Post on 30-Nov-2015
description
PROPAGANDA TOTALITARĂ (O EXEMPLIFICARE PE PROPAGANDA
NAZISTĂ)
Momentul de început al perioadei morderne a propagandei este marcat de
deschiderea primei agentii de publicitate, în 1843, în Philadelphia. Activitatea pe care o
desfasura aceasta era destul de rudimentara comparativ cu standardele contemporane, însa
foarte repede a ajuns sa ofere o întreaga gama de servicii: de la m 828s186i edia planning
la sondaje de opinie - toate având ca scop convingerea opiniei publice. Formele de
persuasiune dominante în secolul al XX-lea sunt foarte diferite de cele din secolele trecute.
Termenul de propaganda se refera la tehnicile de convingere a maselor care caracterizeaza
societatea post industriala si are o origine destul de recenta. Primul document în care apare
folosit este un act papal din 1622. Papa Grigore al XV-lea a initiat o serie de actiuni menite
a restabili credinta cu ajutorul armelor si a-i determina pe credinciosi sa accepte "voluntar"
doctrinele bisericii. Aceste actiuni au fost cunoscute drept "propaganda papala". Termenul
a fost folosit pe scara larga abia în secolul al XX-lea pentru a descrie o serie de tactici de
comunicare folosite în primul razboi mondial si, mai apoi, de regimurile totalitare care i-au
urmat.
Într-o viziune exhaustiva, propaganda poate fi definita ca o suma de tehnici menite
a raspândi anumite idei si opinii folosind minciuna cu scopul final de a determina masele
sa accepte si sa-si însuseasca voluntar un punct de vedere impus, ca pe o convingere
personala.
Al doilea razboi mondial nu a reprezentat numai o confruntare armata, ci mai ales o
confruntare la nivel de limbaj si propaganda. Cea mai cunoscuta forma de propaganda din
aceasta perioada a fost cea nazista instituita de Hitler si pusa în aplicare de Goebbles.
Puterea de persuasiune cea mai mare o au cuvintele.Cuvintele si "etichetele" pe
care le folosite definesc si creeaza lumea sociala. Aceasta directioneaza gândurile,
sentimentele, imaginile si chiar comportamentul.
Joseph Goebbles, ministrul propagandei în timpul lui Hitler, a descris astfel
influenta covârsitoare pe care o au cuvintele asupra noastra: "Nu este imposibil de dovedit,
daca ai câteva cunostinte de psihologie si o repeti suficient de des, ca un patrat este, de
fapt, un cerc. În fond si la urma urmei, ce este un cerc si ce este un patrat? Simple cuvinte,
care pot fi manevrate în asa fel încât sa ascunda ideile de baza".
Hitler considera ca masele nu au capacitatea de a întelege desfasurarea unor
evenimente, de aceea este esential apelul la emotii. El afirma ca: "Efectele propagandei se
bazeaza în mare parte pe emotii si într-o foarte mica masura pe intelect. Liderii trebuie sa
evite sa aiba pretentii intelectuale exagerate din partea maselor. Receptivitatea lor este
limitata, inteligenta redusa, dar puterea de a uita este enorma. De aceea, propaganda
trebuie limitata la câteva idei esentiale, care sa fie exprimate cu insistenta în putine
sloganuri, pâna când toti oamenii ajung sa fie convinsi de ceea ce li se spune".
Urmând exemplul propagandei eficiente a aliatilor în primul razboi mondial, Hitler
a pus la punct în scurt timp propriul sau aparat de propaganda. Aceasta organizatie era
secreta, avea acees la informatii secrete si avea menirea sa aduca la cunostinta maselor
activitatile conducerii statului. Ea a fost condusa de Joseph Goebbles, Ministrul
Propagandei, din 1933 pâna în momentul sinuciderii sale, la sfârsitul razboiului.
Prima si cea mai importanta atributie a Ministerului Propagandei o
constituia exercitarea controlului asupra tuturor mijloacelor de informare în masa si
atragerea maselor de partea puterii. Înca de la început, partidul nazist si-a înfiintat propria
structura de media - Eher Verlag - care detinea peste 150 de edituri si tipografii, cu 35 000
de angajati si un profit de 100 milioane de marci pe an. În acest fel, Hitler si Goebbles au
reusit sa impuna un control strict mai ales asupra ziaristilor si regizorilor de film printr-un
sistem abil de recompense si sanctiuni. Accesul la sursele de informatii pentru buletinele
de stiri era permis doar anumitor ziaristi verificati ca fiind fideli. Astfel informatia era
controlata în întregime.
Cea mai eficienta propaganda era cea desfasurata prin intremediul spectacolelor, a
distractiilor în general. De exemplu, olimpiada din 1936 de la Berlin a fost un bun pretext
pentru a promova imaginea unei natiuni ariene puternice si de a induce germanilor un
sentiment de superioritate fata de alte natii. Au fost folosite afise publicitare stridente, cu
titluri imense, cu imagini puternic accentuate.
Programele de radio erau adesea folosite pentru a insera mesaje propagandistice în
timpul unor emisiuni de divertisment ale unor cântareti celebri în epoca. Controlul complet
asupra presei, radioului, teatrului, cinematografului, muzicii si a întregii arte, în general, a
permis ca mesajele esentiale ale nazistilor sa fie repetate sub diferite forme în continuu.
Devenise imposibil în Germania anilor 30 sa citesti o carte, sa asculti un program de radio
sau sa vezi un film, fara sa iei contact sub o forma sau alta cu ideologia nazista. Goebbles
a facut posibil acest lucru acoperind toate evenimentele cu sloganuri usor de retinut si de
înteles, care atrageau involuntar atentia oamenilor. În acest fel se puteau directiona
gândurile si sentimentele oamenilor în directiile dorite, fara ca acestia sa-si dea seama ca
sunt manipulati. De exemplu, Goebbles a impus folosirea cuvântului "Fuhrer" - conducator
- când se facea referire doar la Hitler. Era interzisa numirea altei persoane cu acest termen.
Ca sa ridice moralul scazut al populatiei în 1942, Goebbles a inventat termenul
"schleichende Krise" (criza înfioratoare), pentru a denumi starea de agitatie social-politica
si economica din Marea Britanie. Prin comparatie, starea natiunii germane parea mult mai
înfloritoare, iar aceasta era de natura sa mentina speranta germanilor în marea victorie.
O metoda eficienta de propaganda nazista au constituit-o zvonurile si aluziile. La
începutul perioadei de conducere a partidului nazist, Goebbles a dus o întreaga campanie
de denigrare a membrilor partidelor din opozitie, lansând zvonuri despre scandaluri în care
acestia ar fi putut fi implicati.
Spre sfârsitul razboiului, când devenise evidenta apropiata înfrângere a nazistilor,
Goebbles a lansat un zvon, conform caruia cercetatorii germani erau pe punctul de a
inventa doua arme noi, un submarin capabil sa atinga viteze mari si un tun anti-aerian, cu
directionare magnetica a munitiei, care facea imposibila ratarea tintelor. Menirea acestor
zvonuri era de a mentine credinta ca victoria germanilor este înca posibila si ca ei ar trebui
sa lupte în continuare, în ciuda înfrângerilor suferite pîna atunci.
Un alt mijloc prin care propaganda nazista îsi asigura succesul erau aplauzele,
uralele si manifestarea cât mai zgomotoasa si evidenta a adeziunii pentru nazism, sustinuta
de persoane care aveau misiunea de a da tonul acestora în timpul evenimentelor. Era folosit
principiul conform caruia, daca majoritatea oamenilor este de acord cu ceva, atunci si
restul trebuie sa consimta obligatoriu.
Toate sloganurile naziste exprimau încrederea în fortele proprii: "Luptati cu noi",
"Adolf Hitler este victoria", "Alatura-te luptei noastre". Tonul folosit de Hitler în
discursurile sale exprima un mare sentiment de încredere în superioritatea si capaciatatea
poporului german de a-si atinge scopurile.
Hitler si Goebbles au folosit si simboluri istorice pentru a-si sustine mesajele. Ei au
fost inventatorii a ceea ce se numeste "marea minciuna". Conform propagandei naziste, o
metoda eficienta de manipulare a maselor este inventarea si repetarea insistenta a unor
neadevaruri atotcuprinzatoare, imposibil de dovedit. De exemplu: "Germanii sunt o natiune
superioara", "Europa este condusa din umbra de o conspiratie a evreilor". Astfel de
minciuni sunt imposibil de contrazis. Daca sunt sustinute de mici detalii care sunt
adevarate, întreaga afirmatie pare a fi adevarata. Iar daca este repetata suficient de des, ea
sfârseste prin a fi crezuta drept adevarata.
Marile minciuni s-au dovedit mult mai eficiente folosite la nivel national si
international. Hitler a creat un puternic sentiment al identitatii inventând un singur vinovat
pentru toate problemele natiei germane în urma primului razboi mondial - pericolul
reprezentat de evrei. Acestia erau mereu prezentati ca fiind inferiori si nedemni de a fi
tratati ca fiinte umane, urmarind sa distruga "sfânta mostenire ariana a poporului german"
si de aceea trebuiau eradicati. S-a creat impresia ca singura solutie pentru a pune capat
problemelor era ca poporul german, sub coducerea lui Hitler, sa îi elimine pe evrei si sa
readuca vremurile glorioase de altadata. Doar o Germanie unita în jurul unui conducator
putea învinge, putea fi din nou puternica. Ideea a fost impusa opiniei publice prin filmul
"Triumful vointei", din 1934. Acesta începea cu imagini ale unor tineri "ideali" care se
pregateau sa devina soldati, sub privirile lui Hitler, care le urmarea instructia. La finalul
filmului, acesti tineri se transformau într-o indestructibila masina de razboi nazista.
Mesajul era: "Doar împreuna putem fi din nou puternici."
Propaganda nazista a creat doua imagini pentru Hitler. Într-una era prezentat ca un
parinte al natiunii, zâmbind si îmbratisând copii, afisele având ca slogan: "Hitler - ultima
noastra speranta. Goebbles considera ca aceasta imagine este deoasebit de eficienta,
deoarece: "Oamenii simpli capata încredere în el, pentru ca îl simt ca pe un prieten si un
protector." În cealalta ipostaza, Hitler era înfatisat drept "Conducatorul", abordând
întotdeauna tinuta militara, sigur pe el, foarte impunator, trecând în revista trupele armate.
Succesul masinii de propaganda naziste s-a bazat pe mai mult decât câteva tactici
inteligente de persuasiune. S-a indus ideea ca era de datoria liderilor sa elaboreze legi si sa
dea ordine si de datoria maselor sa le urmeze fara nici un fel de comentariu. Doar
conducatorii au privilegiul de a cunoaste adevarul si sunt atotcunoscatoare. Acesta este
aspectul cel mai periculos al propagandei naziste: impunerea convingerii ca exista un
singur adevar absolut la care au acces doar elitele conducatoare.
Ideea adevarului unic a adus dupa sine crearea unei imagini unice si
atotcuprinzatoare a "dusmanului". În timpul "razboiului rece", atât propaganda rusa, cât si
cea americana s-au înfatisat reciproc drept "puteri imperialiste" care încalcau drepturile si
libertatile fundamentale ale omului. Odata creata aceasta identitate a "dusmanului", se
impuneau si justificau orice actiuni "drepte si morale" pentru a contracara actiunile
"nedrepte si imorale" ale adversarului."
O parte din metodele propagandei naziste au fost folosite si de comunisti. Cu cinci
ani înainte de a ajunge la putere datorita revolutiei din octombrie 1917, partidul comunist
si-a înfiintat propriul ziar "Pravda"(care în traducere înseamna adevar). Pentru mai bine de
sapte decenii acesta a fost ziarul puterii ce publica doar articole "bine filtrate", cenzurând
informatiile ce nu trebuiau sa ajunga la opinia publica din Rusia si din tarile est-
europene. }tirile aveau adesea conotatii emotionale, cu un foarte mare impact asupra
cititorilor.
Stalin a rezumat poate cel mai bine acest tip de propaganda spunând ca: "Moartea
unui singur soldat rus înseamna o tragedie. Un milion de morti înseamna statistica."
Puterea lui Hitler – între propagandă şi poliţie politică
Adolf Hitler este un nume care şi astăzi stârneşte spaimă şi oroare. Chiar şi azi,
după mai bine de 60 de ani de la acele evenimente, lumea încearcă să-şi explice cum a fost
posibil ca un om fără o pregătire, fără o educaţie, un om fără mari posibilităţi atât
intelectuale, cât şi material, să ajungă să conducă statul german şi să pună în practică o
politică rasială, care a dus la o nouă deflagraţie mondială şi la moartea a milioane de
oameni. Pentru a înţelege mecanismele prin care el a reuşit să acapareze puterea, trebuie să
studiem mijloacele prin care el a izbutit să se facă ascultat, în speţă propaganda nazistă,
precum şi teroarea instituită de poliţia sa secretă, în speţă SS.
Doctrina ideologică nazistă
Ca o definiţie, se poate spune că propaganda face parte din “războiul psihologic“,
fiind instrumentul prin care nazismul se opune lumii nenaziste, iar teroarea desfăşurată de
poliţia nazistă reprezintă în fapt forma de guvernare, căci naziştii nu omorau mari
personalităţi ale lumii politice, ci pur şi simplu omorau mici funcţionari socialişti sau
membri ai partidelor opuse, arătând astfel populaţiei că era foarte periculos să fii un simplu
membru într-un partid, altul decât cel nazist .
Se poate spune că propaganda şi teroarea au reprezentat 2 aspecte ale aceluiaşi
fenomen: astfel, acolo unde nazismul stăpânea absolut, propaganda era înlocuită cu
îndoctrinarea, iar teroarea era folosită nu pentru a speria oamenii, ci pentru a realiza
constant aceste doctrine ideologice. Propaganda se adresează acelor segmente ale
populaţiei care nu fuseseră îndoctrinate suficient. În cadrul nazismului trebuie făcută astfel
o distincţie între doctrina ideologică adresată celor iniţiaţi şi propaganda adresată
“publicului larg “, mai ales în perioada în care mişcarea nu acaparase puterea şi avea
nevoie de noi şi noi susţinători, în condiţiile în care doar elitele şi plebea s-ar fi lăsat atraşi
de dezlănţuirea nazismului, iar marea masă a populaţiei trebuia convinsă prin mijloace
propagandistice.
Propaganda
Revenind la propagandă, trebuie menţionat că nu i se pot nega lui Hitler meritele în
organizarea acesteia, mai ales că avea o pregătire solidă în acest domeniu, el luptând în
timpul Primului Război Mondial ca membru al secţiei de propagandă.
Când ne referim la propaganda nazistă, noi putem vorbi de fapt de mai multe tipuri
de propagandă: o propagandă a liderului infailibil, o propagandă a puterii şi mai ales o
propagandă a antisemitismului .
Mai mult, la măsuri propagandistice concrete, pot fi amintite, pe lângă desfiinţarea
partidelor opuse, şi înfiinţarea în martie 1933 a unui Minister al Culturii şi Propagandei sub
conducerea lui Goebbels. Acesta va controla întreaga viaţă publică germană, înţelegând
prin aceasta presa, radioul, cinematografia, editarea, precum şi reuniunile publice.
În acelaşi an este înfiinţată şi Camera Culturii care supraveghea artiştii şi
intelectualii, responsabilă printre altele şi de ordonarea arderii cărţilor lui Voltaire, Marx,
Freud, Reich, Rolland. Se ajunge ca studenţii din Berlin să ardă zeci de mii de volume,
autori şi artişti ca: Mann, Brecht, Remarque, Zweig, Offenbach, Cezanne, Van Gogh,
Rembrandt fiind interzişi .
Urmând aceeaţi idée, copiii şi tinerii sunt înregimentaţi în diverse organizaţii
naziste: Jungvolk, Hitlerjugend , Liga tinerelor germane.
Propaganda infailibilităţii
Propaganda infailibilităţii se referă la faptul că principala calitate a unui lider de
mase, în speţă Hitler, era infailibilitatea sa, el nu greşea niciodată, nu fiindcă ar fi avut o
inteligenţă superioară, ci pentru că interpreta întotdeauna corect forţele din natură şi istorie:
Hitler nu mai făcea o afirmaţie, ci făcea o profeţie. Dacă în perioada sa de început,
conlocutorii săi nu-l considerau un om deosebit, ci mai degrabă un om retras, fără spirit şi
fără vreo calitate deosebită, în scurt timp, Adolf Hitler îşi desăvârşea abilităţile, devenind
un as al discursurilor, toata lumea fiind de acord în a-i recunoaşte calitatea şi magnetismul
discursurilor.
Propaganda puterii
Tot în acest context , putem vorbi de o propagandă a puterii: atunci când naziştii
omorau vreun mic funcţionar sau vreun membru al unui partid opus, ei îşi demonstrau de
fapt puterea şi arătau populatiei că era mult mai simplu şi mai eficient să fii membru al
unei organizaţii paramilitare naziste decât al vreunei alte organizaţii, mai ales în condiţiile
în care naziştii se lăudau cu crimele lor, le recunoşteau întotdeauna în public, dar nu păţeau
niciodată nimic, demonstrându-se astfel superioritatea mişcării naziste.
Propagannda maselor
Propaganda nazistă era de fapt o propagandă de mase: tot ce era ascuns, nedezvăluit
publicului, căpăta instantaneu o profundă semnificaţie, indiferent de cât de semnificativ
sau nu era faptul în sine, aceasta în condiţiile în care o propagandă bazată pe simplul
interes nu poate fi eficientă asupra maselor, caracteristica maselor fiind aceea de a nu
aparţine nici unui corp social sau politic, ele sunt atomizate, şi-au pierdut orice relaţie
comunitară, puterea nazismului constând tocmai în această abilitate de a izola masele de
lumea reala.
Propaganda antisemită
Tot aici putem vorbi de propaganda antisemită: inventarea unei conspiraţii
mondiale evreieşti a reprezentat cea mai eficientă acţiune a propagandei naziste. În acest
mod, cu cât se evita o discuţie deschisă asupra problemei evreieşti , cu atât masele erau mai
convinse că evreii erau cauza tuturor problemelor lor, iar eliminarea lor ar duce la
rezolvarea rapidă a tuturor dificultăţilor cu care se confruntau.
Hitler a avut marea inteligenţă de a plasa problema evreiască în centrul propagandei
naziste, antisemitismul nu mai reprezenta doar o problemă a politicii naţionale, ci devenise
o preocupare intimă a oricărei persoane care se simţea ameninţată de ascensiunea evreilor.
Hitler lua măsura ca o persoană să poata fi membru al partidului nazist doar după ce îşi
dovedea puritatea arborelui genealogic, iar cu cât arborele era mai pur, cu atât individul
putea ocupa o funcţie mai înaltă. În acest mod, antisemitismul nu mai era doar un simplu
curent de opinie, ci devenea un principiu de autodefinire – individul se definea,
raportându-se la problema evreiască. Aşa, Hitler a avut marea inspiraţie de a furniza
maselor atomizate, fără o poziţie socială sau politică, un mijloc de definire şi de
identificare, capabil să le redea ceva din respectul de sine pe care li-l oferea cândva poziţia
lor socială, şi capabil să-i transforme în candidaţi eficienţi pentru o organizaţie politică –
organizaţia nazistă. Concret, propaganda nazistă îl considera pe evreu precursorul
stăpânului german al lumii: înlăturarea dominaţiei mondiale evreieşti deschidea calea
dominaţiei mondiale a germanilor – se crea astfel conceptul de volksgemeinschaht –
comunitate întemeiată pe egalitatea absolută a germanilor - o egalitate nu de drepturi, ci de
natură – şi pe deosebirea germanilor de toate celelalte popoare ale lumii.
Propaganda lozincilor
Această discuţie despre propagandă nu se poate încheia fără a vorbi despre aşa-
numita propagandă a lozincilor. În fapt, este vorba aici de geniul politic al lui Hitler, care a
ştiut să-şi atragă electoratul de partea sa pentru a ajunge la putere, folosind diverse lozinci.
În acest fel, în acea epocă dominată de naţionalism şi socialism, Hitler a avut maturitatea
de a-şi numi partidul “Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani“, reuşind să
atragă de partea sa atât adepţii socialismului, cât şi pe cei ai naţionalismului. Prin această
dualitate a programului său, Hitler a reuşit să-şi atragă susţinători din toate mediile sociale,
dând dovadă de un real oportunism politic.
Poliţia politică
Pe lângă propagandă, unul din mijloacele cele mai importante de impunere a
regimului nazist a fost reprezentat de poliţia politică, sau mai bine zis de teroarea instaurată
de forţele paramilitare naziste.
Ştim că ţelul partidului nazist nu era doar acapararea administraţiei
guvernamentale, ci realizarea unei contopiri perfecte a partidului cu statul. Mijlocul de
realizare a acestui lucru erau serviciile competente şi eficiente ale poliţiei secrete, care
reprezentau în fapt centrul de putere al ţării şi al partidului nazist. Această poliţie
reprezenta de fapt singurul organ al puterii, fiind mai important chiar decât armata, căci
dacă armată era antrenată să lupte împotriva unui inamic străin, aceste forţe paramilitare
erau învăţate să lupte în primul rând în interiorul propriei societăţi, împotriva propriilor
compatrioţi şi abia mai apoi împotriva factorului străin.
Modul de acţiune al grupărilor paramilitare naziste
Rolul dominant al poliţiei în politica internă a ţării se explica prin faptul că
mişcarea nazistă se simţea mult mai ameninţată de propriul popor, decat de vreun altul.
Încă înainte ca mişcarea nazistă să cucerească puterea, ea dispunea de forţe
paramilitare, din 1921 fiind înfiinţate “Secţiile de asalt “ – SA, conduse de Ernst Rohm, iar
din 1925 sunt create secţiile de protecţie ale partidului: “Schutzstaffeln – SS”, rolul
acestora fiind de a-i netezi calea conducătorului suprem spre acapararea puterii, folosind
orice mijloace, în general violente, bazate pe teroare. În activitatea acestor adevărate poliţii
se disting de obicei câteva etape .
Prima dintre ele consta în eliminarea inamicilor şi foştilor opozanţi ai partidului,
combinată cu atragerea, înrolarea întregii populaţii în mişcarea nazistă.
Odată eliminată orice formă de rezistenţă, aceste grupări îşi manifestă controlul
asupra populaţiei prin intermediul terorii – ele doresc să-şi asigure dominaţia totală, fiind
recunoscut faptul că aceste formaţiuni de elită ale naziştilor erau mai degrabă preocupate
de dominaţia mondială, decât de securitatea regimului nazist aflat la putere. Aceste
organizaţii erau total supuse voinţei lui Hitler, fiind total dependente de acesta pentru a-şi
păstra funcţiile şi privilegiile. Această poliţie deţine informaţii vitale cu privire la soarta
statului, este deţinătoarea secretelor de stat, fapt ce a dus la sporirea prestigiului ei, chiar
daca puterea ei reală era nulă, ea doar executând ordinele venite de la superiori, în speţă
Hitler.
Un alt aspect care merită menţionat în legătură cu activitatea acestor organizaţii
este solidul sprijin financiar de care se bucură: astfel Himmler îşi finanţa trupele SS prin
confiscarea proprietăţilor evreieşti, iar apoi prin diferite acorduri cu ministrul agriculturii
sau cu patroni de forţe de muncă.
Dar de departe, cel mai important rol al acestor grupări paramilitare a fost cel
politic, ele reprezentau “cel mai bine organizat şi mai eficient“ dintre toate departamentele
guvernamentale aflate în slujba naziştilor, aceste grupări reprezentând adevăratul organ
executiv al guvernului, prin care erau transmise toate ordinele. Aceste organizaţii
paramilitare au drept sarcină fundamentală persecutarea inamicilor regimului nazist,
reprezentaţi de evrei, cel puţin spre începutul mişcării, căci spre finalul ei, “inamicul” era
ales la întâmplare dintre cetăţenii care aveau ghinionul să sufere de vreo boală.
Concluzii
Ca o concluzie peste toate cele de mai sus, trebuie spus că toate aceste metode şi
mijloace ale propagandei şi ale poliţiei naziste se dovedesc infailibile şi invulnerabile doar
atâta timp cât la putere se află regimul nazist, căci atunci falsitatea sau absurditatea vreunei
măsuri nu poate fi pusă în discuţie – ele reprezintă pur şi simplu o realitate care nu poata fi
combătută sub nicio formă.
Însă lucrurile se schimbă total odată cu eşecul regimului nazist: ceea ce până atunci
era adevăr absolut, încetează instantaneu să mai fie, din clipa eşecului. Fără forţa mişcării,
a partidului nazist, membrii lui încetează să mai creadă în dogmele pentru care şi-ar fi dat
viaţa până mai ieri. În momentul în care mişcarea este distrusă, masele se reîntorc la
vechiul lor statut de indivizi izolaţi, atomizaţi, care nu au altceva de făcut decât să accepte
noua realitate, explicându-se în acest fel faptul că nimeni dintre cetăţenii germani nu
recunoştea că ar fi fost nazist, deşi e un lucru recunoscut că peste 90% din populaţia
germană a avut, mai mult sau mai puţin, simpatii naziste.