Post on 11-Dec-2015
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
Psihoeducaţie
Deficitul de atenţie şi hiperactivitatea
Scopul acestui material este acela de a vă ajuta să înţelegeţi mai bine diagnosticul de
ADHD şi de a vă familiariza cu mecanismele prin care apar şi se menţin simptomele
specifice acestei probleme.
ADHD este prescurtarea pentru tulburarea cu deficit de atenţie şi hiperactivitate.
ADHD-ul este o problemă caracterizată prin dificultăţi de concentrare şi agitaţie sau
impulsivitate. În funcţie de simptomele predominante se pot deosebi trei tipuri de ADHD:
1) predominant cu deficit de atenţie;
2) predominant cu impulsivitate/hiperactivitate; şi
3) forma combinată cu deficit de atenţie şi impulsivitate/hiperactivitate.
Atunci când oamenilor li se cere să descrie un copil cu ADHD, cei mai mulţi se
gândesc un copil care se află tot timpul în mişcare, deranjează pe toată lumea şi pare „scăpat
de sub control”. Acesta este de fapt tipul de ADHD caracterizat prin impulsivitate şi
hiperactivitate. În schimb, cei care manifestă preponderent probleme de atenţie pot să pară
foarte cuminţi, dar să fie total neimplicaţi şi neatenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor, fiind
catalogaţi drept leneşi sau nemotivaţi. Al treilea tip de ADHD, care este de altfel cel mai
frecvent reprezintă o combinaţie între problemele de atenţie şi cele de
impulsivitate/hiperactivitate.
De regulă, copiii cu ADHD sunt percepuţi ca fiind extrem de dificili de către părinţii
lor, având probleme în a urma instrucţiunile sau în a avea suficientă răbdare cât să realizeze
corect cele mai simple sarcini de învăţare sau pe cele din gospodărie. Ei dau senzaţia că se
mişcă constant şi se plictisesc extrem de repede de orice, trecând la o altă activitate după
maxim 10-15 minute. În timp, aceste comportamente au consecinţe negative asupra copiilor
mai ales odată ce ajung la şcoală. Învăţătorii se plâng adesea părinţilor de faptul că nu pot fi
controlaţi, se ridică din bancă în timpul orei sau îi deranjează pe ceilalţi vorbind neîntrebaţi.
Chiar şi acei copii care manifestă preponderent probleme de atenţie, deşi nu manifestă
comportamentele deranjante ale celor cu reacţii de hiperactivitate/impulsivitate, pot avea
probleme la şcoală pentru că au dificultăţi în a urmări explicaţiile învăţătorului, dar şi pentru
că nu respectă regulile în jocurile cu ceillţi copii. În ciuda unor opinii legate de faptul că
aceste probleme sunt depăşite odată cu vârsta, studiile arată că 50% din rândul şcolarilor care
au simptome de ADHD continuă să manifeste aceste probleme (mai puţin hiperactivitatea) la
vârsta adultă.
Primele semne ale ADHD-ului apar înainte de vârsta şcolară. Însă, în cazul copiilor de
până la 7-8 ani este greu de realizat diferenţa între ADHD şi comportamentul firesc al unui
preşcolar activ şi mai puţin interesat de activităţile care durează mai mult de 10-20 de minute.
Principalul motiv este acela că abilităţile atenţionale ale copiilor şi capacitatea lor de a sta
într-un loc mai mult timp sunt controlate de zone ale creierului care se maturează de-abia în
jurul vârstei de 7-8 ani. De aceea, diagnosticul de ADHD se pune foarte rar în cazul copiilor
cu vârsta sub 7 ani, iar ceea ce caracterizează aceşti copii este impulsivitatea, nu problemele
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
de atenţie şi hiperactivitatea. Impulsivitatea excesivă se manifestă prin faptul că spun tot ce le
trece prin minte, indiferent dacă este sau nu momentul potrivit şi se comportă ca şi cum nu ţin
cont de propria siguranţă (ex. se caţără în locuri periculoase, fug de lângă părinţi când sunt pe
stradă sau în locuri publice). Până la vârsta de 6 ani, marea majoritate a copiilor sunt capabili
să se concentreze într-o activitate 20-25 de minute, stau în bancă atunci când li se cere şi
reuşesc să se abţină să vorbească neîntrebaţi. După vârsta de 7 ani încep să fie evidente toate
cele trei simptome specifice ADHD-ului: impulsivitate, hiperactivitate şi neatenţie.
o ADHD-ul este uneori confundat cu problemele de comportament, datorită faptului
că aceşti copii par neascultători şi „scăpaţi de sub control”
o Simptomele de ADHD manifestate înaintea vârstei de 7 ani sunt cele legate de
impulsivitate
o ADHD-ul netratat are consecinţe negative pe termen lung asupra copilului
Cum se manifestă ADHD-ul?
Simptomele depind de tipul de ADHD:
Tipul cu deficit de atenţie
Tipul cu impulsivitate/hiperactivitate
Lipsa de atenţie
- are probleme de concentrare, atenţia
îi este uşor distrasă de ceea ce se
întâmplă în jurul lui;
- este neatent şi face greşeli frecvente
la teme şi la lucrări de control;
- are dificultăţi în urmărirea
instrucţiunilor;
- evită activităţile pe care le percepe
dificile şi le preferă pe cele care îi
plac;
- are probleme să se organizeze şi să
termine sarcinile, de cele mai multe
ori trece de la o activitate la alta fără
să o încheie pe cea anterioară;
- îşi pierde obiectele personale (caiete,
ghiodan, jucării);
- se plictiseşte repede de activităţile
care presupun repetarea unor acţiuni;
- uneori pare că visează cu ochii
deschişi.
Hiperactivitatea
- este agitatat şi în continuă mişcare;
- are dificultăţi în a sta locului (bate din
picior, îşi mişcă degetele);
- vorbeşte excesiv şi îi întrerupe pe
ceilalţi când vorbesc;
- are probleme în a se juca în linişte;
Impulsivitate
- are probleme în a avea răbdare atunci
când vrea să obţină ceva;
- vorbeşte fără să fie întrebat;
- răspunde la întrebări fără să asculte
ceea ce i se cere;
- are tendinţa de a face lucruri repede,
fără să stea să se gândească;
- spune ce îi trece prin minte, fără să se
controleze;
- are probleme în gestionarea emoţiilor
intense, ceea ce duce la crize de furie.
- Tipul combinat manifestă atât comportamente specifice deficitului de atenţie, cât şi
impulsivităţii/hiperactivităţii.
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
! Tipul de ADHD cu deficit de atenţie poate fi uneori mai dificil de identificat din cauza
faptului că aceste probleme sunt mai puţin deranjante pentru adulţi (lipsesc manifestările de
impulsivitate/hiperactivitate) .
Cât de frecvent este ADHD-ul?
ADHD-ul este o problemă care afectează:
- între 3-14% dintre copiii cu vârsta peste 7 ani;
- de trei ori mai mulţi băieţi decât fete; mai exact, ADHD-ul cu deficit de atenţie
afectează de două ori mai mulţi băieţi decât fete, iar cel cu
impulsivitate/hiperactivitate de patru ori mai mulţi băieţi decât fete; cel mai frecvent
diagnosticat tip de ADHD este cel combinat.
Care este diferenţa dintre
comportamentul „normal” al
unui copil activ şi ADHD?
Aşa cum am arătat, marea majoritate a copiilor de
vârstă preşcolară sunt activi, preferând activităţile de joc
care presupun mişcare în locul celor care necesită
concentrare. Capacitatea de autocontrol a copiilor se
dezvoltă treptat, iar copiii reuşesc să stea într-un loc mai
mult timp şi să se concentreze din ce în ce mai mult.
Dacă impulsivitatea/hiperactivitatea şi neatenţia se manifestă constant după vârsta de
7 ani, atunci când zonele din creier care permit copilului să-şi controleze mai bine
comportamentele s-au maturat, acesta poate constitui un semnal care să indice probleme de
ADHD. Un alt aspect care poate să indice prezenţa unor probleme specifice ADHD-ului este
legat de faptul că manifestările sunt observabile în mai multe contexte, atât acasă cât şi la
şcoală. Dacă impulsivitatea se manifestă numai în anumite situaţii, fie la şcoală, fie acasă,
atunci este mai probabil că este vorba de o problemă de comportament. Un al treilea criteriu
care indică un posibil diagnostic de ADHD este legat de contextul în care apar simptomele.
Ocazional, copilul se poate confrunta cu dificultăţi de concentrare, mai ales atunci când este
stresat (ex. probleme în familie, divorţ, deces, boli cronice ale membrilor familiei, etc.) sau
are probleme de sănătate (ex. probleme tiroidiene, neurologice, epilepsie). Dacă simptomele
apar în contextul acestor probleme, atunci este vorba de efectele secundare ale acestor
probleme şi nu despre ADHD.
Care sunt consecinţele ADHD-ului?
ADHD-ul afectează mai multe aspecte din viaţa copilului:
- are performanţe şcolare slabe datorită problemelor de concentrare a atenţiei şi/sau
datorită faptului că se grăbeşte să-şi termine sarcina, fără să aibă răbdare să
înţeleagă ceea ce i se cere;
- are dificultăţi în a-şi menţine relaţiile de prietenie pentru că deranjează şi întrerupe
jocurile celorlaţi copii, lipsindu-i strategiile de socializare adecvate;
- prezintă risc crescut pentru probleme de comportament, probleme de anxietate şi
depresie.
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
ADHD-ul este o problemă de comportment a copilului şi se caracterizează prin:
o manifestări de impulsivitate/hiperactivitate şi/sau lipsă de atenţie (cel puţin jumătate
dintre comportamentele descrise în fiecare categorie)
o durata mare a simptomelor (peste 6 luni) şi manifestarea constantă a acestora atât
acasă, cât şi la şcoală
o performanţe şcolare slabe şi dificultăţi de menţinere a relaţiilor sociale
o risc crescut pentru probleme de comportament, anxietate şi depresie
Cum se declanşează şi se menţine ADHD-ul?
ADHD-ul se manifestă de regulă ca urmare a interacţiunii dintre mai multe categorii
de factori care pot fi legaţi atât de componenta genetică, cât şi de factori de mediu.
Declanşarea ADHD-ului nu se datorează exclusiv cauzelor genetice sau celor de mediu, ci
este rezultatul interacţiunii dintre factorii genetici şi cei legaţi de mediul în care se dezvoltă
copilul.
Factori care cresc riscul pentru ADHD
Cauze genetice
Cauze de mediu
- transmiterea genetică a
vulnerabilităţii de la părinţi la copil Vulnerabilitatea copilului pentru
manifestarea ADHD-ului este mai mare dacă
unul dintre părinţi a suferit de probleme
similare. Studiile au demonstrat că la marea
majoritate a copiilor cu ADHD, apar
probleme cu secreţia unei substanţe din creier
numită dopamină. Dacă nu se secretă
suficientă dopamină, atunci capacitatea de
control asupra comportamentului şi a atenţiei
scade. De asemenea, componenta genetică
acţionează indirect prin predispoziţiile
temperamentale.
- predispoziţii temperamentale
Temperamentul se referă la modul în care
copilul reacţionează în anumite contexte şi se
consideră faptul că manifestările
temperamentului sunt influenţate în mai mare
măsură de gene, decât de mediul în care se
dezvoltă copilul. Aceste predispoziţii se
referă la nivelul de activitate, persistenţă şi
distractibilitate. Copiii care sunt tot timpul în
- expunerea la factori nocivi pentru
dezvoltarea creierului în timpul
sarcinii Unele comportamente cum ar fi consumul
de alcool, droguri, fumatul în timpul
sarcinii, pot afecta dezvoltarea creierului şi
sunt asociate cu apariţia simptomelor
specifice ADHD-ului. Mai mult,
complicaţiile la naştere sau naşterea
prematură induc efecte negative asupra
creierului şi cresc riscul pentru ADHD.
- consumul de aditivi şi coloranţi
alimentari O serie de studii au evidenţiat faptul că la
25% dintre copiii cu manifestări de
hiperactivitate, aceste comportamente sunt
asociate cu alimentaţia bogată în E-uri şi
coloranţi alimentari. Excluderea anumitor
substanţe din alimentaţie şi modificarea
dietei (sub supraveghere medicală) poate fi
asociată cu reducerea frecvenţei acestor
comportamente.
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
mişcare, trec de la o activitate la alta şi
atenţia le este uşor distrasă de ceea ce se
întâmplă în jurul lor sunt în mai mare măsură
predispuşi la ADHD comparativ cu cei care
nu au aceste trăsături de temperament.
ADHD-ul este o problemă menţinută prin următoarele mecanisme:
1. manifestările excesiv de critice şi punitive ale părinţilor – pentru majoritatea
părinţilor gestionarea comportamentului unui copil cu ADHD este destul de dificilă;
din acest motiv, părinţii devin uneori excesiv de critici şi nu mai au suficientă
răbdare să răspundă cu calm la comportamentele mai puţin adecvate ale copiilor lor;
aceste reacţii reprezintă o sursă de încurajare a comportamentelor negative ale
copilului şi pot favoriza inclusiv apariţia comportamentelor opozante (refuzul de a
face ceea ce i se spune);
2. ideile preconcepute despre copiii cu ADHD – unii adulţi consideră manifestările
de ADHD ca fiind o scuză prin care copilul încearcă să evite realizarea unor sarcini
sau pun aceste comportamente pe seama lenei; în realitate, copilul nu-şi poate
controla în mod adecvat comportamentul, nu ştie cum să facă faţă aşteptărilor, iar
lipsa de disponibilitate din partea adulţilor în a-i oferi sprijinul necesar pentru a
dobândi aceste strategii, menţine problemele cu care se confruntă.
Cum se intervine în ADHD?
Intervenţia în ADHD presupune parcurgerea mai multor etape:
1. Evaluarea problemei de către un psiholog/psihiatru prin următoarele metode:
- completarea unor chestionare de către părinte şi copil (dacă acesta are peste 9 ani)
- participarea părintelui şi a copilului la un interviu clinic care confirmă diagnosticul
2. Intervenţia psihoterapeutică, care presupune participarea părintelui la şedinţe de
terapie şi implicarea învăţătorului/profesorilor în intervenţia la clasă.
Intervenţia pentru părinte
- Educarea părintelui cu privire ADHD – acest demers are drept scop familiarizarea
părintelui cu ADHD-ul (ce înseamnă, cum se manifestă, care sunt consecinţele,
respectiv cauzele); acest pas este important pentru că în acest fel părintele înţelege
mai bine problema copilului şi este mai bine pregătit să-l ajute:
o înţelegerea comportamentelor copilului – terapeutul explică părintelui faptul că
reacţiile copilului, care supără sau enervează adulţii, nu sunt comportamente
intenţionate de sfidare; copilul cu ADHD îşi doreşte să facă ceea ce i se cere, însă
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
nu-şi poate controla comportamentul şi nu ştie cum să facă aceste lucruri; tocmai
de aceea el are nevoie de implicarea şi ghidajul părinţilor, chiar şi atunci când
comportamentul lui este exasperant;
o înţelegerea propriilor comportamente – părinţii au uneori atitudini, prin care fără
să-şi dea seama încurajează manifestarea comportamentelor nedorite ale copilului
lor:
- strategiile de disciplinare punitive se referă la tendinţa părinţilor de a
sancţiona prin pedepse fizice comportamentele neadecvate ale copilului lor;
aceste reacţii sunt de obicei o reflectare a frustrării pe care părintele o resimte la
adresa acestuia atunci când nu este atent la ceea ce i se spune sau face
comportamente care-l pot pune în pericol fizic (fuge de lângă părinţi) sau care
pot să-i afecteze performanţa la şcoală (temele sunt incomplete, adesea greşite,
etc.); inclusiv monitorizarea activităţilor copilului se poate transforma într-o
activitate stresantă pentru părinte, care alimentează nemulţumirea şi frustrarea;
- criticarea copilului („eşti leneş şi neatent”, „nu eşti în stare să termini nimic din
ceea ce faci”) reprezintă tot o manifestare a frustrării; în unele cazuri frustrarea
este alimentată de faptul că nu există o suprapunere între temperamentul
părintelui şi cel al copilului; cu cât această discrepanţă este mai mare, cu atât
reacţiile părintelui tind să fie mai dure la adresa copilului, ceea ce afectează în
mod negativ percepţia adultului, precum şi modalitatea de comunicare a
dezaprobării faţă de comportamentele negative ale acestuia;
- Identificarea modalităţilor corecte de reacţie la problemele de atenţie şi de
impulsivitate/hiperactivitate ale copilului – această componentă a intervenţiei
urmăreşte achiziţionarea de către părinte a unor strategii de gestionare a
comportamentelor de ADHD:
o autoeducarea părintelui – abordarea comportamentelor negative ale copilului
trebuie realizată cu calm şi cu răbdare; de aceea părintele trebuie să înveţe să
abordeze fără furie şi frustrare comportamentele mai puţin adecvate ale
copilului; menţinerea unei atitudini pozitive, încurajează comunicarea părinte-
copil şi transmite încrederea în capacitatea de schimbare a copilului; aceste
reacţii trebuie exersate pentru ca strategiile orientate pe modificarea
comportamentelor copilului să fie utilizate cu succes;
o stabilirea unor rutine – rutinele au rolul de a structura şi organiza mediul, ceea
ce ajută copilul să înţeleagă ceea ce se aşteaptă de la el; în acest sens, părintele
poate crea un orar care să cuprindă principalele activităţi zilnice ale copilului:
mersul la şcoală, realizarea temelor, jocul, servirea meselor şi somnul; într-o
primă etapă este indicat să nu se încarce excesiv programul copilului; el are
nevoie de mai mult timp pentru a se organiza decât ceilalţi copii, astfel că un
număr mare de activităţi (mai ales dacă presupun concentrare) riscă să
depăşească abilităţile copilului de a gestiona toate cerinţele şi să genereze
confuzie;
o promovarea unor rutine de somn şi alimentaţie – pe lângă un program zilnic
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
bine structurat, este important să se stabilească un program riguros de somn şi
de alimentaţie:
- datorită agitaţiei excesive copilul poate avea probleme să adoarmă, ceea
ce agravează dificultăţile de concentrare; din acest motiv, părintele
trebuie să ia câteva măsuri care îmbunătăţesc igiena somnului:
1. reducerea timpului petrecut la calculator sau în faţa televizorului şi
înlocuirea acestor activităţi cu sporturi;
2. realizarea unor activităţi relaxante cu aproximativ o oră înainte de ora de
culcare (ex. duş, citirea unei poveşti, ascultarea unei piese muzicale
relaxante, etc.)
- problemele de alimentaţie corectă sunt frecvente, deoarece agitaţia
determină în multe situaţii refuzul copilului de a mânca; din acest motiv
părinţii trebuie să-i supravegheze alimentaţia şi să-i stabilească ore
precise pentru servirea mesei; în plus, este indicat în măsura în care se
poate să se renunţe la alimentele cu aditivi (E-uri şi coloranţi) şi la
băuturile cu conţinut ridicat de cafeină (Cola), care exacerbeză
simptomele de hiperactivitate;
o stabilirea regulilor – copilul cu ADHD beneficiază de pe urma stabilirii unor
reguli simple şi clare de comportament; părintele stabileşte maxim 4-5 reguli,
care sunt scrise şi apoi plasate într-un loc astfel încât copilul să le poată vedea;
respectare regulilor este încurajată printr-un sistem de recompensare a
comportamentelor conforme regulilor, iar nerespectarea lor este descurajată prin
aplicarea unor sancţiuni; atât recompensele, cât şi pedepsele trebuie stabilite
dinainte şi trebuie administrate consecvent;
o oferirea unor instrucţiuni simple şi clare – una dintre problemele majore ale
copilului cu ADHD este reprezentată de incapacitatea de a asculta şi de fi atent
la ceea ce i se spune; de aceea, instrucţiunile trebuie formulate clar şi simplu: „te
rog să mergi să te speli pe mâini”, „te rog să-ţi aduni jucăriile”; de asemenea,
părintele trebuie să monitorizeze copilul în realizarea acestor sarcini şi să-l
ghideze pas cu pas, motiv pentru care este indicat să se evite formularea unor
instrucţiuni privind mai multe comportamente, pe care este mai probabil să le
uite;
o utilizarea strategiilor de disciplinare pozitivă – multe dintre comportamentele
copilului cu ADHD sunt deranjante pentru părinţi; pentru a le descuraja,
părintele împreună cu terapeutul stabilesc o listă de comportamente neadecvate,
iar din această listă se selectează 1-2 comportamente cu care se începe
intervenţia; pentru fiecare comportament se stabileşte un sistem de recompense,
care presupune:
- administrarea recompenselor – manifestarea comportamentelor dezirabile
conduce la administrarea unei recompense sub forma unor simboluri (ex.
buline, steluţe, abţibilduri); dacă copilul reuşeşte să adune un număr prestabilit
de simboluri, acestea pot fi transformate la sfârşitul săptămânii în alte
recompense cum ar fi realizarea unei activităţi preferate a copilului; pot fi
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
utilizate şi recompense materiale (jucării, dulciuri), însă este preferabil ca
acestea să nu fie folosite în exces; pentru copilul cu ADHD este important să
se reţină faptul că recompensele trebuie să fie variate, astfel încât să nu-şi
piardă interesul;
- administrarea sancţiunilor - în cazul în care copilul nu realizează
comportamentul aşteptat, acest lucru trebuie sancţionat printr-o consecinţă
administrată cu calm; sancţiunea poate fi retragerea unui privilegiu (ex.
renunţarea la programul de desene animate, la jocul pe calculator sau la alte
activităţi preferate) sau excluderea, o strategie prin care copilul trebuie să stea
5 minute într-un loc în care să se liniştească şi să se gândească la ceea ce a
greşit; excluderea nu presupune experienţe traumatizante (ex. închiderea lui în
pivniţă, în debara) şi nu se foloseşte decât atunci când copilul se manifestă
agresiv sau nu vrea să facă ceea ce i se spune în mod repetat;
- consecvenţa – eficienţa sistemelor de recompensă depinde de consecvenţa cu
care părintele administrează recompensele şi pedepsele; dacă un
comportament adecvat este imediat urmat de o recompensă, iar unul neadecvat
este imediat urmat de o sancţiune, atunci părintele manifestă consecvenţă;
această atitudine, transmite copilului un mesaj clar cu privire la aceea ce este
comportament acceptabil, respectiv inacceptabil şi-l ajută să-şi schimbe
comportamentul;
o aprecierea comportamentelor adecvate – de cele mai multe ori, părinţii unui
copil cu ADHD acordă atenţie comportamentelor deranjante ale acestuia, uitând
să laude sau să aprecieze (zâmbet, un pupic, etc.) ceea ce el face bine; orice
comportament pozitiv al copilului trebuie observat şi apreciat, deoarece aceste
reacţii acţionează ca o sursă de motivaţie pentru repetarea acestor
comportamente;
o dezvoltarea unor strategii de comunicare eficientă – modul în care părintele
comunică dezaprobarea este extrem de important; strigătele, acuzaţiile,
ameninţările sau predicile sunt modalităţi de comunicare agresive, care
agravează problemele de comportament şi creează bariere de comunicare;
acestea pot fi depăşite ascultând copilul şi exprimând nemulţumirile într-o
manieră simplă şi neagresivă: „m-aş fi aşteptat să faci mai puţine greşeli” sau
„nu-mi place când nu ai răbdare să citeşti cerinţa exerciţiului”; acest stil de
comunicare descurajează reacţiile de încăpăţânare şi nu afectează stima de sine a
copilului;
o structurarea şi monitorizarea activităţilor de învăţare – lipsa de organizare a
copilului afectează sarcinile de învăţare, în sensul în care acesta are probleme în
a le termina sau în a rezolva exerciţiile corect; părintele poate interveni, ajutând
copilul să se organizeze şi să realizeze toţi paşii necesari pe baza următoarelor
strategii:
- asigurarea unui spaţiu lipsit de distractori, în care copilul să-şi facă temele;
- identificarea sarcinii – copilul trebuie încurajat să citească cu voce tare cerinţa
şi să spună apoi cu propriile cuvinte ce a înţeles;
- descompunerea activităţii în sarcini mai mici – prin identificarea paşilor prin
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
care se realizează o activitate, aceasta este simplificată; copilul cu probleme de
atenţie şi cu impulsivitate beneficiază de pe urma acestei strategii prin care se
poate organiza mai bine, fiindu-i mai uşor să reţină paşii pentru rezolvarea
corectă a exerciţiului;
- verificarea corectitudinii sarcinii de către părinte este necesară pentru a
interveni din timp în cazul în care copilul uită sau omite un pas în rezolvarea
problemei; greşelile sunt corectate evitând criticile, în timp ce rezolvarea
corectă a exerciţiului este urmată de laude, prin care se încurajează
perseverenţa copilului;
o încurajarea activităţilor consumatoare de energie – activităţile consumatoare
de energie, mai ales practicarea sporturilor care presupun mişcare (ex. fotbal,
baschet, karate, judo, etc.), sunt modalităţi prin care copilul cu ADHD poate să-
şi petreacă timpul liber în mod util; părinţii trebuie să încurajeze aceste activităţi
pentru că sunt utile pentru diminuarea hiperactivităţii, dar şi pentru că reprezintă
o oportunitate pentru dezvoltarea abilităţilor copilului şi pentru creşterea
încrederii în propria persoană;
o dezvoltarea abilităţilor sociale ale copilului – reacţiile specifice ADHD-ului
pot determina dificultăţi în adaptarea socială a copilui, care este uneori perceput
ca agresiv de către ceilalţi copii; relaţionarea adecvată poate fi încurajată prin:
- selectarea de către părinte a unor parteneri de joacă de vârstă similară;
- realizarea unor jocuri de rol prin care copilul să exerseze împreună cu
părintele modul în care poate rezolva conflictele atunci când se joacă cu
ceilalţi copii;
- impunerea de către părinte a unei reguli prin care lovirea altor copii să
fie sancţionată consecvent.
Intervenţia în şcoală
- Includerea învăţătorului în tratarea ADHD-ului este extrem de importantă pentru succesul
intervenţiei, deoarece multe dintre comportamente se manifestă şi în clasă. În continuare, sunt
descrise câteva strategii pe care învăţătorul le poate aplica în clasă.
o comunicarea părinte-învăţător – părintele este indicat să ia legătura cu învăţătorul
şi să îi ceară sprijinul pentru rezolvarea problemelor copilului; o discuţie deschisă şi
sinceră pe marginea problemelor copilului şi stabilirea unui plan comun de intervenţie
sunt extrem de importante; de altfel, pe tot parcursul terapiei, părintele trebuie să ţină
legătura cu învăţătorul şi să monitorizeze progresele copilului;
o stabilirea unor metode personalizate de predare – este indicat ca învăţătorul să ţină
cont de următoarele recomandări:
1. aşezarea copilului într-o bancă apropiată de catedră pentru a se afla cât mai aproape
de învăţător, care astfel îi poate monitoriza cu mai multă atenţie comportamentul;
2. repetarea instrucţiunilor în termeni clari şi realizarea contactului vizual cu copilul, îl
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
ajută să se concentreze mai bine;
3. monitorizarea paşilor de rezolvare a exerciţiilor este importantă pentru a preveni
greşelile pe care copilul le face datorită faptului că nu acordă atenţie detaliilor;
învăţătorul poate ajuta copilul, stabilind paşii intermediari pentru realizarea
exerciţiilor (dacă este cazul), astfel încât să se asigure că acesta nu va omite anumite
etape;
4. stabilirea unor aşteptări realiste privind capacitatea copilului de a face faţă cerinţelor
din clasă este importantă pentru a-l ajuta să dobândească sentimentul de control, dar şi
pentru a preveni eşecurile şi dezinteresul pentru activităţile de învăţare; învăţătorul
poate să ceară realizarea unui număr mai mic de exerciţii comparativ cu cerinţele
pentru ceilalţi elevi şi să crească treptat numărul acestora, pe măsură ce copilul
reuşeşte să se concentreze mai bine;
o strategii de modificare a comportamentelor negative ale copilului – inclusiv
atitudinile învăţătorului faţă de comportamentele neadecvate ale copilului cu ADHD
sunt relevante; criticile, nemulţumirea şi frustrarea provocate de indisciplina copilului
sunt contraproductive şi trebuie înlocuite cu abordări eficiente ale acestor probleme;
în continuare, sunt detaliate câteva recomandări:
- responsabilizarea copilului - tendinţele hiperactive pot fi controlate şi prin oferirea
de responsabilităţi copilului; activităţi care presupun mişcare (ex. să aducă apă pentru
plantele din clasă, să şteargă tabla, să verifice dacă toţi colegii au caietele pentru ora
următoare, etc.) ajută copilul să-şi consume energia, dar au mai ales rolul de a
promova încrederea copilului în propria persoană;
- stabilirea unor reguli de comportament în clasă – ca şi acasă, utilizarea regulilor la
şcoală este importantă pentru a clarifica expectanţele adultului (ex. să ridice mâna
înainte de a vorbi, să aştepte ca ceilalţi să termine înainte de vorbi, etc.); aceste
comportmente pot fi încurajate prin laudă sau prin impunerea unor consecinţe în cazul
în care copilul încalcă regula; de exemplu dacă nu a ridicat mâna înainte de a vorbi,
învăţătorul nu va lua răspunsul său în considerare şi îi va reaminti că o să fie ascultat
doar atunci când ridică mâna;
- dezvoltarea treptată a toleranţei la frustrare în activităţile de învăţare –
principala dificultate a copilului cu ADHD la şcoală este agitaţia; pentru a descuraja
acest comportament, este indicată manifestarea toleranţei faţă de nevoia copilului de a
se mişca; de exemplu, dacă pentru copil este dificil să stea în bancă în timpul orei,
învăţătorul îi poate permite să se ridice şi să se plimbe prin clasă cu condiţia de a nu-şi
deranja colegii; se începe de la intervale scurte de 10 minute, după care treptat se
creşte intervalul de timp pe care copilul trebuie să-l petreacă stând în bancă până la 50
de minute; învăţătorul poate utiliza un sistem de recompense pentru a încuraja
comportamentele adecvate; atunci când copilul reuşeşte să râmână în bancă un număr
prestabilit de minute, el va primi o bulină sau un alt simbol drept recompensă; dacă
reuşeşte să adune un anumit număr prestabilit de buline până la sfârşitul săptămânii,
atunci părintele poate să recompenseze copilul, iar învăţătorul poate să-l laude în faţa
colegilor pentru reuşita lui; în cazul în care comportamentul copilului nu este cel
dorit, el trebuie să renunţe la un privilegiu cum ar fi programul TV preferat, jocul pe
calculator, etc. (din acest motiv, comunicarea constantă învăţător-părinte este extrem
de importantă);
- dezaprobarea comportamentelor neadecvate – comunicarea adecvată poate fi în
Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani
Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.
unele cazuri afectată de modul în care învăţătorul transmite dezaprobarea; este
important să nu ironizeze copilul sau să-i ţină predici; mult mai eficiente sunt reacţiile
de tipul: „sunt supărat pe faptul că nu te-ai concentrat suficient”, „mă deranjează
faptul că ai uitat să ridici mâna înainte de a vorbi”; aceste reacţii sunt constructive şi
ajută copilul să înţeleagă mai bine aşteptările adultului;
- lăudarea comportamentelor adecvate – cele mai mici progrese ale copilului trebuie
lăudate în faţa colegilor; astfel copilul simţindu-se apreciat şi motivat să repete
comportamentele adecvate.
Cum evoluează ADHD-ul în urma terapiei?
Dacă ADHD-ul este diagnosticat timpuriu (vârsta şcolară mică – 7-10 ani), şansele de
succes ale terapiei sunt ridicate. Marea majoritate a copiilor reuşesc ca urmare a psihoterapiei
să se concentreze mai bine, să aibă performanţe şcolare acceptabile şi să-şi facă prieteni. În
schimb, şansele de succes ale terapiei scad dacă pe lângă ADHD, copilul suferă de probleme
de comportament, anxietate sau depresie. În astfel de situaţii este necesară şi tratarea acestor
probleme secundare, ceea ce înseamnă că terapia durează mai mult, iar şansele de succes sunt
mai reduse. Diagnosticarea întârziată a ADHD-ului este de asemenea problematică. Copiii
mai mari (11-14 ani) şi adolescenţii au complicaţii date nu numai de probleme de
comportament sau emoţionale secundare, dar şi din cauza faptului că eşecurile şcolare
repetate conduc la dezinteres şi respingerea activităţilor de învăţare. Aceşti copii absentează
frecvent sau chiar renunţă la şcoală în adolescenţă, iar recuperarea cunoştinţelor se realizează
cu dificultate, mai ales datorită faptului că odată ce interacţionează cu un număr mare de
profesori la clasă, implicarea fiecăruia dintre ei devine mai dificil de realizat.