Modificările principiilor conceptuale de bază ale teoriilor monetare sunt determinate de condiţiile social-economice şi politice din fiecare ţară, într-o etapă sau alta a dezvoltării sale. Totodată, însă, premisele metodologice fundamentale ale acestor teorii au o singură tendinţă - orientarea lor spre elaborarea recomandărilor practice privind perfecţionarea politicii economice, ce trebuie să fie adecvată situaţiilor concrete şi fazelor ciclului economic sau specificului economiei tranzitorii.

În teoriile monetare, este necesar să remarcăm trei orientări de bază: metalistă, nominalistă şi cantitativă.

Metalismul (teoria monetară metalistă).

Principiile primare ale metalismului timpuriu s-au format în perioada acumulării primitive a capitalului, adică în secolele XVI-XVII, în Anglia - una din cele mai dezvoltate ţări din acea epocă. Fondatorul metalismului a fost W.Stafford (1554-1612). Pentru metalismul timpuriu era caracteristică identificarea banilor, ca avuţie a societăţii, cu metalele nobile (aurul şi argintul), cărora li se atribuia îndeplinirea exclusivă (pe bază de monopol) a tuturor funcţiilor banilor. Reprezentanţii acestei teorii (T. Man, D. Nors, A. Mocretien) s-au postat pe aceeaşi poziţie de luptă împotriva deteriorării monedelor.

Metalismul exprima, în primul rînd, interesele capitalului comercial şi se baza pe una din orientările politicii economice a acelei epoci - mercantilismul. Conform acestei premise teoretice iniţiale, izvorul avuţiei societăţii este comerţul exterior (operaţiile de export), al căror sold activ favorizează afluxul de metale nobile în economia naţională.

Deficienţele metalismului timpuriu constau într-o serie de principii greşite.

În primul rînd, reprezentările despre avuţia societăţii ale adepţilor acestei teorii erau mărginite, căci ei nu înţelegeau faptul că bogăţia unei comunităţi nu constă în cantitatea de aur sau de argint, ci în totalitatea relaţiilor materiale de producţie precum şi celor spirituale.

În al doilea rînd, metaliştii nu prevedeau oportunitatea şi caracterul firesc al procesului de substituire a banilor efectivi (cu valoare deplină) de către banii de hîrtie.

Mai tîrziu, în sec. XVIII - prima jumătate a sec.XIX, teoria metalistă a banilor, care anterior exprimase interesele comerţului, nu pe cele ale burgheziei industriale, îşi pierde adepţii şi poziţiile.

După încheierea epocii de acumulare primitivă a capitalului, s-au schimbat concepţiile asupra izvoarelor avuţiei societăţii: se considera că acestea nu erau comerţul exterior şi metalele nobile, ci producţia manufacturieră în plină dezvoltare şi agricultura, deci, cu alte cuvinte, capitalul funcţional (pus în funcţiune). Se acorda prioritate pieţei interne, iar circulaţia banilor de metal se considera prea costisitoare pentru bugetul statului. În stadiul de dezvoltare atins în acea perioadă, metalismul servea pentru argumentarea reformelor băneşti, al căror obiectiv prioritar era stoparea inflaţiei.

În cea de-a doua jumătate a sec. XIX, economistul german K. Knis (1821-1898) nu numai că a contribuit la renaşterea concepţiilor metaliştilor din prima perioadă a metalismului, ci şi a implementat un nou principiu conceptual. Dînsul a modernizat esenţial opiniile precedesorilor săi asupra noilor condiţii, impuse de introducerea standardului-aur monedă în Germania (aa.1871-1873). E vorba de cea dintîi metamorfoză a metalismului, ce consta în faptul că economiştii germani începuseră a fi de părerea că material bănesc poate fi nu numai metalul (nobil), ci şi bancnotele Băncii Centrale. De menţionat că, între timp, creditul a prins a juca un rol important în economia naţională, iar acest fapt, la rîndul său, era un argument solid pentru noi emisiuni de bancnote. Dar, recunoscînd rostul bancnotelor, K. Knis se pronunţa contra banilor de hîrtie, ce nu puteau fi convertiţi în bani de metal.

Cea de a doua metamorfoză a metalismului s-a produs după Primul Război Mondial, cînd adepţii teoriei metaliste, dîndu-şi seama de imposibilitatea restabilirii standardului-aur monedă, încercau să-şi adapteze teoria pentru implementarea unor noi standarde - aşa-numitele forme „reduse" - standardul-aur lingouri şi standardul-aur devize.

În anii '60, s-a produs a treia metamorfoză a teoriei metaliste a banilor, cunoscută cu denumirea de neometalism. Mai tîrziu, economistul american M. Halperin şi economistul francez Ch. Ristte promovau ideea refacerii standardului-aur şi în cadrul circulaţiei interne a banilor. Economiştii francezi A. Toullemone, J. Rueffe şi M. Debres, susţinînd politica guvernului Franţei de convertire a în aur a părţii majoritate a avuarelor păstrate în dolari, au lansat ideea necesităţii introducerii standardului-aur.

70, au fost făcute noi încercări de argumentare a necesităţii restabilirii standardului-aur. Partizanii reanimării acestei idei erau reprezentaţi de o seamă de savanţi, consultanţi (consilieri) şi funcţionari americani - autori ai politicii economice Regan („regonomica"). Ajungînd, însă, preşedinte al S.U.A., R.Regan a înfiinţat o Comisie specială pentru problema dată, care a decis definitiv că reintroducerea standardului-aur nu este raţională şi nici oportună.După prăbuşirea Sistemului valutar Bretton-Vood la începutul anilor

Nominalismul (teoria monetară nominalistă). Cei dintîi reprezentanţi ai nominalismuluitimpuriu, care negau valoarea intrinsecă (de marfă) a banilor, pentru a justifica deteriorarea premeditată a monedelor în vederea sporirii veniturilor vistieriei statului, au fost economiştii englezi J. Barkly (1685-1753) şi J. Stuart (1712-1780). Această teorie s-a constituit în perioada pătrunderii masive în sfera circulaţiei băneşti a monedelor depreciate. La bazanominalismului stăteau trei principii fundamentale: banii sunt fabricaţi (emişi) de stat, valoarea lor este indicată de nominal, esenţa banilor se rezumă la etalonul ideal al preţurilor. Cu alte cuvinte, potrivit acestei teorii, banii erau consideraţi un fel de scară a preţurilor cu gradaţii egale.

Eroarea nominaliştilor constă în principiul lor teoretic precum că valoarea banilor o stabileşte statul, negînd astfel teoria valorii muncii. Renunţarea la ideea naturii (caracterului) de marfă a banilor îi lipseşte pe aceştia din urmă de valoarea lor independentă, pierzîndu-şi astfel capacitatea de etalon al valorii mărfurilor şi fiind consideraţi doar un simplu instrument tehnic în relaţiile de schimb.

Ulterioara evoluţie a nominalismului (în special, în Germania) s-a produs în perioada de la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX:

Esenţa nominalismului s-a manifestat cel mai pregnant în teoria monetară a economistului german G. Knapp (1842-1926). Banii, în opinia sa, au o anumită putere de cumpărare, a căror valoare reprezentativă le-o atribuie statul. Dar, spre deosebire denominalismul timpuriu, G. Knapp, la bază teoriei sale, nu punea moneda cu valoare deplină, ci hîrtia-monedă (biletul de tezaur). Totodată, analizînd conceptul de masă monetară, nu lua în calcul decît biletele de tezaur şi monedele divizionare (de schimb) ale statului. Banii de credit (cambii, bancnote, cecuri) au fost excluşi din studiul său, fapt care a condiţionat caracterul nefondat al concepţiei sale, ce se adeverea pe măsură ce se răspîndeau şi creştea popularitatea banilor de credit.

În opinia lui G. Knapp, banii reprezintă un mijloc de plată de hîrtie sau, altfel-zis, semne monetare înzestrate de către stat cu putere de cumpărare, şi de aceea esenţa banilor nu constă în materialul din care sunt confecţionate aceste semne, ci în normele de drept care reglementează utilizarea lor.

Economistul austriac F. Bendicsen a încercat să fundamenteze din punct de vedere economic teoria monetară de stat (oficială), apreciind banii ca o dovadă a prestării unor servicii membrilor societăţii, care acordă dreptul de a beneficia de alte servicii în schimbul celor dintîi. Tentativa sa de a argumenta din punct de vedere economic nominalismul a eşuat, deoarece cînd a încercat să aprecieze esenţa banilor, a ignorat teoria valorii.

Nominalismul a evoluat, ca bază teoretică pentru justificarea renunţării la standardul-aur, în perioada crahului economice din anii 1929-1933. De exemplu, J.M. Keynes considera banii de aur „un vestigiu al epocii barbariei", „a cincea roată la căruţa". El a declarat ca ideali doar banii de hîrtie, fiind mai „elasici" decît aurul, şi, prin urmare, ei ar asigura continua prosperitatea societăţii, iar eliminarea din circulaţie a aurului de către banii de hîrtie considera că e o emancipare a banilor faţă de aur.

Astfel, obiectivul practic al nominalismului lui Keynes se rezuma la fundamentarea teoretică a trecerii la circulaţia banilor de hîrtie şi reglementarea economiei prin gestionarea procesului inflaţiei. În opinia lui J.M. Keynes, toţi banii civilizaţi sunt de hîrtie, fapt care, în ultimă instanţă, conduce la identificarea banilor cu etalonul preţurilor şi unitatea ideală de calcul.

E foarte aproape de această opinie punctul de vedere al economistului contemporan american P. Samuelson, care consideră că banii reprezintă o convenţionalitate socială artificială şi de aceea nu sunt decît nişte semne convenţionale.

Principala eroare a nominaliştilor consta în faptul că, separînd hîrtia-monedă nu numai de aur, ci şi de costul mărfii, ei le atribuiau acestora „valoare", „putere de cumpărare" prin adoptarea unor decrete de stat. În opinia lor, banii sunt un produs al ordinii de drept a statului, o creaţie a puterii de stat, a căror funcţie de bază este cea de mijloc de plată, nu de măsură (etalon) a valorii.

Nominalismul 20 a pus capăt supremaţiei nominalismului în domeniul teoriilor monetare.a jucat un rol important în economia politică a Germaniei, care a făcut uz pe larg de emisiunile băneşti (pe suport de hîrtie) pentru a-şi finanţa necesităţile sale militare în Primul Război Mondial. Însă, perioada hiperinflaţiei din Germania anilor

O serie de economişti contemporani nu împărtăşesc concepţiile fundamentale ale economistului G. Knapp şi adepţilor săi. Preluînd de la nominalişti negarea concepţiei metaliste a teoriei muncii, ei nu consideră că valoarea banilor poate fi stabilită printr-un decret guvernamental, iar în sfera relaţiilor de plată, determinau această valoare pe calea estimării subiective a „utilităţii" banilor, a capacităţii lor de cumpărare. În consecinţă, poziţia dominantă în teoriile monetare a fost deţinută de teoria cantitativă.

Teoria monetară cantitativă.

Această doctrină economică ne explică nivelul preţurilor la mărfuri şi valoarea banilor prin cantitatea lor (masa monetară) aflată în circulaţie. Ipoteza privind teoria monetară cantitativă, care a apărut în secolele XVI-XVII, a fost lansată pentru prima dată de economistul francez. J. Bodens (1530-1596). Dînsul explica pricina scumpetei mărfurilor de pe piaţa europeană prin creşterea afluxului de metale nobile. Noua teorie a fost preluată şi dezvoltată de englezii David Hume (1711-1776), James Mill (1773-1836), precum şi de francezul Charle Montesquieu (1689-1755), care, însă, remarcau proporţionalitatea dintre schimbarea cantităţii banilor aflaţi în circulaţie şi valoarea lor. Încercînd să stabilească legătura cauzală şi proporţională dintre afluxul de metale nobile din America şi majorarea preţurilor în secolele XVI-XVII, D. Hume a emis teza: „Valoarea banilor este determinată de cantitatea lor."

Un reprezentant remarcabil al teoriei monetare cantitative în sec. XVIII a fost David Ricardo (1772-1823). Totodată, e necesar să se ţină cont de caracterul duplicitar al concepţiilor sale: pe de o parte, el recunoştea faptul că valoarea banilor este determinată de consumul de muncă necesar pentru fabricarea lor, iar pe de altă parte, considera că, în anumite „perioade, valoarea unei unităţi monetare se schimbă în funcţie de schimbarea cantităţii banilor". Astfel, Ricardo explica, în special, care sunt cauzele deprecierii bancnotelor Băncii Engleze după anularea în 1797 a legii convertirii lor în aur.

Adepţii teoriei cantitative, după cum se poate vedea din cele relatate mai sus, porneau de la ideea că banii nu sunt decît mijloc de circulaţie, susţinînd în mod greşit că în procesul circulaţiei, datorită apariţiei situaţiei de echilibru între masa monetară şi volumul de mărfuri, s-ar putea stabili preţurile şi determina valoarea banilor.

O altă eroare a lor constă, pe de o parte, în concepţia precum că întreaga masă monetară se află în circulaţie, iar pe de altă parte - în ignorarea legii economice obiective, prin care se determină cantitatea de bani necesară în circulaţie, în vreme ce, dacă există monede cu valoare deplină, în circulaţie nu e pusă decît cantitatea de bani necesară către momentul dat pentru asigurarea rulajului, cu luarea în calcul a decontărilor prin virament, vitezei circulaţiei unităţilor băneşti şi termenelor de prorogare a plăţilor.

Punctul vulnerabil al teoriei monetare cantitative era nerecunoaşterea tezaurului ca regulator spontan al circulaţiei metalice, deşi trebuie să ţinem cont de faptul că în prima perioadă a existenţei sale nu circulau bani de hîrtie, ci doar de metal.

La începutul secolului XX, teoria monetară cantitativă prinde a cuceri poziţii dominante în gîndirea economică occidentală ca element important al teoriei neoclasice a reproducţiei.

În etapa contemporană a evoluţiei teoriei cantitative, putem remarca faptul că ea este pe deplin bazată pe banii de credit şi pe circulaţia banilor de hîrtie.

Cea mai mare popularitate o au două variante ale acestei teorii:

1. „varianta tranzacţionară" a lui Irving Fisher (englez. transaction - tranzacţie, afacere);2. „varianta Cambridge" sau concepţia „soldurilor de casă" a lui Alfred Marshall şi Artur Pigou.

Prima variantă a teoriei monetare cantitative, elaborată de către economistul american I. Fisher (1867-1947), nega valoarea muncii şi pornea de la „puterea de cumpărare a banilor". Această variantă e bazată pe expresia dublă a sumei tranzacţiilor de schimb de mărfuri pentru o anumită perioadă. În acest scop, I. Fisher evidenţia patru factori de care depinde „puterea de cumpărarea a banilor":

M - masa monetară în circulaţie;

V - viteza circulaţiei băneşti;

P - nivelul mediu ponderat al preţurilor (preţul mediu);

Q - cantitatea mărfurilor.

Prezentînd tranzacţiile de schimb de mărfuri ca produs al înmulţirii masei monetare M cu viteza medie a circulaţiei banilor şi ca produs al înmulţirii cantităţii mărfurilor vîndute Q cu preţul lor mediu P, Irving Fisher, admite egalitatea lor şi, în felul acesta, determină ecuaţia sau „formula schimbului":

MV = PQ

Ulterior, I. Fisher, procedînd în spiritul teoriei monetare cantitative, a admis că în decursul unor perioade de scurtă durată, mărimile sus-indicate rămîn neschimbate, viteza circulaţiei banilor este determinată de factorii de lungă durată (gradul de dezvoltare a creditului, starea mijloacelor de telecomunicaţie etc.), producţia de mărfuri poate fi sporită, întrucît, potrivit doctrinei neoclasice, capitalismului îi este proprie utilizarea completă a resurselor.

Eliminînd, în felul acesta, din procesul de analiză V şi Q, Fisher trage din relaţia funcţională a formulei (ecuaţiei) concluzia că preţurile mărfurilor P sunt direct proporţionale cu masa monetară din circulaţie M, ceea ce şi constituie esenţa teoriei cantitative a banilor. Eroarea lui I. Fisher consta în faptul că el nu considera mărimi variabile decît două mărimi - cantitatea banilor (masa monetară) şi preţurile. În activitatea economică efectivă, cantitatea (volumul) mărfurilor şi viteza circulaţiei unităţilor monetare se schimbă (din cauza caracterului ciclic al economiei şi specificului etapei de tranziţie a constituirii pieţei) şi influenţează în mod esenţial circulaţia bănească şi formarea preţurilor. Practica economică confirmă faptul că orice creştere a preţurilor nu este condiţionată doar de masa monetară, ci şi de o serie de alţi factori, în special de politica producătorilor monopolişti.

Varianta Cambridge a teoriei monetare cantitative (sau a teoriei „soldurilor de casă") a fost preluată şi dezvoltată de economiştii englezi A. Marshall, A. Pigou, D. Robertson. Dacă în „varianta tranzacţionară" a lui I. Fisher banii nu apar decît în funcţiile de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, apoi, spre deosebire de acesta, A. Pigou le atribuia o deosebită importanţă ca mijloc de acumulare la subiecţii economici. Totodată, în ambele variante ale teoriei monetare cantitative se ignoră funcţia banilor ca măsură a valorii şi rolul lor de echivalent general al valorii.

A doua deosebire nu mai puţin importantă constă în faptul că, dacă teoria monetară cantitativă a lui I. Fisher se baza iniţial pe analiza ofertei de bani, Şcoala din Cambridge punea la baza cercetărilor sale cererea de bani, pe care o considera egală cu cererea de mărfuri şi servicii. În plus, dacă pentru I. Fisher elementul determinant este aflarea nemijlocită a banilor în circulaţie, pentru adepţii Şcolii din Cambridge principalul constă în ideea că banii se bucură de o cerere specifică şi rămîn în afara circulaţiei (la anumite persoane juridice şi fizice) sub formă de „solduri de casă". Spre deosebire de I. Fisher, care analizează cuantumurile globale ale întregului capital public şi nivelul general al preţurilor, A. Pigou accentuează importanţa capitalurilor individuale şi a comportării proprietarilor lor, atrăgînd atenţia asupra preţurilor „relative", nu asupra nivelului lor „absolut". Totodată, după A. Pigou, „soldurile de casă" includ banii în numerar şi resturile de fonduri disponibile din conturile curente, adică dînsul defineşte cantitatea banilor ca pe o sumă totală a numerarului (soldurilor) de casă al populaţiei şi întreprinderilor.

Deşi modul de abordare al lui A. Pigou diferă de cel al lui I. Fisher, totuşi acesta, în esenţă, rămîne în limitele teoriei monetare cantitative, căci stabileşte o relaţie directă între bani şi preţuri. Acest lucru e confirmat prin formula lui A. Pigou: M=KPQ sau P=M/Q, care este analoagă cu „ecuaţia (formula) schimbului" a lui I. Fisher, întrucît în ea:

M - exprimă masa monetară,

P - nivelul preţurilor,

Q - cantitatea (volumul) mărfurilor (sau volumul fizic al circulaţiei mărfurilor),

K - partea venitului anual pe care participanţii la rulaj sunt dispuşi să o păstreze sub formă de bani lichizi.

Formula cambridgiană, în fond, este identică cu „ecuaţia schimbului", deoarece K exprimă mărimea inversă (coeficientul) a indicatorului vitezei circulaţiei banilor : K=1/V

Diferenţa dintre cele două abordări constă în faptul că I. Fisher lega caracterul constant al vitezei circulaţiei unităţii băneşti V de invariabilitatea factorului rotaţiei, iar A. Pigou prezenta coeficientul K drept mărime inversă (ca semnificaţie)

indicatorului V şi îl lega de factorul psihologic, adică de abilităţile şi deprinderile partenerilor de circulaţie. Dacă în formula lui Pigou se va schimba coeficientul K, vom obţine formula lui Fisher.

Aşadar, similaritatea variantelor teoriei monetare cantitative se manifestă prin faptul că ambii teoreticieni păstrau aceleaşi variabileM şi P, deducînd cauzalitatea creşterii preţurilor (P) din modificarea masei monetare ( M), adică, în ultimă instanţă, din ambele variante poate fi trasă aceeaşi concluzie - schimbarea cantităţii banilor (masei monetare) este cauza şi nu efectul schimbării preţurilor.

Principala greşeală a reprezentanţilor teoriei monetare cantitative constă în acea că, în opinia lor, mărfurile intră în circulaţie fără preţuri, iar banii - fără valoare, „apoi, în timpul acestui proces, o parte din „amalgamul" de mărfuri este schimbată ca o parte corespunzătoare din mormanul de metale (K. Marx).

În anii '20-'30 s-a vădit inconsistenţa teoriei monetare cantitative - devenise clar că viteza circulaţiei banilor, considerată invariabilă de către reprezentanţii acestei teorii, este supusă unor fluctuaţii puternice. În plus, Marele Crah din anii 1929-1933 a demonstrat caracterul eronat încă al unei premise - privind utilizarea maximală a resurselor. Mai mult decît atît, concepţia dată nu prevedea influenţa exercitată de asociaţiile monopoliste asupra practicii formării preţurilor, considerînd acest proces un rezultat al schimbării cantităţii banilor aflaţi în circulaţie. Toate acestea au determinat scăderea popularităţii acestei concepţii.

Monetarismul contemporan.

Contingentul adepţilor teoriei monetariste contemporane include o serie de economişti celebri ca M. Friedman, C. Brunner, A. Meltser şi D. Laidner. Pornind de la modelele echilibrului în economie (ale lui A. Marshall şi L. Walras), ei consideră că aceasta şi în prezent se poate realiza automat pe calea modificării preţurilor „relative", sau a preţurilor diverselor mărfuri, iar principalul obiect al cercetării trebuie să fie trecerea de la nivelul echilibrului la alt nivel, adică „absolut" - nivelul general al preţurilor. Cauza schimbării acestui nivel ei o deduc din cuantumul masei monetare. Cu alte cuvinte, conform acestei teorii, numărul banilor puşi în circulaţie constituie factorul determinant al formării conjuncturii economice, întrucît există o legătură directă între fluctuaţiile masei monetare în circulaţie şi cuantumul produsului naţional brut. Liderul monetariştilor „şcolii din Chicago", înfiinţată în anii '50, M. Friedman nu includea în masa monetară doar banii în numerar (bancnotele şi monedele), ci şi toate depozitele băncilor comerciale (atît pe cele la cerere, cît şi pe cele scadente). Totodată, dinamica venitului naţional şi nivelul preţurilor le considera fenomene derivate din masa monetară.

Monetariştii au introdus o serie de momente noi în teoria monetară cantitativa a predecesorilor lor:

în primul rînd, ei s-au dezis de ideea privind proporţionalitatea dinamicii masei monetare şi preţurilor, continuînd să confirme doar relaţia unilaterală de cauză-efect;

în al doilea rînd, ei recunosc că este necesar să se ţină cont de schimbările vitezei circulaţiei unităţii monetare, deşi nu acordă acestui factor o prea mare importanţă;

în al treilea rînd, ei au renunţat la condiţia formulată de I. Fisher, privind invariabilitatea volumului (masei) de mărfuri, cînd analizau perioadele lungi;

în al patrulea rînd, dinamica masei monetare are pentru monetarişti importanţă maximă cînd vor să explice fluctuaţiile din procesul reproducţiei, iar politica monetară şi de credit este considerată de ei cel mai eficient instrument de dirijare şi reglementare a dezvoltării economice.

În opinia lui M. Friedman, economiei stihinice de mărfuri îi este proprie o deosebită stabilitate internă, condiţionată de funcţionarea mecanismelor de concurenţă şi de formare a preţurilor. Adepţii săi se pronunţau adversari ai concepţiei keynesiste de intervenţie în procesele economice. Ei susţineau că măsurile guvernamentale în vederea stimulării cererii, recomandate de keynesişti nu numai că nu asigură ameliorarea stării economice, ci şi, dimpotrivă, fac să apară noi decalaje şi crize în economie.

Concepţia lui M. Friedman poate fi exprimată printr-o formulă ce nu diferă decît sub aspect exterior de formula lui I. Fisher, dar în esenţă are funcţia de fundamentare a aceleiaşi relaţii cauzale unilaterale dintre masa monetară şi preţuri:

M = kPI, unde:

M - indică masa monetară;

k - coeficientul rezervei de bani raportată la beneficiu;

P - indicele preţurilor;

I - venitul naţional calculat în preţuri invariabile.

După cum rezultă din formula de mai sus, schimbarea mărimii masei monetare (M) poate implica o serie de schimbări corespunzătoare: sau privind majorarea preţurilor (P), sau privind sporirea venitului naţional real (I), sau privind modificarea coeficientului, care reflectă relaţia dintre rezerva bănească şi venit.

Analizînd această relaţie, M. Friedman, ca şi toţi ceilalţi exponenţi ai teoriei cantitative, pleacă de la masa monetară spre preţuri, fără a ridica, însă, problema posibilităţii unei relaţii inverse şi ignorînd practica formării monopoliste a preţurilor.

Cu toate că monetarismul se caracterizează printr-o serie de orientări şi modificări ce se completează reciproc, alcătuind o baza teoretică unică, concepţia sa contemporană enunţă, în modul cel mai clar şi plenar, versiunea lui Milton Friedman, care include:

teoria monetară cantitativă, care serveşte pentru argumentarea relaţiei cauzale dintre cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nivelul preţurilor comerciale;

teoria monetară a ciclurilor industriale, conform căreia fluctuaţiile conjuncturii economice pot fi determinate de schimbările produse în masa monetară;

un mecanism specific „de transmisie" a influenţei banilor asupra factorilor reali de reproducţie: nu prin intermediul ratei dobînzii, după cum credeau keynesiştii, ci prin intermediul nivelului preţurilor comerciale;

teza (ipoteza) privind ineficienţa măsurilor de reglementare economică, adoptate de guvern în legătură cu prezenţa costurilor variabile ( loch-uri) între modificarea indicatorilor valorici în expresie bănească şi factorii reali ai producţiei;

„legea monetară" (sau regula K - a procentelor), potrivit căreia masa monetară aflată în circulaţie sporeşte automat cu cîteva procente anual, indiferent de starea gospodăriei, întreprinderii, indiferent de fază, ciclu etc.;

sistemul cursurilor valutare flotante pentru „autoreglementarea" echilibrului economic extern.

O largă răspîndire a curentului neoclasic al monetarismului şi a versiunii cambridgeiste a teoriei monetare cantitative, bazată pe acesta, al cărei reprezentant este D. Patinkin, a fost înregistrată în anii '70 ai secolului XX.

În lucrările sale, D. Patinkin porneşte de la dependenţa cauzală direct proporţională dintre masa monetară şi preţuri. Totodată, el consideră că „rezervele de casă" sunt cea mai lichidă formă investiţonală, după care urmează investiţiile în hîrtii de valoare, apoi - în capital efectiv.

D. Patinkin, în cazul dat, leagă utilizarea beneficiilor pentru trei scopuri (consum, investiţii şi „rezerve de casă") atît de stabilirea preţurilor „convenţionale", cît şi de nivelul general al preţurilor. Astfel, el a complicat formula simplă a dependenţei direct proporţionale dintre masa monetară şi preţuri. Drept consecinţă, rolul activ al masei monetare a început să fie determinat nu numai de emisiune, ci şi de modificarea „rezervelor de casă".

Tezele conceptuale sus-enunţate ale monetarismului contemporan (modern) au fost utilizate de către organele guvernamentale în combaterea stagflaţiei şi au servit drept bază teoretică pentru programele statului de reglementare monetară şi de credit a economiei. Implementarea ideilor monetariste, deşi a contribuit întrucîtva la stoparea proceselor inflaţioniste, au grăbit, încă, apariţia fenomenelor de criză în economie, favorizînd creşterea şomajului într-o serie de ţări capitaliste dezvoltate.

INSTITUŢIILE FINANCIAR-CREDITARE INTERNAŢIONALE

Obiectivele studiului

♦ Cadrul organizatoric şi legislativ actual a activităţii monetar-financiare

internaţionale.

♦ Structura organizatorică a organismelor creditar-financiare internaţionale.

Noţiunile fundamentale:

Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană de

Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Instituţiile financiar-creditare internaţionale au fost create şi activează pe

baza convenţiilor interstatale. Ele sunt menite să regleze relaţiile economice

internaţionale. Ele urmăresc scopurile lor, rezolvă diferite probleme şi activează pe

scară globală sau regională.

Banca decontărilor internaţionale (BDI). Banca decontărilor internaţionale -

este prima bancă creată pe baza convenţiei interguvernamentale a Angliei, Belgiei,

Germaniei, Italiei, Franţei şi Japoniei. Aceste ţări au semnat de asemenea o

convenţie cu Elveţia în conformitate cu care sediul BDI a fost stabilit la Basel.

Printre primii ei acţionari în afară de băncile centrale ale ţărilor menţionate, mai

erau şi băncile comerciale separate din Statele Unite în frunte cu Casa bancară

Morgan.

Scopul creării BDI a fost contribuţia la colaborarea băncilor centrale ale

ţărilor participante şi asigurarea decontărilor internaţionale între ele. Peste doi ani

de activitate încă 19 ţări europene au devenit membrii ei.

Fiind acţionari ai BDI, băncile centrale ale acestor ţări sunt simultan şi

clienţii ei. De aceea BDI mai este numită şi banca internaţională a băncilor

centrale. Prioritatea în conducerea activităţii BDI tradiţional aparţine ţărilor din

Europa de Vest, cu toate că influenţa SUA aici sporeşte.

În prezent mai mult de 30 de state sunt membri ai BDI, inclusiv statele

europene - foste socialiste: Albania, Bulgaria, Ungaria, Polonia ş.a. care au devenit

membri încă până la al doilea război mondial. Componenţa participanţilor şi

geografia operaţiunilor BDI contemporane atestă transformarea ei dintr-o

organizaţie vest-europeană regională într-o organizaţie valutar-creditară

internaţională.

Conducerea activităţii BDI se efectuează de către Adunarea Generală şi de

Consiliul Directorilor, dar banca însuşi este palata de decontări. Conform statutului

funcţiile ei principale sunt asigurarea - condiţiilor favorabile pentru efectuarea

operaţiunilor financiare internaţionale şi îndeplinirea rolului de persoană

împuternicită la realizarea decontărilor internaţionale ale participanţilor. Banca

efectuează operaţiuni de depozitare-creditare, de bursă şi altele, inclusiv cele cu

aur, şi de asemenea realizează reglementarea interstatală a relaţiilor valutar-

creditare. francul de aur elveţian a fost aprobat ca valută de decontare, dar dolarul

SUA se foloseşte pentru plata dividendelor acţionarilor.

BDI este recunoscută în toată lumea ca un important centru informaţional de

cercetare. Ea duce o politică de colaborare activă cu alte organizaţii financiar-

creditare internaţionale, activitatea cărora va fi examinată mai jos.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională de

Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială).

Pentru restabilirea şi stabilizarea economiilor ţărilor europene distruse în

timpul celui de-al doilea război mondial, în anul 1944 Conferinţa Valutar-

financiară Internaţională de la Bretton-Woods (SUA) a înfiinţat două organizaţii:

Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională de Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD).

Primul a fost destinat să susţină stabilitatea sistemelor valutare mondiale, dar

a doua să stimuleze dezvoltarea economică îndelungată a ţărilor-participante,

scopul lor comun fiind de a contribui la formarea economiei de piaţă deschisă în

lume.

Fondul Monetar Internaţional a început să activeze în luna martie a anului

1947 în calitate de organ specializat al ONU.

Reşedinţa lui se află în New-York. Organul de conducere al FMI este

Consiliul Directorilor şi este format din miniştrii finanţelor sau conducătorii

băncilor centrale ale ţărilor-participante şi se întrunesc anual.

Directoratul - organul executiv include şase reprezentanţi ai ţărilor cu cea

mai mare cotă de participare în capitalul Fondului şi 16 - din alte ţări, alese după

criteriul geografic.

Capitalul FMI se constituie din contribuţiile participanţilor (în conformitate

cu cotele fixate), mărimea cărora depinde de potenţialul economic şi de activitatea

ţării în comerţul internaţional.

In perioada iniţială de activitate Fondul întrunea 49 de ţări şi dispunea de un

capital de 8 mld $ SUA. In prezent numărul participanţilor a crescut aproape de 4

ori, iar capitalul s-a majorat practic de 16 ori. Două treimi din capital aparţine unui

contingent restrâns de ţări dezvoltate, restul aparţine numeroaselor ţări în curs de

dezvoltare. Numărul voturilor fiecărei ţări în organele de conducere ale Fondului

se stabileşte în funcţie de cota de participare la capital.

Numărul cel mai mare de voturi îl posedă SUA (peste 19%) şi ţările Uniunii

Europene (circa 30%). în ultimii ani au crescut cotele şi respectiv şi numărul de

voturi al membrilor.

Funcţiile principale ale FMI sunt:

- contribuţia la dezvoltarea comerţului internaţional şi cooperării valutare;

- susţinerea stabilităţii parităţii valutare şi înlăturarea restricţiilor valutare;

- acordarea resurselor creditare oricăror ţări - participante pentru

echilibrarea balanţelor de plăţi.

Titlu de membru al Fondului este o cerinţă obligatorie pentru intrarea ţării în

BIRD şi în alte organizaţii valutar-creditare înrudite. In 1993 Republica Moldova a

devenit membru BIRD cu toate drepturile.

Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare funcţionează din anul

1946 în calitate de organ specializat independent de ONU în deciziile sale.

În măsura extinderii activităţii sale Banca a creat 4 subdiviziuni înrudite:

Corporaţia financiară internaţională (CFI) în 1956;

- Asociaţia internaţională de dezvoltare (AID) în 1960;

- Centrul internaţional de reglementare a problemelor investiţionale

(CIRP1) - în 1966;

- Agenţia multilaterală de garantare a investiţiilor (AMGI)- în 1988.

În prezent toate aceste instituţii formează echipa Băncii Mondiale cu

reşedinţa în Washington, dar BIRD, fiind întemeietoarea şi lanţul de bază al

echipei, este numită Banca Mondială (BM). Echipa BM este un partener în crearea

pieţei, întărirea potenţialului economic, contribuie la ridicarea nivelului de trai al

cetăţenilor, mai ales în ţările sărace şi în cele în curs de dezvoltare.

Banca Mondială este cea mai mare subdiviziune a Echipei, posedând un

capital social în mărime de circa 200 mld. $, iar numărul fondatorilor în prezent

include 180 de ţări. Fiecare ţară în funcţie de cotă în FMI, posedă partea sa de

acţiuni şi, respectiv, voturile în organele de conducere. Cel mai mare acţionar este

SUA având circa 17% de voturi, Federaţia Rusă posedă circa 3%.

Consiliul Directorilor - organul suprem de conducere al Băncii. El este

format din miniştrii finanţelor sau conducătorii băncilor centrale ale ţărilor-

participante, este condus de preşedinte şi rezolvă problemele admiterii noilor ţări,

modificarea mărimii capitalului social, suspendarea temporară a calităţii de

membru etc. Consiliile Directorilor BM şi FMI anual organizează şedinţe comune.

Consiliul executiv de directori conduce activitatea zilnică, se află permanent

în reşedinţă şi săptămânal petrece şedinţe. Preşedintele Băncii este în aceiaşi timp

şi preşedintele consiliului executiv. Consiliul este constituit din 24 de persoane -

câte un reprezentant de la cei mai mari acţionari şi 19 regiuni. Reprezentanţii

regionali se aleg de la o singură sau câteva ţări. Preşedintele înaintează spre

examinare propunerea în legătură cu alocarea împrumuturilor, aprobarea devizelor

financiare, numirea în funcţie şi concedierea personalului, care depăşeşte 7000 de

persoane etc. Conducerea principalelor direcţii funcţionale ale activităţii este

executată de trei directori coordonatori.

Funcţiile principale ale BM sunt:

activitatea de investire în ţările în curs de dezvoltare conform unui

spectru larg de direcţii - de la ocrotirea sănătăţii, educaţie, mediul

înconjurător, până la infrastructura şi reformele politicii economice;

activitatea analitică şi consultativă asupra problemelor economice;

rectificarea permanentă a componenţei şi conţinutului serviciilor

prestate şi, de asemenea, detaliilor programelor realizate;

intermedierea în redistribuirea resurselor între ţările bogate şi sărace.

Banca are un venit stabil (mai mult de 1 mld $ anual), deşi maximizarea lui

nu este scopul primordial.

Venitul se foloseşte la dezvoltarea proprie, dar dividende acţionarilor nu se

plătesc.

În activitatea sa BM se conduce după următoarele principii:

o alocarea resurselor numai pentru investiţii de capital efective care

contribuie la creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare;

o luarea deciziilor investiţionale - pe baza considerentelor economice

ţinând cont de gradul probabilităţii rambursării resurselor;

o acordarea creditelor - numai contra garanţiile guvernelor ţărilor -

debitoare, mijloacele financiare nu se investesc în capitalurile sociale;

o lipsa restricţiilor la folosirea resurselor acordate în limita ţării-

participante.

Orientarea activităţii preşedintelui şi personalului doar în interesele Băncii

dar nu a altor subiecţi, inclusiv guvernele ţărilor. Direcţia principală a activităţii

BM până la mijlocul anilor ’50 era stimularea dezvoltării economiilor ţărilor vest-

europene distruse în timpul războiului. Succesiv politica creditară se schimba şi

acum o parte esenţială a resurselor se alocă ţărilor în curs de dezvoltare în Asia,

Africa, America Latină şi Europa de Est) în afară de aceasta, în comparaţiei cu

sectorul industrial a crescut partea mijloacelor îndreptate pentru dezvoltarea

agriculturii, ocrotirii sănătăţii, educaţiei etc.

Banca acordă împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare pe termen de 15-17

ani cu rata dobânzii mai redusă decât cele acordate de către băncile comerciale. In

fiecare jumătate de an ratele dobânzii se reexaminează. Ultimul timp mărimea lor

s-a schimbat în limitele de 7-7,5%. Se practică acordarea unei perioade de graţie de

aproximativ cinci ani până la termenul de rambursare a sumei de bază a

împrumuturilor.

Pe parcursul activităţii sale de 50 de ani BM a acordat împrumuturi în suma

ce depăşeşte 300 mld $,pentru realizarea a mai mult de 6000 de programe în 140

de ţări ale lumii, depăşind de două ori rezultatele FMI. Participarea la ea aproape a

tuturor ţărilor lumii îi dă posibilitatea de a acţiona la scară globală. Executând

diferite funcţii, BM şi FMI sunt parteneri şi se completează reciproc.

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost creată pentru stimularea

activităţii sectorului privat al economiei ţărilor în curs de dezvoltare fără primirea

garanţiilor guvernamentale. Ea emite obligaţiuni proprii, care deţin cel mai înalt

rating pe piaţa mondială. Circa o cincime din necesităţile de resurse atrase sunt

acoperite din contul împrumuturilor de la Banca Mondială.

Corporaţia poate investi mijloace în capitalurile sociale ale întreprinderilor,

cărora le acordă credite. Ea finanţează crearea întreprinderilor noi şi reconstrucţia

celor în funcţiune de la uzine până la bănci. De asemenea se acordă multă atenţie

dezvoltării business-ului mic şi ocrotirii mediului înconjurător. La fel se acordă

servicii de consulting şi ajutor tehnic organelor locale de conducere şi

întreprinderilor după un spectru larg de direcţii. Unul dintre cele mai importante

principii ale activităţii CFT este:

- finanţarea nu mai mult de 25% din suma totală de cheltuieli la proiecte;

- achiziţionarea nu mai mult - de 35% de acţiuni ale întreprinderilor şi

neparticiparea în conducerea lor (neavând în posesie pachetul de control).

Mărimile ratelor dobânzilor depind de potenţialul economic al ţărilor şi de

caracterul proiectului finanţat. Rambursarea împrumuturilor se efectuează timp de

3-15 ani cu posibilitatea de amânare a plăţii până la 12 ani. În prezent Corporaţia

aprobă anual împrumuturi pentru peste 200 proiecte în sumă care depăşeşte 3 mld

$. Participanţii ei sunt 170 de ţări.

Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID) a fost creată pentru acordarea

ajutorului celor mai sărace ţări în curs de dezvoltare, care nu sunt în stare să ia

împrumuturi de la BM.

Asociaţia, ca regulă, acordă împrumuturi fără dobândă pe termen de 30-40

ani, în funcţie de solvabilitatea ţării şi cu o perioadă de graţie până la 10 ani. In

prezent, dreptul de a primi astfel de credite îl au ţările cu venit anual pe cap de

locuitor care nu depăşeşte 835 dolari.

Mijloacele AID se formează în măsura contribuţiilor (de subscriere şi

voluntar) a participanţilor mai bogaţi şi, de asemenea, de la venituri şi plăţi la

creditele acordate. Federaţia Rusă contribuie mult la completarea mijloacelor

Asociaţiei.

în pofida independenţei sale juridice, AID în multe cazuri realizează

activitate comună cu BM, are un personal comun, încăperi şi alt utilaj tehnic. In

prezent Asociaţia anual acordă credite la peste 125 de proiecte în sumă totală de

circa 6 mld $, participanţii ei fiind 159 de ţări.

Centrul Internaţional de Reglementare a Problemelor Investiţionale (CIRPI)

a fost creat pentru stimularea extinderii investiţiilor pe calea asigurării condiţiilor

pentru ţinerea tratativelor conciliatorii şi de arbitraj între guvernele ţărilor şi

investitorii străini. Centrul realizează, de asemenea, activitate consultativă şi de

editură cu privire la asigurarea legală a investiţiilor străine. In prezent participanţii

lui sunt 126 de ţări, dar numărul total al cazurilor de litigii examinate depăşeşte 30.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI) - a fost creată

pentru acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare privind atragerea

investiţiilor străine private pe calea acordării garanţiilor investitorilor de riscuri

politice cum ar fi:

- exproprieri;

- operaţiuni militare şi dezordini publice;

- încălcarea condiţiilor contractelor etc.

Agenţia de asemenea acordă servicii consultative guvernelor cu privire la

posibilităţile şi condiţiile atragerii investiţiilor. Dintre cererile privind asigurarea

investiţiilor prioritate se acordă celor argumentate din punct de vedere financiar,

economic şi ecologic şi care sunt apte să contribuie la dezvoltarea ţării. Poliţele de

asigurare AMGI garantează investiţiile private timp de 15-20 ani, astfel mărimea

maximă de asigurare pe un singur proiect nu depăşeşte 50 mln $.

În prezent contractele eliberate de Agenţie asigură anual fluxul investiţiilor

directe în mărime peste 2,5 mld dolari, ce permite ţărilor în curs de dezvoltare să

creeze circa 10 mii locuri de muncă suplimentare. Numărul total de contracte

eliberate (aproximativ 200) în prezent asigură o acoperire în sumă de peste 2 mld

$. Membri ai AMGI sunt 132 de ţări.

Instituţiile financiar-ereditare regionale internaţionale

Apariţia acestor instituţii este legată de accelerarea distrugem sistemului

colonial mondial în anii ’60, de extinderea colaborării regionale şi integrarea

economică a ţărilor în curs de dezvoltare. La băncile regionale se referă:

- Banca Americană de Dezvoltare (RAD) - înfiinţată în 1959;

- Banca Africană de Dezvoltare (BAD) - 1964;

- Banca Asiată de Dezvoltare (BAD) - 1966.

Fondatorii băncilor, în afară de ţările în curs de dezvoltare ale regiunilor

corespunzătoare, au devenit şi alte state: SUA, Japonia, unele state din Europa de

Vest. Aceasta a permis extinderea posibilităţilor financiare ale activităţii lor.

Băncile au scopuri comune, efectuează operaţiuni de acelaşi tip, colaborează

între ele şi cu alte instituţii internaţionale.

Ţările-participante în curs de dezvoltare primesc ajutorul lor financiar pentru

realizarea în special a proiectelor infrastructurale şi, de asemenea, pentru

dezvoltarea întreprinderilor cu profil extractiv şi prelucrativ.

Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) - a fost înfiinţată în 1958 de către

ţările-membre ale UE. Scopurile creării băncii au fost finanţarea pe termen lung

(20-25 ani) a regiunilor slab dezvoltate, realizarea proiectelor comune a ţărilor -

participante, îmbunătăţirea structurii ramurale de producere în ţările europene şi,

de asemenea, creditarea privilegiată (până Ia 30-40 ani) a participanţilor-asociaţi.

Consiliul Directorilor, care este constituit din miniştrii finanţelor ţărilor-

participante şi Directorat - preşedintele şi câţiva adjuncţi ai Iui se află în fruntea

Băncii. Astfel de ţări ca Germania, Franţa, Anglia şi Italia deţin cota cea mai mare

în capitalul social care constituie circa 15 mld EURO. Mărimea capitalului de

rezervă depăşeşte 10% din capitalul social.

BEI atrage mijloacele pe pieţele de capital europene şi internaţionale,

efectuând o emisiune sistematică a obligaţiunilor, valoarea nominală a cărora se

exprimă în dolari SUA, EURO şi alte valute. Dezvoltarea energeticii, transportului,

telecomunicaţiilor - sunt direcţiile principale ale investiţiilor Băncii. Completând

mijloacele debitorilor, creditele ei, de obicei, acoperă nu mai mult de jumătate din

cheltuielile la proiecte şi pot fi acordate în EURO şi in alte valute. Conjunctura

pieţei determină mărimea plăţii pentru credite. Astfel de ţări ca Italia, Anglia,

Franţa şi Irlanda sunt debitori potenţiali ai Băncii.

Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) - a fost înfiinţată

în 1991 pentru susţinerea ţărilor Europei Centrale şi de Est, inclusiv CSI în

reconstituirea economiei de piaţă. Fondatorii Băncii în prezent sunt 60 de statei

inclusiv toate ţările europene, Rusia, un şir de ţări din alte regiuni ale lumii (SUA,

Japonia) şi astfel de organizaţii, precum UE şi BEI

Capitalul social constituie 20 mld EURO. Banca îşi desfăşoară activitatea în

ţările - operaţiuni, numărul cărora a atins 26 după intrarea, în 1996 a Bosniei şi

Herţegovinei. Reşedinţa BERD este la Londra, având 28 reprezentanţe în toate

ţările-operaţiuni (în afară de Armenia). Spre deosebire de alte ţări, Rusia are patru

reprezentanţe: centrală - Moscova şi regionale - Sankt Petersburg, Ekaterinburg şi

Vladivostok.

Consiliul de administraţie, în frunte cu preşedintele şi doi adjuncţi, conduce

Banca şi este constituit din miniştrii finanţelor sau conducătorii băncilor centrale

ale ţărilor-participante şi reprezentanţii UE şi BEI.

Multe din obligaţiile sale el le deleghează Consiliului Directorilor, care

realizează conducerea activităţii zilnice şi care este constituit din preşedinte, patru

adjuncţi şi 23 de directori. Fiecare din directori intră în componenta unuia din cele

trei Comitete ale Consiliului: de revizie, pe probleme bugetare şi administrative, de

politică financiară şi operaţională.

În afară de aceasta, structura organizatorică a Băncii include un rând de

filiale teritoriale şi ramurale şi, de asemenea, alte subdiviziuni funcţionale

(departamente şi secţiuni) Numărul total al personalului depăşeşte 1100 persoane

(luând în consideraţie guvernele în ţările-operaţiuni).

Atrăgând mijloacele pe pieţele internaţionale în condiţii destul de favorabile,

BERD acordă serviciile sale la preţuri comerciale. In principal aceasta este o

completare a eforturilor altor creditori pentru acordarea ajutorului întreprinderilor

care au nevoie de resurse financiare.

Banca activează atât în sectorul public, cât şi în cel privat al economiei

asumându-şi riscuri care sunt peste puterile multor investitori naţionali şi străini.

În 1997 Banca a alocat peste 2,3 mld EURO pentru realizarea a 143 proiecte

noi. La începutul anului 1998 Banca avea aprobate circa 600 proiecte în sumă de

peste 14 mld EURO.

Strategia de dezvoltare a BERD în perioada 1998-2001 prevedea mărirea

sumei angajamentelor noi anuale până la 2,7 mld EURO, iar volumului total - 15

mld EURO.

Funcţiile principale ale BERD sunt:

- finanţarea directă i.e. acordarea creditelor pentru realizarea proiectelor

concrete;

- investirea mijloacelor în capitalul social şi, de asemenea, garantarea plasării

acţiunilor întreprinderilor de stat şi private;

- acordarea garanţiilor pentru asigurarea debitorului accesului la sursele de

capital;

- finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii cu ajutorul intermediarilor.

Priorităţile operaţionale ale Băncii includ: dezvoltarea sectorului privat;

- cuprinderea tuturor ţărilor-operaţiuni;

- colaborarea cu intermediari financiari;

- investiţii în capitalul social.

În afară de aceasta, Banca tinde spre asigurarea dezvoltării ecologic pure şi

stabile a economiilor, eficienţei utilizării resurselor energetice.

În activitatea sa Banca se conduce după următoarele principii:

- limitarea volumului finanţării la 35% din cheltuielile totale pe fiecare

proiect;

- cerinţele faţă de alţii, în special investitorii industriali, privind

achiziţionarea pachetelor de control de acţiuni sau drepturilor

suficiente pentru conducerea întreprinderilor;

- acordarea pentru proiectele sectorului privat nu mai mult de două treimi

din suma mijloacelor împrumutate şi nu mai puţin de o treime din

capitalul social;

- cerinţele de la alţi participanţi ai cofinanţării privind acordarea mijloacelor

suplimentare;

- neacordarea mijloacelor investitorilor pentru achiziţionarea acţiunilor deja

emise sau care se emit din nou;

neobligativitatea prezenţei în formă bănească a cotei de participare la proiect

Dobânda. Rata dobânzii simple. Rata dobânzii compuse

1. Dobânda. Conceptul de dobânda

Literatura de specialitate mentioneaza doua principale

concepte:

conceptul clasic

conceptul neoclasic

Conceptul clasic abordează dobânda ca un rezultat al

interacţiunii dintre cerere si oferta in care prima identifica

necesarul de resurse financiare pentru derularea unei investiţii,

iar oferta concretizează resursele financiare realizate pe seama

economiilor.

Deficientele acestui concept constau intr-o abordare statica,

adică, nu se tine seama de influenta factorului timp, de creşterea

complexitatii fenomenelor economice (apariţia companiilor multi

si transnationale, fenomenul de globalizare, etc.), de modul in

care se formează dobânda de ratele de schimb valutar, rata

inflaţiei etc.

Conceptul neoclasic încearcă sa se adapteze noilor

conjuncturi economice făcând apel la noi termeni ca:

productivitatea marginala a capitalului, implicarea inflaţiei ca un

fenomen de cvasipermanenta si influenţare directa, nemijlocita

asupra dobânzii si nu in ultimul rând asupra deciziilor

investitionale ca si a metodelor de actualizare, ceea ce ii conferă

factorului de timp importanta si influenta necesara.

2. Dobânda simpla

Calculul sumei finale pe care o are de primit creditorul are in

vedere numai suma iniţiala, iar pentru perioadele următoare sa

nu se cumuleze suma iniţiala cu valoarea dobânzii, deci pe

parcursul duratei de împrumut suma iniţiala ramane aceeaşi,

nemodificata.

Formula uzuala este:

Δd =

K∗r ds∗t

100∗365

in care:Δd – suma (volumul dobânzii de plata pentru valoarea

ratei dobânzii);K – volumul creditului;rds – rata dobânzii simple;t – perioada de timp aferente creditului, exprimata in

zile.Se conosc trei proceduri de calcul referitoare la un an

bancar:

procedura germana la care anul bancar are 360 de zile, iar

luna bancara are 30 de zile;

procedura franceza la care anul bancar are 360 de zile, iar

luna bancara este identica cu luna calendaristica;

procedura engleza la care anul bancar are 365 de zile, iar

luna bancara coincide cu luna calendaristica.

Daca pentru mai multe perioade de timp suma iniţiala

(volumul creditului, K) ramane neschimbata ca si rata anuala a

dobânzii simple, suma finala ce urmează a fi restituita se

calculează cu relaţia:

Kf = K + n * K * rds = K(1+n*rds)

in care n - numărul de ani.

3. Dobânda compusa

Daca pentru o suma initiala/credit K depusa sau creditat,

volumul dobânzii se modifica periodic iar valoarea

corespunzătoare pentru un interval de timp devine valoarea

iniţiala pentru următorul interval de timp si se aplica procedeul

de “dobânda la dobânda” avem de-a face cu ceea ce se numeşte

dobânda compusa. Pentru primul interval de timp volumul

dobânzii (Δd) va fi Δd1 = K*rd1. Pentru al doilea interval de timp:

Δd2 = K+ Δd1 s.a.m.d.

Dobânda aferenta unui credit care nu e restituita la

momentul de timp stabilit de comun acord, se va acumula cu

creditul împrumutat, care va genera o noua dobânda (dobânda la

dobânda) iar suma corespunzătoare devine suma iniţiala pentru

următorul interval de timp. Cu alte cuvinte, capitalul iniţial (K) se

modifica periodic prin capitalizarea dobânzii calculate pentru

perioada anterioara.

Pentru generalizare vom concepe următorul tabel:

An Suma iniţiala

(K)

Δds Suma finala (Kf)

1 K K* rds K+ rds*K= K(1+rds)

2 K(1+rds) K(1+rds)* rds K(1+rds)+ K(1+rds)*

rds=K(1+rds)

(1+rds)=K(1+rds)2

n K(1+rds)n-1 K(1+rds)n-

1*rds

K(1+rds)n

Deci la sfarsitul celor n ani capitalul final va fi:

Kf = K(1+rds)n

Valoarea dobânzii Δd = Kf-K = K(1+rds)n-K = K[(1+rds)n-1]

Se poate calcula valoarea prezenta sau actualizata:

K =

K f

(1+rds)n

Kf = K(1+rds)n

K f

K = (1+rds)n