Post on 22-Dec-2015
description
INTRODUCERE
Moneda unică este unul din cele mai incitante proiecte economice realizate
vreodată. De altfel, implicaţiile introducerii unei monede unice pentru o zonă atât de
întinsă, cu o populaţie de peste un sfert de miliard de persoane, depăşesc sfera
economicului. În plus, Europa este una dintre regiunile cele mai încărcate de istorie din
lume.
Aceasta face ca problema adoptării EURO să fie atât politică, cât şi culturală. Este
aproape imposibil de realizat o trecere în revistă, chiar şi rezumativă, a tuturor aspectelor
implicate de adoptarea monedei unice europene.
Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de
milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în
scopuri contabile, de exemplu pentru plăţile electronice. Numerarul în euro a fost pus în
circulaţie abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate
irevocabil, bancnotele şi monedele naţionale, cum ar fi francul belgian sau marca germană.
Astăzi, bancnotele şi monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27
de state membre ale Uniuni Europene, precum şi în insulele, departamentele şi teritoriile de
peste mări, care fac parte din anumite ţări ale zonei euro sau sunt asociate acestora.
Împreună, aceste ţări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San
Marino şi Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord
formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru şi Kosovo utilizează şi
ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal.
Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici,
convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi stingere a angajamentelor
reciproce, determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările
internaţionale de capital.
La baza Sistemului Monetar Internaţional funcţionează anumite reguli care provin,
în mod direct din practicile comerciale impuse de către stat.
Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze principalele puncte de interes ale
adoptării monedei unice europene, impactul pe care acest proces l-a avut asupra ţărilor care
au adoptat-o, precum şi rolul pe care îl are Banca Centrală Europeană, ca şi autoritate
monetară din zona euro.
CAPITOLUL I
ISTORICUL MONEDEI EURO
1.1 SCURT ISTORIC
Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o înţelegere între
Statele Membre UE în vederea împărtăşirii unei monede unice, EURO, şi a unei politici
economice unice cu un set de condiţii şi responsabilităţi fiscale. În prezent, sunt 27 State
Membre cu nivele de integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat
moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea
Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptării monedei
euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia,
Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptării monedei
euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.
Planurile pentru o monedă unică europeană au început să prindă contur încă din 1969
odată cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii
Economice Europene (EEC). Acesta a fost urmat mai târziu în acel an de o întâlnire a
şefilor de stat şi de guvern la Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi
monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după
decizia unilaterală a Preşedintelui Nixon de a face dolarul neconvertibil în aur şi după criza
petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut incluzând noua state, multe dintre ele fiind
dispuse să renunţe la propriile monede naţionale.
În prezent, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care
corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.1
Faza I
În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură
între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. Acesta a creat
Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a
monedei fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-
2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită
într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă
1 Ignat, I - Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică, Bucureşti, Editura Economică, 2002.
Europeană (ECU) şi care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor
Membre.
În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a devenit mult mai apropiată de cea a
vecinilor, dând formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul
internaţional în Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb
– în ciuda stabilităţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor
pe care le-a adus această. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie
logică, şi astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului.
Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în
februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice
între statele membre ale UE şi stabilirea scopului pieţei comune europene. În 1989, au fost
schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Prima fază a început oficial în 1990, când
controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor
în întreaga EEC.
În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin
introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică
pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea
Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei
euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a
intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat
de Consiliul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care
au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul
cadru negociat cu fiecare ţară candidata mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de
asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a
lungul anilor.
Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cea a unei ţări candidate care
înainte de aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes
schimbarea numelui ECU în „EURO”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de
asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea Euro în contabilitate şi mai târziu ca şi
monedă lichida.
În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un
predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din
Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM
II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro.
Anul următor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte
moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol
stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului
European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa
deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite moneda şi de a asista ţările Euro iniţiale în
realizarea criteriului de convergenţă.
A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a
aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a
adopta euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizica, cu ratele de schimb ale
monedelor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998.
Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a
funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja
existente. Banca Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare, unice
cu asistenta Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani
stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000
Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei
unice pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi
Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-
denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile
euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui
populaţia cu noua monedă.
Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească
Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht2. Criteriile includeau patru
cerinţe:
valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2
ani;
2 Bibere, Octav – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretis, 1997.
ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale
celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;
inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile
nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);
datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie
apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.
În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de
bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monede au
fost bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursă din 1 ianuarie 1999, pesimiştii
au câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că
o astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi
nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul
nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile.
A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a
aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi
la zona euro.
Dezvoltarea ratei de schimb
În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, Euro a
fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi Euro a crescut în valoare, scăzând
sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie
2000, când nouă monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a
lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.
Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002,
când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002.3 Un an mai târziu a
atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30
decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a
scăzut din nou la 1, 1813 dolari între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul
anului moneda a atins cel mai înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că
acesta este nivelul la care a rămas.
În anul 2007 şi prima jumătate a anului 2008 euro a crescut foarte mult în raport cu
dolarul american, ajungând la un maxim apropiat de 1,58 dolari pentru un euro. După
3
începerea crizei financiare mondiale din 2008, euro a început să scadă iar, ajungând la o
valoare apropiată de 1,25 dolari pentru un euro.
1.2 SEMNUL GRAFIC EURO
Semnul pentru monedă unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate. A fost
inspirat de litera greacă Epsilon (ε), ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la prima
literă din cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro. Semnul este uşor
de recunoscut, fiind la fel de bine cunoscut ca şi cel pentru dolar ($).
Figura 1.1 – Semnul pentru moneda unică Euro.
S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi
societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile
se fac prin sisteme şi echipamente deja existenţe în funcţiune. Pentru recunoaşterea
monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici unice. S-a avut în vedere,
de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şi structurarea
monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată, fraudă în confecţionarea acestor
monede.
Prin Directiva 94/27CE,4 Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie
de monede EURO să includă 8 denominaţii, variind de la 1 cent la 2 EURO, cu
următoarele specificaţii tehnice:
Tabelul 1.1. Specificaţiile tehnice ale primei serii de monede EURO
4 Directiva 94/27CE,Consiliul şi Parlamentul Europei.
Valoare (EURO)
Diametru (mm)
Grosime (mm)
Greutate (grame)
Formă Culoare Compoziţie
2 25,75 1,95 8,5 Rotund - Extern alb- Intern galben
Cu 75Ni25CuNiuZn
1 23,25 2,125 7,5 Rotund - Extern galben- Intern alb
CuNiuZnCu 75Ni25
0,50 24,25 1,69 7 Rotund Galben CuAlZn0,20 22,25 1,63 5,7 Floare
spaniolăGalben CuAlZn
0,10 19,75 1,51 4,1 Rotund Galben CuAlZn0,05 21,75 1,41 3,9 Rotund Roşu Oţel acoperit
cu Cu
0,02 18,75 1,36 3 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
0,01 16,25 1,32 2,2 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia
Internaţională de Standardizare (Internaţional Standard Organisations – ISO), şi este
folosită în toate scopurile: financiar, comercial, contabil.
Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele
orizontale.
Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi
din prima literă a cuvântului “Europa”. Cele două linii paralele reprezintă stabilitatea
EURO.
Bancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de
500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru
arhitectură europeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa
bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi
deschidere în Uniunea Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri
de poduri, fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în
Europa şi cu restul lumii.5
Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European.
Toate monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.
Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1
cenţi. Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii
5 De Silguy, Yves Thibault - L`EURO, LGF, 1998, p.122-183.
transversale, la care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă
a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un cetăţean
francez va putea să-şi cumpere în Berlin un hot-dog cu o monedă EURO având chipul
regelui Spaniei6.
1.3. IDEEA UNEI MONEDE EUROPENE UNICE
Euro este parte integrantă a procesului mai general al unificării politice europene,
un proces care a captivat liderii politici timp de mai multe decenii şi care adesea a fost
urmărit fără a se ţine seama de logică economică. Procesul a început în 1946, atunci când
Winston Churchill a chemat pentru prima dată la crearea “Statelor Unite ale Europei”, care
să aducă “fericire, prosperitate şi glorie “oamenilor de pe continentul devastat. Motivele
sale erau politice. El a crezut că prin crearea unui guvern european unic de va intra într-o
eră de pace de lungă durată pe un continent distrus de două războaie mondiale. Alături de
mulţi alţii, el a crezut că integrarea economică exclude conflictul armat.
Ideea lui Churchill a prins contur în 1952, atunci când şase ţări vest-europene au
creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Cărbunele şi oţelul erau probabil
resursele strategice cele mai importante la momentul respectiv, iar Comunitatea
Economică a Cărbunelui şi Oţelului a cerut fondatorilor săi să îşi delege atribuţiile pentru
aceste resurse unei autorităţi independente. În ciuda naturii economice a acestui acord, el a
fost destinat în principal “prevenirii unui conflict militar între Franţa şi Germania “pe un
continent “îndelung divizat de conflicte sângeroase “şi nu neapărat pentru a îmbunătăţi
managementul cărbunelui sau al oţelului. Observatorii străini au considerat deci
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ca pe un vestitor al unei cooperări
politice mai puternice.
Previziunile lor s-au concretizat curând. În 1958, Franţa, Republica Federală
Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând
prin acesta Comunitatea Economică Europeană. Comunitatea Economică Europeană a fost
destinată reducerii barierelor comerciale, eficientizării politicilor economice, coordonării
politicilor în domeniul transporturilor şi agriculturii, înlăturării măsurilor care restrângeau
liberă competiţie şi promovării mobilităţii forţei de muncă şi capitalului între ţările
membre. Ea a avut un succes atât de mare în stimularea comerţului european, a cărui
6
? European Comission – Raport -Euro 1998, 25.03.1998
valoare a crescut de patru ori între 1958 şi 1968, încât au înflorit planuri pentru noi
domenii de colaborare.
Este important de subliniat că Tratatul de la Roma, în ciuda naturii sale economice,
s-a ocupat mai mult cu stabilirea unei păci de durată în Europa occidentală decât cu
ideologia pieţei libere. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată în principal
lansării unei uniuni politice “foarte restrânse “şi pe termen lung între guvernele europene,
şi nu numai promovării comerţului internaţional de dragul acestuia. De fapt, integrarea
politică s-a întărit în continuare în 1967, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), formând un acord mai larg şi
mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană.
La sfârşitul anilor ’60, discuţiile privind colaborarea politică şi economică
europeană au început din ce în ce mai mult să graviteze în jurul acordurilor privind rata de
schimb, în parte datorită eşecului acordului de la Bretton Woods privind menţinerea
stabilităţii monedei europene. Create în 1944 de reprezentanţi din 44 de tari, acordurile de
la Bretton Woods au adus o eră de stabilitate generală a ratei de schimb care a durat peste
20 de ani. În baza sistemului Bretton Woods, monedele erau legate de dolarul american şi
le era permisă fluctuaţia numai în limita unui procent deasupra sau sub valorile prestabilite.
Fluctuaţiile extreme ale ratei de schimb distorsionează preţurile de pe piaţă, provoacă
numeroase confuzii în rândul consumatorilor, împiedica dezvoltarea comerţului
internaţional şi stânjenesc investiţiile. Prin urmare, sistemul Bretton Woods al ratei de
schimb fixe a jucat un rol crucial în restabilirea creşterii economice şi stabilităţii în Europa
în perioada postbelică.
La sfârşitul anilor ’60 însă, acordurile de la Bretton Woods au prezentat semne tot
mai dese de slăbiciune. Marca germană şi francul francez s-au devalorizat ameninţând
astfel stabilitatea celorlalte monede europene. Astfel, în luna decembrie a anului 1969,
primului – ministru luxemburghez, Pierre Werner, i s-a solicitat să redacteze un raport la
nivel înalt al Comunităţii Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între
economiile europene. Raportul Werner a fost dat publicităţii în 1970, folosind pentru prima
dată termenul “Uniune Economică şi Monetară “7. Acest raport nu numai că a afirmat
necesitatea unei cooperări monetare, dar a mai sugerat im mod explicit faptul că este
posibilă crearea unei monede unice europene.
7 Chabot, C. N - Euro-moneda europeană, Ed Teora, Bucureşti, 2000, pag. 13
Din păcate, acest plan timpuriu pentru o uniune monetară a fost zădărnicit de un
eveniment neprevăzut: decizia preşedintelui american Nixon, în anul 1971, de a adopta o
politică de “neglijare benignă “, favorabilă dolarului american. Pe scurt, Statele Unite au
anunţat că nu mai doresc să-şi rişte rezervele de aur numai pentru a menţine ratele de
schimb ale acordului de la Bretton Woods predefinite faţă de dolar. Decizia lui Nixon de a
lăsa dolarul “să plutească “a condus la prăbuşirea sistemului Bretton Woods.
În consecinţă liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner şi au încercat să
creeze o soluţie imediată pentru fluctuaţiile persistente ale monedelor. Anii de experimente
şi negocieri au culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European, în
1979.
Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a
limitat circulaţia monedelor din comunitatea europeană (cu excepţia celor ale Marii
Britanii, Spaniei şi Portugaliei, care iniţial au refuzat să participe) pentru a se ajunge la
culoare comerciale predefinite, mecanism cunoscut sub numele de grila de paritate.
Aceasta a constituit o formă timpurie şi în general de succes de uniune monetară. Deşi
acordul Sistemului Monetar European nu a creat o monedă unică, el a “blocat “monedele
participante în zone comerciale previzibile, ceea ce a promovat stabilitatea economică.
În ciuda faptului că eforturile în direcţia extinderii cooperării politice europene au
încetinit în cursul prăbuşirii acordurilor de la Bretton Woods şi creării Sistemului Monetar
European, ele au renăscut în deceniul al 9-lea. Creşterea economică continuă a susţinut anii
de negocieri în această perioadă, conducând în cele din urmă la actul Europei unice, din
1987, un act care a promis înlăturarea sistematică a tuturor controalelor de frontieră, a
tarifelor, a vămilor şi restricţiilor legate de capital şi de forţă de muncă, restricţii care erau
încă în vigoare, după decenii de eforturi pentru unificarea economiilor europene.
Obiectivul său a fost realizarea unei pieţe comune nerestricţionate până la sfârşitul anului
1992. El a început prin eliminarea barierelor din calea serviciilor bancare, titlurilor de
valoare, societăţilor de asigurări şi a altor servicii financiare.
La scurt timp după ce Comunitatea Economică Europeană a aprobat Actul Europei
unice, Jacques Delors, pe atunci preşedintele Comisiei Europene, a dat publicităţii un
raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel cum procedase şi
Raportul Werner, cu mulţi ani înainte, Raportul delors din 1989 a prezentat un plan special
în trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure
monede trans – europene.
Raportul Delors a fost primit foarte bine, atât de către persoanele care considerau că
integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât
şi de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale
unor rate de schimb stabile. Mulţi observatori au considerat euro ca fiind cea mai bună
modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece
introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibilă. Odată ce monedele şi
politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse
înapoi.
Comunitatea Europeană a lansat proiectul unificării monetare aproape imediat după
publicarea raportului Delors. Etapa întâi a Uniunii Economice şi Monetare a început în
luna iulie a anului 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi Actul Europei unice: şi anume să
asigure că sunt eliminate definitiv toate restricţiile din calea circulaţiei bunurilor,
serviciilor, forţei de muncă şi capitalului. Atunci când şefii statelor europene s-au reunit
apoi la Maastricht, în 1992, pentru a fonda Uniunea Europeană, proiectul Uniunii
Economice şi Monetare a devenit parte a Uniunii Europene şi au fost întocmite planurile
specifice etapelor a doua şi a treia a proiectului.
Etapa a doua a început la 1 ianuarie 1994 şi a fost concretizată prin înfiinţarea
Institutului Monetar European, care va deveni ulterior Banca Centrală Europeană. Institutul
Monetar European a folosit faza a doua pentru a elabora planurile strategice şi operaţionale
pentru o politică monetară unică şi pentru a ajuta la stabilirea ţărilor care erau “potrivite
“din punct de vedere economic pentru a adera la zona monedei unice. Tot în etapa a doua a
fost folosit pentru prima dată şi cuvântul euro.
Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Madrid, din 1995, noua monedă era cunoscută
în lume sub numele de “ecu”. Etapa a treia a început apoi la data de 1 ianuarie 1999. La
acea dată, aproape trei decenii după ce Raportul Werner sugerase pentru prima dată acest
concept, euro a devenit moneda oficială pentru 11 ţări. Urmând unei faze premergătoare de
trei ani, la 1 ian. 2002, membrii zonei euro trec la introducerea monedei unice euro sub
formă de numerar, desăvârşind astfel uniunea economică şi monetară europeană. Dacă
introducerea în 11 ţări a monedei euro, numai pe pieţele financiare, la 1 ianuarie 1999, a
implicat aproape exclusiv operatorii profesionişti, specificul schimbării fizice a monedelor
naţionale cu moneda euro implică, de data aceasta, întreaga economie şi toată populaţia, nu
numai din ţările membre, ci şi din alte ţări, care deţine numerar în monedele naţionale ale
ţărilor zonei euro şi pentru care noua monedă devine o realitate tangibilă sub formă de
bancnote şi monede metalice8.La 1 ian. 2002, zona euro a cuprins 12 ţări cu aceeaşi
monedă naţională. Începând cu acea dată, Grecia se va alătura celorlalte 11 ţări, membre
din 1999: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia şi Finlanda.
1.4 EURO ŞI UNIUNEA MONETARĂ
Concepţia eronată cel mai des întâlnită la noii observatori ai uniunii monetare este
aceea că euro reprezintă în mod fundamental un proiect economic. De fapt, euro este un
proiect cât se poate de politic, care timp de mai mulţi ani a fost împiedicat să se realizeze.
Exprimată în cuvinte simple, ideea este că euro a constituit un pas esenţial în direcţia
obiectivului final al integrării politice “foarte restrânse “, subliniat pentru prima dată în
Tratatul de la Roma, din anul 1958, iar limbajul tratatelor semnate ulterior arata clar că
introducerea euro se bazează pe mai mult decât simplul calcul al avantajelor şi
dezavantajelor economice.
De fapt, Helmut Kohl, fostul cancelar german şi unul dintre cei mai frecvenţi
susţinători ai uniunii monetare, considera că avantajele economice ale euro au o natură
secundară, subliniind în schimb că: “Experienţele amare încercate în acest secol, războaie
şi dictaturi, ne-au învăţat că proiectul unificării reprezintă cea mai bună asigurare
împotriva unei renaşteri a egoismului naţional, şovinismului şi a conflictelor violente”.
Mai există şi alte motivaţii politice. Irlanda considera că euro reprezintă o
modalitate prin care ar putea fi estompată imaginea ei de prelungire a Angliei. Italia
doreşte să evite să devină un paria politic. Franţa doreşte cu disperare să reducă influenţă
asupra ei a deciziilor luate de Germania în domeniul politicii monetare. Mulţi lideri
germani entuziaşti spera că uniunea monetară va reprezenta “carul “pe care îl trage după el
acest “cal “reprezentat de uniunea politică totală. Într-adevăr, acum există tot atâtea
justificări pentru euro câte tari participante sunt, deoarece fiecare naţiune din Uniunea
Europeană vede un anumit set de avantaje şi riscuri.
8 Turliuc, V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133.
1.5 OBIECTIVELE ECONOMICE IMPORTANTE PE CARE UNIUNEA
EUROPEANĂ SPERA SĂ LE REALIZEZE EURO
Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de raţă de
schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea
pieţelor financiare) rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, silitului, markkai,
francului, kronei, guldenului, pesetei, lirei sterline, lirei italiene şi escudo-ului cu o singură
modalitate de plată. Dar euro mai oferă şi o serie de avantaje indirecte. Aceste beneficii ţin
de modificările mai profunde în comportamentul pieţelor financiare şi al companiilor şi,
prin urmare, sunt mai controversate.
Stabilitatea macroeconomică. Multe dintre statele membre ale Uniunii europene,
inclusiv câţiva participanţi din prima rundă la Uniunea Economică şi Monetară, s-au
confruntat cu inflaţia după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia şi
Spania au fost în special sensibile faţă de inflaţie.
Dar euro introduce un nou regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică
pentru multe din ţările din zona euro. Potrivit unor experţi, acest lucru este garantat efectiv,
deoarece zona euro poseda acum cea mai independentă banca centrală din lume: este vorba
despre Banca Centrală Europeană. Istoria a demonstrat că băncile centrale din multe ţări
din zona euro nu sunt imune fata e influenţele politice. Exact din acest motiv euro ar putea
reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung.
Ratele reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflaţia, el mai exercita
şi o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligaţiuni numai
dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câştig procentual
mai mare decât rata inflaţiei.
Euro aduce rate mai mici ale inflaţiei şi prin reducerea ratei de risc pentru schimbul
valutar. Este esenţial să subliniem că ţările care au înregistrat în istorie rate reduse ale
dobânzilor (de exemplu Germania, Austria şi Olanda) este puţin probabil să fie ajutate de
euro în această privinţă.9
Reforma structurală. Unii experţi argumentează că euro încurajează reforma
structurală atât de necesară în Europa. Pe scurt, ţările care doresc să se califice pentru euro
trebuie să îşi ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul
asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate şi creştere,
9 Art.121(ex-art.109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (1992).
un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale şi care forţează guvernele să
îşi
ajusteze finanţele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru ţările care recurg la prea
multe împrumuturi.
Asemenea măsuri au ridicat întrebări fundamentale despre fezabilitatea pe termen
lung a programelor de cheltuieli publice şi sociale, notorii prin mărimea lor. Ele au condus,
în special, la mari reduceri bugetare şi au acordat o nouă atenţie importanţei unei creşteri
economice susţinute. Reducerea bugetară în ţări precum Portugalia a condus la reduceri
drastice ale ratelor dobânzilor foarte devreme în cursul procesului, deoarece pieţele
financiare şi-au schimbat părerea despre guvern, pe care îl consideraseră anterior
iresponsabil din punct de vedere financiar. Aceasta a declanşat în schimb o creştere
economică prelungită în ţara respectivă, creştere care continuă şi astăzi. Exact din acest
motiv guvernul Statelor Unite a sprijinit cu putere efectul euro asupra reformei structurale
de peste Atlantic, afirmând că euro modernizează economiile europene, micşorând
mărimea bugetelor lor sociale şi încurajând un punct de vedere modern, global.
Statutul de monedă în care se păstrează rezervele. Liderii Uniunii Europene spera
că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaţionale.
Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne şi de
companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii şi pentru a
răspunde cerinţelor lor financiare continue. Dolarul este în prezent cea mai importantă
monedă în care se plasează rezervele, ele regăsindu-se în casele de bani ale băncilor
centrale şi ale instituţiilor financiare majore. Deşi Statele Unite sunt răspunzătoare pentru
mai puţin de 20% din comerţul mondial, dolarul este folosit în aproximativ 83% din
tranzacţiile care implică două devize externe şi înglobează 63% din rezervele monetare
oficiale din întreaga lume. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide,
stabile şi care sunt acceptate ca modalitate de plata într-o largă arie economică au
potenţialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele.
Liderii Uniunii Europene sunt conştienţi de avantajele extraordinare pe care le
aduce economiei Statelor Unite statutul dolarului american în finanţele globale. Monedele
în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate şi, prin urmare, beneficiază de pe urma
acestei lichidităţi ridicate şi a costurilor extrem de reduse ale tranzacţiilor de pe pieţele
externe de schimb. Acesta reprezintă un câştig de mai multe milioane de dolari, pentru
companiile din Statele Unite care convertesc în dolari veniturile obţinute în străinătate.
Statutul de monedă în care se plasează rezervele aduce de asemenea beneficii pieţelor de
capital dintr-o tară, deoarece cumpărătorii interesaţi să păstreze o monedă în care se
plasează rezervele cumpără active exprimate în această monedă.
Creşterea economică. Costurile reduse ale tranzacţiilor şi riscul mai mic legat de
raţă de schimb, împreună cu transparenta preţurilor şi cu o modalitate unică de plată, au
sporit mărimea efectivă a pieţelor de produse din zona euro. Ca rezultat, unii afirma că
acum companiile multinaţionale realizează economii la scara care nu au fost niciodată
întâlnite în mediile de afaceri europene. Istoricii economiei ştiu că economiile la scara au
constituit un factor cheie care a determinat succesul industrial al Statelor Unite de-a
lungul secolelor.10
Acum, zona euro spera să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma
productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite, factori care sunt promişi pe
piaţa internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, afirma ei, cu cât Banca Centrală
Europeană aduce preţuri stabile şi raţe mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor
factori, afirma mulţi politicieni, este acela că euro va duce Europa într-o epocă de creştere
economică ridicată. Unii economişti, inclusiv preşedintele Băncii Centrale Europene, au
prezis că euro poate spori în cele din urmă creşterea economică cu până la un procent pe
an.
CAPITOLUL II
MONEDA UNICĂ A EUROPEI : EURO
10 Silasi, G - Integrarea monetară europeană, între teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.
La 1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană, Euro, adoptată de 11
ţări: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia şi Spania. La 1 ianuarie 2001, la acestea se adaugă şi Grecia11. Aceste 12 ţări
constituie zona euro. Danemarca, Suedia şi Regatul Unit, membre ale UE, n-au adoptat
euro.
Semnul pentru moneda unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate ( €).
A fost inspirat de litera greacă Epsilon, ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la
prima literă din cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro.
BCE trebuie să menţină stabilitatea preţurilor în ansamblul zonei euro→ BCE şi
Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor zonei euro adoptă o politică monetară unică axată pe
stabilitate.
Ţările care doresc adoptarea unei monede unice trebuiau să satisfacă anumite criterii
economice: nivel scăzut de inflaţie, finanţe publice, rate de dobândă scăzute şi raţe de
schimb scăzute.12 În plus, ele trebuie să garanteze independenţa băncilor lor centrale
naţionale faţă de puterea politică. Respectarea acestor criterii de convergenţă= criterii de la
Maastricht, a determinat un fundament solid al noii monede, înainte de lansare.Bancnotele
şi monedele euro au fost introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
2.1.Analiza monedei euroBaterea monedei proprii naţionale13 reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale
suveranităţii statelor independente, prevăzut în Constituţie, iar renunţarea în condiţii de
bună-voie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele
cu monede foarte puternice, reprezintă un eveniment inedit în istorie.
Dincolo de toate acestea există şi o dimensiune simbol foarte puternică, însemnătatea
politică a monedei europene. Pentru prima dată, unul dintre elementele constitutive ale
identităţii naţionale dispare. Un tarif vamal şi o politică agricolă nu sunt elemente ale
identităţii naţionale, însă moneda este unul dintre simbolurile de unitate naţională, de
imagine a colectivităţii. Moneda europeană nu va adăugă un simbol de unitate europeană
simbolului naţional menţinut, ci se va substitui acestuia.
O monedă este internaţională atunci când este folosită în afara zonei în care este
legală sau când fracţiile şi multiplii ei sunt limitate în altă parte. Practică derivării şi
11 Sută, Nicolae – Integrare Economică Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 137.12 Cociuban, Aristide – Piaţa Unică Europeană – cele patru libertăţi fundamentale, ESEN, IEM, Bucureşti, 2002,pag.106.13 www.BNR.ro
imitării a promovat o continuitate universală asupra zonei monetare şi istoriei Sistemului
Monetar Internaţional.
Încrederea în stabilitatea unei monede la nivel internaţional este cheia caracteristică.
Dar stabilitatea depinde de mai mulţi factori:
- mărimea suprafeţei tranzacţiilor,
- stabilitatea politicii monetare,
- absenţa controlului,
- puterea şi continuitatea statului,
- valoarea de revenire.
Mărimea pieţei şi lăţimea ei sunt o măsură a gradului în care o monedă poate fi
exploatată economic prin caracteristicile intriseci ale banului. Cu cât este mai largă
suprafaţa tranziţiei, cu atât moneda este mai capabilă să acţioneze ca o pernă împotriva
şocurilor.
Cu cât este mai mare spaţiul de operare a unei singure monede, cu atât mai bine
poate acţiona pentru aplanarea şocului. Mărimea producerii stabilităţii şi stabilitatea duce
la creşterea atractivităţii monedei. Cu cât este mai mare domeniul de tranzacţii, cu atât
moneda are lichiditate mai mare deoarece cu atât mai puţin şocurile particulare vor afecta
preţul.
O monedă ce reprezintă banul pentru 100 de milioane de oameni are o lichiditate de
10 ori mai mare decât cea pentru 10 milioane de oameni.
Prin lansarea euro, politica monetară va fi o politică comunitară, iar emisiunea
monetară se va face în limitele stabilite de Banca Centrală Europeană. Băncile comerciale
nu vor fi supravegheate de B.C.E., transformarea B.C.E. în împrumutător de ultimă
instanţă, de asemenea unul foarte plauzibil.
Dezideratul de stabilitate al B.C.E. impune:
- prevenirea speculaţiilor valutare;
- coordonarea politicii monetare şi fiscale;
- gestionarea eficientă a politicii valutare în scopul menţinerii stabilităţii
cursului euro;
- administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare);
- prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.
În ceea ce priveşte speculaţiile valutare, legate de stabilirea ratelor de conversie, s-au
stabilit mai multe scenarii de determinare a acestor rate: rata centrală, de exemplu, ce a dus
în 1992 la un val masiv de speculaţii care s-a încheiat cu o criză Sistemul Monetar
European.
Alt scenariu a fost cel al determinării ratelor bilaterale pe baza fundamentelor
economice, ceea ce ar încuraja speculaţiile între rata oficială şi cea de piaţă. Conform
acestui scenariu o monedă ar fi putut fi tranzacţionata la o valoare mai mare sau mai mică
în comparaţie cu banda ei de fluctuaţie, pentru că rata oficială ar fi putut fi asupra sau
subevaluata.
Prin fixarea definitivă şi irevocabilă a acestora în 1998, aceste tendinţe nu au
dispărut, dar s-au concentrat asupra evoluţiei euro în raport cu alte monede şi asupra
modului cum va fi receptata moneda unică de către cetăţeni (încrederea de care se va
bucura euro).
Pentru a se calma valurile speculative, B.C.E. va interveni ori de câte ori ponderea
depozitelor într-o monedă va creşte în detrimentul depozitelor în altă monedă.
Ieşirea unui stat din zona euro nu este prevăzută în Tratat. Un astfel de demers s-ar putea
dovedi însă riscant şi costisitor. De asemenea, speculaţiile pot apărea între euro şi
monedele europene din afara sistemului.
Statele membre care au adoptat euro au renunţat la utilizarea instrumentelor politicii
monetare, în principal a cursului de schimb şi a dobânzii, pentru ajustarea economiei pe
termen scurt, atunci când, dintr-un motiv sau altul, aceasta a suferit un şoc.14 De exemplu,
dacă un stat membru înregistrează o accentuare a deficitului contului curent al balanţei de
plăţi, atunci poate deprecia moneda naţională şi/sau ridică nivelul dobânzilor.
Ca urmare, importul şi accesul la credite vor deveni mai scumpe, cererea de valută va
deveni mai mică, iar afluxul de capitaluri străine va creşte, atrase de o dobândă mai mare.
Are loc o redresare a competitivităţii pierdute şi corectarea pe termen scurt a
dezechilibrului de cont curent, este cauzat de slăbiciuni structurale ale economiei, atunci
ajustarea pe termen scurt oferă timpul necesar pentru realizarea reformelor structurale care
să atace cauzele de fond ale pierderii de competitivitate.
Totodată a fost exclus accesul direct, privilegiat al statelor membre la resursele
sistemului de credit pentru finanţarea deficitului bugetar. Mai mult, statele membre sunt
obligate să aplice o disciplină bugetară riguroasă şi să coordoneze politicile economice
naţionale.
14 Turliuc V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133
Debutul euro pe piaţa internaţională s-a prevăzut să fie unul moderat, ne caracterizat
de volatilitate ridicată. Totuşi, evoluţia euro, de la lansarea efectivă şi până în prezent, a
fost marcată de evoluţii interesante, care au debutat practic cu "prăbuşirea" monedei
europene în raport cu dolarul mai mulţi ani, pentru a ne oferi în ultima vreme un eveniment
surprinzător, care a condus practic la un echilibru între cele 2 monede sub impactul unui
panel interesant de factori dominanţi.
Pentru asigurarea atractivităţii euro şi asigurarea cadrului tehnic pentru
implementarea să, a fost dezvoltat sistemul de facilitare a circulaţiei plăţilor, TARGET
(Trans European Automated Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). Acest
sistem de mijloace de plată leagă din 1999 printr-o infrastructură comună sistemele
naţionale de circulaţie a plăţilor ce aparţine băncilor centrale.
TARGET realizează o reţea între sistemele de circulaţie a plăţilor naţionale pentru a
sprijini dezvoltarea afacerilor în euro la nivel supranaţional comunitar. Acest sistem este în
concurenţă cu alte sisteme şi este de un real folos IMM-urilor.
Prin euro ţările nu vor mai avea posibilitatea de a stabili sau a alege rata inflaţiei la
nivelul dorit deoarece aceasta va fi fixată de BCE. Aşadar rata inflaţiei nu va mai putea fi
folosită ca instrument macroeconomic de înlăturare a unor dezechilibre şi şocuri
economice.
În majoritatea ţărilor rata inflaţiei era folosită de Guvern pentru finanţarea bugetului
de stat. Guvernele nu-şi vor mai putea finanţa pe termen scurt bugetele prin emisiune
monetară, iar modificarea preţurilor prin inflaţie sau deflaţie nu vor mai putea fi
compensate prin cursul de schimb şi se va ajunge la modificări ale cererii în comerţul
internaţional.
Diferitele economii naţionale ale zonei nu pot evolua sincron, deşi elanul insuflat
prin UEM în termeni de politica monetară şi de schimburi externe ar trebui să fie benefic
pentru toate ţările; dacă privim ratele de creştere anuale se observă că este destul de
prematur să se vorbească de convergenţă ciclurilor conjuncturale; în realitate creşterea
economică a ţărilor situate la nivelul performanţelor Uniunii (Italia, Spania, Portugalia)
este superioară celei înregistrate în prezent în ţări ca Germania sau Franţa. La acestea se
adăugă şi problemele structurale cu care sunt confruntate anumite ţări ale acestei zone. Cu
siguranţă reducerea diferenţelor de salarii care rezultă va duce pe termen mediu şi scurt la
o armonizare a nivelurilor de viaţă, însă pe termen scurt, acesta situaţie drept consecinţă a
creşterii presiunii asupra politicii fiscale în vederea ajungerii la o stabilitate a conjuncturii.
Stabilitatea preţurilor, dezideratul principal al UEM, nu este posibilă în absenţa unei
stabilităţi reale a monedei unice europene. Un aspect important în această ecuaţie îl
reprezintă gradul de lichiditate al activelor financiare europene. Un punct de plecare îl
poate constitui agregatul monetar care permite reflectarea evoluţiei sistemului financiar şi
al economiei în ansamblul său. Sistemul monetar euro propune trei agregate monetare.
Într-un sistem de tip UEM, băncile centrale îşi creează o anumită poziţie de monopol
fiind creatoare de lichidităţi. Dublul rol al bazei monetare, de decontare şi de plată,
determina, ca urmare a aplicării ratelor dobânzii pe termen scurt, o volatilitate crescută a
acestui instrument de analiza monetară.
Prin eliminarea riscului valutar apare aşa-numitul fenomen "Risko-Pooling" (atunci
când un producător încheie un contract la un preţ fixat într-o monedă străină, nu poate fi
sigur, în cazul cursurilor flexibile, care va fi câştigul sau convertibilitatea în moneda
naţională). Prin eliminareafluctuatiilor cursului valutar, care atrage după sine riscuri în
obţinerea profitului în cadrul comerţului internaţional, se realizează prin "Risko-Pooling"
reducerea riscului determinat de oscilaţiile cererii de bani15. Prin moneda unică cererea de
bani din economie va fi stabilă, iar tendinţele contrare ale cererilor de bani dintre ţări se
vor compensa reciproc.
Un factor favorizat de Uniunea Monetară Europeană susţinea includerea pensiei
nefinanţate în calculul deficitului bugetar; acest factor este important mai ales în cazul unor
ţări din UE, cum ar fi Germania şi Franţa. Dacă se permite finanţarea acestor planuri în
deficitul de cont curent, deficitele bugetare ale tuturor ţărilor vor fi mai mari, dar impactul
este foarte diferit.
2.2.Avantajele monedei euro"Euro reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi
înlocuită cu nici o altă monedă oricare ar fi tentaţia pe termen scurt", spunea Jacques
Delors.
O monedă unică europeană permite, în primul rând, să surmonteze fragmentarea
actuală a pieţei interne şi deci să-şi întărească poziţia faţă de concurenţă internaţională.
Moneda unică asigura o mai mare transparentă a costurilor şi preţurilor, care devin
comparabile în toată comunitatea, da un nou impuls concurenţei.16
15 Turliuc V - Politici monetare. Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 134.16 Dănilă, Nicolae – Euro – bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 89.
Pe de altă parte moneda unică are avantaje pentru voiajori, turişti sau oameni de
afaceri că nu suporta costurile de tranzacţie pe care le fac de fiecare dată, schimbul de
devize. Se ştie că un cetăţean care vizitează un stat membru UE şi schimbă monedă de
fiecare dată, pierde circa 45% din valoarea banilor săi, din cauza costurilor de tranzacţie
sau schimburilor de devize repetate.
În fine, o monedă comună economică pentru întreprindere presupune cheltuieli de
acoperire a riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de
fluctuaţiile monetare; întreprinderile ce realizează tranzacţii comerciale în mai multe state
membre pot înlătura astfel costurile administrative legate de schimburile de monede,
inclusiv risipă de timp.
S-a mai apreciat că, atunci când exporta, micile întreprinderi trebuie să facă faţă unor
cheltuieli de schimb de 10 ori mai mari decât cele multinaţionale, care pot opera
compensări între vânzările şi cumpărările lor în străinătate şi să obţină astfel taxele cele
mai favorabile pentru operaţiunile lor de schimb.
Riscul ratei de schimb. În mediul internaţional al afacerilor, deciziile luate astăzi sunt
adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Atunci când
compania germană BMW investeşte 100 milioane de dolari pentru a-şi spori echipa de
vânzări din Franţa, estimarea pe care ea o face în ceea ce priveşte profitabilitatea investiţiei
se învârte în jurul ratei estimate de schimb între marca germană şi francul francez.
Dacă francul se va deprecia puternic după efectuarea investiţiei, atunci vânzările
companiei BMW în Franţa (care sunt colectate în franci) se vor transforma dintr-o dată în
mai puţine mărci pentru compania – mama din München, făcând astfel că investiţia să fie
mai puţin atractivă sau chiar neprofitabila.
Prin urmare, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai
riscante investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil că aceste companii să obţină o
creştere pe pieţele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de
genul mărcii şi francului, elimina complet riscul legat de raţă de schimb dintre monedele
participante. Acesta va reprezenta un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro.
Riscul legat de raţă de schimb este potenţial neplăcut pentru orice consumator,
producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau
furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară.
Costurile tranzacţiilor. Turiştii care îşi planificau excursii în Europa înainte de
introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele şi costurile mai multor monede,
fiecare dintre acestea fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea
Europeană şi fiecare putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de
schimb valutar, al birourilor de turism şi al companiilor de cărţi de credit în schimbul unor
taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor comisioane fixe, precum şi sub forma
diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi preţurile de vânzare pentru orice monedă dată.17
Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacţii dintr-o deviză în alta,
în fiecare zi. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro,
întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii
Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4
procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special
pentru companiile din ţările mici, care au pieţe de schimb lipsite de lichiditate şi sisteme
bancare nesofisticate.
Transparenţa preţurilor. O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre
bunurile, serviciile şi salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe.
În absenţa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi
oarecum obositor să compare preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii,
automobilelor, serviciilor de consultanţă sau ale furnizorilor generali de dincolo de
frontierele naţionale.
Unii observatori pretind că euro va elimina diferenţele de preţ de pe continent pentru
produsele şi serviciile identice: “O sticlă de Coca Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta
cât în Franţa “. Aceste afirmaţii sunt total incorecte. Preţurile sunt stabilite ca urmare a
interacţiunii complexe dintre ofertă, cerere şi reglementări, într-o largă varietate de medii
competitive. Introducerea unei monede comune nu elimina diferenţele de preţ în zona euro,
după cum dolarul american nu stabileşte acelaşi preţ pentru o cutie de Cola în statele
americane Mâine sau Arizona.
Pieţe financiare profunde. Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a
potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale
posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de
cele 11 monede naţionale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile
guvernamentale şi împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acţiunile
obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda naţională. Acest
lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile străine, şi ar fi fost valabil chiar
şi în absenţa costurilor legate de tranzacţii şi a riscului legat de rată de schimb.18
17 Brociner, Andrew - Europa monetară, SME, UEM, moneda unică, Institutul European, 1999, pag. 38.
18 Riche, Pascal – L’Union Monetaire de l’Europe, Editions du Seuil, Paris, 1993, pag.148.
Euro a schimbat de o manieră revoluţionară această situaţie. De la data de 1 ianuarie
1999, bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise
anterior, în euro.
Concluzionând, avantajele euro sunt:
- dispariţia riscurilor cu privire la schimburile monedei inter europeana şi
reducerea în consecinţă a cheltuielilor aferente tranzacţiilor;
- din ce în ce mai multe politici de cont vor fi înlocuite cu politici monetare
BCE după modelul Bundesbank. Se va produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă
pentru consecinţele sale în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a
capacităţii de luptă împotriva inflaţiei;
- ridicarea euro la rangul de monedă vehiculată, moneda mondială, deviza-
cheie care să concureze puternic dolarul american; apariţia euro ca valută puternică şi
relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu SUA şi Japonia prin reaşezarea
sferelor de influenţă valutară pe piaţa mondială;
- inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii,
orientarea acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse ale
deficitului bugetar;
- reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum al fluxurilor
financiare creează premisele creşterii numărului ţărilor aflate pe orbita economică
europeană;
- intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor
considerabile dintre imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele economice
fundamentale, diferenţe care pot duce la declanşarea unor crize financiare şi comerciale de
amploare
- eliminarea ineficientei politicilor monetare naţionale necoordonate;
- expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi de
finanţare mai mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat, stabilirea monedei unice fiind
de natură să atragă o serie de fluxuri investiţionale semnificative;
- reducerea costurilor de tranzacţie;
- funcţionarea optimă a Pieţei Comune: este evident că marea piaţa europeană
ar fi afectată de riscurile valutare implicate de instabilitatea cursurilor de schimb; cea mai
bună garanţie împotriva instabilităţii cursurilor de schimb valutar este însăşi dispariţia
monedelor europene şi înlocuirea acestora cu moneda unică;
- stabilitatea preţurilor, ca urmare a uniformizării condiţiilor monetare;
- stimularea comerţului şi a producţiei, pe de o parte prin eliminarea costurilor
legate de utilizarea unor monede diferite, iar pe de altă parte, prin eliminarea costurilor
implicate de asigurarea riscurilor valutare;
- dispariţia decalajelor între gradul de dezvoltare economică a diverselor tari
participante;
- eliminarea restricţiilor exercitate de situaţia balanţei de plăţi, aşa cum se
manifestă acestea în mod clasic: presiune asupra cursurilor de schimb şi evaluarea
rezervelor valutare; or tocmai aceste restricţii sunt cele care împiedică creşterea economică
mai rapidă a unor regiuni, creştere necesară pentru alinierea la nivel comunitar a veniturilor
formate în regiunile respective;
- reducerea ratelor dobânzilor - anumite ţări, pentru atragerea de capitaluri
străine, adăugă dobânzilor o rată de prima de risc în vederea acoperirii riscului de
depreciere. Prin introducerea monedei unice, prima de risc nu se mai justifică, dobânzile
reducându-se având o medie mai scăzută şi o stabilitate mai mare prin reducerea
volatilităţii faţă de ţările din alte zone ale lumii;
- simplificarea comparării preţurilor fiind exprimate în aceeaşi unitate de
măsură – euro – compararea preţurilor aceloraşi produse din diverse tari devine mai simplă
şi facilă nemaifiind necesare calcule şi utilizarea cursurilor de schimb. Simplificarea
comparării preţurilor înseamnă şi o mai bună informare a consumatorilor, respectiv o
stimulare şi a concurenţei în cadrul UE;19
- eliminarea costurilor de convertibilitate - utilizarea aceleaşi monede elimina
comisioanele şi costurile de tranzacţie pentru toate categoriile de clienţi: persoane juridice
ori persoane fizice, reduceri ale costurilor de tranzacţionare care pentru bănci înseamnă
pierderi
- pentru persoanele juridice - tranzacţiile internaţionale sunt supuse riscului de
curs de schimb între moneda contractului şi cea naţională. În vederea eliminării riscului, se
poate apela la diverse tehnici de acoperire care presupun comisioane, costuri. Prin
stabilirea preţului contractelor internaţionale în propria monedă (euro), dispar costurile de
convertibilitate, de tranzacţie, de acoperire la termen;20
19 Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 83.20 Levitt, Malcom; Lord, Christopher – The political economz of Monetarz Union, Editura Macmillan, Houndmills, 2000, pag 193.
- pentru persoanele fizice - persoanele fizice dintr-o tară U.E. care călătoreau în
altă ţară din U.E. trebuiau să plătească comisioane pentru schimbul valutar pentru
procurarea monedei ţării vizitate; având aceeaşi monedă valabilă în toate celelalte ţări ale
zonei euro, comisioanele de schimb valutar dispar. Costurile de convertire a unei monede
în alta nu sunt de neglijat, acestea fiind estimate anual la circa 0,4% din PIB-ul comunitar;
- consolidarea statutului de monedă internaţională - Apariţia euro ca monedă
puternică şi relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu ceilalţi doi poli de
putere – SUA şi Japonia - o Europă mai bine plasată pentru a negocia cu celelalte ţări
soluţii convenabile în domeniul monetar internaţional;
- eliminarea atacurilor speculative, cu implicaţii benefice ale reducerii
dobânzilor;
- expansiunea pieţelor financiare, stabilitatea monedei unice asigurând atragerea de fluxuri
investiţionale semnificative.
2.3.Dezavantajele monedei euroCel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranităţii
naţionale. Transferul la nivel comunitar al unor componente naţionale de ordin monetar şi
fiscal ar implica faptul că tari viguroase şi stabile accepta luările de decizii ale altor ţări,
uneori mai slabe şi mai lipsite de rezistenţă pe planul luptei împotriva inflaţiei.
De altă parte, tari cu economii mai puţin prospere ar pierde urma recurgerii la
devalorizare şi care le permite temporar să-şi amelioreze competitivitatea economiei lor.
Eficienţa recurgerii la devalorizare este totuşi frecvent contestată, căci ea are un
impact inflaţionist imediat, datorită scumpirii importurilor şi pentru că ea constituie o
soluţie facilă eludând adevărate probleme. Succesele la export depind astăzi din ce în ce
mai mult de o serie de factori cum sunt: gradul de perfecţiune tehnică, calitatea service-
ului, asupra cărora o devalorizare mare nu are decât efecte reduse, pentru că ele se
limitează la o simplă ajustare de preţuri.
O dată cu instituirea UEM, riscul de şocuri asimilate poate, în mod paradoxal, să
crească datorită tendinţei de specializare. Cursul de schimb ne mai constituind un mijloc de
adaptare, ajustarea risca să se bazeze pe flexibilitatea salariilor. Dacă acestea sunt rigide,
şomajul nu va putea decât să se agraveze, creşte probabilitatea migraţiilor. De fapt, în
privinţa pieţei muncii, flexibilitatea salariului real şi mobilitatea geografică conduc la acest
rezultat. Dacă apare şomajul local, acesta poate fi absorbit fie prin scăderea salariului, fie
prin migraţii.
Un dezavantaj al uniunii monetare este deci că prin pierderea cursurilor de schimb
Flexibile se elimină şi un mecanism de ajustare pentru compensarea modificărilor şi
translatării cererilor între produsele a două ţări, care pot conduce la probleme în ocuparea
forţei de muncă. Mecanismele de ajustare se referă la faptul că prin ieftinirea monedei ţării
cu cerere în scădere, produsele acesteia devin mai ieftine şi astfel se realizează un nou
proces de creştere a cereri şi a ocupării forţei de muncă în ţara respectivă. În ţara cu cerere
în creştere se va întâlni la procesul contrar.
Se consideră că în Europa integrarea pieţelor muncii va fi mult mai lentă decât cea a
pieţelor de capital, bunuri şi servicii. Chiar şi în SUA, unitatea monetară nu este suficientă
pentru asigurarea omogenităţii ratelor de creştere. Anumite state cunosc perioade lungi de
creştere pronunţată, altele au în mod durabil rate de creştere mult sub media naţională.
Evoluţia locurilor de muncă este foarte ridicată de la un stat la altul, în special pentru că
integrarea accentuează diviziunea muncii şi astfel favorizează specializarea îngustă a
statelor, pe industrie şi pe produs. Acestea sunt afectate de fluctuaţiile specifice datorate
modificării cererii de bunuri în a căror producere s-au specializat.
Flexibilitatea salariilor, atât de lăudata în SUA, apare insuficientă pentru restabilirea
competitivităţii şi păstrarea locurilor de muncă. Numai mobilitatea forţei de muncă permite
reducerea deficitelor regionale ale ratelor şomajului. Dar ţinând cont de diversitatea
domeniilor, de tradiţiile culturale şi sociale ce caracterizează Europa, mobilitatea între
ţările europene este şi va fi mult mai scăzută decât în SUA.
Un factor nefavorabil este puterea dolarului. Uniunea Monetară poate fi văzută ca o
reacţie împotriva seniorialului ori a taxelor monetare.
Concluzionând, dezavantajele euro sunt:
- costurile ridicate de conversie, de trecere de la monede naţionale la moneda
unică. Acestea se referă la costuri de fabricaţie a bancnotelor şi monedelor noi, costuri
pentru ajustarea sistemelor de contabilitate, pentru informarea şi pregătirea publicului,
costuri cu programe informatice, cu asigurarea bazei tehnico materiale, alte costuri;
- pierderea de ajustare prin cursul de schimb. Cursul de schimb a reprezentat
pentru multe ţări o ancoră, un instrument de ajustare a şocurilor asimetrice din economie
mai ales în absenţa mobilităţii factorilor de producţie;
- pierderea independenţei politicii monetare.21 După cum se ştie, politica
monetară a zonei euro este definită şi implementată de BCE, prin urmare, ţările membre
pierd acest atribut ce ţine de suveranitatea naţională. Oricum, în situaţia creşterii
interdependentelor dintre economii, independenta politicii monetare a unei ţări este
diminuată de măsurile luate de o altă ţară cu care are relaţii dependente;
- diminuarea independenţei politicii bugetare. Potrivit criteriilor de la
Maastricht, ţările care vor să adere la zona euro sau care sunt deja membre ale acesteia sunt
obligate să promoveze politici bugetare restrictive care pot conduce la scăderea creşterii
economice şi a locurilor de muncă şi la dificultăţi de finanţare a deficitelor balanţei de
plăţi;
- costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile implementării la toate
nivelele al sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacţiile în euro şi să
realizeze automat conversia monedelor naţionale europene în euro;
- centralizarea puterii - euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea
puterii,
A diferenţelor prerogative la nivel comunitar; ceea ce conduce la alterarea suveranităţii
naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici;
- viaţa politică exacerbată, care a însoţit procesul de creare a uniunii monetare
ignorând de multe ori realităţile economice; o astfel de situaţie, în condiţiile unei recesiuni
economice serioase poate avea repercursiuni serioase asupra UEM;
- absenţa unor organisme de control în materie de politica monetară şi fiscală.
Relevantă în acest sens este absenţa unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor
membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o şi mai mare diminuare a
suveranităţii naţionale;
- ameninţarea deflaţionistă. Respectarea planului BCE şi al Comisiei de
realizare în spaţiul euro a unei inflaţii reduse s-ar putea produce dacă acest proces este
"scăpat" de sub control, un şoc deflaţionist puternic cu efecte negative resimţite deplin pe
piaţa muncii;
- lipsa de coerentă şi de instrumente a euro de a face faţa unor situaţii de criză.
Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul modalităţile de gestionare
în cadrul UEM al unor situaţii de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În
21 Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 84.
cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru care,
de asemenea nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri.