Post on 26-Jun-2015
Sindroame comportamentale în bolile psihice
Boala psihică reprezintă modificări ale activităţii creierului, psihicul neaflîdu-se în
concordanţă cu realitatea înconjurătoare, ci o reflectă deformat. Bolile psihice se
manifestă prin tulburări ale psihicului si comportamentului.
Pentru adaptarea la mediul înconjurător omul desfăşoară o serie de acţiuni
voluntare şi automate, complexe, individuale sau colective, dintre care pot fi evidenţiate
diferite schimbări ale comportamentului.
Privirea poate reda diferite semne de dereglări psihice. De exemplu, privirea fixă,
imobilă, încrucişată redă agresivitate. Privirea larg deschisă, cu ridicarea sprîncenelor,
poate fi interpretată ca anxietate. În stările depresive privirea este stinsă, palidă,
monotonă, iar în stările maniacale – hipermobilă.
Dereglările mimicii
Hipermimia se caracterizează printr-o mimică bogată, cu o exacitaţie psihomotorie
şi apare la bolnavi cu halucinaţii.
Hipomimia mimica este săracă, pasivă. Se întîlneşte în inhibiţia psihomotorie.
Paramimia se caracterizează printr-o mimică neconcordantă cu conţinutul stării
timice, aşa-numita „mimică de împrumut” (V. Predescu, 1989).
Dereglările gesticulaţiei
Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţie
de expresie, simbolizare, conduite cu anumită semnificaţie.
Ticurile sînt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitate obiectivă, atingîng
grupe musculare în legătură funcţională reproducînd în general o mişcare reflexă sau un
gest cu funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze organice. După
Leibovici „ele şi-au pierdut orice utilitate dacă ar fi putut avea vreuna la origine”.
Ticurile se pot prezenta într-o nesfîşită varietate clinică, de la mişcări simple (clipit, tuse,
ridicări de umăr etc.) pînă la acte cu un grad mai mare de complixitate (rectificarea
ţinutei, onicofagie, tricotilomania etc.), care fac trecerea către impulsiuni. Ticurile sînt
amplificate de anxietate, emoţii, stări conflictuale şi diminuă atunci cînd subiectul este
liniştit. Apar în nevroze motorii, nevrozele anxioase, obsesive, la structurile psihastenice.
Sindromul Gilles de la Tourette este reprezentat de asocierea unor ticuri multiple,
afectînd în special regiunea capului şi membrele, la care se adaugă ticuri vocale
(sforăituri, gemete, plescăituri, mormăituri) şi impulsiunea irezistibilă de a rosti
abscenităţi (coprolalie); în unele cazuri se asociază cu ecomimie şi ecolalie. Evoluţia
acestei afecţiuni este de lungă durată, cu pericade de remisiune scurte, procesuală,
conducînd la stări demenţiale. Etiologia ei rămîn încă necunoscută.
Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutil
expresivitatea gesticii dîndu-i configuraţie artificială. Se întîlneşte în simulaţie şi ca un
semn de mare valoare în schizofrenie, în isterie, la deliranţii cronici cînd este tematic.
Bizariile gestuale sînt o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind
încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.
Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiecţilor la orice solicitare
exterioară, la refuzul stabilirii unei comunicări, a unui contact interuman.Se întîlneşte în
schzizofrenie, dar poate exista intr-o formă incomplet exprimată şi avînd o altă
semnificaţie în întîrzierile mentale, stări confuzionale şi depresie.
Stereotipiile sînt conducte repetitive, atitudinale sau gestuale cu caracter mai mult
sau mai puţin simbolic şi deci cu un grad variabil de inteligibilitate.Majoritatea autorilor
sînt de acord asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii,deoarece actele au o
logică în sine, dar aceasta este inadecvată momentului actual.După Porot, caracterele
majore comune ale stereotipiilor sînt:fixitatea, durata, identitatea, inutilitatea şi
inadecvarea.Se întîlnesc în schizofrenii, în specialîn formele hebefrenică şi catatonică,
oligofrenii grave, demenţe, afecţiuni neurologice cronice.
Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se repetetă
iterativ, cînd nu mai sînt justificate de o comandă. Se întîlnesc în stările demenţiale, în
oligofreniile severe, schizofrenie hebefrenică.
Tulburările conduitei motorii
Activitatea motorie reprezintă o succesiune de acte, care urmăresc realizarea unui
scop definit, de obicei cu optimizare energetică şi cu maxim de randament. În realizare ei
concură integritatea efectorilor cu sistemul motivaţional-voliţional, capacitatea
anticipativ-decizională, claritatea cîmpului de conştiinţă.
2
1. Dezorganizarea conduitelor motorii
1.1 Agitaţia
1.1.1 În stările confuzionale
1.1.2 În stările deficitare
1.1.3 În tulburările în structurarea personalităţii
1.1.4 În stările maniacale
1.1.5 În schizofrenie
1.1.6 În epilepsie
1.2 Inhibiţia motorie
1.2.1 Catatonia
1.2.2 Sindromul catatonic
2. Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional
2.1 Impulsiunile
2.2 Impulsivitatea
2.3 Raptusul
2.4 Fugile
1. Dezorganizarea conduitelor motorii
1.1 Agitaţia reprezintă o dezorganizare globală a conduitelor motorii, fiind de regulă
corelată cu dezorganizarea ierarhizării instanţelor psihice şi concretizîndu-se în acte
motorii necoordonate, care se desfăşoară aleator şi care se diferenţiază după structurile
psihopatologice de care depind. Stările de agitaţie se diferenţiază după intensitatea şi
amploarea lor, căpătînd o anumită specificitate, în funcţie de etiologia lor. Vom descrie
stările de agitaţie după frecvenţa circumstanţelor etiologice în care se întîlnesc.
1.1.1 În stările confuzionale debutul este de obicei brutal, asociat cu onirism, ce
determină din partea bolnavului anxietate şi agresivitate. Etiologia organică (toxică,
infecţioasă etc.) determină o simptomalogie somatică impresionantă de însoţire
(vultuozitate, tremor generalizat, dispraxie completă, transpiraţii profuze, febră).
Reprezintă tabloul clinic al psihozelor alcoolice acute şi subacute, fiind întîlnite în
majoritatea cvasiabsolută, în aceste circumstanţe.
3
1.1.2 În stările deficitare de tip senil agitaţia este stereotipă cu deambulări
neîntrerupte şi aproape imposibil de stăpînit, în majoritate nocturne, însoţite adesea de
anxietate. Dezorientarea, deficitul amnezic şi tulburările de comunicare, orientează
diagnosticul la această vîrstă, către un sindrom demenţial.
1.1.3 În tulburările în structurarea personalităţii (de tip instabil, exploziv sau
isteric) apar de obicei reactiv, exprimînd intoleranţa la frustrare, avînd scopul de a media
într-un mod caracteristic, relaţia cu anturajul şi îmbrăcînd aspectul notelor dominante în
dezechilibrul personalităţii.
1.1.4 În stările maniacale, unde se desfăşoară pe fondul excitaţiei şi al exaltării
timiei, îmbrăcînd un aspect ludic, însoţind fuga de idei şi exprimînd comportamental
dezinhibiţia pulsională, în special cea erotică.
1.1.5 În schizofrenie îmbracă caracterele acestei boli, aparînd în mod cu totul
imprevizibil, succesiunea şi semnificaţia actelor fiind total incomprehensibilă. Prezenţa
parakineziilor, a discordanţei mimice, a oscilaţiilor timice de tip paratim cît şi alterarea
majoră a comunicării (în special a celei verbale) orienteayă rapid diagnostical.
1.1.6 În epilepsie poate surveni ca un paroxism echivalent, în cadrul epilepsiei
temporale sau al altor forme de epilepsie psihomotorie, luînd uneori un aspect paroxistic,
ca furie oarbă, care se derulează fără a ţine cont de ambianţă; este urmată de amneyie şi
poate îmbrăca aspecte medico-legale dintre cele mai violente.
1.2 Inhibiţia motorie este caracterizată prin încetenirea pînă la dispariţie a activităţii
motorii, însoţită de regulă de tulburări în discursivitatea gîndirii şi ale comunicării
nonverbale. Se întîlneşte în stările deficitare, în depresii de diferite grade, în schizofrenii
după tratament neuroleptic.
1.2.1 Catatonia este o dezintegrare a conduitei psihomotorii prin lipsă de iniţiativă
motorie, tradusă prin catalepsie, inadecvare completă a mişcărilor, reducerea lor la un
nivel semiautomat şi stereotip. Se întîlneşte în stările toxicoseptice, encefalite acute şi
subacute, sifilis cerebral, intoxicaţii, tumori cerebrale, schizofrenie, depresii psihotice.
1.2.2 Sindromul catatonic grupează o serie de fenomene psihomotorii: catalepsia,
flexibilitate ceroasă, parakinezii, la care s eadaugă negativismul şi sugestibilitatea, ca şi o
serie de tulburări, ca şi o serie de tulburări neurovegetative.
4
Catalepsia reprezintă o tulburare a iniţiativei şi tonusului motor tradusă prin
menţinerea atitudinilor impuse.
Flexibilitatea ceroasă constă în rezistenţa de aspect plastic (care păstrează
imprimat) a maselor musculare, la mobilizarea pasivă.
Parakineziile pot îmbrăca toate aspectele descrise în cadrul tulburărilor de
comunicare nonverbală.
Negativismul poate îmbrăca aspectul său pasiv (lipsa de răspuns la solicitările
examinatorului) sau activ (cînd răspunsul este opus şi rezistent faţă de solicitare).
Sugestibilitatea este reprezentată de proprietatea de a fi influenţat în conduitele
motorii, de comenzi exterioare sau chiar atitudini şi gesturi cu aspect de imitaţie.
Tulburările neurovegetative sînt reprezentate de: modificări ale tonusului muscular,
fasciculaţii, midriază sau chiar reacţia paradoxală Piltz-Westphall, hipotensiune arterială,
cianoza extremităţilor, hipersecreţie salivară, sudorală şi seboreică, reacţii vasomotorii,
tulburări endocrino-metabolice. Se întîlnesc în schizofrenie, unii autori descriind forme
particulare – catatonia periodică, pernicioasă, mortală şi tardivă; dar care aparţin după
părerea noastră aceleiaşi grupări nozografice.
2. Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional
2.1 Impulsiunile reprezintă acţiuni cu declanşare bruscă, cu caracter iraţional,
brutal sau periculos, aparînd spontan sau ca o reacţie disproporţională la un stimul extern,
care apar ca o necesitate imperioasă, ce scapă controlului voliţional al subiectului. Ele se
pot manifesta ca acte heteroagresive, autoagresive, sau ca distrugere de obiecte, omoruri,
automutilări, sinucideri (de fapt automutilări grave), violuri, cleptomanie, piromanie, fugi
impulsive şi mult discutata dipsomanie. Apar în structuri dizarmonice ale personalităţii,
stări psihopatoide, stări deficitare, schizofrenie, epilepsie.
2.2 Impulsivitate este caracterizată drept dispoziţia unor subiecţi de a avea
impulsiuni. Aceasta poate fi constituţională sau dobîndită ca mecanism genetic, iar ca
mecanism psihopatogenic, fie exagerarea tendinţelor instinctiv-afective, fie scăderea
activităţii de frenare a acestora. Se întîlneşte în oligofrenii, structurări dizarmonice ale
personalităţii (personalităţile epileptice, explozive, impulsive), stările psihopatoide
(encefalite, traumatisme cranio-cerebrale, epilepsie etc.), în patologia senilităţii.
5
2.3 Raptusul este reprezentat de manifestări paroxistice cu exprimare motorie, cu
debut exploziv, care apar, fie ca urmare a unei tensiuni afective extreme, a unuo
automatism motor incoercibil sau avîndu-şi originea în activitatea halucinatorie. Poate fi
însoţit de amnezie lacunară. Se întîlneşte în cadrul unei depresii înhibate, în schizofrenia
catatonică, epilepsie, alcoolism.
2.4 Fugile constau în părăsirea domiciliului şi locului de muncă datorate nevoii
irezistibile a subiectului de a pleca. Dupa Porot cele 3 trăsături caracteristice ale fugii ar fi
: imprevizibilitatea, iraţionalitatea şi aproape întotdeauna limitarea în timp. Rareori au un
caracter inconştient, iar în aceste cazuri sînt urmate de amnezie lacunară; de obicei apar
într-o serie de circumstanţe care le deosebesc ca mecanism psihopatologic: impulsivitate,
trăiri delirante, stări confuzionale. Se întîlnesc în : epilepsie, reacţii, traumatisme cranio-
cerebrale, boli toxico-infecţioase, structuri dizarmonice de personalitate, schizofrenii,
deliruri sistematizate, demenţe senile.
La copii dereglările psihomotorii se întîlnesc mai des decît la maturi. Instabilitatea
motorie se poate manifesta încă în perioada de sugar. Astfel de copii sunt supravioi,
hiperiritabili, ţipă tare, prezintă crize de furie, somnul este de scurtă durată. Dereglările
psihomotorii sunt mai evidente de la vîrsta de 4 ani cînd se poate observa că copilul
repede se plictiseşte de jucării, este agitat, se agaţă de tot ce-l înconjoară, sunt
dezinhibaţi. La şcoală fac grimase, provocîndu-i pe cei din jur, devenind clovnii clasei.
Deseori sunt impulsivi, agresivi, dezorganizează procesul de studiu.
Ecxitaţia catatonică la copii se caracterizează caricaturic din loc în loc, se fugăreşte
pe sine însuşi, sare streotipic în sus, bate din palme, strigă aiurea, gîndirea este întreruptă,
mişcările sunt impulsive, dorind să lovească pe cineva. Periodic apar ecolalia, ecopraxia,
copilul vorbeşte fără întrerupere, de unul singur.
În stupoarea catatonică se constată o stare de înţepenire cînd capul poate să ia o
poziţie incomodă, ca şi alte părţi ale corpului, mîna sau piciorul ridicat. Apar elemente de
catalepsie cu negativism, mutism. La bolnavi cu psihoze organice, infecţioase, toxice
apar excitaţii catatonoforme caracterizate prin mişcări stereotipice, automate, impulsive,
fără negativism. Apare o nervozitate pronunţată cu stări disforice, cu plîns neadecvat, cu
o agresivitate impulsivă.
6
Deci, în concluzie, activitatea generală psihomotorie poate fi exagerată, stări de
agitaţie psihomotorie, sau poate fi diminuată, stări de stupoare şi inhibiţie motorie.
Stările de agitaţie psihomotorie constau în mişcări, mimici, gesturi etc. O
preoducţie exagerată de acte motorii globale, mişcări necoordonate şi incomplete. Stările
de stupoare constau în suspendarea aparentă a oricării activităţi psihomotorii, o inerţie
accentuată. Bolnavul păstrează patul, nu vorbeşte, nu reacţionează la stimuli externi,
refuză alimentaţia şi este inactiv pînă la tulburări de avacuare.
Inhibiţia motorie constă în diminuarea tendinţei la activitate. Actul motor este
deficitar, fără vigoare, în toate elementele sale: punct de plecare, execuţie, finalitate.
7
Bibliografie
1. Gorgos Constantin. Vademecum în psihiatrie. – Bucureşti: Editura
Medicală, 1985. – 676 p.
2. Nacu Anatol, Oprea Nicolae, Oprea Valentin. Psihiatrie. – Chişinău:
Medicina, 2007. – 462 p.
3. Olaru Alexandru. Introducere în psihiatria practică. – Craiova: Scrisul
Românesc, 1990. – 733 p.
8