ANUL XVI w NR. 676 w 29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 w REALIZAT DE EDITURA POLIROM ȘI ZIARUL DE IAȘI PAGINA 11

„Ce e interesant la viață e să ți-oinventezi.“

INFERNUL CA LIBERTATE

PAGINILE 2-3

PAGINA 10

INTERVIU CUSCRIITORULFRANCEZ LIONEL DUROY Alina Nelega urmărește

în Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat unaccent din mecanismulpsihologic al iubirii dintre două femei.

PAGINILE 8-9

„SĂ NU NE CREDEM STATUI DUPĂCE S-A TERMINAT UN PROIECT“

CORESPONDENȚĂDE LA BERLIN:O EDIȚIE DELOCREVOLUȚIONARĂ

TEO CORBAN ÎNTR-UN NOU FILM, POLICIERUL URMA:

2ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020actualitatewww.suplimentuldecultura.ro

CORESPONDENȚĂ DE LA BERLIN

Binecuvântați animalele și regizorii

IULIA BLAGA

Spun asta pentru că filmele unorcineaști consacrați ca Sally Pottersau Abel Ferrara – The Roads NotTaken și Siberia, sunt (printr�oexprimare eufemistică) dezamă�gitoare, singurul lor rost părândsă fi fost acela că au adus la Berlinnu doar autorii, dar și câteva ve�dete (primul pe Javier Bardem,Elle Fanning și Salma Hayek, aldoilea pe Willem Dafoe), Berli�nala fiind în acest an în suferințăla capitolul staruri. Alt cineast cuun bun CV, germanul ChristianPetzold, a livrat un romance su�pranatural cu accente de thriller,Ondine, care e OK și nimic maimult și care n�ar trebui să aspirela vreun premiu în afară de selec �ția propriu�zisă în Competiție.

Din tot ce am văzut până acumnu aș reține decât trei titluri pen�tru palmares: producțiile inde�pendente americane Never, Ra� rely, Sometimes, Always, de ElizaHittman, și First Cow, de KellyReichardt (singurele filme ameri�cane din Competiție), precum șiThe Woman Who Ran, de HongSang�soo (o bucurie pentru faniicineastului sud�coreean, dar nu lafel de bun ca On the Beach atNight Alone, care i�a adus acumtrei ani la Berlin Premiul de inter�pretare feminină muzei regizoru�lui, Kim Min�hee). Sper să potvorbi despre aceste filme în nu�mărul viitor, când voi comentapremiile.

BUCĂTARUL PRICEPUT

Spuneam că Encounters a fost înacest an o secțiune mai interesantă

pentru că filmele au fost mai di�verse și mai curajoase. Carlo Cha�trian a avut o ideea să deschidăsecțiunea cu Malmkrog, de CristiPuiu, deși văzând filmele dinCompetiție se vede limpede că în�căpea foarte bine și Puiu acolo. Bachiar merita să fie. Malmkrog e înprimul rând manifestul unuiautor care nu se trădează pe sineși nu face compromisuri în relațiacu spectatorul sau cu distribuito�rul. E un film de 200 de minute, încare cinci personaje adaptate du �pă personajele filosofului și teo�logului rus Vladimir Soloviov dinTrei dialoguri despre sfârșitul is�toriei universale (după titlul edi �ției Humanitas, 1992) mănâncăchestii fine și dezbat teme dificiledin care alt cineast ar fi putut facezece filme, nu doar unul singur (șicare să aibă mai multă acțiunedecât furculițele duse la gură ori

servitorii strângând farfuriile în pauze).

O singură vizionare nu e sufi�cientă, iar acest lucru venit înepoca fast�foodului spune dejaceva. Tocmai faptul că filmul eatât de greu și de „indigest“ (epi�tetul l�a folosit chiar Puiu într�uninterviu) îl face mai autenticdecât multe producții văzute înacest an la Berlin, care slujesc orețetă sau alta, o politică sau altașamd. Dincolo de ce vorbesc per�sonajele – sfârșitul lumii a fostmereu aproape –, e vorba desprears poetica unui cineast care riscătotul pentru a�și păstra libertateade a căuta poarta de acces spre unteritoriu pe care până acum l�a în�trezărit de câteva ori.

Pentru Puiu cinemaul creea �ză condițiile ca cerurile să se des�chidă eventual o secundă (peplatou), dar pentru spectator fil�mul trebuie lăsat să se așeze și să�llucreze nu pe zona conștientului,a „ceea ce a vrut să spună autorul“sau a ceea ce înseamnă literal tex�tul lui Soloviov. Dincolo de cât dereușit sau de nereușit e filmul înochii spectatorilor sau presei sauchiar ai lui Puiu, era nevoie să�lfacă pentru a�și drena seva artis�tică și a depăși faza neorealismu�lui, pe care a epuizat�o.

Cronicile străine au fost plinede respect și bună cuviință, chiar

dacă unii au spus ușor în zefle�mea: „pe majoritatea spectatori�lor, Malmkrog îi va face să sesimtă ca și cum ar fi fost încuiațiîn Sorbona într�un weekend petimp de iarnă“ („Screen Interna�tional“). Poate că nu le�ar strica oastfel de excursie de weekend.

CINEMAUL SCHIMBĂ FONTUL

Tipografic majuscul și Ieșirea tre�nurilor din gară (acesta din urmăcoregizat împreună cu istoriculAdrian Cioflâncă și ambele pro�duse de Ada Solomon) vădesc șiele dorința lui Radu Jude de a�șiextinde domeniul luptei, cum s�arspune. Jude a început și el pe linianeorealistă a lui Puiu, dar cu fie�care film a experimentat tot maimult, iar de la o vreme încearcă sădea o formă artistică aproape ex�tremă unor preocupări legate deistoria națională și de petele ei în�tunecate.

Consider că ce a făcut dupăInimi cicatrizate (2016) nu se ri�dică la nivelul ecranizării dupăMax Blecher și, chiar dacă e im�portant ca anumite teme să fiepuse în discuție, mi�ar plăcea săiasă mai repede din zona activis�mului, să zic așa, a respon sabilitățiisociale pe care o ascunde sub am�balajul radicalismului artistic.

În momentul când definitivez acest text, a 70-a ediție a Berlinalei a trecut bine de jumătate și nu pare să fie ediția revoluționară pecare criticii o așteptau de la Carlo Chatrian, noul director artistic.

Filmele din noua secțiune Encounters par mai interesante decâtcele din Competiție, care, cu excepția câtorva mici surprize, pare săfi fost alcătuită după renumele autorilor, nu după calitatea filmelor.

Malmkrog, de Cristi Puiu

Malmkrog e în primul rând manifestulunui autor care nu se trădează pe sine și nu face compromisuri în relaţia cuspectatorul sau cu distribuitorul.

3ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 actualitate

www.suplimentuldecultura.ro

Tipografic majuscul e intere�sant ca experiment în continua�rea și ca o reflexie a proiectuluiînceput de Gianina Cărbunariucu spectacolul ei de teatru docu�ment cu același titlu din 2013.Ambele proiecte artistice suntcontinuarea celor două dosarepe care Securitatea le�a realizatdespre Mugur Călinescu, erouladolescent din Botoșani care în1981 s�a revoltat cu creta pe zi�duri, când milioane de românistăteau cu capul la cutie. Dosa�rele au fost scrise de securiști pebaza decla rațiilor.

Jude ne provoacă să înțe le �gem cum reverberează adevărulistoric prin actul reconstituirii(prin dosare sau reconstituire ar�tistică), montând în paralel scenerealizate după foi din dosar (cititede actori ca de pe prompter șiamintind de Kafka sau Brecht,cum s�a scris la Berlin), cu scenedin programele Televiziunii Ro�mâne din acea vreme.

Miza nu e la fel de originalăca în Autobiografia lui NicolaeCeaușescu (2010), de Andrei Uji �că, și după o vreme spectatorulobosește de prea multă infor ma �ție și de însăși metoda de lucru,care devine repetitivă. Ar fi fostmai bună o variantă mai scurtă(în care să fi fost mai bine scurtatescenele cu securiștii de la „Cinacea de Taină“ din final), dar chiarși așa filmul devine emoțional șiprocesul se închide (sau începe)când mizanscena dispare și lasăloc inscripțiilor reale și fotogra�fiei lui Mugur Călinescu.

PARTE PENTRU ÎNTREG

Mult mai coerent și mai radicaleste Ieșirea trenurilor din gară,unde structura e mult mai simplă,iar repetiția ei induce un ritm careface ca cele peste două ore de fo�tografii ale victimelor Pogromului

de la Iași, însoțite de scurte texteinterpretate de „aparținători“, sănu plictisească, ci să antrenezeprivitorul într�un exercițiu de ima �ginare gen parte pentru întreg.Altfel spus, privitorul începe trep�tat să�și imagineze pogromul șidispariția acestor oameni doarprivindu�le portretul și ascultândcele câteva rânduri citite din off deactori sau colaboratori ai lui Jude.

Parafraza din titlu, o trimi�tere clară la primul film făcutvreodată (sau, mai exact, păstratpână azi), Intrarea unui tren îngara La Ciotat (1895) al frațilorLumière, nu se datorează faptuluică în ambele filme e vorba despreun tren, cât aceluia că Jude abor�dează un soi de cinema extrem,propunându�și să spargă barie�rele existente. În ambele cazuritrenurile au fost cu totul reale,dar, spre deosebire de frații Lu �mière, care au filmat trenul închiar momentul în care intra îngară și fără nici un fel de regie,păstrându�l într�un soi de prezentpe care fiecare vizionare îl îm�prospătează, Jude vorbește de �spre reflexia trecutului prin foto �grafiile păstrate și prin montajulfotografic pe care�l propune, caren�ar funcționa dacă n�ar existaspectatorul ca să le unifice și să leîmbogățească prin propriul pro�ces imaginativ.

Groaza nu vine din imagine.Până în partea a doua a filmului,mult mai scurtă, de montaj foto�grafic al pozelor cu cadavre îm �puș cate pe străzile din Iași, lachestură sau în gară, groaza vinedin textele pe care le auzim. Ima �ginația noastră vizuală le comple�tează cu vârf. Ultima fotografie afilmului poate fi văzută ca o inter�sectare între filmul fraților Lu �mière și trenurile morții, întrecivilizație și infern:un tren de că�lători oprește în gară, lângă unmorman de cadavre dezbrăcate,

iar oamenii ies la geamuri să pri�vească. Nimic mai cinic. Ne regă�sim oare în ei?

ALTE ÎNTÂLNIRI

În secțiunea Encounters a avutpremiera mondială și copro duc �ția slovaco�româno�ceho�irlandezăServants/ Služobníci, regizată deIvan Ostrochovský și coprodusăde Oana Giurgiu și Tudor Giurgiuprin Libra Film. Filmul îl are într�u �nul din rolurile principale pe VladIvanov, iar Cristian Lolea e prin�tre compozitori. Într�o manierăsobră și cu o imagine alb�negrufoarte stilizată, filmul trateazădespre compromisul pe care uniipreoți din Cehoslovacia comu�nistă l�au făcut cu puterea poli�tică, în vreme ce alții au plătit cuviața curajul de a spune nu. Acțiu �nea se petrece într�un seminarteologic controlat de securistulinterpretat cu eficiență de Ivanov.

Gunda, documentarul cine �astului rus Victor Kosakovski, pecare l�am văzut tot în Encounters,are ca prim cadru fotografia Ve�dere de la geam din Le Gras, deNiépce, considerată prima foto�grafie realizată vreodată (e datată1826 sau 1827). Nu doar faptul căNiépce a folosit un timp de expu�nere de opt ore, dar însăși ideea

de captare a realității leagă aceas �tă poză de demersul lui Kosakovskide a surprinde timpul în desfășu �rarea lui. Personajele sunt o scroa�fă cu pui (care fată la începutulfilmului sub ochii noștri), o mânăde găini, niște vaci. Filmat poetic,în cadre care de multe ori seopresc la ochii expresivi ai perso�najelor, Gunda creează adevăratepersonaje din aceste necuvântă�toare – care, altfel, comunică tottimpul între ele, spectatorul ajun�gând să le înțeleagă limbajul, mi�mica, reacțiile. Câteva scene vor �besc despre aroganța specieiumane și noțiuni ca libertate, iu�bire maternă sau curaj, care nu leaparțin doar oamenilor: vitelecare, eliberate din grajd, răscolescpământul cu copitele pentru a seopri, mugind dezamăgite în drep�tul gardului; găina șchioapă caretrece toate obstacolele și încearcăsă iasă prin găurile gardului desârmă (o clipă crezi că e posibil) șicea mai emoțională scenă, cea încare scroafei i se iau puii – 10 mi�nute în care animalul își consumăfuria, durerea și neputința. Gun �da e și despre condiția uma nă.Știm că vom muri, dar ne accep�tăm soarta atâta câtă ei. Unii,poeții, vor să fie liberi.

Le sel des larmes, prezentat înCompetiție, e un nou film cu careveteranul Philippe Garrel revinela tematica sa preferată, mai multsau mai puțin autobiografică –iubirea, și la maniera nouvellevague, în continuare proaspătă,de a filma. Cum spunea o cronicăcitită la Berlin (cred că a lui PeterBradshaw din „The Guardian“),filmul ar fi putut fi făcut oricândîn ultimii 30�40 de ani. Filmatîntr�un foarte frumos alb�negrude elvețianul Renato Berta (și elun veteran al cinemaului euro�pean) și cu răzlețe comentarii dinoff, Le sel des larmes înfățișeazătribulațiile amoroase ale unuitânăr tâmplar din vecinătatea Pa�risului care trece de la o femeie laalta fără parcurge (aparent) un

apprentissage. Ghidat de figurarespectatului tată, interpretat deAndré Wilms (cunoscut din LeHavre, de Aki Kaurismäki), tânărulLuc (jucat de debutantul în cinemaLogan Antuofermo) seduce o tâ�nără în Paris și revine apoi la ofostă iubire din liceu, pentru a lelăsa în lacrimi pe amândouă, atuncicând se îndrăgostește de o altacare�l antrenează într�un triunghidubios. Începutul filmului, cândLuc și Jemila se îndrăgostesc înstația de autobuz, sunt frumoase șiatemporale, în mare parte datoritătalentatei Oulaya Amamra. Cine semai îndrăgostește azi în stații deautobuz, când există aplicații dedating?, se întreba un critic. Scena�riul (prea) relaxat scris de regizorîmpreună cu Jean�Claude Carrièreși Arlette Langmann dă permeabi�litate poveștii, dar o și condamnă.

Prezentat în Berlinale Special,filmul australian High Ground, deStephen Maxwell Johnson, pre�zintă un caz real legat de colonia�lismul britanic și de relația cupopulațiile indigene. Simon Baker(actor australian care joacă multîn America) interpretează rolul luiTravis, un polițist care, după o am�buscadă scăpată de sub control cese soldează cu uciderea unei fami�lii de aborigeni, salvează singurulcopil rămas în viață. Dar și un�chiul copilului supraviețuise, iar12 ani mai târziu el devine liderulunei trupe de aborigeni care atacăașezările coloniștilor pentru a�șirăzbuna morții.

Povestea nu e foarte com�plexă, deși subiectul e sensibil înAustralia, dar e atât de frumos îm�pachetată – cu imagini filmatedin dronă, imitând zborul vultu�rilor peste peisaje extraordinare,în permanență legând prin mon�tajul de imagine și sunet narațiu �nea de animalele și păsările dinjur, încât filmul e asimilat ca oconstrucție vie din care natura nupoate fi exclusă. Cam cum ar fiputut arăta Paradisul imediat dupăce a intrat Răul în el. SDC

Ieșirea trenurilor din gară, de Radu Jude și Adrian Cioflâncă

Tipografic majuscul, de Radu Jude

4ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020opinii www.suplimentuldecultura.ro

1999 a fost cel mai frumos an dinviața mea. Aveam șaisprezece aniși eram fericită. E o întâmplarefoarte prețioasă, fiind foarterară, să ai șaisprezece ani și să fii fericită.

Adevărul e că atunci când ai șais �prezece ani nu îți pasă de ce va fipeste zece, peste douăzeci, pestetreizeci, peste patruzeci de ani.Când ai șaisprezece ani, ai totul,fiindcă ești nemuritor.

Când ai șaisprezece ani, viațanu ți�a consumat încă iluziile, iarcei mai visători dintre tineri își în�găduie chiar să creadă în iubire.

Alexandru credea în iubire,iar eu credeam în cuvintele lui, nuștiam că va scrie poezii și chiardacă aș fi știut nu cred că m�ar fiinteresat.

Alte lucruri contau pentru noi:ne îmbătam cu Garrone și visam căvom trăi fericiți până la adâncibătrâneți la Paris, că vom merge înGrădinile Luxembourg, iar oame�nii se vor minuna de mersul nostru.

Făceam dragoste în felul nostruascultând albumul Vama Veche șinu aveam remușcări, aveam o tonăde viitor și nu ne imaginam că vomajunge cândva să avem dureri degenunchi și crize de bilă și cu si �guranță nu mă gândeam că voi fiacolo când Alexandru va fi coborâtîn pământ, la treizeci și nouă de ani.

Și nici măcar nu mai știu dece ne�am despărțit, cum s�a stre�curat între noi indiferența, darștiu că m�a iubit și că a urcatmunți pentru mine, că a escaladatVârful Omu doar că să îmi facă peplac și nimic nu l�ar fi oprit să ajun�gă pe Everest dacă i�aș fi ce rut�o.

Amândoi iubeam porumbeii șiîncă nu învățaserăm să ne ferimde sinceritate.

Îmi amintesc vara aceea cândîmi desena inimi pe șira spinării cuun fir de iarbă și de marea cea nea �gră, care era mizerabilă și orbitoare.

Îmi amintesc eclipsa totală desoare de pe 11 august, pe care amvăzut�o cocoțați pe un bloc depatru etaje, el a privit�o printr�unciob ars, eu prin ochelari speciali,pe care nu i�am păstrat.

Și îmi amintesc și toamnablândă care a urmat și revelionulîn care am așteptat să vedem dacăse va sfârși lumea și lumea nu s�asfârșit sau poate că nu ne�am datnoi seama.

Pe 1 ianuarie 2000 eram îm�preună și nu mai are nici o im �portanță că nu am fost pentrutot deauna împreună, ca în vechilepovești, viața nu e ca în vechilepovești, nu mai are nici o impor �tanță nici că eu am plecat și el aplecat, și timpul acela a rămaspentru totdeauna atunci.

Duc peste tot cu mine anul1999, atunci am fost fericită și Ale�xandru a fost fericit cu mine.

Am emigrat în America, m�amcăsătorit, am doi fii, am divorțat,

m�am întors din America, cresctrei pisici și fiii mei devin bă ie �țandri, fumez aceleași țigări caatunci și mă gândesc dacă undeva,într�un alt univers, anul 1999 încăexistă și suntem toți cum am fostatunci și părul său e încă lung șizâmbetul meu e sincer și n�amajuns încă resurse umane.

Când ai șaisprezece ani știică, dacă nu trăiești totul, nu tră �iești nimic și de aceea realitatea,măruntă cum e realitatea, terănește, te doare, te înnebunește,apoi începem să uităm acest ade�văr elementar și să ne mulțumimcu tot mai puțin, iar în cele dinurmă ne ajunge să supraviețuim.

Alexandru era altfel, el nuavea cum să uite acest adevăr ele�mentar, linia vieții din palma sastângă se întrerupea deodată –vezi, voi muri tânăr, dar pânăatunci mai e. Iar eu îi spuneam sătermine cu prostiile, chiar dacăștiam că are dreptate. Oamenii aumereu dreptate cu privire lamoartea lor, toți știm greutatea deplumb a sângelui nostru.

Și, ca să nu mai spunem ni mic,am privit amândoi la luna spânzu�rată într�un colț îndepărtat de cer.Și nici măcar nu mi�a spus că are

de gând să devină nemuritor îna �inte, și poate că nici nu era nevoie.

Și unde e anul 1999 acum,unde sunt ochii lui și ochii meiunde sunt? Răsfoiesc un album cufotografii în culori tot mai palide șinu vreau să mă vadă fiii mei me�lancolică, chiar dacă nu mă simtvinovată că acela a fost cel mai fru�mos an din viața mea, că am avutșaisprezece ani și am fost fericită șinici măcar ei nu mi�au umplutinima ca prima mea iubire.

Pe atunci desenam mult, înschițele mele mereu apărea undrum care ducea la un castel, darnu era nimeni pe drumul acela, unfel de absență pe care, de fapt, ni�ciodată n�am știut cum să o schițez.

Demult nu mai cred în Dum�nezeu, dar îmi place să cred în miracole, îmi place să cred că Ale� xandru e acum vânt și a găsit dru�mul înapoi către anul 1999 șirătăcește cu noi prin munți, totmai sus, și pe mare, tot mai de�parte, și pe străzile din Parisul vi�selor noastre neîmplinite.

1999 a fost cel mai frumos andin viața mea. Aveam șaisprezeceani și eram fericită – și aceasta e toată povestea care merită să rămână. SDC

ANDREI CRĂCIUNCULEGĂTORUL DE HARFE

1999: povestea

Un scriitor trece noaptea pe unpod, vede un tip care sepregătește să se arunce în apă și începe să strige la el: „Stai!Oprește�te!“.

Tipul zice: „degeaba, pentru mine,viața nu mai are nimic de oferit!“.Scriitorul zice „imposibil, nu exis �tă om pentru care literatura să nufie o sursă de bucurie... de pace in�terioară, o punte de comunicarecare face prieteni din doi străini“.

Celălalt zice: „adevărul e că n�ammai avut de ani întregi timp pen�tru cărți, dar da, recunosc că pevremuri tare�mi mai plăcea și miesă citesc...“. „Vezi, ca și mie... ce ci�teai, clasici sau literatură mo�dernă?“ „Păi... sincer, mai multliteratură modernă.“ „Ca și mine!Și ce�ți plăcea mai mult, scriitorieuropeni sau americani?“ „Euro�peni, europeni.“ „Și mie la fel!Școala britanică, germană sau ceafranceză?“ „Cea germană!“ „Și mietot așa – cea din Germania, saucea de expresie germană, așa, îngeneral, știu eu, Handke în Aus�tria, Max Frisch în Elveția?“ „Nu,nu, cea din Germania“ „Exact, teînțeleg perfect, pentru mine totnemții sunt cei mai buni! Și îțiplăceau autori din fosta RFG saudin RDG?“ „Aici e mai complicat,pentru că scriitorul meu preferate Günter Grass, dar cu trilogia aia

despre Danzig, care azi e în Polo�nia...“ „Nu se poate, asta e chiarculmea! Günter Grass e și scriito�rul meu preferat! Și dintre roma�nele lui despre Danzig care�țiplăcea cel mai mult, Toba de tini�chea sau Ani de câine?“ „Ani decâine!“ „Mori, nenorocitule!“ zicescriitorul și�l împinge în apă.

Această glumă sinistră, pecare am calchiat�o după un bancpostmodern (având ca obiect oaltă profesie) trebuie luată ca uncomentariu fără umor asupraunui fenomen bizar în lumea lite�rară – anume sectarismul. Cevreau să descriu este situația pa�radoxală în care ai în comun cuniște oameni lucrurile cele maidragi și cele mai profunde – lu�cruri care în ochii celorlalți, aistrăinilor, te pot chiar condamnasau separa de lume – și totuși tecerți cu acești oameni și te înde�părtezi de ei pentru fleacuri. E cași cum ai reușit să ajungi cu câțivanobili camarazi în situația de aapăsa pe un buton ca să salvezi întreaga umanitate, dar acum nu puteți cădea de acord degetul

cui va apăsa pe buton.Doi scriitori mari, care și�au

dedicat viața cărților, care și�aufăcut creierii praf lucrând la ceamai mare intensitate, care au oexperiență comună a unor lucruricât de cât abisale, recluziunea,metanoia prin cuvinte, iubirea șideznădejdea din povești, par ca�pabili să nu�și mai vorbească pen�tru că unul din ei a fost văzutconsumând mici cu muștar saupentru că unul are o părere dife�rită în problema timbrului literarsau pentru că unuia din ei îi placeun terț scriitor, iar celuilalt nu.Ceva asemănător mi se pare că seîntâmplă când doi oameni au încomun credința fermă în înviereși mântuire și paradis, și totuși sedușmănesc pentru că au altă opi�nie despre lungimea mânecuțelorarhiereului. Sau – știu că nu e pa�ralela cea mai potrivită – cânddoi oameni pentru care viața e or�ganizată în jurul experienței ex�traordinare a stadionului, pentrucare frumusețea fotbalului e răs�punzătoare de o bună parte din bu�curia vieții, se dușmănesc pentru că

unul e din Madrid și celălalt e dinBarcelona.

Cred că totuși că, în adânculsufletului, doi mari scriitori nu�șipot pierde admirația pe care fie�care din ei o are pentru celălalt.Sectarismul e, până la urmă, doaral trepădușilor. Iar din gluma li�vrescă de la început poate că tre�buie luat altceva, mai generos –faptul că un om care a iubit cărțilele poate dedica cinci minute detaifas chiar și într�o împrejuraretragică. SDC

CĂTĂLIN PAVELCÂTEVA PÂNZE SUS

Știri la zi din actualitatea culturală și articolele ediţiei pe

www.suplimentuldecultura.ro

Sectarism

Știu că limba se schimbă, că numai vorbim româna care se vorbeaacum o sută de ani și nici mă car pecea care se vorbea acum douăzecide ani, dar tot mă crispez când audcâte o inovație lingvistică sucită,care ia avânt și prinde rădăcini în vorbirea curentă.

Și nu�s vreun purist, vorbesc șiscriu și eu cu englezismele de ri�goare, așa cum în urmă cu o sută deani se vorbea și se scria cu franțu �zismele de rigoare – dar am, presu�pun, idiosincraziile mele lexicale și,ca să nu mă acuz singur de conser�vatorism, încerc să mi le justific, casă�mi salvez imaginea (save face).

De exemplu, mă râcâie laurechi sintagma „piele ecologică“.Nu că n�aș ști ce înseamnă, ci dincauza absurdității ei vădite. Cumadică piele ecologică? Materialulăsta îl găsești de obicei pus înopoziție cu pielea naturală, care,din câte se înțelege de aici, nu e

ecologică, animalele nu au pieleecologică, ci altfel, nu știu cum,poate poluantă, poate generatoarede schimbări climatice, poate c�arfi mai bine să scăpăm de ele. Așa �dar, trăiască pielea ecologică. Caree de fapt un material sintetic, așacă parcă forțăm un pic sensul cu�vântului „ecologic“. În același fel,am putea numi margarina „untecologic“, mașinile cu motor pebenzină/motorină „cai ecologici“,gazonul sintetic – „iarbă ecologică“,spre deosebire de iarba naturală,

ne�ecologică. Dar adevărul e căpielea ecologică nu e deloc ecolo�gică. Și, ca să fiu chițibușar până lacapăt, nici piele nu e. E un fel dedenumire comercială care își areoriginea în mentalul de tip orwel�lian, cel cu „Războiul este pace, li�bertatea este sclavie“. Noroc că eun orwellianism benign.

În schimb, nu am înțeles ni�ciodată ce înseamnă și cum sefolosește în limba română adjec�tivul/ adverbul „proactiv“. Azi omulțime de oameni sunt proactiviși CV�urile de angajare duduie deproactivitate. Toți au atitudiniproactive, se simt proactivi, îi ca�racterizează spiritul proactiv. Darce�o fi abilitatea asta zău că nu m�am lămurit. În Marele Dicționarde Neologisme (2000) este defi�nită așa: „care are efect asupraaltui lucru“. În engleză însă are unsens mai dinamic, mai apetisant:„care acționează în avans pentrua preîntâmpina sau soluționa o

dificultate anticipată“. Oricum arfi, tot nu se potrivește nicidecumla contexte. La prima vedere, s�ardescifra mai degrabă conformunor stereotipuri locale: proactiveste cel care e de acord cu cei caresunt activi, dar asta nu înseamnăneapărat că vrea să li se alăture. Leva aplauda întotdeauna de pemargine, proactiv, activitatea loractivă. Și�apoi cuvântul sună bine,e corporatist, e proactiv, e păcat sănu�l folosești în ziua de azi.

Nu știu ce să zic despre expre�siile construite cu „e despre...“, careîn limbajul activist de astăzi parcăși�au pierdut firescul. Odinioară zi�ceam „Cântecul ăsta e despre flori“.Azi zicem despre nu știu ce proiectsocial sau plan personal de viață că„e despre“ excluziune, „e despre“alegeri, „e despre“ cum se face nuștiu ce. Un slogan comercial spunecă lumea companiei implicate „edespre oameni“. Lumea e despreoa meni. Bravo, așa să și rămână.

Nici construcțiile cu „iubescsă...“ nu mai sunt ce�au fost, atâtacât au fost. Azi oamenii iubesc săfacă shopping, iubesc să sociali�zeze (de fapt socializează ca să iu�bească, dar sunt eu cârcotaș),iubesc să mănânce spaghetele nuștiu care, iubesc să se spele. Odi�nioară doar le plăceau lucrurileastea, dar de�acum se trăiește maiintens, mai extatic, totul e iubire.Iubim să facem cumpărături, iu �bim să ieșim la grătare și iubim săluăm credite cu dobânzi mici. Iu�birea e o taină foarte mare.

În fine, zilele trecute am auzitpe tramvai o discuție între douădoamne. După subiectele pe carele comentau, mi�am dat seama căsunt profesoare – și încă foartededicate profesiei lor. Numai cădin toată discuția lor serioasă miemi�a rămas în minte doar o între�bare rostită de una dintre ele cuun aer grav: „Dar cu bulingul cefacem?“. Mi�au trebuit câteva se�cunde până să pricep, fiindcă, ori�cât de greu ar fi de tradus terme�nul ăsta păcătos, dacă îl adapteziașa la limba română, sună mai fri�vol decât e cazul. Așadar, cu bu�lingul ce facem? SDC

5ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 opinii

www.suplimentuldecultura.ro

RADU PAVEL GHEOROMÂNII E DEŞTEPŢI

Dar cu bulingul ce facem?

Vremuri tare interesante în poli�tica românească. PNL a abando�nat linia logicii, alegând o caleciudată, care mai devreme saumai târziu îi va crea probleme cuduiumul. Pentru că vine și mo�mentul decontului. Mai devremedecât își închipuie LudovicOrban sau Costel Alexe.

După surprinzătoarea piruetă dela Iași cu anunțata înrolare a luiMihai Chirica, PNL ia o decizie laBucurești care la prima vederepare corectă. Îl susține pe NicușorDan la Primăria Capitalei. Fărăîndoială că asistăm la o loviturăde maestru pusă la cale de Ludo�vic Orban. Mutarea vine la scurttimp după pierderea postului depremier și îi pică mănușă lideru�lui PNL. Dacă privim însă atent decizia liberalilor, nu așa se procedea�ză dacă ai intenții serioase, sănă�toase și corecte în privința uneialianțe mai largi la primărie. Muta�rea sună a provocare pentru AlianțaUSR�PLUS, cele două partide fiindîncă într�o procedură greoaie pentru desemnarea candidatului

comun la București. Liberalii s�augândit să�i ajute, punându�l peVlad Voiculescu într�o situațieimposibilă. Dacă PLUS îl refuză peNicușor Dan, atunci partidul luiDacian Cioloș va fi acuzat că eGică Contra în alianța anti�Firea.Oricum, liberalii pleacă din startcu un avantaj în negocierile cualiații USR�PLUS și PMP pentruprimăriile de sector. E de remar�cat și incoerența manifestată deBarna și Cioloș, care au tot amâ�nat decizia până le�au suflat libe�ralii candidatul.

Dacă PNL a jucat până laurmă cartea corectă la București,la Iași decizia susținerii lui MihaiChirica rămâne de neînțeles pen�tru electoratul de dreapta dinmunicipiu.

Mai țineți minte momentuldespărțirii lui Chirica de Drag�nea? Edilul ieșean jura credințăveșnică social�democrației, pen�tru ca doi ani mai târziu să�l ve �dem la braț cu liberalii. Ce s�aîntâmplat între timp? Nimic spec�taculos, doar că PNL are toate șan �sele să rămână la guvernare după

alegerile viitoare, iar partidul con�duce detașat în sondajele de opi�nie. Iar independentul Chirica s�areorientat. Pentru că are nevoie desprijinul unui partid puternic.

Cum pot însă liberalii să înro�leze un om pe care l�au atacatconstant timp de patru ani? Sim�plu. Atacurile au venit dinspre fi�liala municipală condusă de Ma� rius Bodea, în timp ce orga ni zațiajudețeană condusă de CostelAlexe și�a văzut liniștită de treabaei, trimițându�și din timp oameniiîn posturi cheie din primăria Iași.Un blat odios, la fel ca în vremealui Relu Fenechiu. Nici azi filialan�a scăpat de eticheta Fenechiu,însă pare că nu contează. La PNLIași principiile trec prin stomac.

Meciul de la primăria Iașipare jucat. E adevărat că mutarea

a stârnit ceva valuri în târg, dargreu de crezut că vom asista la răs�turnări peste noapte. Ar fi cevașanse dacă USR, PLUS, aripa curatădin PNL partidul cu autostrada arface front comun. Dar cine să�i punăla masă pe oamenii ăștia?

Aducerea lui Chirica în PNL redesenează harta politică locală.Chirica va pierde votanții PSD, iarliberalii vor pierde masiv votul oa�menilor de dreapta. Ce va ieși de aiciși cât de mari sunt cele două feliivom afla la alegerile locale din iunie.

Revenind la PNL și la joculduplicitar făcut la nivel naționalse mai impune o precizare. Toatăprecipitarea din ultimele săptă�mâni cu racolări de parlamentariși primari va avea efecte negativepe termen mediu și lung. Cum vaarăta PNL Iași cu Mihai Chirica laconducerea filialei? Sau care va fiatmosfera în organizațiile careatrag parlamentari de la ALDE sauPSD? Care este mesajul pe carepartidul îl transmite propriilormembri? Că nu contează ce faci

patru ani, pentru că vine condu�cerea PNL și schimbă întreg jocul.

La fel au procedat și LiviuDragnea sau Victor Ponta cu PSD.Amintiți�vă de celebra ordonanță55, care a mutat 500 de primari li�berali la PSD înainte de prezi den �țialele din 2014. La ce i�a ajutat luiVictor Ponta? PSD a pierdut atunciCotroceniul, la fel cum social�democrații au pierdut anul trecutguvernarea după ce au scos incre�dibilul scor de 46 la sută în 2016.Mutările în forță au efect doar petermen scurt. La un moment dat,va apune și steaua lui Klaus Io�hannis, iar președintele nu va maiputea tracta partidul, oricât și�ardori acest lucru. Va veni și decon�tul guvernării, iar pentru PNL nuva mai fi de folos nici Chirica.Cum nu vor mai conta nici prima�rii luați cu japca și nici parlamen�tarii traseiști. Toți aceștia vor pă� răsi primii corabia. SDC

FLORIN GHEŢĂUVAGONUL CU VORBE

Aducerea lui Chirica în PNL redese-nează harta politică locală. Chirica vapierde votanţii PSD, iar liberalii vor pier -de masiv votul oamenilor de dreapta.

PNL o ia pe urmele PSD

6ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020muzică www.suplimentuldecultura.ro

Classix 2020 la Iași. Jurnal de festival într-o cronică muzicalăFinal de Classix la Iași, un festivalcameral ale cărui ecouri muzi�cale vor rezona pentru mult timpîn memoria afectivă a melomani�lor. O reușită în primul rând mu�zicală, cu o atmosferă caldă și unvizual prietenos, atât la nivelulpromovării, cât mai ales prin ilu�minarea inteligentă a sălilor deconcert, de la Catedrala Catolicăla spațiile Palatului Culturii șiNaționalul ieșean, cu un publicavizat și generos. Classix a fost uneveniment elegant și de succes,care obligă la continuitate echipace a făcut posibilă un astfel de ex�periment la Iași. Seri cu muzicide neuitat, dar și ceva dezamă�giri, aplauze încântate, ecourielogioase în toată presă și unmare prag de așteptări pentruediția/ edițiile viitoare. O cronicăpe scurt, despre recitalurile pri�mei ediții Classix.

16 februarie: Uman și Divin, Catedrala catolică Sfânta

Fecioară Maria Regină

Superb recitalul uvertură cuDragoș Andrei Cantea, pianist șidirector artistic al Classix 2020,într�un program Pärt�Janacek�Bach�Beethoven, prefațat de sur�priza neanunțată a unui emoțio�nant Carillon nocturne enescian.Premiera istorică a unui recitalîntr�o catedrală din Iași va ră�mâne în memoria celor o mie deoameni prezenți, absorbiți de di�namica pasionantelor desfășurărisonore. Volumul arhitectural șiacustic intimidant e îmblânzit – oaltă premieră pentru Iași – deproiecțiile vizuale pe cupola cate�dralei și, în special, de pianisticalui Dragoș Andrei Cantea, intros�pectivă încă din Für Alina de ArvoPärt, cu testul implicării emoțio �nale din În cețuri de Leoš Janáčekabsolvit fără emoții. Tușeul său eluminos, cu frază delicată, fără

exagerări rapsodice și o demni�tate fără compromis a narativuluide jurnal intim. În Chaccona deBach emoția atinge cote paroxis�tice, tempoul așezat și trăirea fre�netică a fiecărei fraze trimit laorga bachiană, la Dumnezeu șideșertăciunile lumii noastre. Ul�tima sonată beethoveniană, Nr. 32în do minor op. 111, descătușeazăultimele rezerve, cele fizice, cu otehnică impresionantă, și cele aleunei concentrări serene, de su�perbă profunzime. Ce pianist eDragoș Andrei, tânărul de doar 27de ani! Classix își începea aven�tura cum nu se putea mai bine.

17 februarie: Concertul romantic, Sala „Henri

Coandă“, Palatul Culturii

Incadescent, ca efluviile eterneale iubirii, programul romanticsusținut de tinerii interpreți San�dra Lied�Haga, violoncel (Norve�gia), și Victor Lim, pian (MareaBritanie), a continuat la cota înaltăa recitalului de deschidere. Me�morabilă interpretarea sonatei deRahmaninov, lucrare de greutatea repertoriului violoncelistic, încare Sandra Lied�Haga a demons�trat o virtuozitate emoțio nală deimpresionantă bogăție coloristică,cu o parte a III�a andante pe careauditoriul nu o va uita prea re�pede. Tehnica celistei e superbă,cu sunet amplu, puternic și binevocalizat, Victor Lim e un acompa�niator rafinat, atent și generos, cuvolume bine dozate, cu o susținereimpresionantă a frazei și a violon�celului solist. Dialogul celor doi e

încântător din încă din prima par �te: Fantasiestucke op. 73 de Schu�mann și Sonata în La Major op. 13de Fauré, lucrări interpretate cuprospețime radioasă, de o tinerețeexuberantă. Mi�ar plăcea mult să orevăd la Iași ediția viitoare pe San�dra, o interpretă despre care vommai auzi, cu siguranță.

18 februarie: Armoniinordice, Casa Balș

Dezamăgitor, mai ales că era unuldintre cele mai așteptate recita�luri din Classix, prin prisma nu�melui Trondheime Solisten, pres �tigios ansamblu cameral distinschiar la finalul lui 2019 cu unmult râvnit Grammy. Cei patruinstrumentiști membri ai exce�lentei formații norvegiene nu s�auridicat la nivelul așteptărilor, de�ziluzia fiind cu atât mai mare cucât repertoriul exclusiv norvegianar fi trebuit să le fie foarte la înde�mână. Nu s�au acordat nici unadintre cele trei condiții esențialecare fac să funcționeze un cvartet:dozajul cameral, stăpânirea re�pertoriului și repetiții suficiente.Se întâmplă și la case mai mari,lecția care trebuie învățată de or�ganizatori e cea cu pomul lăudatcare trebuie întotdeauna previ�zionat. Dacă lucrurile n�au statdeloc bine în Grieg�ul introduc�tiv, interpreții și�au mai revenitpe cvartetul contemporanului Al�fred Janson, pentru ca ultima lu�crare, Cvartetul în la minor alromanticului Johan Svendsen, unopus facil de tinerețe, să sune chiaracceptabil. Plus bisul, o prelucrare

pe teme folclorice scandinave, cea spălat mai toate neajunsurilepentru auditoriul care a aplaudatcu largă generozitatea prestațianorvegienilor din Trondheim.

19 februarie: Clasic sau fantastic? Foaierul

Palatul Culturii

Încântător recitalul cvartetuluifeminin Selini, cu atât mai revigo�rant după seara precedentă, într�unprogram Beethoven�Ulmann�Men�delssohn, cu o interpretare deforță, rafinament și precizie a do�zajului. Impresionantă energiacelor patru fete – Nadia și Liu�ba Kalmîkova (Norvegia�Rusia), Loredana Apetrei (România) șiLoukia Loulaki (Grecia). Un emo� ționant Beethoven Serioso, un tulburător Cvartet nr. 3 de ViktorUlmann, compozitor mort la Ausch�witz în 1943, și un ravisant Mendel�ssohn, Cvartetul nr. 6 în fa minor,op. 80. Atmosfera de poveste dinfoaierul Palatului Culturii a fostemoționantă, n�am mai auzit demult o asemenea presta ție live înRomânia, de la recitalul cvartetuluiBelcea în Festivalul „George Enes �cu“. În acea seară audiența Classixa respirat la Iași atmosfera rare�fiată a marilor interpretări. Jos pă�lăria, Selini Quartet!

20 februarie: Visul american,Aula BCU

Electrizant recitalul la două pianecu muzici Gershwin�Bernstein, aldoilea moment cu Dragoș AndreiCantea în scenă, alături de tânără

Valeria Lapșin, o altă minunatăpianistă, formată la Iași la clasaprofesoarei Ioana Stănescu, carestudiază astăzi la Freiburg. Sono �rități seducătoare, ritmuri moto�rii, o foarte bună coordonare înfrazarea tematică și o culoare fas�cinantă – da, două piane pot colorasuperb spectrul timbral când evorba de jazz și musical, ceea ce Va�leria și Dragoș au reușit de minuneîn aula Bibliotecii Centrale Univer�sitare, în ciuda faptului că unul din�tre piane a sunat ușor strident – ceaventură să ai un acordor la Iași!Aplauze euforice pe final, la bisulcu celebrul Summertime, un alt re�cital de poveste pe care îl vom țineminte multă vreme.

21 februarie: Concertulevreiesc, Aula BCU

A fost singurul recital de la caream lipsit, notez doar reacțiile maimult decât încântate ale muzicie�nilor prezenți în sală și două pri �me audiții românești, în două par� tituri de compozitori israelienicontemporani, interpretate de doiieșeni: foarte talentatul pianistDaniel Dascălu și excelentul cla�rinetist Daniel Paicu. De notat șipartiturile de Prokofiev�Șostako �vici, doi mari ruși, din păcate rarcântați în România.

22 februarie: Clasicul trans-figurat, Teatrul Naţional

Ezitant, din nou probleme de coe �rență a ansamblului care nu s�asudat îndeajuns, mai ales în sex�tetul Noapte transfigurată de Ar�nold Schoenberg, prima parte arecitalului final. Iar dacă octetulrezultat din îmbinarea cvartetu�lui soliștilor din Trondheim (cu oaltă vioara I) și cvartetul Selini a sunat mult mai bine în Octetulop. 20 de Mendelssohn, rămâne șipentru acest concert de gală odoză consistentă de insatisfacție.

Acesta a fost Classix Festival,ediția I, o cronică muzicală de fes�tival, pe repede înainte. Felicităriorganizatorilor, așteptăm ediția2021! SDC

CĂTĂLIN SAVARUBATO. RUBRICA DE CLASICĂ

© A

ndre

i Po

pa

„The

Po

pe“

© A

ndre

i Po

pa

„The

Po

pe“

A revenit la Sala Teatru la cub, unspațiu generos ca posibilități, uti�lizând acum picturalul ca formulăși jocul coral�individual ca soluțiedramaturgică. Sunt trăsături careau evidențiat și alte montări alesale și care l�au impus ca un pri�ceput constructor de metaforeplastice ce eliberează lirism.

Materialul dramatic provinedin volumul omonim de debut edi�torial al lui Radu Tudoran (1940),„întocmit din schițe, povestiri și nu�vele, scrise ocazional sau extrasedin manuscrise mai vechi“, con�form confesiunilor scriitorului.

Scenariul l�a confecționatRadu Afrim chiar în timpul repe �tițiilor, oarecum „după materialulclientului“, adică după potențialulactrițelor din distribuție, uneledintre ele încă studente (DianaVieru, Ioana Buta, Mara Lucaci,Diana Amitroaie, Ioana Acio bă �niței) prinzând minunata șansăprofesională de a lucra cu un ex�pert al scenei. Selectarea lor a pre�cedat definitivarea textului, prin� tre calitățile urmărite la audiție –se vede cu ochiul liber – fiindînfățișarea ieșind din standarde,alura, calitățile vocale și latențeleinterpretative.

Nenorocul și drama femeilordintr�o așezare condamnată lapauperitate sunt extrase episodicdin proza lui Tudoran și încapsu�late într�o estetică teatrală de tipfotografic, ca într�un album ani�mat. Picturalitatea intenționată egenerată de still�uri studiate și ta�blouri concepute după regulilecompozițiilor plastice.

NUANȚELE DE GRI ȘI BEJACOMPANIAZĂ SUFERINȚA

Scenografic (Cosmin Florea acâștigat multă experiență în raportcu alte proiecte, dublând fericitfantezia cu știința de a în sufleți unperimetru și de a transforma undecor într�un personaj tăcut, daractiv), întregul e imaginat ca izvorde vizualitate, compartimentândareale deschise complet privirii șizone ce se deschid doar pe mo�mente și sunt modelate ca ilus �trații cu oameni, obiecte, culoare șilumină. Partea centrală e o ușădublă care ascunde/ dezvăluie unfundal de expunere cine�fotogra�fică, o canava pe care se „pictează“cadre înrămate de secvențialitateadramaturgică.

Cromatic, nuanțele de gri șibej acompaniază suferința, accep�tarea și melancolia locuitoareloracestui capăt de lume, unde să�răcia le obligă la compromisuri capitale: vinderea trupului înschimbul supraviețuirii. E o temăstrăveche ce nu va fi eradicatăprea curând, poate niciodată, oindustrie înfloritoare și în tim�puri recente.

Intervenția monologată șidialogurile în grupuri de două�trei personaje sunt tipurile de na�rativitate scenică folosite, caremută povestea din literar în tea�tral și decupează individualitățidin grup. Rubensiana Diana Vieruare carismă, i se potrivesc meca�nismele umorului amar, e ludicăși cu certe calități muzicale. Afrimi�a camuflat accentul basarabean,deranjant în alt context, înglo�bându�l în trăsăturile Marusiei,fata comercianților de „peștezvântat“, un personaj care captu�rează atenția prin pitoresc. DianaRoman (Dăruța) s�a ocupat dearanjamentele muzicale (univer�sul sonor e tot al lui Radu Afrim),intervine vocal și instrumental,are și partitură de vorbe și face otreabă temeinică în fiecare dintreaceste posturi.

IN ULTIMA TREIMESPECTACOLUL SE DILATĂ

Pușa Darie (Mamocica) e protec�toarea acestor năpăstuite căroraviața nu le dă nici o șansă, actrițaarmând arsenalul de resurse crea�toare alimentat pe de o parte, detalent, pe de altă parte, de practicascenică. În Mura, Ada Lupu recurgela naturalețe în sui ta de atitudinicărora le dă perfectă credibilitate:naivitate, speranță, disperare, ma�nipulare. Partea masculină adistribuției (Cosmin Maxim, IonuțCornilă, Dumitru Năstrușnicu)are în sarcină să fie elementul desprijin interpretativ al actrițelor,ceea ce și face. Bine.

Muzica e continuă – compi �lație, etno�pop, prelucrare a unormelodii populare, în songuri co�lective ori solistice, și ele un ele�ment recurent în spectacolele luiAfrim. I se asociază în dinamicaansamblului mișcarea scenică/coregrafia (nu apare nicăierimenționat cine s�a ocupat de ea).

Complet de neînțeles, în ul�tima treime spectacolul se dilată,părăsind formatul și tempoul depână atunci. Unul dintre perso�naje, Mura, monopolizează nejus�tificat dramaturgic prim�planul,alterând cadența, dând senzațiade redundanță, lungind inutil.Efectul imediat e vulnerabilizareaunei montări ce avea până atuncitoate atuurile să fie nemaipome�nită. Expandarea ultimelor mo�mente nu servește spectacolului,e ca un ocol inutil, istovitor pen�tru privitor, în logica scenică și înfirescul receptării fiind pregăti�rea finalului. Pe care doar îlamână, neadăugând nici un pluscreației, ba diminuându�i impac�tul afectiv.

Dimensiunea politică, o preo�cupare evidentă în ultimele spec�tacole ale lui Radu Afrim, e subtildifuzată în Orașul cu fete săraceîntr�o poezie teatrală care cuce �rește retina, provoacă mintea șitopește sufletul spectatorilor. Em�patia artistului cu vicisitudinilece vin din preconcepțiile legate derostul în lume al „genului slab“ eînvăluită într�o frumusețe demare sensibilitate. Creația aceas �ta e o experiență transformativăpentru toți privitorii. SDC

7ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 teatru

www.suplimentuldecultura.ro

ION BARBUPINACOTECA DIN PETRILA

Orașul cu fete sărace,împliniri și vulnerabilități

OLTIȚA CÎNTECDATUL ÎN SPECTACOL

Cea mai recentă creație a lui Radu Afrim reconfirmăcapacitatea particulară a regizorului de-a realiza meta -fore scenice. Splendoarea vizuală e principala calitate a producției Orașul cu fete sărace, pe care a semnat-opentru Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași.

8ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020interviuwww.suplimentuldecultura.ro

ELI BĂDICĂ

Lionel Duroy s�a născut în 1949 laBizerte, în Tunisia, și a avut di�verse slujbe – cum ar fi curier saumeșter – înainte de a lucra ca re�porter și a deveni cunoscut ca jur�nalist de război. Primul său ro� man, Priez pour nous (1990), afost primit entuziast și a fost șiecranizat. După acesta, Duroy s�adedicat exclusiv scrisului. A cola�borat la scrierea multor biografiiale unor personalități artisticefranceze, semnând alături deacestea (Nicolas Vanier, SylvieVartan, Mireille Darc ș.a.m.d.). Apublicat, până în prezent, pestecincisprezece romane, pentru carea primit de�a lungul timpului nu�meroase premii. În 2019, scriito�rului francez i�a apărut încă unvolum, intitulat Nous étions néspour être heureux (Ne naștempentru a fi fericiți).

L�am cunoscut pe Lionel Du �roy în timpul celei de�a VII�aediții a Festivalului Internaționalde la Iași (FILIT), în octombrie2019. E un vorbitor șarmant, em�patic, cald, care știe cum să�și ținăaudiența captivă și surprinde prinprofesionalismul său (un exemplugrăitor ar fi că, deși aproape că�șipierduse vocea, nu a renunțat lanici unul dintre interviurile pecare le avea programate și nici nu

am simțit vreo clipă că este iritatdin cauza acestui disconfort). Și, ca�tegoric, are ce povesti, are ce trans�mite ascultătorilor și cititorilor săi – sper că veți considera acelașilucru după lectura dialogului nos�tru, dialog înlesnit de traducătoa�rea sa, Simona Modreanu, căreia îimulțumesc pe această cale.

Care a fost prima dumneavoas-tră reacție când ați început săcitiți jurnalul lui Mihail Seba-stian? Ce știați despre el în mo-mentul de dinaintea lecturii?

Știam destul de puține lucruridespre Mihail Sebastian, aproapenimic. Am dat din întâmplarepeste acest jurnal, în librăria meapreferată din Paris – cum pare căse întâmplă întotdeauna când daupeste un autor care devine impor�tant pentru mine –, am început să�lcitesc și a fost o reve lație, o realădescoperire literară. După aceea, i�am citit toată opera. Parcă unduh anume m�a făcut să dau pestejurnalul lui, căci, chiar în timp ce�l citeam, în mintea mea a începutsă se contureze cartea pe careaveam s�o scriu, Eugenia. Și, cumva,am ajuns să cred că atunci cândam scris romanul am fost însoțitmereu de Mihail Sebastian.

Ați afirmat la un moment dat căați citit cartea lui Malaparte, Ka-putt, pe la vârsta de 28 de ani șică, de atunci, ați devenit pasionat

INTERVIU CU SCRIITORUL FRANCEZ LIONEL DUROY

„Ce e interesant la viațăe să ți-o inventezi“Scriitorul și jurnalistul francez Lionel Duroy a atras atenția publiculuiromân prin ficțiunea sa istorică Eugenia, publicată în original în 2018la Julliard și tradusă la noi anul trecut la Humanitas (în colecțiaRaftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Si-monei Modreanu). Volumul îl are ca protagonist pe Mihail Sebastian(de altfel, jurnalul acestuia pare să fi fost sursa principală deinspirație), care are o relație amoroasă cu eroina fictivă al căreiprenume dă și titlul romanului. Firește, acțiunea este plasată înRomânia anilor 1930-1940, iar printre personajele episodice senumără și alte personalități culturale ale vremii respective, cum

ar fi Ionescu, Eliade sau Cioran. Cartea este bine documentată – chiar și pe teren, Duroy a făcut câteva vizite la Iași pentru a cercetaarhivele, a cunoaște orașul și oamenii, a vorbi cu ei despre ororilepogromului de la Iași – și e interesant să descoperi o perspectivă dinexterior asupra unor evenimente crude din istoria noastră recentă.Chiar dacă, din punctul meu de vedere, dai peste câteva stângăcii (istorice și narative), Eugenia poate fi o lectură plăcută – și potențialinstructivă pentru cei care nu sunt familiarizați cu perioada aceastaori, de ce nu?, cu scriitorul Mihail Sebastian. În Franța, cartea a fostextrem de bine receptată, iar în 2019 a primit și Premiul Anaïs Nin.

© D

anie

l Ang

hele

scu

9ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 interviu

www.suplimentuldecultura.ro

de ceea ce s-a întâmplat în Ro-mânia în anii ’30-’40. Și totuși ațidebutat douăzeci de ani mai târ-ziu, iar peste alți douăzeci ațiscris despre acea perioadă înEugenia. Care a fost motivulpentru toată această amânare,

să spunem?

De fapt, istoria face cărțile, nu evorba de amânări sau întârzieri.

Descoperirea lui Malaparte afost esențială în viața mea de jur�nalist și de scriitor, mai ales cândinvestigam criminalii de războidin Iugoslavia. Grație lui amînțeles că prima ta îndatorire cajurnalist (și ca scriitor, de altfel) esă asculți oamenii, nu să�i contra�zici, să�i lași să vorbească. Și astapentru că nu contează absolutdeloc punctul de vedere al jurna�listului. Un jurnalist, ca și un scrii�tor, se află acolo pentru a scoateceva de la oamenii pe care îi inter�vievează, nu pentru a se impune,pentru a�și etala opiniile. Mulțiani după ce l�am descoperit peMalaparte, când mă aflam în Iu�goslavia ca jurnalist de război șiapoi când mă documentam pen�tru cartea mea L’hiver des hom�mes (Iarna bărbaților, Julliard,2012), am petrecut săptămâni în�tregi vorbind cu cei care erau cer �cetați sau căutați pentru crime derăzboi, fără a�mi exprima vreo�dată punctul de vedere.

Am spus că istoria este ceacare scrie romanul pentru căatunci când mă gândeam să scriuEugenia, în momentul în care Eu�ropa începuse să se desfacă cum �va, mi�am dat seama că trebuie sămerg spre perioada dintre celedouă războaie și mai ales spre pe�rioada din anii ’30 pentru a găsioriginea acelor discursuri de urăși de neînțelegere care aveau săconducă la situația de acum.

Cred că jurnaliștii și roman�cierii se hrănesc din aerul timpu�lui lor. Nu scrii din întâmplare.Acum 30 de ani, de exemplu, nucred că aș fi scris Eugenia, Europaera bine, primea imigranți, se cre�dea că antisemitismul dispăruse;era o perioadă când eram foartefericit. Și apoi, dintr�odată, visulacesta de Europă primitoare a în�ceput să se spulbere. Romanelenu vin nici ele din întâmplare. Amscris Eugenia tocmai pentru că lu�crurile nu mergeau și nu mergnici astăzi spre bine.

Spuneați într-un interviu că nuvă faceți un plan al cărții pe careurmează să o scrieți. Așa că bă-nuiesc că aveți cu atât mai multșanse să vă uimească ceva întimpul procesului creativ. Care

e cel mai surprinzător lucru în-spre care v-a dus povestea?

Da, nu am nici un plan când scriu.M�am întors de la Iași la Paris înianuarie 2017. Aveam sentimentulcă sunt încărcat ca o baterie demașină, dar nu știam absolutdeloc cum aveam să încep cartea.Gestația, însă, era acolo. Și abiaașteptam să mă apuc de scris.Cred că nu scrii cu adevărat unroman dacă nu ești cel puțin la felde surprins ca cititorul atuncicând îl va citi. De altfel, surpriza șicuriozitatea sunt cele care mă facsă urc în birou în fiecare dimi �neață, ca să mai scriu o pagină. Îmiscriu foarte încet romanele, nu potscrie mai mult de o pagină pe zi –deci chiar am nevoie de 365 de zileca să scriu 365 de pagini. Dar edrept că sunt constant surprins,uneori chiar uluit, de ceea ce iesela iveală, rând cu rând.

Așadar, să vedem, ce m�a sur�prins cel mai mult la Eugenia?Cred că faptul că romanul s�a in�ventat singur. La fel ca plantele, ro�manul crește dacă are sol fertil.Integrasem totul în mine, cunoș �team bine străzile orașului, cunoș �team oamenii, aveam toate datele,deci puteam să mânuiesc infor �mația eficient. Și apoi e o coerențăa povestirii care crește de la sine.

V-ați documentat enorm în ceeace privește perioada anilor ’40în România — ați citit zeci decărți, ați stat de vorbă cu foartemulți oameni, ați consultat arhi-ve, documente. Când ați știut căaveți material suficient pentru aîncepe să scrieți? Și care e lucrulpe care l-ați aflat din toatăaceastă documentare și care v-a

șocat cel mai tare?

Fotografiile pogromului m�aușocat cel mai mult. Sunt pasionatde fotografii – fac și eu –, dar caun detectiv, nu ca un artist, pemine mă interesează fotografiileca documente, detaliile pe careele le conțin. Am toate fotografiileFundației „Elie Wiesel“ despre po�gromul de la Iași și m�au ajutatfoarte mult în cercetarea mea. Amlucrat cu lupa pe fiecare fotografiepentru a reuși să intru în coșmarulcare a fost acest pogrom – cred căești obligat să treci prin asta dacăvrei să înțelegi. Studierea fotogra�fiilor este, de fapt, insuportabilă.Îmi aduc aminte în acest momentde una cu o mamă și cu copilul eialături, e o fotografie lipsită com�plet de umanitate, greu de privit.

Am fost gata să scriu carteaatunci când eram în camera meade hotel și revedeam în minte lucrurile pe care le știam. Subit, am

constatat că acestea începeau să serepete. Atunci am știut că s�a închiso buclă și că pot începe să scriu.

Vine întotdeauna un momentîn care nu mai aștepți nimic, numai cauți nimic, ai impresia că știitotul. După aceea, vine lucrul ro�mancierului, dar ești convins căștii atât de multe lucruri, încât nupoți comite nici o gafă.

Modul în care ați lucrat la aceas-tă carte este foarte similar uneicercetări antropologice (și nunumai). De ce ați ales ficțiuneaca formă de redare a materialu-lui strâns și nu non-ficțiunea?

Chiar și când îmi scriu autobio�grafia, aleg tot ficțiunea. Există înrealitate un soi de uscăciune po �lițistă care nu poate da seamăpentru tot, nu poate exprima oemoție, asta doar romanul o poateface. Dacă scriam non�ficțiune,atunci dispăreau dialogurile din�tre Eugenia și Mihail Sebastian. Șinici nu aveam cum să arăt într�untext non�ficțional stupoarea Eu�geniei, de pildă, în fața unui vecincare devine dintr�odată un călău.Doar ficțiunea ne permite să in�trăm în labirinturile psihologiceale unui personaj. De fapt, cred căacesta este motivul principal pen�tru care am încheiat�o definitiv cujurnalismul: atunci când descriuscene de război, nu pot să dau de�talii despre oroarea unui chip, săzicem. Și cum poți să redai tăce�rea atunci când scrii ca jurnalist?Tăcerea există într�un roman, darnu și într�un raport de poliție.

Editorii francezi (încă) își doresccărți despre perioada comunistăde la scriitorii români. Au stataltfel lucrurile în ceea ce văprivește? Caută aceștia altcevade la conaționalii lor care scriudespre România?

În ceea ce mă privește, da, lucru�rile au stat altfel, editorii dinFranța nu mi�au sugerat să scriudespre comunism în loc. Nu existăvreo șansă ca acea perioadă să seîntoarcă, a fost o eroare, una fărăviitor. S�a născut din teorii idealiste,

foarte frumoase, și s�a transfor�mat în ceva îngrozitor. Comu� nismul s�a stins de la sine, nu maiexistă teorii care să�l susțină. Înschimb, discursurile rasiste și celeantisemite sunt nemuritoare, dupăcum vedeți. La bază, comunismulera o idee inteligentă, niște gândi�tori l�au inventat, pe când antise�mitismul și rasismul au fost crea� te de niște imbecili, nu existăvreun Marx sau vreun Engels alantisemitismului. Deci poate re �naște la infinit. De aceea Eugeniapoate fi primită bine astăzi.

Protagonista dumneavoastrăare parte de o transformareșocantă pe parcursul romanului.Credeți că oamenii au posibili-tatea de a se schimba radical? Și,dacă da, prin ce mijloace, ce îipoate salva?

Da, cred acest lucru, într�adevăr.În ceea ce mă privește, de exem�plu, provin dintr�o familie antise�mită; așa că, pe la 8�9 ani, proba� bil că eu însumi eram antisemit,dar astăzi nu mai sunt.

Ce e interesant la viață e să ți�oinventezi. Cu trecerea timpului,trecem printr�o serie de rupturi –foarte dureroase, de fapt –, ajun�gem uneori la a avea capacitatea dea spune nu, de a întrerupe niște legături, de a spune odată pentrutotdeauna ceea ce gândim cu adevă� rat, de a�i spune celuilalt că s�a ter�minat, că nu mai e nimic. E foartegreu să trăiești, e o muncă în ade�văratul sens al cuvântului. Ar tre�bui să le explicăm și asta copiilor lașcoală, în loc să�i batem la cap cu

tot felul de prostioare inutile. Artrebui să�i pregătim pentru aceastămuncă grea de a trăi, spunându�lecă nu au decât o datorie funda�mentală în viață: să fie fideli lorînșiși și să facă ceva din viața lor decare să fie mândri, fără compromi�suri – asta va cere mult curaj, va figreu. Cred cu adevărat că toți oa�menii aceștia care sunt antisemițiori rasiști nu se simt bine în pielealor, sunt convins că sunt oamenicare nu se iubesc pe ei, pentru călucrurile nu au funcționat binepentru ei. Și, pentru că nu se iu�besc, ci se urăsc, preferă să�l urascăși pe cel din fața lor sau de lângă ei.Și chiar cred că asta vine din faptulcă nu au fost învățați să facă cevacu adevărat cu viața lor.

Cu ce v-ar plăcea să rămână cititorul român la finalul lecturii Eugeniei?

Cred că aș vrea să îi rămână înminte constant această întrebarefundamentală: cum putem noi,care suntem făcuți în mare dinacelași material, să devenim mon �struoși în anumite condiții?

Așa s�a declanșat războiuldin Iugoslavia, pornind de la lu�cruri mărunte – un cuplu de bos�niaci a spus: „Un sârb a încercatsă�mi omoare copilul“; dintr�o �dată, s�a trezit ceva: ura. Până laurmă, o sârboaică a fost ucisă –nu știm de cine – și oameni careerau vecini și se înțelegeau foartebine până în acel moment au în�ceput să se înarmeze, de teamă sănu fie uciși. Restul e deja istorie.Una cruntă. SDC

Am toate foto-grafiile Fundaţiei«Elie Wiesel» de -spre pogromul dela Iași și m-au aju-tat foarte mult încercetarea mea.

Tot mai puțini își amintesc că,aproape religioasă, exista în co�munism ideea urii multiplicateîn dauna iubirii. Era necesar caadrenalina urii să respire printoți porii ideologici. Când se vascrie O istorie a iubirii în comu�nism, trebuie să ne așteptăm laprevalența urii în interiorulnoțiunii.

MARIUS MIHEȚ

Ca religie politică, ura asigura cele�britatea oricărei manipulări, de ladușmanii de clasă și de țară la mis�ticii sub acoperire, până la îmbo �gățiții imaginari din cutare aparta� ment. Iubirea avea marginile eiclare. Între Partid și țară nu existăîndoieli. Divorțul e utopie. Dar ce seîntâmplă când iubirea se insi�nuează într�o prietenie cu femini �tăți neclare? Aparent ludică, expe �riența sentimentală dispune inves �tiții ce le depășesc pe protagoniste.Alina Nelega scrie un roman desprepândă și seduc ție, cu precizarea căele, noțiunile, se concentrează ex�clusiv într�o relație interzisă. Iubi�rea însăși e o temă politică de carenimeni nu se atinge cu naturalețeacunoscută până la totalitarism.

De la prima la ultima frază dinCa și cum nimic nu s�ar fi întâm�plat suntem captivi în ritmul uneinaratoare sigură pe mijloace și du�blată de nesiguranța senzorială. Înaproape 400 de pagini derulate sa�lubru, Alina Nelega scrie o adevă�rată epopee despre un sentimentinterzis. Problema ei este una: săpăstreze elementul surpriză venitprin turnante sentimentale într�unechilibru, chiar și fragil.

AUTOCENZURA CAIDEOLOGIE FEMINISTĂ

Alina Nelega urmărește un accentdin mecanismul psihologic al iu�birii dintre două femei. Acesta arfi situat la nivelul primar al viețiisentimentale, căci ele sunt atât deinocente încât se tem de propriilesentimente. Emancipare nu existăsau ea se reduce la starea de supu�nere ori proprietate. Însă eroineleau ceva din drama absurdă aimposibilităților netestate.

Cine n�a citit romanul e tentatprobabil să facă trimitere la unulmai celebru, cu subiect asemănă�tor, The Price of Salt de PatriciaHighsmith. Numai că acolo tri�umfă sentimentul împlinirii, învreme ce autoarea noastră lasăsuspansul tramei să justifice o teo�rie. Anume că, în comunism, fe�meia își impune singură restric țiiși atitudinea era nimic altcevadecât o paradigmă ideologică. Dis�criminarea, altfel spus, începea culimitele pe care și le autoimpune.

Debutând de la o astfel de au�toreprezentare ideologică, roma�nul multiplică drama înstrăină� rilor. Întâi, prin diferențele socialedintre Cristina Nemeș și IulianaNicoară (Nana) în chiar interiorulcomunismului. Apoi printr�unsărut ce devastează joaca și rebe�liunea lor pionierească. La fel dediferite vor fi și profesiile alese:Nana face artă dramatică sperândastfel că iregularitățile ei socialecâștigă un loc ideal pentru explo�ziile ludic�sentimentale. În vremece Cristina se prelungește în exta�zul reprimat de chiar profesia cear trebui să�i fie antidot, cea deprofesoară. Se intermediază princăsătoria Cristinei cu fratele Na �nei, Radu. Ca și cum, cel puțin lanivelul inconștientului, ele vor săse apropie sau să rămână cât maimult una lângă cealaltă.

FEMEIA DIN TIMPULCOMUNISMULUI ACCEPTĂDOMINAȚIA BĂRBAȚILOR

În orice caz, Alina Nelega nu în �treține strident suspansul iubiriiinterzise; și foarte bine face. Eadoar reglează atât cât trebuietonul relatării. Iar treptat, socie�tatea comunistă ia prim�planul.Eroinele debusolate din centrulnarațiunii sunt tot mai mult aco�perite de vocile dimprejur. Crescastfel microsocietăți tolerate, pre�cum artiștii și cuplurile de gen.

Alina Nelega introduce în ie�rarhia socială – ca și în cea senti�mentală – ideea falocentrică.Ori cât de emancipată, femeia dintimpul comunismului acceptădominația bărbaților. De aceea,autoarea mizează totul pe naturași sentimentele feminității debu�solate. Cu minciunile, trădările șiderogările vârstei. Ideea este că

femeile vor să fie bărbați, doar cănu sunt lăsate. Ele trebuie să ră�mână sclavele sentimentelor șimelodramatismului pentru căvoința de putere a bărbatului nus�ar satisface.

Relația de prietenie dintreCristina și Nana trezește instinctealtădată ascunse, dar la maturitateele sunt fără întoarcere. Nana tră�dează și se minte prin intensifica�rea unei lascivități false în direcțiabărbaților. Își lasă trupul pradă tu�turor, ca și cum a pierdut timpulpână atunci, dar tocind și mai alerttrupul. Cristina o pân dește pe Na �na, care o îndepărtează, și se mul �țumește cu dublul ei masculin –fratele ei, Radu, un individ cu multmai interesant decât îi pasă. Înschimb, Cristina nu rezonează cumesajul poetic al relației pasagerecu Radu, mesaj ce�o depășește,pentru că unica realitate e doarNana. De aceea, ea e geloasă și pecâinele celeilalte. Pe orice reper alafecțiunii care nu i se adresează.

SUNT ÎNCÂNTĂTOAREMIȘCĂRILE FOTOGRAFIILORDE FAMILIE

Alina Nelega vrea să bifeze toatelocurile comune din epocă și leașază în limitele personajelor,care n�au încotro și participă lacamuflarea din jur, generalizată.Doar că le trădează sentimentul,iar ele, protagonistele, rămânmereu vizibile. Cum e, de pildă,petrecerea de apartament.

Avem tot mai puține astfel derememorări în proza actuală de �spre comunism. Ca și cum nu eracel mai natural și frecvent eveni�ment din epocă. Au încercat și alții,ca Răzvan Petrescu sau Vlad Zo�grafi, însă tinerețile îngropate înbetoanele comuniste sunt altcevala Alina Nelega. Mult îm bunătățite,ca sens și realitate, astfel de întru�niri captează totodată și grimasamelancolică sau nihilistă a prota �goniștilor, pentru că femeile, cumaminteam, sunt prada din acestecuști sociale, în care bărbații defi�lează cu retorici avantajoase. Se �ducția de apartament și libertateadiscursului dintre ziduri de betonasociate, toate, tinereții, au în ace �lași timp ceva absurd și inocent.Dacă poți crea și tensiune în ase�menea limite comice, cu atât mai

mult e de apreciat talentul autoa�rei. Alina Nedelea face portretulunui astfel de mascul dominatorîn comunism, provenit din zonaprefabricatelor umane, a prejude �cățile absurdiste. Femeia e pier�dută chiar și între femei, pentru căele impun, prin minciună și ipocri�zie, situații și ipostazieri ale pute�rii. Totul pe ascuns, numai așa elese oferă, manipulează și suferă.

În Ca și cum nimic nu s�ar fi în�tâmplat sunt încântătoare miș cărilefotografiilor de familie. Scene tea�trale, tensiuni mici și mari, suspansmultiplu, în toate scriitoarea exce�lează armonizând cu subtilitate.Chiar și atunci când voluptatea nupoate fi manifestată, autoarea o tra�duce eficient prin spasme și dereglăriale corpului neîmblânzit. Prin alter�native, ca lupta dintre amânare șifrică, dintre așteptare și impulsivitate.

Cititorii atenți vor înregistra șiprogresia unei realități a trupului

ce se substituie întregii psihologiidin roman. De multe ori, scriitoa�rea gândește romanul ca scena. Totmai alert, la propriu, lumea teatru�lui invadează discursul romanesc.Situația din teatru e ideală pentrusoluția romanului. Alina Nelega in�troduce personaje noi cum ar în�cepe o lume nouă. Înghesuităast fel, lumea va fi eliberată la fel defacil, pentru că autoarea le dă dru�mul din mână la fel de ușor.

Ca și cum nimic nu s�ar fi în�tâmplat este povestea incomuni�cării dintre două rebele subtotalitarism. Un roman despre fu �ga de inocență și voluptate, încare pasiunile traversează cercu�rile sociale în căutarea unui in�fern al plăcerii, ca unică sursă delibertate. SDC

Alina Nelega, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, EdituraPolirom, 2019, 386 pag.

10ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020cartewww.suplimentuldecultura.ro

Infernul ca libertate

11ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 interviu

www.suplimentuldecultura.ro

La nici jumătate de an după ce aavut rolul principal în Cărturan,de Liviu Săndulescu, Teo Corbanrevine în cinematografe cuUrma, primul lungmetraj al ac-torului Dorian Boguţă, cu care amai colaborat la scurtmetrajulDe azi înainte (2011).

IULIA BLAGA

„Suplimentul de cultură“ a stat devorbă cu acest mare actor și a aflatcă lui Teo Corban, dacă cinemato�grafia română ar avea resurse fi�nanciare mai mari, i�ar plăcea săjoace și în filme de acțiune sau înecranizări de epocă.

Deocamdată îl regăsim înpostura unui polițist din zilelenoastre care, încercând să deslu �șească misterul dispariției unuipianist de succes (interpretat deMarin Grigore), își dă seama cătoți apropiații au legătura cudispariția lui: sora (Irina Rădu�lescu, fiica lui Dem Rădulescu),cumnatul (Lucian Ifrim), iubita(Mădălina Ghenea, la primul rolîntr�un film românesc), prietenuldin copilărie (Dragoș Bucur).

Urma este o coproducție ro�mânească între Hai Hui Enter�tainment, Mandragora și ActorieDeFilm și intră în cinematogra�fele din România în 6 martie 2020.

Sunteți unul dintre cei maicurtați actori români de azi. Ce preferințe/ criterii aveți când răspundeți afirmativ unei invitații?

În primul rând îmi doresc de la unscenariu să�mi aducă provocări noi,ipostaze inedite pentru personajulcare mi se propune. Evident con�tează și cine face regia, cine va fiproducător și, nu în ultimul rând, săse potrivească cu abilitățile mele.De pildă, am fost nevoit să refuz unrol pentru că personajul trebuia săînoate performant, or eu, din pă�cate, nu excelez la acest capitol.

De la care maeștri, profesori ațideprins această naturalețe pe

care o aveți în fața camerei șicare vă permite să fiți atât deautentic în aproape orice personaj ori situație?

Naturalețea sau firescul unuiactor pe platou sunt abilități carese formează, se dezvoltă în școală,se fură de la maeștri sau se per �fecționează sub bagheta regizori�lor. Cred că de la fiecare profesor,regizor sau coleg cu care am in �teracționat în școală și apoi în ca�drul proiectelor în care am fostdistribuit am învățat câte ceva,așadar într�o măsură mai maresau mai mică au contribuit cutoții la felul în care sunt azi pe unplatou de filmare. Aș putea spunecă Petre Gheorghiu a fost primulcare m�a deprins în tainele fires�cului, apoi a fost Corneliu Porum�boiu, regizorul care m�a descope�rit pentru film.

În cinci luni, două filme de debut,cu dumneavoastră în rol princi-pal, ies pe ecrane – Cărturan șiUrma. Există ceva diferit în mun-ca dumneavoastră atunci cândlucrați cu un debutant? Cum senegociază raporturile de putere,dacă există? Sunteți mai îngădui-tor, mai patern?

Colaborarea cu un regizor debutant,în linii mari, e mai aventuroasă.Căutările sunt mai neașteptate,tatonările sunt mai frământate,am de multe ori senzația că suntun trapezist care evoluează fărăplasă de protecție. Și mai cred cădepun un efort suplimentar pen�tru realizarea filmului. În rest

lucrurile sunt firești, norma le.Sunt actor și mă supun di recției șiindicațiilor regizorului, pentru căel este cel care deține cheia între�gului. Dar la Dorian Boguță lucru�rile au decurs mult mai simplu,începând chiar cu colaborareanoastră la foarte frumosul proiectDe azi înainte.

Cum e Dorian Boguță pe platou?

Dorian Boguță face parte din ca�tegoria regizorilor�actori, deci amsimțit permanent o comunicaresuper�facilă cu el. Are o școalăfoarte bună, făcută la Tbilisi, și unsimț (și actoricesc) al detaliuluifoarte dezvoltat. Deci am avut în�credere în el. Cum s�ar zice desprechirurgi: „are mână ușoară“.

Cum v-ați pregătit pentru per-sonajul polițistului? Ați mai fostpolițist în scurtmetrajul Beto-niera, al lui Liviu Săndulescu.

Da, am mai jucat polițiști, dar în Urma m�a atras faptul că perso�najul meu era implicat într�o an�chetă bizară, atipică. E un scenariupe muchie de cuțit, și elementelepoveștii se derulează permanentpe două paliere – prezent și tre�cut. A fost esențial să înțelegmotivația personajului, de aceeaam lucrat mult cu Dorian Boguțăpe scenariu, mai ales că acesta s�amodificat mult – inițial, cred căavea aproape 160 de pagini, dar înproducție a intrat undeva laaproape 100. Discuțiile cu el aufost baza construirii comisaruluiMihnea Nicoară și fundamentală

a fost partea de cercetare legată decum se desfășoară o astfel de an�chetă. Alături de Dorian am statde vorbă cu mulți polițiști reali,am învățat ce fac ei în situații deacest gen, cum aruncă momelilepentru a prinde pe cineva cu min�ciuna, care sunt tehnicile de inte�rogare și așa mai departe.

Care scenă din film v-a plăcutcel mai mult?

Eu încă nu am văzut filmul, deci numă pot pronunța raportându�măla toate scenele din el. Sunt și eucurios. Privind în urmă la pe�rioada filmărilor, pentru minecred că a fost foarte încărcată deemoție prima secvență pe care amjucat�o alături de Irina Rădulescu.A fost prima dată când am fost ală�turi de ea din această postură peun platou de filmare, iar ea fiindfiica maestrului meu... m�a emoțio �nat foarte tare. Ea, la rândul ei, erafoarte emoționată să joace alăturide un „student“, de un om formatde tatăl ei. A fost un moment foartespecial pentru mine.

Personajul dumneavoastră e unfel de narator, e cel care intră înghemul încâlcit al poveștii și oordonează în fața noastră. Văplace genul acesta de personaj?

Mihnea Nicoară, comisarul pecare îl interpretez, e un fel de rai �sonneur, dar cel mai mult îmiplace că nu stăpânește situația,iar cu cât se adâncește în ițele an�chetei devine tot mai confuz. Pânăși spectatorii înțeleg mai multdecât el, pentru că ei au acces și lainformațiile venite din secvențele„din trecut“, acolo unde Nicoarănu are acces. În general, îmi placaceste personaje – cele care auprofunzime, care au mai multestraturi emoționale, care trec prinfrământări și transformări. Nuîmi place să joc personaje liniare.

Ce gen de filme vă mai face cu ochiul?

Dacă ar fi bani și, deci, o industrie defilm, mi�ar plăcea să joc în filme deacțiune sau în ecranizări de epocă.

Întrebat ce sfat ar da unor actoriaflați la început de drum, Mar-cello Mastroianni ar fi spus: „Nuvă luați prea mult în serios“.Dumneavoastră ce sfat ați da?

Cred că și la început de drum, șidupă aceea actorul trebuie să se iafoarte în serios. Dar, după ce s�aterminat filmul, atunci zic și eu caMastroianni: să nu ne luam în se�rios, adică să nu ne credem statuidupă ce s�a terminat un proiect. SDC

TEO CORBAN ÎNTR-UN NOU FILM, POLICIERUL URMA, DE DORIAN BOGUȚĂ

„Să nu ne credem statui dupăce s-a terminat un proiect“

Sunt actor și mă supun di recţiei și indicaţiilor regizorului, pentru că eleste cel care deţine cheia întregului.

Teo Corban și Dorian Boguţă

12ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020avanpremierăwww.suplimentuldecultura.ro

Naziran împreună cu Célia Mercier –Arsă cu acid„Suplimentul de

cultură“ publică în

avanpremieră un

fragment din volumul

Arsă cu acid, de

Naziran împreună

cu Célia Mercier, care

va apărea în curând

la Editura Polirom.

– FRAGMENT –

Doctorul îmi pune perfuzii. Patulmi�e împins într�o cameră. Nișteinfirmiere intră în încăpere, mădezbracă de tot și�mi dezinfec�tează rănile. Le aud vorbind întreele, zic că n�am nici o șansă să tră�iesc. Pleacă, iar eu mă prăbușescîn întuneric.

Familia mea ajunge la spital.Disting pete care se agită. Surorilemele sunt în stare de șoc, mamaîmi sărută picioarele plângând.Geme întruna. Doctorul trebuiesă�i facă o injecție ca s�o calmeze.Îmi aud surorile tânguindu�se cuglas tare.

— Are fața neagră! E toată arsă!Salim e cât pe ce să leșine. Mă

întreabă cine mi�a făcut asta. Nureușesc să vorbesc. Fratele meu efurios, fiindcă sunt aproape goalăde tot pe pat. Îi e rușine pentrumine, insultă familia socrilor mei.Îi cere mamei să mă acopere cu uncearșaf. Mi se dau calmante împo�triva durerii, dar n�au aproapenici un efect. Cad în inconștiență.

Cred că a trecut o zi. Aud vocealui Salim, care mă întreabă cum măsimt. Îi răspund că o să mor.

— Nu spune asta, Naziran. Veifi îngrijită. Poți să vezi ceva?

— Văd pete.— Ce culoare are tunica mea?— Cred că e albastră.— Da, e albastră! Vezi încă! Îți

vor vindeca ochii.Salim îl întreabă pe Fawad cine

mi�a făcut asta. Acesta îi răspundecă e Javed, nepotul lui Shirin.

Mă cufund din nou într�unhău fără fund.

Aud frânturi de discuții. Sa �lim l�a obligat pe Fawad să facăplângere. Fawad a fost la comisa�riat și l�a acuzat pe Javed. Polițiș �tii s�au dus acasă, au ridicat haine,lucruri și le�au dus la comisariatpentru anchetă. Fratele meu îmispune că au găsit pachete de bom�boane lângă patul meu. Fawad le�azis că mi le�a oferit Javed, ca să măseducă, dar m�a stropit cu acid fi�indcă l�am refuzat. Polițiștii auvenit la spitalul din Multan să mă

interogheze. Fawad le�a răspunscă nu sunt în stare să vorbesc, așacă au plecat...

Sora mea aduce medicamen �te. Rubina îi cere să iasă și să seducă să�mi spele hainele. Suntsin gură cu Rubina și Fawad. Mi�efrig și cald în același timp, vomitdin nou. Fawad îmi spune:

— Poliția o să vină din nou. Săle spui că a fost Javed. Povesteș�te�le că Javed a venit să te hărțu �iască în acea zi, pe când spălai ru �fe la râu, și că l�ai respins. Spu ne�lecă te�a amenințat c�o să te stro �peas că cu acid.

— Dar nu l�am văzut pe Javedîn acea noapte!

— Știi bine că Javed voia să serăzbune pe noi pentru că l�amalungat din sat, răspunde Rubina.Fawad l�a văzut când fugea. Dacăl�a văzut Fawad, asta ți�e de ajuns.Spune�le polițiștilor că el a fost.N�ai decât să zici că l�ai văzut și tu.

Fawad bombăne:— Spune�le că Javed a fost...

Trebuie să te gândești la feteletale, Naziran, ar putea să li se în�tâmple ceva...

Tremur din tot corpul și�mipierd din nou cunoștința.

A doua zi, Salim i�a chemat pepolițiști, care au venit din nou la spi�tal. Rubina și Fawad erau în cameramea. Le�am zis polițiștilor că l�amvăzut pe Javed, că el e vinovatul.

În zilele următoare, sunt co �nectată la aparatele de respirațieartificială și vomit întruna. Soramea îl întreabă pe medic de cevomit, deși nu mănânc nimic. Îispune că din cauza acidului dincorp. Petele colorate au dispărut.Totul a devenit negru. Îmi pierdcomplet vederea. Îl aud pe mediczicând că nu voi mai putea să vădniciodată. Ochii îmi sunt roși deacid. Oricum, n�o să supravie țuiesc.

Au trecut vreo zece zile. Agoni�zez lent. Simt că mi se apropiesfârșitul. Rănile îmi miros îngrozi�tor. Fratele meu propune să fiudusă la Lahore, ca să fiu consultatăde alt medic. Dar doctorul răspun �de că n�am nici o șansă de a trăi,sunt prea arsă. Nu se poate facenimic, e doar o chestiune de zile.

Un bărbat pe care nu�l cunoscintră în camera mea. Se prezintă,îl cheamă Murid Abbas Jatoi. Areo voce blândă. Le explică rudelormele că lucrează pentru o orga �nizație care se numește Acid Sur�vivors Foundation. Le ajută pevictimele arse cu acid. Mă exami�nează rapid și spune:

— E într�o stare critică. Tre�buie dusă urgent într�o clinicădin Islamabad, e posibil ca acolo

s�o putem vindeca. Există trata�mente pentru arși. Dacă rămâneaici, o să moară.

Fawad protestează:— N�avem bani. O să coste

foarte mult.— Nici o grijă, totul va fi gra�

tuit.Fawad bombăne:— Medicii au spus că mai are

de trăit doar câteva ore...— Trebuie să�i dăm o șansă. Vă

vom trimite înapoi trupul ne în su �flețit dacă moare la Islamabad.

Fawad nu pare convins. În�cearcă să găsească alt argument,dar Salim răspunde:

— Sunt de acord să fie dusă laIslamabad. Am încredere în dum�neavoastră. Oricum, sunteți ulti manoastră speranță. Când ple căm?

— Îndată ce e posibil, nu tre�buie să mai așteptăm nici o zi, răs�punde Murid Abbas. Sper să poa� tă suporta drumul.

Infirmierele întind o pomadăpe pielea mea. Simt că sunt dez�gustate. Arsurile s�au infectat, iarmirosul pe care îl emană e pesti �lențial. Hainele îmi sunt năclăitede cremă. Simt că�mi alunecă pecorp. Iar durerea insuportabilăpersistă. SDC

CARTEANaziran, o tânără pakistaneză a cărei viaţă a fostdoar un lung șir de violenţe și umilinţe, nu maiare faţă. Trăsăturile i s-au topit, pielea îi esteplină de cicatrice, iar ochii arși de acid nu vormai putea vedea niciodată. La doar 20 de ani, în plină noapte, cineva i-a vărsat acid pe faţă întimp ce dormea, pentru a o ucide. Dar Naziran asupravieţuit, în ciuda unor suferinţe inimagina -bile, pentru a-și spune povestea: tatăl ei, un ombrutal și incapabil de afecţiune, a căsătorit-oforţat la 13 ani. Soţul o bătea pentru că nu i-anăscut nici un băiat, iar după moartea lui a fostobligată să devină soţia cumnatului său, unbărbat mult mai în vârstă, deja căsătorit cu oaltă femeie. Unul dintre copii i-a fost luat și datunei rude, să îl crească. Într-o societate ce

consideră femeia doar un bun oarecare, fărăvoinţă proprie, tânăra supravieţuitoare a celeimai crude torturi care a putut fi imaginată demintea omenească are curajul de a-și împărtășitragedia, pentru ca nici o altă fiinţă să nu maitreacă vreodată prin așa ceva și pentru a-șiregăsi demnitatea.„Ar fi trebuit să mor într-o cameră de spital dinMultan, pacientă anonimă și fără chip. Amsupravieţuit. Am avut dreptul la o a doua viaţă,într-un corp nou. Eu, cândva o tânără drăguţă,iată-mă acum prizoniera unei înfăţișări ce îisperie pe cei care se apropie de mine. Asta e otortură zilnică, dincolo de orice suferinţă. Amhotărât să-mi spun povestea pentru ca într-o ziatacurile cu acid să fie eradicate, femeile dinţara mea să fie protejate, iar agresorii să fie as-pru pedepsiţi pentru faptele lor și să zacă în în-chisoare.“ SDC

13ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 opinii

www.suplimentuldecultura.ro

Ajunși la vârsta de la care potprivi în urmă fără nostalgie, ro �ckerii care ne�au umplut de în�cântare adolescența, tinerețea șima turitatea încă pulsează electricpe scena care le ține loc de casă.

Discuri noi, concerte noi, țări șiorașe noi, viața lor e o continuăsărbătoare. „Fac asta pentru că nuștiu să fac altceva!“ – declară câteunul, cu inocență bine jucată. Ma�joritatea trăiește consumând glo�ria de altădată, dacă nu și baniistrânși atunci. Easy came, easy goera dictonul zvăpăiaților când nu�șiimaginau că izvorul bunăstării lorpoate seca. Mulți s�au ales doar cuamintirile, destui au știut să�șicroiască altă viață după ce�au tre�cut prin toate bucuriile și bolgiilecelei de rocker.

Unii spun că inovatorii genu�lui au murit la timp, lăsând o

moștenire artistică greu de egalat.Lucizii se miră cum de faimoșiiblestemați au rezistat exceselorsex & drugs & drinks. Medio cri �tățile bigote lansează blesteme șiînalță rugăciuni, rugurile nemai �fiind acceptabile în zilele noastre.Destui dintre avizații care ascultăși privesc neutru scena showbizprimesc bonomi tot ce se întâmplă,precum eroii filmelor semnate defrații Coen. Ei știu, de exemplu, că

Roger Waters se luptă cu sistemulîn zadar și că Ian Gillan aproape numai are voce de atâtea țipete scoaseîn peste 50 de ani de carieră, dar totle iau discurile și le suportă cu plă�cere, plutind în derivă pe�o apă ră�coroasă și parfumată. Și ce dacăOzzy Osbourne își intitulează nouldisc Ordinary Man (2020, Epic/Sony), deși numai obișnuit nueste? Îmi place, îl cumpăr! Nu�miplace, pe cine deranjează? (Apropo:ordinary se traduce prin obișnuit;dar cât de expresiv este ordinarca echivalent!)

De�ar fi să aleg un personajreprezentativ pentru tot ce a în�semnat și înseamnă rockul în lu �mea contemporană, n�aș găsi unulmai potrivit decât Ozzy. Pornit înviață cu șansa celor care nu aunimic, nu cred în nimic, dar vor săfacă tot ce pot ei ca să le fie binetuturor, Ozzy a reușit să ajungă

azi emblematic pentru o societatedură, în care motorul principal econcurența, iar lege este compe�tența, nu diploma de studii. Tra�seul este oarecum schițat în piesacare dă titlul noului album. N�așputea să�l rezum mai bine.

Totodată, pentru studioșii re �lațiilor interumane, Ozzy este ilus�trarea principiului străvechi șivalabil în orice societate: „în spa�tele unui bărbat de succes stă o fe�meie puternică“. E de notorietate căOzzy îngroșa oceanul pârliților careau avut totul și au pierdut, dacă nul�ar fi pescuit Sha ron, femeia cuzâmbetul de pictură barocă și cre�ier de moș tenitoare imperială că�zută în sărăcie. Ce a reușit Sharoncu și pentru Ozzy poate sluji dreptlecție de economie capitalistă înorice țară din lumea noastră totmai mică, poluată, secătuită de re�surse și supraîncălzită peste firesc.Și dacă Ozzy are talentul de a sus�cita energii nebănuite în ascultăto�rii săi răspândiți pe tot globul,Sharon are știința de a�i alege co�laboratorii capabili să�l pună înevidență pe „nebunul“ fără de care

lumea ar fi mai tristă și mai anostă.Pe albumul abia lansat îi regăsimpe Elton John, pian, Slash, chitarăîn vreo două piese, Duff McKagan,bass și compoziții, rapperii PostMalone și Travis Scott, Tom Mo�rello, chitară etc.

Nu sunt atât de pretențios casă caut numai valoarea și nouta�tea pe discurile ascultate. Mă slu�jesc de principiul plăcerii, pro� babil singurul valabil în raport cuorice fel de muzică. Noul albumOzzy nu rupe șabloanele rockeris�tice, nici nu sare departe din șan �țul principal ce drenează pro duc� ția tipică Sony/ Epic. Are însă ca�litatea de a plăcea. Iar asta nu�i dearuncat. SDC

Ozzy, om obișnuit?

Nu știu dacă este un semn debătrânețe, dar mă gândesc multmai des în ultimul timp la canti�tatea din viață pe care o acordămmuncii. Cum s�a ajuns la opt orepe zi, cinci zile pe săptămână? Șide ce atât de mulți ani? Atuncicând am auzit de fenomenul săp�tămânii de lucru de 4 zile, amciulit urechile.

M�am trezit căutând prețuri decase în Finlanda când, la începu�tul acestui an, ziarele erau împân�zite de știrea că prim�ministrulsău, Sanna Marin, își dorește săimplementeze săptămâna de lu �cru de patru zile, cu o zi de lucrude doar șase ore. Nu îmi închipu�iam ce aș putea face cu atât demult timp liber în Finlanda, dar

îmi plăcea ideea. Între timp, știreaa fost dezmințită de guvernul fin�landez, care a explicat că aceastămăsură nu apare nicăieri în pro�gramul de guvernare și că nu afost vorba de o declarație oficialăa prim�ministrului, ci de câtevapropoziții scoase din context de lao întâlnire de partid mai puținformală din anul precedent. Atunci,Sanna Marin — cea care urma sădevină prim�ministru la doar 34de ani — se întreba, mai mult reto�ric, de ce ziua de lucru nu poate fimai scurtă sau weekendul mai lung.„Cred că oamenii merită mai multtimp pentru familiile, pasiunile și

viața lor. Opt ore pe zi este unade văr mai presus de orice?“

Dezmințirea a venit prea târ�ziu și prea lipsită de forță în com �parație cu știrea inițială. Ideea,oricum mai veche de 2020, s�aînșurubat deja ca o posibilitaterealistă în mintea multora. 

Apostolul zilei de lucru depatru zile pe săptămână este unantreprenor neozeelandez, pe nu �me Andrew Barnes, care în 2018 atestat, apoi permanentizat săptă�mâna de lucru de patru zile lafirma sa de investiții imobiliare,fără a tăia din plata angajaților. Laînceputul anului 2020, și�a lansat

și o carte pe această temă. Acestasusține că, pe termen lung, a acor �da angajaților mai mult timp liberconduce la creșterea profituluifirmei, deoarece productivitateaeste mai mare, angajații mai loiali,costurile de recrutare mai scăzute,concediile medicale mai rare. Deexemplu, în perioada 2017�2018,mai bine de jumătate din conce�diile medicale au fost cauzate destresul, epuizarea sau anxietateade la locul de muncă.

Până acum, rezultatele expe�rimentelor cu patru zile de lucrupe săptămână au fost amestecate.În Franța, în anii 2000, a fost un

eșec. Microsoft Japonia, în schimb,s�a lăudat că a avut o creștere aproductivității de 40% după o pe�rioadă de test cu patru zile delucru pe săptămână, în 2019. Com�paniile care au încercat să reducănumărul de zile de lucru, dar săpăstreze numărul de ore, cerând ozi de lucru de 10 ore, s�au confrun�tat rapid cu simptome de burnoutale angajaților și au re nunțat laidee. Alte formule de muncă flexi�bilă presupun weekenduri de 3zile doar în timpul verii, numărcrescut de zile în care angajații potlucra de acasă sau evaluare bazatăpe îndeplinirea obiectivelor, și nuprezența fizică la un birou.

Actuala configurație a servi�ciului tipic, 5 zile pe săptămână,opt ore pe zi, nu a fost nici ea din�totdeauna valabilă. Ambele aufost câștigate prin sindicalizare șiproteste: weekendul de două zileîn America, ziua de doar opt ore înAustralia. Mulți dintre noi își aducaminte cum sâmbăta, în România,se mergea la școală și la serviciu șio numeam „zi scurtă“. 30 de animai târziu, ziua scurtă în nume�roase companii și instituții de stata devenit vinerea. De ce nu ar maifi loc de încă o reducere? SDC

MĂDĂLINA COCEADE VEGHE-N LANUL DE CULTURĂ

Cât de scurtă poate fi o săptămână? 

DUMITRU UNGUREANUROCKIN’ BY MYSELF

Pentru Ozzy Osbourne, ultimuldisc, Ordinary Man, proaspăt lan�sat, a venit aproape ca o surpriză.Inițial, a fost doar o întâlnire cuprieteni, într�un studio. A sfârșitprin a deveni un disc a căruiapariție n�o premeditase nimeni,lansat la aproape o decadă de laultimul lui album, Scream.

Pentru Ozzy, Ordinary Manpare acum unul dintre cele mai im�portante albume din carieră. „Teh�nic, nu este cel mai bun disc pe carel�am scos și nici nu prea conteazădacă se va vinde bine sau nu“,spune el. Asta fiindcă Ordinary

Man a reușit să îl revitalizeze pemuzicianul în vârstă de 71 de ani,la capătul „celui mai prost an dinviața mea“.

Pentru el, 2019 a reprezentatun lung și de probleme, la capătulcăruia s�a pomenit doborât de de�zamăgire și frustrare. Problemelede sănătate, turneele anulate,consemnarea la pat și la inactivi�tate aproape l�au doborât de Os�bourne, mai mult decât legenda�rele sale excese cu droguri șialcool.

„Am ajuns să știu pe de rostpână și reclamele de la TV“, se

plânge el într�un interviu acordatrevistei „Kerrang“. Din inactivitatea fost salvat de o colaborare cumuzicianul Post Malone, de careOzzy nici nu auzise, dar care l�ainvitat să cânte împreună o piesă.Și fiindcă Ozzy și Post Malone s�au simțit foarte bine în studio,s�au apucat să cânte împreunăîncă o piesă, apoi încă una și ideeaunui nou album s�a conturat șiconcretizat pe nesimțite.

Ordinary Man a fost realizat deOzzy într�un studio plin de amici(chitaristul Andrew Watt, basistulDuff McKagan de la Guns N’ Rosesși bateristul de la Red Hot ChiliPeppers, Chad Smith), plus o ar�mată de invitați. Lucrurile s�au pe�trecut cu asemenea viteză că Ozzynici n�a mai avut timp să îl sunepe bunul lui prieten și colabora�tor, chitaristul Zakk Wylde.

Ordinary Man l�a făcut pe Ozzysă simtă ce bine este „să faci naibiiceva“ în loc să stea în pat și să seplângă de necazuri.

De asemenea, el spună că reali�zarea acestui disc (pe care îl asea�mănă în această direcție cu cea aprimului album Black Sabbath)este rețeta exactă pentru CUM tre�buie făcut rock’n’rollul: iute, furios,fără presiune.

„Nu să stai naibii închis într�unstudio vreme de trei ani și un pro�ducător să te pună să refaci fiecarelucru de 15 ori. Poți să mori și săreînvii de cinci ori dacă faci așa, uițide unde ai plecat“, explică Ozzy.

„Discul ăsta are multă bucurieîn el“, spune muzicianul. „M�ascos din depresie. Și mă simt binecă am reușit să fac ceva. E ca șicum străbați lumea de la un capătla celălalt înot și, la un momentdat, vezi pământul în zare. Și m�afăcut să îmi spun «Încă nu suntterminat!».“ SDC

ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 202014

www.suplimentuldecultura.ro

LUCIAN AMARII (JUP)SUPLIMENTUL LUI JUP

Ozzy Osbourne:„Primul album pe

care îl realizezcomplet treaz“

Ozzy Osbourne:„Primul album pe

care îl realizezcomplet treaz“

A fost specialist în romane deaventuri și, în același timp, era șiel un cunoscut „vânător“ de epavelegendare. Americanul Clive Cus�sler, care a încetat din viață la vâr�sta de 88 de ani, s�a inspirat dinpasiunea lui pentru mare, epaveși comori scufundate pentru ascrie cele câteva zeci de romanede aventuri care s�au vândut înzeci de milioane în întreaga lume.

Cele mai cunoscute cărți ale luiCussler sunt romanele ce îl au caerou pe aventurierul Dirk Pitt, ce are același prenume cu fiul

scriitorului și are câteva punctecomune cu autorul, mai ales pa�siunea pentru mare și colecțiilede mașini sport. Aceste aventurila jumătatea drumului dintre Ja�mes Bond și Indiana Jones i�auasigurat lui Cussler o celebritatemondială. Cărțile lui s�au vândutîn peste 100 de milioane de exem�plare, au urcat de peste 20 de oripe lista de bestsellere „The NewYork Times“ și au fost traduse înpeste 40 de limbi. În total, ele i�auadus lui Cussler o avere estimatăla 80 de milioane de dolari.

În paginile romanelor cu DirkPitt, Cussler a inventat NationalUnderwater and Marine Agency,o organizație guvernamentală fic�tivă care a devenit reală în 1979,sub forma unui grup nonprofit acărui misiune declarată este ex�plorarea arheologică a mărilor.

Cussler, între două cărți, a fostun participant activ la expedițiileNUMA, care a descoperit aproxi�mativ 60 de epave. Printre acestease numără vasul cu aburi Carpa �thia, primul care a ajuns în 1912la naufragiații de pe Titanic și carea fost scufundat de germani în1918. Multe artefacte prețioase au fost recuperate de NUMA și donate muzeelor sau diferitelorguverne. SDC

Clive Cussler, scriitorulcare vâna nave-fantomă

de a nu înfrunta un tribunal deopinie autoproclamat, gata să calceîn picioare principiile statului dedrept pentru a asigura un nou tri�umf al iraționalului.“ Cu doar câ�teva zile în urmă, pereții Academieipremiilor César au fost „tapetați“cu afișe denunțând nominalizarealui Polanski.

TATĂL FIGURINELOR LEGO

Danezul Jens Nygaard Knudsen,inventatorul celebrelor figurineLego, a murit la vârsta de 78 de ani.Knudsen, care a muncit pentrufirma Lego din 1968 și până în2000, a creat popularul omuleț cumembre mobile și expresie neutrăîn anii ’70.

ULTIMA VEDETĂ MUTĂ

Pe 24 februarie a încetat din viațăactrița americană Diana SerraCarry, la vârsta de 101 ani, ultimavedetă a filmului mut încă înviață. Diana Serra Carry a fost pri�mul „copil�minune“ din istoria ci�nemaului. Supranumită de publicBaby Peggy, ea a fost foarte popu�lară în anii ’20, grație unui duetpe care l�a avut împreună cu câi�nele Brownie. Ea a jucat în apro�ximativ 20 de scurtmetraje pânăcând, în 1925, cariera ei avea să fieterminată brusc în urma uneicerte dintre tată și producătorulSol Lesser. Mai târziu, Diana SerraCarry avea să devină un apreciatistoric al filmului.

UN OSCAR DESENAT

Regizorul Bong Joon�ho, laureatal premiilor Oscar anul acestapentru filmul Parasite, intențio �nează să lanseze în Statele Uniteo carte în care să publice story�boardurile detaliate pe care le�afolosit la realizarea producției.Cartea, deja publicată în Coreeade Sud, are 304 pagini și este unadevărat „roman grafic care oferăo fascinantă perspectivă asupraculiselor unuia dintre cele maibune filme ale anului“, spune edi�torul american.

BĂIEȚII BUNI FOLOSESC APPLE

Explicând o scenă din ultimul luifilm, Knives Out, regizorul RianJohnson pare să fi dezvăluit un se�cret din lumea filmului. „Nu știudacă ar trebui să spun asta, nu fi�indcă ar fi ceva rușinos, ci fiindcăîmi va ruina viitorul film polițistpe care îl voi face. Am să o spuntotuși, fiindcă este interesant“,spune Johnson. „Firma Apple per�mite folosirea produselor sale înfilme, dar ele nu trebuie să fie ni�ciodată folosite de personajele ne�gative“. Un articol publicat de re�vista „Wired“ în 2002 arăta că„băieții buni“ din serialul 24 folo�seau întotdeauna calculatoareMac, în vreme ce personajele ne�gative foloseau numai PC�uri. SDC

ANUL XVI NR. 67629 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020 15

www.suplimentuldecultura.ro

Responsabilitatea juridică pentru conținutul articolului îi aparține autorului.Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază.

Adresă: Iași, B�dul Carol I, nr. 4, etaj 4, CP 266, tel.: 0232/ 214.100, 0232/ 214111,

fax: 0232/ 214111

Redactor�șef:George Onofrei

Redactor�șef adjunct:Radu Cucuteanu

DTP:Adina Arnăutu

Rubrici permanente:Bobi (Fără Zahăr),Mădălina Cocea, Dragoș Cojocaru, Andrei Crăciun, Florin Ghețău, Cătălin Pavel, Radu Pavel Gheo Carte: Doris Mironescu, Eli Bădică, Marius Miheț, Cristian Teodo rescu, Alina Purcaru, Cătălin Constantinescu,Ioan�Alexandru Tofan, Dana Pîrvan

Muzică:Dumitru Ungurea nu,Cătălin Sava

Film: Iulia Blaga

Teatru:Oltița Cîntec

Caricatură:Lucian Amarii (Jup)

Grafică: Ion Barbu

Actualitate:Cătălin Hopulele

Publicitate: tel. 0232/ 252294

Distribuție:Mihai Sârbu, tel. 0232/ 271333.

Media Distribution S.R.L., tel. 0232/ 216112

Abonamente: tel. 0232/214100

Tarife de abonament:45 lei pentru 3 luni;

91 lei pentru 6 luni; 182 lei pentru 12 luni.

Prețurile includ și tarifele poștale.

„Suplimentul de cultură“ este tipărit cu sprijinul

Adevărul Holding

Marcă înregistrată – Editura Polirom și „Ziarul de Iași“. Proiect realizat de Editura Polirom în

colaborare cu „Ziarul de Iași“. Se distribuie gratuitîmpreună cu „Ziarul de Iași“.

PE SCURT

Pagini realizate de DRAGOȘ COJOCARU

INDIANA JONES, PĂRĂSIT DE SPIELBERG

Pare aproape de necrezut, dar Ste�ven Spielberg a renunțat la a mairegiza cel de�al cincilea film dinseria Indiana Jones, anunță publi �cația „Variety“. Filmul va fi reali�zat, pare�se, de James Mangold(Logan), iar filmările vor începepeste două luni. Indiana Jones 5se dovedește a fi un film greu derealizat: filmările au fost amânatede două ori, și�a schimbat de maimulte ori scenariștii, iar acumSpielberg, al cărui nume este greu

de disociat de această franciză, seretrage pe postul de producător.

DEEP PURPLE, ÎNCĂ UN ALBUM

Legendara formație a făcut din nouechipă cu celebrul producător BobEzrin (Kiss, Pink Floyd, Alice Cooper)și se pregătește de lansarea, pe 12 iu�nie, a unui nou album intitulatWhoosh!. Este al 21�lea album de stu�dio din cariera formației și al treilearealizat în colaborare cu Ezrin, dupădouă albume foarte bine primite:Now What?!(2013) și InFinite (2017).

POLANSKI, ÎN COLIMATOR

În cele din urmă, din cauza presiu�nii asociațiilor feministe, RomanPolanski a decis să nu se prezintela ceremonia decernării premiilorCésar de anul acesta, în ciuda fap�tului că este favorit, cu 12 nomina�lizări pentru filmul J’accuse. „Cumaș putea să particip?“, se întreabăPolanski într�o declarație pentruAFP. „Se știe deja cum se va desfă �șura seara. Activistele deja m�auamenințat cu un linșaj public. (...)Trebuie să îmi protejez familia. Curegret am luat această decizie, cea

ARTA ÎN FORMAT RUBIK

O Giocondă realizată în 2005 folosind numai cuburi Rubik de către artistul numit Invader s�a vândut la olicitație specializată în „artă urbană“ pentru suma de 480.200 de euro, mult peste estimările inițiale. Invader,pe numele lui real Franck Salma, a folosit aproximativ 300 de cuburi pentru a realiza acest tablou�obiect. Mo�zaicurile realizate de acest artist francez pot fi admirate în 79 de orașe din 33 de țări. Invader chiar a dat unnume acestui „curent artistic“, Rubikcubisme. Versiunea lui de Mona Lisa a devenit prima piesă dintr�o seriede lucrări realizate din cuburi Rubik ce și�a propus să recreeze astfel tablouri clasice din istoria picturii. SDC

16ANUL XVI NR. 676

29 FEBRUARIE – 6 MARTIE 2020film www.suplimentuldecultura.ro

„Honi soit qui mal y pense“

În această săptămână, eu fiindla Berlin cu dorul (sic!), îi cedezlegătura colegului de celulăAndrei Ujică. (Iulia Blaga)

ANDREI UJICĂ

Așa cum cititorii acestei revisteștiu, pe 10 februarie, în noapteadecernării premiilor Oscar 2020,am comentat cu Iulia Blaga prinSMS�uri cele văzute la televizor îndirect. Iar ca să ne ținem treji, ne�am maimuțărit în fel și chip. Spresurprinderea mea, m�am pome nit,

când m�am trezit în du pă�masaaceleiași zile, cu un e�mail de laIulia care conținea transcriptul„comentariului nos tru live“, înso �țit de întrebarea dacă aș fi deacord să�l publice.

Acum, oricine îmi cunoaștecât de cât scrupulele stilisticeînțelege din capul locului, că numi�ar fi trecut niciodată prin min �te că însăilarea noastră de nătân �geli, în care opiniile serioa se suntemise doar în treacăt, fiindcă ni lecunoșteam dinainte, merită făcu �te publice. Recunosc însă că lagândul că textul respec tiv, care arfi trebuit să fie citit ca un frag �ment de proză, cum bine ziceacineva, fie ea și scălâmbă, va iritaipocrizia wokesterimii locale, carela rândul ei mă irită acut de obună bucată de vreme – ei bine,nu m�am putut abține și�am zis:„Publică�l, Iulia“.

Reacția în bula respectivă depe Facebook a fost chiar mai viedecât mă așteptam. S�au înfoiatimediat comisarii politici și cen �zorițele din vocație, bineînțeles,platforma căreia „îi place să crea dă

că emite idei“, urmați de plu tonullor de pedestrași. Indig nându�sede lexicul nostru, s�au pus peinsultat, depășindu�ne cu mult înagresivitate. Deci ceea ce e incri �minat pe o parte e o binevenităarmă de luptă pe cealaltă. Dreptpentru care declar provocareareușită. Am ținut unora o oglindăîn față și s�au recunoscut în ea.

Iulia și cu mine schimbăm deani buni SMS�uri cu subiect cine �fil. Cu regularitate, pe perioadafestivalurilor de la Cannes șiBerlin și, sporadic, după viziona �rea câte unui film pe care simțimnevoia să�l comentăm. Ultimulmesaj de felul celor din urmă i l�am trimis (ei, ca și altor prieteni,de altminteri) de la New York, înseara zilei de 19 noiembrie, anultrecut. Tocmai ieșisem de la TheIrishman, pe care�l văzusem laBelasco Theater, euforizat de ca �litatea filmului și a publicului.Oricine a avut ocazia să compareopacitatea unei săli de cinema lao premieră din București cu re �ceptivitatea uneia de peste Oceanștie despre ce vorbesc. Sunt ușorde ghicit motivele istorice aleacestui decalaj. În timp ce publi �cului american i se dau încă dinfașă reperele corecte ale genurilorcinematografice, în România spec �tatorul trebuie să�și facă singurdrum prin labirintul lor, bâjbâind

fără busolă. Și asta a lăsat urme latoate nivelurile, de la publiculplătitor, trecând prin cei carescriu despre filme și până la ceicare le fac. De aceea n�ar fi trebuitsă fiu atât de surprins cum amfost, când, ajungând la București,am dat peste lipsa de înțelegeregeneralizată pentru The Irishman.

Îmi aduc aminte ce le spu �neam studenților mei, încă dinprimul semestru, an de an: „Dacănu vă place un film mediocru sauprost înseamnă că filmul are oproblemă. Dacă nu vă place însăun film clasic înseamnă că avețivoi o problemă“. De aceea e bine,în cazul oricărei opere de o anu �mită anvergură, ca omul să�și ches �tioneze primul impuls. El poate fiverificat cel mai bine apelând lacritica serioasă – ăsta fiind defapt și rostul ei. Ei bine, criticainternațională a recunoscut dinprima clipă calitățile noului filmal lui Scorsese, declarând TheIrishman un „instant classic“, adi �că o capodoperă imediată, cum arveni, pe românește. Oricine de lanoi și�ar fi dat osteneala să citeas �că măcar o cronică a filmului, fieea în „The New York Times“ sau„Los Angeles Times“, „The NewYorker“ sau pe Indiewire, ar fi pu �tut să�i afle calitățile. I s�ar fi atrasatenția ca Scorsese livrează aici ooperă de maturitate târzie, un fel

de Faust II al lui, în care�și re �zumă, sublimându�l, tot ciclul defilme despre mob, care formeazănucleul principal al operei sale. Șiar fi putut afla că ultima oră dinThe Irishman se ridică la o alti �tudine la care puțini ajung. Totașa s�ar fi putut citi că procesul dede�aging, reușit doar parțial, la ovizionare normală, nu deranjeazămai mult decât orica re altă con �venție de machiaj și că el dis paresub forța întregului.

În fine, s�ar mai fi putut aflacă suflul epic al filmului e acela almarii literaturi și că trebuie re �ceptat ca atare.

Dar nu și nu, mare parte din �tre intelectualii autohtoni ră mânla gusturile lor, pe care și le res �pectă „din principiu“! N�are ro� mânul nostru cult ce să învețe dela alții și din cauza asta nu doar căvorbește neîntrebat, dar mai bateși câmpii. Pe de altă parte, imităprostește toate modele aca de miceoccidentale, exagerân du�le, ca totmarginalul disperat să se simtăbăgat în seamă.

Așa au apărut toți acești „in �dex people“ de la noi, care stau cu„glosarul epurat“ sub braț și re �clamă pe oricine are un voca bularmai cu prinzător.

Aceeași eternă problemă a for �melor fără fond. Aceeași pier derede timp să�ți bați capul cu ele. SDC

The Irishman

676