Sindroame comportamentale în bolile psihice

Boala psihică reprezintă modificări ale activităţii creierului, psihicul neaflîdu-se în

concordanţă cu realitatea înconjurătoare, ci o reflectă deformat. Bolile psihice se

manifestă prin tulburări ale psihicului si comportamentului.

Pentru adaptarea la mediul înconjurător omul desfăşoară o serie de acţiuni

voluntare şi automate, complexe, individuale sau colective, dintre care pot fi evidenţiate

diferite schimbări ale comportamentului.

Privirea poate reda diferite semne de dereglări psihice. De exemplu, privirea fixă,

imobilă, încrucişată redă agresivitate. Privirea larg deschisă, cu ridicarea sprîncenelor,

poate fi interpretată ca anxietate. În stările depresive privirea este stinsă, palidă,

monotonă, iar în stările maniacale – hipermobilă.

Dereglările mimicii

Hipermimia se caracterizează printr-o mimică bogată, cu o exacitaţie psihomotorie

şi apare la bolnavi cu halucinaţii.

Hipomimia mimica este săracă, pasivă. Se întîlneşte în inhibiţia psihomotorie.

Paramimia se caracterizează printr-o mimică neconcordantă cu conţinutul stării

timice, aşa-numita „mimică de împrumut” (V. Predescu, 1989).

Dereglările gesticulaţiei

Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţie

de expresie, simbolizare, conduite cu anumită semnificaţie.

Ticurile sînt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitate obiectivă, atingîng

grupe musculare în legătură funcţională reproducînd în general o mişcare reflexă sau un

gest cu funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze organice. După

Leibovici „ele şi-au pierdut orice utilitate dacă ar fi putut avea vreuna la origine”.

Ticurile se pot prezenta într-o nesfîşită varietate clinică, de la mişcări simple (clipit, tuse,

ridicări de umăr etc.) pînă la acte cu un grad mai mare de complixitate (rectificarea

ţinutei, onicofagie, tricotilomania etc.), care fac trecerea către impulsiuni. Ticurile sînt

amplificate de anxietate, emoţii, stări conflictuale şi diminuă atunci cînd subiectul este

liniştit. Apar în nevroze motorii, nevrozele anxioase, obsesive, la structurile psihastenice.

Sindromul Gilles de la Tourette este reprezentat de asocierea unor ticuri multiple,

afectînd în special regiunea capului şi membrele, la care se adaugă ticuri vocale

(sforăituri, gemete, plescăituri, mormăituri) şi impulsiunea irezistibilă de a rosti

abscenităţi (coprolalie); în unele cazuri se asociază cu ecomimie şi ecolalie. Evoluţia

acestei afecţiuni este de lungă durată, cu pericade de remisiune scurte, procesuală,

conducînd la stări demenţiale. Etiologia ei rămîn încă necunoscută.

Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutil

expresivitatea gesticii dîndu-i configuraţie artificială. Se întîlneşte în simulaţie şi ca un

semn de mare valoare în schizofrenie, în isterie, la deliranţii cronici cînd este tematic.

Bizariile gestuale sînt o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind

încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.

Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiecţilor la orice solicitare

exterioară, la refuzul stabilirii unei comunicări, a unui contact interuman.Se întîlneşte în

schzizofrenie, dar poate exista intr-o formă incomplet exprimată şi avînd o altă

semnificaţie în întîrzierile mentale, stări confuzionale şi depresie.

Stereotipiile sînt conducte repetitive, atitudinale sau gestuale cu caracter mai mult

sau mai puţin simbolic şi deci cu un grad variabil de inteligibilitate.Majoritatea autorilor

sînt de acord asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii,deoarece actele au o

logică în sine, dar aceasta este inadecvată momentului actual.După Porot, caracterele

majore comune ale stereotipiilor sînt:fixitatea, durata, identitatea, inutilitatea şi

inadecvarea.Se întîlnesc în schizofrenii, în specialîn formele hebefrenică şi catatonică,

oligofrenii grave, demenţe, afecţiuni neurologice cronice.

Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se repetetă

iterativ, cînd nu mai sînt justificate de o comandă. Se întîlnesc în stările demenţiale, în

oligofreniile severe, schizofrenie hebefrenică.

Tulburările conduitei motorii

Activitatea motorie reprezintă o succesiune de acte, care urmăresc realizarea unui

scop definit, de obicei cu optimizare energetică şi cu maxim de randament. În realizare ei

concură integritatea efectorilor cu sistemul motivaţional-voliţional, capacitatea

anticipativ-decizională, claritatea cîmpului de conştiinţă.

2

1. Dezorganizarea conduitelor motorii

1.1 Agitaţia

1.1.1 În stările confuzionale

1.1.2 În stările deficitare

1.1.3 În tulburările în structurarea personalităţii

1.1.4 În stările maniacale

1.1.5 În schizofrenie

1.1.6 În epilepsie

1.2 Inhibiţia motorie

1.2.1 Catatonia

1.2.2 Sindromul catatonic

2. Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional

2.1 Impulsiunile

2.2 Impulsivitatea

2.3 Raptusul

2.4 Fugile

1. Dezorganizarea conduitelor motorii

1.1 Agitaţia reprezintă o dezorganizare globală a conduitelor motorii, fiind de regulă

corelată cu dezorganizarea ierarhizării instanţelor psihice şi concretizîndu-se în acte

motorii necoordonate, care se desfăşoară aleator şi care se diferenţiază după structurile

psihopatologice de care depind. Stările de agitaţie se diferenţiază după intensitatea şi

amploarea lor, căpătînd o anumită specificitate, în funcţie de etiologia lor. Vom descrie

stările de agitaţie după frecvenţa circumstanţelor etiologice în care se întîlnesc.

1.1.1 În stările confuzionale debutul este de obicei brutal, asociat cu onirism, ce

determină din partea bolnavului anxietate şi agresivitate. Etiologia organică (toxică,

infecţioasă etc.) determină o simptomalogie somatică impresionantă de însoţire

(vultuozitate, tremor generalizat, dispraxie completă, transpiraţii profuze, febră).

Reprezintă tabloul clinic al psihozelor alcoolice acute şi subacute, fiind întîlnite în

majoritatea cvasiabsolută, în aceste circumstanţe.

3

1.1.2 În stările deficitare de tip senil agitaţia este stereotipă cu deambulări

neîntrerupte şi aproape imposibil de stăpînit, în majoritate nocturne, însoţite adesea de

anxietate. Dezorientarea, deficitul amnezic şi tulburările de comunicare, orientează

diagnosticul la această vîrstă, către un sindrom demenţial.

1.1.3 În tulburările în structurarea personalităţii (de tip instabil, exploziv sau

isteric) apar de obicei reactiv, exprimînd intoleranţa la frustrare, avînd scopul de a media

într-un mod caracteristic, relaţia cu anturajul şi îmbrăcînd aspectul notelor dominante în

dezechilibrul personalităţii.

1.1.4 În stările maniacale, unde se desfăşoară pe fondul excitaţiei şi al exaltării

timiei, îmbrăcînd un aspect ludic, însoţind fuga de idei şi exprimînd comportamental

dezinhibiţia pulsională, în special cea erotică.

1.1.5 În schizofrenie îmbracă caracterele acestei boli, aparînd în mod cu totul

imprevizibil, succesiunea şi semnificaţia actelor fiind total incomprehensibilă. Prezenţa

parakineziilor, a discordanţei mimice, a oscilaţiilor timice de tip paratim cît şi alterarea

majoră a comunicării (în special a celei verbale) orienteayă rapid diagnostical.

1.1.6 În epilepsie poate surveni ca un paroxism echivalent, în cadrul epilepsiei

temporale sau al altor forme de epilepsie psihomotorie, luînd uneori un aspect paroxistic,

ca furie oarbă, care se derulează fără a ţine cont de ambianţă; este urmată de amneyie şi

poate îmbrăca aspecte medico-legale dintre cele mai violente.

1.2 Inhibiţia motorie este caracterizată prin încetenirea pînă la dispariţie a activităţii

motorii, însoţită de regulă de tulburări în discursivitatea gîndirii şi ale comunicării

nonverbale. Se întîlneşte în stările deficitare, în depresii de diferite grade, în schizofrenii

după tratament neuroleptic.

1.2.1 Catatonia este o dezintegrare a conduitei psihomotorii prin lipsă de iniţiativă

motorie, tradusă prin catalepsie, inadecvare completă a mişcărilor, reducerea lor la un

nivel semiautomat şi stereotip. Se întîlneşte în stările toxicoseptice, encefalite acute şi

subacute, sifilis cerebral, intoxicaţii, tumori cerebrale, schizofrenie, depresii psihotice.

1.2.2 Sindromul catatonic grupează o serie de fenomene psihomotorii: catalepsia,

flexibilitate ceroasă, parakinezii, la care s eadaugă negativismul şi sugestibilitatea, ca şi o

serie de tulburări, ca şi o serie de tulburări neurovegetative.

4

Catalepsia reprezintă o tulburare a iniţiativei şi tonusului motor tradusă prin

menţinerea atitudinilor impuse.

Flexibilitatea ceroasă constă în rezistenţa de aspect plastic (care păstrează

imprimat) a maselor musculare, la mobilizarea pasivă.

Parakineziile pot îmbrăca toate aspectele descrise în cadrul tulburărilor de

comunicare nonverbală.

Negativismul poate îmbrăca aspectul său pasiv (lipsa de răspuns la solicitările

examinatorului) sau activ (cînd răspunsul este opus şi rezistent faţă de solicitare).

Sugestibilitatea este reprezentată de proprietatea de a fi influenţat în conduitele

motorii, de comenzi exterioare sau chiar atitudini şi gesturi cu aspect de imitaţie.

Tulburările neurovegetative sînt reprezentate de: modificări ale tonusului muscular,

fasciculaţii, midriază sau chiar reacţia paradoxală Piltz-Westphall, hipotensiune arterială,

cianoza extremităţilor, hipersecreţie salivară, sudorală şi seboreică, reacţii vasomotorii,

tulburări endocrino-metabolice. Se întîlnesc în schizofrenie, unii autori descriind forme

particulare – catatonia periodică, pernicioasă, mortală şi tardivă; dar care aparţin după

părerea noastră aceleiaşi grupări nozografice.

2. Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional

2.1 Impulsiunile reprezintă acţiuni cu declanşare bruscă, cu caracter iraţional,

brutal sau periculos, aparînd spontan sau ca o reacţie disproporţională la un stimul extern,

care apar ca o necesitate imperioasă, ce scapă controlului voliţional al subiectului. Ele se

pot manifesta ca acte heteroagresive, autoagresive, sau ca distrugere de obiecte, omoruri,

automutilări, sinucideri (de fapt automutilări grave), violuri, cleptomanie, piromanie, fugi

impulsive şi mult discutata dipsomanie. Apar în structuri dizarmonice ale personalităţii,

stări psihopatoide, stări deficitare, schizofrenie, epilepsie.

2.2 Impulsivitate este caracterizată drept dispoziţia unor subiecţi de a avea

impulsiuni. Aceasta poate fi constituţională sau dobîndită ca mecanism genetic, iar ca

mecanism psihopatogenic, fie exagerarea tendinţelor instinctiv-afective, fie scăderea

activităţii de frenare a acestora. Se întîlneşte în oligofrenii, structurări dizarmonice ale

personalităţii (personalităţile epileptice, explozive, impulsive), stările psihopatoide

(encefalite, traumatisme cranio-cerebrale, epilepsie etc.), în patologia senilităţii.

5

2.3 Raptusul este reprezentat de manifestări paroxistice cu exprimare motorie, cu

debut exploziv, care apar, fie ca urmare a unei tensiuni afective extreme, a unuo

automatism motor incoercibil sau avîndu-şi originea în activitatea halucinatorie. Poate fi

însoţit de amnezie lacunară. Se întîlneşte în cadrul unei depresii înhibate, în schizofrenia

catatonică, epilepsie, alcoolism.

2.4 Fugile constau în părăsirea domiciliului şi locului de muncă datorate nevoii

irezistibile a subiectului de a pleca. Dupa Porot cele 3 trăsături caracteristice ale fugii ar fi

: imprevizibilitatea, iraţionalitatea şi aproape întotdeauna limitarea în timp. Rareori au un

caracter inconştient, iar în aceste cazuri sînt urmate de amnezie lacunară; de obicei apar

într-o serie de circumstanţe care le deosebesc ca mecanism psihopatologic: impulsivitate,

trăiri delirante, stări confuzionale. Se întîlnesc în : epilepsie, reacţii, traumatisme cranio-

cerebrale, boli toxico-infecţioase, structuri dizarmonice de personalitate, schizofrenii,

deliruri sistematizate, demenţe senile.

La copii dereglările psihomotorii se întîlnesc mai des decît la maturi. Instabilitatea

motorie se poate manifesta încă în perioada de sugar. Astfel de copii sunt supravioi,

hiperiritabili, ţipă tare, prezintă crize de furie, somnul este de scurtă durată. Dereglările

psihomotorii sunt mai evidente de la vîrsta de 4 ani cînd se poate observa că copilul

repede se plictiseşte de jucării, este agitat, se agaţă de tot ce-l înconjoară, sunt

dezinhibaţi. La şcoală fac grimase, provocîndu-i pe cei din jur, devenind clovnii clasei.

Deseori sunt impulsivi, agresivi, dezorganizează procesul de studiu.

Ecxitaţia catatonică la copii se caracterizează caricaturic din loc în loc, se fugăreşte

pe sine însuşi, sare streotipic în sus, bate din palme, strigă aiurea, gîndirea este întreruptă,

mişcările sunt impulsive, dorind să lovească pe cineva. Periodic apar ecolalia, ecopraxia,

copilul vorbeşte fără întrerupere, de unul singur.

În stupoarea catatonică se constată o stare de înţepenire cînd capul poate să ia o

poziţie incomodă, ca şi alte părţi ale corpului, mîna sau piciorul ridicat. Apar elemente de

catalepsie cu negativism, mutism. La bolnavi cu psihoze organice, infecţioase, toxice

apar excitaţii catatonoforme caracterizate prin mişcări stereotipice, automate, impulsive,

fără negativism. Apare o nervozitate pronunţată cu stări disforice, cu plîns neadecvat, cu

o agresivitate impulsivă.

6

Deci, în concluzie, activitatea generală psihomotorie poate fi exagerată, stări de

agitaţie psihomotorie, sau poate fi diminuată, stări de stupoare şi inhibiţie motorie.

Stările de agitaţie psihomotorie constau în mişcări, mimici, gesturi etc. O

preoducţie exagerată de acte motorii globale, mişcări necoordonate şi incomplete. Stările

de stupoare constau în suspendarea aparentă a oricării activităţi psihomotorii, o inerţie

accentuată. Bolnavul păstrează patul, nu vorbeşte, nu reacţionează la stimuli externi,

refuză alimentaţia şi este inactiv pînă la tulburări de avacuare.

Inhibiţia motorie constă în diminuarea tendinţei la activitate. Actul motor este

deficitar, fără vigoare, în toate elementele sale: punct de plecare, execuţie, finalitate.

7

Bibliografie

1. Gorgos Constantin. Vademecum în psihiatrie. – Bucureşti: Editura

Medicală, 1985. – 676 p.

2. Nacu Anatol, Oprea Nicolae, Oprea Valentin. Psihiatrie. – Chişinău:

Medicina, 2007. – 462 p.

3. Olaru Alexandru. Introducere în psihiatria practică. – Craiova: Scrisul

Românesc, 1990. – 733 p.

8