Post on 01-Dec-2015
description
Partidocraţia şi deficitul ideologic.
S-ar putea şi altfel?
Anton Carpinschi
Tranziţia de după tranziţie
După prăbuşirea comunismului şi lunga perioadă de tranziţie spre democraţie, societatea
românească se confruntă, în continuare, cu exigenţele consolidării democratice. Cu câteva
decenii mai înainte, aceeaşi societate parcursese drumul invers, de la o democraţie fragilă la
dictatura comunistă. Prin instaurarea puterii totale a partidului-stat, masificarea societăţii şi
ideologizarea tuturor sectoarelor activităţii umane, România devenea, spre sfârşitul anilor ‘40 ai
secolului trecut, o ţară comunizată. Dar, dincolo de acest drum în dublu sens, consumat într-un
interval istoric atât de scurt, trebuie avută în vedere decolarea tardivă şi dificilă a modernităţii
româneşti, absenţa îndelungată a exerciţiului democratic (1938-1990), precedată într-un interval
istoric de scurtă întindere de o democraţie formală şi incompletă. Aşadar, o istorie sinuoasă şi
comprimată în care societatea românească a reprodus atât formele şi instituţiile demo-liberale
ocidentale, cât şi pe cele comunist-sovietice şi apoi, printr-o mişcare la stânga împrejur, din nou
pe cele demo-liberale occidentale. Consecinţele acestor tranziţii succesive, rapide şi
contradictorii nu s-au lăsat aşteptate. Am în vedere deficitul de cultură politică şi responsabilitate
civică în rândurile populaţiei, penuria de oameni politici competenţi şi oneşti şi, în consecinţă,
generalizarea politicianismului populist şi clientelar de factură partidocratică, precum şi inflaţia
„noilor politicieni”.
Despre ceea ce s-ar putea denumi „tranziţia de după tranziţie” putem vorbi, însă, nu
numai la scara istoriei, ci şi privind actuala „dublă” tranziţie postcomunistă, cea „îndreptată spre
exterior, cu obiectivul transformării fostei societăţi socialiste româneşti într-o societate capabilă
să se adapteze la sistemele europene şi mondiale” şi cea „orientată spre interior, spre
transformarea societăţii <europene> româneşti într-una care să semene cu modelul pe care şi l-a
propus” (Pasti 1995, 21-22). Altfel spus, parcurgem o tranziţie instituţională orientată spre
exterior, urmând normele, legislaţia şi beneficiind de programele de restructurare, ajustare şi
asistenţă în varii domenii venite din Occident, dublată de o tranziţie atitudinală orientată spre
interior, mult mai complexă şi dificilă, vizând dezvoltarea şi modernizarea societăţii româneşti în
profunzimile mentalului său colectiv şi individual.
Spre deosebire de tranziţia instituţională câtre democraţie şi economia de piaţă, în linii
generale realizată, tranziţia atitudinală este „tranziţia de după tranziţie”. Este vorba despre un
proces, esenţialmente, instructiv-educaţional, incipient, într-o societate ce nu şi-a consumat, pe
deplin, modernitatea. Când spun acest lucru, am în vedere cele două tentative istorice de
modernizare a României - liberal-capitalistă şi comunist-etatistă -, prima brutal întreruptă, a doua
funciarmente eşuată.