EUGEN DORCESCU

MOARTEA TATĂLUI (x)

- O cântare a treptelor -

EDITURA MARINEASA Timişoara, 2005

ISBN 973-631-158-9

P R E F A ł Ă

POEZIA LUI EUGEN DORCESCU

I. Cu Omul de cenuşă, Eugen Dorcescu nu se desparte de rigoarea clasică, nici deluciditatea sa critică, nici de elanul romantic, ci, dimpotrivă, face apel la ele, în ciudafaptului că parnasianismul său s-a stins pe drum; dar face apel la ele pentru a-şidisciplina discursul liric şi pentru a-l fasona, în lucrări de anvergură, unde vomdescoperi, uimiŃi, un ALTUL, la care pictura poeziei sale solemne, dinainte, sesparge, formele egale se rup, discursul liric intră în degringoladă şi pătrunde în abisulmetafizicii, iar temele de ieri dispar, pentru a face loc unor texte în care sacralitateaardentă irumpe, fervoarea creştină devine vâlvătaie, forŃa mistică a liricii ajungezbucium aprig, iar unghiul vederii eului se întoarce spre înăuntru, spre oglindaamăgitoare a derizoriului omenesc, din care poetul, cu o smerenie fără egal, culege,acum, snopii seceraŃi ai deşertăciunii deşertăciunilor, de care geana lacrimii sale seîncarcă, dar şi greaua-i conştiinŃă.

II. Dacă în Culegătorul de alge poetul a tins spre o lirică în care imaginea iubitei şi aiubirii sunt amalgamate în însăşi natura, nu ca decor de legendă, nu într-unul artificialsau de epocă, ci într-unul real, al mării, dar revăzut prin imaginar, în Epistolesentimentul căutării şi al regăsirii devine aproape o stare tragică, în expansiunea luispre un paradis al dragostei, dar închis, ferecat, pentru eroul în căutare.

Publicat în 1990, scăpat, cumva, de cuŃitul cenzurii, spre a nu fi spintecat, volumulrăbufneşte şi se împlineşte într-un tragism spectaculos, în sensul că scrisorile, trimisespre o fiinŃă de fum, sunt scrisori mentale, în care jocul iubirii pare a fi retrăit pas cupas, dar numai prin ecranul tremurat al memoriei. În poezia aceasta, iubirea, uriaş simŃământ omenesc, marcat de destin, nu apare, ca înCulegătorul, doar ca un vis vag, într-un decor marin, ci ea devine un semn fatidic alMemoriei noastre pierdute şi regăsite. Totul, în aceste poeme, tinde la retrăire şirefacere a trecutului, reînviat prin presiunea memoriei, din care se înalŃă, ca un rugarzând, povestea unei iubiri nestinse...”Un pat răvăşit, o fereastră, un trup, / ( clardesenat de/ săgeŃile sângelui), sudoarea/ aromele lunii...” Iubirea, aici, este, înîntregul ei, abandon, doar o himeră, căci „Eşti şi nu eşti”, chiar dacă eroul liric simte„În carne...răscolindu-se/ numai clipa de-acum, numai clipele/ pe care (vai!)închipuirea/ le zămisleşte”.Întreaga fiinŃă e plină, până la saŃietate, de această cohortă de amintiri, de reverii, deurme, care o împresoară. Urme căutate, ca într-un mare gol. Căci iubita nu mai arenici măcar chip. Ci doar „chipul celor ce nu există”. Ea e o făptură înceŃoşată,privirile ei sunt „întrebătoare, ca două lacrimi imense”, chipul ei este „o prăpastietulbure/ în care nu mai poŃi distinge nimic”. Totul, în Ea, e indecis, fără forme, fărădetalii cunoscute, doar strigătul ei rezonează în sufletul eroului, dar până şi acela este„veşnic întors în cealaltă parte”, iar ea devine o „plantă ceŃoasă”, ce „urcă spreferestre”, în vreme ce El este tot mai departe de Ea, „în aceeaşi ceaŃă”.Între disperata dorinŃă de a reînvia o iubire puternică şi febrilă, şi neputinŃa de a o maiavea, Epistole transcrie o uluitoare sete a poetului-erou liric de-a obŃine, dacă nuadevărul adevărat al unei iubiri, măcar imaginea aceleia, trăită într-o oglindă, iarpoezia ajunge a fi, astfel, până la urmă, însăşi drama recuperării acestei iubiri de lauitare, de la macularea ei prin timp şi prin eroziunea-i firească. Plonjarea perpetuă în abisul lăuntric, îndurerat şi locuit peste tot de semnele celei ce-a fost, cândva, regină asupra unui suflet, este o plonjare, de fapt, în nedefinit, curepercusiuni, deoarece rostirile celor doi au devenit „lichide, astrale”, trupul lor „semineralizează”, strigătul lor „este departe”, cuvintele lor (de atunci? ) „se văd, nu se-aud/ au forma gândului,/ au forma gurii,/ au forma chipului”, iar cuvintele de azi „nuse mai aseamănă/ sângelui./ Verbele nu mai ating,/ nu mai mângâie,/ nu mailovesc...”

III. În Epistole, există, în discursul liric, o etajare a momentelor decisive: căutare,regăsire, purificare, prin retrăirea suferinŃei şi, din nou, pierdere. Astfel, am puteaspune că poezia recompune viaŃa unui mare sentiment pierdut, care nu poate finicicum estompat, nici acoperit, deoarece el sângerează asupra-ne, prin memorie,prezent ca o rană eternă. Faptul că „reîntâlnirea” cu iubirea are loc doar în planul memoriei, deşi ea seconsumă în cadrul naturii, în „tablouri” afectiv desenate, face ca poezia să surprindăprin concreteŃe şi senzaŃii „vie Ńuite”, care dau vigoarea, adevărul şi vivacitatea unortrăiri prezente, deşi consumate de erou în trecut. De aici, poate să reînvie şi ideeaparadoxală că, atunci când cineva iubit nu mai este, când absenŃa lui e definitivă, abiaîn acel moment, acel „cineva” reîncepe să trăiască în noi, să se reîntrupeze şi să

reînvie, şi abia atunci va începe suferinŃa noastră, fiindcă pe paradoxul acesta deplin eclădită însăşi drama celui ce iubeşte şi nu poate da uitării iubirea, chiar şi când ea estede mult defunctă. Din adâncul de umbră al eului, mereu izbucnesc strigăte, mereuluminează, electric, imaginea celei pierdute, într-atât de des, încât „Chipul meu a-nceput să îŃi semene”, iar acesta ( sinele, eul ) nu se mai poate ascunde de Ea: „Eştimereu...la capătul zilei,/ la capătul de neatins al fiecărei clipe...Tu/ reperfantomatic...”Epistole mi se pare a fi cea mai dramatică expunere lirică antedecembristă a poetului.Dramatică, în sens axial: acela al căutării, în imaginar, în gând, a unei iubirinemuritoare, care, cu toată distanŃa ei în timp, şi de când s-a consumat, cu toateincertitudinile legate de ea, nu poate ceda, nu poate dispărea, ba, dimpotrivă, faceravagii în planul profund al fiinŃei suferinde, de astăzi, a eroului – poet.Epistole, mai din plin decât celelalte volume din Omul de cenuşă, se hrăneşte dinmultitudinea unor trăiri reale, înmagazinate într-un muzeu al memoriei afective, chiardacă ele apar, apoi, mai rar, din planul imaginar al unor himere, în planul real alpoeziei. Ceea ce dă fiinŃă şi consistenŃă discursului liric din Epistole este accentulunei fantastice ascuŃimi a senzaŃiei de suferinŃă. Apropiindu-se de un veritabil tratatliric de suferologie, până la viscere. O suferinŃă, totuşi, asumată, în cele din urmă, şi lucidă, rămasă însă prizonieră adisperării, dar sfârşind printr-o, totuşi, resemnare luminoasă. Aici, poetul atinge, înpoezia sa, în unele pasaje, accente de sublim. De o puritate a durerii definitive.Expurgată de orice poză, ipocrizie sau indecenŃă. O durere în dragoste şi după odragoste, pierdută şi regăsită prin cotloanele memoriei, apoi, iarăşi pierdută, cum rars-a mai scris pe la noi, din deceniile de dinainte de 1989 şi până astăzi. Înainte de a se defini drept un mare, un original şi adânc poet religios, EugenDorcescu este, iată, un inegalabil poet al iubirii, al unui sentiment neperisabil, careînalŃă fiin Ńa, spre slava celor mai elevate trepte atinse de ea, într-o lume a oamenilor,dar şi într-o lume a spaŃiilor cereşti, unde marile sentimente umane pot fi înscrise şipecetluite, şi ele, poate, în eternitate.

IV. Cronică semnifică actul întâi al piesei lirice care rupe definitiv tonul, substanŃaideatică şi viziunea poetului, faŃă de poezia sa anterioară. Aici, tonul devinevehement, revoltat, încetinit doar de tenta melancoliei sau suferinŃei, ori de ultragiulmediului social corupt, decăzut şi amorf. Filosofia cărŃii, ca şi substanŃa de idei suntclădite pe un mecanism moral stoic, dar nu fără accente critice sociale teribile.Viziunea e grotescă. Acidă, de un naturalism profund. Privirea poetului surprinde,pretutindeni, decăderea fizică şi spirituală, nonsensul existenŃei, într-o lume, şi ea,fără sens, fără ax, unde nimic nu mai rămâne imaculat: „Departe de esenŃe vieŃuim/Asemeni unor fiare ce se strâng/ În Ńarcul lor nevolnic şi nătâng/ Rupându-se, urându-se, mâncând...” Astfel accentele disperării ating cote paroxistice, într-o lume ademenŃei, unde „Pacea vine şi dispare/ Şi vine iar, şi iarăşi mi se ia”, încât uniculdeliciu al poetului rămâne supravieŃuirea într-un leagăn al purităŃii naturii, departe de„ranguri, strigăte, putere”.Carte a fugii de realul unei vieŃi, văzute şi descoperite tentacular, coşmaresc şi stupid,Cronică este reflexul unei conştiinŃe sagace, deznădăjduite, care şi-a pierdut iluziile

faŃă de Ńelurile umanitare, şi care vâsleşte, solitar şi trist, pierzându-se în paceaspaŃiilor celeste, sau a unei naturi paradisiace, unde solitudinea pare a fi singura starepasabilă, şi stăpână, „ce te pătrunde lent, ca o lumină”. În aceste poeme, distanŃareafiin Ńei de fiinŃă, ruperea omului de om sporesc şi mai intens singurătatea: „Privesc şiînainte şi-napoi/ În lumea mai pustie ca oricând./ Acum, când nesfârşit de singursunt...”; „...Departe de mulŃimea infernală/ Pe care n-o învălui cu sarcasm,/ Ci c-oiubire calmă, glacială”.VehemenŃa numirii racilelor şi răului uman, într-o lume trivială, atinge, adeseori, înCronică, paroxismul, deoarece tot ce vede, tot ce simte în juru-i eroul liric estediavolesc, urât, blestemat, încât răul, ca şi damnarea omului nu mai par a putea fialungate de nimic: „Vom trece deci prin purgatoriu toŃi./ Nu poŃi ieşi din Lege şi dinVreme”. Aşa încât vidul social, cel planetar şi cel lăuntric umplu totul: „Nimic nu-nsemni,/ Eşti pulbere şi scrum,/ O barcă veche-n larguri părăsită,/ Un vreasc în crâng,o urmă de copită,/ O floare ruptă şi-azvârlită-n drum...”Carte a unei crize de conştiinŃă, de ideal, de credinŃă, Cronică este, totuşi, şi o carte arevelaŃiei credinŃei, a descoperirii Atotputerniciei Divine. Omul revoltat al luiDorcescu, din Cronică, nu este eroul solitar şi cinic până la absurd, ci insul căutărilorde sine, al căutării purităŃii începuturilor. El este revoltat nu numai pe lumea, întoarsăpe dos şi impură, în care supravieŃuieşte, ci pe însăşi decadenŃa spirituală a acestui ev,orb, confuz şi mort pe dinăuntru, şi pe impuritatea omului – ateu, ieşit din starea sa degraŃie primordială. Omul din Cronică este o făptură a vremelniciei, vulnerabilă, caresfruntează planeta lui dezlănŃuită, căutându-şi rădăcinile pure ale firii. El este o fiinŃăcare, în mijlocul dezmăŃului, generalizat, tinde, încă, spre Absolutul Sfânt, spre stareainocenŃei pierdute, paradisiace, din individ, primită, prin revelaŃia divină, şi reîntoarsăla matcă, prin topirea ei în Marele Eu al „Celui Ascuns”.

V. În Abaddon, tablourile vieŃii, surprinse de poet, sunt marcate, în plus, faŃă de celedin Cronică, de sentimentul urâtului, diformului, monstruosului. Stările tensionale alesufletului sunt mai acutizate aici. Gata de explozie. Imaginile oraşului se relevă maiapăsat groteşti, caricaturale, murdare – o murdărie nu numai la suprafaŃa vieŃii, ci şiuna lăuntrică. Oraşul însuşi este un personaj rănit, suferind, plin de vâscozitate, demizerii, dar şi de „Sângele mineralizat, spălat de ploi”. Pictura mediului, făcută întuşe sumbre, capătă înfăŃişări de o cruzime precum aceea a lui Goya din „Capricii”.Aici, oamenii sunt nişte „bipezi”, sau „oameni – câini”. Individul uman, degradat,„mârâie chiar/ nu vorbeşte, ci latră/ nu mustră, ci muşcă”, în el „câinele şi-a găsit, însfârşit, servitorul”. Stratul sarcastic irumpe şi aici din plin, prezent şi în limbaj şi caimagine de tablou, frate cu cinica descriere. Aici, până şi mila creştină şicompasiunea (ce persistau în Cronică) s-ar zice că dispar. Timpul curge inflexibil, cunori întunecoşi, cu ploi ostile, interminabile, iar soarele, ca esenŃă a vieŃii terestre,chiar dacă mai luminează, este ca o „şarjă rece de fontă”, ce „curge pe blocuri, pestrăzi”. Lumea aceasta a poetului este văzută glacial, este imundă, oamenii fojgăie,prin ea, ca şobolanii, totul, în jur, e fără speranŃă, despiritualizat, impur şi pierdut,încât până şi „buchetul alb-violet de zambile/ tremură-n razele soarelui,/ în crepusculul primăvăraticei zile./ Au fost retezate în zori.Şi acuma,/ urmele morŃii le urcă pe chipuri/ ca bruma”.

Abaddon se constituie, spiritualiceşte vorbind, şi ca mesaj ideatic şi liric, drept undiscurs asupra nimicirii, care se aplică, generalizat şi fără scăpare, tuturor, de la zidiri,la lucruri şi la sufletele omeneşti. Fiindcă toate, om şi materie, încap foarte bine subpumnul pedepsei divine, spre a fi împinse, apoi, în hăul abisal al „marelui urât”.„Apocalipsa greŃoasă”, autonimicirea, din interior, a omului, a naturii, a oraşului, alumii, este evidenŃiată şi marcată definitiv de cavalerii, „cei patru”, „ce ne mână dinurmă”. Iar nimicirea se va face pretutindeni, fără alegere, indiferent de profesie,inteligenŃă, rang, când „Într-o clipă am devenit nişte umbre, nişte/ frunze, nişte aşchiide ramuri,/ învălmăşite în mareea imensă,/ în norii lăsaŃi, ca nişte storuri, la geamuri”.Tonul, mai cu seamă, sprijinit de imaginile-cheie, de imprecaŃiile puternice, esteapăsător, fără urmă de înŃelegere sau de scăpare pentru om, precum în adevărataApocalipsă biblică, iar viziunea, interogaŃiile poetului: „Unde-i trufia, unde-iputerea?” însoŃesc, dramatic şi premonitor, momentul când totul va fi duşman alomului, chiar şi soarele, chiar şi apele, chiar şi strada, încăperile, blocul, troleibuzul,parcurile, vieŃuitoarele şi...EUL, sufletul. Toate vor fi atinse de răul demonic, de„neagra lumină”, fiindcă „viitor nu există”, iar poetul nu are altă alegere decât să seafunde în „peştera sufletului”, să alerge, să uite: „să nu-mi mai aud/ eul empiric,trupesc, rămas la intrare...”

VI. Abaddon e chiar chipul urâŃeniei depline, ale cărei tentacule cuprind om şiplanetă, retezându-le elanurile, respiraŃia, sinele, nimicindu-le, împingându-le, fărăscăpare, în haosul universal, „Căci acesta-i secretul: nu noi dispărem,/ ci lumeadispare”. Nefericirea fiinŃei poetului, până în final, e un „geamăt, un spasm,/ unstrigăt mut, un jalnic isihasm”, deoarece duhul nu se poate, atât de uşor, rupe de trup,când, în juru-i, totul e pustiire, părăsire, ură şi moarte. Nu mai putem să ne legăm denimic, nici de semeni, nici de spirit, nici de carte, fiindcă nimic nu mai există viu,decât Duhul dumnezeiesc , ce „picură-n suflet/ indicibila-i vlagă”, iar celedimprejurul nostru vor fi uitate de toŃi şi de toate, uitată gloria, uitată pana, uitatpergamentul, uitat scrisul – poetul, solitar, rămânând, în zorile reci ale pământuluideşert, să privească, din prag, doar cum „Domnul străbate poiana”. Retragerea, însolitudinea şi disperarea eului, din finalul volumului, în care poetul nu-şi mairevendică nici măcar ispititoarea sa bucurie de-o viaŃă: scrisul, gloria, pana – adicănimic din vechea lui avere, este chiar acceptarea zădărniciei şi a deşertăciunii, în faŃadezastrului planetar şi uman, şi acceptarea smerită a venirii Domnului, venire şiminune sfântă, care vor fi şi singura împlinire benefică şi triumfală a omului, dar şisingura lui salvare din moarte.

VII. În Exodul, teme predilecte vor fi exilul şi autoexilul în propria Ńară. Uneltirileomeneşti împotriva omului, a Ńării, a pământului, a valorilor spirituale. Aici, tonulpamfletar, satira socială sunt mult mai pregnante decât în volumele anterioare. Aici,însuşi eroul liric invocă un Dumnezeu răzbunător. Totul porneşte, în aceste acuze,generalizate, de la decăderea care a luat în stăpânire natură, Ńară, sat, oraş, întreagacuprindere socială. ImprecaŃiile şi accentele de rugăciune se întrepătrund. Dar poeziaatinge, ca şi înainte, treptele teribilului sfârşit al planetei şi al sinelui uman. Toateintersectate de dorinŃa făpturii de a trece într-o altă sferă, celestă, spirituală, ca într-un

testament liric, străbătut de regrete şi îndoieli: „Tot ce-am fost şi-am/ trăit,/ tot ce sunte, de fapt, un/ regret nesfârşit./ Nici nu ştiu ce-am pierdut./ Ce-am/ dorit./ Doar atât cănu-l am. Că-a pierit./ Dacă-n moarte se află, pentru ce-am mai venit?/ De ce sânger şiumblu sub/ tăiosul zenit?/ Cineva a greşit? M-a minŃit?”Ca şi la Pillat, dar în alt veac, satul patriarhal, natura, frumuseŃea ei perenă decad,pier. Rămân numai urme dureroase, anacronice, exasperate reminiscenŃe ale vieŃii dela Ńară, consemnate contrastiv, dar fără idilism: „Şi-n mijloc – tu, căsuŃă de la Ńară,/Strămoş defunct, care-a uitat să moară”. Aici, în Exodul, degradarea individuală şicolectivă sunt mai evidente. Toate straturile societăŃii sunt atinse de demenŃă, deminciună. Poezia este, astfel, satiră, pamflet, fabulă, condusă de o privire ascuŃită,vitriolantă, mânioasă. Exodul, prin duritatea mesajului, demolează sistemul mass-media, cultura subŃirică, aproape iluzorie, superficialitatea mecanismelorpropagandistice, încât poemele se preschimbă, pe neaşteptate, în rechizitorii la adresacelor care mint, denigrează şi înăbuşă spiritul creator, punând în locul lui banul,flecăreala, erzaŃul cultural, dispreŃul faŃă de om şi de valorile lui spirituale. Cronicăapăsat îndurerată şi critică a timpurilor de astăzi, văzute prin grila omului-artist,disgraŃiat de societate, cu sufletul dezgustat de urdorile veacului, poezia din Exodul,chiar dacă mai pierde din rafinamentul imagistic şi din subtilitatea privirii estetice, seimpune prin elanul pamfletar şi prin sentimentul durerii sincere, ascuŃite, faŃă desoarta Ńării şi a omului care supravieŃuieşte în ea.Trebuie spus, în final, că toată această decădere morală, politico-socială şi umană estecontemplată prin prisma insului lucid, dar religios, pentru care credinŃa, ca şi patosulcreştin rămân unica soluŃie de a ieşi, din zarea urâtului, în lumina înŃelegerii şi asperanŃei. O lume, văzută şi trăită prin toŃi porii, toate simŃurile şi toată fiinŃagânditoare, de un scriitor însingurat, care are, însă, forŃa necesară, eruptivă, să vadă,cutezător şi realist, întreaga încrengătură omenească bolnavă, care poate spunetuturor şi oricând: Adio!, şi care se poate îngropa definitiv în tăcerea revelatoare deadevăr, „în tainiŃa izvorului ceresc”, într-o lume în care „sunt, am fost, eram/ Şi nicin-am bănuit că o ştiam”.

VIII. Cronică, Abaddon, Exodul, acest Triptic, cu accente de testament poetic,dovedesc o unitate perfectă de viziune, discurs, atmosferă, mesaj ideatic, ton şilimbaj. Sub acoperământul lor, poetul respiră, larg şi sincer, sentimentele şidevoŃiunea sa faŃă de un ideal, dar şi apăsările şi reŃinerile unei conştiinŃe vulnerabile,atinsă de răul uman şi planetar al timpului. Lapidare, învăpăiate, dure, scrise cu înflăcărarea unui stilist triumfător, profundcritice, sumbre, pe alocuri, dar superbe în înfăŃişarea şi în adâncul lor de umbră şilumină, poemele din „Triptic” aduc, la mai bine de o sută de ani de la „Scrisorile”eminesciene, aceeaşi oglindă tremurată, tragică şi satirică, a societăŃii şi omului„recent”, într-un ton de biciuire pamfletară, dar dintr-un unghi mult mai întunecat, şireligios, decât cel al poetului nostru naŃional.Poet interesant şi prestigios înainte de 1989, dar devenit, după RevoluŃie, cu adevăratun mare poet social şi religios, Eugen Dorcescu va isca, la timpul potrivit, cusiguranŃă, aprige discuŃii şi polemici. Ştiu că, peste ele, ca peste toate ale vieŃii valuri,poetul va rămâne, însă, intangibil, cu surâsul său enigmatic pe buze, afabil ca

întotdeauna, ducându-şi înainte, cu sfială şi neclintită reculegere, povara proprieiconştiinŃe, ca şi pe cea a propriei poezii, până la lumina sfântă a împlinirii salespirituale, de la marginile nopŃii. Acolo unde ne aşteaptă, pe fiecare, judecata istorieioamenilor, dar şi marea judecată divină, în faŃa căreia nu vom putea fi decât plecaŃi şismeriŃi. Aşa cum o cere Domnul.

Martie, 2004

Ion ARIEŞANU

Motto:

And call no man your fatheron earth, for you have one Father, who is in heaven.

( Matthew 23, 9 )

Treapta întâi

1

În dimineaŃa de mai,paradisiacă, mirifică,umbra funebră atatălui, adusă de clopot, adusă deDuhul,ambiguităŃile lumiiamplifică.Mama, dormitând într-olacrimă,vorbeşte, în mute cuvinte, vorbeşte, înduh, despre tatăl.Fiul, subŃire, firav ca un păstrăv,

înoatăîn bulboanele lacrimii. Iată-l. Din clipă în clipă, unharpon, ca o rază, îndimineaŃa mirifică, va încerca să-l sfâşie. Locul şarpelui e chiar în Eden, locul infernului e-n paradis,precum bine se ştie.

2

Ne pregătim săplecămînspre fosta-ne casă.Se ridică noricenuşii, laapus,asemenea Ńărâniicare acoperăurmele tatălui.Vechiul dor, vecheanostalgie, vechiul tremurlăuntrics-au stins.A rămas un reculde cenuşă. Şi totuşi, de vreme ceplecăm într-acolo,înseamnăcă absenŃa înspăimântătoare a tatăluiîncă aşteaptă.

3

Tatăl locuieşte, acum,în două locurideodată:în lumea de-aicişi, deopotrivă,în lumea celor mutaŃila Cel Veşnic.Dar şi-n lumea de-aiciel se află, deopotrivă,în două arealedistincte:în locaşul său de pământşi-n spaŃiul infinit,neguros,dintre subconştient şiconştiinŃă.

4

Tatăldesenează, în vis,circumferinŃaneantului.Ştie prea binecă-i o himeră, că e o tragicăglumă, ofarsăpentru fiinŃa grea, ca o lespede,a celui ce doarme.Zâmbeşte.Pare a regreta. A grăi.Dar vorbele salen-au glasşi amintirileglasului săun-au cuvinte.

5

Fiind dincolode simŃuri,tatăl nu poatefi recuperat prinsenzaŃii,percepŃii. Fiind dincolo deorice înŃelegere,tatălnu poate fidescifrat, priceput.Fiind, de fapt, dincolode întreaga noastrăfiin Ńă empirică,dincolo, deci, de afecte,închipuire, cuvinte,el nu poate fi niciiubit, nici urât,nici rostit.Şi, totuşi, conştiinŃaînregistrează evidenŃatuturor acestornegaŃii.Ceea ce-nseamnăcă aceste negaŃii- şi oricare altele –sunt cel mai sigur argumentcă tatălexistă.

6

Florile au ieşit dinpământ,pâraiele auieşit din pământ,din pământurcă, se-nvolburăceaŃa firavăa zorilor.Brizele auizvorât,unduind,dintre brazde.Întreg peisajulare-un gustumed,de lut, deŃărână.Şi între toate – zefirul.La fel de fermecător,de incert,precum zâmbetultatălui.

7

Tatăl areacumînfăŃişări diverse,nenumărate.Peste tot întâlneştichilii alesolitudinii sale,telurice,ale expansiuniisale eterice.Încât, uneori,strivită de-atâtafrustrare,inima îl genereazăbrusc,îl închipuie-ntreg,ca pe-un arc voltaic lichid,devastat,între suflet şigene.

Treapta a doua

1

Moartea,oricând şi oriunde-arveni,aduce-o schimbarede nevindecatîn întreg universul.Ca şi când roata dinŃatăa unui ceasornicar mai face un pas.Roata dinŃatăa unui ceasornicireversibil.Aşa şi acum.Barierele morŃii trecde-a lungul odăii.De-o parte – tatăl, cu ochii săi îngrozitor de închişi.De cealaltă – casa, încăperea şitatăl,cu ochii săi râzători şialbaştri.

2

Lacrimae singurapuntespre moarte.Nici limacşii, niciviermiinu pot ajunge latatăl,în ciuda insistenŃeilor reci, infernale.Lacrima, da.Instantanee, pură,traversată desoare,cristalină,fierbinte casângele,brusc înflorită,înconjurată deprivighetori, delăstuni şide grauri.

3

Casa veghează,aidoma unuicraniu,în noaptea-nstelată.Viermi de luminăintră şi iesprin orbitele-inegre.Sub tavanele ei,acolo undelicăririle se izbescşi se sting,întunericul emai greu, maiadâncdecât întunericul.

4

Paralelipipedul mormântului,evoluând către cub,absoarbe, noapte de noapte,sfera abstractăa lunii.E-o cvadraturăperfectă,desenată, clar, indubitabil,măreŃ,pe cerul nocturn,desenată,doar din compas şidin riglă,de asimetriaastrală, telurică,multiplu axialăa morŃii.

5

Tatăl simte,desigur,în zori,pe obrazul săuireal,paşii fiului.Două lumi,două dimensiunise-ntretaieîn acea clipă,în acel loc:deasupra, o lume – o criptă de-azur -,unde lumina-i totunacu întunericul;dedesubt, o criptă – o lume delut -,unde-ntunericule însăşi substanŃaşi neagra transparenŃăa luminii.

6

Aidomaunei spartemonade,casa revarsă, cătrePoiană,limfa eide-ntuneric.Unde etatăl?Cea mai sigurăcale cătrecunoaşteree suferinŃa.Luna îşi sprijinăfrunteape lespedea vidăa casei.Unde eTatăl?

7

InexistenŃain praesentia- dispariŃiadin lumea eului,şi nu din lume –afectează simŃământul,imaginaŃia,generează suferinŃă, anxietate,dă glas retoricii,dă fiori declamaŃiei.InexistenŃain absentiaafectează fiinŃa.Rodul eisuntdisperarea,angoasa,tăcerea.

Treapta a treia

(Shiggayon)

1

Plouă nocturn,plouă cumplit,peste râu, pestepădure, peste măruntamovilă de beznăa casei.Ploaia neagră,apă amestecată cunegură,se risipeşte îniarbă,îşi trimiteşerpii negri-nŃărână,duce veştidin lumea de-ici,duce veşti dinvăzduh,către somnul ermetical tatălui.

2

Casa-i mormântulîn care sedescompune, încet,memoriatatălui.O aromă subtilă,de zambilă,de spânz,se degajădin alchimiaaceasta.Cei viiîşi îmbibă somnul, coşmarul,insomnia şiviselecu licorileei.Până cândzoriiîi întâmpină-nprag, ca o imensălacrimăînsorită.

3

Pe Ńărm,fiul cautălespezi de piatră,prelungi, caută, altfelspus,petrificat,chipul tatălui.Alege pietrele,atent,le sortează,desenează, apoi, ochii, gura,nasul, sprâncenele,bărbia şifruntea, dă înfăŃişăriiadâncime, contur,aşază amintirea-n lumină,extrage, dinstriaŃiuni, dinovaluri şilinii,secŃiunea de aura morŃii.

4

Casaa murit şi eao dată cu tatăl.Acum îşi supravieŃuieşte,contemplând,cu ferestrele-i reci,pline de negură,peisajele vieŃii sale apuse.Uneori, poate, amintireae atât de intensă, încâttatăl acceptă să vină, pentru o clipă, pentru o noapte, pentru o zi, acceptă să vină,să-i spunăde ce şi pentru cine-aplecat,de ce şi pentru cinea părăsit-o.

5

Aici era, pe vremuri,un nuc,aici un tei,iar aici, o fântână.Aici înflorea liliacul, aiciera via, aiciun piersic şi-un prun,aici crescuserăvişini,o adevărată alee.Şi aici,în ziua aceea, înora aceea, în clipa aceea,aici, pe brazda aceasta de iarbă,în perspectiva Poienii,a râului,a eternităŃii,aici,între muntele negru şi umbrele lunii, aiciera tatăl.

6

E de neînŃeles, e de nesuportatdispariŃia tatălui.E atât de lipsită de sens, încât, spre a fi acceptată,trebuie negată definitivşi total.Ea are doar rostulcunoscutei reduceri laabsurd (căci e însăşiabsurdă), are menirea de-areamintinu doar celor vii,ci şi celor morŃi,că ei n-ar finimicfără tatăl.

7

Cum se maipoate intraîntr-o casăîn care tatăla refuzat (n-a maivrut, n-a mai putut)să rămână?A cui este casace nu e a tatălui?Mai există o casădin care tatăllipseşte?Se mai poate vieŃuiîntr-o casăal cărei stăpân nue tatăl?Mai poate fialt stăpân,în afară detatăl?Se poate concepeo lumede la care tatălşi-a întors chipul?

Treapta a patra

1

Ard sori minusculilacăpătâiultatălui.Râul vuieşte alături,Poiana vibreazăîn mari şiintensesonorităŃi sclipitoarede verde.Ne mişcămîntr-o criptă.Soarele ardela căpătâiulfiului.

2

E o cărare umbrităde-a lungulrâului.Din frunziş, cad, pe alocuri,stropi umezi desoare.Domneşte acoloaceeaşi luminăce-acoperă spaŃiuldintre veghe şi somn,spaŃiul,deja amintit,dintre subconştient şiconştiinŃă.Pe-aici trece tatăl,noapte de noapte,tot mai departe, mereumai departe,din penumbră-n penumbră.

3

E vorba doardeintensitateafiin Ńei,a fiinŃării.Şi, invers,e vorbadoarde intensitateanefiinŃei, anonfiinŃării.Nu intereseazăcine-i acelace le resimte.Cele douăintensităŃi reunitesunt arhifiinŃa deastăzi atatălui.

4

Tatăl îngăduietoate extravaganŃeleaducerii-aminte.Fiindcă toate suntdesfăşurateîn timp (mai exact: întrecut).Nu îngăduie,însă, nicicea mai paşnică,nici cea mai banalăîntâlnire înspaŃiu.Fiindcă spaŃiule timpulprezentului, iar timpul prezentuluiestetimpul prezenŃei.

5

Treptat,absenŃa capătătrup,un trup eteric,mult mai prezentdecât prezenŃa, palpabilă cândva,a celui absent.De fapt,prezenŃa palpabilăa fost o iluzie, de vreme ce s-adegradat şi-a pierit.Cum ar puteasă existeceva, cineva care trece?AbsenŃa domnea şiatunci, se ascundea,ghiduş,îndărătul prezenŃei,aştepta clipa, de ea hotărâtă,când se va da învileag,când va deveniabsenŃaperceputăa tatălui,

spre-a se uni, apoi,la timpul potrivit,cu absenŃadindărătul proprieinoastre prezenŃe.

6

Mamae-un căuş dedurereşi o nesfârşitărezonanŃăde milă.Umblă, vorbind cutatăl, princurtea pustie, se culcă, searăde seară, lângăperna pustie, cuinsomniaalături, iese, în zori, încapătul scării pustii, coboară, pleacă, încet, pealee,se-mpiedicăde urmele tatălui,urmepe care acumnu le mai vede.

7

La poartănu-i nimeni.La poartă etatăl.Vine, larăstimpuri,să vadă, să mai revadărânduielile casei.Nimeni nu-laude,nimeni nu-lzăreşte, nimeninu-i simteprezenŃa.Doar iarba, careaşterneverzi covoarede linişte,împănate cu soare,doar casa, caredeschide, lin,ca de la sine,uşa spre trepte.

Treapta a cincia

1

Marea putere atatălui e şimai mare acum,când trupul luis-a întors înŃărână.Acum, eul său- duhul său -,eliberat de cumplitazgură telurică,s-a limpezit, a-nviat.Acum,ne-ar plăceasă-l zărim,uneori,complet rupt denoi,râzător, fericit,în pridvoarelefocului.

2

Mamaplângepeste mormântulsingurătăŃii sale,plângepeste mormântulîn care zac,laolaltă,spaima de propria-imoarte şitatăl.Mama se urăşte pesine căs-a născutmuritoare.Mama îl urăşte petatălcă-i aminteşte,clipă de clipă, spaima aceasta.

3

Noaptea îşi trage năvoadelepline de negură,năvoadele grele, totmai grele,le trage încet, dinPoiană, de pe apelerâului, dinspreşoselele tulburi,le-adunăde pe drumul alburiu deŃărână,îşi trage năvoadele şile goleşte,rând pe rând, înogradă.Copacii sunt înecaŃi înnoianul de beznă,bezna a trecut de ferestre,urcă spre streaşină,mângâie acoperişul, îldepăşeşte,se leagănă în văzduhulincert,îşi clatină undele, ferind casa,ferind somnul tatăluide groapa comună a

cerului negru,de vermina stelară,de craniul emblematic allunii.

4

Să coborâm, iarăşi,în lumea aceeaînverzită, rotundă.Asemănătoareunui ochi debulboană.Jur-împrejur, prundişuri,copaci.Jur-împrejur, sufletemici, risipite.Au înflorit pomii,cât poŃi cuprinde,ca-n paradis.Petalele cadpeste mâinile reciale tatălui.

5

Mama e mult prea puternicăpentru a-i rezistacineva.Ea pândeşte,aşteaptă, dezbină,torturează, ucide,ea doreşte supunereoarbă, totală,ea urăşte atât deintens, încâtse urăşte chiar şipe sine,iubirea de sine nucaută bucurie, cidurere, disperare şimoarte,mama e-o fiinŃă unitară, compactă,răsucită în jurul şarpeluicare-i locuieşte în inimă.

6

Fructul cosmic alzilei de maise hrăneşte din sineşi pentru sine.În această osmoză, în aceastădublă expansiune,soarele adoptă culorile ierbii,iarba se-neacăde-atâta soare.Le desparte, lamijloc, unfirmament, o tărie,ca în vremeaGenezei.Şi, la fel ca atunci,peste tot şi niciunde,fructul poartă unsâmbure negru,compact,neatins,ce-l ascunde pe tatăl.

7

Nimeni nu poate şti,nimeni nu poatespunecând,unde şi cumeste tatăl.Zadarnic încearcămamasă-l reconstituiedin rămăşiŃele, ştiute deea,ale fiului.Zadarnicîncearcă fiulsă-l reconstituie,din închipuirile luiancestrale.Casa doar, mult maiaproape de celeconcrete,îl adună, îlreadună dintelurice vreascuri,şi-l incinerează, şi-l reincinerează,tăcut,în fieceseară.

Treapta a şasea

1

Fiul petrece untimpîn peisajuledenic.Aici doarmetatăl.Descrierea-i simplă:la nord, munŃiicu tente şi irizări de albastru;la vest – lunca şirâul; la est – pădurea,acoperită de ceŃuri înzori.În mijloc, iarbă înaltă,copaci, văzduhsemănat cu păsări şiflori.Şi, la sud,la baza unei coloane desoare,mormântul tatălui,din care izvorăsctoate acestea.

2

Tatălzace de-unan în Ńărână.Acesta-i adevărulempiric.Adevărul empiric,dar nu indubitabil.Fiindcă noi nu înŃelegemnimic dintenebrosul sens alcuvintelor,nu-nŃelegem nimic dinsemnificaŃia întâmplărilor,nu ştim ce înseamnăsens, întâmplare,nu ştim ceînseamnă Ńărână, azăcea, an,adevărşi, mai presus detoate acestea,nu ştim dacăceea ce numim, aici, tatălnu e cumva

însuşi semnificantul,ambiguu, adecvatînŃelegerii noastreînceŃoşate,al teribiluluisemnificatnumit Tatăl.

3

Mamase desprinde,fără să vrea,fără să ştie,din umbra tutelară a tatălui.Plânge sincer, inerŃial,plânge cosmic,aşa cum plânge streaşina, aşacum plânge fântâna.Umblă pe cărare, cătrePoiană,umblă, desfiguratăde soare,ascultă, noaptea,în vis,cuvinte amestecatecu pământ şipietriş,cuvinte rostitede gura moartăa tatălui.

4

Omul religios,a şoptit eremitul,nu cunoaşte complexulmatern.Stăpânul subconştientuluisăueste tatăl.Or, ceea ce sepetrece cu insulse-ntâmplă, în mare, cu lumea.Stăpânulsubconştientului ei,deci adevăratul stăpâna tot ceexistă,e Tatăl.

5

Casaa rămas, decenii întregi,ancorată în flux,ancorată întimp, nepăsătoare lafelurimile spaŃiului.Şi tatăl o dată cu ea.Tatălavea cer, avea râu şiverdeaŃă,avea un întreguniverscoagulat împrejuru-i.Încât, oprind, refuzândorice pas,refuzadevastările vremii.Până când patimal-a transferatdintr-o eternitate înalta...Cel ce trăieşte intensdrama timpului

nu se poate mişca,nicicând şi niciunde,în spaŃiu.

6

Ce înseamnă prezenŃa şiabsenŃatatăluiarată limpede, oricui, dezastrulde astăzial casei,arată limpedeura vană afiului,dragostea vanăa fiului,deruta ontologicăa pădurii,a râului, lunecarea spre neanta Poienii,emergenŃa, în semeni, în ierburi, în flori, încopaci,a unor seve moarte,haotice,emergenŃadiabolicei lumimulticentrice.

7

În eternitate,în istorie,în familie, însolitudine,între tenebrele munŃilor sau înnisipuri,oricând şioriunde,moartea tatăluipune capăt latoate.ExistenŃa de dinainte esteexistenŃă.ExistenŃa dedupă einerŃie.

Treapta a şaptea

1

DimineaŃa,în lumeafără tatăl.Norii şi-au retras,spre groapaorizontului,lespezile mari deciment amestecat cuŃărână.Mama, o măruntămovilă de lutmişcător,desenează,în rouă, în aer,striaŃiuni asemănătoareveninului.Norii s-au dus,norii vin.Soarele îşi înalŃăchipul sleit,peste margineagropii.

2

Cuvintele,tocite, sfărâmateşi reci,acoperă cripta.Şi paşii acoperăcripta. Şiceara, şi roua, şifrunzele.Succesive-nvelişuride timpîmping mormântul,tot mai adânc, înabis.În curând,vom rămâne uitaŃi,pe subŃirele limbde lumină,între cele două marijumătăŃi de-ntuneric.Nu vom mai ştidacă ceea ce vedempe cereste luna,sau craniuldin celălalt polal balanŃei.

3

Tatăl dă naşterefiului;mama aduce fiul în lume.Fiul aduce lumeade la moarte laviaŃă.Acesta pare să fiemecanismul misterului.Tatăl şi mamanu înviază,nu mor.Ei supravieŃuiesc,ei suntveşnici.Ei, generic vorbind, rămân neclintiŃi,prin reiterata,supraredundantamoartea fiului.

4

Uneori, mamaare momente deneagră revelaŃie. AresenzaŃia că-i totuna cu idolul ei,că, în sfârşit, moartea,temuta, multadorata,o Ńine şi-osfâşie-n gheare.Ce abis! Ce teamă! Câtăeliberare!E-o stare misticăviolentă,e-un strigătde sublimă oroare.Şarpele însuşii se vede-n priviri,i se zvârcoleşte înstrigăt,i se simte sublimba-ncărcată deotrăvuri amare.

5

Nimicnu se va întâmpla.Doar atât:fiul nu mai poate călcaîn acest universdestrămat şiurât.Tatăl a plecatdefinitiv. Duhul luise va feri să netulbure.Ne vom întrebamereu dacă e,dacă nu-i...Mama locuieşteîntr-olacrimătulbure.

6

Tatăla plecatspre-a le probacelorlalŃi,tuturor,ce înseamnă a fifără tatăl.S-a retras dinevenimente, dinpeisaj, din dialog,se va retrage, măcarparŃial,şi din conştiinŃă.Acolo, însă, sporeşteabsenŃa lui,ca un sorb,ca o prăpastieneagră.Iar în absenŃăe tatăl,care, dintr-o dată,refuzăşi să slujeascăşi să i se slujească.

7

Tatăl, absent,a lăsat să cadă,din mâinile salede fum,fiin Ńe şi lucruri.Şi ele, căzând, se sparg în nenumăratefărâme de sens,pe care vântul lepoartă, pe careapa le duce.Apoi, vântul şi apa,la rându-le,coboară, fluturând,în neant, ca niştepânze de ceaŃă,ca nişte eşarfe.Aceasta e desăvârşireanimicului.Tatăl poate existafără lume.Dar lumeanu poateexistafără Tatăl.

Epilog

Fiul aprinde o lumânarela căpătâiultatălui.Mult în amonte, în timp,fiul de-atuncianticipagestul de astăzi.În aval,tatăl de astăziprimeşte,cenuşă fiind,lacrima şi lumânărilefiului.E o perpetuărememorare.E-o confirmareperpetuă:fiul e mai micşi de-o fiinŃăcu tatăl.

Cuprins

Poezia lui Eugen Dorcescu

Treapta întâi

Treapta a doua

Treapta a treia

Treapta a patra

Treapta a cincea

Treapta a şasea

Treapta a şaptea

Epilog

Eugen DORCESCU

(x) Carte apărută la Editura Marineasa, Timişoara, România, 2005, cu o prefaŃăsemnată de Ion Arieşanu. ISBN 973-631-158-9