături de ceilalţi intelectuali, a înţeles că fără educaţie, instrucţie şi cultură, o naţiune nu poate evolua, credinţă convertită în atitudinea de a veni în întâmpinarea nevoilor spirituale ale comunităţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi început de secol XX. În documentele timpului, numele preotului Toma Chiricuţă apare în rândul celor care au pus bazele primului centru cultural bârlădean - Casa Naţională - unde îşi aveau sediul biblioteca, muzeul şi alte câteva societăţi culturale. Printre societăţile culturale bârlădene, se număra Academia Bârlădeană a cărei activitate a fost reluată după anul 1990. Înfiinţată în primăvara anului 1915, ctitorii acestei societăţi – poetul George Tutoveanu, preotul Toma Chiricuţă şi etnograful Tudor Pamfile – îşi propuneau să contribuie la „luminarea” nu numai a bârlădenilor, dar şi a celor de la sate, în marea lor majoritate neştiutori de carte. Societatea, dincolo de acest obiectiv principal, în cadrul activităţilor organizate, promova tinerele talente care îşi prezentau propriile creaţii, publicate apoi în presa locală, şi nu numai. În data de 7 ianuarie 1918, în casele parohiale ale Bisericii Sf. Spiridon, unde Toma Chiricuţă slujea, a venit pe lume un băiat, botezat cu numele de Ion. Preotul, fiind mobilizat pe front, soţia şi copii părăsesc Bârladul, refugiindu-se la Botoşani, unde va reveni şi preotul, care va sluji până în anul 1927 la catedrala Uspenia. După această dată, familia se stabileşte la Bucureşti, preotul slujind la bisericile Zlătari şi Popa Tatu. La Bucureşti, tânărul Ion Chiricuţă a urmat Liceul „Gh. Lazăr” şi Facultatea de Medicină, absolvită magna cum laude, în anul 1942. A parcurs toate etapele specifice de chirurg extern, intern, secund, specialist şi medic primar, calificându-se printre primii în toate concursurile susţinute. A urmat cu acelaşi succes toate etapele învăţământului universitar, ocupând posturile de la asistent până la profesor universitar la I.M.F. Cluj, şeful catedrei de oncologie. În anul 1958, când s-a stabilit la Cluj, ocupă funcţia de director ştiinţific al Institutului oncologic Cluj-Napoca, înfiinţat în anul 1929 de profesorul Iuliu Moldovan. La scurt timp de la preluarea funcţiei, în anul 1963, s-a inaugurat o clădire a institutului, construită prin strădaniile managerului Ion Chiricuţă, reprezentând o extindere fără precedent, care a permis mărirea numărului de paturi (de la 80 la 500) şi a medicilor (de la 6 la 80 de specialişti). Activitatea cercetătorului Ion Chiricuţă, cuantificată în peste 400 de lucrări ştiinţifice, dublată de practica chirurgului oncolog, a condus la îmbogăţirea cunoaşterii în domeniu, descoperire în premieră, cunoscută în chirurgia plastică sub numele de marele epiploon, intrată în circuitul mondial sub numele de metoda Kiricuţă. Sub semnătură proprie sau în colaborare, numele Ion Chiricuţă figurează în peste 20 de tratate de medicină. Cunoscut în ţară şi străinătate, Ion Chiricuţă, deţinătorul titlului de expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în specialitatea oncologie, a fost membru titular al Asociaţiei Internaţionale de Chirurgie din Elveţia, Paris, Strassbourg, Paris, Roma, Grecia şi SUA. În anul 1976, cu prilejul organizării simpozionului dedicat împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui N. Tonitza, la Bârlad ajunge şi profesorul Raul Şerban, autorul unor studii dedicate operei artistului sărbătorit, însoţit de fostul său student, Corneliu Vasilescu, prin intermediul căruia R. Şerban a fost invitat la acest eveniment. Cu această ocazie, R. Şerban, bun prieten cu colecţionarul Ion Chiricuţă, ne-a vorbit despre personalitatea profesorului, despre valoroasa sa colecţie, oferindu-se să înlesnească o apropiere între muzeul bârlădean şi acest fiu al locului. Ideea surpriză care ne-a reţinut atenţia a fost convingerea invitatului nostru cu privire la intenţia profesorului Ion Chiricuţă de a-şi dona colecţia statului român, orientându-se, pentru început, către Muzeul de Artă din Cluj.

18



La scurt timp, între conducerea Muzeului şi profesorul Ion Chiricuţă, se stabileşte, într-o primă etapă, comunicarea prin intermediul corespondenţei, aflată astăzi în arhiva muzeului, convenindu-se ca directorul Vasile Palade să ajungă la Cluj, la o dată stabilită de ambele părţi. Între timp, a intervenit devastatorul cutremur din 1977, când colectivul Muzeului s-a confruntat cu cea mai grea situaţie din existenţa instituţiei, aflată în pragul demolării unicului imobil aflat în administrarea muzeului. Perseverenţa şi profesionalismul generaţiei de specialişti, contemporană cu această situaţie, de unde nu excludem providenţa, au condus la găsirea unor soluţii. Începând cu anii ’78, când toată clădirea Muzeului a devenit un mare şantier de consolidare şi refuncţionalizare a spaţiilor, directorul Vasile Palade reia corespondenţa cu profesorul Ion Chiricuţă, reuşind să stabilească prima vizită la Cluj. Anul 1978 a marcat intrarea pe un făgaş care deschidea perspectiva obţinerii finanţării pentru consolidarea şi refuncţionalizarea clădirii, situaţie comunicată profesorului Ion Chiricuţă în cadrul corespondenţei care se stabilise anterior. În acelaşi an, directorul V. Palade a primit invitaţia din partea colecţionarului de a participa la Cluj, la Muzeul de Artă, unde era prezentată pentru prima dată clujenilor o parte din colecţia de artă românească modernă şi contemporană. Cu această ocazie s-a lansat primul catalog integral al colecţiei8. Mult mai târziu aveam să aflăm că aceste demersuri se integrau în strategia profesorului de a-şi prezenta public valorile, în speranţa grăbirii unui răspuns la oferta de donaţie, care rătăcea în sertarele decidentului politic! Revenit acasă, colegul nostru ne-a relatat cu lux de amănunte în ce consta colecţia Ion Chiricuţă, având un oarecare optimism în ceea ce priveşte o eventuală posibilitate ca acest tezaur, în integralitatea lui, să ajungă la Bârlad. Profesorul Ion Chiricuţă, în cadrul acestei prime întâlniri, l-a informat pe invitatul său bârlădean că a făcut o ofertă de donaţie către oficialităţile clujene, în care a inserat o singură condiţie, să i se pună la dispoziţie un spaţiu separat unde să fie expusă în integralitatea sa colecţia pe care o dona. În contextul discuţiilor, directorul V. Palade a descifrat un oarecare scepticism al profesorului, determinat de lipsa de reacţie a oficialităţilor clujene. Pe de altă parte, a remarcat interesul colecţionarului şi dorinţa de a afla cât mai multe amănunte legate de felul cum mergea consolidarea imobilului de la Bârlad, finanţări, termen de finalizare etc. După prezentarea colecţiei şi a impresiilor de la Cluj, directorul aduce, în cadrul colectivului de specialişti, rediscutarea spaţiilor repartizate secţiilor pentru expoziţiile permanente, de data aceasta privite din perspectiva unei eventuale donaţii din partea colecţionarului Ion Chiricuţă. Cu tot entuziasmul muzeografilor, de unde nu au lipsit părerile pro şi contra, s-a hotărât ca secţia de artă să primească tot etajul clădirii, pe care îl împărţea cu secţia de ştiinţele naturii. Acest spaţiu urma să fie propus colecţionarului Ion Chiricuţă, în eventualitatea în care s-ar fi hotărât să doneze oraşului său natal. În atare condiţii, după consolidare, Muzeul urma să aibă, la parter, Secţia de istorie-arheologie şi, la etaj, Secţia de artă cu colecţii donate Muzeului, în timp ce Secţia de ştiinţele naturii rămânea, pentru prima dată, fără expoziţie permanentă şi cu toate colecţiile depozitate până la găsirea unui nou sediu. Abia în anul 2004, acestei secţii i s-a găsit un sediu, unde după aproape două decenii, are o expoziţie permanentă. De asemenea, lucrările de artă plastică românească – secolele XIX-XX – selecţionate pentru expoziţia permanentă a secţiei, rămâneau în depozite. În condiţiile anilor ’80, hotărârea muzeografilor trebuia validată de forurile ierarhice locale, judeţene şi naţionale. Colegul nostru, V. Palade, înţelegând că definitivarea cât mai rapidă a consolidării clădirii şi hotărârea de a oferi etajul pentru colecţii reprezenta o ofertă care l-ar putea tenta pe colecţionar în ceea ce priveşte donaţia, a demarat un amplu şi inteligent demers pentru a atrage atenţia decidentului politic din plan local.

8 Marin Mihalache, Negoiţă Lăptoiu, Comori de artă într-o colecţie din Cluj-Napoca, Editura Litera, Bucureşti, 1978.

19



După revenirea de la Cluj şi hotărârile luate în colectiv, prima etapă din demersul directorului muzeului s-a concretizat în informarea primului secretar Panaite Vicol despre valoarea colecţiei, importantă sub aspectul definirii patrimoniului deţinut de muzeu, insistând, aşa cum făceau toţi muzeografii atunci, la implantarea ideii de mândrie prin moştenirea culturală a unui loc. Cu diplomaţie şi răbdare, a reuşit să stabilească o legătură între primărie şi profesorul Ion Chiricuţă, prin intermediul unei corespondenţe, existentă astăzi în arhivă. Lecturarea scrisorilor plecate sub semnătura primului secretar Panaite Vicol, ne dă posibilitatea să regăsim din ideile omului de cultură, profesorul Vasile Rugină, la acea dată director al cabinetului de partid, un artizan, alături de muzeu, a cărui influenţă a contribuit la netezirea drumului în plan politic, în procesul dobândirii colecţiei Ion Chiricuţă. Intervenţia la acest nivel i-a reţinut atenţia profesorului, care, în momentul când a fost informat de oferta venită din partea muzeului sub aspectul spaţiului, şi-a manifestat dorinţa de a face o vizită la Bârlad. Momentul revenirii colecţionarului în oraşul natal a fost gândit cu multă atenţie, nu pentru a impresiona, cât mai ales din dorinţa de a-i prezenta o realitate dată de identitatea culturală a locului la a cărei existenţă preotul Toma Chiricuţă a avut o reală contribuţie. În cadrul proiectului vizitei profesorului, dr. Constantin Teodorescu (1939-2011), şeful Secţiei bârlădene de chirurgie, a organizat un simpozion ştiinţific, la care au participat mari personalităţi în domeniu, demers susţinut financiar de organizatori. Primăvara anului 1980 reprezintă momentul întâlnirii dintre muzeograf şi colecţionar. La finalizarea lucrărilor sesiunii din prima zi, profesorul Ion Chiricuţă şi-a manifestat interesul de a vedea clădirea Muzeului. Nu mică ne-a fost uimirea atunci când pe musafirul nostru nu a putut să-l convingă nimeni că o vizită în interiorul clădirii însemna şi un anume risc. Interiorul, care l-a întâmpinat pe colecţionar într-o zi de pauză, duminică, arăta ca o pădure de schele care susţineau pereţii, tavanele, scările etc., învăluită într-o ceaţă din cel mai fin praf, pusă în evidenţă de fascicolele de lumină care se strecurau prin toate crăpăturile. Şeful de şantier, cunoscător al clădirii, a trebuit să ne conducă până la etajul clădirii pe care colecţionarul l-a străbătut pe sub schele, de la un capăt la altul. La finalul acestui periplu prin ruine, ochiul rafinat al colecţionarului a citit dincolo de peisajul dezolant, împătăşindu-ne doar impresia că, atunci când va fi finalizat, va putea rivaliza cu orice alt spaţiu muzeal din lume, şi atât. În programul aceleiaşi zile a figurat întrevederea între primul secretar şi prof. Ion Chiricuţă, primit ca un înalt oaspete, în dubla sa calitate de fiu al locului şi mare personalitate. Cu această ocazie, colecţionarul a fost asigurat de decidentul politic că sprijină şi asigură finanţarea costisitorului şantier. De asemenea, musafirul a plecat la Cluj cu promisiunea că, în maximum doi ani, clădirea Muzeului va fi definitivată şi pregătită pentru deschidere. În calitate de bun cunoscător al crizei sistemului din anii ’80, a plecat suficient de sceptic, aşa cum ne-a mărturisit mai târziu, asupra acestui termen de doi ani, motiv pentru care a vorbit doar de o posibilă eventualitate a unei hotărâri de a dona Bârladului colecţia sa, pentru a fi expusă permanent la etajul clădirii. Musafirul nostru, de la care toată lumea aştepta o promisiune certă, şi-a manifestat dorinţa de a petrece un timp cu muzeograful Secţiei de Artă. Cu tot timpul scurt, am reuşit să răspundem interesului colecţionarului de a cunoaşte patrimoniul secţiei şi felul cum am gândit expoziţia permanentă în spaţiul pe care îl văzuse, cu valorile proprii. Cu toată presiunea timpului şi a întreruperilor apelurilor telefonice venite de la Cluj, provocate de condiţiile tehnice ale timpului, profesorul – bun cunoscător al vieţii culturale a timpului când tatăl său, pr. Toma Chiricuţă, fusese activ implicat în viaţa comunităţii – a dorit să ştie atitudinea muzeografilor faţă de această moştenire culturală. Mult mai târziu ne-a confirmat că a plecat mulţumit, atunci când a aflat că Muzeul deţinea mărturii pe care nu a încetat să le caute, pentru a reconstitui o epocă în care a activat şi tatăl său, proiect finalizat în anul 2004, când profesorul nu mai era printre noi, constând din expoziţii dedicate vieţii

20



culturale bârlădene din ultimul secol, în cadrul căruia Academia Bârlădeană şi ctitorii acestei asociaţii aveau un spaţiu special destinat. În viziunea noastră, această întâlnire cu omul şi colecţionarul Ion Chiricuţă reprezintă prima întâlnire semnificativă dintr-un şir nu prea consistent numeric, dar extrem de dens în conţinut. Tot acum, profesorul ne-a lansat invitaţia de a-i cunoaşte colecţia. Deşi distanţa dintre muzeograf şi colecţionar, în cazul donaţiei Ion Chiricuţă, comparativ cu donatorul Vainfeld, era mai mare, aceasta nu a reprezentat un impediment în găsirea altor căi de comunicare, prin telefon, corespondenţă şi vizite, toate ne-au asigurat posibilitatea unei excelente colaborări. Cum şi în „epoca de aur” informaţia circula, chiar dacă nu la viteza din zilele noastre, am aflat că mai multe muzee din ţară sunt interesate de donaţie şi dispuse a satisface toate cerinţele de spaţiu, singura clauză pusă de colecţionarul Ion Chiricuţă. După plecarea profesorului s-au conturat câteva direcţii de interes care au căzut în responsabilitatea directorului V. Palade, constând în monitorizarea consolidării spaţiului, în timp ce decidentul politic trebuia să asigure finaţarea, stabilindu-se o informare zilnică între cei doi parteneri. Această relaţie a funcţionat cu responsabilitate, reuşind să scoată din amorţeală funcţionarul public dispus să amâne sau să nu găsească alte soluţii legale, necesare la un moment de cumpănă apărut în cadrul acestui proiect costisitor, derulat în perioada de criză a regimului (1980-1982). În acelaşi timp, între colecţionar şi partenerii bârlădeni s-a stabilit o corespondenţă adunată într-un dosar existent în arhiva Muzeului, al cărui conţinut capătă valoare de document greu de negat privind existenţa Muzeului, aflat în interiorul „cortinei de fier”. Vizita colecţionarului la Bârlad, analizată cu lux de amănunte în colectivul muzeografilor, chiar dacă nu a oferit nicio certitudine, ne-a motivat să adoptăm o atitudine pozitivă, stimulându-ne nu să visăm, ci să găsim căile care să ducă la finalizarea optimismului nostru. Plecând de la acest optimism, ne-a revenit sarcina ca, după o prealabilă cunoaştere a patrimoniului, să stabilim mobilierul de expunere, în timp ce directorul trebuia să obţină aprobările pentru o astfel de finanţare. După o perioadă care ni s-a părut că nu mai venea, în toamna anului vizitei la Bârlad a colecţionarului (1980), am primit invitaţia de a ne deplasa la Cluj. Spre deosebire de colaborarea cu colecţionarul Marcel Vainfeld, întâlnirile directe ale muzeografului cu colecţionarul Ion Chiricuţă pot fi numărate pe degetele mâinilor. Deşi s-a scurs mult timp de atunci, acestea au rămas bine întipărite în memoria noastră, motiv pentru care le vom detalia. Ajunşi la Cluj, profesorul şi-a îndeplinit rolul de gazdă perfectă pe care am ridicat-o la superlativ atunci când am avut posibilitatea să constatăm ce înseamnă o zi din programul omului, medicului, profesorului, chirurgului şi directorului de institut. După o cină gospodărească, la unul dintre restaurantele agreate de gazda noastră, într-un timp nu prea generos cum ne doream, dar suficient pentru noi de a face primii paşi în cunoaşterea acestei personalităţi, am convenit ca, a doua zi, la o oră foarte matinală, să ne întâlnim pentru micul dejun, după care am fost conduşi să vedem colecţia. Cu îngăduinţa gazdei noastre, care ne-a deschis seiful valorilor sale, am petrecut toată ziua în colecţia expusă într-un imobil situat în centrul Clujului, fără prezenţa colecţionarului. Rămaşi singuri în colecţie, despre care deţineam câteva informaţii oferite de profesorul Ion Chiricuţă, în cadrul primei întâlniri la Bârlad, completate de cele mai recente din ziua precedentă, prima impresie a fost cea referitoare la impresionantul număr al bunurilor din fiecare încăpere, densitate care a impus o concentrare a atenţiei pentru a reuşi să descifrăm detaliile. După aproape cinci ore, în momentul când am fost conduşi pentru a lua prânzul cu profesorul Ion Chiricuţă, nu reuşisem să vedem cu atenţie decât o mică parte din colecţia de artă universală, compusă prioritar din artă decorativă. Pentru că a doua zi urma să plecăm acasă, revenind în colecţie, ne-am propus să ne grăbim pentru a vedea tot ce era în toate spaţiile. Ne-am despărţit de gazda noastră, luând cu noi acel spectacol vizual oferit de operele şi compoziţiile decorative, date de panotarea conform gustului şi exigenţei colecţionarului, un

21



muzeu care a rămas bine stocat în memoria noastră. Duceam cu noi şi un oarecare optimism generat de atitudinea colecţionarului, atunci când directorul i-a confirmat existenţa unei finaţări ritmice şi respectarea estimării termenului de doi ani până la finalizarea lucrărilor de la muzeu, aşa cum era oficial informat. În perioada care a urmat, comunicarea dintre muzeu, edili şi colecţionar a continuat prin mijloacele existente atunci, cu informaţii privind stadiul fiecărei etape din parcursul celor doi ani estimaţi pentru finalizarea clădirii muzeului. Nu la mult timp, în cadrul unei emisiuni televizate cu o mare audienţă, regizată de Tudor Vornicu, profesorul Ion Chiricuţă şi-a prezentat colecţia, pasiunea şi dorinţa de a dona. Ceea ce nu ştiam atunci era faptul că această apariţie în spaţiul public naţional a reprezentat ultimul semnal din strategia colecţionarului cu trimitere directă către edilii clujeni, care nu i-au răspuns în niciun fel la oferta de donaţie pe care o făcuse colecţionarul. Încă de la debutul anului 1981, clădirea Muzeului se afla în faza ultimelor retuşuri înainte de a deveni un spaţiu public modern, gata să-şi redeschidă porţile pentru vizitatori. Acesta este momentul care marchează cea mai importantă etapă, care a debutat cu vizita profesorului la Bârlad şi oferta de donaţie adresată edililor. După vizionarea în ansamblu a întregului spaţiu rezervat colecţiei, de care a fost entuziasmat, am revenit, oprindu-ne în fiecare încăpere unde, la solicitarea colecţionarului, i-am prezentat planul tematic realizat de noi, pe baza a ceea ce văzusem la Cluj. Din relaţia cu colecţionarul Marcel Vainfeld, acumulată în mulţi ani, am învăţat că în gândirea unui plan tematic de expoziţie, dincolo de criterii şi principii, trebuiau avute în vedere şi grupările de bunuri, adevărate compoziţii ambientale, acelea în care colecţionarul, în calitate de autor şi proprietar, decenii la rând, studia, medita, citea, crea, se relaxa, într-un cuvânt trăia în compania valorilor pasiunii sale. După ce a ascultat cu multă atenţie expunerea noastră, fără a ne întrerupe, în final, retraşi într-un spaţiu de odihnă, colecţionarul şi-a exprimat acordul asupra tematicii, apreciind în mod special principiul adoptat de noi, cel al priorităţii expunerii libere a bunurilor, care nu excludea în totalitate mobilierul specific, vitrina închisă şi a reconstituirii aproximative a unor compoziţii, aşa cum le gândise colecţionarul în spaţiul de la Cluj. Au existat două modificări tematice, la sugestia colecţionarului, constând din faptul că valoroasele covoare orientale nu făceau obiectul donaţiei. Pe de altă parte, în spaţiul destinat artei populare româneşti, colecţionarul a simţit nevoia de a marca arta strămoşească a cioplitului în lemn, printr-o poartă maramureşeană, pe care, în funcţie de spaţiu, urma să o realizeze câțiva meşteri pe care îi cunoştea şi aprecia. La scurt timp de la această importantă vizită, când a făcut oferta de donaţie, au urmat toate etapele conforme cu legislaţia în vigoare, pornind de la acceptarea din partea donatarului până la aprobările Ministerului şi încheierea actelor notariale. Având în faţă oferta de donaţie, ne-a reţinut atenţia formularea colecţionarului: „donez Bârladului”. La întrebarea noastră, Ion Chiricuţă şi-a exprimat hotărârea de a aparţine Bârladului, cu speranţa că, pe parcursul timpului, în cazul unor evenimente nefaste din existenţa colecţiei, se va găsi fie şi numai un singur bârlădean, care să ia atitudine, să apere această moştenire culturală, care aparţinea comunităţii. După finalizarea traseului birocratic de acceptare a donaţiei din partea statului român, a urmat etapa de preluare a celor peste 1.000 de bunuri, concretizată în activităţile specifice de inventariere, ambalare, transport de la Cluj la Bârlad (obligatoriu supervizate de forurile judeţene clujene, cu atribuţii în respectarea legislaţiei în ceea ce priveşte protecţia şi siguranţa bunului cultural naţional) şi evaluare a fiecărui bun, de către o comisie de specialişti, numită de minister. În calitate de martor şi pentru că memoria şi uitarea ne îngăduiesc refugiul într-un trecut trăit, dar încă prezent, vom insista asupra unor detalii ale acestei perioade,

22



neconsemnate în documentele de arhivă. Realitatea din existenţa Muzelui, contemporană cu aducerea colecţiei la Bârlad, ne-a adus în faţa unor obstacole greu de surmontat fără o înţelegere şi contribuţie din afara Muzeului, care, astăzi, sunt definite prin vocabula voluntariat. În condiţiile anului 1981 şi a unei legislaţii restrictive de transport pe şoselele ţării, aducerea colecţiei la Bârlad a fost posibilă numai cu înţelegerea şi aportul din partea conducerii Fabricii de Rulmenţi, care a aprobat ca două tiruri să ducă în zona Transilvaniei o comandă mai mult fictivă, de rulmenţi. După această înţelegere, o echipă, constituită din director, muzeograf, fotograful Toni Burghelea şi şoferul Ion Ciot, s-a deplasat la Cluj, pentru preluarea colecţiei. Ajunşi la Cluj, după doar două zile de activitate intensă de inventariere, fotografiere şi ambalare, a trebuit să ne oprim şi să anulăm transportul. La prima oră, un coleg al profesorului ne-a comunicat că Ion Chiricuţă suferise în cursul nopţii un mic accident vascular, fiind internat în spital. În ziua imediat următoare, cu acordul medicilor şi la dorinţa profesorului am avut o scurtă întrevedere, când ne-a transmis că preluarea urma să continuie la o dată ce ne va fi comunicată. Spre toamna anului 1981, am ajuns din nou la Cluj, unde am împachetat toate bunurile care făceau parte din donaţie, pe parcursul a mai bine de două săptămâni, timp lipsit de surprize neplăcute. Nu acelaşi lucru ne-a adus momentul imediat următor, când directorul, cu dosarul complet al donaţiei, s-a prezentat, conform legii, la Hadrian Daicovici, la acel moment, reprezentantul respectării legislaţiei în materie de bun cultural naţional, care trebuia să emită documentul de acceptare a transportului cu asigurarea pazei militarizate pe tot traseul. Întâlnirea dintre cei doi specialişti, amicală, ca între doi colegi, s-a încheiat cu refuzul emiterii acestui important document. Acest refuz, înţeles de noi până la un punct, ne-a deconcentrat atâta timp cât era vorba de dorinţa unui proprietar, care nesilit de nimeni făcea o donaţie statului român, ce urma să intre în circuitul muzeal naţional, dar la Bârlad. Între timp, cele două tiruri au ajuns la Cluj, unde şoferii ne-au adus la cunoştinţă că, din lipsa unor anvelope noi, au fost nevoiţi să vină cu unele foarte uzate, care puneau alte probleme. Făcând un bilanţ, la situaţia de a nu avea aviz şi pază, s-a adăugat nesinguranţa transportului, probleme pe care directorul V. Palade şi le-a asumat, sprijinit de colegi şi de colecţionar. După încărcarea celor două mari tiruri, care urmau să plece în zorii celei de-a doua zi, acestea au fost parcate în faţa Institutului Oncologic, fiind predate în grija celor care asigurau paza instituţiei pe parcursul nopţii. Conform planului creat de noi, pentru a ajunge la destinaţie fără niciun control din partea celor care supravegheau şoselele ţării, la prima ora a dimineţii, şoferul şi fotograful Muzeului au însoţit acest transport, având asupra lor actele din dosarul colecţiei. De asemenea, în urma consultării cu şoferii tirurilor, deplasarea, având în vedere distanţa şi starea anvelopelor, urma să se facă într-un anume ritm, încât să reuşească să treacă de punctul de control de la Tişiţa, în timp util. Aici, conform legislaţiei, cine ajungea după o anumită oră, avea obligaţia să înnopteze în raza acestui punct, după o verificare atentă a mărfii şi documentelor însoţitoare. Ca măsură de precauţie, reprezentanţii Muzeului, în eventualitatea unui control, aveau numerele de telefon al edilului bârlădean şi al profesorului, care ar fi intervenit indiferent de moment. Pentru noi, directorul şi muzeograful, care plecaserăm cu trenul, această zi a reprezentat cel mai mare calvar, determinat de faptul că o eventuală comunicare era nulă, neexistând telefonia mobilă. Nu vom uita niciodată momentul de la miezul nopţii, când, ajunşi în faţa Muzeului, direct de la gară, am găsit cele două tiruri, cu mai multe roţi pe jante, dar păzite de mai mulţi mili ţieni, care ne-au legitimat, înainte de a ne permite intrarea în perimetrul Muzeului. Am rememorat cu mai multe detalii aceste momente din dorinţa de a prezenta câteva dintre particularităţile unui timp trăit, mai greu de înţeles de cei din ziua de astăzi, pentru care a dona lucrări culturale valoroase unei instituţii a statului român este de domeniul fantasticului. Mai mult, în ce ne priveşte, nici noi nu am mai auzit ca în ultimii 25-30 de ani să

23



mai fi existat asemenea donaţii. În schimb, am auzit de jaful făcut în patrimoniul unor muzee, culmea, cu complicitate din interior. La scurt timp după sosirea donației de la Cluj, a urmat întrunirea comisiei de muzeografi din Iaşi şi Bucureşti, care a evaluat fiecare bun în parte, evaluare urmată de inventarierea în evidenţa Secţiei de Artă a Muzeului. Dincolo de termenii juridici ai unui astfel de document, inedit este paragraful în care donatorul îşi rezerva dreptul de a continua să doneze pe tot parcursul vieţii sale. Semnificaţia acestui paragraf nu ne-a surprins, deoarece, în timpul petrecut în compania colecţionarului, dincolo de interesul nostru de a afla şi înregistra cât mai multă informaţie despre fiecare bun intrat în colecţie, am reuşit să descoperim câteva dintre particularităţile specifice ale unei personalităţi complexe, om de ştiinţă, chirurg remarcabil, dascăl, om de cultură şi colecţionar pasionat, stăpân şi liber de a dispune de tot ceea ce constituia proprietatea sa intelectuală. Fără orgolii prost înţelese, Ion Chiricuţă trăia cu convingerea că, în ritmul alert al evoluţiei ştiinţei, orice contribuţie, indiferent de domeniu, la un moment dat ajunge în cel mai fericit caz în subsolul unor tratate. Pe de altă parte, libertatea proprietarului Ion Chiricuţă de a dispune şi hotărî ce face cu rodul pasiunii sale demonstrează convingerea pe care o avea în valoarea perenă a bunului cultural creat de om în existenţa sa, de care trebuia să se bucure un public cât mai mare, fiind purtătorul unor mesaje care au străbătut secole. Noua postură, de donator fără colecţie, nu schimba cu nimic pasiunea de o viaţă a omului de cultură, care a rămas până la sfârşitul vieţii, stăpânit de acelaşi interes şi cu aceeaşi dorinţă de a descoperi valori, în care a investit pentru a le achiziţiona, pentru a le dona completând, astfel, construncţia colecţiei donată Bârladului, pusă la dispoziţia marelui public. Perioada derulată de la aflarea intenţiei de donaţie (1976) până la semnarea actului juridic (1982), deşi cumulează mai puţin de un deceniu, a fost, în schimb, plină de evenimente tensionate, neprevăzute, care, cu toată surmontarea lor, ne-a lăsat senzaţia uneori comparativ cu donaţia Marcel Vainfeld, că demersul nostru se asemăna cu ridicarea unei piramide de nisip. Să nu uităm că intrarea în patrimoniul Muzeului a colecţiilor donate de Marcel Vainfeld, Ion Chiricuţă, cărora li s-a adăugat cea făcută de dr. Ştefan Bucevschi, avea loc într-o perioadă când regimul comunist mai era încă puternic, deşi atunci nu intuiam că se afla destul de aproape de momentul prăbuşirii definitive, după aproape cinci decenii. În consecinţă, cu exerciţiul experienţelor acumulate, în momentul când ne-am gândit la felul cum se va desfăşura activitatea de inaugurare a donaţiilor, eram în aceeaşi stare de alertă dată de o anume nesiguranţă, greu de definit cu subiect şi predicat. Cu acceptul celui mai înalt nivel, în programul festivităţii de inaugurare a colecţiilor, ce urma să se desfăşoare într-o duminică din luna mai a anului 1982, figura o deschidere fastuoasă, la care urmau să participe politicieni de rang înalt, ministrul Culturii, primul secretar de judeţ (proaspăt numit în urma unei crize politice a sistemului, care îşi inaugura şefia cu un act de cultură), și edilii locului. La capătul opus era grupul invitaţilor din partea colecţionarilor, rude, prieteni şi colegi, alături de invitaţii Muzeului, personalităţi naţionale, critici şi istorici de artă, artişti plastici, colecţionari, muzeografi şi directori ai muzeelor din ţară. Şi, nu în ultimul rând, publicul bârlădean iubitor de muzeu, prieteni devotaţi. Preziua festivităţilor a debutat sub semnul unei reuşite, fiind o zi dominată de o atmosferă de sărbătoare, unde colectivul era antrenat în retuşuri, întrerupte, adeseori, de prezenţa unora dintre invitaţii sosiţi, curioşi de a vedea în premieră expoziţiile. La acestea, se adăuga echipa de specialişti de la Televiziunea Română, care şi-au înşirat în tot Muzeul echipamentele pentru transmisia în direct a festivităţilor de a doua zi, transmisie hotărâtă la cel mai înalt nivel. Întrucât nimeni nu a avut curiozitatea de a vedea Muzeul, ne-am concentrat, în linişte, pe ultimele retuşuri. Alături de noi mai erau Iulian Antonescu, în calitatea oficială pe care o avea, și soţia sa; acesta, cu şarmul specific, reuşea să ne alunge oboseala. La o oră foarte târzie

24



a nopţii, Iulian Antonescu a fost chemat la telefonul din cabinetul directorului. A revenit însoţit de V. Palade, după o perioadă de timp, pe care atunci nu am perceput-o ca aducătoare de „uragane”. Aşa cum numai el putea să arunce un explozibil, ambalat într-o haină plină de pilde şi umor, ne-a comunicat că, a doua zi, din cauza condiţiilor meteo, Muzeul nu se va deschide. După câteva momente, completările colegului Iulian Antonescu ne-au făcut să înţelegem adevărul. Nu reuşisem să ne dezmeticim, când specialiştii de la TVR prezenţi în muzeu, conduşi fiind de realizatorul Radu Tudor Samoilă, după ce şi-au recuperat echipamentele, au plecat în zori spre Bucureşti. Vestea şi întâmplările de ultim moment au avut pentru cei prezenţi, V. Palade, Eugenia Popuşoi şi noi, rolul unui duş rece, care ne-a biciuit gândirea, ajuntându-ne să gestionăm acest moment de criză, inedit. În situaţia greu de acceptat şi, mai ales, imposibilitatea de a înţelege atunci hotărârea aberantă, venită de la cel mai înalt nivel, am hotărât ca deschiderea să se producă, exact aşa cum a fost planificată. Cu toţii ne-am asumat riscurile, evaluate atunci cu demiterea directorului Muzeului şi penalizări precuniare pentru muzeografi. Interdicţia s-a transformat a doua zi într-o mare reuşită, conform programului la care am contribuit, fără a bănui nimic, toţi invitaţii sosiţi din întreaga ţară, cărora li s-au adăugat publicul, prezenţi în număr impresionant. Mai târziu, am aflat că absurda hotărâre a făcut în timp record înconjurul oraşului, mobilizându-i pe bârlădeni în faţa Muzeului, ordonaţi, în cozi fără sfârşit. Personal, i-am simţit şi perceput atunci, ca pe un scut. Cu certitudine, semne de întrebare au apărut atunci când a fost sesizată lipsa oficialităţilor înscrise în program, lipsă trecută uşor cu vederea. Medicul Paul Sârbu, în calitatea de preşedinte al culturii bârlădene, a fost unicul oficial prezent în muzeu, în calitatea sa de om de cultură, care şi-a asumat funcţia pe care o deţinea, conducând festivitatea de deschidere. Singurul care ştia, ca şi noi, ce se întâmplase a fost profesorul Ion Chiricuţă, care s-a comportat ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, fiind permanent înconjurat de bârlădeni, prieteni şi specialişti. Cu toţii, cei ai locului şi musafirii, prin atitudine şi aprecierile rostite, am reuşit să le oferim donatorilor acel confort spiritual de care aveau nevoie în momentul despărţire de valorile pasiunii lor, de colecţiile în compania cărora au trăit ani buni şi, aşa cum şi-au dorit, au intrat în circuitul public, începând cu anul 1982, fără nicio pretenţie pecuniară. După aproape 48 de ore, după o presiune greu de imaginat, Muzeul a fost asaltat de vititatori, mai ales de elevi din şcolile bârlădene şi cei veniţi din întreg judeţul. Acestora li s-au alăturat alţi bârlădeni şi vizitatori din ţară. Bilanţul primei săptămâni şi programările din săptămânile imediat următoare, ne-au ajutat să evaluăm că ne aflam în situaţia de a face faţă unui mare aflux de vizitatori, fără ca noi să fi investit nimic în popularizarea colecţiilor. Prezenţa mare a vizitatorilor proveniţi din zonă, cu o componenţă covârşitoare a populaţiei şcolare, ne-a întărit convingerea că dincolo de curiozitate, cineva dăduse ceva dispoziţii nescrise. Pe de altă parte, prezenţa vizitatorilor din ţară demonstra că informaţia cu privire la donaţii şi evenimentele de la Bârlad a circulat mai repede decât ne-am imaginat, având efectul total opus dorinţei celor care s-au străduit să „îngroape” acest eveniment şi Muzeul bârlădean. Ba, mai mult, unii dintre aceşti „binevoitori”, stăpâniţi de curiozitate, s-au deplasat la Bârlad. În urma lor, a rămas o pagină în cartea de impresii, aflată în arhivă, unde, sub anonimatul unor semnături indescifrabile, au împroşcat gazdele şi colecţionarii cu invective şi consideraţii aberante. În existenţa centenară a Muzeului, într-o perioadă de doar câţiva ani (1976-1982), destinul Muzeului a pendulat între pericolul de a dispărea ca instituţie, datorită crizei majore de spaţiu, produsă de cutremur, până la îmbogăţirea patrimoniului prin donaţii, bunuri pe care nicio generaţie de specialişti nu le-ar fi putut achiziţiona vreodată. Acesta este momentul din existenţa Muzeului, când pentru prima dată, patrimoniul Secţiei de artă s-a îmbogăţit nu numai numeric, cât mai ales valoric şi structural.

25



În componenţa colecţiei de artă comparată a donatorului Ion Chiricuţă se regăsesc mai multe fonduri, între care cel de artă plastică românească modernă şi contemporană numără creaţii semnate de Şt. Luchian, N. Tonitza, Şt. Dimitrescu, Gh. Petraşcu, Th. Pallady, Fr. Şirato, I. Iser până la I. Ţuculescu, Al. Ciucurencu şi C. Baba, pentru a enumera doar o mică parte dintre artiştii a căror opere stau de mult pe podiumul valorilor consacrate. Marea schimbare structurală a patrimoniului secţiei a dat-o fondul de artă plastică şi decorativă universală, preponderent europeană, cu pictură de şcoală italiană, flamandă sau germană, tapiserii flamande şi franţuzeşti, databile în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, până la piese de mobilier, obiecte din diferite materiale, de la ceramică până la metale preţioase, de origine europeană şi orientală. Numărul mare al pieselor valoroase din fondul de artă populară românească, care acoperă aproape toate genurile şi centrele din întreg spaţiul naţional, alături de cele provenind din alte colţuri ale lumii, este încă un argument în a sublinia valoarea şi cunoaşterea autorului, celui care a gândit şi realizat această colecţie pe principiul artei comparate. Fondul de artă universală a colecţiei Ion Chiricuţă este fericit completat de donaţia lui Marcel Vainfeld, compusă din arta decorativă (prioritar) şi plastică, ce acoperă tărâmuri exotice, cum ar fi India, China, Japonia, Siria, Turcia, compusă din piese de mobilier, alături de o mare varietate de vase până la bibelouri şi bijuterii, realizate din ceramică, metal, fildeş, argint, repertorii decorative specifice, care i-au fascinat pe europeni, atunci când au fost pentru prima dată descoperite de francezi. Dacă, la momentul inaugural al acestor valori, generozitatea donatorilor nu a fost nici pe departe onorată de oficialităţi, în anul 1986, când Muzeul a organizat Jubileul Naţional dedicat contenarului naşterii unui alt fiu preţios al locului, N. N. Tonitza, mecenatul cultural din partea colecţionarilor a fost ridicat, în limitele decenţei şi ale bunului gust, pe cele mai înalte culmi. În deschiderea acestei sărbătoriri, cuvântul edilului locului, Panaite Vicol, a fost un elogiu inteligent adus celor doi donatori, prezenţi în sală, elogii întrerupte în mod repetat de aplauzele celor prezenţi, ridicaţi în picioare, prin scandările cărora sala mare a Teatrului a devenit incendiară o bună bucată de timp. Donatorii înșiși, Ion Chiricuţă şi Marcel Vainfeld, au înţeles, aşa cum au mărturisit verbal şi în scris, că valorile colecţiilor donate s-au integrat în moştenirea Muzeului, ale cărei începuturi datează din anul 1914. Revenind la gestul generos al donaţiei unor astfel de valori, clasate conform noilor legi europene, în cele două categorii (tezaur şi fond) din patrimoniul cultural naţional, colecţionarul Ion Chiricuţă, înzestrat cu acea nobilă îndeletnicire şi pasiune de a descoperi noi valori, a continuat să achiziţioneze şi după ce colecţia a intrat în circuitul muzeal naţional. Până la momentul trecerii în lumea de dincolo (1988), colecţionarul a achiziţionat prioritar artă românească, ajunsă la Bârlad, contribuind astfel la întregirea colecţiei. Din perspectiva continuării donației către Muzeu, Marcel Vainfeld - aveam să descoperim după plecarea la ceruri (1990) -, redactează un testament olograf, în anul centenarului N. Tonitza, la doar o lună după evenimentul aniversar, prin care Muzeul devenea executor testamentar al averii sale. De asemenea, conţinea o listă cu bunurile care îi reveneau Muzeului, între care şi acel valoros dulap de cult japonez. Afirmațiile și rememorările inserate vin să sublinieze faptul esențial că numele colecţionarilor, Ion Chiricuţă şi Marcel Vainfeld, sunt bine tipărite în existenţa centenară a Muzeului, spirite alese al căror număr este foarte mic, indiferent de timp şi spaţiu geografic. În plan naţional, cele două donaţii, operele unor cunoscători profunzi în ceea ce ţine de idealul frumosului şi al valorii culturale, se situează pe primele locuri din existenţa mecenatului cultural naţional. Astăzi, acest loc este cu atât mai preţios dacă ţinem cont de dispariţia altruismului în favoarea lăcomiei, multiplicării ilicite şi apărării proprietăţii, particularităţi care, din nefericire, marchează specificul unui moment din molipsitorul proces al occidentalizării ş i al globalizării, în care România s-a angajat după 1990.

26



A PAGE IN THE HISTORY OF BÂRLAD MUSEUM, SIGNED BY COLLECTORS ION CHIRICU ŢĂ AND MARCEL VAINFELD

The celebration of one century of “Vasile Pârvan” Museum is an important moment in history, when contemporary museographers have decided to pay homage to the founders, that elite of local intellectuals, who, on April 10th, 1914, laid the foundations of the second specialized cultural institution– the museum – following the public library, established in 1906. The declared purpose of the founders, as recorded in the time’s documents, was to bring together in a thesaurus the cultural values intended to “enlighten” the town’s citizens. Despite the adversities of a century haunted by economic crises, political regimes with a common attitude to invest as little as possible in museums, as well as devastating earthquakes, the museum in Bârlad survived owing to the generations of museographers, who, despite their limited number, managed, valorized and defended with responsibility and professionalism this cultural heritage, which was further entrusted to their successors enriched in value and number. In this year of celebration, we are committed to paying homage to thedistinguished personalities Ion Chiricuţă (1918 – 1988) and Marcel Vainfeld (1917 – 1990), local benefactors for the museum, educated persons for whom the artistic sense is a birth attribute, grown within the family and polished by the passion and desire to learn the meaning of culture, while studying medicine, the profession they both chose. Both benefactors share origins as descendants of elite intellectual families who began to invest in assets with cultural value after a period of collecting various items, and thus succeeded to develop two art collections, different in terms of domain structure. Although they resided in different places, Marcel Vainfeld in Bârlad and Ion Chiricuţă in Cluj, they decided at the same time, 1980 – 1982, without having previously met, to donate to the museum in Bârlad their collection gathered throughout four decades, in which they invested passion, resources and time to learn, discover and compose a thesaurus of cultural values. It is worth highlighting that in terms of similarities, the two donors are tied by a feature specific to people, and particularly rare, which is currently rather extinct, selflessness translated as the gesture to offer private possessions claiming no monetary clause. The compared art collection named after its benefactor Ion Chiricuţă comprises modern and contemporary Romanian fine arts, with master pieces signed by reputed artists, including Şt. Luchian, N. Tonitza, Şt. Dimitrescu, Th. Pallady, as well as I. Ţuculescu, Al. Ciucurencu, C. Baba and many others. A different fund comprises fine and decorative art, primarily of European origins, notable through paintings and sculptures specific to the Flemish, Italian, Spanish and German schools, alongside a significant number of furniture pieces, jewelry and object types, crafted using various techniques and from various materials, from ceramics to precious metals, dating from the 16th – 20th century, displaying the particularities of their places of origins. Collector Ion Chiricuţă was an admirer of the art signed by Brâncoveanu, icons, monarchal gates and other religious items, saved from the ignorance of those in charge of defending them. He was equally passionate about Romanian traditional art, materialized in a large fund comprising almost all genres specific to settlements throughout the entire Romanian space. This fund is completed by genre pieces originating from Africa. The second collection of Eastern and Far-Eastern art named after benefactor Marcel Vainfeld, comprises (primarily) decorative art and fine art originating from India, China, Japan, Persia and Turkey, as well as a variety of items made of various materials, particularly enriched with decorative repertories, made using a large range of techniques from aureate varnish to tarsia painting, with precious notes or watercolor paintings, each bearing the particularities of a genre, dating between the 18th and the 20th centuries. This collection, through the particularities of the areas, is among the first collected in Romania and Europe, only preceded by the French in the 19th century, who were the first to acquire them, fascinated by their exotic nature.

27



SCRIITORI CONTEMPORANI ÎN CORESPONDEN ŢĂ INEDITĂ (1990): AUREL DUMITRA ŞCU (PIATRA NEAM Ţ) – EMILIAN

GALAICU-P ĂUN (CHIŞINĂU)

Lucian VASILIU ∗∗∗∗

Keywords: contemporary writers, letters, Aurel Dumitrașcu, Emilian Galaicu Păun.

Poetul Aurel Dumitraş cu (21 noiembrie 1955-16 septembrie 1990), profesor la Borca, apoi muzeograf la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, este promovat, în noile structuri administrative ale anului 1990, în ipostaza de consilier teritorial al Ministerului Culturii. Din această perioadă entuziastă, agitată, tulbure datează cele trei epistole inedite, plus o invitaţie şi un text dedicat românilor regăsiţi spre Est... Febrilul Aurel Dumitraşcu radiografiază, cale de mai multe pagini epistolare inedite, pentru uzul noului prieten (confin) de dincolo de Prut...

Poetul Aurel Dumitrașcu Scriitorul Emilian Galaicu Păun Dialogul cu poetul Emilian Galaicu-Păun s-a derulat în perioada 6 aprilie 1990-1 iulie 1990. Presimţindu-şi sfârşitul, poetul „Bibliotecii din Nord” îl invită la Piatra Neamţ, pentru o mai bună cunoaştere... Nu le va fi dat celor doi entuziaşti să se întâlnească în munţii Neamţului. Emilian ajunge mai devreme, cu decalaj de două zile, la destinaţie, dar Aurel era într-un pelerinaj montan... Plecările lui vor continua într-un ritm năucitor (în Belgia, la Bucureşti, în spital), până la mutarea finală către Domnul. Mapa documentară (inventar nr. 15.173/ 1-4) a fost donată de Emilian Galaicu-Păun arhivelor Muzeelor literare ieşene (MLRI), la puţin timp după moartea marelui nostru prieten, dialoghist şi poet.

∗ Poet, redactor-şef al revistei „Dacia literară”, Iaşi.

28



Piatra Neamţ, 6 aprilie 1990 Dragul meu, Nu ţi-am scris mai repede pentru că am vrut să-ţi trimit şi „Antiteze”1, însă

obstrucţiile tipografilor (pe fondul avalanşei de afaceri ce se pot face prin tipărirea a tot felul de nimicuri!) au împiedicat apariţia revistei. O să apară, totuşi. Am făcut şi corectura şi sper să intrăm într-un ritm onorant de acum. Cred că şi prietenii mei sunt vinovaţi, uşor provinciali în conceperea unei reviste de ţinută.

Lucrurile se vor schimba în bine, sunt sigur. Îţi voi trimite imediat după Paşti o invitaţie din partea ziarului „Ceahlăul”, ca să poţi

veni mai repede încoace. Mâine, voi pleca la Bucureşti, la o întâlnire cu ministrul culturii, Andrei Pleşu. Sunt consilier teritorial al Ministerului Culturii şi începem să şi muncim în acest sens. Voi sta numai trei zile, după care mă întorc în munţi, la mama, de Paşti. De pe 17 aprilie voi fi din nou la Bucureşti mai multe zile, la Conferinţa naţională a scriitorilor. Rămâne valabilă ideea ta de a mă invita pentru conferinţe la facultate?! Să-mi spui! Promit să-ţi scriu mai des, de acum înainte, pentru a şi colabora (cu texte etc.).

Alexandru Corduneanu2 m-a căutat la telefon, a lăsat un număr de la Suceava – la care am sunat, dar n-am reuşit să-l găsesc. Nici el nu a revenit. Îmi pare rău! Poate că voi reveni în curând ca să aduc mai multe cărţi pentru o şcoală din Chişinău.

Îţi scriu oarecum telegrafic, pentru a relua legătura (ca să zic aşa), urmând să vorbim mai „serios” în epistolele următoare. Sunt şi eu bifurcat de diverse lucruri şi nu am prea mult timp pentru a mă aduna. După ce-am revenit din Basarabia, o vreme a trebuit să citesc şi să aflu ce se mai întâmplase. Cred că trăim în lumi diferite, totuşi. În timp ce la noi se merge spre o democraţie de tip occidental, în care Lenin nu mai are nici un loc, la voi sunt încă multe de trecut.

A propos, i-am dat unei parizience, Marion Leblanc, numărul tău de telefon. Venea la Chişinău. Îşi dă doctoratul în probleme estice. Te va fi căutat?

Textele mele au apărut pe undeva? Voi reveni, după Paşti! Sărbători fericite! Salutări tuturor!

Cu dragoste, Aurel Dumitraşcu

INSPECTORATUL JUDEŢEAN DE CULTURĂ NEAMŢ Str. Ştefan cel Mare, Nr. 18 PIATRA NEAMŢ 5600 ROMÂNIA

18 mai 1990 INVITAŢIE

Către Poetul EMIL GALAICU-PĂUN Stimate domnule coleg, vă invităm prin prezenta pentru un sejur la Piatra Neamţ, la

invitaţia Inspectoratului Judeţean de Cultură Neamţ, în vederea unui schimb reciproc de opinii în ceea ce priveşte unele posibilităţi de colaborare, de editare a unor volume de poezie şi a unor întâlniri cu scriitori de la revista ANTITEZE şi respectiv GLASUL din Chişinău. Vă aşteptăm în funcţie de perioada în care v-aţi putea deplasa la Piatra Neamţ. Inspectoratul de Cultură vă va asigura toate cele necesare pe parcursul perioadei de şedere în România.

Vă aşteptăm cât mai curând. 1 Revistă nou apărută la Piatra Neamț în arena publicațiilor culturale de calitate. 2 Tânăr și rebel scriitor de dincolo de Prut.

29



Cu deosebită consideraţie, Consilier, Aurel Dumitraşcu

Piatra Neamţ, 27 mai 1990 Dragul meu, Am trimis invitaţiile pentru tine. Una pe adresa GLASUL-ui şi una pe adresa ta. Vor fi ajuns, sper, între timp. Şi sper că vei veni încoace în curând. Te aştept, fireşte,

cu bucurie. Ceilalţi prieteni nu mi-au dat nici un semn până acum, deşi eu le-am scris. Nu-mi place să nu mi se răspundă la scrisori. Sau, mai bine zis, nu-mi place să scriu scrisori la care nu mi se răspunde.

Le-o poţi spune! Sunt mai ocupat acum, de când am alt serviciu. Când eram la muzeu, aveam mai mult

timp. Sigur, n-am să mă apuc acum să-ţi scriu ce anume fac. Poate că şi evenimentele mă dispersează. Personal sunt profund dezamăgit de „noua aroganţă”, ca să-i zic aşa. Mă refer la FSN şi la prea mulţii nomenclaturişti care-şi păstrează poziţiile. Iliescu a despărţit ţara în două. De o parte este majoritatea, care-l susţine, formată în special din lumea simplă, naivă şi uşor manevrabilă. De cealaltă parte: intelectualitatea de mare ţinută, studenţii şi toţi cei cu un foarte bun-simţ moral.

Demonstraţia din Piaţa Universităţii nu e un accident. Pe cei de acolo nu-i interesează puterea, ci noii colţi ai comunismului. La noi, comunismul nu mai are absolut nici o şansă. Ceea ce este rău rămâne faptul că perioada ceauşistă a cam îndobitocit lumea şi cei mai mulţi sunt incapabili să aibă acces la democraţie s-o înţeleagă. Vremurile nu-s deloc limpezi. Mie-mi plac perioadele acestea de instabilitate, realmente îmi convin. Păcat, însă, că nu-s foarte sănătos, ca să mă ocup mai serios de toate. Nu ştiu ce am, dar nu reuşesc să scap de o anumită slăbiciune fizică prelungită şi care îmi provoacă destule neplăceri. Nici medicii nu găsesc ce am, dar în ordine nu sunt. Probabil că nu am nici o şansă să trăiesc prea mult. Asta e!

Între timp, am reuşit să scoatem primul număr al revistei ANTITEZE. Din cauza abundenţei de publicaţii apărute (peste 1000!), tipografiile sunt supraaglomerate iar tipografii sunt cu toţii afacerişti şi beţivi. Poate că ne va lua Uniunea Scriitorilor sub aripa ei – ceea ce ar rezolva lucrurile. Nu avem o redacţie propriu-zisă, plătită. Scoatem revista din entuziasm. Suntem opt membri ai Uniunii aici la Piatra Neamţ3. Nu-ţi trimit revista acum, o vei găsi aici când vii.

Voi bate la maşină invitaţii şi pentru Ghena şi Corduneanu. Tableta ta o s-o publicăm în ANTITEZE. La Iaşi am tot fost, dar cu alte treburi.

Despre „generaţia ’80” s-a scris mult, dar nu există un studiu compact în acest sens. Există critici care-i comentează în special pe câţiva, pentru a pune în evidenţă „linia” generaţiei, însă fenomenul e mult mai divers. Apoi, mereu, există o anumită rezervă faţă de moldoveni. Li se reproşează „sentimentalismul”, deşi nu-s toţi înregimentabili la aşa ceva. Ei, dar e mult de vorbit!

Mă bucur că acum găsesc la noi tot felul de reviste din Franţa, Anglia, USA şi R.F.G. Cred că prin august voi merge în Franţa. Doamne să trăiesc până atunci. Acum plouă, dragule! A plouat toată ziua şi am stat în casă cu Dana4 mea. Am citit şi am scris scrisori. Şi televizorul. Dar stăm prea îngrămădiţi în garsoniera aceasta. Voi solicita un apartament de acum. N-am făcut-o până acum, fiindcă nu admit să cred că s-a făcut revoluţie pentru ca să-mi dea mie casă. Ştii, n-am nici un interes „personal”. Gândul mi-e numai la literatură. Nu-mi doresc, dacă Dumnezeu e de acord, decât să mă însănătoşesc. Şi cât am fost prin 3 Între ei, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu. 4 Dana Pântea, iubita ultimă a lui A. D. Stabilită în Italia, la Roma, în anii '90.

30



Basarabia, în fiecare zi mi-a fost teamă să nu fac din nou acea hemoragie digestivă. Am eu ceva ascuns, altfel nu se explică starea în care mă aflu cel mai des. E stupid să crăpi prea tânăr. Mai sunt lucruri bune pe care aş vrea să le fac.

Bine, mai scrie-mi tu! Să înţelegi că nu pot vorbi lucruri mai serioase acum fiindcă nu mă simt prea bine. Aştept veşti! Te aştept!

Să o duci bine! Îţi doresc tot binele pe care îl poţi suporta! Te îmbrăţişez!

Aurel Dumitraşcu 1 iulie 1990, Piatra Neamţ

Dragul meu, Ce rău îmi pare că n-am fost acasă, aici, când ai venit tu! Spusesei că vii pe 22 şi,

drept urmare, pe 24 am fost la Borca, în munţi, cu Dana. Când am revenit şi am găsit în cutie biletul tău şi articolul – mi-a părut sincer rău! Dar n-ai mai putut rămâne? Ce s-a-ntâmplat, de fapt?! Dacă ai fi revenit în cursul săptămânii, m-ai fi găsit cu siguranţă. Nu-mi rămâne decât să te întreb: când vii la Piatra Neamţ?

Sandu5 îţi va fi dat ANTITEZE, sper! N-a mai dat semne după ce a plecat. Nu ştiu nici dacă a trimis cartea aceea (un dicţionar) pentru o profesoară de la voi, de la Vădeni-Soroca.

Repet că în august eu voi fi plecat în Belgia. Sper să nu se întâmple nimic şi să pot pleca. Nu mă refer la mascaradele politice de la noi – care continuă, după cum ai constatat pe 13, 14 şi 15 iunie! Îţi spun sincer: mi-e graţă de politicienii noştri, mi-e greaţă şi de reporterii de la TV, care mi se par de un infantilism şi oportunism feroce. Cred că intelectualitatea este profund dezamăgită de politicienii noştri. Scriitorii, din cauza mizeriei morale publice, cred că se vor retrage din aşa-zisa „viaţă politică”. Dar nu-mi dau seama încotro va merge literatura. E bine că nu ştiu.

Aş vrea să plec din ţară, măcar pentru o vreme. Pentru un doctorat. În Franţa. Dar cine m-ar finanţa acolo?! Vara se va „strecura”, încet-încet. Nu am multe de scris până-n toamnă. Intenţionez să mă mai refugiez în munţi, singur, pentru a mă concentra asupra cărţilor mele. Pierd prea mult timp, cu tot felul de „slăbiciuni”. E drept că luna iunie a avut un traseu diferit şi din cauza C.M. (Campionatul mondial – n.n.) de fotbal. Fireşte, m-am uitat la toate meciurile!

Să nu uit: LA MULŢI ANI!, pentru ziua ta de naştere! Am fi serbat-o aici, dacă ne întâlneam!

M-a uimit (chiar aşa) lista aceea a lui Grigore Vieru, când îi răspundea (chipurile) lui Dorin Spineanu6 în LA. [...]

Dragostea dintre românii de aici şi de peste Prut este absolut reală şi nu cred că unele opinii (de aici) intolerante, dar cinstite, trebuie luate drept aroganţă ori neiubire. S-ar mai putea vorbi.

Textul tău cu „Marginalia...” o să apară în ANTITEZE, însă mai avem probleme cu tipografii, deocamdată. Sper ca prima mea ducere la Bucureşti să însemne şi rezolvarea subvenţionării revistei de către Uniunea Scriitorilor.

Mă vei fi găsit cu poezii în CONVORBIRI 17-18. Şi-n Hyperion-ul de la Botoşani sunt prezent cu un interviu şi cu poezii. Traduceri îmi apar mereu prin diverse publicaţii (Danilo Kiş în CONTRAPUNCT – ultimele două numere!).

Marea mea simpatie de acolo, Livia Gîlcă, mi-a spus că te întâlneşte des. Şi pe Fidel. Salutări tuturor!

5 Alexandru Corduneanu, harnic, serios, entuziast „ navetist” între România de Est și… România. 6 Publicistul Dorin Spineanu scrisese un pamflet în presa ieșeană, avându-l ca „personaj” pe „pașoptistul” poet Grigore Vieru.

31



Mai ai nevoie de o invitaţie, sau o poţi refolosi pe cealaltă?! Să-mi spui şi-ţi voi retrimite o alta!

Mai scrie-mi tu! Mare păcat că nu ne-am putut întâlni. N-ai putea veni din nou, după 20 iulie (dar nu după 1 august, pentru că voi pleca în Belgia!), ca să mergem în munţi, ca să stăm câteva zile împreună?!

Să-mi scrii repede! Să-ţi fie bine! Te îmbrăţişez!

Aurel Dumitraşcu

Îţi pun o poză cu Matei Vişniec, uitată aici de Sandu Corduneanu! A. Aurel DUMITRAŞCU

Între Prut şi Nistru7

În ţările din Est s-a citit mult întotdeauna. Cărţile au ţinut loc de viaţă, de refugiu. În Basarabia, foamea de cărţi româneşti este evidentă. De manuale, acum, mai ales. Nu puteam merge la Chişinău fără să duc reviste şi cărţi. Dinu Mihail şi Mircea Blajinu, de la „Literatur ă şi artă”, îmi dăruiesc afişe cu Grigore Vieru şi alte însemne ale Frontului Popular. Vă vom trage şi pe voi în Europa!”. E 23 februarie, Ziua armatei sovietice. La statuia lui Lenin e o demonstraţie paşnică. Se strigă lozinci. Citesc pe o pancartă uriaşă: „După genocidul lui Stalin, nu mai vrem armată sovietică”. Un leit-motiv formulat altfel şi pe celelalte pancarte. În discuţiile cu noii mei prieteni, ostilitatea faţă de armată este permanentă. Un tânăr începe să plângă în timp ce-mi vorbeşte despre cum a murit un coleg al lui în Afganistan. „Eşti căsătorit?” „Nu. Din cauza Afganistanului, nu vreau să mă căsătoresc. Nu pot să uit ce-a fost acolo... mi-e greaţă de totul...” Umblu cu Oleg prin oraş. Un ghid ideal. O garoafă costă 2 ruble. La fel şi o lumânare. Aprindem câteva în catedrală. Zăbovim la statuile clasicilor moldoveni, în parc. Mă uit la chipurile femeilor. Există o linie slavă, constat. Remarc şi tentaţia spre eleganţă, dar poate că şi blănurile scumpe sunt de vină. Fac o legătură între mesele abundente şi corpolenţa aproape generală a trecătoarelor. ”Unde se mănâncă mult, se gândeşte puţin?„. Doi tineri, în trecere, şterpelesc flori proaspete de la statuia lui Lenin. Mai multe mirese cam fade coboară din ”Ceaika„ şi fac poze. Peste tot eşti tras de mânecă de bişniţari. Boală generală? Talciocul este imens. Uzbecii vând ”zemoşi„, un soi de pepeni foarte gustoşi. Constat surprins că la ”Buchinist„ (Anticariat) nu există nici o carte cu grafie latină. Numai cărţi în limba rusă. Mai au mult de lucru moldovenii! Magazinele mă obosesc şi indispun. Eu nu iubesc decât librăriile şi magazinele de discuri. O librăreasă frumoasă îmi face un cadou aparte: ediţia Maiorescu a poeziilor lui Eminescu apărută la Chişinău! Fac multe drumuri, cu Oleg, pentru stabilirea unor contacte între instituţii din Neamţ şi Chişinău. Teatre, muzee, reviste. Există şi un Chişinău vechi. Îl prefer deseori. ”Pe ce stradă suntem, Oleg?„ ”Strada Comsomolului…” „Au, s-o părăsim, să nu paralizăm!”

Într-o cafenea, îmi atrag atenţia câţiva tineri care răsfoiesc volume de poezie. Poeţi? Da. Emil Galaicu Păun, Fidel (nici o legătură cu tovarăşu' din Cuba!), Alexandru Corduneanu, Ghenadie Postolache. Emil e la ”Glasul„, Fidel la… ”Tânărul leninist„. Să-i schimbaţi titlul!„ ”O s ă schimbăm totul!„. Într-o seară, au venit la vila în care locuiam. O seară de poezie, de vorbă, de românism. ”Dar voi ce vreţi să fiţi? Scriitori ruşi, moldoveni sau români!?„ Întrebarea li s-a părut stupidă. ”Români, fireşte!„ Am adus texte şi cărţi de-ale lor. Le voi tipări în reviste de la noi. Există ceva paşoptist în convingerile lor. Nu ştiu 7 Text publicat de Aurel Dumitrașcu în ziarul „Ceahlăul” (28 martie 1990), urmare călătoriei la Est și prieteniei proaspete cu scriitori, confrați, confini.

32



mare lucru despre literatura română din ultimii 25 de ani. ”şi această formidabilă generaţie '80„. Ochii le sunt îndreptaţi înspre Bucureşti, dar sunt dezinformaţi în multe privinţe. Răspândirea ”Glasului„ în România îi preocupă la fel de mult ca şi apariţia volumelor personale în limba română. Discutaţi şi aveaţi sentimentul că sunteţi prieteni de când lumea. Pe strada 28 Iunie locuiesc două moldovence care m-au cucerit. Valentina şi fiica ei, Livia. Sunt oameni pe care nu-i poţi uita după ce-i cunoşti. Livia e prinsă de japoneză şi franceză, teoretizează seducător la cei 16 ani ai ei în marginea problemelor politice şi… etice, e ferm convinsă că e româncă şi că trăieşte în România. Au venit la toate concertele trupei. Un dor nestăpânit de limba română, de dreptatea limbii române le face de neuitat. Va fi punte peste Prut.

Uneori discut cu femeile de serviciu de la vilă. Moldovence. Dar nu pricep de ce demonstrează ai lor. „Dacă avem pace şi pânică, ce le mai trebuie!”. Sunt amabile. Şi exagerat de grase.

Emil Galaicu ne-a însoţit până la Kamenka, peste Nistru. Peisaj spălăcit, ca-n filmele ruseşti din anii '60. Chişinăul e un oraş care te cucereşte, dar localităţile de prin raioane sunt uniformizate, de la construcţii până la lozinci. Le citesc plictisit. Văd Orheiul, dar îl ştiam altfel din cărţile lui Sadoveanu. Păduri de mesteceni. „Sunt sătul până-n gât de pădurile de mesteceni!” zice Emil. În discuţii apare şi Cernobâlul. ”În anii din urmă circula o vorbă: „ Dau un bărbat radioactiv pe doi amanţi activi.” La Cotiujeni, citesc pe o clădire cu linii ferme: „Sovietele sunt forma supremă a suveranităţii poporului.” Probabil. şi Nistrul. O apă leneşă, rusificată parcă şi ea. Gândul că ţara se întindea până aici mă mişcă peste măsură. De câte ori am privit Nistrul, nu ştiu de ce, am simţit că mi-e ciudă pe ceva. Statuia lui Lenin se repetă peste tot. Nu am întâlnit scenă prin sălile prin care s-au ţinut concerte după ale cărei cortine să nu fie şi un bust al ”marelui gânditor„, de obicei în mărime cu totul exagerată. De ce? Ştiţi dumneavoastră.

CONTEMPORARY WRITERS AND THEIR UNPUBLISHED LETTERS (1990):

AUREL DUMITRA ȘCU (PIATRA NEAM Ț) – EMILIAN GALAICU-P ĂUN (CHIȘINAU) The poet Aurel Dumitraşcu (November the 21st 1955 – September the 16th 1990) was a

professor at Borca, then curator at Neamț County Museum Complex. He was promoted - in the new administrative structures of 1990 – in the position of territorial counsellor of the Ministry of Culture. The three unpublished letters, an invitation and a text dedicated to the Romanians recovered to East proceed from this enthusiastic, restless, confused period.

The feverish Aurel Dumitraşcu X-rayed many pages of unpublished letters for the beneffit of his new friend (neighbourly) beyond the Prut river... The dialogue with the Emilian Galaicu-Păun poet has been in April the 6th 1990 – July the 1st 1990. Feeling his death, the poet of the „Library of North” invited him to Piatra Neamț for a better knowledge... The two enthusiasts didn’t meet in the Neamț mountains. With a gap of two days, Emilian has arrived to destination, but Aurel was in a mountain pilgrimage... His deparatures will continue in a astonishing rythm (in Belgium, at Bucharest, in hospital) until his death.

The documentary portofolio was donated by Emilian Galaicu-Păun to the literary museums of Iași, shortly after the death of our great friend and poet.

33



VASILE BĂNCILĂ ŞI P. P. PANAITESCU.

PAGINI DE CORESPONDENŢĂ

Elena ILIE *

Keywords: Vasile Băncilă, P. P. Panaitescu, letters, friendship, exchange of ideas.

O incursiune în lumea dialogului reieşit din corespondenţa unei epoci trecute, făcând chiar abstracţie de parteneri – personalităţi sau nu -, ne pune în faţa unei probleme: cât anume din informaţia furnizată de acest material mai poate stârni interesul, mai poate sensibiliza omul postmodern, îi mai poate influenţa raportarea la valori. Din această perspectivă, întreprinderea de aici îşi pune problema dacă şi cum, experienţa trecutelor vieţi ale unor intelectuali profesionişti care s-au impus memoriei collective - filosoful Vasile Băncilă şi istoricul şi filologul Petre P. Panitescu – consemnată, în parte, desigur, în corespondenţa celor doi, oferă răspunsuri, rezolvări ori căi de urmat. Răspunsuirle sperăm să reiasă din parcurgerea câtorva dintre epistolele acestora.

Întâlnim la Vasile Băncilă fascinante pagini de rememorare a personalităţii lui P. P. Panaitescu, scrise spre amurgul vieţii, cu note de sentimentalism, dar cu aceeaşi claritate, aceeaşi limpezime a gândului scris ca de altfel în toate paginile sale: “Când l-am văzut pe Kiko întâia oară era în primăvara lui 1919, primăvară bogată în lipsuri materiale dar şi în iluzii creatoare, n-aşi fi putut face nici o legătură între acest diminutiv şi ţinuta omului. Căpătase acest apelativ în familia părinţilor şi fraţilor, cum se întâmplă în jocul de duioşii şi capricii al primului mediu copilăresc. Diminutivul era original şi oarecum percutant în mansuetudinea lui, dar, ca oricare diminutive, contrasta cu statura înaltă, aerul sobru şi indicaţia de savant în perspectivă, pe care o avea sau o sugera purtătorul lui chiar de pe atunci”1. Locul întâlnirii, prelegerile profesorului Vasile Pârvan, ţinute la etajul Muzeului de Antichităţi, strada Henri Coandă, Bucureşti, frecventate iată, nu doar de istoricul în formare P. P. Panaitescu, ci şi de Vasile Băncilă, a cărui preocupare pentru devenirea istorică este cunoscută şi a cărui fascinaţie pentru Pârvan o avea, după cum mărturisea, încă din 1913, când, elev fiind, l-a audiat pe ilustrul istoric la o conferință ţinută de acesta la Brăila.

Diminutivul Kiko, după cum mărturiseşte, îl află mai târziu, iar impresia este demnă de a fi notată: “de numele lui Kiko am aflat, de fapt, ceva mai târziu şi atunci nu m-a mai putut mira, ci am zâmbit, căci colegul P. P. Panaitescu avea, pe lângă tonurile grave, şi ceva copilăresc: el avea o faţă pură şi aprope roză, în care mai persistau nuanţe din prima vârstă a omului. Avea şi umor, uneori o ironie indulgentă, şi, mai presus de toate, o informaţie vastă de Pico dela Mirandola. Era pentru noi, cum s-a dovedit mai ales după câţiva ani la Fontanay-aux-Roses, un oracol de ştiinţă, un fişier viu, ambulant, o bibliotecă pe picioare, informând prompt, modest, amabil şi prestant”2.

În timp, imaginii prietenului i se adaugă alte determinări: “Am primit fotografia ta şi am contemplat în ea acelaş echilibru armonios, pus pe un fond topit de nuanţe, care se

*Muzeograf, Muzeul Brăilei “Carol I”, Secţia Memoriale. 1 Din textul dactilografiat Instantaneu după zece ani, aflat în fondul memorial „Vasile Băncilă”, Secţia Memoriale, Muzeul Brăilei; eseul este datat noiembrie 1976. 2 Idem.

34



degajează întotdeauna din fiinţa ta”3. Nu avem însă şi un portret de acest fel realizat de Panaitescu prietenului Băncilă. În

schimb, recunoaşterea elocinţei, a seriozităţii gânditorului Vasile Băncilă, a înzestrării sale native către reflecţie, sunt cu prisosinţă întâlnite în aceste pagini de corespondenţă. Din scrisori doar un fragment din cea trimisă de la Fontanay-aux-Roses, datată 8 iunie 1925: ”Să-ţi spun drept, am început să-mi fie niţel frică de tine. Ai un spirit prea clar în care toate se reflectă într-o lumină care nu lasă nimic de ascuns. Fireşte că te invidiez pentru un asemenea dar, iar mângâierea ce o avem în schimb nu preţueşte nici pe departe cât el.”

Iar în jurnal, în 10 august1925, Panaitescu sintetizează într-o frază esenţa spiritualităţii lui Băncilă: „…prietenul pe care îl stimez ce mai mult, cel mai filozofic cap din generaţia noastră, Vasile Băncilă…”4; caracterizarea puţin cunoscută, dar cu nimic mai puţin revelatoare decât cea consacrată a lui N. Bagdasar – „Vasile Băncilă este cel mai fecund creator al generaţiei sale” –, surprinde una dintre cele mai pregnante şi mai distinctive determinări ale filosofului Băncilă: „Tu eşti un filozof (nu numai în ştiinţă, ci şi în viaţă)…”5 Vasile Băncilă a fost, aşa cum mărturisesc cei ce l-au cunoscut şi cum confirmă întreaga sa viaţă, nu numai un excelent şi original filosof, ci şi un practician convins al preceptelor filosofice, morale, religioase.

Corespondenţa la care ne-am oprit în incursiunea de faţă este cea găsită în fondul memorial “Vasile Băncilă”, fond tezaurizat de Muzeul Brăilei. Cuprinde 38 scrisori trimise de P. P. Panaitescu lui Vasile Băncilă şi 17 scrisori ale lui Băncilă către Panaitescu, ultimele sub forma transcrierii6 pe un caiet dictando şi 9 ciorne ale altor scrisori. Transcrierea propriilor scrisori or păstrarea ciornelor, unele cu adnotări, constă – zicem noi – într-un proiectat volum de corespondenţă, pe care îl gândea Băncilă. Plăcerea împărtăşirii ideilor, experienţelor, impresiilor, evenimentelor în pagini de scrisori este reală la Vasile Băncilă, dovadă cantitatea remarcabilă a acestora. Încât, pe lângă celelalte determinări ale personalităţii vasilebănciliene – “apologet creştin ortodox, dar cu vederi larg ecumenice; filosof, metafizician - întemeietor de şcoală; istoric şi critic, exeget al lui Blaga, Rădulescu –Motru etc.; literat şi eseist; pedagog de concepţie dar mai ales de catedră; memorialist” 7 – cea de “epistolier”, adăogăm noi fecund şi profund îi rotunjeşte personalitatea. Totodată, aplecarea aspra rândurilor aşternute de Panaitescu, fie din străinătate, fie din ţară, ne permite să descoperim nu numai pe omul cult, care aspirase într-un mod excepţional informaţia într-un timp relativ scurt, dar şi pe cel dedicat cercetării domeniului care îl fascinase, istoria !

Corespondenţa la care am ajuns se întinde pe perioada 1924- 1945, fără a fi distribuită egal pe acest parcurs.

Nesincronizarea scrisorilor, hiatusurile corespondenţei dintre cei doi nu ne permite să abordăm face to face calupul de depeşe aflate în discuţie, modalitate de lucru întâlnită de regulă în acest fel de întreprinderi; avem însă privilegiul de a descoperi interlocutori de mare ţinută, întrebări, probleme ce, chiar dacă nu le aflăm răspunsul, lipsindu-ne scrisoarea de răspuns, le înregistrăm ineditul, descoperim curiozitatea, interesul minţilor ce le-au formulat, calităţi indispensabile creatorilor. Mai mult, dialogul ideilor aşternute pe hârtie şi împărtăşite pe calea epistolelor potenţează creaţia fiecăruia în parte. Şi asta, întrucât, indiscutabil, cei doi se înscriu în arealul creatorilor români, în domeniul cercetării istoriei or al reflecţiei filosofice – ca să delimităm arealul preocupărilor lor la doar două mari domenii.

Şi, lucru nu mai puţin important, corespondenţa ce are ca poli pe Vasile Băncilă şi P. P. Panaitescu relevă legăturile de prietenie sinceră, dezinteresată între cei doi, prietenie ce se

3 În post scriptumul de la scrisoarea din 7 august 1925. 4 Filă din Jurnalul lui Panaitescu, aflată în fondul memorial “Vasile Băncilă”. 5 Bucureşti 17 Decembrie 1929. 6 Scrisul aparţine Feliciei Băncilă, soţia filosofului. 7 Cf. Ioan Băncilă, Vasile Băncilă viaţa şi opera, fond memorial “Vasile Băncilă”, pliant.

35



dezvăluie firesc, cu o pregnantă notă de trăire adevărată. Pasajele referitoare la prietenie sunt nu numai emoţionante şi ilustratoare pentru tema

de faţă, dar conturează însăşi noţiunea de prietenie or pe cea de prieten, mai cu seamă în viziunea lui Vasile Băncilă care, pe lângă vocaţia de pedagog or de creştin ortodox practicant şi teoretician de marcă, o avea şi pe cea a camaraderie în sensul nobil şi pur al acestui sentiment. În acest sens, ratarea intenţionată a întâlnirii planificate cu P. P. Panaitescu este explicată magistral de către Băncilă, schiţând, în câteva rânduri, concepţia sa despre prietenie, cu semnificative trimiteri la determinările caracteriale, la educaţia în acest spirit, la sensibila categorie a instinctului uman:

“Mi-ai părut acolo, la minister, aşa de apăsat, de şicanat şi de nedumerit, încât mi-am zis că, la rându-mi, te-aş jena şi mai mult cu vizita mea întrucât mă priveşte. Sunt momente când nu vreau să fiu văzut. Cer prietenului să aibă instinctul de a şti când trebuie să mă caute, când poate să mă reţină. Asta nu înseamnă că nu socot prietenia, ca un exerciţiu de sinceritate: din contra. Însă e vorba de o sinceritate, de un exerciţiu, a stratelor adânci din caracter. Prietenia adevărată nu e tovărăşia biologică, cotidiană, ci sugestie binefăcătoare, creatoare, şi întâlniri rare dar de intimă sărbătoare. Iar o scrisoare face mai mult decât o întâlnire.

Prin urmare, cred că un instinct sănătos al prieteniei adevărate m-a făcut să te menajez” 8. În aceeaşi scrisoare îl îndeamnă pe Panitescu să continue să-i scrie, fără a considera că acest lucru este necesar doar atunci când ai de comunicat lucruri “mai de seamă”, expresie preluată dintr-o scrisoare anterioară a lui Panaitescu: “Eu când scriu unui prieten bun, îi scriu cu respect, cu simţ, cu un fel de festivitate intimă - dar atât. Îmi dau seama că scrisoarea e în primul rând ceva…, un mijloc care numai pe urmă şi uneori devine ceva cultural şi nu scop”. Recunoscând că scrie şi trimite uneori şi “scrisori stupide”, încheie acest interludiu despre valenţele corespondenţei cu convingerea compatibilităţii dintre sine şi Panaitescu şi în acest domeniu: “De fapt, la rându-ţi trebuie să ai aceeaşi concepţie în materie de o filozofie a scrisorii.” Rândurile de mai sus întăresc calitatea de epistolier prin vocaţie şi din convingere a lui Vasile Băncilă, la care putem adăoga şi alte elemente, precum cele legate de “atelierul” conceperii corespondenţei: ciornă, transcriere, revizuiri ulterioare a textului, precizări privind data, destinatarul sau expeditorul după caz, ordonarea lor. Credem, de asemenea, că era conştient de valoarea ideatică a scrisorilor trimise ori primite, de vreme ce este destul de acid atunci când vorbeşte de corespondenţa publicată: “Unele “scrisori” de azi, cari se publică, vor fi fiind lucruri de seamă, dar nu sunt scrisori.” În 15 ianuarie 1925 reia discuţia despre “filozofia scrisorii” şi întăreşte încă odată faptul că pentru sine, corespondenţa este un mod de viaţă: ”… ţin minte şi acum sentimentul avut la primirea scrisorii ce mi-ai trimis. Când îmi scrie un prieten bun şi care nu obişnuieşte să-şi piardă timpul, care pentru a scrie trebuie să-şi rupă din ocupaţiile lui serioase şi încordate de muncă - am un fel de iubitoare şi temătoare recunoştinţă amestecată cu o umbră de remuşcare […]. Am impresia că cei ce-mi scriu fac un sacrificiu, pe când pentru mine acelaşi fapt n’ar fi decât ceva normal şi foarte puţin dăunător pentru regimul meu de viaţă.”

Iată cum, pentru Băncilă, conceperea unei scrisori era un bun prilej de filosofare. Se găsesc în corespondenţa sa idei filosofice, religioase, morale, de istoria culturii etc., pe care le va dezvolta în studiile sale. Un exemplu în încheierea acestei scrisori, unde sentimentul recunoştinţei este analizat din punctul de vedere al psihologiei introspective: “Ştiu că recunoştinţa ca sentiment natural, nu ca imperativ al conştiinţei morale, e ceva care cadrează

8 Scrisoare din 22 oct. 1924.

36



foarte bine cu egoismul. Sunt egoişti cari se … de recunoştinţă pentru că cineva le-a făcut lor un bine le-a dat atenţie - chit că mai târziu ar asvîrli cu pietre în el. Rareori recunoştinţa are prioritate etică.”

În registrul caldei prietenii se înscrie şi scrisoarea lui Panaitescu trimisă lui Băncilă în momentul în care acesta din urmă este nevoit, în urma unor probleme de ordin familial, să amâne cu un an venirea la Şcoala din Paris: “Nu ştiu înadevăr ce să-ţi spun ca să te încurajez, asemenea lucruri au întotdeauna un caracter de banalitate. În ori ce caz îţi voi spune că te poate încălzi sufleteşte prietenia, o ai întreagă. Mi-aduc aminte că-mi spuneai că simţi în viaţa nevoia acestei athmosfere de comunicaţie a sentimentelor create de familie, cercul prietenilor, elevi, deaceia nădăjduesc că aşa ceva îţi poate face plăcere în aceste vremuri de încercare“ 9. Este ştiut că, la veritabilii oamenii de cultură, corespondenţa este un real schimb de idei, o modalitate de verificare şi de clarificare a acestora, fapt ce se aplică şi în cazul celor doi prieteni, Vasile Băncilă şi P. P. Panaitescu. Convins de capacitatea prietenului său, Băncilă, de a aborda cu aceeaşi ascuţime a spiritului subiecte diverse, Panaitescu nu ezită să-i împărtăşească din ideile proprii legate de domeniul său de specialitate: istoria. Mai întâi viziunea sa despre istoric, istorie şi instrumentele cercetării istoriei, despre rolul nociv al interpretării subiective şi necesitatea unei abordări noi, moderne în diacronie a istoriei: “L a urma urmei şi istoria este o meserie care-ţi provoacă deformaţiile ei profesionale. Mă gândesc că un spirit de istoric perfect trebuie să aibă două laturi caracteristice: mai întâi acea ce ţi-o spuneam mai sus: să nu prindă lucrurile într’o definiţie ci să le vadă desfăşurându-se într’o evoluţie. Al doilea este un lucru mai bine cunoscut şi aproape banal: atitudinea de spectator în fata vieţii, într’o tribună în faţa căreia se desfăşoară într’un şir lung o cursă de cai. A interveni în luptă ar fi o contrazicere gravă, aproape o rupere internă: să fii tu însăţi elementul de oprire, de „momentan” în lucruri cari nu le poţi vedea decât în desfăşurare” 10.

Mirajul lumii occidentale, cu implicaţii importante pentru tânărul Panaitescu, în special în înţelegerea devenirii istorice a societăţii, a vieţii politice nu îi diminuează interesul pentru ceea ce se întâmplă în ţară, semn că se gândea responsabil la întoarcere şi la ceea ce o să realizeze aici cu acumulările din străinătate.

Urmează o analiză remarcabilă a implicaţiilor ideilor franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea asupra progresului general (ideatic, politic, social) al societăţii româneşti şi cu aplecare spre societatea contemporană, oprindu-se în special asupra fenomenului de accentuare a naţionalismului sub forma sa tradiţională. Este vizibilă credinţa lui Panaitescu în consecinţele pozitive ale acestor influenţe pentru societatea românească viitoare.

“Lucrul acesta, athmosfera intelectuală dela noi, nu reiese din nici una din revistele ce primesc. Îmi place totuşi să citesc în special Ideia Europeană, care reprezintă cred introducerea la noi a unui curent de naţionalism în genul cum e înţeles azi în Franţa. E izbitor contrastul între Franţa văzută de un bonjurist dela 1840-48 şi un student român de azi. Franţa era atunci marea propagatoare a ideilor democratice-romantice. C. A. Rosetti scria despre Bălcescu că din momentul sosirii lui la Paris i-a mărturisit ca primă impresie izbitoare: Franţa este libertatea. Dar11 astăzi Franţa nu mai este libertatea! Un tânăr roman (zic român, dar e vorba12 de studenţii străini in genere) cade fatal într’o athmosferă conservator-naţionalistă. Lucru ce nu l-ai bănui din Bucureşti. Nota dominantă în

9 Scrisoare din 10 august, Fontenay-aux-Roses; anul 1926,adăogat cu creionul de Vasile Băncilă, este anul în care este nevoit să întrerupă cursurile Şcolii de la Paris din cauza unor probleme familiale. 10 Scrisoare din 8 iunie 1925, Fontenay-aux-Roses. 11 Intervenţie cu creionul a lui Vasile Băncilă. 12 Text tăiat cu creionul de Vasile Băncilă.

37



presă, reviste literare şi de studii sociale, romane, cursuri universitare, întruniri studenţeşti este cea trădiţionalistă. Întreaga intelectualitate franceză de azi (cu excepţii fireşti) trăieşte în crezul naţionalist. Catolicismul, puterea creatoare a provincialismului, ura contra parlamentarismului, tradiţia naţională a Franţei secolului XVII, regalitatea sânt punctele ei cardinale (cu mai multe rezerve în ce priveşte ultimul !).

La mijlocul veacului trecut aveam o clasă intelectuală democrată, care împrumuta ceva din idealismul inerent intelectualului ideilor democrate. Erau o minoritate în lupta cu stăpânirea întemeiată pe inerţia maselor populare.

Acum democraţia s-a coborât în mase, care i-au dat caracterul brutal-materialist ce-l are azi. Clasa intelectuală este azi reacţionară faţă de restul Franţei şi iau în minoritate şi opoziţie.

Democraţia a câştigat numărul dar a pierdut două sprijine puternice: a pierdut cum am spus mintea creatoare, clasa intelectuală şi prin aceasta cred şi posibilitatea de evoluţie.

Apoi a pierdut o mare realitate: naţionalismul, sprijinindu-se pe utopie: înfrăţtirea maselor impenetrabile.

Zic, a pierdut naţionalismul, pentru că la 1840-50 democraţia era naţională, iar stăpânirea era opusă ideii naţionale (Vezi Sfânta Alianţă). Democraţii de atunci credeau că „Libertatea” este una: libertate politică-individuală, libertate naţională pentru neamurile supuse de streini. Azi printr-o evoluţie care ar fi interesant de urmărit în mersul ei, naţionalismul este apanajul conservatorilor şi democraţii îl consideră ca duşman.

Cred că aceste consideraţii, dacă sânt îndreptăţite, au o mare însemnătate pentru istoria noastră viitoare şi în genere a popoarelor cari se inspiră din ideologia poporului francez.

Dacă o mare parte din istoria noastră dela 1840-1859 se explică prin rolul ideilor franceze introduse de tinerimea intelectuală influenţată de Franţa, apoi este posibil ca şi această nouă stare de spirit a lumii intelectuale franceze să aibă cu vremea repercusiune la noi”13.

În răspuns, Băncilă leagă ideea naţionalismului tradiţional francez de revigorarea “ortodoxismului în forma românească”, temă dominantă în preocupările sale:

“ În ceea ce priveşte atmosfera intelectuală din ţară, e greu de răspuns. Motivul principal îl ştii: asemenea atmosferă nu prea se formează la noi şi mai ales într-un an de zile. Aş putea însă afirma că în anul acesta s-a observat accentuarea luptei pentru ortodoxismul în formă românească. Cine ştie dacă nu este, cel puţin, în parte, şi aici un ecou al acelei dispoziţii tradi ţionaliste din Franţa. De data aceasta însă sugestia venită din Franţa ne-ar face mult bine. Am totuşi impresia că mişcarea pentru ortodoxism la noi e ceva spontan, e ceva vechi, relativ de înainte de război”14.

Ideea ortodoxismului românesc este reluată adeseori în schimbul de mesaje între cei doi. În una din aceste ocazii este urmată de o disertaţie despre istorie cu trimiteri la filosofia istoriei ori a culturii, la antropogenie şi istorie socială…”Personal, mă interesează în primul rând problema genezei ortodoxismului românesc: ortodoxismul ţărănesc e tot ce poate fi mai serios – poate singurul lucru serios – în ortodoxismul românesc. De aceea dădeam foarte mare atenţie concepţiei lui Iorga despre originile populare ale religiei ortodoxe în Principatele Române.

Despre istorie cred că nici o minte corect construită n’ar putea avea altă idee. E vorba de istoria ca ştiinţă. Realitatea istorică este, evident, ceva individual, în sensul că nu se repetă, dar dacă tratezi acest individual cu atitudine de om de ştiinţă, istoria capătă psihologia ştiinţei positive.

Dar mai e şi istoria ca funcţie socială. Aceasta nu mai e ştiinţă ori nu în primul rând ştiinţă, ci e pur şi simplu realitatea socială. Întotdeauna istoria ca ştiinţă ori nu e în primul rând ştiinţă, ci e pur şi simplu realitate socială. Întotdeauna istoria ca ştiinţă şi istoria ca 13 Scrisoare din 13 iulie 1925, Fontenay-aux-Roses. 14 Scrisoare din 7 august 1925, Brăila; transcrisă în caiet, p. 3-7.

38



funcţie socială vor face incursiuni reciproce şi de aici dispute veşnice. Istoria ca ştiinţă va protesta că se falsifică adevărul, istoria ca funcţie socială va protesta că se subminează temeliile societăţii. Şi cum deobicei istoricii nu se gândesc la acest caracter dublu al istoriei, cum sunt istorici cari cred că pot servi deopotrivă şi adevărul în sine şi ambiţiile societăţii – confuzia devine inextricabilă”15.

Faptul că ideile din scrisori circulau şi cuprindeau contur în activitatea fiecăruia dintre cei doi, este întărit de mărturisirea lui Băncilă din epistola datată 7 august 1925, Brăila16. Sosit curând de la Vălenii de Munte, Băncilă îi dezvăluie lui Panaitescu că i-a preluat din scrisoare una dintre idei şi a folosit-o într-o conferinţă17 la Şcoala de vară: “ Ideea din scrisoarea ta, pe care am întrebuinţat-o (pentru asta îţi mulţumesc, dar te rog să mă şi ierţi) a fost observaţia că în Franţa acum predomină tradiţionalismul. Vorbeam de naţionalismul şi conservatorismul lui Eminescu şi voiam să arăt actualitatea unora din ideile lui chear azi în Europa.”

De altfel, idei pe care Vasile Băncilă le-a dezvoltat cu asiduitate şi pasiune, ca cele despre sufletul ţăranului român, sunt dezbăture cu aceeaşi ardoare şi de Panaitescu: “Câţi au fost descurajaţi la noi de viaţa noastră socială, şi lucrul în aceleaşi forme începe de la 1830-1840 încă, am crezut că vor găsi un sprijin sufletesc şi mântuire pentru neam şi ţărănimea noastră. Dar nici unul nu a ştiut precis ce înseamnă acest mare mister al sufletului ţărănimei noastre, şi mă întreb dacă vom şti vreodata ceva. Şi din articolul tău din „Ideia Europeană” 18 văd aceiaşi grijă şi teamă pe care o avem cu toţii ca nu cumva să se ştirbească ceva din acel suflet aşa de pretios, dela care cerem atâta, căci făcându-se o spărtură ar putea pătrunde pe acolo otrava vieţii noastre politice fără credinţă. Dar am de făcut o obiecţie care nădăjduesc că nu te va supăra.

Crezi că sufletul ţăranului nostru este tradiţional într’un sens pe care d-l Radulescu-Motru îl numea ortodox, legat adică de o lume ideală, fie chiar formată din superstiţii, şi că dărâmarea ei ar însemna dărâmarea întregului lui suflet. Din câte îl cunosc, adică indirect, din literatura populară, din manifestarea lui în cursul istoriei pare a fi mai degrabă o măsură practică, un echilibru sufletesc netulburat de supranatural. Adică un suflet clasic în genul celui latin. Şi atunci “credinţele poporului” religiozitatea lui ar fi mai mult forme moştenite, pe care le păstrează pentru că au partea lor practică (legatura între calendar şi economia câmpului, de pildă) şi pe cari nu le schimbă numai pentru că orice gest de revoltă ar fi împotriva moderaţiei lui sufleteşti, şi nu pentru că ar crede în ele.

Asfel că o schimbare în obiceiuri ar însemna o sforţare pentru a se adapta la împrejurări şi nu o dărâmare sufletească. Dar desigur toate acestea sânt judecăţi de cabinet ale cuiva care nu cunoaşte calitatea lucrurilor, aşa că riscă uşor să fie inexacte. Ţi le-am spus numai pentru că te-ar putea interesa acest punct de vedere” 19.

Poziţia lui Băncilă faţă de chestiunea calendarului, pe care a discutat-o în viziune proprie, stârnind interes şi apreciere în epocă – vezi intervenţia lui Balga Sărbători fără clopote, în “Cuvântul”, nr 45 din 25decembrie 1924 - stârneşte în primă fază nedumerire, atunci cînd mărturiseşte că “Problema în sine a calendarului nu mă pasionează deloc” dar, explicaţia venită apoi, întăreşte încă odată şi direct, prin glasul autorului, preocuparea esenţială pentru psihologia poporului român, în speţă a exponentului său cel mai apropiat lui Băncilă, ţăranul – “ci numai sufletul poporului nostru“ şi mai departe: “nu că am făcut chestie de viaţă şi de moarte din schimbarea calendarului, ci am fost revoltat de uşurătatea cu care se trece peste sufletul poporului român – şi atunci, am ţinut să atrag atenţia asupra acestui

15 Scrisoare datată ianuarie 1929, transcrisă pe caiet dictando, p. 12-15. 16 Scrisoare transcrisă pe caiet, p. 3-7. 17 În 3 şi 4 august, ţine două conferinţe: Pesimismul lui Eminescu şi Pragmatismul lui Eminescu; aici se referă la cea de a doua conferinţă. 18 “Ideea europeană”, nr. 159, Reforma calendarului, partea I. 19 Scrisoare din 25 martie 1925, Paris.

39



fapt cu care trebuie să se conteze: originalitatea noastră populară. Că am nuanţat poate prea expresiv unele idei, recunosc, dar era şi firesc şi necesar” 20.

Facem observaţia că această scrisoare este datată anterior celei în care Panaitescu îşi exprimase opinia în legătură cu problema în discuţie, fapt explicabil întrucât scrisoarea lui Băncilă este una dintre cele transcrise şi firesc se putea strecura o astfel de geşeală. Rândurile din finalul scrisorii ne îndreptăţesc să credem că aşa stă situaţia: “În ceea ce priveşte interpretarea pe care o dai acestui suflet şi de care-mi vorbeşti în scrisoare, te rog să-mi permiţi să o discut pe larg, în cazul când voi scoate odată o broşură în această chestie.”

Schimbul de scrisori dintre cei doi nu putea să nu cuprindă şi relatări despre mediul universitar în care se mişca P. P. Panitescu, despre studenţi, examene, promovări cu tot cortegiul de fapte şi personaje, cu referiri la moravuri, practici ce vizeau întreaga societate, unele foarte asemanătoare zilelor noastre. Încât tabloul epocii este vivant, colorat, cu episoade înălţătoare sau caricaturale.

În aceste pasaje sunt referiri multe la Nicolae Iorga şi, desigur, la Vasile Pârvan, mentorul lui P. P. Panaitescu: “Eu am intrat într-o horă cam neplăcută, e vorba de „lupta” pentru a-mi crea o situaţie. Conferinţa pe care mi-o făgăduise Iorga la Paris mi-a fost suflată, însă am promisiuni de la Iorga şi Pârvan că la primile sedinţe ale consiliului profesoral de la litere se va cere crearea unei noi conferinţe de istorie slavă. Lucrul se pare va merge destul de repede, până la anul nou voi putea începe cursul. Va trebui să dau un examen de docenţă între timp. (Te rog să fii discret asupra acestor chestiuni).

Acum în legatură cu aceste lucruri sânt tot felul de mici intrigi, cari deocamdată mă amuză, dar s-ar putea să mă enerveze. Îmi pare foarte neserioasă această schimbare de athmosferă: după cei patru ani din Polonia şi Paris de “cultură senină a ideilor”, să vin în această lume de ambiţii şi intrigi. Mi-e teamă să nu fiu cam dezarmat în această situaţie. Totuşi, deocamdată am curaj şi încredere“ 21. Relatarea examenului susţinut de Panaitescu este un amestec de umor, de ironie, de stupoare, de amărăciune, de deziluzii: “Nu ţi-am răspuns la scrisoare căci eram tocmai în „frigurile” examenului. Abea alaltăeri la orele 11 (la prânz) am terminat. În comisie erau Iorga, Cancel, Bianu, Murnu şi Mirea. În prima zi a avut loc un colocviu în care am fost purtat de la Petru şi Asan, la istoria rusă în secolul XI, de la revoltele medievale în Ardeal la bibliografia ucrainiană. A doua zi a avut loc o lecţie a mea cu subiect dat de comisiune: „Spiritul latin şi cel grecesc în sud estul Europei în secolul XVIII”, iar a treia zi o altă lecţie „Romantismul politic în sud estul Europei”. Iorga în timpul lecţiei făcea corecturi şi voia să silească şi pe ceilalţi membri ai comisiei să facă o parte din corecturi. Bănuesc că era vorba de lucrările din Mélanges. În auditoriu era un tip care dădea mereu semne de aprobare şi la urmă a venit să mă felicite şi să se declare entuziasmat. A spus că-l cheamă Popescu. În urmă m-au declarat docent, însă am aflat că Iorga s-a plâns că „tinerii aceştia” „se aruncă la generalizări ş i teorii în loc să se ţie de fapte” 22. În eseul O voce de dincolo23, Băncilă surprinde admirabil valenţele stilului literar al lui Panaitescu, valenţe relevate şi de textul de mai sus: “...ironie subtilă, care-l face să descopere aspectele cele mai pitoreşti şi să dea viaţă personagiilor la cari se referă, ca într-o incisivă şi veridică “comedie umană”. Ironie bună în fond, dar constituindu-se ca motiv aproape permanent de vervă, de creaţie, autoironie şi nu rareori umor admirabil.“

Greutăţile, şicanele şi favoritismele în ocuparea unui post, fie şi de către un strălucit specialist, cum a fost Panaitescu, par ireale pentru noi, cei ce avem imaginea unei Românii interbelice a competenţei, a recunoaşterii şi promovării valorilor. ” În privinţa catedrei de

20 Scrisoare din 15 III 1925, Brăila, transcrisă în caiet, p.1-2. 21 Scrisoare a lui P. P. Panaitescu, datată 19 septembrie, Bucureşti; adăogat 1926, cu creionul de V. Băncilă. 22 Scrisoare datată 27 noiembrie, Bucureşti; adăogat cu creionul de V. Băncilă:1926?. 23 În „Luceafărul”, nr. 22 din 29 mai 1971 .

40



istoria română, lucrurile stau altfel: am fost avizat de Pârvan, Russo şi Iorga, cari sunt toţi trei în comisia de examen că ei doresc să numească pe Giurescu, că eu ca specialist în chestii slave pot fi mai folositor în direcţia slavă şi în consecinţă au avut pentru mine o conferinţă de „ istorie slavă în legatură cu istoria română”. M-au sfătuit toţi trei să nu candidez la concurs, făgăduindu-mi că într-un an, doi conferinţa mea va fi ridicată la rangul de catedră. Pârvan mi-a şi spus că ar fi voit să lase catedra în suplinire numai lui Giurescu până la transferarea conferinţei mele în catedră, dar a fost silit să ceară concursul din cauza lui Cancel, care nu voia să lase suplinirea (pe care o avusese anul trecut). Trebuie să recunosc că, în adevăr, Pârvan a intervenit personal ca să fie trecută conferinţa mea în buget. În consecinţă şi văzând că membrii comisiunii de examen sânt decişi dinainte asupra rezultatului, nu m-am mai înscris la examen, rămânând Giurescu singur candidat. (Vlădescu deasemenea s-a retras). Ca recompensă a cuminţeniei mele voi fi numit chiar poimâine conferenţiar. Poate ca aşi fi făcut mai mult scandal, însă eram într-o stare de spirit specială, cam plictisit şi detaşat de diversele intrigi, aşa că am preferat această soluţie”24. Cursul, Influenţa rusă şi polonă asupra vechii culturii româneşti, îl va deschide peste o săptămână; anuntându-şi prietenul despre izbândă, adaogă cu maliţiozitate o ştire de la Paris: “Aflu din Paris că Iorga ţine cursuri la Sorbona despre Călători orientali în Franţa, că la cursul lui sânt ca de obicei, numai români, între alţii prinţul Carol, care în setea lui de ştiinţă a sosit direct de la Nizza în automobil şi a poposit la Sorbona”25.

Şi alte relatări despre viaţa universitară, venite să îl ancoreze pe Băncilă în realitatea capitalei, a lumii în care se dorea acceptat, iar pentru noi, prilej de a afla, încă odată, despre prea omenescul mediu universitar şi de a spune încă o dată că şi acum, uneori şi pe alocuri, la fel ca şi atunci.

“Saptămâna trecută am avut lecţie de deschidere despre “I. Bogdan”. Pârvan m-a prezentat studenţilor cu un mic logos în care spunea că se vede în situaţia melancolică de patriarch al Facultăţii, cu mine a fost foarte amabil. A mai făcut aluzii răutăcioase la adresa lui Cancel, spunând că opera lui Bogdan (a cărui catedră o are Cancel acum) a fost întreruptă şi acum speră că va fi continuată. (nota bene că era Cancel de faţă). A mai spus că în generaţia veche a fost o trinitate de istorici cari se ocupau cu istoria noastră Iorga, Onciul, Bogdan şi că acum este Giurescu şi cu mine, iar al treilea nu se vede încă. (Vlădescu care era de faţă s-a strâmbat). Lume era foarte multă, precum şi mulţi profesori între cari Mehedinţi, Ortiz, Russo.

Acum ţin un curs despre “Influenţa polonă şi rusă în vechea noastră civilizaţie”. Şi la lecţia doua, deşi cursul este facultativ, am avut sala plină (aproape numai fete). Săptămâna viitoare încep şi o oră de seminar” 26.

Tot Panaitescu realizează un foarte interesant portret ideatic al lui Nae Ionescu: “Am asistat luni seara la o conferinţă a lui Nae Ionescu “Rusia şi Europa”, admirabilă ca bogăţie de idei şi, mai ales, ca o construcţie logică perfectă. El crede că “nihilismul” rusesc, neîncrederea şi neînţelegerea raţiunii şi a construcţiilor ei se datoreşte unei viziuni care îmbrăţişează numai realitatea aşa cum e dată de simţuri, o dragoste de real, care vede lumea în tot haosul de aspecte diferite, fără să alunece pe ea cugetarea care sintetizează. Despre ortodoxie, în special cea rusească, spune că deoarece rusul nu are elementul individualist al raţiunii, el se cufundă pe el însuşi ca un atom în această lume pe care o vede ca un tot, ortodoxia ar fi cufundare directă în Dumnezeu cu renunţare la personalitate” 27. Descoperim în paginile scrise de Panaitescu un pertinent şi documentar tablou al vieţii politice de la noi; remarcăm fineţea analizei şi raţionalitatea argumentării, dar şi ironia

24 Scrisoare datată 13 ianuarie1927, Bucureşti. 25 Scrisoare datată 27 ianuarie 1927, Bucureşti. 26 Scrisoare datată 13 ianuarie 1927, Bucureşti. 27 Scrisoare datată17 februarie, Bucureşti; adăogat de Vasile Băncilă: 1927.

41



nedisimulată faţă de veleitarii politicieni ai momentului şi chiar formularea unor consideraţii cu caracter de sentinţă vis-à-vis de trecutul, prezentul şi viitorul politicii şi politicienilor de la noi: “Pe aici, ca şi în Brăila, se vorbeşte aproape exclusiv de politică, oriunde te-ai întoarce, pe stradă, la prieteni, la rude. La aceasta se adaugă căldura şi praful ca să dea o athmosferă de plictiseală obosită. Nu că nu m-ar interesa aspectul vieţii politice, care prezintă multe laturi interesante şi chiar subiect de ironie pentru spectatorul care poate fi imparţial. Dar nu poate să-ţi scape profunda inutilitate a acestor discuţii şi aceasta produce athmosfera plictisitoare de aci. Aceleaşi recriminaţii, revolte nesincere, mici meschinării personale; numai din felul cum se discută la noi se poate vedea că acei cari discută politica nu sânt „cetăţeni”, ci că lucrurile se petrec în afara de acţiunea şi puterile lor. Pentru că avem o politică hotărâtă la curte, o politică de favoriţi, e evident că discuţiile politice vor lua aspectul intrigilor personale dela curţile vre unui mic potenţat din veacurile trecute. (Dovada numele „oficioase” ale partidelor takiţti, iorghiţti, brătienişti, marghilomanişti, averescani etc., toate după numele propriu al şefului clicii): Şi dacă măcar aceste „persoane” cari înlocuesc ideile şi principiile vor fi „personalităţi”! Un istoric va fi foarte încurcat să schiţeze portretul psihologic al vreunuia, pentru ca n-au nimic personal, el va fi silit să vorbească la un loc într-un tablou general de „politicianul român”. Cred că această lipsă de personalitate se datoreşte în primul rând lipsei unei specializări profesionale şi intelectuale în genere a politicienilor noştri. Ei nu sânt economişti, jurişti, profesori, militari ci... politicieni. Parcă politica ar fi alt ceva decât conducerea statului, care este totalitatea nevoilor statului: nevoi de ordin economic, juridic internaţional, educativ, militar. Un specialist economist, şi după război e evident că nevoile economice predomină asupra celorlalte nevoi ale statului, ar putea să fie o personalitate politică prin ideologia ce ar aplica în conducerea statului, trasă din experienţa sa de economist, asemenea un jurist etc. Dar un „politician” cum poate fi o personalitate care să ramâie în istorie, când pretinde să cuprindă toate specialităţile, şi nu cunoaşte niciuna. Ceiace ar putea înşela pe un privitor neatent în politica noastră ar fi câteva figuri ca de pilda Carp, Filipescu, Take Ionescu, aceştia ar putea fi definiţi şi caracterizaţi. Dar lucrul nu trebuie să ne înşele: în politica românească au fost câteva „temperamente”, dar nu personalităţi creatoare”28. În contrast cu această acidă configurare a imaginii clasei politice se situează cea a exponenţilor de vârf ai intelectualităţii româneşti. Printre ei, profesorul Pârvan, de care era legat prin afinităţi ştiinţifice, culturale, personale. Recent întors din Italia, Panaitescu este marcat de moartea lui Pârvan, profesorul şi istoricul remarcabil, care lăsa nefinalizate importante proiecte în cercetarea istorică:

“Aici, în ţară, găsesc mai multă deprimare, în athmosfera de „malaise”. În lumea intelectuală, fireşte, din cauza morţii lui Pârvan. Ştii că nu am aflat vestea decât la Florenţa şi multă vreme n-am putut să cred. Nu puteam să cred că o asemenea catastrofă ar fi fost posibilă, deşi îl vedeam tot mai bolnav. Avea atâta încredere în munca uriaşă ce trebuia să înceapă de acum înainte, atâta putere creatoare de viaţă emana din el, încât îţi venea să crezi că boala lui era un lucru cu totul trecător. Puţin înainte de sfârşit îmi spunea că „Getica” este partea I din opera lui capitală şi că acum, după ce coordonase ştirile despre Dacia înainte de romani, trebuia să se apuce de istoria stăpânirii romane în Dacia, lucrare pe care o vedea gata în câţiva ani şi intra deja în discuţii de mici detalii. Ar trebui ca cineva să fixeze într-un studiu figura aceasta cu totul stranie în societatea românească, un izolat care se simţea singur, o figură plină de contraste: un spirit clasic şi în acelaşi timp modernist, un erudit şi un filosof. Voi încerca poate să scriu, nu această grea problemă psihologică, ci câteva amintiri, crâmpee mai caracteristice din conversaţiile cu dânsul” 29.

Răspunsul lui Vasile Băncilă nu este doar de consolare; el însuşi un admirator al lui 28 Scrisoare datată 12 iunie 1927 Bucureşti. 29 Scrisoare din 13 septembrie 1927, Bucureşti.

42



Pârvan, redă cu substanţialitate şi talent liric rolul acestuia de catalizator al intelectualităţii româneşti:

“Amintirea umbrei lui Pârvan, în scrisoarea ta, m-a făcut să trăiesc iar tristeţea pierderii lui, înteţită de ştirea pe care acum o aflu, că Getica nu era decât întâia parte, pridvorul aşezat pe mândre coloane arhaice, al operei lui monumentale. Pârvan m-a preocupat şi altădată, ca problemă. Mă preocupă acum încă şi mai mult. Iar înaintea preocupării intelectuale, păşeşte, absorbant, acea jale, pe care el a ştiut s-o cînte, transformând elegia în gen major, acum aproape zece ani. Cine-ar fi crezut că Pârvan, el, cel aşa de izolat, făcând un aşa de mare gol de solitudine spirituală împrejuru-i, creiase atâtea aderenţe cu intelectualii români din toate domeniile care-l plâng acum?”30

De o deosebită forţă sunt impresiile de călătorie. Peregrinul P. P. Panaitescu înregistrează cu fină ironie, dar şi cu condescendenţă (se bucură în călătoria din Ardeal de protecţia lui Ioan Lupaş, ilustru militant al unificarii), atitudini umane ce introduc în atmosfera politico-electorală a vremii: “În Ardeal am profitat de cunoştinţa părintelui Lupaş, pentru ca să pot vizita mai multe sate româneşti vechi din regiunea Sibiului şi a Săliştii, unde numitul deputat îşi făcea turneul electoral. Bine înţeles, făcînd parte din alaiul d-lui deputat, am fost luat drept agent electoral al Partidului Naţional Român şi diferiţi oameni cari voiau să se arate convinşi de propaganda “noastră”, mi-au povestit fărădelegile infamului guvern. Adunându-ne mai multe sate s-a ţinut o întrunire sub aer liber şi am semnat cu toţii o telegramă-protest către rege” 31.

Satul transilvanean i se relevă şi ca spaţiu al tradiţiilor, important aşadar pentru memoria noastră culturală: “ În schimbul acestor neajunsuri şi a altora (în special înghiţirea cu forţa a unor cantităţi de rachiuri infecte, ţuică, basamac etc.) am putut vedea lucruri de toată frumuseţea. Mai ales m-a impresionat viaţa bătrânească a satelor ardelene cu obiceiuri ciudate, porturi care se mai păstrează numai în câteva sate de bătrâne (învelirea capului de jur împrejur, pe sub bărbie cu o maramă mare, umflată în lături de cozile părului aşezate în cocuri mari de o parte şi de alta).

Am auzit slujbă în câteva biserici în cari erau sute de ţărani ce cântau toţi în cor, o athmosferă de reculegere reţinută, toate feţele împietrite parcă într-o expresie care în aparenţă era tensiune intelectuală superioară. Nu mai vorbesc de elementele romantice: doine frumoase şi fete idem. (Non soit qui mal y pense)” 32.

Incursiunea la câteva din mănăstirile din Moldova este relatată în mai puţine rânduri, dar în imagini extreme de sugestive, architectura fiind doar un element care face posibilă şi potenţează trăirea spirituală, religioasă.

“De curând, fiind invitat de nişte rude ale mele la o moşie a lor în judeţul Neamţ, am putut vedea şi mănăstirile de acolo: Neamţul, impresie de mândrie ca sunetul clopotelor ei, e păstrată încă amintirea unui imperialism cultural al bisericii, regină în cele spirituale: clădiri mari, largi, tipografie, bibliotecă, mulţime de călugări învăţaţi şi muncitori; Secu, ascunsă între ziduri în mijlocul pădurilor, clopotele ei sună foarte trist ca la înmormântare, e ceva tainic, retras; Sihlea, o biserică de lemn între stânci, pe un munte înalt de tot, mai aproape de cer…” 33

Este sesizabilă diferenţa de atitudine a călătorului Panaitescu în Ardeal şi în Moldova natală: în prima zonă geografică, Panitescu descoperă o lume cunoscută, probabil parţial din cărţi, dar nu mai puţin valorizată, în Moldova căreia îi aparţinea prin naştere, se descoperă pe sine, legăturile culturale permiţându-i exprimarea esenţei celor văzute. Cu siguranţă, paginile de aici au găsit rezonanţa potrivită la Băncilă, pentru care legătura dintre cadrul geografic şi dezvoltarea spirituală a reprezentat un lait motiv al scrierilor de antropologie culturală.

30 Scrisoare din 16 septembrie 1927. 31 Scrisoare datată 7 septembrie 1924, Bucureşti. 32 Ibidem. 33 Ibidem.

43



Rămânând la acelaşi moment, remarcăm că vocaţia de cercetător iese învingătoare în faţa “farmecilor naturii”, până şi acestea părându-i “deşertăciuni ale acestei lumi deşarte”; în consecinţă, Panitescu se apleacă cu sârg asupra documentelor slavoneşti deţinute de ruda care-i înlesnise şederea şi călătoria pe drumuri nemţene: ”...m-am cufundat în această lectură edificatoare şi salvatoare de suflet, tălmăcind pe româneşte slovele gheboase ale cuminţilor uricari din veacurile trecute.”

Scrisoarea este trimisă din Bucureşti, ceea ce înseamnă că impresiile călătoriei au avut timp să se aşeze, să poarte amprenta rememorării şi a rezultatului raportării lor la impresionanta cultură a lui Panaitescu. Plecarea la şcoala lui Iorga de la Fontanay-aux-Roses deschide un alt capitol în existenţa lui Panaitescu. Atracţia imediată nu o reprezintă oraşul luminilor, pe care nu se grăbeşte să-l descopere, preferând să se arunce “cu furie asupra studiilor”, ci Italia: ” Prefer să-ţi vorbesc niţel de Italia decât de Paris, din care n-am văzut încă mare lucru şi care nu-mi poate lăsa încă o impresie precisă.” “Ceiace strică poate într-o excursie în Italia, făcută cam în grabă, şi-a noastră a ţinut o lună întreagă totuşi, este caracterul cu totul deosebit a fiecărui oraş pe care-l străbaţi.

Nu este o continuitate de impresii, cari după prima înfăţişare de bucurie luminoasă a noutăţii să devie mai discretă ca să poată pătrunde mai adânc. Câtă vreme ai senzaţia de noutate mereu vie, lucrul pare un defileu de imagini frumoase aşa de frumoase că sânt altă lume decât a ta, un fel de intermezzo înainte de a te întoarce iarăşi în viaţa spirituală cu care eşti obişnuit. Dacă toate aceste noutăţi ar deveni niţel cunoştinţe vechi cari să se lege şi de cele trecute şi să rămâie… Am sentimental enervant că sânt lucruri pe cari aşi vrea să le reţin şi-mi scapă prin degete. A venit întâi Veneţia, oraşul cu străzile strâmte, pline de o lume simpatică, intimă, femeile cu şaluri lungi, negre, cu ciucuri, pisici de Angora la ferestre, canalurile cu o apă care are o lumină special venită parcă din interior şi oprită de o pânză subţire de mătase la suprafaţă, pe urmă bărcile cu pânze mari, roşii, portocalii, trec încet ca nişte umbre de seară. Apoi Florenţa (Firenze), oraşul cu grădini de pini negri, drepţi, pe dealuri, pieţele cu statui şi portice, totul pare cizelat, rafinat. E un oraş intelectual în aspectul său.

Orvieto străzi cu arcade, case cafenii medievale, ziduri triste şi crenele, totul pe o stâncă uriaşă, de pe parapetele căreia vezi toată valea Tibrului. La urmă a fost Palermo, pontul între stânci, luminat de o lumină violentă, aspră, în care predomină parcă înadins arta luxoasă a Bizanţului. Şi a mai fost Roma, Neapole, Pompei, Mantova, Verona şi încă altele” 34.

Descrierile locurilor prin care s-a preumblat denotă nu doar cultură întinsă şi talent literar, ci, mai cu seamă, disponibilitatea de a asimila profund, în structura intimă, personală valorile culturale ale omenirii. “Pe lângă Italia renaşterii, am văzut Italia medievală, ţara Turnurilor severe, a străzilor strâmte şi a caselor-cetăţi la Pisa, Perugia, Siena. Ar trebui să-ţi povestesc ore întregi despre Assisi, oraşul lui San Francesco, unde sfântul e încă viu cu toată poezia lui de misticism-pastoral. E curios că ceiace ne a atras în primul rând în muzeele şi bisericile italiene este această artă a primitivilor, cari purced de la contemplarea naivă şi senină a naturii a sfântului dela Assisi. Marile fresce din veacul XIII si XIV, opera lui Giotto, Fra Angellico, le-am primit ca o revelaţie de frumuseţe supremă. Figurile acelea de o expresivitate senină, aproape muzicală, culorile simple cari predomină cu uşoare nuanţe de albastru şi mauve pe fond de aur ni-au părut tot ce a dat Italia mai preţios. E poate o afinitate cu spiritul nostru românesc, n-aşi şti să spui. În excursiile precedente nu am observat aceiaşi impresie” 35. De altfel, Băncilă va surprinde magistral pasiunea de peregrin a lui Panaitescu şi capacitatea extraordinară a acestuia de a descoperi valorile spaţiilor culturale vizitate: “Un 34 Scrisoare din 10 decembrie 1924, Fontaney-aux-Roses. 35 Scrisoare din 13 septembrie 1927, Bucureşti.

44



peisagiu cu ruine e pentru tine o disciplinată voluptate în acelaşi timp ştiinţifică, estetică şi filosofică. Te cheamă viaţa istorică, pe care o cuprinde acest fel de peisagiu şi pe care e gata să o reveleze; frumuseţea tainică, tulburătoare şi originală, pe care i-a imprimat-o timpul; adevărul asupra soartei aşezărilor ş i vieţii omeneşti a cărui expresie concretă este“ 36.

Multele călătorii ale lui Panaitescu, toate înscriindu-se în aria documentar-culturală37, sunt urmate de pagini ample de descrieri, impresiii, trăiri trimise prietenului său, Băncilă. Cum, din acest punct de vedere, viaţa a fost mai darnică cu Panaitescu, se simte uneori stânjenit, gândindu-se că poate stârni nostalgii şi regrete în sufletul prietenului Băncilă.: “Aşi vrea să-ţi povestesc câte ceva din admirabila călătorie ce-am făcut, simt întotdeauna însă oare care jenă pentru acest “gen“ al descrierii”38. Dar cum prietenia era o valoare intrinsecă la Băncilă, situaţia privilegiată a lui Panaitescu nu îi smulge puseuri de invidie, din contră: “Te felicit din toată inima că ai văzut atâtea frumuseţi aristrocratice şi armonioase, printre cari s-au plimbat, îngândurate şi alintate, armonia sufletească şi armonia primăvăratică a familiei tale şi-ţi mulţumesc frăţeşte că mi-ai făcut şi mie prietenească împărtăşire din cele văzute. Sunt bucuros pentru tine, sunt mulţumit pentru reflexul venit asupra mea şi nu gândesc un moment să fiu melancolic că n-am putut vedea şi eu aceste lucruri. Toate la vremea lor. (Sunt totuşi melancolic că nu pot aplica întrotdeauna această bătrânească maximă sau că o aplic după ce m-am obidit îndeajuns.)” 39 Pentru Băncilă, călătoriile stau, ca şi întreaga sa existenţă, sub semnul trăirii filosofice. Vorbind despre eseul40 dedicat Sucevei, mărturiseşte propriul său crez, semnificaţia întregii sale vieţi: ”Nu m-a interesat, propriu-zis, să fac istoria monumentelor ori să vorbesc despre picturile din biserici ca un estetician, etc… Punctul meu de vedere a fost altul: să creiez o atmosferă, un sens spiritual. Privesc viaţa prin categoria metafizicului şi prin cea a eticului. Aşa am făcut şi în acest eseu”41. Alături de această mărturie de credinţă, stă confesiunea lui P. P. Panaitescu: “Urăsc istoricii care se înduioşează în faţa ruinelor trecutului. Trecutul este o problemă de algebră, pe care istoricul trebuie s-o rezolve. Evocarea fantomelor nu poate decât să tulbure judecata dreaptă”42. Nu avem decât să sperăm la o dreaptă valorizare a vieţii ş i activităţii celor doi.

VASILE BANCIL Ă AND P. P. PANAITESCU. LETTERS

A bundle o letters containing thoughts, feelings, reports of scientific research, adds a new dimension to the life and activity of two of the greatest Romanian intellectuals of the 20th century: Vasile Bancilă and P. P. Panaitescu. The letters exchanged by the two friends compose a true dialogue of ideas, historical, philosophical, political, ethical, social, etc.Some of these letters will develop into further studies. This exchange proves to be a melting pot of great ideas.

36 Scrisoare transcrisă în caiet, datată 30 septembrie 1928; după călătoria lui Panaitescu în Polonia şi în Suedia. 37 În urma călătoriei în Polonia, Panaitescu face bilanţul: “Din punct de vedere ştiinţific, această şedere a fost fructuoasă: m-am întors cu două sute de fotografii de documente privitoare la istoria noastră, plus un sac de cărţi şi o mulţime de note”; scrisoare din 3 octombrie 1928. 38 Scrisoare din 13 septembrie 1927. 39 Scrisoare datată 16 septembrie1927. 40 Altare sucevene, în „Gândirea” nr. 1, ianuarie 1936. 41 Scrisoare din mai 1936, transcrisă în caiet. 42 Scrisoare din 24 decembrie 1928.

45



Doi prieteni: Vasile Băncilă şi P. P. Panaitescu în tinereţe.

Şcoala Română de la Paris, Fontenay-aux-Roses, 1925. Rândul de jos, de la stânga la dreapta:

Ion Chinezu, Ion Ianculescu, Nicolae Iorga, I. M Raşcu, Richard Hette. Rândul de sus, de la stânga la dreapta:

Bazil Munteanu, Dumitru Murarasu, Petre P. Panaitescu, Vlad Bănăţeanu, Vasile Băncilă, Dan Băjenaru.

46



Şcoala Română de la Paris, Fontenay-aux-Roses, 1925. Rândul de jos: Dumitru Murăraşu, Ion Chinezu, Petre P. Panaitescu,

Vlad Bănăţeanu, I. M. Raşcu, Richard Hette Rândul de sus: Bazil Munteanu, Vasile Băncilă, Dan Băjenaru.

Aprilie, 1925. Casa, acum restaurată, în care au stat solitarii la Port-Royal, în mijlocul pădurii ninsă de singurătate. Notaţie aparţinând lui Vasile Băncilă.

47



În amurg...

Băncilă la 81 de ani. P. P. Panaitescu la 65 ani.

48



AL. I. CUZA ŞI MANOLACHE COSTACHE EPUREANU:

O PRIETENIE ELITISTĂ PENTRU O ROMÂNIE MODERNĂ

Laurenţiu CHIRIAC ∗∗∗∗

Keywords: Al. I. Cuza, Manolache Costache Epureanu, the relationship, the elitist friends, Bârlad, modernization of the Romanian society, personalities of the Romanian political elite.

I. Al. I. Cuza şi Manolache Costache Epureanu - modele elitiste La noi, marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă

deplinei cunoaşteri. Pentru că aceste două mari personalităţi ale epocii moderne a României nu sunt atât de uşor de înţeles şi de cuprins, am ales să le ilustrăm remarcabila lor prestaţie, tocmai prin prisma relaţiei lor de prietenie. Doar parcurgându-le cu obiectivitate timpul destinului lor, vom înţelege limpede că măreţia şi lumina chipurilor lui Cuza şi Epureanu în istorie vor trebui să fie mult mai bine zugrăvite, căci ele îşi au izvorul în frământările şi faptele deosebite ale acestor oameni deosebiţi.

Chiar dacă şi mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit oameni politici care au atras atenţia asupra lor, cucerind admiraţia şi stima contemporanilor şi a urmaşilor, totuşi, Cuza şi Epureanu constituie două simboluri reprezentative ale elitei politice în realizarea dezideratelor neamului românesc: libertate, unire, independenţă şi modernizare. Prezenţa lor pe scena politică românească a constituit, astfel, începutul garantării puterilor în stat şi impunerea autorităţii şi a legimităţii actului politic şi juridic. În ambii s-au întrupat atunci nu numai tradiţiile unei culturi paşoptiste şi geniul unei naţiuni, ci şi eterna aspiraţie a fiinţei umane spre cunoaştere şi înţelegere. Gloria lor îşi are desigur explicaţia şi în destinul lor uman, care s-a împletit în mod fericit cu al altor iluştri contemporani - Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu, Costache Negri, Costache Negruzzi etc., dar mai ales îşi are sorgintea în forţa exemplului personal şi în admirabila chibzuinţă şi înţelepciune politică a celor doi.

Se poate vorbi despre Cuza şi Epureanu ca despre cele dintâi modele politice româneşti de a fi în civilizaţia eutropeană. Însă, pentru noi, ei au fost, înainte de toate, cei ce au rezumat în faptele lor o istorie, o ţară, un popor, o cultură politică, aducându-şi importante contribuţii care au meritat să fie consemnate şi cunoscute. Cuza şi Epureanu reprezentau la vremea lor personalităţile de excepţională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea lor individuală drumul de secole şi tipologia intelectuală a unei elite politice româneşti, aflată mai mereu între Lumea Veche şi Lumea Nouă.

Nu în ultimul rând, nepreţuita dragoste a localnicilor faţă de aceste două mari figuri istorice legate de pământul plin de viaţă şi eternitate al Bârladului, ne-a determinat să purcedem la o revalorizare a relaţiei lor, conştienţi fiind că bârlădenii îşi aduc mereu piosul lor omagiu faţă de cei care le-au îmbogăţit istoria cu a lor prezenţă.

∗ Muzeograf, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui.

49



II. Paşoptiştii al. I. Cuza şi Manolache Costache Epureanu Născuţi în acelaşi an (1820), Cuza şi Epureanu făceau parte din familiile boierimii

moldave care începeau să deschidă pentru copiii lor orizonturile cunoaşterii către Occident, unde de altfel cei doi au urmat cursurile unor importante facultăţi: la Viena, Berlin, Jena şi, cu precădere, la Paris. În timpul şederii acolo, şi-au desăvârşit educaţia şi cultura, preluând, în acelaşi timp, ideile progresiste ale Revoluţiei Franceze. Ambii cu temperamente explozive, s-au remarcat ca reputaţi curioşi a tot ceea ce era nou. Tot acolo, Epureanu l-a avut coleg de facultate pe Iordache Lambrino, cu care deja se împrietenise. În iunie 1846, sosea la Paris, pentru o scurtă perioadă, Cuza, împreună cu soţia sa, Elena. Totuşi, nu acum se cunosc cei doi protagonişti, iar cel care le va face legătura mai târziu va fi Iordache Lambrino1.

La întoarcerea în ţară (1843), Manolache Costache Epureanu s-a stabilit la Iaşi, unde - ca jurist - a făcut un studiu amănunţit asupra vieţii şi moravurilor sociale din Moldova. După aceea, a intrat în magistratură, devenind preşedinte al Tribunalului Tutova din Bârlad (1846-decembrie 1847). În perioada de magistrat bârlădean, i-a cunoscut pe Iorgu Radu şi Gheorghe Iamandi, iar prin intermediul lui Iordache Lambrino, şi pe Alexandru Ioan Cuza, cel care venea deseori la Bârlad. Iată ce îşi amintea Epureanu despre Cuza cu ocazia întâlnirilor lor: “De statură mijlocie, cu înfăţişarea plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple şi familiale, era primit în toate saloanele şi mai cu deosebire de către femei, care-l găseau curtenitor şi vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru buna lor faimă” 2. Astfel, prietenia celor doi tineri de neam bun, culţi, cu înclinaţii intelectuale, s-a sudat şi prin plăcerea comună faţă de jocul de şah, unde se pare că Epureanu era mai bun.

În scurt timp, Cuza şi-a conturat o impresie despre noul său amic: “Manolaki Epureanu avea o elocinţă firească, strălucită şi de o mare putere de convingere, care se aprindea până la cel mai mare entuziasm când grăia de soarta cea mare ce întrevedea pentru ţara lui... Era un orator cu totul modern. Nu fraze mari şi patetice ca un orator popular, ci spirit de convingere. Înapoia acestui farmec al graiului, însă, se ascundea o inimă rănită de starea tristă a ţării lui . În fine, bunătatea inimii lui era nemărginită şi nimenea n-a făcut vreodată apel zadarnic la generozitatea sa. Toată lumea care-l cunoaşte îi ştie, desigur, blândeţea sa, spiritul său pătrunzător şi plin de farmec, adeseori muşcător, dar niciodată plin de patimă, cu care dezarmează chiar şi pe duşmanii săi”3.

După revenirea în ţară, Epureanu şi Cuza s-au implicat în mişcarea aflată la originile Revoluţiei de la 1848 din Moldova, făcând opoziţie politicii domnitorului Mihail Sturdza. Au participat activ - alături de alţi paşoptişti moldoveni - la evenimentele revoluţionare din faţa hotelului Sankt Petersburg din Iaşi (27-28 martie 1848) şi au semnat Petiţiunea-proclamaţie, militând pentru Unirea Principatelor. În casa lui Alexandru Mavrocordat, unde aşteptau răspunsul lui Mihail Sturdza la petiţie, ei şi alţi tineri revoluţionari au fost arestaţi, urmând să fie exilaţi în Imperiul Otoman, sub escortă. Cuza a încercat să opună rezistenţă, fiind grav rănit la picior. Cei 13 revoluţionari arestaţi au fost duşi la Galaţi. În drumul lor pe Dunăre, spre Brăila şi Măcin, Epureanu, Cuza şi alţi patru revoluţionari au reuşit să evadeze, după ce Elena Cuza a intervenit cu bani la consulul englez Cuningham. De la Brăila, cu sprijinul

1 Dumitru Ivănescu, Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p. 74; Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, vol. 2-C, Bârlad, Primăria Municipiului Bârlad, 2001, p. 408, p. 436; Gheorghe Platon, Moldova şi începutul revoluţiei de la 1848, Iaşi, 1993, p. 16-19. 2 N. G. Rădulescu, Manolachi Kostachi Epureanu, Bârlad, Imprimeria George Caţafany, 1885, p. 17; Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. II, Bârlad, 1912, p. 378; Emil Ioachimovici, O pagină din istoria politică a României. Manolache Costache Epureanu, Bucureşti, 1913, p. 87. 3 Emil Boldan, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri. Corespondenţă, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 37; Arhivele Naţionale (ale Statului) Bucureşti, Colecţia Hurmuzaki, dosar 316, fila 26; Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitate naţională (1834-1849), Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 138-140.

50



consulului englez de acolo, care i-a protejat şi a refuzat să-i predea autorităţilor române, revoluţionarii s-au îmbarcat la bordul vaporului austriac „Frantz” şi au plecat cu paşapoarte false spre Giurgiu, Vârciorova şi, de acolo, la Pesta. De aici, Manolache Costache, Cuza şi Lascăr Rosetti au hotărât să ia legătura cu revoluţionarii români din Transilvania, participând la Adunarea Naţională de la Blaj (3-5 mai 1848), unde s-au întâlnit cu ceilalţi revoluţionari moldoveni. De aici, Manolache Costache şi Cuza au plecat la Braşov, unde apar printre cei care au redactat programul revoluţionar Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (12 mai 1848). Tot atunci, revoluţionarii moldoveni au decis crearea unui Comitet şi organizarea unei oştiri formată din transilvăneni, bucovineni şi bănăţeni care - la semnalul fraţilor moldoveni - urmau să intre în Moldova prin trei părţi diferite.

În vederea realizării acestor acţiuni comune, Costache Epureanu, Cuza şi Lascăr Rosetti au participat la Adunarea Naţională de la Lugoj a românilor din Banat, unde au fost foarte bine primiţi, după care Epureanu şi Cuza au plecat la Pesta - de unde i-au trimis lui Eudoxiu Hurmuzaki (aflat la Viena) o scrisoare în care îi cereau informaţii despre poziţia Austriei faţă de Principatele Române. Apoi, ajunşi la Cernăuţi în iulie 1848, cei doi au activat în cadrul comitetului revoluţionar numit „Societatea română din Cernăuţi” (înfiinţ at la 26 iunie 1848 de către surghiuniţii moldoveni). Aici s-a aprobat şi programul politic intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova (redactat de Mihail Kogălniceanu), petiţionarii trimiţând manifeste politice către românii din ţară şi ţinând legătura cu revoluţionarii rămaşi la Iaşi. În paralel, se strângeau fonduri necesare continuării mişcării revoluţionare din Moldova şi se făceau eforturi diplomatice pe lângă Poartă, pentru a o convinge de fidelitatea românilor faţă de singura autoritate recunoscută: Imperiul Otoman. Numai că, din cauza epidemiei de holeră, surghiuniţii de la Cernăuţi s-au împrăştiat prin satele bucovinene, Epureanu, Cuza şi George Sion ajungând în casa primitoare de la Cernăuca, a familiei Hurmuzaki, unde se constituise un adevărat club politic, literar şi artistic. Toată această perioadă de exil a consolidat relaţiile de prietenie dintre Epureanu şi Cuza, ei ajutându-se cu bani şi trimi ţând scrisori către familiile lor.

La 6 decembrie 1848, Manolache Costache Epureanu a plecat la Paris, acolo alăturându-se vechilor săi prieteni V. Alecsandri, Iancu Alecsandri, Lascăr Rosetti şi Costache Negri. La sfârşitul lui ianuarie 1849, li s-a alăturat şi Al. I. Cuza, sosit împreună cu soţia sa, Elena. Această perioadă pariziană i-a apropiat şi mai mult pe cei doi, Epureanu împrumutându-se cu bani de la Cuza, pentru a-şi întreţine copii aflaţi la studii în străinătate. Cele două familii comunicau cu membrii lor din ţară prin intermediul scrisorilor, le trimiteau acestora şi bani, iar Epureanu câştiga comisioane de la Cuza de pe urma activităţii sale de curierat.

Interesant este portretul pe care Epureanu i-l zugrăvea lui Cuza în această perioadă pariziană: “Cuza era atât de retras şi de stângace de obicei, dar acum parcă prinsese ceva din purtările şi uşurinţa francezului, în aşa încât să se simtă bine în mijlocul străzii zgomotoase şi vesele. Dar pe lângă acestea, îşi adânci spiritul şi cultura, subţiindu-şi gustul şi îmbogăţindu-şi mintea prin lectură şi convorbirea oamenilor de seamă din acea vreme. Întrecea, astfel, prin întinderea ideilor sale, pe mulţi dintâii noştri compatrioţi” 4. La fel, Cuza - într-o scrisoare adresată lui Iordache Lambrino - îl caracteriza astfel pe Epureanu: “Manolaki Kostaki e de o simplitate rară, căci fuge de alaiuri şi parade pompoase, dispreţuieşte luxul şi tot ceea ce de aproape sau de departe formează plăcerile omului materialist. Din contra, tot ce priveşte ştiinţa şi arta, frumuseţile naturii chiar, îl încântă, îl înduioşează până la lacrimi. Citirea unei tragedii, ascultarea unei melodii, privirea unui tablou frumos, găsesc în Manolaki Kostaki un admirator profund, iar spiritul său parcă nu a pierdut niciodată focul

4 Emil Ioachimovici, op. cit., p. 91; Elena Monu, Istoria unei familii – Costache, Iaşi, Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”, 2008, teză de doctorat (manuscris), p. 170; Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , Iaşi, Editura Junimea, 2001, p. 31; Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1995, p. 212.

51



tinereţii pentru toate simţirile nobile şi măreţe. Şi totuşi pe Manolachi Epureanu l-am iertat ca urmare a firii sale copilăreşti, căci în ochii mei purtarea lui în toate afacerile parcă e a unui copil îndărătnic” 5.

III. Unioniştii Al. I. Cuza ş i Manolache Costache Epureanu La 15 august 1849, Epureanu, Cuza şi alţi exilaţi moldoveni au revenit în ţară, odată

cu domnia lui Grigore Al. Ghica în Moldova. Epureanu a locuit alternativ la Bârlad, la Epureni şi la Iaşi, unde se mai întâlnea arareori şi cu Al. I. Cuza. Între 1854-1856, Manolache Costache a fost numit de către domnitorul liberal Grigore Al. Ghica ca preşedinte al Divanului de Întărituri de la Iaşi, unde - ca judecător - a ştiut de fiecare dată să dea dreptatea celui care o merita. Tot atunci, Cuza a primit şi el funcţii de răspundere: preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne, pârcălab de Covurlui. Ambii au fost integri în aceste funcţii ş i nu au cedat insistenţelor politice.

Într-un context extern favorabil, patrioţii moldoveni au înfiinţat, la 30 mai 1856, Comitetul Central al Unirii din Iaşi, în cadrul căruia Cuza şi Manolache Costache au fost aleşi. Din partea ţinutului Tutova, actul de înfiinţare al Comitetului Unionist din Bârlad îi atestă ca membri şi pe cei doi, alături de alte 134 persoane, dintre care Constantin Sturza, Ioan Miclescu, aga Costin Emanoil, Iorgu Radu şi mulţi profesori de la Gimnaziul Codreanu6.

Teama unioniştilor că se vor comite ilegalităţi la alegerile pentru Adunarea Ad-hoc a Moldovei s-a adeverit: caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat listele de alegători, fiind omişi Epureanu şi Cuza. Printre cei care vociferau vehement împotriva abuzurilor domniei lui Mihail Sturdza se număra şi prietenul lor comun, Gheorghe Lambrino. De altfel, multe din memoriile unioniştilor moldoveni către Turcia sau către comisarii europeni şi care condamnau ilegalităţile pentru aceste alegeri au fost redactate şi de Epureanu şi Cuza. Tocmai de aceea, în urma alegerilor corecte din septembrie 1857 şi ca urmare a rolului lor de unionişti extrem de activi, Manolache şi Cuza au fost aleşi deputaţi în Divanul Ad-hoc al Moldovei.

Ca membri ai Adunării ad-hoc din Moldova, ei au contribuit la realizarea Regulamentului Divanului şi au avut iniţiative în domeniul legislativ, juridic şi administrativ. De exemplu, alături de alţi 17 deputaţi, au redactat actul care cuprindea “cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării”, prezentat în forma finală de Mihail Kogălniceanu în faţa Adunării ad-hoc (octombrie 1857). Totodată, Epureanu a prezentat un Raport, care cuprindea probleme de organizare internă ale viitorului stat român, militând pentru o legislaţie comună a celor două Principate. În fine, ca membru în Divanul Ad-hoc al Moldovei, lui Manolache Costache i-a revenit sarcina de a întocmi un Raport cu cele 12 principii ce vor sta la baza viitoarei Constituţii a ţării. El şi Cuza au apărat drepturile cetăţeneşti şi au militat pentru autonomia ţării ş i a Bisericii.

Ales ca membru în Adunarea Electivă a Moldovei care trebuia să aleagă viitorul domnitor al ţării (decembrie 1858), Epureanu a votat împotriva validării prinţului Grigore Sturza ca deputat şi, apoi, candidat la domnie, dar a intervenit în favoarea amicului său, Constantin Hurmuzaki. Apoi, el şi alţii au încheiat un legământ prin care donau o parte din moşiile lor lui Costache Negri, pentru a-l ajuta pe acesta să ajungă domnitor al Moldovei, numai că Negri a ajuns deputat de Ismail şi a respins oferta amicilor săi. În fine, întruniţi încă din seara zilei de 3 ianuarie 1859, de către Anastasie Panu, în casa lui C. Rolla din Iaşi (sala

5 Dumitru Ivănescu, Virginia Isac, op. cit., p. 78; Unirea Principatelor Române oglindită în literatură, antologie, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 51; Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei "Populară", 1897, p. 171; Alexandru Beldiman, Unirea. Amintiri din tinereţe, în “Uricarul”, XVII, Bucureşti, 1879, p. 12. 6 Traian Nicola, op. cit., p. 408; Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, doc. CXLVII, p. 250; “Ioan Neculce”, fascicolul IV, Iaşi, 1924, p. 223; Iacov Antonovici, Fraţii Gheorghie şi Neculai Roşca Codrianu, Bârlad, 1908, doc. XV, p. 36-37; “Gazeta de Moldova”, nr. 71, Iaşi, 9/21 septembrie 1857; Mihai Cojocariu, op. cit., p. 213.

52



„Elefant”), reprezentanţii de seamă ai Partidei Naţionale (printre care şi Epureanu) l-au desemnat pe colonelul Al. I. Cuza drept candidat la domnie, dorind ca viitorul domn să nu fie din rândul marii boierimi, aşa încât, la 5 ianuarie 1859, Cuza devenea domnitorul Moldovei.

Imediat după această alegere, Epureanu era entuziasmat de noul conducător şi îl descria astfel într-o scrisoare către un amic francez care era curios asupra firii proaspătului ales: “Alexandru Cuza a fost ales domn pentru cinstea ireproşabilă şi independenţa caracterului său. Este un foarte bun camarad, jovial, nu este făţarnic, nu iubeşte luxul, nici morga aristocratică, nu iubeşte banul, o persoană cu simţ al dreptăţii înnăscut, inteligent. Însă, în acelaşi timp, el începe să fie destul de credul, extrem de uşor de controlat şi i se dezvoltă ceva pasiuni devastatoare: caii, nopţile pierdute, jocurile de cărţi şi, mai ales, femeile”7. Era evident că alegerea lui Cuza constituia pentru Occident o surpriză şi o curiozitate.

Este sigur că şi proaspătul domnitor Cuza - atunci când se gândea deja la noii săi colaboratori - îl avea în vedere şi pe bunul său prieten Epureanu, pe care-l considera “ un om robust şi cu statura unei persoane puternice, blând, dar timid, chiar amabil şi gentil, însă cu mare prestigiu. Ca activitate intelectuală, a probat destul de mult în toată viaţa lui politică. Marele bărbat Manolaki Epureanu nu poate suferi şi nu vrea iarăşi nimic să se petreacă în afară de patria lui, faţă de care ar putea da altă faţă aspirărilor ei şi poziţiei ce ocupă. Deşi pare un boier de viţă veche, nu ai cum să nu-i preţuieşti cinstea şi onorabilitatea exemplară” 8.

IV. Reformatorii Al. I. Cuza ş i Manolache Costache Epureanu Imediat după Unirea de la 24 ianuarie 1859, în primul an al domniei lui Al. I. Cuza,

Manolache Costache Epureanu a devenit un bun slujbaş al noului domn şi a deţinut timp de 32 de zile funcţia de ministru al Justiţiei, apoi a fost ales, la 14 martie 1859, ca membru al Comisiei Centrale de la Focşani. La 27 aprilie 1859, a fost numit de Cuza în funcția de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Moldovei, cumulând în timp şi funcţia de ministru al Finanţelor şi al Justiţiei. Ca urmare a solicitării prospătului domn, primul-ministru Manolache Costache a demarat acţiunea de evaluare a bunurilor mănăstireşti, cu toată opoziţia mitropolitului Sofronie Miclescu. În toamna aceluiaşi an, Epureanu a stabilit contacte cu un grup de finanţişti şi oameni politici francezi, în vederea obţinerii unui împrumut care “ să servească pentru creaţiuni naţionale şi pentru lucrări de utilitate publică” 9. În calitate de premier al Moldovei (27 aprilie 1859-3 aprilie 1860), Manolache Costache a condus două guverne.

Ca premier al Moldovei, Epureanu a început recensământul populaţiei şi înlăturarea privilegiilor fiscale, optând pentru o unitară fiscalitate asupra locuitorilor ţării (inclusiv străinii). El a coordonat, totodată, şi acţiunea de secularizare a averilor mănăstirilor neînchinate (chinovii), a încurajat crearea unei universităţi la Iaşi, a luat măsuri de modernizare a armatei (înfiinţarea unui batalion de geniu) şi a încercat înfiinţarea unor instituţii de credit (Banca Naţională şi Creditul Funciar). În al doilea guvern, pe care l-a prezidat, Epureanu a ocupat şi funcţia de ministru de Interne.

Strategia lui Cuza de împlinire a Unirii şi de a apropiere a moldovenilor de munteni l-a adus pe Manolache Costache şi în funcţia de premier al Munteniei. Guvernul Epureanu de la Bucureşti (13 iulie 1860-17 aprilie 1861) a avut câteva realizări notabile, printre care amintim: unificarea Caselor Publice cu cea a Ministerului de Finanţe; generalizarea contribuţiilor fiscale (bărbaţii majori plăteau impozitul personal şi taxa pentru drumuri); 7 Traian Nicola, op. cit., vol. 2, p. 448; Dumitru Ivănescu, Virginia Isac, op. cit., p. 81; Alexandru Beldiman, op. cit., p. 34; C. Râureanu, Vodă-Cuza. Pilde şi întâmplări din viaţa sa, Bucureşti, 1899, p. 29; Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 177. 8 Biblioteca Academiei Române, Fond “Arhiva Cuza”, Bucureşti, dosarul 31, fila 21; Emil Boldan, op. cit., p. 39; R. Rosetti, Scrieri, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 703; Dumitru Ivănescu, Virginia Isac, op. cit., p. 83. 9 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Iaşi, 1903, p. 12; Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1995, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 11; Emil Ioachimovici, op. cit., p. 101.

53



reorganizarea inginerilor hotarnici; elaborarea unui proiect de înfiinţare a unei Bănci Naţionale cu capital majoritar privat, dar controlată de stat etc. În guvernul său, Epureanu a fost şi ministru de Interne, ministru de Finanţe, ministru de Control şi a deţinut şi alte funcţii importante. Din păcate, în noiembrie 1860, premierul Manolache Costache a respins proiectul reformei învăţământului al ministrului de resort - Vasile Boerescu, considerându-l prea radical, deşi ini țial a acceptat unificarea învăţământului din Principatele Unite.

Totodată, Epureanu şi-a exprimat opinia şi în problema agrară, arătând că orice iniţiativă de îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii trebuia să ţină cont de legislaţia prevăzută anterior. El propunea ca “proprietarul să rămână liber pe pământul său, iar ţăranul să rămână liber pe munca sa”, chiar dacă proprietarul era obligat să lase ţăranului însemnate părţi de moşie în folosinţă, contra unor redevenţe. În fine, conflictul cu Adunarea Legislativă munteană şi apoi dizolvarea ei a făcut ca, la 14 aprilie 1861, guvernul Epureanu să primească un vot de blam din partea noii Adunări şi să fie dat în judecată, printre altele, pentru presupuse nereguli în alegeri şi pentru abuzuri în administraţie. El a fost achitat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie abia la 18 septembrie 1862.

Cu toate acestea, Cuza făcea următoarea remarcă despre această guvernare a lui Epureanu: "Nu am cunoscut un ministru mai onest în aplicarea regimului nostru constituţional decât reputatul Manolaki Kostaki.", în timp ce chiar fostul prim-ministru Epureanu îşi justifica astfel primul său ministeriat din Bucureşti: "Nu am fost slab, am fost moderat, iară moderaţiunea guvernului nu e un semn de slăbiciune, ci de tărie! Violenţa numai este slăbiciune, în timp ce moderaţiunea, când este bazată pe lege, dă putere, insuflă încredere tuturor cetăţenilor că există un guvern care apără onoarea, familiile şi averile cetăţenilor"10.

Umbre de moralitate încep să se aștearnă asupra lui Epureanu, când a început din nou să se împrumute de la Cuza şi de la alţi prieteni, cheltuind enorm pentru întreţinerea la şcolile din Germania şi de la Viena a celor trei copii ai săi. Manolache Costache avea în casă una din cele mai mari biblioteci din Moldova, pe care însă a fost nevoit să o vândă. La jocurile de şah îi lăsa contra cost pe adversari să câştige, printre care pe Cuza, Alecsandri şi Iordache Lambrino, dar şi pe un ministru englez. “Oricum - îi scria Cuza lui Kogălniceanu - pe lângă identitatea şi spiritul pus totdeauna la locul lui, este de observat încă la Manolaki Epureanu firea capricioasă şi imprevizibilă, dar moderată şi onestă, considerând că extremele sunt periculoase şi ostile ţării” 11.

În altă ordine de idei, la 9 martie 1862, printr-o lege organică, a fost creat un Comitet Legislativ Provizoriu, care să omogenizeze legislaţia şi instituţiile juridice din cele două Principate Unite şi să redacteze noile legi ale ţării, iar din el făceau parte miniştri, deputaţi şi, bineînţeles, Costache Epureanu - cel care era singurul competent, având doctorat în drept. Bucurându-se de o mare autoritate politică, în primăvara lui 1862, lui Epureanu i s-a propus, de către Vasile Boerescu şi G. Costaforu, să constituie o grupare politică centristă, în care să includă personalităţi politice liberale şi conservatoare.

Dincolo de toate acestea, Epureanu a acceptat colaborarea cu guvernul Kogălniceanu până în aprilie 1864, când Adunarea a dezbătut proiectul legii rurale, criticat de Manolache şi caracterizat de el drept “socialist, spoliator, pentru că-i sărăceşte pe moşieri, şi incendiar, pentru că va provoca un război civil”12. De fapt, mai mulţi conservatori (printre care şi 10 G. Panu, Portrete şi chipuri parlamentare, Bucureşti, 1892, p. 44; V. Boerescu, Discursuri politice (1859-1873), Bucureşti, 1910, p. 583; Istoria românilor, VII. Constituirea României moderne (1821-1878), coord. acad. Dan Berindei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 531. 11 George Sion, Suvenire contimporane, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 14; V. Boerescu, op. cit., p. 576; Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. III, Bucureşti, 1889, doc. 384, p. 531-532; Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985, p. 183. 12 Manolache Costache Epureanu, Chestia locuitorilor privită din punct de vedere al Regulamentului Organic şi al Convenţiei, Iaşi, 1860, p. 8 şi 22; G. Panu, op. cit., p. 46; Istoria românilor, VII. Constituirea României

54



Epureanu) se opuneau proiectului de împroprietărire a ţăranilor şi l-au acuzat pe Kogălniceanu că vrea să devină “rege al ţăranilor”. După ce proiectul de lege a fost respins de Adunare, la 13 aprilie 1864, domnitorul Cuza l-a însărcinat chiar pe Manolache Costache să realizeze acest deziderat naţional, dar printr-o lovitură de stat. Epureanu a refuzat, căci nu concepea violenţa în politică, fapt pentru care a fost apoi acuzat pe nedrept că e retrograd şi că ar fi potrivnic cauzei ţăranilor, deşi el semnase programul paşoptist de împroprietărire a acestora. După acest episod, iată ce spunea Cuza despre Epureanu: "Manolaki Kostaki este un om bun, cinstit, dar fără mare statornicie şi, ca toate naturile de artist, uşor se entuziasmează şi uşor se descurajează. La cea mai mică dificultate, el se dă înlături, părăsind situaţiuni excelente, pe care ar fi putut să le păstreze"13.

După cum observăm, dacă între anii 1859-1861 Manolache Costache a fost principalul colaborator şi sfătuitor al lui Al. I. Cuza, între 1862-1864, el s-a îndepărtat treptat şi discret de acesta, apropiindu-se mai mult de conservatori. După lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Cuza, Epureanu şi alţi francmasoni au trecut în tabăra opozanţilor domnitorului. După ce a fost ales preşedinte al Adunării Elective, el l-a criticat pe Cuza pentru lovitura de stat şi pentru regimul său autoritar, reproşându-i că prin acestea a îndepărtat “oameni care au luptat timp de 20 de ani pentru drepturile ţării” 14. Totodată, Epureanu a atacat reformele guvernului, mai ales Legea Instrucţiunii Publice, tolerând discursurile nedrepte împotriva lui Cuza şi a guvernului Kogălniceanu. Ca atare, guvernul şi domnitorul - uzând de prerogativele din Actul adiţional - l-au înlăturat din postul de preşedinte al Adunării Elective, la 4 ianuarie 1865. Întrucât marii proprietari de pământ duceau lipsă de forţă de muncă în perioada producţiei agricole, premierul Kogălniceanu a elaborat Legea tocmelilor agricole (1866), prin care moşierii puneau sub tutelă pe ţărani, afectându-le drepturile civile şi politice şi contracarând, astfel, reforma agrară din 1864. Epureanu considera că interdicţia civilă a ţăranilor atrăgea după sine şi pe cea politică, reprezentând - de fapt - o întoarcere în timp.

♦♦♦

După abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866) şi desemnarea lui Filip de Flandra ca principe al României, Adunarea Deputaţilor şi premierul Ion Ghica i-au cerut lui Epureanu să conducă delegaţia care urma să plece la Istanbul, pentru a obţine validarea acestui candidat la tron. Deoarece Filip nu a acceptat oferta politicienilor români, Adunarea Electivă - al cărui preşedinte era Epureanu - l-a ales pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen să ocupe tronul. Astfel, la 10 mai 1866, Carol I a fost proclamat domnitor al României şi a depus, după citirea textului de către Epureanu, jurământul de credinţă către țară.

Aşadar, comportamental, Epureanu s-a îndepărtat de Cuza şi s-a asociat cu liberalii de toate nuanţele, deşi doctrinar a rămas un conservator care a criticat viziunea liberală asupra modalităţii şi ritmului de modernizare a societăţii româneşti. Prin instrucţie şi cultură, el nu era de acord cu liberalii de a copia modelul occidental de dezvoltare, fără măcar a-l adapta la specificul României. Totodată, gândirea politică a lui Manolache Costache a oscilat între ideile conservatoare şi cele liberale, căci el a evidenţiat elementele liberale din conceptul şi principiile conservatorismului. Deşi devenise adversar politic a lui Cuza, domnitorul declara îngăduitor despre Epureanu că: „ noi vom considera totdeauna în Manolaki Kostaki acea personalitate francă şi loială, care, când întinde mâna, e gata să răspundă la obligaţiunile ce a luat. Poate că noi nu avem aceleeaşi vederi politice ca D-sa, dar sperăm că ne vom reuni totdeauna pe acelaşi tărâm când va fi vorba de libertăţile publice, iar atunci cu toţii ne vom

moderne…, p. 533. 13 N. G. Rădulescu, op. cit., p. 19; Emil Ioachimovici, op. cit., p. 93; Elena Monu, op. cit., p. 182. 14 George Sion, op. cit., p. 43; V. Boerescu, op. cit., p. 585; A. D. Xenopol, op. cit., p. 14; Elena Monu, op. cit., p. 194.

55



da mâna cu siguranţă şi vom face să domine sistemul constituţional în această ţară”15. În replică, Epureanu a reacţionat mai târziu, în mai 1873, atunci când sicriul lui Cuza a

fost adus în ţară. Iată ce cuvinte înălţătoare spunea despre Cuza în acele împrejurări: “Omul în jurul căruia ţara întreagă suferă de întristare, a fost unul din întemeietorii junelui stat român. Cuza a aparţinut acelei generaţiuni pe care o soartă ingrată a destinat-o la munca grea şi adeseori plină de decepţiuni de-a fonda o stare de lucruri nouă într-o ţară străveche, de-a deştepta la conştiinţa naţionalităţii pe un popor care părea adormit sub greutatea nenorocilor seculare ce trecuseră peste el. Epoca de regenerare a României, adaptarea ei la viaţa modernă a familiei popoarelor europene, e strâns unită cu numele bărbatului pe care-l plângem. Cuza, împreună cu contimporanii, a formulat pentru întâia dată principiile acelea de regenerare naţională, care de atunci şi până acum s-au realizat necontenit. Luptele din trecut şi-au pierdut înţelesul lor şi probleme cu totul noi răsar în calea statului român, la rezolvarea cărora e de dorit ca generaţia actuală şi cele viitoare să lucreze cu aceeaşi dezinteresare, cu acelaşi nestrămutat patriotism de care răposatul Cuza ne-a dat un luminos exemplu... Ducându-se din mijlocul nostru, rămâne între noi pentru totdeauna acel spirit generos şi patriotic pe care îl avea. El a fost dintotdeauna reprezentantul firesc al poporului său. Reintrând în pământul părintesc, ţărâna patriei sale iubite îi va fi uşoară, pe cât timp va mai răsuna peste mormântul său limba noastră şi se vor realiza aspiraţiunile poporului nostru...”16.

♦♦♦

În concluzie, într-o societate românească a contrastelor, în care orologiile nu băteau, din păcate, la unison, timpul destinelor lui CUZA şi EPUREANU părea unicul tămăduitor pentru acţiunea politică a burghezimii româneşti în formare. De altfel, frământate de marile prefaceri înnoitoare ce se impuneau, Principatele Române aveau nevoie atunci de oameni de caracter şi care să cunoască direcţiile de dezvoltare modernă ale societăţii. Astfel de oameni politici ai epocii au fost Cuza şi Epureanu, cei care au înţeles că adevărata putere a românilor nu este dată doar de unitatea lor sau de întinderea pământului lor, şi nici de abundenţa resurselor, ci de munca, principiile morale şi seriozitatea cu care poporul îşi poate croi propriul destin. Ca atare, într-o perioadă a încrâncenatei opoziţii dintre conservatori şi liberali, când ţării părea să-i fie greu să înainteze pe drumul modernizării, ei şi-au asumat rolul de legătură între cele două lumi contrastante, îmbogăţindu-le reciproc cu noi cunoştinţe de ordin moral, juridic şi politic, trezindu-le interesul şi chiar nevoia de a se studia şi de a se înţelege una pe alta. Lor nu le-a fost uşor, dar simbioza dintre înţelepciunea rafinată, diversitatea şi policromia lor orientală şi cunoştinţele enciclopedice de tip raţionalist căpătate în Occident i-au impus între români ca pe primii mari formatori români de opinie politică.

În acelaşi timp, trebuie spus faptul că niciunde vrednicia şi măreţia inimii lor nu pot fi mai nimerit preţuite, nici unui loc nu poate a-i urma o mai adevărată şi veşnică glorie a faptelor şi memoriei lor decât la Bârlad. Lucrarea lor către bârlădeni, de a le reînnoi societatea şi de a-i reprezenta cu demnitate, a adus aici cuvenita strălucire a numelui lor. Din acest motiv, Cuza şi Epureanu reprezintă figuri singulare ale vieţii politice bârlădene, iar pentru noi ei au rămas, dincolo de a fi marii reformatori progresişti ai societăţii româneşti, făpturi stranii şi pure, de o genială claritate în previziuni, de o neînţeleasă reţinere în a persevera în

15 Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism in România, Bucureşti, 2001, p. 12; Stelian Neagoe, op. cit., p. 13. Acte şi documente relative la istoria renaşterii…, vol. III, doc. 422, p. 553-554; Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, op. cit., p. 196; Leonid Boicu, Gheorghe Platon şi Al. Zub (coord.), Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p. 321. 16 Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa …, p. 31; V. Boerescu, op. cit., p. 623; Leonid Boicu, Gheorghe Platon şi Al. Zub (coordonatori), op. cit., p. 376; Radu Rosetti, op. cit., p. 709; Ion Bulei, op. cit., p. 15; Emil Ioachimovici, op. cit., p. 121.

56



intuiţii salvatoare pentru neamul românesc. Cuza și Epureanu nu au fost copaci fără rădăcini şi nici n-au fost nevoiţi să-şi întindă

coroana sub un soare străin ca să rodească, ci ambii au constituit sinteza totală şi genială a culturii noastre politice, căci ei cunoşteau întregul program de preocupări al înaintaşilor paşoptişti şi l-au dus cu atâta mândrie în Europa, înnobilându-l cu cu extraordinara lor erudiţie. Tocmai de aceea, formându-şi cultura politică şi juridică dinspre clasici către moderni şi preluând modelul politic al deschiderii către lume şi viaţă, ei au fost anticipaţie şi sinteză a ideilor politice româneşti.

Aşadar, această prezentare a celor două mari personalităţi nu face decât să concretizeze o invitaţie la nivel de investigaţie istorică profundă, prin care ei ne apar ca figuri sintetizate poate mozaical. La urma urmei, numai prin astfel de abordări, vom putea înţelege de ce aceşti „nobili ai politicii româneşti” au avut în epoca lor o prezenţă viguroasă, conştientă, eroică, având chiar viziune şi un înalt simţ al lucrurilor posibile. Doar aşa au putut ei determina crearea unei lumi româneşti noi pe care au învăţat-o să respecte valorile modernităţii, să asculte muzica Europei, să fie întotdeauna alături de cei simpli, iar prin exemplul lor personal au format caractere şi au reuşit să rămână pe veci în mintea şi inima noastră, clasa politică românească de acum având posibilitatea să crească sub falnica umbră a exemplului strămoşilor lor. În fond, dorind fericire şi prosperitate patriei lor, Cuza şi Epureanu aspirau s-o facă liberă şi luminată, demnă de interesul şi atenţia oamenilor influenţi ai vremii, dar mai ales a oamenilor de rând ai ţării. A fost nevoie de timp pentru ca aceste visuri ale lor să se realizeze, dar important este că au crezut în ele. Oricum, vasta lor activitate ca oameni de stat se constituie şi astăzi într-un model demn de urmat şi care ar trebui revalorificat.

În fine, cu o nobleţe şi o onoare aparte, Cuza și Epureanu au avut puterea să străbată cu mintea ceaţa viitorului românimii, deşi cea mai mare izbândă a geniului lor va rămâne acea reuşită de întoarcere a poporului român cu faţa către cultura de tip politic şi către autentica elită a societăţii româneşti moderne.

Al. I. CUZA AND MANOLACHE COSTACHE EPUREANU – ELITIST FRIENDSHIP

FOR A MODERN ROMÂNIA

Alexandru Ioan Cuza and Manolache Costache Epureanu are two great personalities of Romanian political elite of the modern era. The first was the leader of the country and the second was Prime Minister. The two were part of the generation of 1848 and they fought to achieve the ideals of the Romanian people: freedom, unity, independence and modernization.

Cuza and Epureanu was the first Romanian political models in European civilization and were two outstanding personalities complexity. They helped modernize the Romanian Principalities, are always between Old World and New World.

The relationship between the two politicians Romanian - born in Bârlad - prompted us to investigate, in this study, how the political elites of that era were able to reform the Romanian society. The greatest success of their genius is the return of the Romanian people facing political culture type.

57



PETRU PONI - MĂRTURII ALE RELA ŢIILOR

CU ELITA ROMÂNEASC Ă A VREMII SALE

Monica NĂNESCU∗∗∗∗

Keywords: Petru Poni, friendships, chemist, archival documents, personalities.

Relaţiile de prietenie dintre chimistul Petru Poni şi o serie de personalităţi româneşti, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, conturează un domeniu arhivistic emblematic pentru perioada de formare a statului român modern. Dincolo de substanţa axiologică a subiectului, imaginea elitelor vremii, intermediată de filtrul legăturilor umane şi profesionale ale familiei Poni, reconsideră rolul socio-cultural jucat de importanţi reprezentanţi ai societăţii de atunci, în procesul de emancipare naţională în spaţiul economic, ştiinţific, financiar şi artistic european.

Se poate afirma că orice investigaţie de acest tip îşi pierde din aspectul de intrigă românească în profitul conturării unei veritabile retrospective, în care trecutul poate fi descris „de la sursă”, cititorul fiind informat, în notă familială, asupra unor evenimente din perspectiva intimităţii unei cronici sau din punct de vedere epistolar.

Aproape toată corespondenţă prezentată în lucrarea de faţă se află în fondul arhivistic al Muzeului „Poni-Cernătescu” din Iaşi, alături de alte surse bibliografice importante, printre care aş menţiona Cafeaua de dimineaţă a lui Aurel Leon, publicată la Editura Nord Est, în anul 1995. Ultima referinţă bibliografică ne oferă privilegiul de a descoperi o altă faţetă literară a scriitorului ieşean, cea de memorialist care lucrează cu certitudini şi cercetează trecutul, supunându-l unei operaţii de descifrare din perspectiva unor aspecte ce nu vizează, atât individualitatea în sens strict, ci datele prezenţei pe scena publică, ceea ce reprezintă un avantaj major în abordarea acestui demers.

Lumea ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se baza pe un optimism excesiv în ceea ce priveşte încrederea în puterea raţiunii şi a cunoaşterii (odată cu răspândirea pozitivismului lui Auguste Comte (1798-1857), la sfârşitul secolului al XVIII-lea), dar şi prin exprimarea liberă a ideilor, emoţiilor şi sentimentelor. Procesul de modernizare a statului român a generat atitudini diverse, în funcţie de problemele ce trebuiau rezolvate, reunind personalităţi din sfera istoriei, literaturii ştiinţei şi artei. Astfel, chimistul Petru Poni s-a înconjurat de colegi, ce au avut prilejul să-l aibă mai mult în proximităţi creative sau de pedagogie profesională şi de prieteni, deseori personalităţi marcante care i-au trecut pragul casei, încărcând-o de spiritualitate.

Istoria venerabilei clădiri ce a aparţinut familiei Poni şi care adăposteşte astăzi Muzeul „Petru Poni-Radu Cernătescu”, semnalează că locul în care altădată se organizau vestitele saloane literare amfitrionate de poeta Matilda Cugler-Poni, unde erau nelipsiţi oaspeţi ca M. Eminescu, Veronica Micle, A. D. Xenopol, I. Creangă, N. Iorga, T. Maiorescu1 ş.a. În această idee, câteva detalii referitoare la prieteni, personalităţi care au trecut pragul casei Poni, le desprindem dintr-o serie de scrisori ale Matildei Cugler-Poni, dintre care o cităm pe cea din 21.X.1887:

∗ Muzeograf, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii “Ştefan Procopiu”, Iaşi. 1 Matilda Cugler-Poni, Scrieri alese, ediţie îngrijită de Ion Nuţă, Iaşi, „Junimea”, 1976, p. 6.

58



„ Ieri a fost Creangă pe la mine. A venit să-şi caute alinarea pentru bolile lui, ştiind că dacă te mai caini altuia ţi se pare mai uşor. Găsindu-mă bolnavă de reumatism, a uitat de ale lui şi a început să-mi dea el mie reţete pentru leacuri. Mi-a propus să-mi trimită o babă care să mă oblojească. I-am zis să şi-o ţină lui şi a început să se vaite. Apoi după cum văd eu, s-a întâlnit tusea cu junghiul, a mai zis şi a plecat trist”2.

O altă scrisoare îl menţionează într-un pasaj pe N. Iorga, care a locuit o vreme la

filologul Vasile Burlă şi a frecventat casa familiei Poni, de care era legat sufleteşte: „Ce zici, dragă Puiule, de talentul tânărului nostru prieten, care a ţinut un discurs

zguduitor în parlament. Va face o carieră frumoasă acest băiat studios. L-am sărutat de bucurie. Dacă trece Xenopol pe la noi, spune-i bucuria şi lui”3.

Scriitorul Aurel Leon dezvăluie cititorilor, în volumul Cafeaua de dimineaţă, o

poveste foarte nostimă, relatată chiar de poetă, prin 1931. Astfel, în urma unei vizite făcute de scriitor în casa Matildei Cugler Poni, răsfoind prin puzderia de fotografii ce le-a trecut printre mâini, au găsit una reprezentându-l foarte sugestiv pe istoricul A. D. Xenopol:

„ Într-o după-amiază, ne trezim că vine Xenopol şi, când îşi scoate pardesiul, rămâne

în uniformă de academician. Venise să ne consulte cum îi stă. Fetele mele, Lucia şi Margareta, au pufnit în râs. Poni la fel. El nu a purtat niciodată uniforma, folosită numai pentru şedinţe solemne. Xenopol a plecat bombănind. Apoi ne-a trimis fotografia cu dedicaţie, semn că se costumase pentru fotograf”4.

Ştiind că A. D. Xenopol o iubise pe Matilda şi o ceruse de soţie înaintea lui Poni, ne

dăm seama de ridicolul acestei situaţii. Referitor la istoric, Petru Poni îi trimite, în 2 noiembrie 1914, o scrisoare Matildei, cu privire la starea de sănătate a acestuia:

„Dragă puiule, Când am plecat luni din Iaşi, m-am întâlnit în tren cu Cuza care mi-a spus că Xenopol

ar fi avut un atac şi că este paralizat. Această tristă veste a fost confirmată prin mai multe notiţe publicate în jurnale. E fără învoială o mare perdere pentru noi toţi căci ar fi putut lucra mult. Începuse să publice a doua ediţie din istoria românilor. Scosese până acum trei volume. Mi-a spus el însuşi modificările ce făcuse. Scrie-mi dacă ai aflat ceva despre starea lui” 5.

După ce Matilda Cugler se căsătorise cu Poni, în 1876, A. D. Xenopol a luat-o de soţie

pe Riria, devenită celebră prin versurile ei rizibile, publicate în „Viaţa Românească” . Tot în acest context, poate fi semnalată o notiţă, dedicată Matildei Poni, care, în 1927, publică volumul intitulat Poesii:

„Manuscript interesant găsit printre hârtii. Bine fac să vi-l trimit pentru aducerea

aminte a timpurilor trecute de mai bine de 60 de de ani. Al Dumneavoastră vechi amic şi admirator, Iacob C. Negruzzi”6.

2 Aurel Leon, Cafeaua de dimineaţă. Cele două lăzi îngropate în pivniţa caselor Poni, Editura Nord Est, 1995, p. 89. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 90. 5 Direcția Județeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, Fondul familial Petru Poni, Mapa Matilda Cugler-Poni, nr. 524 (în continuare, DJIAN). 6 Idem, nr. 642.

59



Un alt aspect interesant al prieteniilor pe care le-a legat Petru Poni cu personalităţi din sfera literaturii, aduce în atenţie neştiuta faţă a lui Alexandru Odobescu. Monograful cel mai documentat privind Tezaurul de la Pietroasa şi autorul lui Pseudokineghetikos (Fals tratat de vânătoare), omul Odobescu a fost extrem de contrariant, viaţa sa devenind un adevărat roman, deşi până acum nimeni n-a fost tentat să-i romanţeze viaţa. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe pasiuni arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea. Sinuciderea cu morfină a fost considerată o consecinţă a dragostei nefericite pentru Hortensia Racoviţă, descrisă în scrisoarea către Anghel Demetriescu, scriitorul întrutotul dedicat relaţiilor de prietenie cu: C. I. Istrati, I. L. Caragiale, B. Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Al. Odobescu7. Este interesant de amintit contextul în care Demetriescu l-a ajutat pe I. L. Caragiale, aflat într-o permanentă criză de bani, angajându-l, în 1885, ca profesor suplinitor la Colegiul „Sf. Gheorghe”, unde era director. De asemenea, în perioada 1889-1903, s-a ocupat direct de educaţia lui Mateiu Caragiale, care vorbeşte, în memoriile sale, despre Demetriescu cu multă afecţiune, numindu-l „excelentul meu director şi maestru de istorie”8, cel care i-a dezvoltat gustul pentru cercetările de heraldică de care s-a ocupat mai târziu. Odobescu se pare că a scris, în noaptea de 8-9 noiembrie 1895, două scrisori, una către familia sa şi una către Anghel Demetriescu, căruia îi mărturisea că iubita i-a fost „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii ”, făcându-l să cedeze în faţa „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor ”9. Se pare că a mai existat o scrisoare, către ministrul Poni, în care Odobescu nu mai repetă asemenea acuzaţii, deoarece Poni o cunoştea pe autoarea de manuale didactice Hortensia, născută Keminger, de la Comăneşti-Bacău, căsătorită, până în 1855, cu Alexandru Davila, împreună cu care a avut doi copii. Despărţită de acesta după trei ani, s-a căsătorit cu Dumitru Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, care a murit însă după doi ani. Odobescu a făcut pentru aceasta doamnă o adevărată pasiune, care i-a adus multă suferinţă şi umilinţe, fără şanse prea mari de ameliorare. Se pare că, însăşi soţia lui Odobescu, Saşa, a propus Hortensiei Keminger să se căsătorească cu el, însă aceasta a refuzat10. Un oarecare rol în acest refuz l-a avut şi Caragiale, probabil acelaşi ca acela jucat între idila dintre Eminescu şi Veronica Micle11. Cel mai înţelept dintre toţi s-a dovedit Petru Poni, care a împlinit şi ultima dorinţă a sinucigaşului, acoperind golul creat de acesta în banii Societăţii de Arheologie. Interesant este faptul că înainte de a lua o decizie, Poni s-a documentat, aflând că Odobescu era morfinoman încă de la Paris. Pentru a pune capăt scandalului de presă, care cerea pedepsirea acelei femei ce „l-a exploatat şi l-a înjosit pe Odobescu”12, înţeleptul ministru al Instrucţiunii Publice a transferat-o pe profesoară la Botoşani, unde aceasta, în 1906, s-a recăsătorit cu profesorul de geografie Gh. Buzoianu.

Concludente mărturii oferă şi corespondenţa purtată de P. Poni, pe atunci preşedinte al Academiei Române, cu chimistul Constantin Istrati, care îndeplinea funcţia de secretar al aceleiaşi prestigioase instituţii. La începutul primului război mondial, P. Poni se afla la Iaşi, iar C. Istrati, tot moldovean (născut la Roman), era la Bucureşti, unde avea în grijă patrimoniul Academiei Române, informându-l regulat pe preşedinte despre situaţia din capitală. Înainte ca germanii să ajungă la Bucureşti, C. Istrati a împachetat în lăzi manuscrisele Academiei şi le-a expediat la Iaşi, pentru ca P. Poni să le trimită mai departe, la Odesa, spre a fi în siguranţă. Lăzile erau numerotate şi, în scrisori, C. Istrati comunica ceea ce cuprind. Astfel, aflăm din corespondenţă, că lăzile cu numerele 16 şi 17 cuprindeau „fondul

7 Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Iaşi, Polirom, 2010, p.142-144. 8 www.romanianvoice.com/poezii/biblio/bib_caragialemi.php 9 www.historia.ro/.../amorul-onoarea-ce-s-sinucis-alexandru-odobescu-0 10 www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Nastasa/Istoria_cuplurilor.htm 11 www.observatorcultural.ro/I.L.-Caragiale-dramaturg-minor-autoreprezen... 12 pandhoraa.blogspot.com/2011/.../iubiri-in-umbra-timpului-alexandru.ht...

60



Eminescu”13, pentru care Istrati îi atrage în mod deosebit atenţia lui P. Poni. Printr-o scrisoare informativă, P. Poni îi răspunde lui C. Istrati că a expediat mai departe toate lăzile, afară de cele cu numerele 16 şi 17, pe care le-a oprit la Iaşi şi le-a îngropat în pivniţa casei, unde sunt mai în siguranţă decât la Odesa. Foarte prevăzător, această iniţiativă s-a dovedit a fi de bun augur, pentru că în fapt, Poni a salvat spre a fi cercetat apoi zeci de ani acest fond, deosebit de important şi pentru cercetările lingvistice din zilele noastre. Restul lăzilor n-au avut o soartă atât de fericită. Prin acest gest, manuscrisele poetului s-au păstrat în casa unde el a fost un oaspete de seamă şi unde, după cum povestea Matilda Cugler-Poni „pisica siameză, aşa îi ziceam Veronicăi, că era roşcată şi călca uşor ca o pisică, sosea pe portiţa de la soare-apune, deoarece prin portiţa de sus trecea uneori conu Mihalache Kogălniceanu, ce era bătrân şi bolnav, dar stătea cu familia Poni la o cafeluţă”14.

Aprecierea de care s-a bucurat chimistul Petru Poni de-a lungul carierei ştiinţifice şi profesorale este consfinţită şi de scrisoarea primită în anul 1922, din partea lui Emil Racoviţă, pe atunci preşedintele Societăţii de Ştiinţă din Cluj:

„Onorate domnule profesor În una din ultimele sale şedinţe, Societatea de Ştiinţe din Cluj v-a propus ca primul

său membru de onoare şi, conform statutelor, adunarea generală „anuală” a consfinţit cu aclamaţii această propunere. Vă rog să binevoiţi a ne înştiinţa dacă ne faceţi onoarea de a primi această alegere, prin care Societatea de Ştiinţe din Cluj a vrut să aducă respectuoasele mele omagii atât omului de ştiinţă desăvârşit, cât şi marelui „educator şi cetăţean”. Cu ocazia proclamării dumneavoastră ca membru de onoare am constatat cu duioşie că toţi conducătorii actuali ai societăţii, ca şi toţi oamenii de ştiinţă mai în vârstă la acea şedinţă, fuseseră cândva elevii d-voastră şi prin urmare aveau sădită în sufletul lor sămânţa rodnică a cuvântului d-voastră plin de înţelepciune, de patimă pentru ştiinţă şi de iubire pentru datorie”15.

Schimburile de opinii, impresiile şi comentariile, prezente în paginile corespondenţei

familiei Poni, aduc astăzi la lumină modulaţiile vieţii intelectuale ale unei epoci în care au strălucit elite româneşti esenţial conectate la pulsul cultural şi politic european. Se poate afirma că, explorând această arie de interes academic, dezvăluim de fapt o parte din imaginea relaţiilor dintre omul de ştiinţă Petru Poni şi cercul său de prieteni, aparţinând deschizătorilor de drum în cele mai diverse direcţii de evoluţie istorică şi socială.

PETRU PONI – TESTIMONIES OF RELATIOSHIP WITH ROMANIAN PERSONALITIES OF HIS TIME

The research highlights the friendships between the chemist Petru Poni and a lot of Romanian

personalities from the end of XIXth century to beginning of XXth century. Beyond of the axiologic substance of the topic, the image of elites over the times, reconsiders

the socio-cultural role played from the most important personalities of the society of that time in the national emancipation in the economic, scientific, financial and artistic space.

They say that exploring this academic interes area we reveals in fact a part of the friendships between the scientist Petru Poni and his friends' circle belonging to leads the way in the in different directions of historical and social evolution.

13 Aurel Leon, op. cit., p. 9. 14 Ibidem, p. 91. 15 DJIAN, loc. cit., nr. 649.

61



ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI BÂRLADUL.

195 DE ANI

Oltea RĂŞCANU GRAMATICU ∗ Keywords: Al. I. Cuza, Bârlad, documents, family, unionists.

Abdicarea silită în urma loviturii de stat din 11 februarie 1866, exilul, moartea

neaşteptată a lui Cuza, survenită la Heidelberg (Germania), la 15 mai 1873, aducerea prinţului străin, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pe tronul României (10 mai 1866), necesitatea consolidării noului regim politic, unele animozităţi interne, conjunctura internaţională deosebit de tensionată, lipsa unor documente importante în urma sechestrării abuzive a Arhivei Cuza şi restituirea către Academia Română abia după 46 de ani, au constituit unii din factorii pentru care personalitatea marelui dispărut să intre într-un con de umbră1.

Foştii colaboratori ai domnitorului2, cu excepţia lui Dimitrie Bolintineanu3, nu au reuşit să mai ducă la îndeplinire proiectul întocmirii unui studiu monografic despre viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza, unii dintre aceştia intrând treptat în sfera de influenţă a noii guvernări. Puţine sunt şi producţiile literare4, reprezentarea mai consistentă fiind de natură folclorică5, unde „Cuza e al doilea în fapte, după Ştefan Vodă cel Sfânt”6. I. G. Valentineanu, în lucrarea memorialistică Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă, 1859, 1866, 1873, tipărită în 1898, lansează, ipoteza naşterii viitorului domnitor în oraşul Galaţi, pornind de la unele legături ale familiei Cuza cu ţinutul Covurlui şi

∗ Unele aspecte au mai fost tratate în articolul Alexandru Ioan Cuza. Controverse istorice, în Oltea Răşcanu Gramaticu (coord.), Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Bârlad, Editura Sfera, 2008, p. 40-55. 1 D. A. Sturdza, unul dintre principalii organizatori ai loviturii de stat din 11 februarie 1866, a sechestrat în mod abuziv Arhiva Cuza, pe care a restituit-o Academiei Române în 1912, dar abia în 1928 a putut fi cercetată de specialişti (C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 5-6; Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , Iaşi, Editura Junimea, 2001, p. 210). 2 Vasile Alecsandri, Alexandru Papadopol Callimah, Dimitrie Bolintineanu, Baligot de Bayne, ibidem, p. 8. 3 Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1868. 4 Unele texte determinate de o anumită circumstanţă, având în centrul lor personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza au fost elaborate de Gh. Baronzi, V. Alecsandri, G. Creţeanu, M. Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, M. Schwarzfeld, dar povestirile literare care au avut o mare circulaţie sunt cele semnate de Al. Macedonski (actul în versuri Cuza Vodă), I. Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată şi Vodă Cuza). 5 Petre Danielescu, Alexandru Ioan I. Cuza în tradiţia populară. Poveşti şi anecdote, vol. I, Craiova, 1909; D. Furtună, Firicele de iarbă. Povestiri şi legende româneşti; L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu Vânătoru, Cuza Vodă. Istorisiri pentru popor, Piatra Neamţ, 1909; C. Rădulescu Codin, Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi Muscel, Bucureşti, 1910; V. Adăscăli ţei, De la Dragoş Vodă la Cuza Vodă. Legende populare româneşti, Bucureşti, 1966; idem, Cuza Vodă în tradiţia populară, Bucureşti, 1970. 6 „Cuza a fost cel mai bun domnitor. El a făcut toate bunătăţile în ţara noastră, a dezrobit robii, a slobozit moşiile ridicând ponturile (munca pe jumătate la boieri); moşiile călugăreşti erau stăpânite în pustiu de greci, le-a luat la stat; măsurile care până la el erau false, le-a făcut drepte. Ocaua a făcut-o de patru litre, iar baniţa de 12 oca vechi. A făcut şosele şi poduri şi chiar podul de la pescărie, din târgul Bârladului , tot el l-a făcut. A făcut biserici şi şcoli de învăţătură. Cuza e al doilea în fapte, după Ştefan Vodă cel Sfânt” (L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu Vânători, op. cit., p. 153-154).

62



această localitate (proprietăţi, funcţii deţinute, colaboratori)7. O serie de studii şi documente, apărute la începutul secolului al XX-lea, în ţară şi străinătate, nu cuprind date legate de naşterea şi copilăria domnitorului8. Cu ocazia comemorării a trei decenii de la moartea domnitorului Unirii Principatelor (1903), cunoscutul istoric A. D. Xenopol a elaborat şi tipărit Domnia lui Cuza Vodă, 1859-18669, în două volume, pe baza numeroaselor surse documentare provenind din Colecţia Doamnei Elena Cuza (1027 documente originale). Eruditul istoric fixează Bârladul drept locul naşterii lui Cuza. Astfel intra în cursa dezbaterilor cel de-al doilea oraş, cu şansele cele mai mari de credibilitate. Semicentenarul Unirii (1909) a oferit posibilitatea istoricilor10 de a se apleca mai atent asupra vieţii şi operei lui Alexandru Ioan Cuza, a Doamnei Elena Cuza, şi a colaboratorilor (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, D. Bolintineanu ş. a.). Cu această ocazie, N. Iorga sublinia că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost „un vrednic de legenda sa” şi că în jurul său s-a creat „o legendă vrednică de dânsul” 11. În 1912, Gh. Ghibănescu aduce referiri interesante despre genealogia acestui important neam moldovenesc, încă din secolul al XVI-lea12, în volumul VII, intitulat Cuzeştii, din cunoscuta colecţie Surete şi Izvoade. Accesul cercetătorilor la documentele Arhivei Cuza, după 1928, la unele mărturii ale membrilor familiei Cuza, ale colaboratorilor fostului domnitor, a contribuit la cunoaşterea mai bună a acestei perioade, a omului Cuza şi a destinului său politic13, „ura înflăcărată sau pătimaşa apologie” s-au stins, lăsând loc

7 Moise I. Pacu amintise în lucrarea sa, Cartea judeţului Covurlui, 1893, oraşul Galaţi drept loc al naşterii domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A urmat, câţiva ani mai târziu, I. G. Valentineanu, Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă.1859, 1866, 1873, Bucureşti, 1898, p. 25. 8 Colecţia Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, editate de G. Petrescu, D. A. Sturdza şi D. C. Sturdza, 1900-1909, în 10 volume; Frederic Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine, 1900, cu traducerea în limba română Istoria României contemporane, Bucureşti, 1901 (cuprinde referiri numai la perioada 1828-1866). 9 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Iaşi, 1903; idem, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a, volumul XIII, Bucureşti, p. 10. 10 N. Iorga, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea statului român, Vălenii de Munte, 1909; publicaţia „Unirea Principatelor”, tipărită în amintirea Semicentenarului din 1909, Bucureşti, 1910; N. Iorga, 100 de ani de la naşterea lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1920. 11 N. Iorga, 100 de ani de la naşterea lui Cuza Vodă, p. 6. 12 Neamul Cuzeştilor este atestat din 1630, printre reprezentanţii de seamă numărându-se marele spătar Dumitraşco Cuza, mort în 1717, în urma complotului organizat împotriva domnitorului Mihai Racoviţă; marele spătar Ioniţă Cuza, decapitat în 1778, din ordinul lui Constantin Moruzi; vornicul Gheorghe Cuza, membru în delegaţia boierilor care l-au întovărăşit pe Ioniţă Sandu Sturdza la Constantinopol pentru obţinerea domniei, autor al Jurnalului mergerii boierilor deputaţi la Ţarigrad, participant la mişcarea pentru Constituţia din 1822; vornicul Grigore Cuza, unchiul viitorului domn, participant la revoluţia de la 1848 (Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II, Iaşi, 1909, p. 64; vezi şi Emil Vârtosu, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932, p. 146; A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice, Iaşi, 1910, vol. I, p. 106, nota 45; idem, Primul proiect de constituţiune al Moldovei din 1822, în „Arhiva”, nr. 7 şi 8, 1898, p. 432; D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi privind viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea sa ca domnitor al Principatelor, în „Revista Arhivelor”, nr. 4, 1971, p. 525; idem, Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, Iaşi, Editura „Junimea”, 1973, p. 20-21). 13 Radu Bossy, Agenţia diplomatică a României la Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1931; idem, Agenţia diplomatică a României la Belgrad şi legăturile politice româno-sârbe sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1934; Victor Slăvescu, Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucureşti, 1942; Ioan Hudiţă, Franţa şi Cuza Vodă. Lovitura de stat proiectată în 1863. După documente inedite, Bucureşti, 1941; Gheorghe Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii de unitate naţională, în „Revista de Istorie Română”, II, 1932, p. 113-163; N. Iorga, Un memoriu politic către Cuza Vodă, în „Analele Academiei Române”, Memorii, Secţia Istorie, s. 3, t. XIX, 1937, p. 227-236; idem, Istoria Românilor, vol. IX: Unificatorii, Bucureşti, 1938; Andrei Oţetea, Marile Puteri şi Unirea Principatelor Române, în „Omagiul lui Ion Lupaş”, Bucureşti, 1943; Al. Lapedatu, Viaţa politică internă, în „Alexandru Ioan Cuza. 1859-1866”, Bucureşti, 1930, p. 1-32; Emil Vârtosu, Romanatul. Moneda lui Cuza Vodă, 1859-1864. Documente inedite, Bucureşti, 1941; Ion Lupaş, Istoria unirii

63



judecăţii „ liniştite şi obiective” 14. În anul 1940, apărea o interesantă monografie, dedicată Doamnei Elena Cuza, semnată de Lucia Borş15. Pe baza, mai ales, a tradiţiei locale, autoarea introduce în circuitul localităţilor legate de naşterea domnitorului Cuza, oraşul Huşi, idee agreată şi de N. Iorga16. În perioada postbelică, s-au tipărit numeroase volume de documente privind istoria României, inclusiv referitoare la Epoca Unirii şi la Alexandru Ioan Cuza17, au fost elaborate importante studii semnate de istorici români şi străini(A. Oţetea, P. P. Panaintescu, Gh. Platon, N. Adăniloaie, Cornelia Bodea, N. Corivan, D. Berindei, L. Boicu, D. Vitcu, C. C. Giurescu, D. Ivănescu, N. Ceachir, Gerald J. Bobango18, Barbara Jelavich19, Paul Michelson20 ş. a.). Cu ocazia Centenarului morţii domnitorului Cuza, s-a elaborat la Iaşi un amplu volum omagial Alexandru Ioan Cuza. In memoriam, înserând noi interpretări privind rolul personalităţii sale în realizarea Unirii Principatelor şi a marilor reforme menite să modernizeze structura învechită feudală şi să o alinieze Europei moderne, capitaliste. Revenind la problema originii bârlădene a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, după A. D. Xenopol, istoricul american T. W. Riker reia această ipoteză, în lucrarea Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale. 1856-1866, tipărită la Bucureşti în 194021. Câteva decenii mai târziu, istoricul C. C. Giurescu, pe baza cercetărilor îndelungate şi minuţioase a documentelor din Arhiva Cuza (59 de volume) şi a investigaţiilor din Arhiva Primăriei din Heidelberg, în studiul monografic Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, din 1970, introduce în circuitul de specialitate, două documente de o valoare indubitabilă, diploma de bacalaureat şi actul de deces22:

UNIVERSITÉ DE FRANCE Diplome de Bachelier en Lettres

AU NOM DU ROI Nous, François Guizot, Ministre Secrétaire d’Etat au departament de L’Instruction publique, Grand Maitre de l’Université. Vu le certificat d’aptitude au grade de Bachelier en Lettres acordé le 21 Novembre 1835 par le Doyen et les profeseurs de la Faculté des Lettres, Academie de Paris, au sieur Cousa (Alexandre - Jean) né à Berlad – departement (Moldavie) le 12 septembrie 1818. Vu l’aprobation donnée à ce certificat par l’ Inspecteur général chargé des fonctions de Recteur de l’adite Academie; românilor, Bucureşti, 1937; P. P. Panaintescu, Cuza Vodă şi unitatea naţională a românilor, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, VIII, 1929, p. 559-569; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, 1942 etc. 14 Gh. Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii de unitate naţională, în „Revista de Istorie Română”, 1932, vol. II, fasc. II-III, p. 113. 15 Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940, p. 23. 16 N. Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, a fost influenţat în luarea hotărârii de a susţine casa din Huşi, unde s-ar fi născut Alexandru Ioan Cuza, ca monument istoric, în 1940, de către Ion Lupaşcu, directorul „Convorbirilor literare”. 17 Discursuri parlamentare din epoca Unirii, 29 septembrie-14 decembrie 1861, Bucureşti, 1959; Documente privind politica externă a Principatelor în anii Unirii, 1859-1861, în „Studii”, an XII, 1959, nr. 1; Documente privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1961-1984; Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, Iaşi, 1973, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, Bucureşti, 1980; Românii la 1859, Bucureşti, 1984; Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza, 1859-1861, Bucureşti, 2000 ş. a. 18 Gerald J. Bobangă, The Emergence of the Roumanian National State, Columbia University Press, New York, 1979. 19 Barbara Jelavich, Russia and the Romanian National Cause.1848-1859, Bloomington, Indiana University, 1959. 20 Paul Michelson, Conflict and Crisis Romanian Political Development, 1861-1871, 1997; idem, Romanian Politics. 1859-1871. From Prince Cuza to Prince Carol, 1998. 21 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856-1866, Bucureşti, 1940, p. 250-251. 22 Biblioteca Academiei Române (în continuare B.A.R), Arhiva Cuza, mapa XLVI, doc. 67 şi 69; C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p. 63-65; D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , p. 23.

64



Ratifiant le susdit certificat; Donnons, par ces presentes audit sieur Cousa le Diplome de Bachelier en Lettres pour en jouir avec les droits et prerogatives qui y sont attachés par les lois et reglements, tant dans l’ordre civil que dans l’ordre des fonctions de l’Université. Fait au chef-lieu et le decan de l’Université à Paris, le 8 decembrie 1835. Le Conseiller au Conseil de l’Instruction Le Ministre Secretaire d’Etat de l’ Instruction publique exerçant les fonctions de publique. Grand Maitre de la Université ss/ indéchiffrable ss/ indéchiffrable signature de l’ Impetrante Par le Ministre ss/ Alexandre Cousa Le Conselier Sécretaire du Conseil de L’Instruction Publique nr. 6287 ss/indéchiffrable Sigile Elevé par meus. Inspecteur general Charge de l’Administration de l’ Academie de Paris. Paris le 8 decembrie 1835 ss/indéchiffrable

UNIVERSITATEA FRANCEZĂ Diplomă de Bacalaureat în Litere

ÎN NUMELE REGELUI. Noi, François Guizot, Ministru Secretar de Stat la departamentul Instrucţiunii Publice, profesor la Universitate. Având în vedere, certificatul de aptitudine cu titlul de bacalaureat în litere, acordat la 21 noiembrie 1835 de către decanul şi profesorii Facultăţii de litere, Academia din Paris, domnului Cuza (Alexandru Ioan), născut la Bârlad – Moldova, la 12 septembrie 1818. Având în vedere aprobarea dată acestui certificat de inspectorul general, însărcinat cu aceste funcţii, de rectorul numitei Academii. Ratificând sus-zisul certificat, Dăm, prin aceste prezenţe, numitul domn Cuza diploma de bacalaureat în litere pentru a se bucura de drepturile şi prerogativele care-i sunt consacrate prin legi şi reglementări atât în cele de ordin civil, cât şi în ordinul funcţiilor Universităţii. Făcut în capitală şi cu pecetea Universităţii, la Paris, 18 decembrie 1835. Consilierul Consiliului Ministru Secretar de Stat Instrucţiunii Publice al Instrucţiunii Publice, ss/indescifrabil Profesor la Universitate Semnătura ss/indiscifrabil Alexandru Cuza Pentru Ministru Consilierul Secretar Nr. 6287 al Consiliului Instrucţiunii Publice ss/indescifrabil Sigiliu Eliberată de noi, Inspectorul general însărcinat cu administraţia Academiei din Paris. Paris, 8 decembrie 1835 ss/ indescifrabil23

23 Fotocopia Diplomei în B.A.R., Arh. Cuza, mapa XLVI, doc. 69.

65



Grossherzogtum Baden Kreis Mannheim Amtsgericht Heidelberg Gemeinde Heidelberg

AUSZUG AUS DEM TODTENBUCH DES JAHRES 1873 Am 15-ten Mai 1873 erschien vor dem Standesbeamten der Gemeinde Heidelberg Chirurg Gustav Dobelmann wohnhaft zu Heidelberg welcher ein Bekannter des Verstorbenen zu sein angab, und erklärte dass am fünfzehnten Mai des Jahres eintausend achthundert dreiundsiebzig vormittags halbsieben Uhr zu Heidelberg verstorben seie Alexander Johann Cousa gerboren zu Bucharest wohnhaft zu Florenz in Italien 53 Jehre alt gast von Rumänien und Ehemann der Helena Cousa geboren zu Gräfin von Rosetti wohnhaft zu Florenz. Nach geschehener Vorlesung und Genehmigung wurde diese Urkunde von dem Erschienenen von dem Standesbeamten und dem Rathsreiber unterschrienben. Unterschriften: des Erschienenen (ss) G. E. Dobelmann; des Standesbeamten (ss) Krausmann; des Ratscreibers: Vert. (ss) Schmidt... füe den dienstlich verinderten Ratschreisber. Siegel: (Unleserlich) Die Uebersinstimmung dieses Auszuges mit dem Totenbuche bezeugen: Heidelberg den 17-ten Mai 1873, der Standesbeamte: Ves (ss) Shiele: der Ratschreiber: (ss) Unleserlich. Siegel. (Unleserlich). Mit Genehmigung des Grossherzöglichen Amsgerichts Heidelberg bom dreiundzwanzugstem Mai eintausendachthundertdreiundsiebzig Beilage 32 wird diese nötige Eintraggrafie benachrichtigt, dass statt „Bucharest” zu-lesend ist „Birlad” und statt „Gräfin von Rosetti” nur „von Rosetti”. Der Standesbeamte: Vert.(ss) Shiele. Siegel: (Unleserlich). Die Aechtheit des vorstehenden Siegels und der Unterschriften des Standesbeamten und des Rathschreibers bestätiget Heidelberg den 23 ten Mai 1873 Gr. Amtsgericht, Gerichtsnotar: (ss) Unleserlich. Siegel: Gr. Bad. Amsgericht Heidelberg

MARELE DUCAT BADEN Judeţul Mannheim. Judecătoria Heidelberg.

Municipalitatea Heidelberg.

EXTRAS DIN CARTEA DE DECESE A ANULUI 1873 La 15 mai 1873 s-a prezentat în faţa funcţionarului Stării civile a municipalităţii Heidelberg chirurgul Gustav Dobelmann, domiciliat în Heidelberg, care a comunicat că este o cunoştinţă a celui decedat, şi declară că în ziua de 15 Mai a anului una mie opt sute şaptezeci şi trei, la orele unu şi jumătate, la Heidelberg a decedat Alexandru Ioan Cuza născut în Bucureşti, soţul Elenei Cuza, născută contesă de Rosetti, domiciliată la Florenţa. După efectuarea citirii şi aprobării, acestui document a fost semnat de petiţionar, de funcţionarul stării civile şi de secretarul consiliului. Semnăturile: ale petiţionarului: (ss) G. E. Dobelmann; a funcţionarului stării civile (ss) Krausmann; a secretarului consiliului: Locţiitor, Schmidt, pentru cel lipsă din motive de serviciu. Sigiliu (indescifrabil) Conformitatea acestui extras cu cartea de decese o adeveresc: Heidelberg, la 17 mai 1873, funcţionarul stării civile: Locţiitor (ss) Shiele; secretarul consiliului (ss) indescifrabil. Sigiliu: (indescifrabil) Cu aprobarea judecătoriei ducale din Heidelberg din douăzeci şi trei mai una mie opt sute şaptezeci şi trei, anexa 32, se înştiinţează necesitatea înscrierii că în loc de „Bucureşti” se va citi „Bârlad” şi că în loc de „Contesa de Rosetti”, numai „Rosetti”. Funcţionarul stării civile: Locţiitor (ss) Shiele.

66



Sigiliu (indescifrabil). Autenticitatea sigiliului de faţă, cât şi a semnăturilor funcţionarului stării civile şi a secretariatului consiliului se confirmă, la Heidelberg pe 23 mai 1873, de Judecătoria Ducală: Notar judecătoresc (ss) indescifrabil. Sigiliu: Marele Ducat Baden. Judecătoria Heidelberg24. Renumiţi istorici români şi străini (A. D. Xenopol, C. C. Giurescu, T. W. Riker, Gh. Platon, D. Ivănescu ş. a.) susţin Bârladul ca loc al naşterii lui Alexandru Ioan Cuza, pe baza următoarelor argumente: diploma de bacalaureat; Almanahul de la Gotha, monumentul funerar de la Ruginoasa, vertificatul de deces. Diploma de bacalaureat, emisă de Universitatea din Paris, precizează locul naşterii lui Alexandru Ioan Cuza la Bârlad („né à Berlad, Moldavie”), dar data menţionată este 12 septembrie 181825. Majoritatea istoricilor (I. G. Valentineanu, A. D. Xenopol, Mihai Savel, C. C. Giurescu, D. Berindei, D. Ivănescu ş. a.) s-au pronunţat pentru 20 martie 182026, aşa cum apare în Almanahul de la Gotha27, în actul de deces de la Heidelberg28, pe monumentul funerar de la Ruginoasa29. Data „se află nu numai pe monumentul funerar al lui Cuza aşezat de Doamna Elena pe fostul mormânt de la Ruginoasa, din afara bisericii – şi, desigur, soţia ştia bine data naşterii soţului ei, - şi în Calendarul de Gotha, căruia-i fusese trimisă - la cerere – de însuşi cabinetul lui Cuza prin intermediul Ministerului de Afaceri Străine român” – comenta C. C. Giurescu30. Acelaşi ilustru istoric subliniază, în continuare: „Data din diploma de bacalaureat - 12 septembrie 1818 – cred că este o eroare intenţionată; Cuza s-a declarat - sau a fost declarat - mai mare decât era în realitate, pentru a corespunde, probabil, unei dispoziţii regulamentare cu privire la minimum de vârstă cerut candidaţilor la bacalaureat. Cât despre locul naşterii, el este Bârladul; nu era nici o raţiune să se declare un alt oraş decât cel real în amintita diplomă de bacalaureat”31. Cu prilejul editării, în 1973, a volumului Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, istoricul D. Ivănescu mai introduce o sursă documentară, pentru a susţine data de 20 martie 1820: „Este vorba de o cerere adresată Secretariatului de Stat al Moldovei de către Al. I. Cuza, la 16 mai 1854, prin care solicita eliberarea paşapoartelor necesare deplasării la Karlsband32. Scrisă în întregime de viitorul domnitor, ea cuprinde semnalmentele sale şi ale soţiei şi, lucru foarte important, vârsta celor doi” 33. Pe baza celor patru surse menţionate mai sus, „una mai credibilă decât alta”, şi D. Ivănescu se alătură cercetătorilor „care au susţinut că data de 12 septembrie 1818, existentă în diploma de bacalaureat, eliberată de Universitatea din Paris, este o eroare intenţionată, Cuza declarând că e mai mare ca în

24 Idem, doc. 67. 25 N. Corivan, Precizări cu privire la funcţiile publice ocupate de Alexandru Ioan Cuza până la alegerea lui ca domn, în „Omagiul lui P. Constantinescu-Iaşi” , Bucureşti, 1965, p. 481. 26 A. D. Xenopol, op. cit. p. 10; I. G. Valentineanu, op. cit., p. 25; M. Savel, Domnia marelui domnitor român Alexandru Ioan Cuza, Bacău, 1909, p. 3; C. C. Giurescu, op. cit, p. 64; D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , p. 20-22. 27 B.A.R, Arh. Cuza, mapa XX, f. 63. Comunicarea fusese făcută, la 3 septembrie 1863, Casei de Editură Justus Perthes, pentru Almanahul Gotha, unde Bârladul e trecut ca loc de naştere. 28 Idem, mapa XLVI, doc. 67. 29 Monumentul funerar de pe fostul mormânt de la Ruginoasa, executat la sugestia Doamnei Elena Cuza, conţine Bârladul ca loc de naştere (D. Ivănescu, op. cit., p. 22). 30 C. C. Giurescu, op. cit., p. 64. 31 Ibidem. 32 Direcția Județeană Iași a Arhivelor Naționale, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, ds. 1795, f. 1310-1311 (în continuare, DJIAN); vezi şi D. Ivănescu, Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p. 286-288. 33 D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , p. 21.

67



realitate, pentru a corespunde unor dispoziţii impuse de susţinerea bacalaureatului”34. Şi conchide „împreună cu istoricii menţionaţi anterior, că data naşterii lui Alexandru Ioan Cuza este 20 martie 1820, iar oraşul său natal este Bârlad”35. Decesul lui Alexandru Ioan Cuza a fost înregistrat la 15 mai 1873, la Starea Civilă a Primăriei din Heidelberg, de către medicul său curant, chirurgul Gustav Dobelmann. În documentul menţionat, se preciza că domnitorul este născut la Bucureşti. Dându-şi seama de greşeala făcută de Dobelmann, privind locul naşterii lui Cuza, Doamna Elena Cuza a reuşit să intervină, pe lângă autorităţile germane din cadrul Primăriei din Heidelberg, şi să obţină rectificarea necesară: „Cu aprobarea Judecătoriei Ducale din Heidelberg din douăzeci şi trei mai una mie opt sute şaptezeci şi trei, anexa 32, se înştiinţează necesitatea înscrierii în loc de „Bucureşti” se va citi „Bârlad” şi că în loc de „Contesa Rosetti”, numai „Rosetti”36. În fotocopia actului de deces se citeşte cu claritate adnotarea: „Dass statt „Bucharest” zu lesend ist „Birlad”37. „La aceeaşi concluzie ajungem - preciza C. C. Giurescu, referindu-se la oraşul Bârlad ca locul naşterii lui Al. I. Cuza – de altfel şi pe temeiul actului de deces al lui Cuza; o adnotare marginală oficială a acestui act arată că locul de naştere a celui decedat nu este Bucureşti, aşa cum greşit se trecuse potrivit declaraţiei medicului curant G. E. Dobelmann care anunţase decesul, ci Bârlad”38. Studii elaborate de cercetătorii Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, au adus noi date privind familia viitorului domnitor, a cărei prezenţă este semnalată la moşia Bărboşi de Fălciu, dar şi la Galaţi şi Bârlad39. Tatăl, Ioan Cuza, născut la Bărboşi (Fălciu), în 178440, era un om cultivat, competent, cu multă autoritate, fapt ce explică numeroasele funcţii pe care le-a îndeplinit, de-a lungul anilor: sameş în ţinutul Fălciu şi Tutova, ispravnic în ţinuturile Fălciu, Tutova41, Vaslui, pârcălab de Covurlui (1831-1836)42, acordarea rangului de postelnic (1828)43, deputat în Obşteasca Adunare din partea ţinutului Fălciu (1832-1837,1838-1843)44, preşedinte la Judecătoria Covurlui (1837-1838)45. Când a fost numit pârcălab de Covurlui, în 1831, Ioan Cuza stăpânea moşia Bărboşi (Fălciu) pe care o moştenise de la tatăl său şi o va lăsa apoi fiului său, Alexandru, alături de o casă în Galaţi, „cinci magazale şi alte binale (case) la Iaşi” 46. Despre prezenţa caselor familiei Cuza în cartierul Podeni, „în Mahalaua Mijlocului din târgul Bârladului”, în perioada în care Ioan Cuza, tatăl viitorului domnitor, îndeplinea funcţiile de ispravnic de Tutova şi Fălciu, fac referiri interesante D. Ivănescu şi Virginia Isac, pe baza analizei catagrafiei din 1828, fiind „ştiut că într-un asemenea recensământ nu putea fi

34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 22. 36 B.A.R, Arh. Cuza, mapa XLVI, doc. 67. 37 Idem, D. Ivănescu, op. cit., p. 21-22. 38 C. C. Giurescu, op. cit., p. 64. 39 D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi privind viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea sa ca domnitor al Principatelor Unite, în „Revista arhivelor”, nr.4, 1971, p. 525; idem, Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, f. 20-21. 40 Ibidem, Date noi..., p. 526; D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , p. 16. 41 Documentele atestă că Ioan Cuza a ocupat funcţia de ispravnic la ţinuturile Fălciu, Tutova şi Vaslui, în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturdza, cu excepţia unei scurte perioade din anul 1827, când a fost numit pârcălab de Galaţi, pentru serviciile aduse „stăpânirii şi patriei din cruda sa vârstă în feluri de trebuinţi şi nevoi a pământului cu toată sârguinţa şi credinţa” (DJIAN, colecţia Documente, p. 784/1). 42 Idem, Colecţia Litere, dosar P/201, f. 45; idem, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, nr. 342, f. 27. 43 D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , p. 17. 44 D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi..., p. 527. 45 DJIAN, Fond Tribunalul Covurlui, dosar 27/1837, f. 11. 46 Idem, colecţia Litere, dosar P/210, f. 45; Paul Păltănea, Casele lui Cuza Vodă de la Galaţi, 1968, p. 1; vezi şi C. C. Giurescu, op. cit., p. 62; D. Ivănescu, op. cit., p. 18.

68



trecut cineva care nu avea domiciliul stabil în localitatea respectivă” 47. Trebuie avută în vedere şi tradiţia locului, transmisă din generaţie în generaţie, despre casele părinţilor domnitorului pe care le-au avut la Bârlad până în jurul anilor 1830, când părăseşte această zonă, ţinând cont de noua funcţie pe care o va deţine în continuare, de pârcălab de Covurlui, cu sediul la Galaţi. Lupu Costache menţionează în memoriile sale că, la întrunirile organizate de Comitetul unionist bârlădean în casa tatălui său, Constantin Costache, participau deseori şi Alexandru Ioan Cuza, M. Kogălniceanu, A. Panu, C. Negri ş. a. Profitând de funcţia de pârcălab de Covurlui, la care revenise după prima demisie, din 3 septembrie 1856, Cuza, le-a înlesnit primirea corespondenţei şi a publicaţiilor necenzurate de autorităţi48. Vestea dublei alegeri a lui Cuza, confirmată telegrafic, după cum consemnează tot Lupu Costache, a creat o adevărată stare euforică, între locuitorii urbei Bârlad „mari şi mici, bătrâni şi tineri, boieri, negustori, ţărani se îmbrăţişau şi se felicitau; oameni certaţi de ani de zile s-au împăcat... a fost entuziasm adevărat simţit, nu prefăcut”49.

La doar câteva săptămâni de la măreţul act al Unirii, din 24 ianuarie 1859, proaspătul domnitor poposea în satul Banca, din apropierea Bârladului, la proprietatea cumnatului său, Gh. Lambrino50. „Ca să sărbătorească pe domnitor, boierul Iorgu (Gheorghe – n. n.) Lambrino pofteşte sumedenie de boieri la el pe moşie. Cât ţinea drumul, de la hotarul moşiei până la curte s-au înşirat putinile, oale şi şomoioage muiate în păcură aprinsă de se făcuse o lumină ca ziua. Ţăranii, înşiraţi de o parte şi de alta a drumului, aşteptau în haine de sărbătoare sosirea domnitorului. Când au văzut caleaşca domnească au izbucnit cu toţii într-un glas: Ura! De clocotea văzduhul. Şi dreptu-i că din adâncul sufletului lor orbit de sărăcie şi trudă amară ieşea urarea de viaţă lungă celui cu milă de cel sărman”51.

O tradiţie locală vorbeşte şi de vizitele domnitorului în satul Stoieşeşti, comuna Banca, la moşia unei altei rude de-a sa, Scalat Mavrogheni, unde obişnuia să asculte păsurile ţăranilor şi să urmărească unele tradiţii legate de sărbători. La Bârlad, domnitorul Cuza se oprea pentru a-şi vedea prietenii şi locul natal, refuzând să i se acorde onoruri deosebite. Când afla că, totuşi, i se pregăteau, îşi schimba ruta, pătrunzând în oraş pe o altă cale52. Aici, domnitorul locuia, fie în casa cumnatului său, Gh. Lambrino, de pe strada Speranţei (astăzi strada Marcel Guguianu), fie în casa lui C. Costache (ambele case demolate). Domnitorul Cuza şi-a cultivat şi susţinut prietenii, deşi unii dintre aceştia nu au mers cu el până la capăt, iar alţii au abuzat de încrederea lui53. Unul dintre cei mai înflăcăraţi unionişti din zona Bârladului, principal colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza în primii ani de domnie, a fost Manolache Costache Epureanu. Îl întâlnim semnând Actul de Adeziune al districtului Tutova din 10/22 iunie 185654 la programul

47 D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi..., p. 525. 48 Dan Berindei, Amintiri inedite despre anii luptei pentru unire (1857-1859), în „Studii şi cercetări știinţifice. Istorie”, X, 1959, fasc. 1-2, p. 187-194 (amintirile lui Lupu Costache). 49 Ibidem, p. 190-191. 50 Gheorghe Lambrino, prieten şi cumnat cu domnitorul, era căsătorit cu Zoe, sora mai mică a Elenei Cuza, cu care a avut trei copii. După moartea Zoei Lambrino, Elena Cuza s-a preocupat de creşterea şi educaţia nepoţilor (Lucia Borş, op. cit., p. 56 -57). 51 Dan Berindei, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire, p. 194; Cuza Vodă în tradiţia populară. Antologie de literatură folclorică, alcătuită de V. Adăscăli ţei, Bucureşti, 1970, p. 46. 52 Memoriile învăţătorului bârlădean Ioan Vasiliu, scrise la îndemnul şi rugămintea episcopului Iacov Antonovici, în „Documente bârlădene”, V, 1927, p. 247. 53 Vezi Elena Monu, Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în Istoria Bârladului, ediţia a II-a, p. 246- 250. 54 Actul de adeziune al districtului Tutova a fost semnat de 134 de persoane, printre care mari boieri (Manolache Costache Epureanu, C. Sturdza, D. Cantacuzino, Toma Giuşcă, I. Miclescu), mici boieri, elemente burgheze şi intelectuale (Gheorghe Emandi, Andre V. Ionescu, dr. Emanoil Costin, Iacob Fătu, dr. Constantin Codrescu, profesorii Ioan Popescu, Constantin Nanu, Ioan Dumbravă, Ioan Carp) ş. a. (G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, op. cit., vol. III, 1889, p. 553-554).

69



Comitetului Unirii de la Iaşi, membru în Comitetul unionist al oraşului Bârlad şi ţinutului Tutova, înfiinţat la 23 martie/4 aprilie 185755, deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei din toamna anului 185756, deputat în Adunarea Electivă a Moldovei57, unul dintre cei 30 de „naţionali” care au subscris în favoarea candidaturii lui Al. I. Cuza58, prim-ministru al Ţării Româneşti, în perioada 13 iulie 1861-17 aprilie 1861. După lovitura de stat din 2 mai 1864, deşi a încetat colaborarea cu domnitorul, totuşi, el nu va trece, ca alţii, în tabăra complotiştilor. Un alt prieten şi colaborator bârlădean a fost Iorgu Radu, boierul de la Dealu Mare, lângă Bârlad, care i-a rămas credincios până la moarte. Andrei V. Ionescu, primarul oraşului Bârlad, şi Gh. Lambrino, prefectul ţinutului Tutova, participanţi la festivităţile de la Bucureşti, în zilele de 22-24 ianuarie 1862, prilejuite de recunoaşterea deplinei Uniri, au fost găzduiţi, din ordinul lui Al. I. Cuza, chiar în Palatul domnesc de pe Calea Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei), în semn de preţuire faţă de sprijinul dat de bârlădeni în lupta pentru Unirea Principatelor şi alegerea sa ca domnitor. Al ţi bârlădeni s-au bucurat de onoruri, ocupând funcţii în aparatul de stat, în timpul lui Cuza: Al. Romalo, văr primar cu Doamna Elena Cuza, Nicolae Docan şi verii primari ai domnitorului, Constantin şi Ioan Cuza, Constantin Costache59. C. Costache, descendent al unei ramuri importante, întemeiată pe la 1700, înfocat unionist şi devotat domnitorului, a fost înaintat în armată la gradul de căpitan şi a devenit aghiotant domnesc, apoi după reforma administrativă din 1865, a fost numit prefect al ţinutului Tutova. În calitate de deputat al Bârladului în Adunarea Legiuitoare, el s-a situat pe poziţii democratice, progresiste „susţinând votarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi proiectul împroprietăririi clăcaşilor ”, a vegheat la aplicarea reformei agrare, la lărgirea instrucţiei publice60. După demisia lui C. Costache, a urmat Gh. Lambrino, care, împreună cu primarul Andrei V. Ionescu, au adus importante modificări edilitar-gospodăreşti oraşului Bârlad61. Amintirea lui Alexandru Ioan Cuza era întreţinută în rândurile locuitorilor ţinutului Tutova de intelectuali devotaţi politicii de modernizare a României, a cărui promotor fusese însuşi domnitorul Unirii. Strânsa legătură a lui Cuza cu aceste locuri explică şi iniţiativa cunoscutului om de cultură şi ctitor bârlădean, profesorul Stroe S. Belloescu, privind ridicarea primului monument din ţară dedicat domnitorului reformator în satul Griviţa, în apropierea

55 Comitetul unionist al oraşului Bârlad şi ţinutului Tutova s-a înfiinţat la 23 martie/4 aprilie 1857, în casele boierului Constantin Costache, printre membri numărându-se Manolache Costache Epureanu, Gheorghe Emandi, Grigore Suţu, dr. Emanoil Costin, Iacob Fătu, Vasile Neculau, Andrei V. Ionescu, Ioan Popescu ş. a. Adeziunea la Programul Comitetului Unionist din Iaşi era exprimată deoarece „Unirea este un principiu de progres pentru care şi dorim ca să se introducă şi în ţeara noastră toate reformele care sunt în stare de a ne civiliza societatea” (ibidem, IV, p. 230). 56 Reprezentanţii ţinutului Tutova în Adunarea ad-hoc a Moldovei erau: Manolache Costache Epureanu şi Grigore Şuţu, din partea marilor proprietari, dr. Emanoil Costin, din partea orăşenilor, Vasile Neculau, din partea micilor proprietari şi Vasile Stan, ţăran pontaş, cu toţi membrii ai Comitetului unionist de la Bârlad (ibidem, VI/1, p. 24). 57 În urma alegerilor din 16-18/28-30 decembrie 1858, ţinutul Tutova şi oraşul Bârlad au trimis ca deputaţi în Adunarea Electivă a Moldovei pe Manolache Costache Epureanu, Iordache Gane, Iorgu Radu, Gheorghe Emandi (ibidem, VII, p. 172-173). 58 Pe aceeaşi listă a „naţionalilor”, alături de Manolache Costache Epureanu a subscris şi Iordache Gane din partea ţinutului Tutova (ibidem, IX, p. 463). 59 Doctorul Alexandru Romalo a ocupat funcţia de ministru; Nicolae Docan, proprietar la Docani-Tutova era văr primar, după mamă cu Alexandru Ioan Cuza. Mama sa, Zoiţa Docan, era sora lui Ioan Cuza, tatăl domnitorului; Constantin Cuza a fost prefect al judeţului Ismail. Ioan Cuza a trăit toată viaţa la Bârlad, având moşie şi casă la Fichiteşti, dar şi la Bârlad (E. Monu, op. cit., p. 249). 60 Constantin Costache şi-a împropretărit ţăranii de pe moşia Ciortoloman-Tutova, „fără a crea dificultăţi”; de asemenea, a susţinut înfiinţarea Şcolii publice nr. 2 din Bârlad (ibidem, p. 249-250). 61 Au sprijinit înfiinţarea şcolilor de băieţi nr. 3, 4, 5 şi şcolile de fete nr. 2 şi 3, pavarea Străzii Mari, asanarea unor terenuri mlăştinoase, iluminarea oraşului cu felinare, construirea unui nou cimitir „Eternitatea” (ibidem).

70



Bârladului, în anul 190462. Bustul lui Cuza din bronz este amplasat pe un piedestal înalt pe care este scris: „LUI CUZA VODĂ. În amintirea împroprietăririi ţăranilor, înălţat-au acest monument sătenii din ţinutul Tutova, împreună cu Stroe Belloescu, deputatul lor. MCMIV”63. De o parte şi de alta a statuii domnitorului erau montate două basoreliefuri, reprezentând pe principalii săi colaboratori: M. Kogălniceanu şi C. Negri. Cu ocazia inaugurării monumentului lui Cuza în ziua de 17 octombrie 1904, Stroe S. Belloescu a trimis o telegramă Doamnei Elena Cuza: „Azi, glorificându-se memoria ilustrului vostru Soţ, prin ridicarea unui monument în satul Griviţa, asistenţii la această solemnitate ţin de a lor datorie să vă aducă la cunoştinţă acest fapt, rugându-vă să primiţi asigurarea profundului lor respect. Preşedinte Stroe Belloescu”64. Argumentele istoricului C. C. Giurescu şi ale cercetătorilor ieşeni au întărit convingerea bârlădenilor asupra paternităţii lui Alexandru Ioan Cuza. În articolul Alexandru Ioan Cuza-fiu al Bârladului65, publicat în presa locală în 1972, V. Palade, directorul Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, preciza: „Graţie acestor documente şi în primul rând profesorului Constantin C. Giurescu, astăzi se cunoaşte cu precizie că domnitorul Alexandru Ioan Cuza este fiu al Bârladului”66. Monografia Municipiului Bârlad (1974) deschide capitolul Personalităţi politice şi cultural-ştiinţifice, cu Alexandru Ioan Cuza, despre care se precizează: „Născut la 20 martie 1820 la Bârlad, Cuza şi-a petrecut o bună parte din copilărie pe moşia tatălui său la Bărboşi-Huşi”67 Pornind de la faptul că unii „se află la nivelul incertitudinilor de altă dată cu privire la locul de naştere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza”, „şi aceasta din simplul motiv că nu le-au căzut în mâini nici una dintre sursele de informaţie care pun capăt îndoielilor”68, într-un alt studiu, publicat în 1980, V. Palade înserează cele două documente puse în circuitul ştiinţific de C. C. Giurescu (diploma de bacalaureat în limba franceză şi actul de deces în limba germană69, cu traducerile aferente), la care adaugă şi un document local: telegrama Doamnei Elena Cuza la mesajul de condoleanţe transmis de o delegaţie bârlădeană, la funerariile domnitorului Unirii. „Domnilor Aş fi dorit să răspund mai curând telegramei ce mi-aţi adresat. Fiţi încredinţaţi că am fost mişcată de sentimentele pioase ce v-au inspirat gândirea de a face rugăciuni pentru suflarea scumpului Prinţ defunct. Oricât de uimită sunt de manifestarea unanimă de iubire şi de recunoştinţă care onorează memoria Prinţului Cuza, vreau a şti că sunt mai deosebit simţitoare pentru suvenirile oraşului Bârlad, patria neuitată a iubitului meu soţiu. Mulţumesc din adâncul inimii mele. Elena Cuza”70.

62 Statuia domnitorului, inaugurată la 17 octombrie 1904, în satul Griviţa, era amplasată între şcoală şi biserică, alte două ctitorii ale lui Stroe S. Belloescu. Statuia a costat 5.000 lei, plus o contribuţie a ţăranilor din judeţul Tutova, de 200 lei, care a fost dată tot de Belloescu (vezi Gh. Clapa, Primul monument ridicat lui Alexandru Ioan Cuza, în „Clepsidra”, nr. 24, martie 1999, p. 2 - 4.). 63 Ibidem. 64 Telegrama nu a mai ajuns la destinatar, fiind oprită din ordinul primului-ministru D. A. Sturdza, unul dintre complotiştii loviturii de stat din 11 februarie 1866 şi a sechestrării Arhivei Cuza, timp de 46 de ani, până în 1912, când a fost predată Academiei Române, cât şi a ministrului de interne, Vasile Lascăr (ibidem). 65 V. Palade, Alexandru Ioan Cuza-fiu al Bârladului, în „Vremea nouă”, 15 iulie 1972, p. 4. 66 Ibidem. 67 Monografia Municipiului Bârlad, 1974, p. 91. 68 V. Palade, Alexandru Ioan Cuza-fiu al Bârladului, în „Bârladul odinioară şi astăzi, Miscelaneu”, vol. I, Bucureşti,1980, p. 21-27. 69 Actul de deces a fost transcris şi tradus de Otto Gwiazdomorschi (ibidem, p.27). 70 Vezi ziarul „Semănătorul”, nr. 24, 17 iunie 1873.

71



În partea finală a telegramei, publicată în ziarul „Semănătorul”, nr. 24 din 17 iunie 1873, Doamna Elena Cuza îşi exprima gratitudinea „pentru suvenirele oraşului Bârlad, patria neuitată a mult iubitului meu soţ” 71. Publicarea acestor documente a avut un mare impact asupra opiniei publice bârlădene, cimentându-se treptat sentimentul paternităţii asupra celei mai mari personalităţi zămislită pe plaiurile Moldovei meridionale, Alexandru Ioan Cuza. „Am socotit de asemenea utilă revenirea noastră – sublinia Vasile Palade - şi pentru a crea printre bârlădeni, indiferent unde se află, acel curent de opinie, dar şi de acţiune concretă vizând ridicarea la Bârlad, în viitorul centru civic, a unui monument pe măsura celui care a fost Domnul Unirii Principatelor Române, iar pe locul unde se aflau casele părinteşti, azi dispărute, un obelisc şi un parc adecvat, care să amintească generaţiilor viitoare şi tuturor celor care vor trece prin Bârlad, că aici a rodit vlăstarul atât de măreţ şi de preţuit de întregul nostru popor, Alexandru Ioan Cuza”72. Telegrama Doamnei Elena Cuza a fost reprodusă în acelaşi volum şi în articolul Începuturile presei bârlădene - ziarul „Semănătorul”, semnat de Oltea Răşcanu Gramaticu73. Începând cu 20 martie 1981, din iniţiativa Societăţii de Ştiinţe Istorice, filiala Bârlad şi a Muzeului „Vasile Pârvan”, cu sprijinul autorităţilor municipale, au fost organizate Zilele „Alexandru Ioan Cuza” la Bârlad, între 18-20 martie, în semn de omagiu adus domnitorului născut pe plaiuri bârlădene. La dezbaterile ştiinţifice, pe parcursul celor 30 de ediţii, au participat ilustre personalităţi ale istoriografiei româneşti (D. Berindei, Dinu C. Giurescu, Gh. Platon, Al. Zub, Gh. Buzatu, D. Ivănescu, L. Boicu, N. Adăniloaie, V. Adăscăli ţei, V. Cristian, V. Russu, M. Timofte, Gh. Cliveti, M. Cojocariu, D. Vitcu, I. Scurtu ş.a.), muzeografi, profesori, oameni de cultură, prilej de a analiza diferite faţete ale personalităţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în context intern şi internaţional. Originea bârlădeană a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, legăturile sale cu unioniştii din această parte a Moldovei meridionale, atât în perioada luptei pentru realizarea acestui deziderat, cât şi în timpul domniei, sunt amplu tratate în cele două ediţii ale Istoriei Bârladului (1998 şi 2002)74 „o reuşită de prestigiu a istoricilor şi muzeografilor bârlădeni” - după cum aprecia istoricul Gh. Buzatu75. De asemenea, un amplu şi documentat capitol, intitulat Alexandru Ioan Cuza şi Bârladul, a fost înserat în volumul I a celei de-a treia ediţii a Istoriei Bârladului, ediţie de autor, aparţinând profesoarei Oltea Răşcanu Gramaticu, lansată la sfârşitul lunii ianuarie 2015. În prefaţa lucrării, academicianul Dinu C. Giurescu consemna: „Cele 3 volume oferă o cuprinzătoare perspectivă asupra evoluţiei Bârladului – din îndepărtate timpuri şi până în contemporaneitate -, aportul oraşului şi a personalităţilor sale reprezentative, la viaţa materială şi culturală a Ţării Moldovei şi mai ales a României. Efortul de documentare, analiză şi sinteză - continuat de mai mulţi ani – se cuvine subliniat şi reţinut. Iar lucrarea în sine constituie temeiul statornic al cercetărilor viitoare”76. Despre această importantă apariţie editorială, acad. Al. Zub, scria: „Un asemenea proiect, la fel de complex pe cât de ambiţios şi de anevoie realizabil, stă acum sub ochii celor interesaţi de

71 V. Palade, op. cit., p. 24. 72 Ibidem, p. 23-24. 73 Moartea lui Alexandru Ioan Cuza şi înmormântarea lui la Ruginoasa au constituit un nou prilej pentru redactorii ziarului „Semănătorul” să aducă un elogiu actului Unirii Principatelor Române şi a celor care au contribuit la edificiul statului modern român. În acest sens, se sublinia că „numele lui Al. I. Cuza va fi repurtat posterităţii ca simbol al liberalismului şi al independenţei naţionale” (Oltea Răşcanu Gramaticu, Începuturile presei bârlădene, ziarul „Semănătorul”, în „Bârladul odinioară şi astăzi”, vol. I, p. 160). 74 Istoria Bârladului, volum îngrijit şi coordonat de Oltea Răşcanu Gramaticu, ediţia I, Vaslui, Tipografia Odeon, 1998, vol. I, p. 265-283; Istoria Bârladului, ediţia a II-a, editată de Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârlad, Editura Sfera, vol. I, 2002, p. 234-250. 75 Ibidem, ediţia a II-a, 2002, p. 7-8. 76 Dinu C. Giurescu, Cuvânt înainte, în Oltea Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, Iaşi, Editura PIM, 2015, vol. I, p. 7-8.

72



istoria locală, de cultură, de artă, de figurile reprezentative produse în arealul bârlădean, cu atâtea proiecţii în restul ţării, dar nu şi dincolo de aceasta, cum se întâmplă în atâtea domenii... Într-o cadenţă ce denotă un mare devotament intelectual şi civic, profesoara Oltea Răşcanu Gramaticu a făcut astfel să apară o vastă monografie despre Istoria Bârladului, sinteză elaborată însă de-a lungul unei lungi activităţi în domeniu şi ajunsă acum la a treia ediţie, revăzută şi adăugită, la îndemâna specialiştilor, ca şi a publicului mai larg interesat de istoria urbei în cauză. Un amplu palmares ştiinţific se află la originea acestei cărţi, ca suport documentar şi ideatic, pentru noul demers, unul de caracter monografic, în sensul tipologiei propuse de un alt bârlădean, V.Pârvan, într-un studiu metodologic de la începutul secolului XX, «Adunători de izvoare,istorici şi filosofi»(1903), studiu valabil şi în zilele noastre. Este spiritul în care autoarea «trilogiei» Istoria Bârladului a făcut să apară acum, în plină criză, o asemenea lucrare, monografie şi sinteză unică, anevoie comparabilă cu alte iniţiative de acelaşi tip” 77. Originea bârlădeană a lui Alexandru Ioan Cuza este susţinută şi de generalul de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, care face referiri la activitatea militară şi contribuţia adusă în acest domeniu de col. Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României moderne: „Istoria ţării noastre a hărăzit bârlădenilor de a avea mândria că din rândurile lor, ale vrednicilor lor înaintaşi, s-a ridicat una dintre cele mai proeminente personalităţi politico-militare ale secolului trecut, în persoana revoluţionarului paşoptist şi luptătorului unionist colonelul de roşiori (cavalerie) Alexandru Ioan Cuza”78. Cu ocazia aniversării a 185 de ani de la naşterea domnitorului s-a editat un număr special al ziarului „Bârladul”, pe 20 martie 2005, în care au publicat articole acad. Gh. Platon, acad. Al. Zub, D. Ivănescu, M. Cojocariu, din partea Academiei Române, filiala Iaşi, a Universităţii „Al. I. Cuza”, a Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi, dar şi istorici bârlădeni, precum Oltea Răşcanu Gramaticu, Fănică Ursu, Gh. Clapa, Valentin Negre, Marcel Proca ş. a79. În editorialul semnat de cunoscutul om de cultură, dr. C. Teodorescu, directorul publicaţiei „Bârladul”, se sublinia: „Alexandru Ioan Cuza este domnitorul în timpul căruia s-au pus bazele statului român modern. Generaţia noastră are nevoie de o prezentare demnă, în spiritul adevărului, a vieţii şi mai ales a operei lui Cuza... Stabilirea locului de naştere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost o provocare pentru istorici. Contribuţia cercetătorilor noştri la clarificarea acestei probleme este demnă de menţionat. Avem datoria de a restaura şi reda în circuitul valoric «Casa Alexandru Ioan Cuza» şi de a susţine realizarea unei statui a Domnitorului Cuza la Bârlad”80. Înscriindu-se pe linia deschisă de iluştri înaintaşi (A. D. Xenopol, C. C. Giurescu, D. Berindei), istoricul D. Ivănescu, în studiul monografic Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, rezultat al unei investigaţii de durată în fondul documentar arhivistic din ţară şi străinătate, publicat la începutul mileniului al III-lea, susţine cu argumente mai vechi şi mai noi originea bârlădeană a domnitorului Alexandru Ioan Cuza:„În privinţa locului şi a anului naşterii sale au existat, de-a lungul timpului, mai multe opinii, dar s-a impus cea precizată de noi mai sus”81. Cinstea, îndrăzneala, dârzenia, sentimentul dăruirii faţă de interesele neamului, „ faptele sale cele mari” au constituit numeroase ocazii în care poporul i-a creat legende, i-a ridicat statui, i-a imortalizat chipul pe documente, mai ales de metal, toate menite să transmită

77 Al. Zub, Un edificiu somptuos: „Istoria Bârladului”, în „Baaadul literar”, anul IX, nr. 1(32), februarie 2015, p. 58-59. 78 C. Ucrain, Bârlad. Personalităţi militare, Bucureşti, Editura Pro Transilvania, 2005, p. 20-27. 79 Vezi „Bârladul”, săptămânal de opinie, informaţie şi cultură, ediţie specială, 20 martie 2005. 80 C. Teodorescu, Un altfel de editorial, în ibidem, p. 1. 81 D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţi, p. 19 şi urm.

73



generaţiilor prezente şi viitoare, mesajul patriotic al unei naţiuni care a ştiut să reziste vicisitudinilor timpului. Din iniţiativa Primăriei municipale, în faţa Casei Cuza din cartierul Podeni, pe un soclu, a fost fixată, pe 20 martie 1990, o placă de marmură comemorativă, iar strada a fost denumită „Alexandru Ioan Cuza”. Măsurile administrativului bârlădean şi ai altor factori de cultură au continuat în anii următori: Grupul Şcolar Industrial a primit numele de Alexandru Ioan Cuza (1997) şi un bust a fost instalat la intrarea în liceu (2000)82, pe un frumos soclu s-a montat un alt bust al lui Cuza în faţa Cercului Militar Bârlad (2003), o impunătoare statuie în bronz a domnitorului Unirii, de circa trei metri înălţime, opera sculptorului Paul Vasilescu, o replică prestigioasă a celei de la poalele dealului Patriarhiei Române din Bucureşti, a fost dezvelită la 20 martie 2008, în Piaţa Civică, care, din 2010, se va numi „Al. I. Cuza”. Cea de-a XXVII-a ediţie a Zilelor „Alexandru Ioan Cuza” la Bârlad (18-22 martie 2008) a îmbrăcat un caracter jubiliar, administrativul municipal implicându-se direct în finanţarea ridicării statuiei în bronz a domnitorului, amplasată în Piaţa Civică, baterea unei medalii şi a unei insigne jubiliare, editarea unui volum omagial Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, coordonat de Oltea Răşcanu Gramaticu, preşedinta filialei Societăţii de Ştiinţe Istorice, care a reunit principalele comunicări ştiinţifice prezentate de iluştri istorici români în cadrul Simpozionului intitulat Alexandru Ioan Cuza personalitate europeană83. În paginile volumului omagial Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, dedicat aniversării a 188 de ani de la naşterea domnitorului Cuza şi comemorării a 135 de ani de la moarte, au semnat: acad. Dan Berindei (Locul lui Alexandru Ioan Cuza în istoria naţională), acad. Gheorghe Platon (Gând despre Alexandru Ioan Cuza), acad. Alexandru Zub (Domnul Unirii – prezenţă postumă), prof. univ. dr. Nichita Adăniloaie (Cuza Vodă şi învăţământul), prof. univ. dr. Ioan Scurtu (Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza), prof. univ. dr. Gh. Cliveti, (Românii la moartea lui Cuza Vodă şi la cea a lui Napoleon al III-lea, în 1873), prof. univ. dr. Dumitru Vitcu (Unicitatea lui Alexandru Ioan Cuza), conf. univ. dr. Mihai Cojocariu („Ipoteza” masonică cu privire la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite)84, iar dintre istoricii bârlădeni: Oltea Răşcanu Gramaticu, Fănică Ursu, Marcel Proca, Elena Monu, Gheorghe Clapa, Laurenţiu Chiriac, Mihai Luca, Costel Giurcanu85. Începutul medaliilor bârlădene despre Cuza l-a făcut Societatea Numismatică Română – secţia Bârlad, care a emis două medalii unifaţă în 1985, dedicate aniversării a 165 de ani de la naşterea domnitorului Unirii Principatelor. Pe contur, circular, inscripţia: Societatea Numismatică Română, iar pe inferior: Secţia Bârlad. În câmp, textul, pe 7 rânduri: Omagiază/ 165/de ani/ de la naşterea/ domnitorului/Al. I. Cuza”/1820-198586. Medalia unifaţă Cuza, fiu al Bârladului, realizată cu acelaşi eveniment omagial, are pe contur, circular inscripţia: Societatea Numismatică Română, iar în inferior: Secţia Bârlad. În câmp, pe 7 rânduri, textul: Alexandru/Ioan/Cuza/Fiu al Bârladului/Né à Berlad/ Moldava/

82 Bustul montat în perimetrul Grupului Şcolar Industrial „Alexandru Ioan Cuza” a fost executat de sculptorul Gheorghe Alupoaie. 83 Simpozionul „Alexandru Ioan Cuza personalitate europeană”, 22 martie 2008, în ASŞIFB, fond Programe, dosar nr. 4, f. 123-124. 84 Oltea Răşcanu Gramaticu (coord.), Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Bârlad, Editura Sfera, 2008. 85 Oltea Răşcanu Gramaticu, Alexandru Ioan Cuza. Controverse istorice; idem, Doamna Elena Cuza; Gheorghe Clapa, Bârladul în anul naşterii lui Alexandru Ioan Cuza; Fănică Ursu, Ţinutul Tutova şi oraşul Bârlad în anii luptei pentru constituirea statului naţional (1856-1859); idem, Alexandru Ioan Cuza – simbolul unirii românilor; Laurenţiu Chiriac, Date istorice privind bisericile din Bârlad în timpul lui Alexandru Ioan Cuza; Marcel Proca, Despre un plan de reluare a sudului Basarabiei în timpul lui Alexandru Ioan Cuza; Elena Monu, Alexandru Ioan Cuza şi Bârladul; Mihai Luca, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza personaj literar; Costel Giurcanu, Alexandru Ioan Cuza în medalistica românească (ibidem). 86 Medalia este executată din alamă, cu diametru 60 mm, executată prin pantografiere (Costel Giurcanu, Alexandru Ioan Cuza în medalistica românească, în vol. Oltea Răşcanu Gramaticu (coord.), Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, p. 220-239).

74



182087. Cu ocazia comemorării a 120 de ani de la moartea domnitorului, Societatea Culturală „Alexandru Ioan Cuza” a emis o medalie, având pe avers bustul domnitorului încadrat de stemele celor două Principate, iar circular inscripţia: Alexandru Ioan Cuza Domn al Principatelor Unite. Fiu al Bârladului; pe revers, Stema Principatelor Unite din 1863, pe un fundal ce reprezintă heraldic tricolorul, circular, în partea superioară, textul: Societatea Culturală „Al. I. Cuza”. Bârlad, iar pe conturul inferior, tot semicircular, inscripţia pe două rânduri: 1873-1993/ 120 de ani de la moartea domnitorului88. Dezvelirea statuii domnitorului Cuza la Bârlad, în martie 2008, a facilitat şi realizarea unui proiect numismatic care să imortalizeze acest moment de excepţie pentru timpurile noastre. Pe avers, se află în centrul medaliei statuia monumentală a lui Alexandru Ioan Cuza, iar sub ea, autorul: Sculptorul Paul Vasilescu. Pe contur, inscripţia circulară: Cu prilejul dezvelirii statuii lui Alexandru Ioan Cuza, fondatorul României moderne – Bârlad, 20 martie 2008. Pe revers, în câmp, clădirea cu turn a Primăriei oraşului, turnul fiind flancat de stema oraşului şi de un medalion cu portretul domnitorului. Circular apar două inscripţii, sus: Consiliul Municipal Bârlad, iar jos: Primăria Municipiului Bârlad89. Istoricii bârlădeni au reluat cu diferite ocazii, în cadrul reuniunilor ştiinţifice, oferite, mai ales, de ediţiile Zilelor „Alexandru Ioan Cuza” 18-20 martie, în presă, la emisiunile de radio şi televiziune, argumentele deosebit de clare şi viabile ale paternităţii domnitorului Unirii Principatelor. Fără să ţină cont de documentele publicate în ultimele decenii, din arhivele interne şi externe, de studiile monografice semnate de cunoscuţi istorici, prevalând tradiţia familiei Cuza în zona Bărboşi-Huşi, originea huşeană a domnitorului a fost reluată în câteva lucrări: Istoria Huşilor (1995)90, Cuza şi Huşii de Gh. Melinte (1998)91, Huşii de ieri şi de astăzi de Vasile Calestru (2010)92. Gh. Melinte, directorul Muzeului huşean, elaborase, în 1973, o modestă lucrare în manuscris, intitulată Amintiri. 100 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, fiu al neamului românesc, ce se dorea un omagiu adus domnitorului şi a legăturilor sale cu zona Huşilor. Din paginile lucrării se desprinde cu claritate că autorul nu cunoştea documentele puse în circulaţie de istoricul C. C. Giurescu (diploma de bacalaureat, emisă de Universitatea Sorbona din Paris, şi certificatul de deces al domnitorului, dat de Primăria din Heidelberg) şi nici studiile cercetătorilor de la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi. După moartea sa, survenită un an mai târziu, manuscrisul nu a mai atras atenţia nimănui, timp de 24 de ani, până în 1998, când Constantin D. Donose, fără a fi în specialitate, s-a hotărât să-l tipărească, schimbându-i numele şi dându-i o nouă orientare, mai provocatoare Cuza şi Huşii ,

87 Ibidem, p. 236. 88 Ibidem, p. 237. 89 Au fost realizate 150 de exemplare din tombac, 60 mm. De asemenea, s-au realizat 500 de insigne, cu diametru de 24 mm, cu imaginea statuii inaugurate (ibidem, p. 238-239). 90 După ce, în Istoria Huşilor (cap. Dicţionarul personalităţilor huşene), în dreptul numelui lui Alexandru Ioan Cuza se spune că „locul de naştere al lui Cuza (şi chiar data naşterii) este controversat” şi se menţionează opiniile legate de cele trei oraşe pretendente, se ia, apoi, drept categoric punctul de vedere al istoricului Ion Lupaşcu, care „într-un studiu publicat în „Convorbiri literare”, 1939, dovedeşte că Huşul este locul de naştere, în casa de pe strada I. G. Duca, nr. 58”. În sprijinul acestei idei se argumentează cu faptul că N. Iorga, „aflat în fruntea Comisiei pentru Monumente Istorice, a luat măsuri ca, prin Decret Regal (1940), casa respectivă să fie declarată monument istoric” (Istoria Huşilor , volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p. 269). 91 Gheorghe Melinte, Cuza şi Huşii , ediţie îngrijită, schiţă bio-biblografică, note şi addenda de Constantin D. Donose, Iaşi, Editura Timpul, 1998. 92 Vasile Calestru, Huşii de ieri şi de azi, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010.

75



fără să ţină cont că aşa-zisele argumente nu mai ţineau pasul cu stadiul cercetărilor actuale93. Argumentul principal, care va fi invocat de atunci de alţi autori huşeni, va fi Decretul Regal din 15 martie 1940, semnat de regele Carol al II-lea şi de I. Nistor, ministrul Cultelor şi artelor, privind transformarea imobilului din strada I. Gh. Duca nr. 58 într-un monument istoric94. Pe o poziţie consecventă se situează Costin Clit, care, reluând unele „argumente” din lucrarea lui Gh. Melinte, dar şi documente din Arhiva Episcopiei Huşilor, încearcă să demonstreze omniprezenţa familiei Cuza la moşia Bărboşi şi legăturile strânse cu oraşul Huşi, reşedinţa de atunci a judeţului Fălciu95. Pentru a contracara interpretarea datelor furnizate de Catagrafia din 1828, favorabile domiciliului la Bârlad a familiei postelnicului Ioan Cuza, publicate de istoricii D. Ivănescu şi Virginia Isac96, C. Clit invocă acea vidomostie, din 27 decembrie 1829, întocmită de tatăl viitorului domnitor, în judeţul Fălciu, la cererea autorităţilor militare ruse (Pavel Kisselev şi Feodor Mircovici), unde se consemna pentru persoana sa: „Ioan Cuza, postelnic, familie veche, neam de 200 ani, născut în satul Bărboşi de 46 ani, locuieşte în satul Bărboşi”97. C. Clit atrage atenţia că „ în această vidomostie sunt prezentaţi boieri născuţi în Bârlad cu domiciliul şi moşiile în alte aşezări ”98. Replica a dat-o cu fermitate prof. Valentin Negre, cu ocazia dezvelirii bustului domnitorului, în faţa Cercului Militar Bârlad, în noiembrie 2003: „Chiar dacă din catagrafiile (recensămintele) vremii rezultă că tatăl viitorului domnitor era din Huşi, chiar dacă tatăl lui avea casa în Huşi, precum şi casă şi moşie în Barboşi (de Fălciu), Alexandru Ioan s-a născut la Bârlad, în casa fratelui tatălui său, din cartierul Podeni (numită azi Casa Cuza). În anul naşterii viitorului domnitor, tatăl său a locuit în această casă din Bârlad pentru că fusese numit ispravnic al ţinutului Tutova”99. C. Clit se agaţă, însă, în continuare, de orice element, mai mult s-au mai puţin important, pentru a menţine în atenţia mass-mediei impresia că acele controverse, începute cu mai multe decenii, privind locul naşterii domnitorului continuă şi că problema nu este

93 Vasile Iancu se arată entuziasmat de „datele” furnizate de lucrarea tipărită, Cuza şi Huşii (Vasile Iancu, Controversa asupra locului naşterii domnului Cuza nu s-a încheiat, în „România liberă”, din 28 noiembrie1998), în timp ce Theodor Pracsiu, mai circumspect, lasă să plutească nota de ironie: „Gheorghe Melinte aglomerează probe diverse într-o devălmăşie pitorească care naşte o scriitură fatalmente necizelată, dar captivantă (să nu uităm că avem de-a face cu un manuscris postum, asupra căruia autorul, dispărut intempestiv şi tragic, n-a mai avut posibilitatea să intervină), pentru a demonstra că Alexandru Ioan Cuza este fiu al Huşilor” (PT, nr. 339, 26-28 ianuarie 1999). 94 Într-o adevărată devălmăşie sunt înşirate date privind arborele genealogic al familiei Cuza, preluate din volumul Cuzeştii (1912) a istoricului Gh. Ghibănescu, testamentul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, opiniile lui Ion Lupaşcu, directorul „Convorbirilor literare”, bazate pe tradiţia populară a locului, unele puncte de vedere ale lui N. Iorga, preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, fotocopii după deciziile Comisiei Monumentelor Istorice, ale Prefecturii Fălciu şi Primăriei Huşi, după planurile casei din strada I. Gh. Duca nr. 58 (astăzi str. Al. I. Cuza), Decretul Regal din 15 martie 1940, semnat de Carol al II-lea şi de Ion Nistor, ministrul Cultelor şi Artelor. Casa a fost dărâmată în timpul regimului comunist. 95 „Legăturile cu oraşul Huşi sunt demonstrate şi de casa deţinută de familia Cuza în Huşi, pe strada I. Gh. Duca, nr. 58, testamentul domnitorului în care îşi arată dorinţa de-a se construi un azil Cuza la Huşi, corespondenţa marelui istoric Nicolae Iorga cu autorităţile huşene şi atenţia acordată de urmaşi. În 1886 este atestată documentar strada Cuza Vodă. În 1918 Gimnaziul Atanasie Panu este transformat în Liceul Cuza Vodă, iar în 1919, ca un omagiu adus fostei Doamne ia fiinţă Liceul de fete Elena Doamna”(Costin Clit, Date inedite privind familia Cuzeştilor , în „Clepsidra”, nr. 24, martie, 1999, p. 3). 96 D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi privind viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea sa ca domnitor al Principatelor Unite, p. 525. 97 Alexandru V. Perietzeanu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829, în „Arhiva Genealogică”, I (VI), 1994, nr. 3 -4, p. 290-303. 98 Vezi C. Clit, Cuza şi Huşii , în „Jurnalul Vasluian”, 1999, nr. 261, 262. 99 Valentin Negre, Bârlad, 15 noiembrie 2003: Cuza s-a întors acasă, în „ Păreri Tutovene”, nr. 741, 18-22 noiembrie 2003, p. 1-2.

76



încheiată, aşa cum face şi Vasile Calestru, în volumul Huşii de ieri şi de azi, editat în 2010100. În capitolul Domnul Unirii şi oraşul Huşi, V. Calestru prezintă pe scurt familia Cuza, menţionând pe tatăl său, Ioan Cuza, „ispravnic de Fălciu, apoi de Covurlui”, dar nu şi de Tutova101, apoi argumentele pentru care locul naşterii lui Alexandru Ioan Cuza este disputat de cele trei localităţi: Galaţi, Bârlad, Huşi. În doar 15 rânduri, autorul rezumă pentru Bârlad menţiunea istoricului A. D. Xenopol, cele două argumente introduse de C. C. Giurescu (diploma de bacalaureat şi actul de deces), studiile lui D. Ivănescu şi Virginia Isac, din 1971 şi 1973, privind catagrafia populaţiei din 1828, care făcea referire la casa postelnicului Cuza din „Mahalaua Mijlocului din târgul Bârlad”102. Autorul foloseşte informaţii mai vechi, şi acelea trunchiate, demonstrând o sărăcie a surselor documentare, necunoaşterea unor informaţii desprinse din numeroasele studii publicate în ultimele decenii.

Chiar dacă nu atât de acid şi categoric, precum colegul mai tânăr de breaslă, C. Clit, V. Calestru înşiruie cu lux de amănunte, pe trei pagini şi jumătate, orice îi pare a înclina balanţa în favoarea Huşilor: argumentele Luciei Borş din 1940103, cele invocate de Gh. Melinte, în 1973104 (tradiţia populară,105 toponimia,106 testamentul lui Cuza şi arborele genealogic al familiei Cuza, Înaltul Decret Regal nr. 928/15 martie 1940107), lucrări de istorie locală, de la sfârşitul secolului al XIX-lea108, lipsite de importanţă ştiinţifică, unele manuale mai vechi şi mai noi109, manuale de turism (1973),110 toate devenind „argumente categorice”111, încât pentru cititorul neavizat totul pare „credibil”. Povestioara legată de naşterea domnitorului, deşi nu ni se indică de unde a fost culeasă şi mai ales publicată, este adusă din „condei” pentru a demonstra exact ce dorea autorul: venirea părinţilor domnitorului de la Iaşi spre moşia Bărboşi, funcţia tatălui de

100 V. Calestru, Huşii de ieri şi de azi, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010. 101 Ibidem, p. 242. 102 D. Ivănescu, Virginia Isac, Date noi..., p.525-537, D. Ivănescu, Contribuţii la biografia lui Alexandru Ioan Cuza înainte de domnie, în „Cuza Vodă in memoriam”, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p. 56. 103 Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, ediţia a III, Bucureşti,1940, p. 28; vezi şi ediţia din 1992, Craiova, Editura Pelendava, p. 19. 104 Studiul lui Ion Lupaşcu, publicat în „Convorbiri literare”, pe baza tradiţiei populare, l-a determinat pe N. Iorga, director al Comisiei Monumentelor Istorice, să sprijine ideea unei case pe strada I. G. Duca nr. 58, în Huşi, unde s-ar fi născut Alexandru Ioan Cuza (Ion Lupaşcu, Supărarea lui Alexandru Ioan Cuza pe călugării greci, în „Convorbiri literare”, anul LXXII, nr. 5, 1939, p. 586), şi de aici, corespondenţa purtată de marele istoric cu edilii oraşului Huşi şi ai judeţului Fălciu (D.J.A.N Vaslui, Fond Primăria oraşului Huşi, dosar nr. 17/1940, f.1, 3, 6; vezi şi Costin Clit, Cuza şi Huşii, în „Jurnal vasluian”, 2 februarie 1999, p. 6). 105 „După tradiţia populară, părinţii domnitorului veneau de la Iaşi şi se îndreptau spre Barboşi, moşia tatălui său, care era ispravnic de Fălciu. În aceeaşi zi - 20 martie 1820 - la Huşi, s-a născut într-o casă situată pe strada care nu întâmplător va purta numele domnitorului şi unde tatăl ar fi tras focuri de armă în cinstea noului născut” (V. Calistru, op. cit., p. 245). 106 „Păstrarea toponimelor din ţinutul Fălciu, care amintesc de Alexandru Ioan Cuza: Pădurea Cuzoaiei din Creţeşti, Groapa Cuzei, Iazul lui Cuza, Şoseaua lui Cuza” (ibidem). 107 Decretul Regal nr. 928, din 15 martie 1940, conţinea „Art.1. În baza art. 3 din Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, casa veche în care s-a născut Alexandru Ioan Cuza din Huşi, str. I. Gh. Duca nr. 58, proprietatea D-nei Dr. Lucreţia Pleşu din Nicoreşti-Tecuci se declară monument istoric” (DJAN Vaslui, fond cit., dosar nr. 17/1940, f. 20). 108 Constantin Chiriţă, Dicţionar geografic al judeţului Fălciu, Iaşi, 1893; Mihai Leondari, Geografia şi Istoria judeţului Fălciu, Huşi, 1884, p. 22; I. Ianculescu, Monografia statistică a judeţului Fălciu; V. Săghinescu, Geografia judeţului Fălciu, Iaşi, 1885. 109 Emil Diaconescu, Manualul de Istoria Românilor pentru clasa a VII-a secundară, ediţia a II-a, Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1931, p. 343; Vasile Păsăilă, Vasile Pădureanu, Eugenia Şincan, Aurel Maior, Istoria Românilor. Material complementar pentru clasa a IV-a, Bucureşti, Editura Coresi, 1997, p. 61. 110 Istoricii Ioan Scurtu şi Dumitru Almaş sunt convinşi că: „Întrucât Alexandru Ioan Cuza s-a născut aici, locuitorii oraşului Huşi i-au ridicat un bust, prin care aduc un omagiu luptătorului paşoptist, militantului neobosit pentru unire, primului domnitor al României, care a înţeles să se pună în slujba progresului social” (Dumitru Almaş, Ioan Scurtu, Turism cu manualul de istorie, Bucureşti, Editura pentru Turism, 1873, p. 263). 111 V. Calestru, op. cit., p. 245.

77



ispravnic de Fălciu, ziua exactă a naşterii lui Alexandru Ioan Cuza la 20 martie 1820, în casa deja amintită din Huşi, de „unde tatăl ar fi tras focuri de armă în cinstea noului născut”112. Cât priveşte toponimia amintită, constatăm că referirile se fac nu neapărat la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ci la familia Cuza, ceea ce este oarecum de înţeles, ţinând cont că moşia Bărboşi de lângă Huşi, era proprietatea Cuzeştilor de mai multe secole. Şi, pentru că totul trebuie să curgă „pe bandă”, autorul înşiruie, fără nici o logică, „noi” şi „noi” presupuse argumente: „dorinţa urmaşilor domnitorului de a-şi mări moşia în zona Bărboşilor ”; dezvelirea unui „monument în amintirea domnitorului” lângă biserica din Bărboşi (1959), unde se află şi mormântul lui Dumitru Cuza; „publicarea testamentului, a fotografiei şi planului casei, care astăzi nu mai există, a arborelui genealogic al familiei Cuza”113. Întrucât argumentele se dovedeau destul de „firave” la o confruntare serioasă cu istoria documentată, aparţinând marilor specialişti în domeniu, V. Calestru scoate din sac ultimii „doi porumbei”, pentru a crea şi mai mare confuzia în mintea cititorului mai puţin informat sau a vânătorilor de „glorii deşarte”!!! Totul devine „penibil” şi nu rămâne decât să ne mirăm că un autor, precum Vasile Calestru, care reconstituie judicios şi documentat istoria Huşilor în acest recent volum, intitulat Huşii de ieri şi azi, pe ansamblu, salutat şi apreciat de specialişti, să se preteze la asemenea „ambiguităţi”, dintr-un localism prost înţeles, pentru a ţine trena celor care doresc cu orice preţ să încalce fair play-ul istoric !!! Lucruri, care deja au fost clarificate de istorici de marcă, cu câteva decenii în urmă, sunt puse sub semnul întrebării, totul căzând în derizoriu, de la data naşterii domnitorului114 până la autenticitatea informaţiilor desprinse din actul de deces al lui Alexandru Ioan Cuza de la Heidelberg, 15 mai 1873115. Dacă, în alte împrejurări, prof. V. Calestru foloseşte data de 20 martie 1820 drept o „certitudine”, în a demonstra naşterea lui Alexandru Ioan Cuza într-un imobil din localitatea Huşi, conform tradiţiei populare îmbrăţişată de unii cercetători (fără a fi numiţi)116, când vine vorba de piatra de mormânt de la Ruginoasa, unde Doamna Elena Cuza înscrisese aceeaşi dată a naşterii (20 martie 1820), autorul, schimbându-şi ca prin minune opiniile, ne informează că „unii cercetători consideră că este un fals”117, şi asta, pentru a evita prezentarea locului naşterii, înscris pe monument, cu claritate –Bârlad. Nereuşind să mai iasă cu faţa curată din „urzelile” ţesute, autorul, plin de „gentileţe” trimite mingea celui „de-al doilea posibil fals” în plasa lui C. Clit, cel care de două decenii vrea să ne „lămurească” că aşii sunt în mâneca sa. Cu mintea „înfierbântată” de argumente, V. Calestru citează aberanta supoziţie a lui C. Clit, legată de adnotarea făcută pe actul de deces al domnitorului, la cererea Doamnei Elena Cuza, de către oficialităţile Primăriei din Heidelberg, pe 23 mai 1873, privind corectarea locului naşterii lui Alexandru Ioan Cuza, şi anume să se înlocuiască localitatea „Bucureşti” cu „Bârlad”: „De unde ştim - se întreabă retoric profesorul huşean - că menţionarea localităţii Bârlad ca loc de naştere nu este un fals? Bârladul era mai bine cunoscut decât localitatea Huşi şi de aici poate şi falsificarea locului naşterii”118. Părându-i-se că şi-a făcut datoria de a „ameţi” lucrurile, care în esenţă sunt clare pentru orice cercetător onest, echilibrat şi doritor de aflarea adevărului istoric, V. Calestru nu

112 Ibidem. 113 Ibidem. 114 „În legătură cu naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, pe Diploma de bacalaureat (Paris) este trecută data de 12 septembrie 1818 (fotocopie păstrată în Biblioteca Academiei Române, Arhiva Cuza), iar pe piatra de mormânt de la Ruginoasa era consemnată data de 20 martie 1820. Unii cercetători consideră că este un fals” (ibidem, p. 246). 115 BAR, Arh. Cuza, mapa LXVI, doc. 67. 116 „Bizuindu-se pe tradiţia populară, unii cercetători au afirmat că, în primăvara anului 1820 (20 martie), părinţii domnitorului veneau de la Iaşi şi se îndreptau spre Bărboşi (Oţeleni-Vaslui). În aceeaşi zi, la Huşi, Alexandru Ioan Cuza s-a născut într-un imobil (ulterior demolat), care era situat pe actuala stradă Alexandru Ioan Cuza, fosta proprietate a avocatului Teodor Stafie” (ibidem, p. 243). 117 Ibidem, p. 246. 118 C. Clit, Cuza şi Huşii , în „Jurnal vasluian” din 2 februarie 1999.

78



are totuşi curajul de a nega, întru-totul şi celelalte opinii, legate de locul naşterii domnitorului. Adoptând un aer împăciuitorist privind existenţa unor „controverse”, finalizează „meciul” cu concluzia mai moderată şi oarecum generală, a filologului Th. Codreanu, coordonatorul Istoriei Huşilor, din 1995: „Oricum ai lua lucrurile, domnitorul face parte din puternica ramură a Cuzeştilor fălcieni, atât de legaţi de Huşi”119. Ne întrebăm, de ce mai era necesară această clarificare, a originii neamului Cuzeştilor, pe care nimeni n-a contestat-o, mai ales după publicarea acestor documente de neobositul istoric Gh. Ghibănescu, acum un secol (1912)120. La această ambiguitate se adaugă şi faptul că unele publicaţii europene de prestigiu121, fără a mai verifica stadiul cercetării istoriografice pe o anumită problemă, reiau automat informaţii mai vechi, care nu mai corespund adevărului istoric, făcând astfel un mare deserviciu imaginii ţării. Unele confuzii se perpetuează în mass-media românească, în manualele şcolare, dicţionare122, studii, din acelaşi motiv – lipsa corectă de informaţie ş. a. Mai recent, într-un amplu reportaj intitulat Domnitorul Unirii dezbină astăzi două oraşe, cu subtitlul Huşenii şi bârlădenii se luptă pentru statutul de concitadini ai lui Cuza. Cu fiecare an, dovezile se diversifică, se tipăresc cărţi şi se pun panouri „branduite” , semnat de Vlad Odobescu şi publicat în „Evenimentul zilei”, chiar pe 24 ianuarie 2011123, în urma unor demersuri întreprinse în oraşele Galaţi, Bârlad şi Huşi, se reia dezbaterea legată de paternitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, nu din punctul de vedere al specialistului, ci al jurnalistului interesat de „senzaţii” publicistice!!! Documentele puse în circulaţie de renumitul istoric C. C. Giurescu, în ediţia a doua a lucrării Viaţa şi opera lui Cuza Vodă (1970), diploma de bacalaureat şi certificatul de deces, constituie pentru ziarist „o variantă pe care grosul românilor o iau drept oficială, fie şi ca să nu-şi mai bată capul cu aşa ceva” ..., mai ales că „ambele documente sunt desfiinţate de vecini, care scot în faţă o corespondenţă purtată de Nicolae Iorga cu reprezentanţii autorităţilor huşene, în 1940”124. Discuţiile purtate de jurnalistul Vlad Odobescu cu profesorul huşean C. Clit sunt redate cu lux de amănunte, fără nici un discernământ al faptului istoric, frizând paroxismul: „În timpul în care îşi efectua studiile la Paris, Cuza a acumulat o serie de datorii la croitorii din Paris – îi plăcea să se îmbrace bine -, dar şi la jocurile de poker. Pentru a se eschiva de plata acestora, şi-a dat o vârstă falsă şi o origine falsă” 125. Se creează în mod voit impresia că mingea la fileu se joacă între argumentele lansate de C. C. Giurescu şi de alţi iluştri istorici români şi străini, în ultimele decenii, pe de o parte, şi pseudoargumentele lui C. Clit, care încearcă rând pe rând „demolarea”, mai întâi a diplomei de bacalaureat, „având în vedere că data naşterii e falsă, veridicitatea întregului document trebuie pusă la îndoială”, şi apoi a certificatului de deces, deoarece „are modificări vizibile”126. Alexandru Ioan Cuza devenise în capitala franceză – conform opiniei simpliste a lui C. Clit - nu un învăţăcel iscusit şi tenace, la vârsta adolescenţei (14-15 ani), ci un cheltuitor fandosit şi un pokerist, căutat de Consulatul Franţei, care solicita autorităţilor de la Iaşi „ să depisteze vârsta şi locul în care poate fi găsit Alecu Cuza pentru a-şi plăti datoriile”. Reporterul, huşean la origine şi acest lucru explică ambiguitatea cu care tratează întreaga problemă, nu se arată deloc surprins de conţinutul acestor grave afirmaţii, nu solicită sursa

119 Th. Codreanu, Istoria Huşilor , Galaţi, Editura Porto-Franco, 1995, p. 254. 120 Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, vol. VII: Cuzeştii, 1912. 121 Dictionaire encyclopedique. Larousse (1968) şi Le Petit Larousse. Dictionaire encyclopedique, 1993; The New Encyclopedia Britanica, vol. 3. Micropaedia, Chicago, 1993 (înscriu oraşul Galaţi ca locul naşterii lui Alexandru Ioan Cuza). 122 Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 1181. 123 Vlad Odobescu, Domnitorul Unirii dezbină astăzi două oraşe, în „Evenimentul zilei”, nr. 6088, din 24 ianuarie 2011, p. 16-17. 124 Ibidem, p. 16. 125 Ibidem, p. 17. 126 Ibidem.

79



documentară şi lasă lucrurilor să curgă în direcţia voită. Gata oricând să dea o explicaţie „muncită”, acelaşi C. Clit, referindu-se, de data aceasta, la monumentul funerar de la Ruginoasa, care înscrie ca loc al naşterii tot Bârladul, face un comentariu „descalificator”: „Noi avem un respect deosebit pentru Elena Cuza, dar se pare că din punct de vedere intelectual ea a fost mai limitată... Probabil a fost şi asta o cauză a evaluării locului de naştere la Bârlad. Şi mai ales dacă Alexandru Ioan Cuza şi-a dat acest fals, probabil că s-a perpetuat şi în familie”127. Şi când nimic nu mai poate fi folosit pentru convingerea „auditoriului”, profesorul huşean C. Clit „vorbeşte chiar de o «dictatură» a Bârladului în această problemă” şi pune acest lucru pe faptul că „acolo există interes pentru cultură, primăria sponsorizează cărţi, sunt alte posibilităţi”, comparativ cu oraşul dintre vii, unde „e sărăcie mare, nu sunt bani pentru istorie – pentru cultură, în general”128. În acelaşi reportaj îşi face prezenţa şi bibliotecarul Constantin Donose, cel care publicase lucrarea lui Gh. Melinte, în 1998, cu titlul Cuza şi Huşii , convins şi acuma de soliditatea tradiţiei privind fostul imobil din strada I. Gh. Duca nr. 58129, ca locul naşterii viitorului domnitor. „Strădania” furibundă a unor astfel de interlocutori de a se face „vizibili” prin orice mijloace, călcând în picioare în mod flagrant statutul de istoric, fără a oferi contraargumente palpabile, ne trimite din nou la cuvintele cunoscutului cercetător şi arhivist ieşean, D. Ivănescu: „Cu toate acestea, chiar în zilele noastre, persoane mai puţin familiarizate cu rigorile cercetării ştiinţifice şi invocând argumente fanteziste cred că au dreptul să exprime un punct de vedere” 130. Din iniţiativa Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filiala Bârlad, în colaborare cu Muzeul „Vasile Pârvan” din localitate şi cu alte instituţii culturale şi de învăţământ, cu sprijinul direct al administrativului municipal, au fost organizate, începând cu anul 1981 Zilele „Alexandru Ioan Cuza”, pentru a se evidenţia originea bârlădeană a viitorului domnitor, legăturile strânse ale familiei Cuza cu oamenii acestor locuri, contribuţia unioniştilor bârlădeni la cauza Unirii, receptarea favorabilă de către populaţia judeţului Tutova a politicii reformiste a lui Cuza, percepţia postumă a lui Cuza Vodă etc. Alături de 24 ianuarie, zi sărbătorită pe plan naţional ca dată a Unirii Principatelor Române, Bârladul are meritul de a fi a înscris, de trei decenii, şi data de 20 martie, cu semnificaţii profunde pentru aceste meleaguri şi nu numai, ziua naşterii lui Alexandru Ioan Cuza, făuritorul României moderne, Pe parcursul celor 35 de ediţii ale Zilelor „Alexandru Ioan Cuza” la Bârlad (18-20 martie), au fost organizate ample manifestaţii cultural-ştiinţifice: sesiuni de comunicări şi referate ştiinţifice, simpozioane, mese rotunde, dezbateri, conferinţe, concursuri de cultură generală, lansări de carte, vernisări de expoziţii, având ca tematică Unirea, Cuza şi Bârladul. Simpozioanele şi sesiunile ştiinţifice ale filialei bârlădene ale Societăţii de Ştiinţe Istorice au constituit un corolar al acestor multiple activităţi: Alexandru Ioan Cuza – personalitate proeminentă în istoria poporului român (20 martie 1981); Alexandru Ioan Cuza, revoluţionar şi domn patriot (20 martie 1982); 110 ani de la moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1983); Alexandru Ioan Cuza – fiu al plaiurilor bârlădene (23 martie1984); Alexandru Ioan Cuza şi modernizarea României (20 martie 1985); 166 de ani de la naşterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (21 martie 1986); Unitate şi Independenţă – permanenţă 127 Ibidem. 128 Ibidem. 129 Prezentând o schiţă a casei familiei Cuza, din Huşi, C. Donose relatează reporterului Vlad Odobescu: „În dormitorul ăsta se zice că s-a născut. Ispravnicul se afla dincoace, cu prietenii, aştepta. Şi în momentul în care s-a anunţat că doamna a născut, a tras în grindă. Şi domnul Tudor Stafie (fost primar al oraşului şi ultimul locatar al casei – n.r.) spunea: «Am crescut cu împuşcătura în grindă». Scrisese cineva în jurul ei: « La naşterea lui A. I. C.»” (ibidem). 130 D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii , p. 19.

80



în istoria poporului român (20 martie 1887); Generaţia paşoptistă şi Unirea (20 martie 1988); Alexandru Ioan Cuza – personalitate marcantă a istoriei româneşti şi universale (24 martie 1989); 170 de ani de la naşterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1990); Alexandru Ioan Cuza – primul domnitor al României moderne (23 martie 1991); Alexandru Ioan Cuza şi consolidarea autonomiei (20 martie 1992); Alexandru Ioan Cuza şi armata (20 martie 1993); Alexandru Ioan Cuza şi cultura românească (20 martie 1994); 175 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza (17 martie 1995); Alexandru Ioan Cuza şi discordia paternităţii (20 martie 1996); Alexandru Ioan Cuza in memoriam (20 martie 1997); Alexandru Ioan Cuza şi revoluţia de la 1848 (21 martie 1998); Alexandru Ioan Cuza şi Bârladul (20 martie 1999); Alexandru Ioan Cuza - personalitate marcantă a României moderne (20 martie 2000); Alexandru Ioan Cuza şi posteritatea (18 martie 2001); Alexandru Ioan Cuza în istoriografie (20 martie 2002); Alexandru Ioan Cuza şi controversele politice (22 martie 2003); 130 de ani de la moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (31 mai 2003); Alexandru Ioan Cuza şi diplomaţia europeană (20 martie 2004); 185 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza (20 martie 2005); Alexandru Ioan Cuza – simbolul demnităţii naţionale (20 martie 2006); Alexandru Ioan Cuza şi modelul european (20 martie 2007); Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii (22 martie 2008); Epoca lui Alexandru Ioan Cuza în istoria românilor (20 martie 2009); Alexandru Ioan Cuza între colaboratori şi opozanţi (20 martie 2010); Bârladul în Epoca lui Cuza Vodă (20 martie 2011); Politica reformistă a domnitorului Al.I.Cuza (20 martie 2012); Al.I.Cuza şi posteritatea europeană(20 martie 2013); Al. I. Cuza şi relaţiile cu Occidentul (20 martie 2014); Al. I. Cuza -195 de ani de la naştere (20 martie 2015). Interesante aprecieri au făcut pe parcursul celor 35 de ediţii ale Zilelor „Alexandru Ioan Cuza” la Bârlad, renumiţi istorici, precum Gh. Platon: „Pe drept cuvânt, ne facem o datorie faţă de acest fiu al Bârladului, care, devenit unul dintre marii noştri eroi naţionali, se bucură şi astăzi de stimă, respect şi admiraţie, reprezentând unul din miturile care dau expresie valorilor pozitive, creatoare, ale istoriei româneşti” 131. Alese consideraţii emite acad. D. Berindei: „Dincolo de veac, amintirea sa se impune cinstirii şi respectului postum, ca unui care a binemeritat de la Patrie”132. Pe acelaşi palier al recunoaşterii marii valori a domnitorului Alexandru Ioan Cuza se înscrie acad. Al. Zub: „Astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că cel care şi-a pus sigiliul pe Unirea Principatelor, reforma agrară, secularizarea averilor mănăstireşti, lărgirea dreptului de vot etc. este unul dintre marii ctitori ai României moderne şi că în istoria acesteia locul său va rămâne mereu preponderent” 133. Pertinente concluzii desprinde istoricul D. Vitcu: „Dacă istoria universală i-a reţinut numele în rândul făuritorilor de state moderne, istoria naţională, recunoscătoare, l-a înscris cu îndreptăţire pe Al .I. Cuza printre cele mai înalte spirite care au reprezentat interesele majore româneşti în lume, interese afirmate, susţinute şi apărate, deopotrivă, în exerciţiul puterii ca şi în exil, lăsând posterităţii, nu numai imaginea «neuitatului părinte şi benefăcător», ci şi pe aceea de reper unicat al moralităţii politice”134. Cu ocazia celei de-a XXX-a ediţii a Zilelor „Alexandru Ioan Cuza” la Bârlad (18-20 martie 2011), au avut loc ample manifestări cultural-ştiinţifice la nivel municipal (conferinţe, dezbateri, concursuri de cultură generală, expoziţii de pictură, grafică şi sculptură, lansări de carte, montaje literar-artistice), culminând, în ziua de 20 martie 2011, cu Sesiunea jubiliară organizată de filiala Societăţii de Ştiinţe Istorice, intitulată Bârladul în Epoca lui Cuza Vodă şi lansarea volumului Alexandru Ioan Cuza şi demnitatea naţională, coordonat de

131 Gh. Platon, Gând despre Alexandru Ioan Cuza, în Oltea Răşcanu Gramaticu, Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, p. 14. 132 Dan Berindei, Locul lui Alexandru Ioan Cuza în istoria naţională, în ibidem, p. 12. 133 Al. Zub, Domnul Unirii – prezenţă postumă, în ibidem, p. 107. 134 D. Vitcu, Unicitatea lui Alexandru Ioan Cuza, în ibidem, p. 92.

81



Oltea Răşcanu Gramaticu, cu ilustre colaborări din partea unor centre academice şi universitare din ţară. Un emoţionant ceremonial religios, istoric şi militar s-a desfăşurat la impunătoarea statuie a lui Alexandru Ioan Cuza din Piaţa Civică, în faţa oficialităţilor politice, militare şi culturale locale şi judeţene, a invitaţilor, a unui numeros public bârlădean, depunerea de flori la monumentele care-l omagiază pe domnitor şi la Casa Cuza din cartierul Podeni, „Mahalaua Mijlocului din târgul Bârlad”. Toate acestea demonstrează că locuitorii acestei vechi urbe, cu veleităţi culturale recunoscute pe parcursul veacurilor, ştiu să-şi cinstească marile personalităţi, zămislite pe plaiurile Moldovei meridionale, dar care aparţin în acelaşi timp pantheonului românesc şi circuitului valoric european.

ALEXANDRU IOAN CUZA AND BÂRLAD CITY. 195 YEARS

In time, there have been many controversies regarding the date of birth and the birthplace of Al. I. Cuza, the first ruler of the united Romanian principalities, Moldavia and Valachia. In his highschool graduation Diploma, the date of birth is the 12th of September 1818. Most historians (I. G. Valentineanu, A. D. Xenopol, C .C. Giurescu, D. Berindei, D. Ivănescu) consider that the real date of birth is the 20th of march 1820, this date being written in the Death Certificate that was written down at Heidelberg (Germany) on the 15th of may 1873, in the Almanac from Gotha and on the funeral monument at Ruginoasa.

Three places fought over the honor of being the birthplace of Cuza. I. G. Valentineanu was in favor for Galaţi, Lucia Borş for Huşi. The most famous historians (A. D. Xenopol, C. C. Giurescu, T. W. Riker, D. Berindei, Gh. Platon, D. Ivănescu etc.) pointed towards Bârlad as the birthplace, based on the following arguments: the highschool graduation diploma, released by the University of Paris in 1835; the Almanac from Gotha; the funeral monument at Ruginoasa, built at the demand of Elena Cuza, the ruler’s wife; the death certificate written by the City Hall of Heidelberg (Germany), where the correction asked by Elena Cuza (she asked that instead of Bucharest, wrongfully put as birthplace by dr. Gustav Dobelmann, they should write Bârlad) was made; the telegram of Elena Cuza in response to the message of sympathy sent by a deputation from Bârlad at Cuza’s funeral.

Starting from 1981, „The Al. I. Cuza Days” are celebrated year after at Bârlad, between the 18th and 20th of march. Great romanian historians take part each year at this celebration. An obelisk bult in 1990 by the City Hall of Bârlad marks the place where the Cuza House once stead. Cuza’s name was given to several important streets and school units; busts of the ruler were placed in different places in the town, and, very recently, in the historical centre of the town an impressive statue was risen, work of art of the sculptor Paul Vasilescu (2008), in order to mark the local origin of the ruler of the modern Romania.

82



GHEORGHE GH. MIRONESCU,

PERSONALITATE MARCANTĂ A ROMÂNIEI INTERBELICE

Mihai-Cristian ŞELARU ∗∗∗∗

Keywords: Gheorghe Gh. Mironescu, authentic personality, portrait, inter-war. Cine a fost Gheorghe Gh. Mironescu, ce loc şi ce rol a avut pe scena politică a vremii

sale, a fost o personalitate a timpului său ? Ce loc şi ce rol îi atribuie posteritatea ? Dar noi, cei care cercetăm trecutul, pentru a nu lăsa în necunoaştere şi uitare oameni care au fost importanţi în vremea lor, care au hotărât la un moment dat mersul societăţii româneşti între celelalte societăţi ale Europei ?

Încercând să răspundem la aceste întrebări (în elaborarea judecăţilor noastre evitând cât s-a putut, de siguranţa oarbă a tinereţii) ivite din noianul de materiale cercetate în vederea cunoaşterii vieţii şi activităţii lui Gheorghe Gh. Mironescu, a contribuţiei sale la viaţa politică şi socială a României din perioada consolidării statului român modern, le-am selectat pe acelea care, considerăm noi, constituie coordonatele psihice şi etice, conturează statura intelectuală, profilul cultural şi politic, personalitatea celui care a fost un jurist de marcă şi profesor excelent, politician marcant al perioadei istorice amintite. Considerăm că Gheorghe Gh. Mironescu se încadrează perfect în conceptul ştiinţific de personalitate: „persoană care are aptitudini, însuşiri intelectuale, volitive, morale deosebite şi care aduce o contribuţie remarcabilă în domeniul social-politic sau în cel al ştiinţei, tehnicii, artei, literaturii”1 cum este definit termenul de către Fred

Mahler, noi străduindu-ne să folosim strategia cea mai potrivită pentru a pune în evidenţă dimensiunile personalităţii abordate cu lumini şi umbre, fapte bune şi, poate, mai puţin bune, cu limite, dar şi cu propensiuni spre bine contribuind pe măsura posibilităţilor sale la progresul societăţii româneşti, dintr-o perioadă a istoriei sale.

În demersurile noastre de a realiza un portret cât mai aproape de realitate (avem această datorie şi în calitate de prim monograf a lui Gheorghe Gh. Mironescu) şi, apelând la adevărul parafrazei lui Ammonius Saccas „Amicus Plato sed amigis amica veritas” 2, am uzitat, mai ales, mărturii ale contemporanilor săi (Constantin Argetoianu, regele Carol al II-lea, Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida-Voevod), dar şi opinii ale istoricilor contemporani nouă (Ioan Scurtu, Gheorghe Bodea, Mihai Ciobanu, Ioan Mancaş, Liviu Mărghitan, Andrei Căpuşan, V. F. Dobrinescu, Traian Nicola), portretul rezultat fiind creionat din tuşe groase, caricaturale uneori, specifice lui Constantin Argetoianu, ∗ Muzeograf, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui. 1 Dicţionar de etică pentru tineret, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 357. 2 I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1968, p. 33.

83



ironic-acide, vitriolante ale lui Grigore Gafencu, seci, anodine ale regelui Carol sau ale lui Alexandru Vaida-Voevod, lapidare, specifice lui Armand Călinescu, Andrei Căpuşan, Ioan Scurtu, viguroase, apăsate, uşor nostalgice ale colegilor şi foştilor săi studenţi, sentimentale, uneori pline de tandreţe ale lui Nicolae Iorga sau laudative, cu uşor iz obedient în cazul unor lucrări apărute după 1989: Mihai Ciobanu, Ioan Mancaş, Liviu Mărghitan, Traian Nicola.

Ne-am bazat abordarea mijlocit pe consemnări de cele mai multe ori subiective, rolul nostru rezumându-se la a da posibilitatea recompunerii unei imagini, reconstituind adevărul rezultat, mai ales, din profunzimea meditaţiei cititorului.

Personalitate contradictorie, Gheorghe Gh. Mironescu a fost în egală măsură iubit şi hulit, apreciat pe faţă şi desconsiderat uneori, în intimitatea unor adversari politici, invidiat nu numai de cei de altă coloratură politică, dar chiar şi de unii din propriul partid sau din imediata apropiere: se ştie că invidia generează resentimente, iar conştiinţa valorii determină opinii critice.

Desigur, Gheorghe Gh. Mironescu a fost o entitate polemică, personalitatea umană constituind de regulă un univers captivant şi interesant pentru cercetare, un ochi neavizat şi-ar putea însuşi, de pildă, viziunea lui Constantin Argetoianu asupra personalităţii în discuţie. Iată portretul caricatural şi grotesc al unui om şters, mediocru, lipsit de orice valoare: „[…] prostia omenească a creat pe Mironescu tot din nimic […] tip desăvârşit al mediocrităţi, Gheorghe G. Mironescu a întrupat […] banalitatea în toate direcţiile. Nici mai prost, nici mai inteligent ca orice om de duzină, nici mai rău, nici mai bine îmbrăcat ca orice burghez, moş Ghiţă se înfăţişa cu o mutră rotundă şi mută, înviorată prin tăierea unor mustăţi albite de timpuriu şi aşezate pe un surâs bleg. Cu ochii lui de peşte fiert şi cu o chelie care, în loc de cap, descoperea un genunchi – Mironescu nu agăţase în viaţa lui atenţia nimănui […], trecuse ca o umbră anonimă şi nebăgată în seamă. Făcuse studii de drept, nici mai bune, nici mai slabe ca alţii[…], î şi tipărise pe franţuzeşte 2-3 volume subţiri în care compilase date statistice, geografice şi etnografice” 3. Nimic nu-i scapă portretului: aspect fizic, ţinută vestimentară, capacitate intelectuală, apreciere socială. Nici viaţa de familie nu scapă de tăvălugul injuriilor: „soţ dotal mânuitor de milioane în firma Bragadiru «bon-bon» de vază […] îşi mistuia în beatitudine norocul”4.

La Nicolae Iorga, în Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, portretul este altul, chiar cel caracterizat pare o altă persoană: „Om cult şi bogat, de maniere moldoveneşti alese, profesor la facultatea de drept din Bucureşti […] e un om de resurse încă nebănuite; fără pretenţii, ştie să lucreze cu acel instinct al realităţilor care nu se pot ignora şi nu trebuie bruscate, natural la acest urmaş de răzeşi vasluieni, care ştie mai mult decât «şeful» său ardelean (e vorba de Iuliu Maniu) şi se poate strecura acolo unde acesta […] se loveşte de piatră […]. Un zâmbet […] al aceluia pe care regele îl numeşte «cuconul Jorj» reuşeşte mai mult decât un lung şirag de silogisme juridice[ …]. E un om de intimitate şi genul acesta nu pare că displace”5.

Mai este necesară analiza comparativă a celor două portrete ? Categoric nu. Vom încerca, totuşi, o succintă motivare personală a celor două viziuni contradictorii: Nicolae Iorga, prieten al celui portretizat, a fost un intelectual cu o structură impresionantă, savant recunoscut şi în plan internaţional, a primit, aproape întotdeauna, ce a meritat (mai puţin copiii, care au fost mediocri din punct de vedere intelectual): funcţii, onoruri, recunoaşteri valorice; Constantin Argetoianu a văzut mereu în Gheorghe Gh. Mironescu un concurent, un nechemat venit la masa puterii alături de el, omul plin de merite insuficient recunoscute.

Devenirea lui Mironescu este amintită cu aceeaşi fervoare insidioasă, consemnând în

3 C. Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. al IX-lea, partea VIII, (1930-1931), ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 130. 4 Ibidem, p. 131. 5 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 690;

84



idiostilul argetoian că ascensiunea lui a început sub mandatul lui Averescu când, din „ filipescan fără vază […] peste noapte takist” , urmărea două visuri: cel de profesor universitar şi vicepreşedinte al uneia dintre Adunările Legislative „ […] l-am scos de urechi şi l-am aşezat la catedră”, după ce, consemnează Argetoianu, îl ajutase să ocupe Ministerul Instrucţiunii Publice, în 1921. „Toată lumea îl găsea şters şi prost […] Dar mulţumită reputaţiei sale de prost cumsecade Mironescu a ajuns un om fericit”6. Ascensiunea politică nu se datorează valorii sale, ci efectului folosirii milioanelor lui Bragadiru în timpul guvernării ţărăniste conduse de Iuliu Maniu, care l-a susţinut în contra tuturor. Om „ fără cap şi fără coadă”, adaptat regimului de succesive amânări şi de zilnice compromisuri, inaugurat de noul Rege „ Bon-Bon” era răspunsul dat la orice întrebare de către prim-ministrul Mironescu. „ Acadea zaharisită”, cordonul irigatorului cu care îşi făcea spălături stomacale s-a transformat „ într-o bună zi în marele cordon al Legiunii de Onoare” 7 încheie pictorialul în stil pamfletar cel care este numit de Valeriu Râpeanu (în Studiu introductiv la O viaţă de om aşa cum a fost) „politician cinic, lipsit de orice simţ moral” 8.

Un alt fost demnitar, ziarist notoriu, contemporan cu Gheorghe Gh. Mironescu şi de aceeaşi culoare politică, Grigore Gafencu, îşi exprimă opiniile despre Gheorghe Gh. Mironescu în însemnări izolate, fragmentare în aprecieri făcute despre alte personalităţi sau evenimente cu care Gheorghe Gh. Mironescu a fost în contact, în anumite perioade. De pildă, în însemnările despre opţiunile regelui Carol al II-lea cu privire la alegerea unui sistem de guvernare, „regim constituţional sau dictatură” pentru rege: „Formula Mironescu excelentă...” Grigore Gafencu ironizează „Norocul lui Mironescu e parlamentul, nu e al lui, dar îl are”9.

Acelaşi limbaj corosiv ca la Constantin Argetoianu este întâlnit şi în Însemnările lui Gafencu, când scrie: „La adăpostul prostiei sale dezarmante, el urmăreşte cu tenacitate satisfacerea micilor sale intenţii infame şi marii sale vanităţi [ ...]. Iată toată taina mult-lăudatei sale şiretenii” 10. „Oportunist şi dizolvant, e mai trădător încă decât prost” , fuge de răspundere, „aruncă vina, ca totdeauna pe minister (în pregătirea Protocolului Litvinov) are obiceiul lichelismului”11.

Zâmbetul, surâsul lui Gheorghe Gh. Mironescu devine obsedant pentru contemporani: „surâsul bleg”, menţionat de Constantin Argetoianu, devine la Grigore Gafencu „zâmbet nevinovat” pentru a câştiga încredere: „Preafericitul Mironescu silindu-se să cucerească cu zâmbetul său nevinovat o cât mai lungă şi cât mai ştearsă şedere în guvern”12. Acelaşi zâmbet are asupra lui Nicolae Iorga efect absolutoriu: „Nu mă pot supăra pe el, când zâmbeşte [...] şi deoarece zâmbeşte necontenit, îl iert întotdeauna”13. Zâmbetul lui Mironescu exprimă şi bonomie. În amintirea unui fost student, zâmbetul inundă întreaga figură a ilustrului magistru, „studenţii de atunci păstrăm neştearsă imaginea vie, blândă şi surâzătoare a profesorului Gheorghe G. Mironescu”14. Se ştie că zâmbetul este un element al mimicii, a zâmbi, conform Dicţionarului enciclopedic al limbii române înseamnă „ a schiţa o mişcare uşoară a buzelor, a ochilor, a feţei, ca expresie a unei bucurii sau a unei satisfacţii , a surâde”15. Dar ce exprimă zâmbetul lui Gheorghe Gh. Mironescu ? Naivitate sau superioritate; cere îngăduinţă, înţelegere sau aprobarea interlocutorului sau auditorilor ? Este cert şi pentru noi că Gheorghe

6 C. Argetoianu, op. cit., p. 131. 7 Ibidem, p. 131-132. 8 N. Iorga, op. cit., p. XXXI. 9 Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 108. 10 Ibidem,p. 27. 11 Ibidem, p. 36. 12 Ibidem, p. 28. 13 Nicolae Iorga, op. cit., p. 27. 14 Un omagiu al foştilor studenţi. La sărbătorirea d-lui prof. Gheorghe G. Mironescu, Tipografiile Române Unite, p. 65. 15 Dicţionar Enciclopedic, Vol. VII, T-Z, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 517.

85



Gh. Mironescu îşi folosea zâmbetul ca pe o armă, fie pentru rezolvarea problemelor dificile, fie pentru a trece peste situaţii critice. „Mironescu permanentizase provizoratul politic”, consemnează Grigore Gafencu, „Şi regele părea că se obişnuise şi el cu serviciile lui «Bonbon», prim-ministru comod, fără pretenţie alta decât de a dura fără planuri mari, nici ambiţii periculoase”. Nu regele „în zece luni de domnie” a slăbit cele două partide guvernabile (PNŢ şi PNL). După Grigore Gafencu, Gheorghe Gh. Mironescu a distrus Partidul Naţional Ţărănesc: „Prin lipsa lui însă de personalitate, de caracter, de talent şi de avânt, a istovit partidul, l-a secat, l-a lichefiat” 16.

Ciudat sau poate nu, opiniile despre guvernarea Mironescu ale celor doi gazetari şi politicieni, Constantin Argetoianu şi Grigore Gafencu, foşti subordonaţi, dar şi foşti miniştri după Mironescu, au puncte de convergenţă cu deosebire că cel de-al doilea are, totuşi, uneori, şi aprecieri pozitive: „Niciodată, de la război încoace, situaţia externă a ţării nu a fost mai bună decât în timpul când Mironescu era şeful diplomaţiei române”17. Sau „Mironescu nu bate câmpii. Arată necesitatea împrumutului, condamnă cu dreptate pretenţiile de a contracta un împrumut mare [...] şi stăruie asupra perfectei înţelegeri între toţi factorii răspunzători cu privire la acest împrumut”18 (despre discursul lui Mironescu din 23 ianuarie 1931 cu ocazia dezbaterilor despre a doua tranşă a împrumutului de stabilizare), ironia muşcătoare este însă prezentă şi acum „Oaia s-a transformat în leu”19 .

„Takistul timid...”20, „de un spirit aşa de împăciuitor, dar ştiind să-şi câştige cu dulceaţa moldovenească de la Vaslui un rol important [...], blajinul meu coleg Mironescu”21 îşi pierde cumpătul, menționează Grigore Gafencu. În opoziţie cu această opinie sunt consemnările unuia dintre „marii bărbaţi de stat într-un moment greu al istoriei”22, Armand Călinescu (aprecierea lui Alexandru Gh. Savu despre Armand Călinescu, în Prefaţa la memoriile politice ale acestuia): „Vorbeşte cu înţelepciune şi impresionează” 23. Aprecierile lui Armand Călinescu creionează portretul unui om echilibrat care dovedeşte promptitudine, capacitate analitică, găseşte soluţii imediate. Din consemnarea discuţiei lui Armand Călinescu cu Vaida-Voevod, rezultă că Mironescu era ambiţios şi voia împuterniciri reale în actul de guvernare: „Îmi explică cum Mironescu i-a cerut Internele, nemaivoind să fie ministru de formă [...], s-a supărat[...] şi a vrut să nu mai intre în guvern.”24.

Receptiv la propunerile pentru rezolvarea corectă a problemelor, la întocmirea Legii Mârzescu „Reuşesc să determin pe Mironescu să primească retuşări sensibile pentru a nu se crea un instrument care s-ar putea întrebuinţa contra partidelor”25; este capabil de consiliere pertinentă: „Mă sfătuiesc cu Mironescu asupra măsurilor”26 (cu privire la manifestaţiile în favoarea prof. Gr. Forţu, arestat pentru un discurs ofensator la adresa regelui). Sau: „Examinez chestia cu Vaida şi cu Mironescu”27 (atitudinea faţă de Garda de Fier), consemnează A. Călinescu în Însemnările sale. Ca ministru de Interne, a luat hotărâri salutare: când Puiu Dumitrescu, membru al camarilei regale spune: „cu moş Ghiţă la interne, putem fi închişi cu toţii într-o noapte” 28; «moş Ghiţă» nu ia hotărâri pripite: „propun introducerea stării de asediu [...],

16 Grigore Gafencu, op. cit., p. 132-133. 17 Ibidem, p. 213. 18 Ibidem, p. 47. 19 Ibidem, p. 48. 20 Nicolae Iorga, op. cit., p. 471. 21 Ibidem, p. 528. 22 Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, ediţie Al. Gh. Savu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 19. 23 Ibidem, p. 99. 24 Ibidem, p. 136. 25 Ibidem, p. 149. 26 Ibidem, p. 39. 27 Ibidem, p. 141. 28 Ibidem, p. 137.

86



Mironescu este pentru temporizare” 29 (dezordinile de la Ploieşti, din 31 ianuarie 1933). Cu regele, avea relaţii cordiale, acesta îl consultă sau i se confesează uneori: „Dacă se

rezolvă chestia aceasta (era vorba despre şefia partidului), guvernul se consolidează. Eu mă înţeleg foarte bine cu dv. şi nu am nici un motiv de nemulţumire ” 30, i-a spus regele lui A. Călinescu. Deşi Mironescu se retrăsese din partid, regele discută cu acesta despre programul Partidului Naţional-Ţărănesc şi intrigile din partid produse de dr. Nicolae Lupu şi Ion Mihalache, despre care regele spune: „Ils sont buffons”31. I se confesează lui Mironescu și în legătură cu doamna Lupescu.

Cu toate că se retrăsese din viaţa politică, pe Mironescu îl preocupau problemele ţării: era dezamăgit de desconsiderarea României pe plan extern, de incapacitatea guvernanţilor şi de lipsa consecvenţei în relaţiile externe; încă mai era consultat de oamenii politici marcanţi ai vremii. Armand Călinescu consemnează: „ 9 octombrie 1935. Văd pe Mironescu...”32 „25 noiembrie: Văd pe Mironescu”33.Şi din nou la „7 decembrie. Văd pe Mironescu”34. Cei doi poartă discuţii în legătură cu un posibil guvern Titulescu sau Vaida-Voevod. Mironescu încă mai este consultat. După o serie de întruniri privitoare la situaţia din Partidul Naţional-Ţărănesc şi asupra situaţiei politice a ţării, autorul citat nota: „6 octombrie 1936. Văd pe Mironescu”35.

Bibliografie

Argetoianu, C., Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX, partea VIII, (1930-1931), ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1997.

Călinescu, Armand, Însemnări politice 1916-1939, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990. Gafencu, Grigore, Însemnări politice 1929-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. Iorga, N., Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. *** Un omagiu al foştilor studenţi, La sărbătorirea d-lui prof. Gheorghe G. Mironescu, Tipografiile

Române Unite Calea Rahovei 42.

GHEORGHE GH. MIRONESCU, PERSONNALITÉ MARQUANTE DE LA ROUMANIE ENTRE LES DEUX GUERRES

Gheorghe Gh. Mironescu sìntègre parfaitement dans le concept scientifique de la

personnalité: “une personne qui a des compétences, des traits intellectuels, volitifs, morales, différents et qui apporte une contribution remarquable, dans le domaine socio-politique ou dans le domaine de la science, de la technique, de làrt, de la littérature”.

Dans nos démarches de réaliser un portrait plus vraisemblable, mais aussi véridique, nous avons recours aux témoignages de ses contemporains (Constantin Argetoianu, regele Carol II, Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida- Voevod), mais aussi aux opinions de nos contemporains (Ioan Scurtu, Gheorghe Bodea, Mihai Ciobanu, Ioan Mancaş, Liviu Mărghitan, Andrei Căpuşan, V. F. Dobrinescu, Traian Nicola), le portrait qui en résulte est esquissé dans des toux épaisses. Personnalité authentique, Gheorghe Gh. Mironescu a été également aimé et blasphemé, franchement apprécié et parfois méconnu, dans lìntimité des opposants politiques, envié non seulement par ceux qui appartiennent à une autre couleur politique, mais envié par certains de son propre parti ou de son entourage aussi: on sait que lènvie crée des ressentiments et la conscience de la valeur détermine des opinions critiques.

29 Ibidem, p. 143. 30 Ibidem, p. 166. 31 Ibidem, p. 247. 32 Ibidem, p. 260. 33 Ibidem, p. 271. 34 Ibidem, p. 275. 35 Ibidem, p. 320.

87



DOUĂ FAMILII DIN ISTORIA TRANSILV ĂNEANĂ:

MUREŞIANU ŞI STERCA-ŞULUŢIU

Marinela Loredana BARNA *

Keywords: Iacob Mureşianu, Alexandru Sterca-Şuluţiu, Aurel Mureşianu, Iosif Sterca-Şuluţiu, „Gazeta de Transilvania”, nineteenth century.

Două dinastii de români transilvăneni au legat o valoroasă prietenie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ambele luptând (fiecare în câmpul său de activitate, însă legate adeseori) pentru obţinerea drepturilor politice atât de necesare românilor din această provincie. Familia Mureşianu, originară din Maramureş, prin Iacob Mureşianu (1812-1887) clădeşte o dinastie culturală la Braşov. În deceniul trei al secolului XIX, acesta vine în oraşul de la poalele Tâmpei ca profesor, din 1850 preia redactarea primului ziar românesc ardelean – „Gazeta Transilvaniei”, devine membru al ASTREI şi al Academiei Române. Numele său este legat de înfiinţarea mai multor şcoli româneşti (Academia de Drept şi Şcoala de Agronomie fiind cele mai importante demersuri pentru români ardeleni, nerealizate din păcate), precum şi de înfiinţarea unor organizaţii culturale (Reuniunea Femeilor Române din Braşov, în cadrul căreia soacra şi soţia sa au fost membre). Familia Sterca-Şuluţiu este una din cele mai importante familii nobiliare româneşti din Transilvania. Reprezentantul de seamă a fost mitropolitul greco-catolic Alexandru Sterca-Şuluţiu (1794-1867). În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, acesta refuză oferta guvernului maghiar de fi numit episcop în schimbul renunţării la lupta naţională. Cu toate acestea, devine episcop în anul 1850, iar un an mai târziu este hirotonit la Oradea. Totodată, în anul 1853, obţine restabilirea Mitropoliei românilor ardeleni şi o reorganizează. Bula papală (Ecclesiam Christi), care îl numea arhiepiscop şi mitropolit, recunoştea naţiunea română din Transilvania1.

Ierarhul susţine financiar activitatea mai multor şcoli şi organizaţii culturale ale românilor ardeleni. Parte a elitei culturale a Transilvaniei, Iacob Mureşianu şi Alexandru Sterca-Şuluţiu lasă în istoria provinciei amprente puternice ale luptei pentru drepturile românilor. Această frumoasă şi fructuoasă prietenie este continuată de alţi doi urmaşi: Aurel Mureşianu şi Iosif Sterca-Şuluţiu. Mărturie a acestei prietenii este corespondenţa ce se păstrează în Arhiva Mureşenilor. Prietenia împărtăşită de Iacob Mureşianu şi Alexandru Sterca-Şuluţiu cuprinde mai multe aspecte. O legătură puternică este cea între enoriaş (Iacob Mureşianu) şi duhovnic (Alexandru Sterca-Şuluţiu). Într-o scrisoare păstrată în Arhiva Mureşenilor, Iacob încheie corespondenţa cerând preotului binecuvântarea sa2. Solemnitatea de instalare în funcţia de mitropolit, desfăşurată la Blaj, este împărtăşită într-o altă scrisoare3, ceremonialul fiind descris pe larg în 4 numere ale „Gazetei Transilvaniei”, la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie din acel an.

* Muzeograf, Muzeul Casa Mureşenilor Braşov, e-mail: [email protected] 1 http://www.academia.edu/5685424/Identitate_si_alteritate_M.G._Haiducii_ 2 Alexandru Sterca-Şuluţiu către Iacob Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2988. 3 Idem, nr. inv. 2984.

88



Din corespondenţa păstrată în arhiva Muzeului, cea mai vizibilă este relaţia redactor-publicist. La scurt timp după numirea ca mitropolit, îi cere prietenului său să-i comunice discret dacă a primit vreo dispoziţie de a nu mai scrie nimic în „Gazetă” despre unirea cu Roma4. Alexandru Sterca-Şuluţiu trimite pentru publicare în gazeta braşoveană înştiinţări privind închirierea aloidalelor domeniului episcopal, semnându-le în calitate de conducător al Bisericii Greco-Catolice5. Nu de puţine ori expediază redacţiei „Gazetei Transilvaniei” articole în care ripostează la nedreptăţile apărute în alte jurnale. Astfel, în anul 1861, în luna martie, răspunde unui articol apărut în gazeta din Viena, Neueste Nachrichten (Periculoasa influenţă a preoţimii române6, articol semnat – b.) şi unui alt articol apărut, în ziarul Kolozsvary Közlöny din Cluj (Kolozsvary Közlöny si egy mezöségy román7)8. Aceluiaşi jurnal vienez i se răspunde în numerele 21 şi 22 din 1861 ale „Gazetei”, la acuzaţia potrivit căreia Alexandru Sterca-Şuluţiu nu ar fi luptat pentru români în timpul Revoluţiei de la 1848. Articolul din jurnalul braşovean aminteşte evenimentele şi rolul important pe care l-a jucat în acele timpuri Sterca-Şuluţiu. În anul 1866, trimite pentru publicare articolul Ce ar avea deputaţii români ardeleni a face intrând în dieta din Pesta?, apărut în „Gazetă” (în două numere succesive, nr. 11 din 21-10 februarie şi nr. 12 din 24/12 februarie) ca articol de fond9, şi un alt articol împotriva maghiarilor semnat A. A. Îl mandatează pe redactorul braşovean să îi descopere identitatea doar în cazul în care cenzura va cere informaţii suplimentare10. Articolul începe cu întrebarea: „Oare prin împăciuirea regimului numai unilateral cu naţiunea maghiară, prin concesiunile de ea din dieta din Pesta pretinse şi înainte de ce s-ar împăciui şi îndestula celelalte naţiuni nemaghiare poate se zice a fi într-adevăr asigurată şi împăciuirea întregului regat al Ungariei şi consolidarea aceluia şi a monarhiei?”11. Conferinţa regnicolară din 11-12 februarie 1861, ţinută în palatul Episcopiei Romano-Catolice din Alba-Iulia, este urmărită cu atenţie şi împărtăşită cititorilor „Gazetei”. În 22 februarie, Alexandru Sterca-Şulţiu trimite la Braşov, pentru a fi tipărit în cadrul unei broşuri, discursul său ţinut cu prilejul conferinţei în care apără drepturile şi postulatele naţiunii române transilvănene12. Din corespondenţă, aflăm îndrumările trimise în legătură cu tipărirea acesteia13, tirajul iniţial de 200 de exemplare cerut de Sterca-Şuluţiu şi acceptarea, în 8 martie, a tipăririi a 300 de exemplare. În 19 aprilie, broşura era deja la Blaj, mitropolitul confirmând primirea acesteia şi a celor 20 de exemplare de lux, şi dând dispoziţii în legătură cu distribuţia lor14. În terenul luptei naţionale, cei doi împărtăşesc ţeluri comune, încadrându-se pe linia pasivismului politic atribuit liderilor politici din jurul Blajului. Relaţia pe terenul politicii a mitropolitului greco-catolic cu omologul său ortodox, Andrei Şaguna, este foarte complicată, alternând între cooperare şi tensiune. Într-o scrisoare din 1 octombrie 1861, Alexandru Sterca-Şuluţiu declară că înţelegerea dintre cele două confesiuni a susţinut-o cu sacrificiu15. Această relaţie însă afectează şi „Gazeta Transilvaniei”, privită mereu de Şaguna ca fiind un jurnal partizan lui Alexandru Sterca-Şuluţiu. Situaţia degenerează până în punctul în care Andrei Şaguna interzice, în anul 1855, clerului ortodox abonarea la jurnalul braşovean şi la

4 Idem, nr. inv. 2963. 5 Idem, nr. inv. 2962. 6 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 21, 15 martie 1861. 7 Idem, nr. 19, 7 martie 1861; idem, nr. 20, 11 martie 1861, şi nr. 21, 15 martie 1861. 8 Alexandru Sterca-Şuluţiu către Iacob Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2972. 9 Idem, nr. inv. 2980. 10 Idem, nr. inv. 2981. 11 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 80, 24/12 octombrie 1866. 12 Alexandru Sterca-Şuluţiu către Iacob Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2968. 13 Idem, nr. inv. 2970. 14 Idem, nr. inv. 2973. 15 Idem, nr. inv. 2975.

89



calendarele lui George Bariţiu. Tensiunea, însă, creşte şi mai mult în deceniul 6, când „Gazeta” este angrenată într-o polemică publică alături de „Telegraful Român” şi „Concordia”. În 7 aprilie 1863, mitropolitul îi trimite redactorului braşovean circularul nr. 167, dat în calitate de preşedinte al Conferinţei Naţionale de la Sibiu, şi convocatorul tipărit16. Hotărârile Conferinţei, acceptate de împăratul austriac, fac posibilă recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de cea maghiară şi germană, în Dieta transilvăneană din iulie, pentru prima dată în istoria provinciei, a naţiunii române şi a confesiunilor ei. Alexandru Sterca-Şuluţiu demonstrează din nou, la începutul anului 1867, încrederea şi aprecierea faţă de Iacob Mureşianu, trimiţându-i „doritele plenipotenţe”. Îl roagă pe redactor să aibă mare grijă de acele documente, care, dacă ar ajunge în mâna lui Şaguna, le-ar folosi împotriva sa17. Este în plin război mediatic cu ierarhul ortodox. Cele două personalităţi nutresc preocupări comune şi în ceea ce priveşte înfiinţarea de şcoli cu predare în limba română. Din corespondenţa păstrată în Arhiva Mureşenilor, putem reconstitui strădaniile lor în acest domeniu, Şcoala de Agronomie din Transilvania şi Academia românească de Drept18 fiind cel mai des amintite în scrisori. Astfel, aflăm de intenţia autorităţilor transilvănene de a construi Şcoala de Agronomie pe un teren al Episcopiei Greco-Catolice, în anul 1855 (adresa nr. 4434), cu toate că terenul nu fusese promis niciodată. Alexandru Sterca-Şuluţiu, în calitate de mitropolit, este silit să îl înştiinţeze pe guvernatorul din Sibiu că nu poate oferi acel teren şi chiar să ceară construirea unei şcoli mai mici19. Iacob Mureşianu, la rândul său, îi comunică prietenului său detalii despre organizarea şcolii şi despre fondul strâns pentru aceasta20. În alte scrisori, mitropolitul împărtăşeşte informaţii despre Şcoala de Fete de la Blaj21 şi intenţia de a înfiinţa un liceu cu două catedre de filosofie22. Pe un alt palier se poziţionează legătura de amiciţie, prin împărtăşirea grijilor şi a nevoilor cotidiene. Cea mai arzătoare temere a mitropolitului este starea financiară a domeniului episcopal, care nu îi permite să ofere ajutor enoriaşilor atât cât şi-ar dori. În corespondenţa din anul 1857, mitropolitul îşi înştiinţează prietenul despre finanţele insuficiente ale Mitropoliei23 sau despre pagubele provocate de administratorul domeniului episcopal24, iar în 1861, îi împărtăşeşte promisiunile ministrului Schmerling în privinţa îmbunătăţirii stării materiale a mitropoliei25. Tot din corespondenţă aflăm despre starea precară de sănătate a mitropolitului. În repetate rânduri, îl roagă pe Iacob să se ocupe de rezervarea unei locuinţe la băile de la Elöpatak (Vâlcele), acestea fiindu-i recomandate de către medici. În 1861, solicită închirierea locuinţei guvernatorului Miko, despre care aflase că este potrivită pentru el şi personalul său. Mai mult decât atât, doreşte ca trecerea sa prin Braşov să nu fie marcată cu mare pompă, nefiind iubitor de aşa ceva26. Din păcate, planurile sale nu se materializează nici în vara anului 185727 şi nici în vara anului 186428. Tot din sfera privată, amintesc informarea legată de comandarea unei trăsuri la maistrul Neda Iosef din Braşov29 sau expedierea de bani pentru un transport de mobilă şi 16 Idem, nr. inv. 2985. 17 Idem, nr. inv. 2982. 18 Idem, nr. inv. 2975. 19 Idem, nr. inv. 2961. 20 Iacob Mureşianu către Alexandru Sterca-Şuluţiu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2988. 21 Alexandru Sterca-Şuluţiu către Iacob Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2966. 22 Idem, nr. inv. 2975. 23 Idem, nr. inv. 2966. 24 Idem, nr. inv. 2967. 25 Idem, nr. inv. 2975. 26 Idem, nr. inv. 2974. 27 Idem, nr. inv. 2964, nr. inv. 2965, nr. inv. 2966. 28 Idem, nr. inv. 2976, nr. inv. 2977, nr. inv. 2978. 29 Idem, nr. inv. 2979.

90



pentru ajutorarea văduvei Beldiceanu30. O dovadă a preţuirii pe care i-o poartă mitropolitul Sterca-Şuluţiu lui Iacob Mureşianu este împărtăşirea informaţiei că domnul Zakos din Viena deţine nişte scrisori interesante pentru români, iar negustorii brașoveni înstăriţi sunt vizaţi de mitropolit a fi cumpărătorii ideali31. În ziua morţii lui Alexandru Sterca-Şuluţiu, Iacob Mureşianu primeşte o telegramă prin care află cumplita veste32. Relaţia de prietenie și colaborare între cele două familii este continuată de alţi doi membri, Aurel Mureşianu şi Iosif Sterca-Şuluţiu, dar nu va mai fi prietenia strânsă, împărtăşită de antecesorii lor. Aurel Mureşianu (1847-1909), fiul lui Iacob, îşi definitivează studiile universitare la Viena. În anul 1877, este chemat acasă pentru a prelua redactarea ziarului familiei, „Gazeta Transilvaniei”. Aurel Mureşianu reuşeşte într-un deceniu să transforme publicația în cotidian şi să-l tipărească în tipografia familiei, tipografie care a funcţionat în casa ce astăzi adăposteşte Muzeul Casa Mureşenilor. Aurel Mureşianu devine, în ultimul sfert de veac XIX, primul ziarist profesionist din Transilvania. Iosif Sterca-Şuluţiu este nepotul mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu, fiul fratelui mai mic al ierarhului Ioan Sterca-Şuluţiu (1796-1858)33. Ierarhul menționează, într-o corespondenţă din 1861 către Iacob, că şi-a pierdut serviciul datorită credinţei sale34. Iosif Sterca-Şuluţiu (1827-1911) studiază la Cluj, Târgu-Mureş şi Budapesta. Îndeplineşte diverse funcţii în administraţia transilvăneană, începând cu anul 1849. În 1861 devine comite al Cetăţii de Baltă, apoi deputat în Dieta de la Sibiu (1863-1864), consilier de tribunal (1869-1881), funcţie din care iese la pensie. Exercitând funcţia de preşedinte al ASTREI în perioada 1904-1911, inaugurează Casa Naţională în 1905, care cuprindea Muzeul Asociaţiunii, Biblioteca ASTREI, o sală de spectacole şi sediul Comitetului Central. Datorită repetatelor sale intervenţii, precum şi ale Regatului României, guvernul maghiar permite Asociaţiunii participarea, în anul 1906, la Expoziţia Jubiliară de la Bucureşti (când se sărbătoreau 40 de ani de domnie a Regelui Carol I). Tot sub preşedinţia sa, apare revista „Ţara Noastră”, editată de Octavian Goga, în 1907. La fel ca şi Aurel Mureşianu, activează ca membru în cadrul Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania. Personalitatea îi este întregită de scrierile sale istorice, tipărite atât în ziarul Mureşenilor, „Gazeta Transilvaniei”, cât şi în volume. Activitatea publicistică îi leagă pe cei doi, pe Aurel Mureşianu (redactor responsabil, mai târziu și proprietar al „Gazetei”) şi Iosif Sterca-Şuluţiu (istoric şi publicist). Corespondenţa lor, păstrată în Arhiva Mureşenilor, este cuprinsă în perioada 1889-1908. În majoritatea scrisorilor, Iosif Sterca-Şuluţiu anunţă trimiterea spre publicare a unor articole despre istoria Ardealului. Articolele sunt publicate în „Gazetă”, în secţiunea Foiletonul Gaz. Trans., şi sunt semnate. În jurnalul braşovean publică: Cătălina Varga35, Istoria se repetă36, Din istoria munţilor Apuseni37, Din istoria munţilor Apuseni (acelaşi titlu, alt an)38.

30 Idem, nr. inv. 2983. 31 Idem, nr. inv. 2969. 32 Idem, nr. inv. 2987. 33 A fost ofiţer în armata austriacă în ultimii ani ai războaielor napoloniene. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, Ioan Sterca-Şuluţiu devine unul dintre tribunii Legiunii Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu. Rolul său este decisiv în organizarea moţilor după principii militare, tribunul paşoptist inventând tunurile de lemn folosite de aceştia în confruntările armate cu maghiarii din timpul revoluţiei. Lucrează ca funcţionar cameral în administraţia Transilvaniei. 34 Alexandru Sterca-Şuluţiu către Iacob Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2983. 35 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 173, 3/15 august 1889. 36 Idem, nr. 276, 12/24 decembrie 1889, nr. 277, 13/25 decembrie 1889, şi nr. 278, 14/26 decembrie 1889. 37 Idem, nr. 11, 18/30 ianuarie 1891, nr. 41, 21februarie/5 martie 1891. 38 Idem, nr. 89, 21 aprilie/ 3 mai 1892, nr. 101, 6/18 mai 1892.

91



În scrierile sale despre istoria Ardealului, intră în polemică cu George Bariţiu, polemică des amintită în corespondenţa cu Aurel Mureşianu. La 7 august 1889 scrie: „Departe fiind de mine o intenţiune a micşora sau a detrage din valoarea colecţiunii bătrânului Bariţiu”, însă „domnul Bariţiu a fost foarte superficial în reproducerea acelui episod, ceea ce i s-a spus din partea mai multora”. Deşi recunoaşte meritul oricărui român care luptă pentru drepturile neamului românesc, consideră necesară sancţionarea alterării adevărului istoric. Rolul istoricului, în opinia sa, este „de a închide ochii şi a tăia buba”. Subliniază că există şi alte păreri, care îi contestă lui Bariţiu şi stilul, şi ortografia, dar mărturiseşte că nu îşi permite criticarea acestui aspect39. Diferențele lor de opinii vor căpăta amploare și vor fi numite în epocă „disputa literară”. Deşi, încă din luna august a anului 1890,40 Iosif Sterca-Şuluţiu trimite materialul, abia la începutul anului următor se publică, în 22 de numere, articolul Din istoria munţilor Apuseni. El aduce câteva lămuriri la cartea lui Bariţiu, Părţi alese din istoria Ardealului, ca răspuns la volumul II. Schimbul de replici continuă prin intermediul a două broşuri, ambele tipărite la Sibiu: cea a lui Bariţiu, intitulată Criticele istorice ale lui Iosif Sterca-Şuluţiu de Kerpenyes scârmănate. Informaţiune tipărită ca manuscript, şi cea a lui Iosif Sterca-Şuluţiu, intitulată O lămurire la disputa literară purtată de George Bariţiu în Părţi alese din istoria Ardealului contra lui Iosif Sterca-Şuluţiu, care s-a apărat în Gazeta Transilvaniei nr. 11-41 din anul 1891. Într-o scrisoare din 11 aprilie 1892, Iosif Sterca-Şuluţiu este şocat de obrăznicia şi răutatea arătate de Bariţiu în broşura sa. Declară: „Toţi oamenii s-au scârbit şi zic că a înnebunit”. Consideră că este în joc onoarea „Gazetei” şi a sa personală, şi cere imperios un răspuns. Trimite răspunsul său (Contra scriptu final) şi roagă publicarea în aceeaşi lună41. Din corespondenţă aflăm că articolul nu a fost publicat în aprilie, iar publicistul amână publicarea după luna mai, când este organizat banchetul în cinstea lui Bariţiu, la împlinirea vârstei de 80 de ani42. Iosif Sterca-Şuluţiu susţine că evenimentul este organizat din iniţiativă privată, în 24 mai 1892, la Sibiu, cu aceeaşi ocazie fiind felicitat şi de către comitetul ASTREI43. În acelaşi an, în luna octombrie, cei doi colaborează la tipărirea unei broşuri. În corespondenţă nu este amintit titlul acesteia, dar, în acel an, Iosif Sterca-Şuluţiu publică o singură lucrare, şi anume O lămurire la disputa literară purtată de George Bariţiu în Părţi alese din istoria Ardealului contra lui Iosif Sterca-Şuluţiu, care s-a apărat în Gazeta Transilvaniei nr. 11-41 din anul 189144. Publicistul trimite corecturi şi dă directive cu privire la distribuţia broşurii. Astfel, 50 de exemplare, urmează a fi distribuite în Braşov, în jurul cetăţii, şi în România, printre beneficiari fiind amintiţi: Aron şi Nicolae Densuşianu, B. Petriceicu-Haşdeu, August Treboniu-Laurian, A. D. Xenopol, Ioan Maniu. Cele 250 de broşuri rămase cere să îi fie trimise la Sibiu45. O corespondenţă din mai 1897 aminteşte de o altă dispută a lui Iosif Sterca-Şuluţiu, cu paşoptistul Ioan Axente-Sever. Publicistul îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu cele scrise despre unchiul său, mitropolitul Alexandru Sterca-Şuluţiu, în broşura tipărită de curând de Sever. Nici de această dată nu reiese din scrisoare titlul lucrării, dar, în acel an, Ioan Axente-Sever publică doar Răspuns la Cartea neagră (A fekete könyv) scrisă de br. Stefan Kemeny jun. 1849 şi publicată de Hentaler József în numerele 121-131 din mai 1895 a lui Magyarorszag din Budapesta46. Crede că datorită celor scrise, Sever ar merita un proces de presă sau un articol de atenţionare în „Gazetă”. Informaţiile scrise de Sever, cu privire la 39 Iosif Sterca-Şuluţiu către Aurel Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2672. 40 Idem, nr. inv. 2674. 41 Idem, nr. inv. 2676. 42 Idem, nr. inv. 2678. 43 Idem, nr. inv. 2679. 44 www.elite-research.eu 45 Iosif Sterca-Şuluţiu către Aurel Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2680.

46 www.elite-research.eu

92



faptele petrecute în Apuseni, le consideră greşite. În replica trimisă pentru publicare şterge, la rugămintea redactorului Aurel Mureşianu, anumite pasaje, ca gest al prieteniei şi respectului pe care i-l poartă. În schimb, anunţă că, dacă nu este posibilă publicarea în „Gazetă”, îl trimite „Tribunei” fără nicio modificare în partea despre Sever47. Pentru pregătirea numărului jubiliar al „Gazetei Transilvaniei” din 1908, Iosif Sterca-Şuluţiu trimite, în luna mai, epistolele mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu48 şi un clişeu cu portretul acestuia. În schimb, scrisorile episcopului greco-catolic Ioan Lemeni nu sunt de găsit. Îl asigură pe Aurel Mureşianu că Arhiva Blajului deţine documente care ar demonstra că acesta a apărat limba română, în 1842, când ungurii încercau adoptarea unui proiect de lege în Dieta de la Cluj, prin care doreau introducerea limbii maghiare în biserica românilor49. Protestul înaintat Curţii de la Viena, de către Capitlul din Blaj, a reuşit atunci împiedicarea adoptării acelei legi. Scrisoarea din 19 mai 1908 demonstrează din nou relaţia specială, pe care cei doi au reuşit s-o clădească în timp, Iosif Sterca-Şuluţiu confirmând preţuirea şi încrederea totală pe care o avea în prietenul său, Aurel Mureşianu. În această scrisoare, aminteşte că strădania lui Lemeni şi a omologului său ortodox, Vasile Moga, a fost de scurtă durată deoarece, în anul 1848, Andrei Şaguna, succesorul lui Moga, introduce limba maghiară în Biserică. Documentul care atestă aceste informaţii, procesul-verbal în original al Consistoriului de la Sibiu, din 20 ianuarie 1848, este în posesia sa. Fusese arătat în şedinţa Fundaţiei Şuluţiene, iar o copie legalizată de notarul Zagoni se află la Blaj. Se pare că poziţia unchiului său faţă de Şaguna este împărtăşită şi de publicist. În aceeaşi scrisoare, aminteşte de episodul legat de circularul dat de Şaguna, prin care afurisise „Gazeta”, document care există în biblioteca ASTREI şi pe care îl consideră potrivit a fi publicat în numărul jubiliar. Deşi recunoaşte că mitropolitul ortodox are mari merite şi păcate, îşi exprimă nemulţumirea faţă de arhiereii care îl glorifică ca pe un mare român, cunoscându-i comportamentul pe teren politic. Încheie corespondenţa cu rugămintea distrugerii scrisorii prin foc, pentru a nu cădea pe mâini indiscrete50. Ultima scrisoare păstrată în cadrul acestei corespondenţe în Arhiva Mureşenilor este cea din 2 august 1908, prin care solicită înapoierea clişeului cu portretul unchiului şi a epistolei lui Ioan Lemeni51. Prietenia împărtăşită de membrii acestor două mari familii a adus multe avantaje românilor transilvăneni în perioada dualistă. „Gazeta Transilvaniei”, proprietate a familiei Mureşianu, a jucat un rol decisiv în consolidarea acestei prietenii.

TWO TRANSYLVANIAN ROMANIAN FAMILIES: MUREȘIANU AND STERCA- ȘULUȚIU

Two Transylvanian Romanian dynasties bound a valuable friendship in the second half of the nineteenth century, both fighting (each in its field of activity, but often related) to obtain the much needed political rights for Romanians. Part of the cultural elite of Transylvania, Iacob Mureșianu and Alexandru Sterca-Șuluțiu have left traces of their struggle for Romanians rights. This beautiful and fruitful friendship is continued by two other descendants: Aurel Mureșianu and Iosif Sterca-Șuluțiu. The correspondence between members of these families is preserved in Muresenilor Archive and is the testimony of this friendship.

47 Iosif Sterca-Şuluţiu către Aurel Mureşianu, în Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 2685.

48 Idem, nr. inv. 2686.

49 Idem, nr. inv. 2687.

50 Idem, nr. inv. 2688.

51 Idem, nr. inv. 2689.

93



DIN CORESPONDENŢA SAVANTULUI ŞTEFAN PROCOPIU

CU PRIETENII ŞI COLABORATORII SĂ I FIZICIENI

Teodora-Camelia CRISTOFOR∗

Keywords: Stefan Procopiu, physicists, friends, letters.

Mărturiile despre viaţa şi opera academicianului ieşean Ştefan Procopiu tezaurizate în Fondul Procopiu, existent la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi, întregesc tabloul memorialistic binecunoscut deja, dar, în acelaşi timp, dezvăluie file noi şi inedite cu privire la personalitatea marelui savant. Corespondenţa unică aflată în fondul muzeal constituie o sursă preţioasă de informaţie, ce dezvăluie ipostaze noi cu referire la evenimente, personalităţi şi opinii schimbate între destinatari. De asemenea, alături de suportul scris, fotografia - semn iconic emblematic al evenimentelor şi trăirilor umane - rămâne un martor de netăgăduit în imagistica şi arhiva memorială.

Din cele peste 80 de scrisori şi telegrame existente în patrimoniul Muzeului se poate configura o descriere, parţială desigur, cu privire la unele momente importante din viaţa savantului, precum şi a relaţiilor sale de colaborare cu diferite personalităţi ale vremii sau cu membri ai familiei, aşa cum reiese din aceste surse.

O parte a corespondenţei face referire la un schimb permanent de cărţi şi lucrări ştiinţifice, ce a avut loc între Procopiu şi o serie de colaboratori sau prieteni, în care sunt exprimate impresii şi comentarii asupra unor aspecte teoretice şi experimentale din fizică, din activitatea profesională a semnatarilor, a preocupărilor legate de cercetarea ştiinţifică a fizicii în ţara noastră. Mărturii despre prietenia sinceră, consideraţia şi preocupările profesionale stabilite între profesorul Ştefan Procopiu şi apropiaţii săi sunt consemnate în corespondenţa existentă pe acest subiect. Academicianul Eugen Bădărău (1887-1975), în perioada când era decan al Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din Cernăuţi, scria:

”Iubite D le Procopiu1,

Îţi mulţumesc pentru lucrările Dumitale. Asupra fenomenului lui Barkhausen mi-am făcut o teorie încă din 1921. Aş dori să stau odată de vorbă cu Dta ca să-mi explici dacă nevoile mele corespund realităţii sau ba. Mai îţi mulţumesc şi pentru felicitările Dtale: fac ce pot, regret că starea sănătăţii nu permite o activitate mai mare. Văd că ai elevi tineri; te rog tatonează terenul la aceştia dacă cineva dintre dânşii n-ar fi dispus să vie la toamnă ca asistent la mine. Am mulţi minoritari, excelenţi studenţi, nici un român deocamdată (cum spune un medic român de aici, românii bucovineni formează o rasă superioară, elită – sunt leneşi, merg sau la litere, sau la drept). A fost unul, dar l-a acaparat Bedreag”.

În scrisoarea din 18 martie 19432, profesorul Cristea Niculescu-Otin (1879-1954),

∗ Inginer, muzeograf la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, Iaşi. 1 Nr. inv. 7432/19. 2 Nr. inv. 7432/44.

94



rectorul Şcolii Politehnice „Gh. Asachi”, universitate transferată3 în perioada 1941-1944 în localul Universităţii din Cernăuţi, îl felicită pe Ştefan Procopiu pentru apariţia lucrării Electricitate şi Magnetism şi îl roagă să trimită, contra cost, 10 exemplare din vol. I şi II necesare bibliotecii Politehnicii.

Renumitul fizician Ion I. Agârbiceanu (1907-1971), constructorul primului laser cu gaz (heliu-neon) din România, din anul 1962, scria la 4 aprilie 19564:

„Am primit cu adâncă recunoştinţă şi emoţie extrasul lucrărilor dvoastră şi vă

mulţumesc foarte mult. ”Efectul Procopiu” a deschis un drum nou şi interesant pentru toţi cei care întrebuinţează fenomenul de polarizare ca metodă de cercetare a naturii. În nenumărate rânduri gândul meu s-a îndreptat spre dvoastră, aducându-mi aminte de cuvintele de încurajare pe care mi le-aţi spus când aţi venit la Bucureşti mai anii trecuţi. La cursurile pe care le ţin, le spun studenţilor despre cinstea pe care ne-o fac lucrările dvoastră. Alegerea la Academie este o recunoaştere care vi se datora de mult. Mulţumindu-vă încă o dată pentru atenţia făcută, vă doresc multă sănătate şi vă rog să primiţi expresia sentimentelor mele de afecţiune şi stimă sinceră.”

Dimitrie Butescu, în scrisoarea sa din 18 martie 19615, mulţumindu-i lui Procopiu pentru trimiterea a două volume din Contribuţii la istoria desvoltării universităţii ieşene, specifica:

”V ă mulţumesc mult şi din suflet, căci aceste volume mi-au redeşteptat amintiri

plăcute din tinereţe când la liceul din Bârlad în ultimul an de studii aţi expus “Perpetuum Mobile”, lucrare ce aţi completat-o ulterior, tipărind-o. Am cetit cuvintele scrise cu căldura unui fiu sufletesc relativ la marele om de ştiinţă Dr. Hurmuzescu, care era aşa de delicat că la examene nu folosea cuvântul din regulament “respins”, ci expresia “candidatul e amânat cu examenul”. Din publicaţiile trimise se vede perseverenţa pusă de Dv şi alţi colegi la înfiinţarea Politehnicei din Iaşi. Cât aţi putut, prin lucrări originale aţi susţinut prestigiul Universităţei ieşene care a fost oglinda frământărilor politico-sociale de la noi”.

Profesorul Nicolae Bărbulescu, în scrisoarea sa, datată 20 septembrie 19566

mulţumeşte prof. Ştefan Procopiu pentru lucrările publicate în ultimii ani, impresionante din punct de vedere calitativ şi cantitativ, ceea ce dovedeşte „o putere de creaţie şi de muncă neobişnuită prin meleagurile noastre”, pentru „a contribui mai departe la progresul fizicei şi a ridica prestigiul cercetărilor ştiinţifice de la noi”. Tot N. Bărbulescu, într-o scrisoare din 20 aprilie 19617 confirma primirea a două volume ” în care am citit cu o desăvârşită mulţumire rândurile calde pe care i le-aţi închinat profesorului Hurmuzescu. Marele nostru dascăl, care a fost atât de nedreptăţit în timpul vieţii, este prezentat într-o lumină nouă, de cel mai ilustru elev de-al său, care posedă la perfecţie şi arta condeiului”.

Între prof. Procopiu şi N. Bărbulescu8 (1900-1986) a existat o corespondenţă constantă şi ilustrativă, în acelaşi timp, în ceea ce priveşte colaborarea şi relaţiile cordiale statornicite între cei doi semnatari de-a lungul anilor. Prof. N. Bărbulescu a pledat susţinut, în cercul oamenilor de ştiinţă din Bucureşti, în vederea introducerii denumirii de magneton Bohr-Procopiu în categoria constantelor fizice standard elaborate de către Institutul de Fizică

3 Conform Decretului-Lege nr. 2847/1941. 4 Nr. inv. 9222. 5 Nr. inv. 7432/39. 6 Nr. inv. 7432/5 7 Nr. inv. 7432/63. 8 N. Bărbulescu a fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A elaborate lucrări de cercetare în domeniile electricităţii, fizicii moleculare (tensiunea superficială a gazelor şi lichidelor) şi a teoriei relativităţii.

95



din Bucureşti9. În anul 1952, N. Bărbulescu editează pentru uzul studenţilor un curs de electricitate, în care autorul dedică câteva rânduri profesorului Procopiu, de altfel mult prea puţine datorită „condiţiilor vitrige de astăzi”10. Menţionăm că autorul face referire la perioada dificil ă pentru Procopiu, când o serie de politruci comunişti, ajunşi la putere, luaseră atitudine publică împotriva atitudinii mic burgheze a acestuia, a cosmopolitismului cercetărilor sale, a propovăduirii misticismului întâlnit în unele lucrări de ale sale11 şi „ de ploconire faţă de ştiinţa burgheză”12.

De altfel, frământările politice şi o serie de evenimente istorice cu semnificaţii profunde în viaţa românilor, ai căror martori au fost, sunt consemnate fără ezitare. Stan Ionescu, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în Laboratorul de anatomie şi fiziologie vegetală, dezvăluie, în rândurile sale din 23 septembrie 194013, grija şi amărăciunea cu privire la evenimentele tragice marcate de raptul teritorial al Basarabiei de către Uniunea Sovietică: „În adevăr, scumpe prieten, multe nenorociri s-au abătut asupra noastră, aşa încât am rămas cu o ţară ciopârţită şi batjocorită. E grozav, când mă gândesc că generaţia noastră prin atâtea sacrificii a luptat ca s-o mărim şi când am văzut acum cu câtă uşurinţă alţii au admis desmembrarea ei. Mai socoteşte în plus că cei care au iscălit această desmembrare mai făceau parte şi dintr-un guvern zis «naţionalist integral !»”.

O altă categorie tematică, existentă în cadrul fondului Procopiu, o constituie scrisorile şi cărţile poştale de felicitare, trimise cu prilejul aniversărilor, a onomasticii şi a Anului Nou, precum şi în urma dobândirii unor distincţii oferite de către statul român. Dintre cei care transmiteau constant felicitări fam. Procopiu, amintim pe prof. Virgil Stănculescu (cercetător la Institutul Electrotehnic Bucureşti, fost student şi colaborator al lui Procopiu), prof. N. Bărbulescu, prof. Nicolae Calinicenco, membri ai familiei sau multe alte persoane care îl preţuiau şi îi purtau o stimă deosebită.

La 16 noiembrie 193314, prof. Dragomir Hurmuzescu îl felicită pe Procopiu pentru discursul inaugural ţinut în faţa Regelui Carol al II-lea, cu prilejul deschiderii anului universitar: ”Te felicit pentru discursul pronunţat înaintea Regelui; l-am citit cu interes în gazetele ce mi-ai trimis. Foarte bine ai făcut să insişti asupra învăţământului nostru apăsând asupra situaţiei absolvenţilor lui”.

9 Scrisoare din 24 ianuarie 1962, nr. inv. 7432/11. 10 Nr. inv. 7432/2, scrisoare din 16 ianuarie 1962. 11 Aluzie la articolele Universul este el etern sau infinit, publicat în „Viaţa Românească”, 1927 şi Probleme fizice despre existenţa unei fiinţe superioare, publicat în „Ethos”, Nr. 3-4. Iaşi, 1945. 12 Vezi Ştefan Procopiu-mărturii documentare, editor T. C. Cristofor, Editura Palatul Culturii, Iaşi, 2012, p. 293. 13 Nr. inv. 7432/25. 14 Nr. inv. 7432/69.

96



La împlinirea vârstei de 80 de ani, acad. Șt. Procopiu este din plin felicitat de mulţi prieteni şi colaboratori. Renumitul acad. Cristofor Simionescu, în scrisoarea sa din 10 februarie 197015, scria:

”Fiind plecat din localitate nu am avut posibilitatea dorită de a vă fi felicitat la timp,

cu prilejul aniversării Dvs. la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sunt fericit că am din nou ocazia de a-mi exprima sentimentele de profundă stimă şi preţuire pe care le port academicianului profesor Ştefan Procopiu, mare personalitate a ştiinţei şi culturii româneşti, care şi-a scris, prin realizări remarcabile, numele, în fundamentale cuceriri ale fizicii pe plan mondial.

Vă doresc din inimă încă mulţi şi buni ani, spre a vă bucura de roadele strălucitei Dvs. activităţi”.

Pentru colaboratorii săi apropiaţi şi de bună-credinţă, Procopiu era omul de ştiinţă

model, admirat, respectat şi apreciat a fi „primul om de ştiinţă” al ţării, devotat permanent cercetării şi progresului ştiinţific. Ca om de ştiinţă, prin cunoaşterea sa fundamentală în multe ramuri ale fizicii, Procopiu era mereu consultat asupra unor probleme de natură ce vizau competenţa sa academică, întreţinând relaţii strânse de colaborare ştiinţifică cu specialişti din fizică din toată ţara. Astfel, cercetători ce aveau în pregătirea profesională o serie de lucrări şi experimente, precum transmiterea căldurii între firele subţiri, fenomene electromagnetice de mişcare, efectul Barkhausen, determinarea conductibilităţii şi difuzibilit ăţii termice la izolanţi, momentul magnetic terestru, constituie subiecte de dezbatere în corespondenţa existentă. Colaboratori din Bucureşti, precum Aurel Potop (1903-1960), profesor de fizică la Universitatea Bucureşti, George Costeanu (profesor de chimie-fizică la Institutul Politehnic Bucureşti), N. Bărbulescu, sunt alte persoane care apelează la îndrumarea ştiinţifică a profesorului, fiind printre semnatorii unora dintre aceste scrisori. Prin poziţia sa, a influenţat din punct de vedere ştiinţific şi intelectual generaţii de fizicieni, impulsionând de-a lungul deceniilor promovarea cercetării fizicii, a învăţământului preuniversitar şi superior.

Frederick Kelemen şi Kock de la Universitatea din Cluj, doctoranzi la Universitatea din Iaşi, erau în strânsă legătură cu îndrumătorul lor privind experienţele şi elaborarea temelor de cercetare, a lucrărilor de specialitate publicate ce trebuiau consultate de către cei doi aspiranţi, fapt reliefat prin descrierea amănunţită a măsurătorilor şi a rezultatelor obţinute în laborator pe parcursul pregătirii lucrărilor de disertaţie. Fără rezerve a sprijinit Procopiu atât studenţi sau colaboratori tineri, aflaţi la început de carieră sau pe cei cu experienţă, cât şi profesori universitari de prestigiu. Un astfel de susţinător a fost pentru Mircea Savul16, pentru numirea sa la Catedra de mineralogie de la Universitatea „Al. I. Cuza”. Scrisoare din 20 ianuarie 193717 a prof. Savul adresată lui Procopiu, dovedeşte recunoştinţa şi aprecierea semnatarului:

„ Am fost foarte afectat, când mi s-a comunicat că Dv mă susţineţi la succesiunea

catedrei Dlui Prof. Buţureanu. Lipsesc din Iaşi de 9 ani, în care timp am învăţat multe de la cel mai mare profesor de mineralogie din ţară şi omul de ştiinţă binecunoscut şi stimat de lumea savantă din străinătate. În acest răstimp, n-am uitat că sunt ieşean şi am căutat pe cât mi-a fost cu putinţă să fiu folositor pentru laboratorul de unde am plecat… N-am înţeles niciodată s-o rup cu Iaşul, când trei generaţii din familia mea au trăit aici, când aici mi-am făcut şcoala şi Universitatea, aici mi-am legat prietenii sincere şi aici am încercat primele emoţii ale cercetărilor ştiinţifice. În cazul când Facultatea îmi va arăta încrederea pentru a

15 Nr. inv. 7432/20. 16 Întemeietorul geochimiei româneşti, M. Savul (1895-1964), a fost profesor de mineralogie la Universitatea ieşeană. 17 Nr. inv. 7432/27

.

97



urma la catedra fostului meu profesor d. Buţureanu, înţeleg să mă stabilesc în Iaşi, şi printr-o muncă zi de zi, să pot face ca laboratorul de Mineralogie să existe un nucleu ştiinţific productiv apreciat şi respectat de colegii din ţară şi străinătate”.

După cum bine se ştie din relatările multor apropiaţi, Șt. Procopiu a avut relaţii de

prietenie foarte bune cu M. Sadoveanu şi Gh. Topârceanu, care, de altfel, l-au propus membru în Comitetul de direcţie al Teatrului Naţional „V. Alecsandri”. Gh. Topârceanu îl vizita adesea în laborator şi purtau discuţii despre fenomenele fizicii. Datorită lor, prof. Şt. Procopiu a colaborat la revista „Însemnări ieşene”, prima sa intervenţie în cadrul acestei reviste intitulându-se Titu Maiorescu fizician. Un aspect mai puţin ştiut despre personalitatea marcantă a lui Titu Maiorescu este faptul ca acesta a avut preocupări pentru ştiinţele fizicii, publicând, în 1857, o notă despre presiunea atmosferică, în revista ”Isis” 18, fondată în 1856, la Iaşi, şi condusă de medicul Iuliu Barasch. În acel articol, Maiorescu deduce, cu mijloace foarte modeste, formula care astăzi se numește formula barometrică.

În Universitatea ieşeană era renumită prietenia dintre prof. Ştefan Procopiu, chimistul Constantin V. Gheorghiu19 şi geologul Mircea Savul, o amiciţie de lungă durată, consolidată în jurul revistei „V. Adamachi”. Alături de prof. C. V. Gheorghiu, Șt. Procopiu a fost codirector al revistei, în perioada 1939-1949. De asemenea, acad. Dimitrie Mangeron a cultivat o strânsă prietenie şi, totodată, o reală recunoştinţă pentru Ştefan Procopiu, cei doi vizitându-se în diferite ocazii, dată fiind vecinătatea locuinţelor. Arhiva fondului Procopiu, existentă la Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” Iaşi, conţine două scrisori semnate de D. Mangeron, din anul 1972 (inv. nr. 9158 şi 9159), perioadă în care era visiting profesor al Universităţii Alberta (Canada), documente unice, din care se constată preţuirea şi aprecierea pe care acesta o purta academicianului ieşean Ştefan Procopiu.

Aşa cum se remarcă din textele prezentate, pe lângă schimbul de amabilităţi uzitate de către semnatari, avem conturate şi enunţate, printre idei, şi o serie de aspecte care ajută la reconstituirea unor evenimente, memoriei unor personalităţi şi preocupări specifice perioadei la care facem referire.

SEVERAL ȘTEFAN PROCOPIU’S LETTERS TO HIS FRIENDS AND PHYSCIANS The Ștefan Procopiu memorial background owned by the „Ștefan Procopiu” Science and

Technical Museum from Iasi hoards a series of novel documents (letter writing, photos, certificates, medals, scientific works, books and objects) which belonged to the great scientist. A big part of letter writing and photos from the patrimony of the museum, notes from some local professors or close contributors of professor Procopiu, represents a valuable source of information which bring out a series of events and persons with whom he collaborated. We can name some important persons who bring notable testimonies: Dragomir Hurmuzescu, Nicolae Bărbulescu, Victor Miron, Virgil Staculescu, Gheorghe Atanasiu, Vasile Tutovan, Nicolae Calinicenco.

18 Revistă fondată în 1856, de Iuliu Barasch. Din 1862, revista s-a numit „Natura”. 19 C. V. Gheorghiu (1894-1956) a fost profesor universitar la Catedra de chimie organică a Universităţii din Iaşi. Alături de soţia sa, Margareta, a fost naşul de cununie al familiei Rodica şi Şt. Procopiu.

98



99


100



101



102



CORESPONDENŢA LUI VASILE LADISLAU POP

CĂTRE IACOB MUREŞIANU,

PĂSTRATĂ ÎN ARHIVA „CASEI MUREŞENILOR” DIN BRA ŞOV

Bianca MICU*

Keywords: Pop Vasile Ladislau, Iacob Mureșianu, „Gazeta Transilvaniei”, Transylvania, the second half of the nineteenth century, national struggle.

Muzeul „Casa Mureşenilor” din Braşov, înfiinţat în anul 1968, reprezintă un adevărat bastion cultural, căci fiecare sală are o poveste de spus. Însă cele mai multe poveşti le poţi afla din arhiva Muzeului, care adăposteşte peste 25.000 de documente; ea se arată generoasă în domeniul corespondenţei dintre membrii familiei Mureşianu şi diverse personalităţi ale secolelor XIX-XX, prin care sunt surprinse aspecte din Transilvania acelor vremuri. Dar să reamintim cititorului cine sunt cele două personaje ale cercetării de față: Vasile Ladislau Pop şi Iacob Mureşianu. Vasile Ladislau Pop s-a născut la 25 decembrie 1818, în satul Berindu (jud. Cluj), acolo unde tatăl său, Ananie Pop, era preot paroh greco-catolic. Provine dintr-o familie de clerici, în condiţiile în care bunicul din partea tatălui era preot, iar bunicul din partea mamei era cântăreţ de biserică. Împreună cu fratele mai mare, Avram, Vasile Pop este primit la Şcoala piaristă din Cluj, unde matricolele şcolare îl arată, de la bun început, ca pe un elev ambiţios şi silitor. Iată ce mărturisea, în autobiografia sa, despre anii de şcoală: „Minte am avut de la Dumnezeu bună; am învăţat foarte uşor, aşa încât, zicând cea dreaptă, numai m-am jucat cu învăţătura. Având purtarea bună şi învăţând tot eminent, toţi ungurii care mă cunoşteau ziceau în anii în care eram liceist, că din acesta va fi sau vlădică sau consilier. Românii, cari ştiau bine că românii nu pot înainta pe alte cariere, ziceau că mă voiu face vlădică” 1. Îşi continuă studiile la Academia piaristă de drept din Cluj, între 1835 şi 1838, şi apoi la Blaj, unde este remarcat de episcopul Ioan Lemenyi, care-l trimite să urmeze studiile teologice la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena. Aici se arată interesat şi de matematică, geometrie şi fizică, fapt pentru care, la întoarcerea de la Viena, este încadrat (în 1842) ca profesor de matematică şi geometrie la Liceul din Blaj, fiind printre primii profesori care predau matematica în limba română şi nu în latină. După doar trei ani petrecuţi la catedra de matematică a Blajului, Vasile Pop este nevoit să renunţe la cariera didactică, în urma unui conflict cu episcopul Lemenyi. Se reîntoarce pentru scurt timp la Berindu, după care se îndreaptă spre Năsăud, unde rămâne mai multe săptămâni în casa vicarului episcopal Ioan Marian. Aici se întâlneşte cu Simion Bărnuţiu cu care va lega o prietenie trainică. În noiembrie 1845 începe o nouă carieră, devenind „cancelist” (practicant) la „Tabla Regească” (Curtea de Apel) din Târgu Mureş. După trei ani de studii la Târgu Mureş, unde este coleg cu Avram Iancu, îşi susţine examenul de avocatură şi se instalează la Reghin, pentru a-şi practica profesia. Este atras de acest oraş şi

* Muzeograf la Muzeul “Casa Mureşenilor”, Braşov, e-mail: [email protected] 1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Ladislau_Pop

103



datorită logodnicei sale, Elena Oltean, strănepoata lui Petru Maior, cu care se va căsători la 30 octombrie 1848. În timpul regimului neoabsolutist, ocupă diverse funcţii: comisar districtual la Reteag (1849), consilier la Tribunalul din Bistriţa (1850), consilier la Tribunalul din Sibiu (1850), consilier la Curtea Judecătorească Superioară a Transilvaniei (1854), consilier la Ministerul de Justiţie din Viena (1859). În decembrie 1860 este numit într-o funcţie şi mai importantă, aceea de consilier la Cancelaria Aulică a Transilvaniei, al cărei sediu se afla la Cluj. Un an mai târziu devine vicepreşedinte pentru probleme juridice al Guberniului, apoi preşedinte al Curţii de Casaţie iar din 1865, prin numire imperială, cel dintâi preşedinte al Tribunalului suprem al Transilvaniei. Realizarea dualismului austro-ungar, în 1866, pierderea autonomiei Transilvaniei şi agravarea stării culturale a românilor din Transilvania, ameninţaţi cu pierderea identităţii naționale, l-au determinat pe Vasile Pop să devină un aprig sprijinitor al activităţii culturale a tineretului român din această provincie. În 1868, Adunarea Generală a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) îl alege în funcţia de preşedinte, calitate în care şi-a mărturisit încrederea în viitorul neamului său, lansând deviza „Prin noi înşine! Prin forţa şi răbdarea noastră, înainte!” Se stinge din viaţă la Budapesta, în ziua de 17 februarie 1875. „Gazeta de Transilvania” îi aduce un omagiu, numindu-l „Prometeu român” şi „Athletul apărător al dreptului şi al dreptăţii”, iar revista „Federaţiunea” scria: „Istoria deceniilor din urmă a românilor din Austro-Ungaria îi va rezerva o pagină din cele mai frumoase, spre a ilustra numele lui, trecându-l la posteritatea recunoscătoare”2. Iacob Mureşianu s-a născut la 28 noiembrie 1812 în comuna Rebrişoara, judeţul Bistriţa-Năsăud. Urmează şcoala grănicerească din Năsăud, apoi filosofia şi teologia la Blaj. La sfârşitul anului 1837, este numit profesor la Gimnaziul Romano-Catolic din Braşov, unde predă limba latină; va sluji această instituţie aproape 40 de ani, dintre care 20 îi va fi şi director. Devine colaborator al lui G. Bariţiu la „Gazeta de Transilvania” şi la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (suplimentul literar al ziarului „Gazeta de Transilvania). După plecarea lui G. Bariţiu, în septembrie 1850, preia conducerea acestor publicaţii, până în anul 1878, când cedează definitiv locul fiului său, Aurel. De-a lungul activităţii sale de publicist, Iacob Mureşianu s-a arătat un aprig susţinător al drepturilor politice, sociale şi economice ale românilor din Transilvania. În anul 1862, cere guvernatorului Transilvaniei acordarea dreptului de concesiune pentru înfiinţarea unei tipografii, cerere refuzată din motive politice (activitatea politică a ziaristului braşovean este considerată a fi mai periculoasă pentru stat dacă acesta are o tipografie proprie). În 1868 este acţionat în judecată pentru publicarea Pronunciamentului din Blaj, iar în anul 1877, pentru articolele 2 Iunie şi 6 Iunie, în care susţine cauza războiului pentru independenţă a României. Sprijină înfiinţarea Gimnaziului românesc din Braşov, a „Reuniunii Femeilor Române”, a ASTREI precum şi a filialei Institutului de credit „Albina”. În anul 1877 este ales membru al Academiei Române. Moare în anul 1887, la Braşov. Corespondenţa lui Vasile Pop cu Iacob Mureşianu, păstrată în arhiva Muzeului „Casa Mureşenilor” din Braşov, este alcătuită din 29 de scrisori din perioada cuprinsă între anii 1860-1873. Sentimentul pe care-l ai atunci când citeşti aceste scrisori este că te întorci în timp şi participi la istoria tumultoasă a Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că auzi strigătul către libertate şi adevăr al românilor din această provincie. Înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 nu a însemnat sfârşitul luptei românilor din Transilvania pentru eliberare naţională. Începe să fie folosită tot mai des tactica petiţionarismului, în care principala revendicare este organizarea instituţiilor din Transilvania

2 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 13, 28/16 februarie 1875.

104



pe baza principiului de naţionalitate. Însă, refuzul sistematic al Vienei de a lua în considerare cererile românilor generează o criză a mişcării petiţionare şi o schimbare de atitudine a foştilor conducători de la 18483. Prin patenta imperială din decembrie 1851 şi instaurarea regimului neoabsolutist se agravează criza raporturilor româno-austriece. Înfrângerile militare din Peninsula Italică, pierderile teritoriale, eşecurile diplomatice precum şi dificultăţile politice şi financiare interne tot mai grave obligă Curtea vieneză, începând din vara lui 1859, să caute ieşirea din criză prin folosirea unor remedii politice; regimul absolutist începe să se transforme, făcând loc unei uşoare liberalizări, ce va pregăti terenul pentru introducerea unui regim constituţional. O astfel de măsură „liberală” este şi acceptul Imperiului de folosire a limbilor naţionale în viaţa publică. Despre posibilitatea folosirii limbii române în tribunale, atunci când la judecată sunt şi români, se vorbeşte în scrisoarea din 3 august 1860: „În Banat şi Ardeal nu li s-a iertat până acum la Avocaţi a scrie într-o altă limbă ca în cea germană, însă în privinţa aceasta se va face schimbare şi cât de curând, se va da şi Avocaţilor din Ardeal şi Banat voie a lucra în limba părţilor lor, adică pentru români româneşte, pentru unguri ungureşte”4. Pop Vasile chiar îl roagă pe Iacob Mureşianu să facă acest anunţ în „Gazeta Transilvaniei”, primul ziar politic al românilor din Transilvania, susţinător consecvent a idealurilor naţionale ale românilor. Din această cauză, „Gazeta” a suferit în mai multe rânduri suspendări, iar redactorilor (printre care şi lui Iacob Mureşianu) li s-au intentat numeroase procese. De amintit este faptul că, din august 1860, când s-a situat obligaţia prezentării la poliţie a contribuţiei originale a fiecărui nume din ziar, în „Gazeta Transilvaniei” apar articole şi corespondenţe, cele mai mult anonime, legate direct de problemele Transilvaniei şi ale românilor. Fără să atace deschis regimul absolutist, se fac previziuni asupra întocmirilor politice care se întrevedeau la orizont, se ia atitudine împotriva tendinţei de reintroducere a vechii constituţii feudale a ţării, se formulează speranţe privind viitorul naţiunii5. Sumarul, limbajul, tonul „Gazetei Transilvaniei”, felul de „a vorbi mai pe faţă” reprezintă motive puternice pentru Pop Vasile de a trimite articole la publicat, precum şi de a se abona la acest ziar. În multe scrisori, atunci când îşi schimbă locaţia, se simte dator a anunţa şi a cere trimiterea „Gazetei” la o anumită adresă, precizând şi numele de „Popp”, aşa cum l-a moştenit de la tatăl său, şi nu „Papu... după cum l-au batjocorit Ungurii punându-i cuşma românească în coadă” 6. Revenind la şirul evenimentelor transilvănene, ne oprim la cel din scrisoarea datată 9 mai 1863: este vorba despre sosirea rescriptului imperial privind organizarea Dietei Transilvaniei, în iulie 1863: „e scris în trei coloane în trei limbi (ung. germ. şi rom.) Împăratul, Ministrul şi Refrintele (Consil. Reichenstein) sunt subscrişi sub fiecare coloană, în limba respectivă, româneşte: Francisc Iosif, F. C. de Nadasdy, Francisc B. de Reichenstein...”7. O lună mai târziu revine cu o nouă scrisoare, în care comunică numele reprezentanţilor români din comitatele şi oraşele săseşti, ce aveau să participe la lucrările Dietei Transilvaniei. Aceasta se deschide la 3/15 iulie 1863, la Sibiu, în prezenţa a 58 de deputaţi şi regalişti români, şi a 44 deputaţi şi regalişti saşi; cei 56 de deputaţi şi regalişti maghiari refuză să participe la lucrările noului for legislativ, formând astfel opoziţia împotriva unei diete în care maghiarii nu mai deţineau majoritatea8. Cu toate acestea, lucrările Dietei continuă chiar dacă se află sub stricta supraveghere a Vienei. Dominată de români, Dieta a votat două legi de mare însemnătate pentru naţia română din Transilvania: legea electorală şi legea egalităţii

3 Academia Română, Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878), vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 713. 4 Arhiva Muzeului „Casa Mureşenilor” Braşov, dos. 583, nr. inv. 393. 5 Academia Română, Istoria românilor…, op. cit., p. 725. 6 Arhiva Muzeului „Casa Mureşenilor” Braşov, dos. 583, nr. inv. 405. 7 Idem, dos. 18, nr. inv. 401. 8 Academia Română, Istoria românilor... op. cit., p. 725.

105



celor trei limbi ale ţării (maghiara, germana şi româna) în viaţa publică. A doua sesiune a Dietei, dintre 11/23 mai şi 17/29 octombrie 1864, a decis înfiinţarea unui tribunal suprem al Transilvaniei cu sediul, însă, la Viena, preşedinte fiind ales, în mai 1865, Pop Vasile Ladislau. Problemele de ordin intern şi extern cu care se confruntă monarhia habsburgică determină noi schimbări în politica imperiului multinaţional. Orientarea împăratului Franz Iosif spre un compromis cu maghiarii trece, în primăvara anului 1865, din domeniul tratativelor secrete în acela al acţiunilor politice deschise. Revendicată de maghiari ca o condiţie sine qua non a concilierii, ca o precondiţie a acesteia, autonomia Transilvaniei este sacrificată cu totul intereselor generale ale Imperiului9. Dieta de la Sibiu este înlocuită cu Dieta de la Cluj, dominată de data aceasta de maghiari, iar legile din 1863 sunt anulate. Începe astfel un nou capitol în lupta naţiunii române, caracterizată acum de adoptarea liniei politice pasiviste, ca formă de protest la adresa „uniunii”. Un rol important în acest sens îl are şi activitatea ASTREI, a cărei apariţie, în 1861, are să marcheze o „etapă într-un şir întreg de încercări ale românilor din toate provinciile... de a organiza societăţi culturale, prin intermediul cărora să servească interesele emancipării materiale şi spirituale ale românilor”10. În anul 1867, Pop Vasile este ales preşedinte al ASTREI. În această calitate îi scrie lui Iacob Mureşianu, la 24 aprilie 1870,11 mulţumindu-i pentru urările „preţuite”, adresate cu prilejul sărbătorii Sfintelor Paşti; readuce în discuţie problema naţională a românilor din Transilvania, „reînvierea drepturilor noastre politice naţionale” faţă de care Pop Vasile se arată pesimist: „Cu puterea să punem ceva la cale nu e vorba, ştiu, că la aceasta nu cugetă nici un român cu mintea întreagă. Prin ajutor din afară, prin dezlegarea chestiunii orientale ? Eu zic că nu...”12. Şi totuşi idealurile naţionale ale românilor din Transilvania, pentru care militase cu atâta îndârjire şi Pop Vasile, şi Iacob Mureşianu, aveau să se realizeze peste aproape 50 de ani, prin Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, din decembrie 1918. Deși pentru ei era prea târziu, pentru români era, însă, o victorie demult aşteptată.

Bibliografie Academia Română, Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878), vol. VII, tom I,

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003. http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Ladislau_Pop Pamfil Matei, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român,

ASTRA şi rolul ei în cultura naţională, 1861-1950, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 17. Savu Ovidiu, Iacob Mureşianu – promotor al învăţământului braşovean în prima jumătate a secolului

al XIX-lea, în „Ţara Bârsei”, anul I, 2002. POP VASILE LADISLAU`S CORRESPONDENCE TO IACOB MURESIANU, PRESERVED

IN THE ARCHIVE OF THE MUSEUM „CASA MURE ȘENILOR” FROM BRASOV

Pop Vasile Ladislau`s correspondence to Iacob Mureșianu, preserved in the archive of the Museum of „Mureșeni`s House” from Brașov, include 29 letters from the period 1860-1873. Their contents refer to some aspects of the Transylvania`s history of the second half of the 19th century, but also to few articles of Pop Vasile Ladislau send to be printed in the newspaper „Gazeta Transilvaniei”, managed by Iacob Mureșianu.

9 Ibidem, p. 742. 10 Pamfil Matei, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, ASTRA şi rolul ei în cultura naţională, 1861-1950, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1986, p. 17. 11 Arhiva Muzeului „Casa Mureşenilor” Braşov, dos. 569, nr. inv. 415. 12 Idem.

106



Vasile Ladislau Pop (1818-1875).

Iacob Mureşianu (1812-1887).

George Bariţiu (1812-1893).

Aurel Mureşianu (1847-1909), fiul lui Iacob Mureşianu.

107



„Gazeta Transilvaniei” anunţă decesul lui Vasile Ladislau Pop.

108



Manuscris 1860.

109



Manuscris 1863.

110



TREI PRIETENI DIN ELITA SECOLULUI AL XIX-LEA:

EMINESCU, VERONICA ŞI CREANGĂ

Rocsana JOSANU*

Keywords: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Veronica Micle, literature, friendship.

“B ădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe cînd hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gînduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi.” 1

Un subiect mult analizat în critica literară şi nu numai, probabil încă neepuizat, este prietenia dintre marii scriitori Mihai Eminescu, Ion Creangă şi frumoasa Veronica Micle. A fost cea mai celebră prietenie din literatura română, bazată pe respect şi admiraţie. Mihai Eminescu a reprezentat, atât pentru Creangă, cât şi pentru Veronica (şi aşa cum avea să fie şi pentru Ioan Slavici), un adevărat profesor de literatură. Cele trei nume mari care au marcat pagini importante în literatura română – Slavici, în domeniul nuvelisticii, Creangă, creatorul domeniului literaturii populare, Veronica, poetă admirată în epocă – au fost încurajaţi şi îndemnaţi să scrie de Eminescu, care prin nobleţea caracterului său nu s-a temut niciodată că aceştia ar putea să-i depăşească talentul.

Relaţia specială dintre cei trei scriitori se desprinde atât din mărturiile contemporanilor, cât şi din analizele propuse de criticii literari.

Pentru vremurile de azi, în care raporturile interumane sunt pervertite de goana după bani şi bunuri, prietenia dintre Eminescu şi Creangă rămâne un reper în literatura română.

Apropierea s-a produs pe fondul aspiraţilor comune, al dragostei pentru literatură şi al patriotismului. Pentru poet, descoperirea naturii sincere a lui Creangă a fost ca un balsam care-l ajuta să-şi vindece rănile provocate de indiferenţa şi superficialitatea celor care-l înconjurau. Junimiştii, cercul literar din care făcea parte de ceva vreme, erau cei care, aşa cum a declarat, spre sfârşitul vieţii Maiorescu însuşi, ”...au folosit tactic literatura ca pe o treaptă întâie şi sigură în urcuşul scărilor politice”2.

Eminescu era diferit de ceilalţi membri ai Junimii, el nu avea interese personale, nu urmărea să iasă în evidenţă în societate. Mare parte din junimişti nu l-au înţeles, alţii l-au admirat tardiv, după moartea sa prematură. Iată o părere a lui Iacob Negruzzi referitoare la acest subiect: ”O împreunare de aşa mare talent şi de atîta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţii, el nu avea nici o aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sociale sau chiar materiale” 3. În această situaţie, poetul a legat puţine prietenii, printre ele numărându-se Vasile Conta, Miron Pompiliu, Alexandru Lambrior dar, mai ales, Ion Creangă.

* Muzeograf, Casa memorială „Ion Creangă”, Humulești, Tg. Neamț. 1 Ion Creangă, Scrisoare către Mihai Eminescu, Ieşi, 1877, decembre, în Ion Creangă. Scrisori, Iași, Princeps Edit, 2006, p. 24. 2 Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 309. 3 Ibidem, p. 310.

111



În 1875, când revizorul şcolar Eminescu, în timpul unei inspecţii, a ascultat prima poveste spusă cu măiestrie de învăţătorul Creangă, toate barierele au dispărut: „(...) avînd faţă de popor o simpatie cordială, revizorul a fost fericit să se apropie de acest om simplu şi inteligent, care încarna atît de bine pe ţăranul din Moldova, cu mintea lui ascuţită şi maliţia lui inocentă”4.

Eminescu vedea în prietenul său pe omul legat de pământ prin agricultură, în acelaşi timp deţinător al valorilor spirituale autentice româneşti şi promotor al tradiţiei, obiceiurilor, datinilor din străbuni. În adâncul sufletului său poetul, originar din acelaşi mediu rural, păstrase, în ciuda studiilor urmate în străinătate, un respect deosebit pentru lumea satului. „Creangă prin extracţia sa socială şi Eminescu prin concepţia sa sociologică se identificau cu autenticitatea şi sănătatea mediului rural, aflat în flagrantă opoziţie cu cel viciat şi decăzut din „pătura superpusă”, cum o denumea poetul”5.

Intrarea lui Creangă la „Junimea” se leagă de momentul în care s-a cunoscut cu Mihai Eminescu - anul 1875. Zestrea de înţelepciune populară, pe care humuleşteanul o poseda şi o transmitea elevilor într-un mod original, prin intermediul poveştilor, l-a impresionat profund pe poetul de geniu. Eminescu i-a mărturisit institutorului încântarea de a-l fi auzit spunând lucruri aşa de frumoase. L-a îndemnat apoi să le aştearnă pe hârtie, dar a fost nevoie de multe insistenţe, înainte ca Ion Creangă să accepte. Nu atât din indolenţă – pentru că humuleşteanul nu era un ins comod –, cât din modestie, socotindu-se nevrednic de această nobilă ocupaţiune.

Emil Gârleanu spunea: „Sufletele lui Creangă şi Eminescu întrupează sufletul românesc (...), iubitori ai ţărănimei... dispreţuitori a tot ce e străin... şi a oamenilor rămaşi cu apucăturile simple, graiul curat şi simţirea limpede a românilor adevăraţi”6. Extrapolând, acelaşi autor ajunge la concluzia că cei doi scriitori sunt exponenţii trăsăturilor esenţiale ale poporului român: tristeţea, durerea în cazul poetului, respectiv veselia pe care o degaja Creangă: „(...) fiecare dintre ei întrupa cîte o trăsătură caracteristică universului psihic al poporului român, comportamentului său specific în faţa diferitelor împrejurări care i-au încercat destinul, rezultat al unei milenare şi zbuciumate experienţe de viaţă (...)”7.

Eminescu a fost persoana care iubea arta în profunzimea ei. Poveştile pe care le auzea de la Creangă erau opere de artă incontestabile, de aceea trebuiau să facă parte din tezaurul literaturii române. Pentru unii din cei care trăiesc în prezent, este greu de înţeles gestul poetului de a-şi încuraja un coleg de breaslă să devină faimos. Poetul era, însă, un vizionar, cu o gândire şi sentimente mult avansate faţă de semenii săi: „ E cunoscută slăbiciunea unor artişti de primă linie de a se înconjura numai de talente ce le reflectă, în diferite moduri, propriul lor chip. Eminescu era străin de această vanitate. Aşa se întâmplă că el ni-l dădu pe Creangă, opus şi întregitor.”8

Şi totuşi, există o întrebare firească pe care nu putem să o trecem cu vederea. După ce Mihai Eminescu a fost declarat nebun şi a început drumul cel lung al sanatoriilor, atât în ţară, cât şi în străinătate, Ion Creangă a păstrat mai puţin legătura cu el. Care să fie explicaţia? Evident, o prietenie atât de strânsă nu putea să se rupă doar pentru că unul era bolnav, ci dimpotrivă. Doar un singur răspuns pare mulţumitor: ultimele documente descoperite şi analizate sugerează, de fapt, că nebunia lui Eminescu a fost o diversiune politică, menită să-l discrediteze şi chiar să-l anihileze pe poet. Atacul lansat asupra lui a fost atât de dur încât, până astăzi, articolele sale de ziar – foarte bine documentate, deosebit de actuale şi adevărate,

4 Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, urmate de documente epistolare privind volumul, traducere şi prefaţă de Constantin Ciopraga, Iaşi, Editura „Junimea”, 1976, p. 63. 5 Teodor Vârgolici, Eminescu şi marii săi prieteni, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 95. 6 Cf. Emil Gârleanu, Ioan Creangă şi Mihai Eminescu, în „Făt-Frumos”, iunie, 1904, în C. Parascan, op. cit., p. 57. 7 Emil Gârleanu, apud Teodor Vârgolici..., op. cit., p. 87-88. 8 Constantin Ţoiu, Descoperirea lui Creangă, în „Gânditorul de la Humuleşti. Eseuri, studii, exegeze consacrate vieţii şi operei lui Ion Creangă”, coord. Cristian Livescu, Piatra Neamț, Editura Crigarux, 2008, p. 15.

112



modele veritabile pentru mass-media contemporană – au fost foarte puţin mediatizate şi cunoscute de publicul larg. Eminescu a devenit incomod pentru liberalii aflaţi la guvernare, dar, în special, pentru autorităţile imperiale austro-ungare, deranjate de atitudinea poetului faţă de problema Transilvaniei9.

În ceea ce-l priveşte pe Ion Creangă, primele sale implicaţii în viaţa politică ieşeană, de partea „Fracţiunii libere şi independente”, adversară aducerii unui principe străin în Romania – din care făcuse parte şi mitropolitul Calinic Miclescu –, i-a adus, se pare, pe lângă ironiile junimiştilor, şi unele neplăceri cu autorităţile. Mâna lungă a politicului pare să-i fi afectat cariera didactică, poate şi pe cea clericală. Există câteva indicii care demonstrează că reabilitarea sa în învăţământ a fost condiţionată. Este vorba, aici, despre menţiunea făcută în cererea de reprimire în învăţământ, adresată, în anul 1874, ministrului de atunci, Titu Maiorescu: „Totodată vă declar, d-le ministru, că şi de acum înainte, ca şi în trecut, nu voi face politică miliantă”10 (subl. R. J.).

Prin urmare, Titu Maiorescu, care a fost un susţinător al lui Creangă, mai ales în domeniul învăţământului, avea nevoie de o garanţie pentru a-i reda postul de la şcoală, luat prin decizia atât de arbitrară a fostului ministru Tell. Fraza de mai sus din scrisoarea lui Creangă a trecut neobservată de biografi, însă pare să aibă o importanţă deosebită: pentru a fi reintegrat în învăţământ şi, mai târziu, pentru a reuşi să-şi înscrie băiatul la Şcoala Militară din Bucureşti (cu ajutorul aceluiaşi Maiorescu), scriitorul a fost nevoit să renunţe la politică. A căutat în zadar să-l determine şi pe Mihai Eminescu să stea departe de acest domeniu, iar plecarea ziaristului la Bucureşti a redus semnificativ posibilităţile de intervenţie ale lui Ion Creangă în favoarea sa. După toate aparenţele, nici măcar nu bănuia cele urzite împotriva prietenului său, astfel încât nu a pus la îndoială diagnosticul stabilit de medici.

Dacă tema frumoasei prietenii dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu a alimentat numeroase pagini de critică literară, există puţine mărturii privitoare la relaţia humuleşteanului cu Veronica Micle. Desigur, Eminescu i se confesa adesea prietenului său în privinţa idilei cu Veronica, însă există puţine indicii ale implicării lui Creangă în divergenţele dintre cei doi. Totuşi, după plecarea poetului la Bucureşti, în 1877, acest subiect apare de două ori în corespondenţa pe care şi-au expediat-o. Astfel, în preajma Crăciunului din anul 1880, Creangă, deranjat de faptul că Eminescu se dedica prea mult articolelor pentru ziarul „Timpul” şi dăduse uitării pe cei apropiaţi, rămaşi în Iaşi, îi trimite două scrisori emoţionante, în care îl dojeneşte cu un accent mai mult părintesc: „Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit şi plin de judani? O fi musai viaţa burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi chiar de tot. Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?”11 sau „Bădie Mihai, slava Domnului c-am primit veşti de la tine! (...) De ce o laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii dar... beşteleu, feşteleu, că nu pot striga valeu, şi cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit...”12.

Din aceste fragmente, se poate deduce că a existat o legătură de prietenie între scriitorul-învăţător şi iubita lui Eminescu, relaţie care a continuat şi după plecarea poetului la Bucureşti. Se pare că Veronica nu s-a dat înapoi să apeleze la Creangă, pentru a interveni în disputele pe care le avea cu Eminescu.

Este inutil să se insiste prea mult asupra acestui subiect, care a fost dezbătut pe larg într-o listă amplă de lucrări pe teme literare. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este că, în 2014, se împlinesc 100 de ani de la realizarea unui document cinematografic foarte important, care

9 Theodor Codreanu, Eminescu-drama sacrificării, p. 128-130; www.mihaieminescu.net. 10 Ion Creangă. Documente, cap. Documente, doc. nr. 210, p. 233. 11 Ion Creangă, Scrisori către Mihai Eminescu, Vasile Conta, Titua Maiorescu, Iacob Negruzzi, Nicolae Gane, Ioan Slavici, A. C. Cuza, Mihail Kogălniceanu, prefaţă de Daniel Corbu, Iași, Princeps Edit, 2006, p. 25. 12 Ibidem, p. 27.

113



pune în valoare personalitatea celor trei literaţi13. El a fost descoperit în Arhiva Naţională de Filme şi semnalat, pentru prima dată în spaţiul public, de Ştefan Secăreanu. Scurtul documentar, cu o durată de aproximativ 20 de minute, a fost realizat de Octav Minar, istoric literar, cunoscut falsificator de scrisori şi manuscrise privitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu.

Cadrele prezentate în acest material oferă, pe lângă informaţiile esenţiale privind viaţa şi activitatea scriitorilor, imagini ale locurilor unde au trăit şi au creat, ceea ce ridică valoarea filmului la rangul de document. În prima parte, este prezentat Ipoteştiul, unde s-a născut Mihai Eminescu, imagini din Cernăuţi, unde şi-a făcut studiile, apoi din Iaşi, locul idilei cu Veronica Micle. Urmează evocarea poetei şi marcarea locurilor unde se întâlneau îndrăgostiţii, la Iaşi şi Târgu Neamţ (pe strada Ştefan cel Mare, unde multă vreme s-a presupus că s-ar fi aflta celebrii ”plopi fără soţ”).

Ultima parte este dedicată scriitorului humuleştean. Filmarea debutează cu locuinţa natală, reuşind să surprindă cadre inedite, referitoare la descendenţa, destul de numeroasă, a familiei sale. Apoi este prezentată bojdeuca din Ţicău (Iaşi), locul unde au prins contur personajele din operă. Din păcate, bojdeuca se afla într-o stare avansată de degradare, datorită nepăsării Tincăi Vartic - ţiitoarea lui Creangă –, iar una din consecințele filmării a constat în determinarea autorităţile vremii să intervină în vederea salvării construcţiei, extrem de importantă pentru istoria literaturii române.

Trecând peste evocarea celor trei personalităţi literare ale secolului XIX, pelicula prezintă şi o certă valoare istorică, întrucât este o mărturie a aspectului unor locaţii celebre la început de secol XX: Iaşi - cu fostul sediu al Bibliotecii Centrale Universitare, în prezent Universitatea de Medicină şi Farmacie, cu Mănăstirea Golia, unde a slujit ca diacon Ion Creangă, şi cu Parcul Copou, unul din simbolurile urbei; Cernăuţi şi casa unde a locuit Aron Pumnul; Botoşani (zona centrală) şi Ipoteştii (un satelit al urbei); Tîrgu Neamţ cu zona centrală şi împrejurimile: Humuleşti (cartier al oraşului, încă din 1895), Mănăstirea Văratec - casa unde a locuit o scurtă vreme Veronica Micle şi mormântul poetei, Mănăstirea Neamţ - centrul spiritualităţii din zonă.

THREE FRIENDS FROM THE 19TH CENTURY’S ELITE: EMINESCU, VERONICA Ş I CREANGĂ

In the XIXth century, Moldavia (especially Iasi town ) was the center of the most important literary movement ever known in this region. Young people who were studying in the biggest universities of western Europe gathered together in a literary society named „Junimea” (The Youngness). Three of them were in the same time good friends: Mihai Eminescu (the greatest romanian poetry writer), Veronica Micle (his inspiration and also poetry writer) and Ion Creangă (the founder of the popular style in romanian literature). This friendship generated a lot of literary masterpieces and the authors became symbols for the Roumanians and were also included in the universal literature.

13 https://www.youtube.com/watch?v=28P6egeJdY0

114



Cadre din film

(1914)

Casa părintească a lui Mihai Eminescu din Ipoteşti (jud. Botoşani).

O variantă propusă a ”plopilor fără soţ”, situaţi în Târgu Neamţ, peste drum de Casa Veronica Micle.

115



Casa din Iaşi, în care a locuit Veronica împreună cu soţul ei, profesorul Ştefan Micle.

În această casă a locuit vremelnic Veronica Micle la Mănăstirea Văratec (jud. Neamţ).

116



Casa copilăriei lui Ion Creangă din Humuleşti, Jud. Neamţ - 1914

Rudele scriitorului humuleştean, pe prispa casei părinteşti.

117



Bojdeuca din Ţicău (Iaşi), locul unde Ion Creangă a scris, se afla în stadiu de precolaps în 1914. După intrarea în circulaţie a documentarului, bojdeuca a intrat în restaurare,

iar în 1918 a fost inaugurat aici primul muzeu memorial din România.

118



PRIETENIA DINTRE GEORGE BACOVIA ŞI GRIGORE TĂ BĂCARU

ŞI CONSECINŢELE EI BENEFICE

Mihaela BĂBUŞANU ∗∗∗∗

Keywords: George Bacovia, Grigore Tăbăcaru, Cultural Athenaeum, Literary Athenaeum,

pedagogy, poet, friend.

Plecăm din start cu ideea că noţiunea de elită este greu de definit, ţinând cont doar de

o singură tipologie; pe de o parte, pentru că suntem cu toţii părtinitori şi emitem judecăţi de valoare relative, iar pe de altă parte, elite cu adevărat sunt doar acelea care primesc o confirmare superioară. Cercetătorii au împărţit elitele în două categorii: elitele profesionale şi oamenii de elită. “Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale”. (…) “Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit - dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care este obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu.“ 1 Aşadar, elitele profesionale nu sunt neapărat oameni de elită şi sub aspect moral. Concluzionând, cred că suntem cu toţii de acord că, rolul elitelor din orice domeniu este deosebit de important pentru societate, întrucât contribuţia lor aduce progres şi în domeniile lor de activitate. Ele generează, astfel, un curent de elitism de factură pozitivă şi pot contribui decisiv la dezvoltări ulterioare.

Atât poetul G. Bacovia, cât şi sociopedagogul Grigore Tăbăcaru au primit acea confirmare superioară, iar prietenia lor o putem include fără rezerve în categoria prieteniilor elitiste. Prietenia dintre Grigore Tăbăcaru (înrudit cu poetul, viitor profesor şi editor de reviste) şi poetul simbolist G. Bacovia a început încă din anul 1889, din clasele primare, unde erau colegi de clasă. Rememorând anii în care Bacovia a fost elev în clasele primare, Grigore Tăbăcaru nota: „Îl văd în minte în clasa a doua primară de la Şcoala domnească din Bacău, unde eram colegi. Profesorul nostru ne învăţa geografia judeţului Bacău cu ajutorul liniei tradiţionale. În clasa a III-a am avut un profesor după metoda nouă. Un fapt divers ne-a supărat. Cine rezolvă problema de la tablă, capătă nota zece într-un ajun de vacanţie. Ne-am uita unul la altul. Am încercat în zadar aproape cu toţii. Către sfârşit, timid, colorat de emoţia nesuccesului general-am încercat şi eu. S-a nimerit! Şi pe când profesorul punea nota promisă în carnet şi în văzul tuturor, Iorgu - aşa îi ziceam lui Bacovia în familie - a făcut o glumă: S-a uitat în carte, domnule ! Îţi pun şi ţie un zece. Dacă mi-o arăţi în carte, a răspuns profesorul râzând. Ne-am împăcat la premii. Amîndoi ne-am ales cu teancuri de cărţi.” 2

Şi în gimnaziu, cei doi vor fi în continuare colegi şi prieteni, frecventând împreună cursurile Gimnaziului „Princepele Ferdinand”. Vasile Gheorghe (Gh. Bacovia) a fost repartizat în clasa I ordinară, fiind al 5-lea în succesiunea descrescândă a mediilor, iar Tăbăcaru Grigore

∗Conservator bunuri culturale, expert bunuri cu valoare memorialistică la Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău. [email protected] 1 Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Fundaţia „Anastasia”, Editura „Arta Grafică”, Bucureşti, 1992. 2 Gheorghe Pătrar, Bacovia şi Bacăul, Muzeul Judeţean de Istorie Bacău, Bacău, 1977, p. 40-41.

119



fusese trecut al 3-lea. „Prin gimnaziu - spunea Tăbăcaru-Iorgu - ajunsese un abil gimnastic, patinator, desenator, muzicant, zelos cititor de literatură. Pârâul Negel din apropierea casei părinteşti şi Bistriţa cea repede şi adâncă îi dădeau iarna gheaţa - arena de figuri pentru patine, iar vara apărători adâncuri pentru înotat. În casa părintească s-a citit mult şi s-a cultivat artele, în special desenul şi muzica. Mama poetului şi acum citeşte fără întrerupere. Pe Iorgu îl vedeam citind pe sub bancă, în timp ce profesorii ascultau după catalog sau explicau după carte. La el am vazut întâia oară pe Eminescu, Vlahuţă, Tr. Demetrescu şi Alex. Macedonschi. Prin clasa a III-a de gimnaziu citea Cei trei muşchetari şi ne duela grozav pe toţi”3. „Prin 1904 rătăceam împreună pe uliţele Bacăului şi-mi spunea versurile cum nimeni altul nu reuşeşte să le spună, impresionând prin imagini auditive mai mult decât prin cele vizuale-caracter propriu al poeziei lui.”4

Gr. Tăbăcaru s-a născut în satul Hemeiuşi, Bacău. în 1883. Şi-a făcut studiile, atît primare. cât şi secundare, în Bacău. A urmat, mai apoi, Şcoala de Institutori la Bucureşti şi la Bârlad. După echivalarea diplomei de capacitate cu bacalaureatul în 1909, se înscrie la Facultatea de Filozofie (1910) şi, în 1913, îşi ia licenţa cu magna cum laude. Obţinînd o bursă în străinătate, îşi continuă studiile în Germania (la München şi Leipzig), dar şi la Paris. Îşi dă doctoratul în filozofie cu tema Die Untersuchuungen Binet über die Psychologie des Denkens, apreciată elogios de către Oswald Külpe. Înainte de a-şi începe studiile superioare fusese învăţător în două sate din judeţul Bacău. De fapt, toată viaţa şi-a impărţit în mod egal preferinţele, spre lumea satului şi spre cea a oraşului.

Revenit în ţară, publică „Revista filozofică” (1915, 4 numere). În 1909, înfiinţează Societatea pentru studiul pedagogic al copiilor, din care făceau parte 22 de institutori şi învăţători din Bucureşti şi de pe tot cuprinsul ţării, după modelul înfiinţat de Binet, în 1890, în Franţa5. Această societate a editat “Buletinul pedagogic” (apărut între 1909 şi 1910), care avea 184 de pagini, publicaţie care a produs o adevărată mişcare de „renovare pedagogică”.

În 1920, publică volumele Psihologia gândirii şi Pedagogia, iar în 1922, Psychologie de la pensée. Critique de la théorie, de A. Binet. N. Iorga îl invită, în 1921, la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, unde susţine 10 conferinţe cu tema Psihologia gândirii şi pedagogia socială. Atunci era profesor de pedagogie la Şcoala Normală „V. Lupu” din Iaşi, suplinind în paralel cursul de pedagogie socială şi legislaţie şcolară la Seminarul Pedagogic Universitar şi susţinând, gratuit, cursuri de psihologie şi pedagogie la Şcoala de Arte Frumoase şi la Conservatorul din Iaşi. Urmând modelul marelui istoric, în vara anilor 1924 şi 1925, organizează el însuşi o Universitate Liberă la Ghimeş, urmărind să întreţină în rândul cadrelor didactice şi elevilor o continuitate a vieţii culturale, în timpul vacanţei. În aceeaşi perioadă, publică încă 8 numere din "Buletinul pedagogic" şi colaborează, cu studii şi articole, la revistele „Învăţătorul român”, „Şcoala Basarabiei”, "Arhiva pentru Reforma" şi "Ştiinţa Socială", fondată de Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Virgil Madgearu. Un an mai târziu, se decide să revină la Bacău, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, scriind şi dând tiparului cea mai mare parte a valoroasei sale opere ştiinţifice.

Profesor titular de pedagogie la Şcoala Normală de Învăţători din Bacău, până la pensionarea fortuită din 1936, Gr. Tăbăcaru îşi va lega numele de numeroase iniţiative culturale, devenind unul din animatorii vieţii spirituale a zonei.6 La 1 octombrie 1923, se mută de la Tecuci la Bacău, ca profesor de pedagogie la Şcoala normală de băieţi „Ştefan cel Mare” şi ca director al Şcolii de Aplicaţii. Își regăseşte pe vechiul coleg de şcoală însingurat şi tare

3 Ibidem, p. 45. 4 Ibidem, p. 63. 5 Constantin Moscu, în „Grigore Tăbăcaru. O viaţă închinată şcolii şi culturii româneşti”, coord. Institutul de Ştiinţe Pedagogice Bucureşti, Consiliul Judeţean de Cultură Bacău, Casa Corpului Didactic Bacău, Bacău, 1973, p. 111. 6 Cornel Galben, http://www.poezie.ro/index.php/article/1773455/email.html

120



abătut: „ poetul cu spatele puţin adus, adeseori cu barba lăsată, se plimbă cufundat în gânduri sau stă în nemişcare, privind în infinit.”7

Gr. Tăbăcaru se bucura la acea vreme de o largă popularitate printre băcăuani, datorită activităţii sale prodigioase din sfera culturală, dar şi firii sale deschise. Apropierea lui Bacovia de Tăbăcaru a fost cât se poate de benefică. Bacovia nota despre acesta în 1927: “Un om rar, un idealist incorigibil. Pentru oraşele de provincie, o adevărată providenţă (…). A scos revista “Ateneul literar”, pe care acum o scoatem împreună. E un activist în adevăratul sens al cuvântului. Pentru mine este un stimulent preţios. În jurul “Ateneului literar” am strâns o seamă de prieteni şi colaboratori, între care veţi găsi nume cunoscute: D. Botez, I Stoican, Delarast, Agatha Grigorescu, N. Anghel, Liberalle Netto, Pr. Ioan Goangă, N. Ţintă etc.”8

La insistenţele lui Tăbăcaru, Bacovia va deveni profesor de desen şi caligrafie, în perioada ianuarie-martie 1925, la Şcoala Normală de Băieţi, apoi în anii 1925 şi 1926 la Şcoala Comercială de Băieţi, iar de la 1 noiembrie 1926 şi până la 30 octombrie 1927, din nou la Şcoala Normală9.

Gr. Tăbăcaru va trece imediat la înfiinţarea de societăţi culturale, biblioteci săteşti, asociaţii ale absolvenţilor, universităţi populare, iar cu formaţiile artistice ale Şcolii Normale din Bacău va fi prezent de multe ori în mijlocul poporului. Conferenţiază în cartiere şi la sate, cu speranţa că, punându-se în slujba culturii, va reuşi să contribuie la distrugerea „diferenţelor de clasă” 10. După ce anterior înfiinţase societatea „Ateneul cultural” şi buletinul cu acelaşi nume la Tecuci, în 1923, se putea spune că are deja ceva experienţă. Astfel, el va pune bazele Societăţii „Ateneul cultural”, la 13 ianuarie 1925, reuşind să atragă în acest proiect peste 200 de intelectuali. Nici acum nu pierde prilejul de a face lobby în favoarea rudei şi prietenului său, G. Vasiliu-Bacovia. În luna martie, va apărea şi primul număr al revistei „Ateneul cultural”, avându-i ca directori pe Gr. Tăbăcaru şi pe G. Bacovia.

Pe vremea aceea, în Bacău, cărţile se jucau, nu se citeau, astfel încât efortul lui Tăbăcaru de a impune o revistă de cultură era cu atât mai apreciabil. Pe aceeaşi direcţie se situează iniţiativa de a organiza prima şezătoare literară a „Ateneului”, la 16 februarie 1925, când a fost sărbătorit Bacovia. Gestul era o consecinţă firească a frumoasei legături de prietenie ce îi lega pe cei doi, încă de pe vremea când erau elevi şi colegi la „Şcoala Domnească”.

De altfel, Gr. Tăbăcaru l-a susţinut constant pe Bacovia, chiar şi atunci când acesta părăsise oraşul în favoarea Bucureştiului.

La 1 ianuarie 1925, „au avut loc la Ateneul din Bacău, frumoase producţii culturale organizate din iniţiativa d-lui Gr. Tăbăcaru, docent univeristar, în scopul strângerii unui fond pentru a se scoate în oraşul nostru o revistă literar-ştiinţifică-artistică.”11

„Ateneul cultural” apare în perioada martie 1925-august 1928, sub conducerea lui Gr. Tăbăcaru şi G. V. Bacovia, ca o consecinţă firească a înfiinţării, la 13 ianuarie 1925, a Societăţii „Ateneul cultural” din Bacău, prezidată de Gr. Tăbăcaru. Din programul Societăţii „Ateneul Cultural”, amintim câteva puncte importante: „să contribuie la cultura naţională, socială, juridică, religioasă, morală, cetăţenească, artistică şi ştiinţifică a maselor populare. În acest scop, Ateneul va organiza: a) conferinţe cu carater general şi profesional, care se vor ţine în oraş şi în comunele din împrejurimi. b) Va înfiinţa o bibliotecă publică în oraşul Bacău şi va completa bibliotecile publice din judeţ. c) Va organiza expoziţii anuale de artă şi industrie naţională, şezători, concerte, serate, teatre şi orice va crede necesar pentru atingerea scopurilor culturale. d) Va invita conferenţiari şi artişti pentru întreţinerea şi ridicarea nivelului cultural.

7 Gheorghe Pătrar, Bacovia şi Bacăul, Muzeul Judeţan de Istorie Bacău, Bacău, 1977, p. 45. 8 Eugen Budău, Bacăul literar, p. 153, Iași, Editura Universitas XXI, 2004, p. 115. 9 Ibidem, p. 70. 10 Grigore Tăbăcaru, Problemele pedagogiei sociale, Bacău, 1926, p. 38. 11 Ibidem.

121



e) Va încuraja şi va răspândi publicaţii şi broşuri de popularizarea literelor, artei şi ştiinţei.” 12 Gr. Tăbăcaru a avut şi preocupări literare, în direcţia criticii şi istoriei literare. O

teoretizarea a simbolismului apare, spre exemplu, în articolul Asupra originii simbolismului, unde dezvoltă o comparaţie între simbolismului clasic, întruchipat de Eminescu, şi cel modern, întruchipat de Bacovia13. Prin activitatea susţinută privind valorificarea potenţialului local, băcăuanul Gr. Tăbăcaru ocupă un loc însemnat în galeria personalităţilor naţionale. A avut parte şi de recunoaştere oficială, dacă ar fi să categorisim astfel preţuirea pe care i-au arătat-o C. Rădulescu, D. Gusti sau N. Iorga. Marele istoric i-a scris, la încetarea din viaţă, unul dintre cele mai duioase necrologuri,14 catalongându-l „un om harnic şi bun”15. La nivel naţional, prin activitatea sa ştiinţifică în domeniul pedagogiei, este considerat un pionier al pedagogiei experimentale în România. Profesorul Petre Filioreanu spunea despre acesta: ”fără a exagera, păstrând limitele cuvenite, considerăm că cel care a fost doctor în filozofie, docent universitar, profesor de pedagogie şi filozofie, cel care împreună cu marele nostru poet - George Bacovia - au întemeiat la Bacău Societatea „Ateneul Cultural” şi au semnat ca fondatori la revista „Ateneul literar”, cel care alături de d. Gusti a fost un înflăcărat organizator şi animator cultural în cadrul Fundaţiilor Culturale şi a adus o conntribuţie însemnată la dezvoltarea pedagogiei şi sociologiei în ţara noastră - poate fi considerat ca unul dintre primii pedagogi care au pus bazele sociologiei pedagogice româneşti”16.

Deşi, prin contribuţia sa, e considerat unul din fondatorii şcolii active şi ai pedagogiei experimentale în România, posteritatea nu l-a răsfăţat, abia în 1971, a fost organizat un prim simpozion naţional dedicat personalităţii sale. La 90 de ani de la naştere, la Hemeiuşi, unde a fost înmormântat, s-a inaugurat Casa Memorială “Grigore Tabacaru”, iar Casa Corpului Didactic Bacău, ce-i va purta numele din 1993, a editat volumul Grigore Tabacaru - o viaţă închinată şcolii şi culturii româneşti. Şase ani mai târziu, în 1979, Editura Didactică şi Pedagogică publică volumul Grigore Tabacaru - Scrieri pedagogice, apărut în îngrijirea lui Dumitru Muster şi Constantin Moscu, dar marea majoritate a importantei sale opere, în bună parte încă actuală, rămâne nevalorificată.

Gr. Tăbăcaru va urmări redresarea culturală a Bacăului, va promova articole şi materiale de popularizare a culturii, de cunoaştere a trecutului istorico-cultural al oraşului şi judeţului, şi va încuraja creaţiile literare de valoare incertă, dar scrise simplu, la nivelul de înţelegere al poporului. Pe G. Bacovia îl interesa mai puţin opera de culturalizare a maselor, deşi afectiv se simţea alături cu sufletul de clasa muncitoare, proletară. El va fi susţinătorul unei literaturi moderne şi va atrage colaboratori care să o ilustreze cât mai bine şi, cu timpul această abordarea redacţională se va impune.17 Munca redacţională va fi împărţită astfel: Gr. Tăbăcaru se va ocupa de strângerea de fonduri, depistarea posbililor finanţatori, abonamente, dar şi de latura cultural-ştiinţifică, iar Bacovia se va ocupa de aspectul literar al publicaţiei. Revista se subintitula „Literatură-artă-ştiinţă” ş i avea apariţie lunară.

În pofida climatului aproape anticultural, specific Bacăului în acea perioadă, cei doi prieteni au reuşit să editeze o revistă intelectuală. “Viaţa culturală a Bacăului interbelic se arată cercetătorilor de azi ca una dintre cele mai închegate, comparativ cu alte centre provinciale” 18. Revista promova deopotrivă creaţia literară, în principal de natură simbolistă, dar avea în vedere şi atragerea publicului larg, nu doar a intelectualilor. Ea va apărea cu regulariate timp de 3 ani, încetându-şi activitatea odată cu plecarea la Bucureşti a lui Bacovia, 12 „Ateneul cultural”, nr. 15, 1926, paginile 2-3 ale copertei. 13 Ibidem. 14 N. Corivan, în vol. „Grigore Tăbăcaru...”, p. 49. 15 Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol. II, p. 335. 16 Petre Filioreanu, idem, p. 68. 17 Gheorghe Pătrar, Bacovia şi Bacăul, Muzeul Judeţan de Istorie Bacău, Bacău, 1977, p . 81. 18 Stanciu Stoian, în vol. „Grigore Tăbăcaru...”, coord. Institutul de Ştiinţe Pedagogice Bucureşti, Consiliul Judeţean de Cultură Bacău, Casa Corpului Didactic Bacău, Bacău, 1973, p. 10.

122



pentru a se căsători cu Agatha Grigorescu. Evident că Tăbăcaru ar fi putut asigura continuitatea revistei fără probleme, însă revista nu mai putea fi aceeaşi fără prietenul său.

Prin activitatea susţinută, de valorificare a potenţialui local băcăuan, Gr. Tăbăcaru ocupă un loc de frunte în galeria personalităţlor naţionale, chiar dacă este mult mai puţin cunoscut decât prietenul său de o viaţă, Bacovia. El se remarcă îndeosebi prin activitatea sa ştiinţifică în domeniul pedagogiei, fiind considerat un pioner al pedagogiei experimentale în România. Chiar dacă biografia poetului G. Bacovia este foarte cunoscută, se impune schiţarea principalelor sale date biografice: George Andone Vasiliu (numele de naştere al poetului) a venit pe lume în data de 17 septembrie 1881 (st.v. 4 septembrie) în Bacău. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (născută Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi - începând din 1894 - este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand". Încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (la română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (la română, clasa a VI-a) şi D. D. Pătrăşcanu (la istorie). Se remarcă la desen, muzică și gimnastică. În octombrie 1903, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de Avocaţi din judeţul Bacău, însă nu practică. În 1912 este suplinitor în unele şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, iar după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură. În iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. Viaţa lui Bacovia se împarte, în continuare, între slujbe efemere (copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, şef de birou în Direcţia generală a asistenţei sociale din Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de Băieţi din Bacău, bibliotecar la Ministerul Minelor etc.), perioade de internare în diverse clinici de boli nervoase, lungi convalescenţe şi, bineînţeles, scris. În perioada 1917-1919, îl regăsim ca funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău. În 1924, prin intervenţia prietenului său, Gr. Tăbăcaru, reuşeşte să reediteze la Râmnicu-Sărat volumul Plumb, care apare în librării în iulie. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău, prin mijlocirea aceluiaşi vechi şi bun prieten Tăbăcaru, iar în 1925 devine unul din cei doi directori a revistei „Ateneul cultural”. În iunie 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu, profesoară, ea însăşi poetă. În noiembrie 1931 se naşte unicul fiu al poetului, Gabriel (care va înceta din viaţă la Bacău, la 24 ianuarie 1999). În 1932, Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei şi familia se stabileşte, din 1933, în capitală, unde poetul rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934, Bacovia primeşte, alături de Tudor Arghezi, Premiul Naţional de Poezie. Debutul său a fost, însă, la 20 martie 1899, în „Literatorul" cu poezia Şi toate, semnată V. George; în decembrie 1903 publică în „Viaţa nouă" (revistă al cărei redactor literar era Aristide Cantilli) Amurg, Lacustră şi Nevroză, apoi în „Arta" (Iaşi), în acelaşi an, îi apar poemele Toamnă şi Melancolie. Frecventează cenaclul literar al lui Macedonski. Alte colaborări sunt la: „Românul literar", “Liga conservatoare", „Revista idealistă". Critica apreciază că cele mai bune poeme sunt scrise de Bacovia între 20 și 22 de ani. Numele lui este menţionat de M. Dragomirescu în „Convorbiri" (februarie 1907), iar I. M. Raşcu (Evandru) scrie despre el (Un cântăreţ al toamnei) în 910. Bacovia publică şi sub pseudonimul George Andoni, în revista „Versuri şi proză" a lui I. M. Raşcu, alte publicaţii la care colaborează fiind „Insula", „Flacăra", „Seara", „Cronica Moldovei", „Noua revistă română", „Curierul Bacăului", „Gândirea", „Cugetul românesc". În mai 1915, Bacovia editează la Bacău, împreună cu Ion Iordăchescu şi Şmil Kraus,

123



„Orizonturi noi", publicaţie modernistă, în care foloseşte şi pseudonimele Vag și Geo Vag. Macedonski îl recomandă în „Făclia" (ianuarie 1916) în aceşti termeni: „Bacovia. Acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, d. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent”19.

În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale. În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. E sărbătorit de Ministerul Artelor, în 1946, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de viaţă şi 50 de activitate literară. Tot Ministerul îl angajează drept consilier. Un an mai târziu, în Bacău, au loc frumoase festivităţi legate de ziua poetului. În 1953 i se înregistrează pe bandă de magnetofon 20 de poezii recitate de autor. În 1956 apare volumul Poezii, care se epuizează rapid, autorul fiind mult apreciat chiar din timpul vieţii. În anul 1957, în numărul 1, din ianuarie, al publicaţiei ”Viaţa românească”, apare ultima poezie antumă a lui Bacovia, Doină20. După o lungă şi grea suferinţă, moare în ziua de 22 mai 1957, în locuinţa sa din Bucureşti.

Aprecierea şi locul pe care îl ocupă astăzi Bacovia în panteonul literar naţional a fost prevăzut şi intuit corect de către de Gr. Tăbăcaru, încă din acele vremuri, ceea ce face din el un vizionar. „Aşa Bacăul s-a trudit o iarnă lungă cu ceaiuri dansante şi baluri mascate, despre care nu se va aminti nimic peste o sută de ani, pe când despre poezia lui Bacovia, se va vorbi din ce în ce mai mult, când vor veni generaţiile pentru care a fost scrisă”21.

Referindu-se la primul volum de poezii al lui Bacovia, binecunoscutul volum Plumb, Gr. Tăbăcaru se dovedeşte a fi extrem de receptiv faţă de poezia nouă, simbolistă, situându-se peste nivelul de percepţie estetică şi acceptare al literaţilor din vremea sa. „Pentru opera sa atât de valoroasă, cât şi pentru cea viitoare, poetul ar fi trebuit să fie pus la adăpost, încât să nu mai aibă nevoie să fie copist ! Cine să aprecieze o operă aşa de mare ?”22 O asemenea prietenie onorează ambele personalităţi, iar locul pe care îl ocupă astăzi Bacovia în galeria personalităţilor culturale se datorează, într-o oarecare măsură, şi rudei şi bunului său prieten, Gr. Tăbăcaru, care l-a implicat în multe proiecte culturale, l-a susţinut, l-a promovat şi l-a ajutat efectiv să se reabiliteze şi să ocupe poziţii apropiate de potenţialul său artistic.

THE FRIENDSHIP BETWEEN GEORGE BACOVIA AND GRIGORE T ĂBĂCARU AND ITS FAVORABLE CONSEQUENCES

This article presents some aspects regarding the friendship between two personalities of our

culture, the great poet George Bacovia and the illustrious teacher Grigore Tăbăcaru who was also his relative. The two writers were both born in Bacău and their elitist friendship has resulted in giving a boost of Bacău’s cultural life undeveloped. The two writers (Gr. Tăbăcaru and G. Bacovia) founded the "Atheneum cultural" magazine, in March 1925.

Gr. Tăbăcaru has managed to convince Cristi Cristoveanu (the President of the Chamber of Commerce and Industry from Bacău) and Al. Zamfirescu to support Bacovia with money to reprint his famous creation „Lead” at Râmnicu Sărat. Gr. Tăbăcaru was a strong organizer and cultural animator in the Cultural Foundations and brought a significant contribution to the development of pedagogy and sociology in our country. He could be considered one of the first teachers who founded teaching sociology in Romanian. The poet G. Bacovia is considered one of the greatest Romanian writers and the biggest Romanian Symbolist poet. This friendship honors both personalities. Otherwise, the place occupied by G. Bacovia today in our national pantheon since those times has been foreseen and correctly infered by Gr. Tăbăcaru which makes him a visionary. 19 Adrian Dinu Rachieru, în „Bucureştiul literar şi artistic”, an. III, nr. 1, 2013, p. 6. 20 G. Bacovia, Plumb. Versuri şi proză, ediţia a II-a, B.P.T., prefaţă de N. Manolescu, tabel cronologic de Ion Nistor, Editura Minerva, Bucureşti, 1981. 21 Eugen Budău, Bacăul literar, p. 153, Iași, Editura Universitas XXI, 2004, p. 155. 22 Marin Cosmescu, în vol. „Grigore Tăbăcaru... p. 56.

124



G. Bacovia

Gr. Tabacaru

125



126



O PRIETENIE „NECONTABILIZAT Ă”:

GEORGE IVAŞCU ŞI GEORGE MACOVESCU

Alina BUTNARU ∗∗∗∗

Key words: George Ivaşcu, George Macovescu, collection, letters. Colecţia scriitorului George Ivaşcu (n. 1911-d. 1988), donată de fiica sa – Raluca

Voichiţa Ivaşcu – încă mai oferă subiecte pentru cercetare, chiar dacă ani la rând au fost editate articole legate de această colecţie1. Studiul privind corespondenţa dintre George Ivaşcu şi literaţii contemporani lui s-a finalizat cu un articol publicat în anul 20102. La acel moment, atenţia s-a îndreptat spre trei scrisori adresate lui George Ivaşcu de Constantin Noica, George Macovescu şi Ion Vitner, pline de polemici, controverse şi subiecte incendiare. Încă de atunci a apărut perspectiva de a aborda subiectul legat de prietenia dintre G. Macovescu3 şi G. Ivaşcu, având la îndemână – desigur – scrisorile, cărţile poştale şi cărţile cu dedicaţie şi autograf, din care reiese legătura strânsă de prietenie dintre cei doi. Aşa cum relatează criticul şi istoricul literar N. Manolescu, într-un articol4 referitor la G. Ivaşcu, în perioada anilor ’70-’80, acesta avea un cerc de “prieteni politici, Zaharia Stancu şi Mircea Grigorescu, cât au trăit, şi George Macovescu, până la sfârşit. Cu ei se consulta de câte ori se simţea încolţit.” În sfârşit, cel puţin unul dintre aceştia s-a dovedit nu numai un “prieten politic”, ci un prieten adevărat: G. Macovescu; un “intelectual onest şi un susţinător şi apărător al breslei scriitorilor ”5, cum, de altfel, era şi G. Ivaşcu.

Puţinele materiale existente în patrimoniul Muzeului, care „vorbesc” despre prietenia celor doi, se dovedesc a fi suficiente pentru ilustrarea relaţiei, cu atât mai mult cu cât fiecare dedicaţie de pe cărţile lui G. Macovescu – dăruite lui G. Ivaşcu –, scrisorile, dar şi textele de pe cărţile poştale, sunt adevărate elogii aduse prieteniei lor. Este aproape o certitudine că mai toate cărţile scrise de G. Macovescu au avut ca sursă de inspiraţie momentele traversate de cei doi în îndelungata prietenie ce i-a legat. Acest lucru se desprinde din conţinutul dedicaţiilor, aflate pe paginile cărţilor oferite lui G. Ivaşcu:

∗ Muzeograf, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad. 1 Laurenţiu Chiriac, Imaginea și personalitatea lui George Ivașcu, conturate de autografele cărților din colecția sa muzeală, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. XXI, 1999-2000; Alina Rotaru, Manuscrise din colecţia scriitorului George Ivaşcu în Libraria, Anuar IV, Biblioteca Judeţeană Mureş, 2005; Alina Butnaru, Manuscrise din colecţia scriitorului George Ivaşcu în „Acta Musei Tutovensis”, nr. 1, 2006, p. 185-187; 2 Alina Butnaru, Trei enigme din corespondenţa scriitorului George Ivaşcu în „Acta Musei Tutovensis”, nr. 5, 2010, şi „Dacia literară”, S.N., nr. 6, 2011. 3 George Macovescu (n. 28 mai 1913-d. 2002), scriitor, ministru de Externe (1972-1978), în guvernele Ion Gheorghe Maurer şi Manea Mănescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1978-1982), unul dintre cei mai mari colecţionari de artă din România postbelică. 4 Nicolae Manolescu, Câteva precizări cu privire la George Ivaşcu în „România literară”, nr. 51-52, 2011. 5 Ion Simuţ, Un comunist onest în „România literară”, nr. 36, 2007.

127



„Georgică, în paginile acestea, undeva ascunsă, dar mereu prezentă, se află şi viaţa noastră, străbătută de o prietenie permanentă. 27 iunie 1971”

(Vârstele timpului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971) „Lui George Ivaşcu, - prietenul meu dintotdeauna - cu care am gustat din farmecul şi amărăciunea pămîntului. Mai 1977”

(Farmecul pămîntului, Editura Dacia, Cluj, 1977)

„Prietenului meu George Ivaşcu, această carte trăită de-a lungul unei vieţi, în bună parte împreună. 27 iunie 1982”

(Parfumul amar la pelinului verde, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982) «Lui George Ivaşcu, Prietene comune, nu am avut noi doi; pe domnul... Hans, în casa noastră l-am avut;

pământ amestecat cu sânge şi otravă, am mîncat; impozitul lui... Dumnezeu l-am plătit; în primăvară, am arat; ca broasca, am zburat; focuri pe apă, am aprins; cu semne între ochi, ne-am ales; jurnale, ne-am închipuit că scriem; pe mulţi i-am auzit strigîndu-ne: „Pe tine nu te pot iubi !”, dar..., cu „şopîrle”, niciodată n-am umblat.

Of, Doamne, că lungă şi frămîntată viaţă avutărăm ! 22 ianuarie 1984»6 (Semnul dintre ochi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983)

«Lui George Ivaşcu, această carte nu pentru „ecran lat”, ci drept „cenuşă a visărilor noastre. iulie 1985»

(Undeva, toamna, cîndva..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1985)

„Lui George Ivaşcu, cu vechea şi statornica prietenie trecîndă prin zbuciumate anotimpuri într-un veac cum nu a mai fost. 30 mai 1988.”

(Trecînde anotimpuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988) Cărţile poştale au oferit o mare surpriză, întrucât nu mă aşteptam să descopăr

adevărate creaţii literare (poezii), care fac dovada călătoriilor lui G. Macovescu în Marrakech şi Madrid, locuri unde nu înceta să se gândească la bunul şi nepreţuitul său prieten, G. Ivaşcu. Redau mai jos conţinutul celor două cărţi poştale:

„Adeseori ai fost aici Şi l-ai văzut şi pe Cervantes Cum stînd în piatră-nconjurat De Don Quijote şi de Pancho Se uită lung la trecători Şi se întreabă cu mirare Dacă-al său Don o fi greşit Bătîndu-se cu disperare

6 Dedicaţia este construită pe titlurile fiecărei povestiri din carte: Două prietene, Domnul Hans, Pămîntul, Impozitul lui Dumnezeu, Aratul din primăvară, Zborul broaştei, Focuri pe apă, Semnul dintre ochi, Închipuit jurnal de spital, Şopîrla, Pe tine nu te pot iubi.

128



Cu morile de vînt, în care S-a încurcat, dar a eşit.” (Madrid, 21 dec. 1977) „Bătrînul domn venea pe-aicea Se odihnea sub palmier. Îşi bea paharul pe-ndelete, Dar nu uita ce a fost eri. Dădea porunci în englezeşte, Se-nfuria cînd nu primea Garafa cu wisky şi havana Din care, veşnic, pufăea. Aşa găsit-am amintirea Bătrînului stăpînitor, Cînd popositu-am aseară, La Marrakech, sub un pridvor.” (Marrakech, 8 oct. 1978) Scrisorile constituie al treilea episod din seria dovezilor de prietenie. Din cea datată 23

iulie 1975, aflăm că G. Ivaşcu se confrunta cu grave probleme de sănătate, pentru că asistăm la încurajările venite din partea lui Macovescu: […] Acum, aflu că eşti bolnav: mă doare. Poate, nu crezi, dar aşa este. Şi tocmai de aceea, îţi strig cu toată nădejdea: Fruntea sus, bunule prieten al meu ! Vei învinge şi de data aceasta, cum ai trecut prin multe.” Totodată, îi aminteşte de o zi de duminică pe care o petrecuseră împreună, când Ivaşcu a evocat figura tatălui său, făcută „cu atîta fineţe psihologică” încât se conturase un „personaj balzacian, în care se încrucişau imagini din Panait Istrati şi din Sadoveanu”.

Destăinuirile de natură sentimentală ale lui Macovescu, din scrisoarea datată 21 august 1981, sunt în măsură să producă emoţii puternice prin felul cum sunt făcute şi, în acelaşi timp, se pot constitui în veritabile principii ale eşafodajului pe care se construieşte, se consolidează şi dăinuieşte o prietenie. Conţinutul acestei scrisori este, de fapt, o privire retrospectivă asupra prieteniei lor, declanşată de împlinirea celor 70 de ani de viaţă ai lui G. Ivaşcu (director al revistei „România literară” în acea perioadă): „Este mult, Georgică !” spune G. Macovescu. „Este mult mai ales în această vreme cînd prietenia a devenit instituţie, cu director, cu serviciul planificării, al contabilităţii şi mai ales cu bilanţ avînd rubricile profit şi pierderi. Noi doi n-am fondat o asemenea întreprindere, ci ne-am lăsat conduşi de sentimentul uman care este prietenia. Bilanţuri, să facă alţii. Noi trăim prietenia şi nu o contabilizăm.” Portretul moral al „fratelui” său (cum îl defineşte G. Macovescu) este conturat din cuvinte preţioase şi sincere, pe care le aşează în fraze simple, cu valoare sentimentală: „Tu nu ai vrut altceva decât ca lumea să fie mai bună, mai frumoasă, pentru ca omul să fie om, nu fiară. […] Tu ai rămas pentru că ai fost mai puternic, mai bun, mai înzestrat, mai frumos sufleteşte (n.a. referitor la dorinţa unora de a-l distruge, vezi articolul Trei enigme din corespondenţa scriitorului George Ivaşcu).”

Calitatea prieteniei şi dăruirea faţă de familie ale lui G. Macovescu sunt apanajele acestui om, care a luptat continuu pentru menţinerea unei ierarhii a valorilor într-o societate al cărei sistem se dovedea vătămător pentru individ. Călătoriile în străinătate, mai ales în perioada cât a fost ministru de externe (1972-1978), au contribuit enorm la înţelegerea şi validarea expresiei artistice. Aşa se explică pasiunea de a colecţiona lucrări de artă plastică (în bună parte) şi obiecte de artă decorativă provenite din Japonia, Irak, Iran, Rusia, Ungaria

129



Franţa, Iugoslavia, Grecia, România. Relaţiile de sinceră prietenie cu foarte mulţi artişti (Hans Mattis Teutsch, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Vasile Grigore etc.) şi scriitori (Alexandru Sahia, Gheorghe Dinu – cunoscut ca publicist sub numele său real, iar ca poet sub pseudonimul Stephan Roll, George Ivaşcu etc.), pe care le-a întreţinut şi conservat ca pe nişte daruri de preţ, îl definesc drept un intelectual rafinat al vremurilor pecetluite de regimul comunist. Dacă n-ar fi fost aşa, poate că acum nu am mai fi vorbit de prietenia dintre G. Macovescu şi G. Ivaşcu, cel de-al doilea fiind croit pe acelaşi calapod moral, cu aceleaşi gusturi pentru estetic, militant pentru valorizarea actelor culturale şi încurajarea acelor tineri, cu adevărat talentaţi, aspiranţi la un loc în literatura română.

AN „UNACCOUNTED” FRIENDSHIP: GEORGE IVA ȘCU AND GEORGE MACOVESCU The collection of G. Ivașcu’s writer contains several books with dedication, letters and

postcards, offered or sent by G. Macovescu to G. Ivașcu. All this are the proof of friendship between the two refined intellectuals of times sealed by communist regime. The quality of G. Macovescu’s friendship is the privilege of this men who always fought to maintain a hierarchy values in a society whose system was prejudicial to person. G. Ivașcu was structured on the same moral type, with the same aesthetic tastes, militant for valuing of the cultural acts and encouraging talented young people who tend to occupy a place in romanian literature.

Cabinetul de lucru al scriitorului George Ivașcu. (Expoziția cu caracter permanent „Bârladul cultural”,

aflată la sediul Muzeului din str. Republicii 235).

130



IDENTITATEA CULTURALĂ A BÂRLADULUI

Nicoleta ARNĂUTU∗∗∗∗ Keywords: Bârlad, cultural patrimony, „Vasile Parvan” Museum, contemporary art. Cea de-a doua noastră intervenţie, din cadrul Sesiunii jubiliare organizată cu prilejul aniversării unui centenar din existenţa Muzeului, este determinată de lectura recentă a volumului Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990, apărut sub egida Art Society, Bucureşti, 2012, semnat de Ruxandra Garofeanu, Dan Hăulică, Paul Gherasim. Volumul, cu subtitlul – Un patrimoniu memorabil. 600 de opere –, face parte dintr-un proiect lăudabil şi temerar, prin intermediul căruia autorii şi-au propus să organizeze o amplă expoziţie, o „înşiruire de lucrări, care să investigheze un segment, cândva important, al picturii româneşti, dar refuzat privirii, expunerii publice, din varii motive” (Ruxandra Garofeanu, p. 9)

Curatorul expoziţiei, Ruxandra Garofeanu, a făcut o selecţie, reuşind să aducă în impunătorul spaţiu de la Biblioteca Naţională din Bucureşti lucrări din patrimoniul mai multor muzee din ţară, colecţii particulare şi ale artiştilor. În calitatea noastră de muzeograf şi autor al unor proiecte culturale înscrise în existenţa Muzeului bârlădean, între 1968-2004, cu implicare voluntară până astăzi, am urmărit acest proiect încă de la începutul derulării acestuia. Interesul nostru a fost motivat de faptul că, la solicitarea organizatorilor, instituția a participat cu un lot semnificativ de lucrări, selectat din fondul de artă contemporană constituit de noi, timp de mai bine de patru decenii.

Deşi viaţa ne-a încadrat în rândul pensionarilor, continuăm să urmărim scena artelor româneşti, reuşind pe cât posibil să fim prezenţi la vernisaje. La deschiderea expoziţiei, cuvintele rostite de autorii proiectului, dincolo de intenţii şi realizări, au formulat câteva opinii cu privire la situaţiile întâlnite, în general, la unele muzee din ţară, pornind de la „ lucrări lipsite de fotografii, accesibile pe internet” (Ruxandra Garofeanu, idee reiterată şi în scris, la p. 12), până la formulări de genul „valori aruncate în muzee, ignorate de cei datori să le preţuiască şi să le valorifice” (Dan Hăulică, p. 18-19). Atunci, atâta timp cât nu s-a completat idea emisă cu exemple concrete şi fiind mai mult interesaţi de a o vedea cum se regăsesc cele 32 de lucrări alese de organizatori, din patrimoniul Muzeului bârlădean, am clasat aprecierile citate în dictonul Verba volant, scripta manent.

Şi, aşa cum se întâmplă la orice vernisaj, prea multe nu am putut vedea, motiv pentru care am revenit de încă două ori când, în linişte, am avut posibilitatea să studiem cu atenţie fiecare panou. Reîntâlnirea cu creaţia artiştilor pe care i-am cunoscut, crescând odată cu mare parte dintre aceştia, şi surprizele descoperite aproape la fiecare panou, determinate de lucrurile provenind din colecţiile particulare şi cele ale artiştilor, au reprezentat pentru noi un adevărat exerciţiu intelectual.

În oprinia noastră, expoziţia şi albumul apărut la scurt timp, au valoare de unicat dacă avem în vedere că astăzi ofertele cultural româneşti autentice, indiferent de domeniu, sunt din ce în ce mai rare pe piaţa sufocată de false modele şi repere culturale, promovate de spectacolul devenit un fenomen cu puternic impact vizual, oferit de televiziune. Mai trebuie să adăugăm că proiectul reprezintă o iniţiativă privată, care a necesitat un buget compus din ∗ Muzeograf.

131



multe zerouri, buget ce lipseşte din existenţa muzeelor, dar dorit de mulţi dintre muzeografi. Recent, intrând în posesia albumului oferit Muzeului bârlădean, în calitate de partener,

am avut plăcerea să descoperim – încă de la prima copertă – o reproducere după o lucrare de la Bârlad. Este vorba de Peisaj la Căciulaţi, din creaţia lui Alexandru Ciucurencu, reprodus şi la pagina 231, o lucrare cu un trecut expoziţional necesar de ştiut, ce vine în sprijinul pledoariei pe care o vom aborda în continuarea intervenţiei noastre.

În anul 1970, peisajul a figurat în expoziţia deschisă de artist la Paris (la Galeriile Berhein-Jeune), de unde cunoscutul colecţionar Ion Chiricuţă (1918-1988) a achiziţionat această lucrare. Propietarul intră în posesia acesteia după expoziţia din anul 1971, de la Atena (Galeriile Ora). Din acest moment, lucrarea a figurat în mai multe expoziţii, până în anul 1982, iar acum se află expusă în expoziţia permanentă a secţiei de artă a Muzeului din Bârlad, ca parte componentă a valoroasei colecţii, donată de cel care a fost un mare chirurg, dublat de un rafinat colecţionar, Ion Chiricuţă.

În momentul în care am intrat în posesia albumului, impactul vizual şi cuprinsul voluminos ne-au determinat să începem cu lectura capitolelor, lăsând pe plan secund studiile introductive. Satisfacţia a fost şi mai mare când, pe ultima copertă, autorii au reprodus o altă lucrare a Muzeului bârlădean (Ritm optic II) din creaţia lui Mihai Rusu, reprodusă la p. 140. Am fost încântaţi să regăsim 23 de lucrări reproduse din totalul celor 32, alese de autori pentru acest proiect. Şi, pentru că nu am găsit o erată, facem câteva precizări necesare: la p. 236, lucrarea din Muzeu Nud a lui Constantin Piliuţă, componentă a donaţiei Ion Chiricuţă, poartă un nume de împrumut, care se repetă şi la pagina următoare, lucrare eronat atribuită Bârladului; la p. 326, titlurile lucrărilor din creaţia lui Szasz Dorian sunt inversate.

În final, conform opţiunii noastre, ne-am întors la studiile introductive pe care le-am citit cu multă atenţie. La p. 18 a albumului, sunt inserate câteva dintre argumentele care au stat la baza acestui proiect, nouă reţinându-ne atenţia, pentru început, ideea că multe din lucrările expuse, de mare valoare, au ajuns în muzeele din ţară. Constatare corectă, dacă nu ar fi condus la o serie de aprecieri neconforme, eronate, după părerea noastră, mai ales în cazul Muzeului bârlădean.

Fără a preciza muzeele unde li se cuvenea acestor valori să ajungă, autorii şi-au propus să scoată „ la lumină lucrări de mare valoare, adesea ieşite din circulaţie. Uneori, au fost marginalizate cu bună ştiinţă, cu metodă, au fost sistematic trimise lucările radicale, mai îndrăzneţe în oraşe fără public artistic, cu muzee abia încropite, încât a trebuit să adresăm tuturor muzeelor, Bârlad – înşiruirea continuă cu doar patru localităţi până la etc.” (Dan Hăulică). În cadrul acestui paragraf, formulările: uneori şi tuturor muzeelor, după opinia noastră, ar fi putut avea valoare semantică numai dacă intenţia de înşiruire alfabetică a partenerilor din proiect ar fi început cu muzeele din Arad şi Argeş, prezente cu lucrări în expoziţie.

Continuând în aceeaşi notă, în paragraful imediat următor, de unde nu lipseşte vocabula uneori, autorul îşi exprimă uimirea generată de descoperirea (sic!) „unor lucrări de o surprinzătoare prospeţime” dar, care sunt „ ignorate chiar de cei care le erau paznici” (sic!) îndatoraţi să le asigure un contact mereu permanent cu publicul.” Nepăsarea acestor paznici, în traducerea noastră, muzeografi, continuă autorul, reprezintă o altă motivaţie ce stă la baza acestui proiect, prin care s-a dorit a fi „un semnal care să atragă atenţia asupra unor bogăţii ce tăceau neştiute”. (sic!) În acest context, fără orgolii, supraestimări şi cu atât mai puţin, lipsiţi de complexul provinciei, înscriem, în continuarea demersului, opiniile noastre bazate pe documente de arhivă irefutabile şi nesecretizate, care, în cazul Bârladului, citat în text, contravin aprecierilor autorului.

Asemenea lui D. Hăulică, care consideră expoziţia ca pe o identitate care trebuie susţinută într-o înfruntare a celor de azi cu tot ce ne oferă trecutul (p. 17), intervenţia noastră este, în fapt, un demers în susţinerea identităţii unui loc, unde acum o sută de ani (10 aprilie

132



1914) a început construcţia Muzeului bârlădean, o instituţie specializată care a rezistat timpurilor, dând identitatea culturală a Bârladului. În egală măsură înscriem intervenţia noastră, susţinută în cadrul Sesiunii jubiliare a Muzeului din 3 aprilie 2014, în ceea ce noi numim o datorie de onoare a unei generaţii faţă de înaintaşii cu o adevărată atitudine civică, care au construit la acel timp, gândind la zilele care urmau. Pe de altă parte, într-un moment când existenţa omenirii este dominată de posibilităţi de informare şi comunicare nebanuite acum două decenii, ne raliem opiniei Ruxandrei Garofeanu, conform căreia necunoaşterea se datorează lipsei de curiozitate (p. 12).

Fără intenţia de a intra în amănunte1 trebuie să reiterăm, aşa cum am făcut ori de câte ori am avut ocazia, că în acest colţ de ţară, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce-i drept mult mai târziu decât în alte cazuri de pe mapamond, în contextul situaţiei din România, apare ideea încrederii în forţa educativă, prin intermediul şcolii, urmată de cea a instituţiei de cultură, accesibile românilor, în mare parte neştiutori de carte, cu deprinderi şi mentalităţi bine înrădăcinate. Din această perspectivă, Bârladul se înscrie printre primele aşezări româneşti unde instituţia şcolară a fost înfiinţată şi susţinută de oamenii bogaţi ai locului; tradiţia filantropică a unor astfel de familii a fost continuată de urmaşii acestora. Pe măsura dezvoltării reţelei şcolare româneşti, corpul profesoral de la renumita şcoală bârlădeană2 s-a mărit, contribuind la creşterea numărului intelectualilor care, dincolo de obligaţiile de la catedră, s-au implicat voluntar în înfiinţarea primelor instituţii de cultură specializate.

Anii 1906 şi 1914 se înscriu în existenţa Bârladului ca două momente de referinţă, marcând înfiinţarea primei biblioteci publice şi a Muzeului, apărute într-o perioadă când pentru membrii comunităţii, în mare parte analfabeţi3, consumul de cultură nu era o necesitate. În data de 10 aprilie 19144, membrii Comitetului, condus de preşedintele, prof. Gh. Constantinescu-Râmniceanu, vicepreşedinte, colonel D. Petrescu Tocineanu, casier – moşierul I. Em. Pallady (provine din familia pictor Th. Pallady), secretar prof. Gh. Alexandrescu şi, nu în ultimul rând, prof. preot I. Antonovici, în calitate de prim custode al Muzeului, semnau actul de înfiinţare a Muzeului. La scurt timp, o copie a acestui document este înaintată de pr. I. Antonovici, Comisiunii Monumentelor, în calitatea pe care o avea ca membru corespondent al acestui for. La data consemnată pe acest document, în Bârlad exista o clădire special construită de o cunoscută personalitate a ţării, filantropul prof. Stroe Belloescu (1838-1912), ridicată pe un teren central, oferit de Primărie, deci, un parteneriat. În actul de donaţie, semnat de acest mare Mecena cultural5, în 28 noiembrie 19096, se consemna expres că această clădire se va numi „Casa Naţională”, fiind destinată exclusiv, pentru bibliotecă, pinacotecă şi muzeu. Spaţiului, ca o condiţie esenţială din existenţa unui muzeu, i se alătură la aceeaşi dată

1 Vezi și studiile noastre privind existenţa şi valorile Muzeului bârlădean: „Memoria Antiquitatis”, III, Piatra Neamţ, 1971; „Acta Moldaviae Meriodinalis”, II, Vaslui, 1980; Bârladul, odinioară şi astăzi, Miscelaneu, 1980; „Hierasus”, Botoşani, 1982 şi 1983; „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, 1983-1984; „Revista Muzeelor”, nr. 6, 1983 şi nr. 3, 1995; până la cele mai recente Istoria Bârladului, vol. I, II, 1998, în colectivul de redacţie, sau din 2007, Mărturii ale trecutului recent al Bârladului, (1944-2007), Editura Dacri, Bârlad etc. 2 Traian Nicola, Monografia Liceului Gheorghe Roşca Codreanu 1946-1971, Bârlad; Istoria Bârladului, I şi II, 1998, coordonată de un colectiv condus de Oltea Răşcanu Gramaticu. 3 Recent, într-un raport al UE, România ocupă un „onorant” loc 1 la numărul de analfabeţi, după doar două decenii de la evenimentele din 1989. 4 Document original, existent în arhiva Muzeului şi în arhiva Comisiunii Monumentelor Bucureşti, Academia Română. Toate documentele de arhivă la care se face trimitere în acest articol, se regăsesc în expoziţia permanentă dedicată aniversării centenare, inaugurată în 3 aprilie 2014. Dintr-o greşeală regretabilă, în studiul nostru din „Acta Musei Tutovensis”, vol. IX-X, 2014, p. 40, prof. Gh. Alexandrescu a fost omis din rândul membrilor acestui comitet. 5 În comuna Griviţa (lângă Bârlad), a finanţat şi ridicat o şcoală, o biserică şi un monument în bronz şi marmură dedicate unei fiu apreciat al locului şi al ţării, domnitorul Al. I. Cuza, existente în prezent. 6 Document existent în arhiva Muzeului.

133



constituirea colecţiilor mixte ale Muzeului şi intelectualii, voluntari, profesionişti cu studii în cu totul alte domenii, dar care au fost primii muzeografi, în accepţiunea profesiei de astăzi, cei care au pus bazele colecţiilor muzeale. Pe parcursul celor o sută de ani, cu etape mai bune sau nu, cu realizări, dar şi multe neîmpliniri, Muzeul bârlădean are o contribuţie importantă în definirea reţelei muzeale naţionale, în primul rând în ceea ce priveşte valorile pe care le deţine, reprezentând o parte componentă din patrimoniul cultural naţional şi, în egală măsură, a umanităţii 7. Aceste argumente, probate cu documente de arhivă, conduc la o primă concluzie ce contravine încadrării Muzeului bârlădean, de autorul textului, în categoria celor abia încropite (sic!!). Şi, cu atât mai puţin, nicicum nu poate fi încadrat Bârladul în rândul oraşelor fără public artistic, deoarece elita intelectuală, care a gândit şi construit această instituţie, a avut ca prioritate formarea unui patrimoniu şi, mai ales valorificarea acestuia. La câteva luni de la semnarea actului de înfiinţare, aflăm dintr-un document datat iunie 19148, că în patrimoniul pinacotecii au intrat două tablouri, pictură, donate de două bănci din localitate şi Primăria Bârlad. În urma demersului şi insistenţelor fondatorilor şi ai celor care au preluat această moştenire culturală, patrimoniul pinacotecii din prima etapă (1914-1948) s-a îmbogăţit treptat, prin donaţii din partea bârlădenilor, a unor oameni politici influenţi ai timpului, cărora li se adaugă transferurile de la Ministerul Cultelor şi Artelor. Mari personalităţi culturale au cunoscut şi apreciat în scris sau prin donaţii, viaţa culturală din acest spaţiu românesc de acum o sută de ani, între care îi amintim doar pe Nicolae Iorga9. În anul 1917 scriitorul Alexandru Vlahuţă, invitat de membrii Societăţii culturale „Academia Bârlădeană” 10, donează11 pinacotecii cunoscutul portret al tatălui său, Nectarie Vlahuţă, pictat de N. Grigorescu, în 1902, lucrare apreciată ca reprezentând o operă remarcabilă de la sfârşitul carierei artistului12, clasată astăzi în categoria Tezaur. Dintr-un alt document, cu conţinutul: «Vizitaţi Sala Mare a Casei Naţionale „Stroe Belloescu”. Tablouri de mari artişti: Grigorescu, Loghi, Bulgăraş, Theodorescu-Sion, Petrescu, Tonitza, Stoica, Băncilă, Tarasov, Hârlescu, Severin, Skeletti etc.», aflăm că publicul bârlădean era informat în privinţa valorilor din expoziţia permanentă a pinacotecii, deschisă publicului zilnic, inclusiv sâmbăta şi duminica13. Documentul, un afiş de popularizare, nedatat, credem că se încadrează cronologic după anul 192814, atunci când ia fiinţă Societatea culturală cu personalitate juridică „Asociaţiunea Casa Naţională Stroe Belloescu”, înfiinţată pentru a gestiona biblioteca şi Muzeul.

Pe lângă expoziţia permanentă a pinacotecii, expoziţiile de artă cu caracter temporar erau prezente în viaţa spirituală a oraşului. Cele mai timpurii informaţii ne sunt furnizate de

7 La adresa www.cultura.ro, pot fi găsite o parte din valorile Muzeului care au fost clasate, conform noii legislaţii. Numărul valorilor neclasate este mult mai mare, multe fiind expuse în cadrul celor şapte expoziţii permanente repartizate pe cele patru secţii ale Muzeului, din cele trei sedii. 8 Document din arhiva Muzeului. 9 Încă din secolul al XIX-lea, colaborează cu intelectualii bârlădeni, contribuind la înfiinţarea unor societăţi culturale, şezători, conferinţe etc. A avut o relaţie de colaborare specială cu profesorul Stroe Belloescu, ctitorul primei biblioteci publice şi al Muzeului bârlădean. 10 Societate fondată în anul 1915, cu o bogată activitate culturală. Primul preşedinte de onoare a fost scriitorul Al. Vlahuţă. Societatea a fost reînfiinţată în anul 1990, continuând activităţile înaintaşilor. Al doilea preşedinte de onoare este prof. univ. dr. C. D. Zeletin, cunoscut scriitor şi rafinat traducător din capodoperele literaturii universale. 11 Act de donaţie olograf, semnat şi datat 10 ianuarie 1917, în Arhiva Muzeului bârlădean; poate fi văzut în expoziţia publică cu caracter permanent. 12 George Oprescu, N. Grigorescu, maturitatea şi ultimii ani, Editura Meridiane, 1970, p. 48, rep. 157. 13 N. Arnăutu, Secţia de artă la a 90-a aniversare a muzeului în „Acta Musei Tutovensis”, nr. I, Bârlad, 2006; document din arhiva Muzeului. 14 Primii membri de onoare ai acestei Asociaţii au fost: Nicolae Tonitza, I. Dimitriu-Bârlad şi Petre Bulgăraş, ca fii ai locului, având contribuţii în viaţa culturală a oraşului. Document din arhiva Muzeului.

134



N. Tonitza15 şi de un document datat 190816, cu referire la expoziţia pictorului Dimitrie Hârlescu. De la acest moment, în palmaresul17 expoziţiilor temporare figurează un număr impresionant de acţiuni, prilej care i-a determinat pe unii dintre artişti să facă donaţii, uneori substanţiale, contribuind la îmbogaţirea colecţiilor.

Pe de altă parte, prezenţa timpurie a acestei instituţii, activă18 încă de la înfiinţare, a contribuit nu numai la formarea unui public artistic, ci şi la cultivarea interesului pentru bunuri cu valoare, concretizate în colecţii particulare. Dincolo de acel public artistic, a cărui existenţă la Bârlad este pusă sub semnul întrebării (D. Hăulică, p. 18), trebuie, fără a intra în alte detalii, să menţionăm rolul activ al Muzeului în creşterea patrimoniului şi a promovării acestuia, pe parcursul celor o sută de ani, contribuind nu numai la formarea acelui public de muzeu, dar, şi la formarea gustului pentru achiziţii, care a condus la constituirea unor importante colecţii particulare.

Între colecţionarii bârlădeni şi muzeu au existat şi există relaţii de parteneriat, fructificate în cadrul unor proiecte culturale, unele cu caracter naţional. Mulţi dintre aceştia, prin donaţiile19 făcute, au contribuit la îmbogăţirea şi diversificarea structurii tematice a colecţiilor muzeului. În egală măsură, Muzeul a acordat o mare atenţie colaborării cu colecţionari din ţară, în cadrul unor proiecte culturale, multe finalizându-se cu donaţii20 substanţiale făcute Muzeului.

La argumentul că Bârladul are un muzeu ajuns la jubileul primului centenar adăugăm şi pe cel al publicului, care s-a format şi a crescut în tot acest timp. Astăzi, fiecare din cele patru secţii are câte un public pentru istorie-arheologie, personalităţi, ştiinţele naturii, artă, astronomie, concerte de muzică clasică etc., public format şi atras de ofertele specifice, organizate de puţinii muzeografi existenţi astăzi, în schema Muzeului.

În ceea ce priveşte aprecierea conform căreia lucrări de artă românească, de mare valoare, creaţii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost în mod sistematic, marginalizate (sic!), fiind trimise în oraşe precum Bârladul (D. Hăulică, p. 18), ne dă posibilitatea să prezentăm o altă opinie. În calitatea noastră de unic muzeograf al secţiei de artă21 mai bine de patru decenii, am avut înscrise două obiective, în cadrul proiectului privind dinamica patrimoniului, îmbogăţirea fondului de artă modernă şi constituirea fondului de artă contemporană, cel din care autorii au selectat 32 de lucrări. De la proiect până la realizarea

15 Barbu Brezianu relatează (în N. Tonitza, Editura Meridiane, 1967) amintirile pictorului din perioada copilăriei bârlădene, când a fost pentru prima dată impresionat de un portret văzut într-o vitrină. În anul 1915, pictorul a realizat prima expoziţie la Bârlad. 16 Document din arhiva Muzeului. Expoziţie organizată înainte de cea deschisă la Ateneu, pentru publicul bucureştean. 17 Stavru Tarasov organizează două expoziţii între 1926 și 1928; W. Siegfried, Cristea Ionescu şi Vasile Avram, în 1930; după 1950, numărul artiştilor creşte cu nume binecunoscute, începând cu Ion Popescu Negreni, I. Sălişteanu, S. Bălaşa, F. Niculiu, E. Chelaru, Costin Neamţu, G. M. Adac, Elena Marinescu Haschke, Cela Neamţu, Corneliu Vasilescu, Paul Neagu ș.a., regăsibili în dosarele de expoziţii aflate în arhiva Muzeului. 18 În anul naţionalizării, Muzeul se număra printre cele 88 existente în ţară, înscrise în evidenţa ICOM; adresa Ministerului Afacerilor Externe din România, datată 1948, care solicită situaţia Muzeului, pentru a fi inclus în cele 88 de muzee româneşti, înscrise în evidenţa ICOM, se află în arhiva Muzeului; I. Opriş, Un secol de muzeografie la Bârlad, în „Acta Musei Tutovensis”, nr. IX-X, 2014, p. 20. 19 Amintim doar pe colecţionarul dr. Marcel Vainfeld (1917-1990), care a donat o colecţie de artă orientală şi extrem orientală sau pe dr. Constantin Teodorescu (1939-2010), cu donaţii de artă românescă contemporană. În anul 2010, a donat o colecţie dedicată exclusiv personalităţii multiple a lui Mihai Eminescu, conducând la apariţia pe harta culturală a oraşului a unei noi instituţii, patronată de Primăria Bârlad şi de Fundaţia culturală „dr. Constantin Teodorescu”. 20 Printre aceastea, îl amintim doar pe dr. Ion Chiricuţă (1918-1988), o cunoscută personalitate în domeniul chirurgiei oncologice, întemeietorul şcolii de la Cluj, care a donat Bârladului colecţia sa de artă comparată, constituită pe parcursul viaţii. 21 Director al Muzeului între 1987 și 2004. Astăzi secţia nu are specialist, activitatea fiind asigurată de muzeografii existenţi în schema Muzeului.

135



celor două obiective ale noastre, drumul a fost greu şi anevoios, în principal din cauza lipsei fondurilor, a sistemului centralizat de achiziţii ş i a legislaţiei acelui timp.

Din această perspectivă, libertatea de mişcare a muzeografului (în cazul nostru) a fost îngrădită în egală măsură, atât sub aspectul achiziţiilor, cât şi a transferurilor. După descoperirea drumului ce ducea la transferuri şi evitarea barierelor de acces în depozitul de artă, gestionat de cunoscutul Oficiu bucureştean, la Bârlad au ajuns lucrări exclusiv alese de noi, conform planului care ne-a aparţinut, fără a ni se impune nimic. Se cuvine să amintim cu respect că am beneficiat de înţelegerea doamnei Caliopia Olaru, custodele depozitului, care ne-a lăsat libertatea deplină în selecţia lucrărilor. De asemenea, credem că este bine de ştiut că, în timpul mandatului la Oficiu a criticului de artă, Mircea Deac, o listă de transfer pentru Bârlad nu a fost aprobată decât după o susţinere documentată a proiectelor noastre, mai ales a celor de viitor, vizibile astăzi pe simezele bârlădene. Sau, o altă situaţie, când am beneficiat de sprijinul pictorului Corneliu Vasilescu, muzeograf la Oficiu, care ne-a sprijinit, reuşind să aducem la Bârlad un lot substanţial valoric, în componenţa căruia figura pentru prima dată sculptura, pe lângă pictură, şi grafică. De o susţinere similară am beneficiat şi din partea Ruxandrei Garofeanu, care ne-a convocat la Oficiu, în numele Ministerului, pentru transferuri, exclusiv de grafică, lot care a îmbogăţit colecţia de grafică românească contemporană.

Respectând cronologia faptelor, sub aspectul îmbogăţirii fondului de artă contemporană a Muzeului, înscriem înţelegerea de care am beneficiat din partea directorului Mihai Oroveanu când, în premieră, am reuşit să aducem un fond de artă decorativă, în mod special, tapiserie românească, acel gen aristocrat al artei, care ne lipsea din colecţii. Transferurile sunt consemnate în documentele de arhivă în care, din păcate, nu figurează sprijinul şi înţelegerea de care ne-am bucurat, motiv pentru care, încă o dată, le aducem recunoştinţa noastră.

Ajunse la muzeu, aceste valori, contrar aprecierilor nefondate în cazul Bârladului, erau prezentate publicului, format cu grijă în decenii, şi cu o prezenţă mare la vernisaje22, în cadrul expoziţiilor temporare, desfăşurate sub genericul Noi valori de artă contemporană intrate în patrimoniul muzeului23. Ulterior, ofeream publicului artistic bârlădean, şi nu numai lui, expoziţii personale sau de grup, în cadrul cărora artiştii prezenţi, cu una sau două lucrări în lotul transferat, veneau pe simeze cu o selecţie amplă de lucrări, încât publicul amator putea să cunoască mai bine creaţia unui artist.

Pe de altă parte, aceste expoziţii, asemenea înaintaşilor noştri, au dat posibilitatea bârlădenilor bogaţi şi cu rafinament să achiziţioneze lucrări, conducând la îmbogăţirea unor colecţii sau chiar la constituirea unora noi. Expoziţiile organizate de muzeu cu consecinţe în achiziţii particulare au creat o relaţie benefică, concretizată în proiecte comune între muzeu şi colecţionarii particulari, valorificate pe plan local24 şi naţional25. Relaţia, devenită tradiţională, între muzeu, artişti şi colecţionari, a condus la o serie de acte de generozitate, concretizate în donaţii f ăcute Muzeului şi valorificate în expoziţii cu genericul deja anunţat. Deschiderea spre colaborarea cu Muzeul, venită din partea colecţionarilor particulari, a generat un alt gen de acţiuni, grupat sub genericul Colecţii ş i colecţionari.

Cu rezerva că nu deţinem o informaţie exhaustivă, credem că publicul bârlădean a fost primul din România care a avut prilejul să cunoască creaţia unui artist român care, alegând să trăiască în lumea liberă, a părăsit ţara prin anii ’60, stabilindu-se în Anglia. Este vorba de Paul Neagu (1938-2004), care, după aproape trei decenii, întors în ţară, deschide prima expoziţie

22 Conform documentaţiei video, foto etc. din arhiva Muzeului. 23 Dosarele de expoziţii, arhiva Muzeului. 24 Expoziţii itinerate la alte muzee din ţară. Dăm un singur exemplu: Arta contemporană în anul aniversării centenarului naşterii lui N. Tonitza, 1986, expoziţie itinerată prin ţară timp de doi ani. 25 Muzeul şi colecţionarii bârlădeni au participat la toate expoziţiile tematice organizate de Asociaţia naţională a colecţionarilor români şi de Art Society.

136



personală la Muzeul bârlădean, în anul 1991. Creaţia şi prezenţa artistului au fost bine primite de public şi de confraţii veniţi special de la Bucureşti26. Expoziţia a fost itinerată la Timişoara şi Bucureşti. La închiderea expoziţiei şi ulterior acestui moment, Paul Neagu a donat Muzeului un lot de lucrări de grafică şi sculptură, valorificate astăzi în cadrul expoziţiei permanente de artă modernă şi contemporană românească. Nu puteam încheia fără a spune că acei paznici (sic!) la care face trimitere Dan Hăulică (p. 18), în opinia noastră, au fost şi sunt muzeografi al căror profesionalism a făcut astăzi ca Bârladul, cu o populaţie (credem sub 70.000) să fie nu numai un punct la graniţa de est a UE, ci un oraş european cu un muzeu şi o bibliotecă centenare, un teatru semicentenar şi cea mai tânără instituţie, Centrul Eminescu (2010).

THE CULTURAL IDENTITY OF BÂRLAD

This second invitation for the Anniversary Session, dedicated to the celebration of one century of existence of Bârlad Museum was inspired by readingArtistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950 – 1990 (The artist and the Power. Aspects of the Romanian Painting Art from 1950 – 1990), with the subtitle Un patrimoniu memorabil. 600 de opere (A memorable heritage. 600 works of art), published under the aegis of Art Society, Bucharest, 2012, signed by Ruxandra Garofeanu, Dan Hăulică and Paul Gherasim. The 600 works of art displayed within the exhibition opened at the Bucharest National Library were selected from the patrimony of several museums across the country, including Bârlad Museum which participated with 32 works. We believe that the project, in its entirety, daring through the scale of the exhibition and of the album, as well as through the proposed objective, was a commendable success, with a unique value, as it provides agenuine cultural offer on a market suffocated by false cultural examples and landmarks. We were also present in the inauguration event, as authors of the contemporary art fund within Bârlad Museum, from which 32 works were selected. In their opening speeches, the authors presented their intentions and achievements, while also highlighting, among other things, the idea that works of great value are displayed in museums where they are not protected and valorizedaccording to their status by the museographers, and, what is more, they are presented in townswith no public to admire such values. Although no museum was named during the inauguration event, the tome published shortly after the opening included examples also from Bârlad Museum. Within the current context, where humankind has access to information and communication tools which could not even be imagined two decades ago, our intervention is once again supportingthose whoselack of knowledge is in fact due to a lack of curiosity, something which was acknowledged by one of the authors in a paragraph on page 12. Without going into further details, which may be found in the footnotes, based on unclassified archive documents, referenced in the writings we published, we emphasized the idea that the establishment of the public library (1906), the creationof the museum (1914) and the existence of these specialized institutions throughout one century helped create a valuable heritage, as a valuable component of the national cultural heritage (see www.cultura.ro) as well as a specific and loyal audience.

The library and the museum, both centennial institutions, the semi-centennial theater (1950) hosting the reputed directing colloquiums,as well as the youngest cultural institutions – Marcel Guguianu Museum (2004) and Mihai Eminescu Center (2010) are part of the heritage of Bârlad, awarding this corner of the country with an undeniable cultural identity.

26 Dosarul expoziţiei. Arhiva Muzeului. A fost prezentă la vernisaj conducerea Ministerului Culturii (A. Pleşu şi D. Bobeţ) şi un grup de peste 15 plasticieni, muzeografi şi critici de artă.

137


PUBLICA ŢII ALE MUZEULUI „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD ACTA MUSEI TUTOVENSIS VOL I: 2006 VOL II: 2007 VOL III: 2008 VOL IV: 2009 VOL V: 2010 VOL VI: 2011 VOL VII: 2012 VOL VIII: 2013 VOL IX-X: 2014 Alte publicaţii:

A. Seria Monografii: 1. Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă sec. III-IV p. Chr.,

2004, Editura ARC 2000, Bucureşti; 2. Eugenia Popuşoi, Trestiana, monografie arheologică, 2005, Editura Sfera, Bârlad.

B. Seria Cataloage: 1. Rădăcini ale civilizaţiei străromâneşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de Sud şi

centrală în sec. III-XI p. Chr., 1995-1996 (Eugenia Popuşoi, redactare-coordonare); 2. Eugenia Popuşoi, Nicoleta Arnăutu, Tezaurul de la Bârlad, Dumbrava Roşie, sec.

XVI-XVII, 1999, S.C.D.I. Bârlad; 3. Mircea Mamalaucă, 2000 de ani de creştinism, Editura ASA MEDIA GRAFIC, 2000; 4. Expoziţia permanentă de artă românească contemporană din patrimoniul muzeului,

2001, Editura Serigraf Design SRL, Bârlad; 5. Catalog Jubileu expoziţional simpozion, 2000, Editura Tiparul SC. Irimpex SRL,

Bârlad; 6. Nicolae Mitulescu, Monumente laice şi religioase ale Bârladului, 2003, Editura Sfera,

Bârlad; 7. Mircea Mamalaucă, Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş, 2005, Editura

ASA; 8. Mircea Mamalaucă, Antichitatea târzie în Bazinul Prutului, 2009, Editura Sfera,

Bârlad.

C. Seria Albume: Valentin Ciucă, Album Mitologii subiective Marcel Guguianu, 2008, Editura Art XXI SRL, Iaşi.

D. Seria Memoriale:

René Duda, Gânduri răzleţe, 2010, Editura Opera Magna (Alina Butnaru, îngrijitor de ediţie).

E. Ghid turistic Mircea Mamalaucă, Alina Butnaru, Diversificarea ofertei turistice în zona transfrontalieră Vaslui-Soroca, 2009, Editura SC. Irimpex SRL, Bârlad.


Recomandări pentru autorii viitoarelor articole

Pentru a asigura tipărirea volumului în stilul specific și în condiții unitare, autorii sunt invitați să tehnoredacteze articolele ce urmează a fi publicate în „Acta Musei Tutovensis”, conform ortografiei precizate în normele Academiei Române, diacriticele fiind obligatorii, și după următoarele reguli de tehnoredactare:

- fisierul unitar (inclusiv ilustrația) va fi formatat în Microsoft Word, astfel: A4 (nu letter), 2,5 cm pe toate laturile, fără numerotarea paginației, aliniat 1,27, Justify, font Times New Roman, mărime font 12, single space;

- titlul comunicării : majuscule, mărime font 14, bold, centrat, spațiere 1,5; - autorul articolului: la un rând distanţă de titlu, bold (prenumele cu minuscule, numele

cu majuscule). Pentru fiecare autor se alcătuiește o notă de subsol („∗” ), unde se va scrie adresa E-mail a autorului și instituția. Se multiplică numărul de „∗” , pentru mai mulți autori;

- Keywords: se ataşează după autor, la un rând liber, font 11, minim cinci termeni reprezentativi pentru conţinutul articolului, în limba engleză; acestea, rezumatul și bibliografia se vor scrie cu font 11; la două rânduri distanță începe articolul;

- Notele din aparatul critic: font 10, justified, la subsolul paginii, nu endnote; vor conţine: autor (prenume, nume), titlul articolului sau al cărţii (cu italice), localitate, editură (nu ed./Ed.), an; pentru articole: numele revistei cu caractere drepte, cu ghilimele, apoi număr, an, paginație, nota, figura; la periodice nu se trece localitatea; pentru volume coordonate/editate, se notează editorul/editorii, titlul, localitate, editură, an; lucrările din cadrul unei notele în aparatul critic sunt separați de ; (ex. Ligia Bîrzu, Gepizii, în „Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea”, București, 1995, p. 312; eadem, op. cit., București, 2001, p. 708-709; M. Kazanski, op. cit., p. ...); terminologia latină (idem, ibidem, apud, in etc.) în aparatul critic se scrie cu italice;

- bibliografia se va scrie în ordinea alfabetică: autor (nume, prenume), titlul (italice), localitate, editură, an, paginație; la articolele din periodice se menționează titlul (italice), apoi in sau în, și titlul revistei în drepte cu ghilimele (ex.: in „Pontica”, ...); titlul revistei se va scrie întreg (ex. ...., în „Dacia”, ....; ..., în „Carpica”, ...), sau cu acronim (...., în ArhMold, ...; ..., în SCIVA, ...), tom., an, nr., paginație. (ex. toate notele bibliografice se încheie cu PUNCT (.); între titlurile din aceeași notă de pune ;

- eventualele abrevieri se pun la sfârşitul articolului, dacă nu sunt deja cunoscute, cu font 11;

- textul ilustraț iei (în limba română) va fi scris în caractere drepte, font 11, fără bold sau italic, sub fiecare figură, centrat; prescurtări folosite: Fig., Tab., Pl. (drepte). Dacă avem ilustrație numeroasă, se recomandă întocmirea Listei ilustrației, tradusă în aceeași limbă ca rezumatul;

- rezumatul în limba străină va respecta diacriticile limbii române (ex. Bârlad, Ștefan); font 11, single; titlul cu majuscule, bold, centrat.

Vă rugăm să trimite ți un singur fisier, care să cuprindă întregul material subsumat

articolului, inclusiv ilustraț ia, pentru a evita rătăcirea vreunei anexe. Pentru nelămuriri se poate consulta un volum AMT anterior.


...neclătinat, vigoarea ei fecundă se verifică şi se fortifică şi prin ritmuri de ups and...

Documents

Transcript of ...neclătinat, vigoarea ei fecundă se verifică şi se fortifică şi prin ritmuri de ups and...