Post on 26-Dec-2015
description
Academia de Studii Economice din MoldovaCatedra „Relaţii Economice Internaţionale”
Economie Mondială
Coordonatori: Chistruga Boris, Postica Constantin
Chişinău 2013
1
Manualul ”Economia mondială” este elaborat de către membrii catedrei REI ASEM.
Colectivul de autori:
Capitolul 1 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr., R.Crudu conf.un., dr.
Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.un., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. R.Crudu, conf.un., dr.
Capitolul 3 – B.Chistruga, prof.un., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. R.Crudu, conf.un., dr.
Capitolul 4 – C.Postica, conf.univ., dr. Pisaniuc M conf. univ., dr.
Capitolul 5 - B.Chistruga, prof.un., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. R.Crudu., conf.un., dr.
Capitolul 6 - P.Roşca, prof.univ., dr.hab.; L.Roşca, lector univ., dr.
Capitolul 7 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, lector sup. univ.
Capitolul 8 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, lect.sup. univ.
Capitolul 9 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. M.Popa, lect.sup. univ.
Capitolul 10 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, lect.sup. univ.,
Capitolul 11 – C.Postica, conf. Univ., L.Dodu-Gugea, conf.univ., dr. D.Harcenco, conf.univ., dr.
Capitolul 12 - C.Postica, conf.un., dr.; D.Harcenco, conf., univ., dr.
Capitolul 13 – C.Postica, dr.; Pisaniuc M. conf., dr., D.Harcenco, conf.univ., dr.
Capitolul 14 - M.Hachi, conf.univ., dr.
Capitolul 15 - B.Chistruga, prof.univ. dr.hab.; C.Postica; D.Harcenco, conf.univ., dr.
Capitolul 16 - C.Postica, conf.un., dr.
Capitolul 17 - C.Postica, conf.un., dr.
Capitolul 18 – N.Lobanov, conf.univ., dr.hab.; M.Hachi, conf.univ.,dr.; C.Ciumac, lec.sup. Univ.
Capitolul 19 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Ciumac, lector sup. univ.
2
CUPRINS
Nr.d/o
Denumirea temei Pagina
INTRODUCERE 7
Partea I. Sistemul economiei mondiale. Tendinţe moderne în economia mondială
Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.
10
1.1. Conceptul de economie mondială. 10
1.2. Formarea economiei mondiale – proces complex şi dinamic. 13
1.3. Trăsături şi tendinţe ale economiei mondiale. 18
1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale economiei mondiale 21
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 25
Capitolul 2. Sistemul economiei mondiale – elemente structurale, modele de dezvoltare.28
2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale economiei mondiale. 28
2.2. Diviziunea mondială a muncii. 30
2.3. Piaţa mondială 34
2.4. Relaţiile economice internaţionale – esenţa şi formele de manifestare 37
2.5. Circuitul economic mondial. 41
2.6. Ordinea economică mondială. 44
2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob. 48
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 53
Capitolul 3. Internaţionalizarea şi Globalizarea 56
3.1. Interdependenţele economice şi procesul internaţionalizării 56
3.2. Esenţa şi factorii determinanţi ai globalizării 60
3.3. Efectele globalizării economice. 64
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 69
Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale.
71
3
4.1. Esenţă, caracteristici şi evoluţie ale societăţilor transnaţionale 71
4.2. Achiziţii şi fuziuni transnaţionale 76
4.3. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţionale şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale.
80
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 84
Capitolul 5. Cooperarea şi integrarea economică internaţională. 86
5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, trăsături, forme 86
5.2. Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii. 92
5.3. Grupări economice integraţioniste. 98
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 107
Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 110
6.1. Definire şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale 110
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite 113
6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale.
123
6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale 132
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 136
II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 139
Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 139
7,1 Clasificarea statelor lumii 139
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 150
Capitolul 8. Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială 152
8.1. Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate 152
8.2. Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, UE
154
8.3. Grupul celor 8 şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în economia mondială
157
4
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 163
Capitolul 9. Economia ţărilor în curs de dezvoltare 166
9.1. Trăsăturile specifice şi potenţialul economic al ţărilor în curs de dezvoltare 166
9.2. Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare 168
9.3. Economia ţărilor subdezvoltate 175
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 178
Capitolul 10. Tranziţia la economia de piaţă a ţărilor ex-comuniste 181
10.1. Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de piaţă
181
10.2. Ţările din Europa Centrala şi de Est – la etapa preaderării la Uniunea Europeană
185
10.3. Transformările economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea Statelor Independente
188
10.4. Economia Republicii Moldova în perioada tranziţiei 191
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 197
III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL 200
Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional 200
11.1. Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial 200
11.2. Evoluţia, trăsăturile generale şi structura comerţului internaţional cu bunuri 207
11.3. Comerţul internaţional cu servicii 213
11.4. Comerţul exterior al Republicii Moldova 220
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 229
Capitolul 12. Investiţiile străine directe – principalul flux internaţional de capital. 231
12.1. Investiţiile străine directe: conţinut, caracteristici, factorii determinanţi, motive
231
12.2. Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale investiţiilor străine directe
239
12.3. Investiţii străine directe în Republica Moldova 247
5
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 254
Capitolul 13. Piaţa financiară internaţională. 258
13.1. Esenţa relaţiilor financiare si valutare internaţionale 258
13.2. Caracteristica si evolutia pieţei financiare internaţionale 261
13.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar 270
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 275
Capitolul 14. Migraţia internaţională a forţei de muncă 276
14.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă
276
14.2. Dimensiuni, direcţii şi reglementări ale migraţiei forţei de muncă 283
14.3. Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă 288
14.4. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova 290
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 293
IV. PROBLEME GLOBALE 295
Capitolul 15. Crizele economice mondiale 295
15.1 Conţinut, cauze şi trăsături ale crizelor economice mondiale 295
15.2. Căi de depăşire a crizelor economice mondiale 301
15.3 Criza financiară internaţională din anii 2008-2009 şi căile ei de reglementare 305
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 314
Capitolul 16. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară pentru dezvoltare 317
16.1. Conceptul de subdezvoltare economică 317
16.2. Cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice 321
16.3. Asistenţa financiară externă: esenţă, cauze, efecte. 325
16.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare 328
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 331
Capitolul 17. Industria, agricultura şi alimentaţia pe glob 333
6
17.1. Industria în economia mondială: evoluţie, structură şi politici de dezvoltare 333
17.2. Locul şi rolul agriculturii în economia mondială 339
17.3. Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare 342
17.4. Strategii de dezvoltare şi rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemei alimentare
348
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 354
Capitolul 18. Probleme globale ce decurg din relaţia om-natură. 357
18.1. Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan mondial 357
18.2. Problema energiei şi a materiilor prime pe plan mondial 367
18.3. Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale. 378
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 388
Capitolul 19. Probleme globale cu caracter socio-politic 390
19.1. Terorismul internaţional: esenţă, forme de manifestare,efecte, căi de combatere
390
19.3 Crima organizată: conţinut, structură, tendinţe 400
19.4 Criminalitatea economico-financiară: cauze, tipuri, factori determinanţi. 408
19.2. Economia subterană: forme de manifestare şi căi de contracarare 414
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 422
Bibliografie
425
7
INTRODUCERE
Economia mondială contemporană se află într-un proces de ample transformări influenţând
tot mai mult asupra vieţii internaţionale, precum şi asupra economiilor naţionale ale statelor lumii.
Acest proces este determinat de factori diverşi şi complecşi de ordin economic, tehnic, social şi
politic.
În acest context, disciplina „Economia Mondială”, ocupă un rol deosebit în cadrul planurilor
de studii ale facultăţilor economice tuturor instituţiilor superioare de învăţământ superior din
Republica Moldova, inclusiv ale Academiei de Studii Economice din Moldova. Făcând parte din
disciplinele economice fundamentale, este un curs ce contribuie esenţial la formarea gîndirii
economice a fiecărui student, oferindu-i cunoştinţele de bază necesare înţelegerii corecte a
proceselor şi mecanismelor specifice ce au loc pe glob. Într-o lume tot mai interdependentă, în care
procesul globalizării afectează toate domeniile de activitate economică a oricărui stat, iar orice
fenomen ce are loc într-un anumit colţ al lumii se răsfrînge în mod inevitabil şi rapid asupra
celorlalte regiuni, studierea disciplinei „Economia Mondială” devine o necesitate în formarea
economiştilor, indiferent de specialitate. Prin intermediul prezentului curs se propune de a oferi
studenţilor un fundament solid de cunoştinţe pe care aceştia ulterior să le folosească în activitatea
lor practică.
În cadrul disciplinei respective sunt descrise procesele, faptele şi evenimentele care au dus
la formarea şi dezvoltarea sistemului economiei mondiale, intensificarea relaţiilor economice
internaţionale, evidenţiind particularităţile acestea la etapa contemporană.
Astfel de noţiuni precum internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea, integrarea,
regionalizarea, cooperarea, deseori considerate a fi nişte clişee, urmează a fi explicate şi clasate în
categoria de concepte conştientizate şi înţelese de studenţi, aceştia din urmă fiind în măsură să
descrie, să explice şi să anticipeze efectele acestor fenomene.
În condiţiile în care ţările lumii continuă să fie actorii de bază ai economiei mondiale, vor fi
analizate economiile naţionale şi potenţialul acestora, vor fi prezentate diverse criterii utilizate
pentru clasificarea ţărilor lumii, vor fi studiate sistemele social-economice existente, va fi
demonstrată eficienţa sporită a economiei deschise comparativ cu economia închisă, urmărindu-se
scopul de a descrie situaţa reală, cît şi sustragerea practicilor externe celor mai eficiente şi utile
pentru Republica Moldova.
Avînd în vedere rolul tot mai pronunţat al corporaţiilor transnaţionale în economia mondială,
urmează a fi evidenţiaţi factorii ce au dus la crearea unor astfel de corporaţii, felul în care acestea au
evoluat şi, nu în ultimul rînd, impactul activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra economiei
mondiale în general şi a economiilor naţionale în particular.
8
La etapa actuală, orice stat îşi propune drept scop primordial încadrarea economiei sale în
relaţiile economice internaţionale, din moment ce o ţară nu este în stare să-şi rezolve problemele
economice fără a-şi coordona politicile naţionale cu cele ale altor ţări. Vor fi examinate principalele
categorii de relaţii economice internaţionale ce se stabilesc şi se dezvoltă în baza fluxurilor
internaţionale de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă, informaţie şi tehnologii, iar ulterior,
legătura dintre acestea. În baza cunoştinţelor căpătate, studenţii vor fi în stare să definească şi să
descrie tendinţele caracteristice pentru comerţul internaţional, investiţiile internaţionale, migraţia
internaţională şi transferul internţional de tehnologii.
Menţinerea şi acutizarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea şi pericolul
apariţiei unor noi probleme de agest gen, face imposibilă neglijarea acestui subiect în cadrul
cursului de „Economie mondială şi relaţii economice internaţionale”.
În circumstanţele interdependenţei economice internaţionale sporite, se face necesar un
anumit grad de reglementare supranaţională a raporturilor dintre ţări. De aceea urmează a fi studiat
cadrul instituţional al economiei mondiale şi respectiv, activitatea diverselor tipuri de organizaţii
economice internaţionale.
Scopul cursului ”Economia Mondială” este de a oferi studenţilor un ansamblu de concepte
şi noţiuni specifice sistemului economiei mondiale, formarea deprinderilor practice în organizarea şi
realizarea relaţiilor economice internaţionale între diferite ţări ale lumii.
Această disciplină va oferi eventual studenţilor cunoştinţele necesare pentru stabilirea
corelaţiei funcţionale dintre economia mondială şi sistemul de ştiinţe contemporane studiate,
anticiparea evoluţiei economiei mondiale sub influenţa procesului de globalizare, sugestia unor
posibile soluţii pentru rezolvarea problemelor globale, estimarea impactului politicilor economice
internaţionale asupra funcţionării sistemului economiei mondiale, poziţionarea economiei R.
Moldova în contextul economic global şi aprecierea felului în care propriul domeniu de
specializare este afectat de evenimentele ce au loc în economia mondială.
Reieşind din scopul propus obiectivele disciplinei sunt:
La nivel de cunoaştere şi înţelegere: să determine obiectivul de studiu al disciplinei; să
definească metodele şi principiile „Economiei Mondiale”; să determine obiectivele şi
conţinutul „Economie Mondiale”;
La nivel de aplicare: să determine etapele de dezvoltare a economiei mondiale; să
explice esenţa problemelor fundamentale ale economiei mondiale; să identifice sfera de
aplicare a economiei mondiale; să însuşească noţiunile privind: economia mondială,
relaţiile economice internaţionale, economie naţională, diviziunea mondială a muncii,
comerţul mondial, cooperarea şi globalizarea, etc. să interpreteze cadrul instituţional al
economiei mondiale;
9
La nivel de integrare: să stabilească rolul şi locul economiei mondiale în sistemul
informaţional internaţional – mondial; să aprecieze importanţa economiei mondiale la
furnizarea informaţiei tuturor utilizărilor şi la luarea deciziilor concrete; să stabilească
corelaţia funcţională dintre economia mondială cu sistemul de ştiinţe studiate
contemporane.
Prin prezentul manual se urmăreşte evitarea supraîncarcării studenţilor cu informaţii. Se
propune o analiză a principalelor trăsături şi mecanisme ale economiei mondiale contemporane şi
REI în strânsă legătură cu evoluţiile recente şi de mai lungă durată ale principalelor ei segmente,
creând astfel o imagine reală a unui fenomen în continuă şi rapidă transformare cum este cel
mondo-economic. Manualul îşi propune să formeze studenţi în spiritul respectării ţi înţelegerii
adevărului, să le dezvolte capacitatea de a analiza corect şi nuanţat fenomenele la nivel mondo-
economic, de a înţelege logica internă de producere şi derulare a acestora într-o perspectivă
multidimensională. Manualul are ca scop de a oferi studenţilor un fundament solid de cunoştinţe la
care să adauge alte noi cunoştinţe sau să le adâncească pe cele primite, iar, ulterior să le folosească
în activitatea lor practică de specialişti în REI.
În organizarea internă a disciplinei s-a ţinut seama de conţinutul altor cursuri care se predau
la aceeaşi facultate în scopul evitării repetărilor.
În scopul implicării active a studenţilor la însuşirea materialului, în manual pentru fiecare
temă sunt incluse obiectivele, cuvintele-cheie, subiectele pentru discuţii, referatele.
Manualul de faţă este adresat nu numai studenţilor facultăţii REI ci şi ai altor facultăţi cu
profil economic.
10
Partea I. SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE. TENDINŢE MODERNE ÎN
ECONOMIA MONDIALĂ
Capitolul 1. Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.
Obiective:
A defini conceptul de economie mondială;
A cunoaşte obiectul de studiu al economiei mondiale ca disciplină economică;
A delimita economia mondială ca realitate obiectivă fundamentală a lumii contemporane,
pe de o parte, şi economia mondială ca disciplină de studiu (ca ştiinţă), pe de altă parte;
A identifica componentele fundamentale ale economiei mondiale;
A însuşi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale;
A identifica factorii determinanţi ai apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale;
A cunoaşte tendinţele economiei mondiale contemporane.
Termeni cheie:
Economie mondială, piaţă mondială, revoluţie tehnico-ştiinţifică, ordine economică mondială,
piaţă internă, piaţă externă, economie naţională, relaţii economice, interdependenţă economică.
1.1 Conceptul economiei mondiale
Economia mondială este unul din conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea şi practica
economică internaţională. Acesta desemnează, pe de o parte, realitatea obiectivă fundamentală a lumii
contemporane, reprezentată prin ansamblul economiilor naţionale ale tuturor ţărilor şi ale altor entităţi
economice, privite în complexitatea legăturilor şi interdependenţelor dintre ele. Pe de altă parte, acesta
desemnează ştiinţa şi respectiv disciplina care studiază această realitate economico-socială din multiple
perspective: componente de apariţie şi dezvoltare, forme şi mecanisme, trăsături şi tendinţe etc.
Datorită dezvoltării vertiginoase a economiei contemporane, cu o structura tot mai complexa,
intensificării dependenţelor şi interdependenţelor economice pe plan internaţional, dar şi din
necesitatea de a analiza şi coordona aceasta dezvoltare, economia este organizată atât pe plan
orizontal, pe sectoare, ramuri etc., cât şi pe plan vertical, pe niveluri. Astfel, pe plan vertical, în
cadrul economiei se disting: microeconomia, care vizează economia la nivelul agenţilor economici
interni; mezoeconomia, care vizează priveşte economia subramurilor, precum şi a regiunilor din
interiorul unei economii naţionale; macroeconomia, care reprezintă totalitatea proceselor economice
la nivelul unei economii naţionale; mondoeconomia, care reprezintă ansamblul proceselor
economice, precum şi al relaţiilor şi legăturilor cauzale şi funcţionale ce se constituie între
economiile naţionale.12
Termenul economie mondială nu este unul recent. Fernand Braudel, membru al Academiei
Franceze, în cunoscuta sa lucrare Timpul lumii, îl evocă pe Simonde Sismondi, care în lucrarea sa
„Nouveaux Principes d'economie politique", afirma că economia mondială se referă la lumea
întreagă, ea reprezentând „piaţa întregului univers" şi desemnând „specia umană sau acea parte a
speciei umane, care face comerţ împreună şi care nu mai formează astăzi, într-un fel, decât o singură
piaţă".
În lucrarea sa, Fernand Braudel utilizează noţiunea economie-univers („Economie-monde”), ca
echivalent al unui sens particular al termenului german „Welt-Wirtschaft", prin care se subînţelege doar
un fragment din univers, o parte a lumii, autonomă din punct de vedere economic, capabilă în esenţă
să-şi satisfacă propriile necesităţi. Legăturile şi schimburile care au loc în cadrul acestei „părţi a lumii” îi
conferă o anumită legătură organică.
Pornind de la un caz particular, şi anume de la faptul că zona Mediteranei din secolul al XVI-lea
era una care deşi practic divizată din punct de vedere politic, cultural, social, acceptă totuşi o anumită
unitate economică, constituită îndeosebi, în baza marilor oraşe ale Italiei de Nord - Veneţia, Genova, Milano,
Florenţa, ale căror activitate economică „transgresează hotarele imperiilor (hispanic, turc), precum şi
„limitele marcate şi puternic resimţite dintre civilizaţiile grecească, musulmană, creştină ce împart
spaţiul mediteranean, Fernand Braudel ajunge la concluzia că economia - univers este ansamblul de
spaţii individualizate, economice şi neeconomice, regrupate în conformitate cu statutul şi principiile
acesteia. Economiile-univers reprezintă o suprafaţă uriaşă, ea fiind, în principiu, cea mai vastă zonă de
coerenţă într-o epocă anumită şi într-un loc anumit al lumii. Ea transgresează, de regulă altor grupări
masive ale istoriei.
Chiar dacă, după cum afirma Fernand Braudel, economiile – univers nu au existat dintotdeauna,
este evident că apariţia unor zone în care schimburile economice cunoşteau o dezvoltare mai intensă,
exercitând o mare influenţă şi atracţie pentru restul lumii, este un proces atestat cu foarte mult timp în
urmă.
Analizând unele dintre economiile – univers, Fernand Braudel a încercat să contureze unele trăsături
definitorii ale acestora. Astfel, conform concepţiei autorului , economia univers este: a) un spaţiu propriu şi
semnificativ din mai multe puncte de vedere, care are anumite limite care variază lent; b) implică un
anumit centru reprezentat printr-un oraş de importanţă internaţională, aflat în concurenţă cu altele; c) este
un spaţiu ierarhizat, reprezentând o totalitate de economii particulare, unele mai sărace, altele mai modeste,
una singură, relativ bogată fiind în centrul lui, de unde rezultă şi o diviziune (internaţională) a
muncii.
Odată cu trecerea timpului, atât limitele ,cât şi conţinutul activităţii, locul şi rolul acestor spaţii s-au
modificat. S-a amplificat procesul de întrepătrundere între economiile-univers, ajungându-se, astfel, la
ceea ce avea să devină, ulterior, economia mondială.
13
Succinta urmărire a procesului de constituire a economiei mondiale ca realitate a vieţii
internaţionale, permite definirea mai exactă a noţiunii teoretice care ar reprezenta această realitate în
ştiinţa economică.
Deşi această noţiune este utilizată nu numai în ştiinţă, ci şi în practica economică, socială, şi
publică, totuşi nu este atestată o definiţie unanim acceptată, care ar reflecta-o. Există chiar manuale
şi tratate de ştiinţă economică (în literatura universală), în care nici măcar nu se încearcă să se dea o
definiţie adecvată economiei mondiale. Cu toate acestea, definirea conceptului este absolut
necesară, fapt care în cele mai multe lucrări de specialitate, se şi realizează.
Ca principali subiecţi ai economiei mondiale se consideră:
1. statele-naţiune ca participante autonome la viaţa economică internaţională
2. întreprinderile şi organizaţiile cu activitate externă
3. organizaţiile economice internaţionale
Abordarea teoretică a economiei mondiale a evoluat de la teorii izolate la un sistem de teorii,
metode si principii. În plus, în teoria economiei mondiale este abordată şi situaţia diferitelor naţiuni
cu multiplele lor interese şi preocupări, acestea fiind rezultatul atât al stadiilor lor de dezvoltare
economica, cât şi al particularităţilor formării şi dezvoltării lor naţionale şi istorice.
Referitor la noţiunea economiei mondiale, există mai multe puncte de vedere, de multe ori,
diferite. Mult timp, deoarece nu a existat o definiţie propriu-zisă a economiei mondiale, s-a operat cu
accepţiunea din teoria ricardiană a schimburilor internaţionale (a avantajelor relative), care plasează
statele sau economiile naţionale pe poziţia centrală, în raport cu economia mondială.
O astfel de abordare a fost atestată, îndeosebi, în perioada de după cel de-al doilea Război
Mondial, pornindu-se de la contradicţia apărută între activitatea crescândă a corporaţiilor
transnaţionale, care „omogenizează spaţiul mondial", pe de o parte, şi „paradigmele schimburilor
internaţionale", fondate încă pe teoria lui David Ricardo – teorie - care are la bază disparităţile create
de spaţiile naţionale, pe de altă parte.
Pornind de la această concepţie despre economia mondială nu se poate vorbi doar în perioada
actuală, când, ca urmare a expansiunii societăţilor transnaţional, are loc o „dislocare şi
internaţionalizare a producţiei, în aşa mod, încât .. ideea de economie mondială se confundă cu cea
de firmă multinaţională". Într-un alt studiu valoros intitulat Emergenţa economiei mondiale, Charles
Albert Michalet, scria: „În spatele acestei dezbateri teoretice se află termenii unei confruntări între cei doi
agenţi principali ai economiei mondiale: societăţile multinaţionale şi statele-naţiune. Primele generează
o strategie şi un spaţiu de funcţionare cu rezonanţă internaţională. Prin definiţie, acestea depăşesc
teritoriile naţionale pentru a crea omogenitate. Statele - naţiune, dimpotrivă, presupun diferenţierile
naţionale, divizarea spaţiului mondial în teritorii distincte, legate exclusiv prin schimburile de mărfuri.”
În cea mai mare parte a lucrărilor de specialitate, economia mondială este definită pornindu-se de
14
la unitatea dintre economiile naţionale, pe de o parte şi schimburile economice sistematice care au loc
între acestea,pe de altă parte. Una din definiţiile cele mai elementare ne sugerează că economia mondială
este definită ca ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în interdependenţa legăturilor
economice, care se produc în mod sistematic între ele, pe baza diviziunii internaţionale a muncii.
Conform altei concepţii, economia mondială este definită ca un stadiu al schimbului reciproc de
activităţi în care, sunt implicaţi, majoritatea agenţilor economici de pe glob.
O altă concepţie pune la baza definiţiei numai relaţiile economice între ţări şi suprastatale. Astfel,
economia mondială este definită şi ca „... ansamblul interdependenţelor economice, politice, comerciale şi
financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale
privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv".
În concluzie, considerăm că, economia mondială, ca proces economic, reprezintă totalitatea
economiilor naţionale legate între ele printr-un complex de relaţii economice internaţionale, generate
de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii, la circuitul economic mondial şi guvernate
de o ordine economică mondială specifică etapei istorice date. Aşadar, noţiunea de economie
mondială cuprinde :
- totalitatea economiilor naţionale, reunite între ele prin sisteme internaţionale;
- un sistem de interdependenţe economice, legături universale dintre economiile naţionale, la
baza apariţiei şi funcţionării cărora stau unitatea şi interacţiunea stabilă a tuturor componentelor
(stabilitatea naţională, reproducerea bunurilor materiale, caracterul internaţional al producţiei şi
consumului).
1.2 Formarea economiei mondiale – proces complex şi dinamic
Lumea în care trăim este o lume a interdependenţelor, a legăturilor tot mai strânse între ţări,
indiferent de potenţialul economic al lor, de nivelul lor de dezvoltare, de orânduirea socială. Devine
tot mai evident că un eveniment major, survenit într-o anumită parte a globului, se va repercuta, mai
devreme sau mai târziu, asupra ansamblului comunităţii internaţionale. Nici o ţară, oricât de bogată
ar fi, nu se poate sustrage acestei legităţi, izolându-se de restul lumii. Dezvoltarea autarhică este de
neconceput în lumea contemporană.
Actualmente, economia mondială este rezultatul unui întreg proces evolutiv, al schimbului
reciproc de activităţi, de la forme inferioare, la forme superioare, de la simplu la complex.
Premisele şi procesele economiei mondiale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice, de
revoluţia industrială, de apariţia diviziunii internaţionale a muncii, de formarea şi dezvoltarea
naţiunilor şi a statelor naţionale, de dezvoltarea puternică a comerţului internaţional şi de formarea
pieţei mondiale, care au antrenat treptat toate popoarele în sfera schimburilor economice
internaţionale.
15
În acest proces complex şi îndelungat, în care un rol esenţial l-au avut numeroşi factori de
ordin economic, tehnic, social şi politic, sunt de remarcat mai multe momente.
1. La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului dintre
diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice. Referindu-
se la acest factor, Adam Smith susţinea că:” Mărfurile europene erau, aproape toate, noi pentru
America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel, începe să se facă un nou
schimb de produse, cum nimeni nici nu se gândise vreodată …”
Intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă au condus la
formarea, în sec. al XV-lea, a pieţii mondiale, fapt care a contribuit la impulsionarea producţiei şi a
activităţii de transport. S-au dezvoltat manufacturile şi comerţul cu produsele acestora, la început în
unele ţări ca Olanda, Belgia şi mai apoi, în Anglia. Unele oraşe din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges,
au devenit centre ale comerţului internaţional, mai ales pe baza mărfurilor produse în manufacturi.
Comerţul mondial şi piaţa mondială au iniţiat şi au propulsat, în sec. al XVI-lea, istoria modernă a
capitalului.
2. Un rol hotărâtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor
l-au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă. Această
revoluţie, care a cuprins mai întâi Anglia şi,care, ulterior, s-a extins treptat şi în alte ţări din Europa
(Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave, Elveţia) a determinat ample transformări în
baza tehnică a economiei, în structura producţiei materiale, precum şi în comerţul dintre ţările lumii.
A început, de asemenea, demarajul industrial al SUA.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Marea Britanie era „atelierul industrial al lumii” şi prima
putere mondială. Industrializarea ei a cunoscut două faze:a) anii1776-1830, în care centrul
dezvoltării îl reprezenta industria textilă; b) anii 1830-1850, când Marea Britanie cunoaşte „ cel de-
al doilea demaraj”, în care industria metalurgică trece pe primul plan, ca urmare a dezvoltării căilor
ferate. Producţia de cărbuni şi fier se triplează. În a.1850, în această ţară funcţionau peste 250 mii
de ţesătorii bazate pe utilizarea maşinii cu abur, faţă de numai 50 mii de ţesătorii manuale”.
3. Diviziunea internaţională a muncii, ca ansamblu de specializări de producţie pentru export,
pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, a reprezentat nu numai rezultatul apariţiei
şi dezvoltării industriei, ci şi expresia formării unui sistem de interdependenţe economice între ţări
şi a împărţirii acestora în două categorii: ţări industriale şi ţări agrare.
4. Revoluţiile politice, care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa), şi XIX
(Spania, Italia şi Germania), au favorizat procesul de consolidare a pieţelor naţionale, de constituire
a economilor naţionale, prin transformările de ordin juridic, social, instituţional, care au asigurat
extinderea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei de piaţă. Proprietatea privată,
libertatea comerţului şi a iniţiativei şi-au găsit reflectare în norme juridice, cu o sferă tot mai largă
16
de aplicare pe plan naţional şi internaţional. S-a format, treptat, şi prin mijloace diferite, conştiinţa
naţională, iar, în acest cadru, şi ideea că „cetăţenii unei naţiuni împărţeau responsabilitatea
bunăstării lor economice, ca o consecinţă firească a acestui gen de patriotism în devenire. Cea mai
influentă lucrare din sec. al XVIII-lea, scrisă de gânditorul politic scoţian Adam Smith, se intitula,
nu întâmplător, ”O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”. Adam Smith, însă, nu era
un cosmopolit. El scria despre principiile economice universale cu referire, în mod indiscutabil, la
nivel naţional. Adam Smith condamna mercantilismul englez nu pentru că acesta reducea bogăţia
altor naţiuni, ci pentru că îi făcea pe cetăţenii englezi să fie mai săraci decât ar fi putut fi în alte
condiţii.
5. Ultima treime a sec. al XIX-lea s-a caracterizat prin evoluţii de amploare importante, chiar
dacă ele au fost, uneori, contradictorii. În primul rând, este vorba de mari descoperiri, invenţii şi
creaţii tehnice, care s-au răspândit repede în Europa şi America, între care: turbina electrică,
motorul cu combustie internă, telegraful, căile ferate. S-au dezvoltat puternic construcţia de maşini,
metalurgia, industria cărbunelui, industria chimică. „Lucrătorul mijlociu din primele decenii ale sec.
al XlX-lea ... a produs numai cu 0,3% mai mult în fiecare an faţă de cel precedent. La sfârşitul
secolului, rata productivităţii se mărise de şase ori. Rezultatele au fost similare în America, în Marea
Britanie, în Germania şi Franţa. Producţia de textile din bumbac şi lână s-a extins vertiginos, ca şi
cea de unelte agricole, obiecte folosite în gospodărie şi sute de alte articole. Între 1870 şi 1890,
producţia de fier s-a dublat. Producţia de oţel a crescut de 20 de ori în aceşti ani" [14, p.29]
6. Economia ţărilor industriale s-a confruntat, la mijlocul sec. al XlX-lea, cu mai multe crize
economice, care au influenţat dezvoltarea producţiei şi a comerţului mondial. Crizele din a. 1873 şi
din a. 1896 au determinat restructurări importante nu numai în producţia industrială, ci şi în
dinamica şi structura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în majoritatea ţărilor, a
favorizat blocarea schimburilor internaţionale.
Toate aceste evenimente asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi
tehnologice au accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe piaţă
multe întreprinderi slabe şi stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere
economico-financiară. În condiţiile create, în ultimele două decenii ale sec. al XIX-lea s-a accentuat
procesul de formare şi afirmare a corporaţiilor, îndeosebi în ramurile industriale de bază.
Revoluţionarea tehnicilor şi metodelor de producţie şi creşterea productivităţii muncii, pe de o
parte, crizele economice şi rămânerea în urmă a consumului populaţiei, pe de altă parte, au fost
însoţite de o scădere generală a preţurilor. De exemplu, în America, indicele preţurilor en gros care la
sfârşitul Războiului Civil, în a. 1864, era 193 a scăzut în a. 1890 până la 68. În Europa, preţurile au
scăzut în anii '70 şi '80 cu circa 40%.
Condiţiile respective au condus la accentuarea concurenţei pe plan internaţional, fapt care a
17
favorizat realizarea ideilor formulate la mijlocul secolului de către americanul Alexander Hamilton şi
de germanul Friedrich List referitor la protejarea industriei: „Industriaşii, de o parte şi cealaltă a
Atlanticului, căutau cu furie noi pieţe pentru supraabundenţa lor de mărfuri şi scăderea preţurilor de
bunăvoie, pentru a mai câştiga teren. Germania, Italia, Franţa şi Rusia îşi sporeau taxele vamale
pentru a-şi apăra industriile în faţa agresivităţii străinilor. Şi nu este de loc surprinzător că ratele
taxelor vamale americane au atins niveluri chiar mai înalte".
7. Expansiunea externă a ţărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc aparte
ocupându-1, în această perioadă, orientarea mai activă către surse de materii prime şi către noi pieţe
în ţările slab dezvoltate. Sfârşitul sec. al XIX-lea a marcat încheierea procesului de formare a ceea ce
s-a numit sistemul colonial, proces început în sec. al XV-lea. În a.1914 imperiul britanic, care era cel
mai mare, acoperea 33 milioane de km2 şi reunea 450 milioane de locuitori. Imperiul francez
cuprindea 10 milioane de km2, cu circa 50 milioane de locuitori. Dispuneau, de asemenea, de
colonii, Belgia, Olanda, Italia, Portugalia ş.a.
După cum remarcă un analist al istoriei economiei mondiale, „această extraordinară expansiune
economică a Europei în întreaga lume... va aduce în Europa prosperitatea şi aceasta va fi «la belle
epoque».
8. Din punctul de vedere al structurilor economice durabile o transformare importantă a
sfârşitului sec. XIX şi începutul sec. XX a reprezentat-o formarea şi dezvoltarea corporaţiilor, care au
„îmbrăcat” forme diferite - carteluri, trusturi, concerne, cu ponderi diferite de la ţară la ţară.
Caracterizând rolul acestora, Robert B. Reich, în lucrarea ”Munca naţiunilor - Pregătindu-ne pentru
capitalismul secolului XXI”, menţionează „Nici taxele mari care blocau suporturile din străinătate, nici
«sferele de influenţă» exclusive din regimurile mai puţin dezvoltate ale lumii nu au rezolvat problema
supraproducţiei. Atâta vreme cât producătorii concurau puternic pe piaţa internă, sporindu-şi
capacitatea şi scăzând preţurile, limitele profitului rămâneau prea reduse, pentru a permite continuarea
afacerilor. Astfel, în ultimele decenii ale sec. al XlX-lea a apărut o a treia soluţie care, ca şi cele
precedente, a contribuit la reducerea concurenţei interne în cadrul marilor corporaţii naţionale. Acesta
era punctul final al naţionalismului economic: bunăstarea cetăţenilor era legată de succesul economiei
naţionale, care depindea, la rândul ei, de succesul marilor corporaţii".
Proporţiile sau intensitatea, precum şi particularităţile procesului respectiv au fost importante.
Soluţia care presupunea concentrarea prin fuziuni părea să fie mai adevărată pentru europeni şi,
ulterior, pentru japonezi decât pentru americani, deoarece, pe de o parte, cartelurile şi alte restricţii ale
comerţului reprezentau metode aplicate de europeni şi japonezi încă în Evul Mediu, iar, pe de altă
parte, birocraţiile guvernamentale, care asigurau mobilizarea resurselor şi coordonarea comerţului, s-
au stabilit în Germania, Franţa şi Italia în anii '70 ai secol. al XlX-lea, iar în Japonia în ultimul
deceniu al acestuia.
18
În aceste condiţii, la sfârşitul sec. al XlX-lea noile sectoare care se industrializau, în Europa şi
Japonia erau dominate de mari formaţiuni unificate de genul cartelurilor, sindicatelor şi marilor bănci,
dintre care unele cu capital mixt.
În America, teama de abuzul economic exista, încă din vremea colonială, considerându-se că
forţa economică, la ei ca şi cea politică, trebuia ţinută sub control, iar birocraţia administrativă era
puţin dezvoltată. În condiţiile în care întreprinderile industriale au început să facă înţelegeri în ceea ce
priveşte menţinerea preţurilor şi atenuarea concurenţei, a fost adoptata în a.1890, Legea Sherman
orientată împotriva trusturilor, care interzicea fixarea preţurilor şi acordurile de împărţire a pieţelor.
Efectul, însă, nu a fost cel scontat. În locul înţelegerilor dintre întreprinderi s-a dat preferinţă fuziunii
acestora în mari corporaţii. Ca urmare, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a urmat
un mare val de fuziuni, care au determinat ca aproximativ 1/3 din activele productive ale ţării să fie
centralizate în 318 companii cu un capital de 7,3 miliarde de dolari. „Unii dintre „giganţii” care au
apărut, purtau nume care aveau să devină sinonime cu industria americană reflectând, fără echivoc,
identitatea naţională la care acestea aspirau: U.S. Steel, American Sugar Refining, American
Telephone & Telegraph, American Rubber, United States Rubber, American Woolen, National Biscuit,
American Can, American Tobacco, Aluminium Company of America, General Electric, General
Motors, Standard Oil şi chiar grandiosul International Harvestar".
În perioada care a urmat, multe dintre acestea, precum şi altele, şi-au extins foarte mult spaţiul
de acţiune pe piaţa mondială, devenind mari corporaţii transnaţionale, cu amplă arie de activitate în
economia mondială contemporană.
În istoria economică, se consideră că în baza tuturor acestor procese din ultimele două decenii
ale sec. al XIX-lea şi la începutul sec. XX-lea, s-a creat economia mondială ca sistem care cuprindea
economiile ţărilor industriale dezvoltate şi economiile ţărilor coloniale şi dependente, între care se
constituiau diferite forme de relaţii economice, ce concretizau, totodată, diferite forme şi grade de
dependenţe şi interdependenţe economice.
9. Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia mondială:
E vorba de cele două războaie mondiale, marea criză economică mondială din anii 1929-1934.
revoluţiile sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare socială şi naţională
ş.a. Totodată, au acţionat şi numeroşi factori cu efect favorabil între care: schimbări importante în
filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea şi extinderea dirijismului de esenţă keynesistă, lansat
în a.1936 prin apariţia lucrării lui Keynes; revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada de după Сel de-al
Il–lea Război Mondial; lansarea şi dezvoltarea proceselor de integrare a economiilor, mai întâi, pe
continentul european, apoi şi pe celelalte continente; negocierile comerciale multilaterale desfăşurate
în cadrul GATT, care au dus la o reducere substanţială a barierelor vamale, înainte de toate a taxelor
vamale, al căror nivel a scăzut de la 40%, în a.1947 la circa 5% în anii '90; Conferinţa Financiar -
19
Monetară de la Bretton-Woods din a.1944; adoptarea unui sistem monetar internaţional şi crearea
unor organisme financiare internaţionale; prăbuşirea sistemului colonial şi a sistemului totalitar
comunist, care au condus la apariţia a peste 140 de state independente.
În concluzie, se poate menţiona că, odată cu formarea economiei mondiale ca o realitate
obiectivă a lumii contemporane, s-au conturat şi elementele structurale ale ei, care, în ansamblu
constituie în totalitatea lor sistemul economiei mondiale.
1.3 Trăsături şi tendinţe ale economiei mondiale
Economia mondială şi-a schimbat configuraţia la fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi,
dimensiunea schimbării este imensă. Cu toate acestea, pot fi distinse unele trăsături esenţial
caracteristice pentru întreaga sa evoluţie. Cele mai reprezentative se rezumă la
următoarele:
a) Componentele de bază ale economiei mondiale continuă să fie economiile naţionale.
Cu certitudine că, încă mulţi ani din sec. al XXI-lea, vor continua să formeze cadrul de
mişcare a factorilor de producţie şi să stimuleze dezvoltarea agenţilor economici. Influenţa pe
care o exercită economiile naţionale asupra economiei mondiale este determinată de nivelul
de dezvoltare al lor;
b) Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe. Dezvoltarea
economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care generează, la
rândul său, interrelaţiile dintre economiile naţionale, aflate la baza unor subsisteme mondiale
cum ar fi cel comercial, valutar şi financiar. Între aceste subsisteme, de
asemenea, există o interdependenţă, cu implicaţii directe asupra agenţilor economici şi
economiilor naţionale;
c) Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde în lume,
concurenţa conduce la o „selecţie naturală" a agenţilor economici, în raport cu nivelul lor în
ceea ce priveşte inovaţia tehnologică şi managerială, fapt care impulsionează progresul
economic;
d) În cadrul economiei mondiale, în diferitele zone ale sale, se remarcă
o alternare a fazelor de expansiune cu cele de recesiune;
e) Rezultatul pe termen lung, însă, este unul pozitiv. Produsul brut mondial înregistrează o
creştere şi, ca urmare, zonele prospere se extind, iar cele bântuite de sărăcie
se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei din lumea întragă continuă
să trăiască în sărăcie. Lichidarea sărăciei reprezintă marea provocare a sec. al XXI- lea;
f) Economia mondială este eterogenă. Datorită dezvoltării inegale, între diferitele sale
zone se menţin decalaje.
20
Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi în ceea ce priveşte
nivelul lor de dezvoltare. Există deosebiri şi în ceea ce priveşte sistemul economic al lor.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. În câteva ţări se menţine sistemul
comunist. Astfel, ne putem întreba în ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei realităţi
numite „economie mondială"?
Ca şi în natură, în viaţa economică mondială există „unitatea în diversitate". Ce poate uni,
totuşi, economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele
activităţii economice (produse, servicii) devenind marfă, toate sau aproape toate sunt destinate
schimbului de piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi
circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici,
fără excepţie, trebuie să se subordoneze unor „reguli” comune, care referă la corelaţia dintre
cerere şi ofertă, la concurenţă, la preţurile internaţionale.
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital impulsionează
considerabil relaţiile de piaţă la nivel internaţional. În plus, prin transnaţionalizarea vieţii
economice, aceste investiţii contribuie în mod direct sporirea integrării economiei mondiale.
Toate aceste aspecte ne permit să sesizăm unele tendinţe în economia mondială.
Una dintre acestea este tendinţa spre echilibrul economiei mondiale. Fiind un fenomen
caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă, în mod evident, şi la
nivel internaţional. Concepută ca sistem, economia mondială presupune o stare de echilibru, de
stabilitate, fără de care n-ar putea exista.
Această tendinţă se manifestă mai vizibil pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul
oscilaţiilor pe termen lung, pe care le înregistrează cererea şi oferta la diferite mărfuri. Starea
de dezechilibru continuă poate avea efecte negative, cum ar fi: micşorarea veniturilor în devize
obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul în care cererea scade), penuria de materii
prime, de produse alimentare etc.
O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi
suma preţurilor mărfurilor care se vând pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea
condiţiei de echilibru poate avea consecinţe negative, cum ar fi: frânarea comerţului
internaţional (în cazul penuriei de lichidităţi), subminarea încrederii în moneda universală (în
cazul excesului de lichidităţi) etc.
Necesitatea menţinerii stării de echilibru la nivel internaţional nu se poate rezuma doar la
sfera circulaţiei. Aceasta se referă la şi la producţie, repartiţie, consum etc. Dezvoltarea
echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a "sarcinilor" de producţie între
economiile naţionale, menită să excludă specializarea îngustă, în producţii nerentabile, a unora
21
dintre ţările lumii, fapt care ar conduce la lichidarea marilor decalaje economice internaţionale.
O altă tendinţă se manifestă în perspectivele economiei mondiale. Secolul XXI va
modifica, în mare măsură, configuraţia actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor
majore ce se vor produce atât în cadrul componentelor sale fundamentale (statele-naţiune,
organizaţiile integraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale), cât şi în raporturile dintre
ele. În cazul în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de
regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. În aceste condiţii, importanţa
instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte.
O tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi este
intensificarea globalizării. „Dereglementarea" vieţii economice, pe de-o parte,
transnaţionalizarea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii. Dacă privim
lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării", se iscă cel puţin două întrebări: 1) în ce
măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Globalizarea poate avea
vreo limită?
Încercând să găsim un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o
contradicţie în termeni. În realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea
globalizării. Tendinţa spre globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării
vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au demonstrat că pot traversa nu numai
frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere - cele ale
organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât regionalizarea nu împiedică
transnaţionalizarea, ea nu va constitui un zid chinezesc în tendinţa spre globalizare.
Cât priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces în plină
evoluţie. Limitele globalizării sunt limitele integrării activităţii economice la nivel
internaţional. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare
care să presupună constituirea unui sistem economic mondial unic şi coerent?
Un astfel de „sistem" ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a
efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea
concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale"
În opinia lui Sterian Dumitrescu un sistem productiv mondial unic reprezintă o
perspectivă foarte îndepărtată şi „nebuloasă”. Dacă un asemenea „sistem" va exista vreodată, în
mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la nivel internaţional, o
formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un sistem productiv mondial unic cu
o societate capitalistă? Ar mai permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul
progresului economic? În final, conştientizând efectele contradictorii ale evoluţiei globalizări
către extreme, care ar fi raţiunea acestui proces în general? Mai mult, fără lichidarea decalajelor
22
mari de dezvoltare economică existente pe glob, nu se poate pune problema creării unui sistem
productiv unic în lume.
1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale economiei mondiale şi relaţiilor
economice internaţionale
Calea parcursă până la constituirea economiei mondiale ca ştiinţă a fost îndelungată şi
neuniformă, de la enunţarea unor teorii izolate cu privire la diviziunea internaţională a muncii,
comerţul internaţional, preţuri internaţionale, dotarea naţiunilor cu factori de producţie ş.a. şi până
la elaborarea unui sistem de categorii şi teorii cu privire la economia mondială.
Economia mondială studiază procesele şi fenomenele economice, legităţile schimbului
reciproc de activităţi la scară mondo-economică, adică la nivelul interacţiunii sistematice dintre
economiile naţionale ale ţărilor lumii contemporane
În consecinţă în obiectul său de studiu, se includ principalii agenţi economici - participanţi la
acest schimb reciproc de activităţi, diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale,
mecanismele fundamentale şi instituţiile corespunzătoare acestora. În mod logic, ştiinţa mondo-
economică cercetează, totodată, în dinamică şi în intercondiţionarea lor, problemele globale care
apar în diferitele etape de dezvoltare ale vieţii economice internaţionale, incidenţele acestora asupra
economiilor naţionale, asupra ansamblului economiei mondiale.
Prin obiectul său de studiu, Economia mondială se deosebeşte de celelalte ştiinţe economice.
Economia politică studiază relaţiile sociale de producţie în cadrul diferitor etape de dezvoltare a
societăţii, precum şi legile care le guvernează. Economia mondială, la rândul său, studiază formele
concrete de manifestare a acestor legi în cadrul economiilor naţionale şi a interdependenţelor dintre
ele în contextul condiţiilor internaţionale de reproducţiei. De fapt, aceste două ştiinţe sunt
complementare, prima (Economia politică) reprezentând baza teoretică pentru a doua (Economia
mondială).
Spre deosebire de Istoria economiei naţionale, Economia mondială analizează economia unei
ţări sau a unui grup de ţări, prin prisma prezentului şi a viitorului, în strânsă legătură cu relaţiile
economice internaţionale, politicile economice ale statelor şi instituţiilor internaţionale.
Economia mondială ca ştiinţă nu studiază în mod special factorii de producţie. Însă, relaţiile
economice, în ansamblul lor, trebuie analizate în strânsă legătură cu nivelul factorilor de producţie.
De aceea, cercetarea ştiinţifică a fenomenelor la nivel mondo-economic presupune luarea în
considerare a potenţialului diferitor economii naţionale, precum şi a previziunilor privind
dezvoltarea factorilor de producţie pe plan mondial.
Ştiinţa economiei mondiale dispune de un sistem propriu de categorii. Studiind condiţiile
internaţionale ale reproducţiei, Economia mondială exprimă esenţa fenomenelor prin categorii
23
specifice cum sunt: diviziunea mondială a muncii, circuitul economic mondial, valoarea şi preţurile
internaţionale, investiţiile internaţionale etc. Categoriile mondo-economice reprezintă expresia
teoretică a raporturilor ce se iscă în cadrul fenomenelor şi proceselor din economia mondială.
Ştiinţa economiei mondiale nu reprezintă doar un sistem de cunoştinţe despre modul cum este
alcătuită lumea din punct de vedere economic, dar exprimă şi o opţiune asupra modului în care
trebuie organizată această lume.
Pe măsura adâncirii diviziunii mondiale a muncii, a diversificării fluxurilor economice
internaţionale, din ştiinţa Economiei mondiale se desprind un şir de discipline specializate pe
domenii internaţionale anumite: economia comerţului internaţional, relaţiile financiar-valutare,
economia transporturilor internaţionale, economia turismului internaţional etc. Procesul de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, cunoscând o dezvoltare vertiginoasă în
perioada postbelică, este analizat, de asemenea, în cadrul unei discipline mondo-economice
distincte. Pornind de la concluziile teoretice ale economiei mondiale, toate aceste discipline
analizează mecanismele şi politicile caracteristice domeniilor de studiu respective, precum şi
condiţiile dezvoltării echilibrate a lor. Astfel, aceste discipline caută răspunsuri concrete la cerinţele
practicii economice internaţionale.
Procesele internaţionale reprezintă obiectul de cercetare a unui număr crescând de cadre
universitare şi cercetători cu renume. În mai multe ţări, funcţionează institute de cercetare
specializate pe diferite probleme ale economiei mondiale. Totodată, sunt cunoscute şi alte instituţii
internaţional-guvernamentale sau neguvernamentale cum ar fi Centrul de studii economice şi
sociale pentru ţările în dezvoltare sau Clubul de la Roma, sub egida căruia au apărut mai multe
rapoarte referitoare la perspectivele economiei mondiale.
O viziune globală asupra situaţiei economiei mondiale, oferă şi lucrările organizaţiilor din
sistemul Naţiunilor Unite. În virtutea unei rezoluţii a Adunării Generale a ONU, adoptată în a.1947,
Consiliul Economic şi Social, în fiecare an, examinează situaţia economiei mondiale. Comisiile
economice regionale ale ONU publică anual rapoarte cuprinzând analize la nivel continental. La
rândul lor, instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite analizează aproape toate domeniile
fundamentale de activitate economică pe plan mondial. În cadrul Naţiunilor Unite se remarcă şi o
creştere a preocupărilor pentru cercetarea viitorului, un exemplu în acest sens fiind studiul
previzional coordonat de W. Leontieff, întitulat Viitorul economiei mondiale.
În obiectul de studiu a economiei mondiale ca ştiinţă, o importanţă mare o are metoda
utilizată, care este determinată atât de obiectul cunoaşterii, cercetării, cât şi de concepţia teoretică de
care este călăuzită. Pătrunderea în esenţă a fenomenelor, descoperirea legăturilor interne, a
interdependenţelor şi a legităţilor unui domeniu oarecare, este posibilă numai în situaţia în care
metoda de cercetare utilizată este corectă.
24
Cercetarea economiei mondiale necesită urmărirea evoluţiei istorice a fenomenelor,
delimitând doar trăsăturile definitorii ale acestora. Este vorba despre o abordare logic-concretă a
proceselor la nivel internaţional. Analiza şi sinteza sunt două metode pe larg utilizate în studierea
economiei mondiale. Pe baza analizei, părţile constitutive ale economiei mondiale sunt, mai întâi,
descompuse în elemente componente, ceea ce permite separarea esenţialului de neesenţial, pentru
ca, în cele din urmă, graţie sintezei, unitatea întregului să fie refăcută. Analiza şi sinteza permit
aprecierea gradului de dezvoltare a factorilor de producţie în diferite ţări, a locului economiilor
naţionale în economia mondială etc.
Un loc deosebit în cunoaşterea şi cercetarea economiei mondiale îl ocupă comparaţiile
internaţionale. În condiţiile în care ţările lumii nu duc o existenţă autarhică, ci, dimpotrivă, se
încadrează în diviziunea mondială a muncii, în circuitul economic mondial, se face tot mai mult
resimţită necesitatea unor comparaţii internaţionale care să pună mai bine în evidenţă valoarea
performanţelor obţinute pe plan naţional, gradul de dezvoltare economic atins de o ţară, precum şi
locul ei în economia mondială. Numai prin comparaţie şi clasificare a statelor, se poate aprecia dacă
o ţară este dezvoltată, subdezvoltată sau în curs de dezvoltare.
Înainte de a intra în "anatomia" comparaţiilor internaţionale, se impune cunoaşterea unor
concepte şi indicatori de largă circulaţie în statistica internaţională.
Produsul intern brut exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor rezultate din activitatea
desfăşurată în interiorul ţării, de obicei, într-un an. Produsul naţional brut reprezintă suma dintre
produsul intern brut şi soldul operaţiilor economice realizate cu străinătatea. Produsul naţional net
se obţine prin scăderea amortizărilor din produsul naţional brut. Dintre aceşti indicatori, cel mai
folosit în comparaţiile internaţionale este produsul naţional brut, el fiind acela care reflectă şi
rezultatele relaţiilor economice externe.
Cercetarea economiei mondiale, pentru a fi obiectivă şi pentru a putea furniza factorilor de
decizie informaţii valabile, trebuie să respecte anumite principii metodologice elementare.
O comparaţie internaţională corectă presupune eliminarea cauzelor deformante ale realităţii
obiective. Este cunoscut faptul că orice comparaţie economică internaţională necesită utilizarea
unor monede-etalon. Compararea unor variabile globale, precum ar fi venitul naţional, produsul
naţional brut etc., exprimate în diferite monede naţionale este imposibilă. În acest caz, este necesară
convertirea monedelor naţionale într-o singură monedă, care, de regulă, joacă rolul de etalon de
schimb universal. Problema care se iscă în această situaţie este cea a ratei de schimb valutar. Soluţia
uzuală constă în folosirea unei rate medii anuale de schimb valutar, calculată pe baza cursurilor
oficiale valabile pentru o perioadă de mai mulţi ani. O comparaţie obiectivă trebuie să ţină seama de
raportul existent între monedele naţionale din punct de vedere al puterii lor efective de cumpărare.
25
Un alt fenomen care poate denatura rezultatele comparaţiilor internaţionale este inflaţia.
Creşterea rapidă a preţurilor într-o anumită ţară poate crea iluzia (în lipsa corectărilor necesare) că
produsul naţional brut ar fi crescut mult mai repede decât în altă ţară, unde fenomenul inflaţionist
nu se resimte sau se resimte într-o măsură mai mică. Acest risc apare atunci când produsul naţional
este exprimat în preţuri curente. În acest caz, nu se cunoaşte în ce măsură creşterea acestui indicator
se datorează ridicării preţurilor şi în ce măsură se datorează contribuţiei producţiei reale. De aceea,
se recurge la folosirea preţurilor constante, care reflectă mai corect creşterea economică reală.
Metodologia diferită utilizată în calcularea statisticilor oficiale în diferite ţări ale lumii creează
dificultăţi în comparaţiile internaţionale. În plus, în multe ţări în curs de dezvoltare, sistemul
statistic este abia în etapa de constituire, ceea ce, de asemenea, îngreunează aceste comparaţii.
Plecând de la necesitatea unor criterii ştiinţifice care să faciliteze comparabilitatea
internaţională între diferite state, o altă cerinţă este utilizarea unui ansamblu de indicatori, organizat
într-un sistem care să reflecte nu numai latura cantitativă, dar şi cea calitativă, care se referă la:
structura economiei, nivelul productivităţii muncii, gradul de alfabetizare al populaţiei, consumul de
calorii pe cap de locuitor etc.
În general, pentru o comparaţie internaţională a statelor lumii, nu se recomandă utilizarea unui
singur indicator, oricât de important ar fi el, deoarece s-ar putea ajunge la o imagine neconformă cu
realitatea.
De exemplu, produsul naţional brut pe locuitor a crescut considerabil în ultimii ani în ţările
exportatoare de petrol, depăşind, în unele cazuri, chiar şi pe cel al ţărilor dezvoltate. Cu toate
acestea, ele continuă să facă parte din rândul ţărilor în curs de dezvoltare, deoarece, înregistrează
rezultate modeste la o serie de alţi indicatori.
Una dintre consecinţele cele mai importante ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice este lărgirea, în
proporţii considerabile, a sferei de investigaţie socială. Astfel, a devenit astfel posibilă nu numai
cercetarea profundă a prezentului, dar şi o previzionare a acestuia în viitor. În domeniul cercetării
economiei mondiale, această posibilitate nouă s-a concretizat, îndeosebi în ultimii ani, prin
elaborarea unor modele globale. Se marchează astfel, trecerea la o etapă nouă în studierea
fenomenelor la nivel internaţional în care, alături de analiza situaţiei prezente, cercetarea viitorului
devine o preocupare tot mai evidentă.
Trecerea de la un model la altul a fost determinată de un progres considerabil pe plan
metodologic. De asemenea, se remarcă tendinţa de a mări gradul de complexitate a modelelor
utilizate, de a cuprinde cât mai multe domenii (economic, tehnic, demografic, ecologic, etc.), fapt
reflectat în creşterea numărului de variabile şi, implicit, de ecuaţii. Modelele "globale" reprezintă o
pledoarie pentru dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale, un îndemn pentru o acţiune
26
conştientă la nivel internaţional. Discuţiile în jurul acestor modele au contribuie la o mai bună
înţelegere a felului în care trebuie acţionat în vederea găsirii unor soluţii la problemele globale.
Plecând de la premisa că rolul factorului uman în influenţarea evenimentelor este în creştere,
odată cu trecerea timpului, s-a ajuns la o îmbinare a metodei modelării matematice cu cea a
"scenariilor". Aspectele obiective ale dezvoltării economiei mondiale sunt reprezentate sub forma
unui model, în timp ce aspectele subiective sunt evidenţiate prin modul în care este utilizat acest
model pentru a analiza diferite alternative ale evoluţiei economiei mondiale conţinute în scenarii.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. Care este obiectul de studiu al cursului ”Economie Mondială”?
2. Definiţi conceptul de economie mondială.
3. Care sunt factorii care au determinat evoluţia sistemului economiei mondiale?
4. Care sunt trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale?
5. Care sunt componentele economiei mondiale ca realitate obiectivă fundamentală a lumii contemporane?
6. Care sunt tendinţele economiei mondiale?
7. Numiţi metodele de cercetare ale cursului ”Economie Mondială”.
Teste grilă:1. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?
Economia mondială este constituită din relaţii reciproc avantajoase dintre ţări;
Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele intr-un complex de relaţii
generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial;
Economia mondială reprezintă totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între state;
Economia mondială reprezintă totalitatea statelor lumii.
2. Care din subsistemul de mai jos nu este inclus în relaţiile economice internaţionale?
a) Relaţiile comerciale internaţionale;
b) Relaţiile de cooperare şi integrare economică internaţională;
c) Relaţiile de negocieri şi încheierea acordurilor internaţionale;
d) Relaţiile valutar-financiare internaţionale.
3. Multilaterismul nu decurge din:
Necesitatea rezolvării problemelor globale;
Accentuarea în proporţii a interdependenţelor între economiile naţionale;
Intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică internaţională;
Stabilirea unei ordine economice mondiale de dirijare a relaţiilor dintre ţări.
4. Economia mondială reprezintă un sistem:
a) Pentru că între părţile componente există legături de interdependenţă;
b) Graţie faptului că se întinde pe toată planeta;
c) Datorită faptului că cuprinde atât ţări dezvoltate cât şi ţări în curs de dezvoltare;
d) Pentru că este compusă dintr-o structură unică.
5. Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie:
27
a. Dominaţia proprietăţii private;
b. Industrializarea statelor lumii;
c. Trecerea de la economia naturală la economia de schimb;
d. Extinderea producţiei maşiniste;
e. Formarea pieţii mondiale.
6. Procesul de formare a economiei mondiale s-a încheiat la:
a) Sfârşitul secolului al XIX-lea;
b) Începutul secolului al XX-lea;
c) Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea;
d) Sfârşitul secolului al XX-lea odată cu apariţia societăţilor transnaţionale;
e) Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial.
7. Printre trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale se numără:
a) Existenţa economiilor naţionale, în ipostaza de celule de bază;
b) Structura eterogena, fiind alcătuita din ţări cu nivel economic diferit;
c) Reducerea numărului ţărilor în curs de dezvoltare;
d) Sistem complex de interdependenţe ;
e) a+b+d.
8. Ca trăsătură fundamentală a economiei mondiale poate fi considerată:
a) Adâncirea decalajelor tehnologice;
b) Extinderea progresului tehnic;
c) Formarea societăţilor transnaţionale în anumite domenii de activitate;
d) Dezvoltarea are loc în cadrul unui amplu proces contradictoriu;
e) Nici un răspuns nu este corect.
9. Primul stadiu al economiei mondiale este:
a) Cel al dominaţiei activităţilor de comerţ exterior;
b) Cel al preponderenţei investiţiilor externe de capital asupra comerţului
c) Cel al extinderii societăţilor transnaţionale ;
d) Integrarea economică şi internaţională;
e) Nici un răspuns nu este adevărat.
10. În prezent în economia mondială are loc accentuarea următoarelor tendinţe:
a) Tendinţa de integrare economică interstatală şi de regionalizare;
b) Tendinţa de globalizare a economiei;
c) a+b;
d) Nici un răspuns nu este corect;
e) Cele două tendinţe sunt incompatibile.
28
Capitolul 2. Sistemul Economiei Mondiale – elemente structurale, modele
de dezvoltare.
Obiective:
A însuşi conţinutul sistemului economiei mondiale;
A identifica şi defini elementele structurale ale sistemului economiei mondiale: economia
naţională, diviziunea mondială a muncii, piaţa mondială, relaţii economice internaţionale,
circuitul economic mondial, ordinea economică mondială;
A identifica şi cunoaşte modelele de dezvoltare economică pe glob.
Termeni cheie:
Economie naţională, diviziunea mondială a muncii, piaţa mondială, relaţii economice
internaţionale, circuitul economic mondial, ordinea economică mondială, modele de dezvoltare.
2.1 Economiile naţionale – verigi de bază ale economiei mondiale.
O caracteristică importantă a economiei mondiale o reprezintă marea diversitate a economiilor
naţionale, care constituie verigile de bază ale economiei mondiale.
Economia naţională nu a reprezentat o trăsătură comună tuturor sistemelor economice şi
sociale pe care le-a cunoscut omenirea. Aceasta a devenit caracteristică la o anumită etapă de
dezvoltare a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate.
Un moment esenţial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naţionale reprezintă
constituirea pieţelor naţionale, fenomen determinat de factori economici, precum: dezvoltarea
factorilor de producţie, a diviziunii muncii, a producţiei pentru schimb, cât şi de factori politici:
revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate.
Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi
între membrii unei comunităţi umane, pe teritoriului unui stat naţional.
Definiţia de mai sus necesită unele precizări. Dintre toate formele de comunitate umană,
numai naţiunea a fost aceea care a putut contribui la apariţia acestor forme superioare de organizare,
precum sunt economiile naţionale. Determinată, mai ales, de cauze de ordin economic, naţiunea
constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic şi social. Ea
sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economică.
Teritoriul naţional reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită
suveranitatea statului naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în
categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate
desfăşura. Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu
caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale epocii. La toate
30
acestea se adaugă aparatul de producţie şi un sistem de instituţii, corespunzător unui anumit tip de
societate.
Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor
existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenţă, elementul de legătură
constituindu-l piaţa naţională.
Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi economice organizate
într-un mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau furnizării
aceleiaşi categorii de servicii.
O economie naţională poate fi structurată nu numai pe „ramuri”, ci şi pe „sectoare”, care sunt
compartimente mai cuprinzătoare. În cadrul unei economii se pot distinge: sectorul primar
(agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare,
construcţiile), sectorul terţiar (serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate din punct de vedere
industrial se conturează un al patrulea sector, cel al cercetării ştiinţifice.
Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la simplu la complex.
A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă în evoluţia structurii economiilor
naţionale. Alături de activităţile economice clasice, precum producerea textilelor, siderurgia,
extracţia de cărbune etc., apar altele noi, precum electronica, informatica etc. Ca o consecinţă a
tendinţei generale de intensificare a specializării în producţie, numărul subramurilor sporeşte
considerabil. Mai nou, dezvoltarea vertiginoasă a serviciilor a determinat creşterea ponderii
sectorului terţiar, în detrimentul celui secundar, în mai multe ţări dezvoltate.
Structura unei economii naţionale se formează în timp, în dependenţă de o serie de condiţii
interne, specifice fiecărei ţări, precum şi diverşi factori externi. Însă, când influenţa factorilor
externi devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice deformate, neconforme interesului
naţional.
Având la baza diviziunea muncii, în economia mondială, există o serie de reguli şi principii de
bază, cu care se confruntă orice economie naţională deschisă spre exterior. În general acestea sunt:
a. Economiile naţionale se deosebesc între ele prin înzestrarea diferită cu factori de
producţie. Unele ţări dispun de capital fizic sau uman, altele au o ofertă foarte elastică de forţă de
muncă slab calificată, iar altele dispun de zăcăminte abundente în materii prime. Sensul diviziunii
internaţionale a muncii constă în aceea că fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri şi
servicii pentru care sunt utilizaţi intensiv factorii de producţie abundenţi şi, deci, relativ ieftini;
b. Înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este veşnică, ci este
transformabilă, chiar dacă în anumite limite. De exemplu, creşterea înzestrării cu capital uman se
poate realiza prin eforturi sporite în educarea şi pregătirea forţei de muncă, iar mărirea gradului de
31
înzestrare cu capital fizic - prin intensificarea procesului de economisire de către populaţie. În
condiţiile concurenţei internaţionale acerbe, o economie naţională se poate afirma pe plan
internaţional prin îmbunătăţirea înzestrării sale cu factori de producţie.
c. Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa prin migraţia factorilor. O
premisă pentru mobilitatea factorilor este ca ţara să ofere condiţii suficient de atractive pentru
atragerea factorilor de producţie de care duce lipsă.
2.2. Diviziunea mondială a muncii
Diviziunea mondială a muncii reprezintă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în
producerea şi comercializarea bunurilor economice pentru schimb pe piaţa mondială. Astfel,
diviziunea mondială a muncii este baza generală a schimburilor economice dintre ţări şi a pieţei
mondiale.
De-a lungul timpului, o multitudine de factori au influenţat evoluţia diviziunii mondiale a
muncii. Factorul natural a jucat un rol important în formarea specializărilor internaţionale îndeosebi
la începutul acestui proces. Odată cu prima revoluţie industrială, rolul factorului natural s-a redus
continuu. Factorii economici şi extra economici au determinat tot mai mult acest proces. Anumite
activităţi aduc mai mult profit decât altele, iar experienţa anilor a demonstrat că este mai rentabil
să activezi în sectorul secundar decât în cel primar, sau în sectorul terţiar decât în cel secundar.
Din analiza istorică a procesului de formare şi dezvoltare a ţărilor lumii, rezultă că la baza
diviziunii internaţionale a muncii stau următorii factori:
a) înzestrarea diferită a ţărilor lumii cu resurse naturale;
b) nivelul diferit al progresului tehnic şi al dezvoltării social - economice;
c) dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei unei ţări, care determină, alături de venit,
mărimea pieţei interne;
d) gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de producţie;
e) condiţiile climaterice;
f) alţi factori extra economici precum: factorii politici, tradiţiile şi particularităţile istorice,
evoluţiile sociale etc.;
g) conjuctura internaţională.
Ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al dezvoltării forţelor de producţie, se conturează
tendinţa continuă de dezvoltare şi adâncire a diviziunii mondiale a muncii. Totodată, aceasta
reprezintă expresia cea mai elocventă a tendinţelor de specializare internaţională, ca bază a
participării ţârilor la circuitul economic mondial. În prezent, asistăm la un proces complex de
extindere şi diversificare a diviziunii mondiale a muncii: de trecere de la specializarea intersectorială
la cea interramurală şi intraramurală şi, mai departe, la specializarea intraprodus. Aceste tipuri de 32
specializări coexistă într-un sistem complex şi diferenţiat, în care se întegrează toţi agenţii vieţii
economice internaţionale şi care asigură atragerea tuturor ţărilor lumii în procesul specializării şi
cooperării la nivel internaţional.
De la apariţia sa, ca premisă a dezvoltării şi afirmării economiilor naţionale şi ulterior, ca
temelie a constituirii economiei şi pieţei mondiale, şi până în prezent, diviziunea mondială a muncii
a cunoscut mai multe tipuri de specializare a producţiei.
Primul dintre aceştia, sub semnul căruia s-a ajuns de fapt la diviziunea lumii în ţări industriale,
dezvoltate şi ţări agrare, în ţări cu industrie prelucrătoare şi ţări furnizoare de materii prime, 1-a
constituit sistemul de specializare intersectorială a producţiei şi exportului. Acest tip de diviziune
mondială a muncii, denumit şi specializare verticală, este caracterizat prin deosebiri fundamentale în
gradul de valorificare economică a factorilor de producţie şi în efectul ce derivă din aceasta pe
planul schimburilor economice externe - avantajos pentru ţările industrializate şi dezavantajos
pentru cele agrare.
Datorită faptului că industria determină o productivitate a muncii mai ridicată decât
agricultura şi o mai mare diversificare a producţiei, ţările industrializate se caracterizează printr-o
dezvoltare puternică a forţelor de producţie în toate ramurile economiei naţionale şi prin venituri
înalte ale populaţiei. Ţările specializate în producţia agricolă sau industria extractivă pot fi
caracterizate printr-un nivel scăzut de dezvoltare, multe dintre ele practicând monocultura sau
monoextracţia. Aceasta a dus la situaţia în care întreaga viaţă economică în aceste ţări, şi nu numai
economică, depinde de recolta unei singure plante sau de extracţia unui singur minereu. Orice
fluctuaţie în ceea ce priveşte volumul producţiei sau preţurilor unor asemenea produse pe piaţa
mondială poate avea efecte negative asupra economiei acestor ţări.
Diviziunea mondială intersectorială a muncii are, la rândul său, o gamă întreagă de variante
sau forme de specializare: materii prime minerale - produse prelucrate; produse agroalimentare -
produse prelucrate; materii prime minerale - produse agroalimentare; construcţii industriale şi
edificii social-culturale - produse industriale sau de bază etc.
Cu toate că evoluţia istorică a acestor variante sau modele de specializare intersectorială le-a
impus multe modificări, uneori esenţiale, studiul fluxurilor economice internaţionale oferă
posibilitatea desprinderii unor elemente importante privind stadiul actual şi perspectivele evoluţiei
în continuare a modelelor respective.
Modelul de schimburi „materii prime minerale - produse prelucrate" este cel care multă
vreme a fost caracteristic relaţiilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare şi statele avansate
din punct de vedere economic. Acesta cunoaşte două variante: prima este cea în care materiile
prime, precum mineralele, ocupă un loc preponderent în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare, iar
produsele prelucrate importate sunt, de regulă, obiecte de consum. A doua variantă a acestui model
33
este cea care reflectă participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii prime sau
semifabricate. Deşi dispun de o mare parte a rezervelor mondiale de materii prime şi combustibili
cunoscute, ţările dezvoltate au cunoscut, în primul sfert de veac postbelic, o reducere continuă a
ponderii lor în producţia mondială. Sub impactul crizei energetice şi a materiilor prime de la
mijlocul anilor'70 şi mai cu seamă sub impactul celor două şocuri petroliere, în ţările dezvoltate se
manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o ridicare a coeficientului de corelaţie
între creşterea industriei prelucrătoare şi cea a industriei extractive. Acest proces exprimă în egală
măsură noile cerinţe ale valorificării capitalului (ieftinirea relativă a anumitor resurse în ţările
dezvoltate) şi o politică deliberată a statelor respective în limitarea dependenţei lor faţă de sursele de
aprovizionare din ţările în curs de dezvoltare.
Un alt model de schimb al specializării intersectoriale este: „produse agroalimentare - produse
prelucrate". In prezent, acesta nu mai are aproape nimic comun cu modelul aparent asemănător din
vremea când ţările slab dezvoltate exportau produse agroalimentare către metropole în schimbul
produselor prelucrate.
În perioada postbelică s-au produs modificări substanţiale, care au inversat importatorii şi
exportatorii de altădată: ţările exportatoare de produse agroalimentare au devenit în principal statele
industrial dezvoltate, iar ţările în curs de dezvoltare, care în cea mai mare parte au o agricultură
insuficient evoluată şi se confruntă cu diferite probleme precum „explozia demografică", iar în
ultimul timp şi cu unele calamităţi naturale (îndeosebi seceta), s-au transformat în principalele state
importatoare de produse agroalimentare. În această situaţie, ţările în curs de dezvoltare, care nu
dispun de produse prelucrate, pe care să le ofere în schimbul produselor agroalimentare se văd silite
să acopere în întregime sau parţial importul produselor respective cu resurse naturale.
Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care, după toate probabilităţile, se va
impune în continuare este: „materii prime minerale-produse agroalimentare". Este cunoscut că
unele state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu
produse agroalimentare, în timp ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le pot obţine
prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu probleme legate de lipsa de energie şi de materii prime.
Modelul de schimb ”construcţii industriale şi edificii social-culturale - produse industriale sau
de bază" este o variantă complexă a specializării intersectoriale şi a apărut ca o consecinţă a
dezvoltării construcţiilor în străinătate. Executarea de construcţii industriale şi edificii social-
culturale în străinătate oferă posibilitatea, ca pe lângă exportul tradiţional de produse, să se presteze
servicii de cercetare şi proiectare a unor obiective de construcţii, sub formă de cooperare în antre-
priză. Permiţând utilizarea proiectelor, tehnologiilor, materialelor de construcţii şi a forţei de muncă
de peste graniţă, acest model axat pe antrepriză în construcţii constituie o formă de cooperare în
domeniul circulaţiei internaţionale a forţei de muncă şi un flux economic deosebit de important în
34
cadrul circuitului economic mondial.
Al doilea tip al diviziunii mondiale a muncii îl constituie specializarea interramură, care este
un tip de diviziune mai evoluat şi se desfăşoară, cu deosebire, între ţările avansate din punct de
vedere economic, cu industrii puternic dezvoltate şi diversificate. Acest tip de specializare se
realizează între ţări ce se află în poziţie simetrică unele faţă de altele atât în ceea ce priveşte
sectoarele economice, cât şi în ceea ce priveşte ramurile şi subramurile industriale. Extinderea şi
diversificarea cerinţelor de consum, precum şi a exigenţelor crescânde ale eficienţei economice în
domeniul producţiei şi exportului, impun statelor dezvoltarea complexă a industriei prelucrătoare şi,
în acelaşi timp, specializarea acestei ramuri a industriei şi intensificarea cooperării între subramurile
sale. Datele statistice internaţionale arată că în schimburile internaţionale de mărfuri manufacturate,
ţările dezvoltate deţin ponderea principală. În acelaşi timp, aceste date evidenţiază că în ultimii
10-15 ani, în relaţia Nord - Sud, se conturează unele tendinţe de schimbare a modelului tradiţional de
interdependenţe: pe de o parte, are loc reducerea dependenţei ţărilor dezvoltate de importul de
produse primare din ţările în curs de dezvoltare, iar pe de altă parte, creşterea rolului “lumii a treia"
ca piaţă de desfacere a tehnologiilor, precum şi ca sursă de aprovizionare cu produse manufacturate.
În cadrul specializării interramură prelucrătoare există, de asemenea, mai multe modele, şi
anume: maşini şi utilaje - produse chimice; produse chimice - bunuri industriale de consum; bunuri
industriale de consum-maşini şi utilaje etc. Aceste trei ramuri ale industriei prelucrătoare, care în
diverse variante determină tipul interramură al diviziunii mondiale a muncii, sunt cele mai dinamice
segmente ale producţiei şi exportului mondial de produse finite.
Un alt tip de diviziune mondială a muncii este specializarea intraramură. În acest caz, partenerii
schimbă între ei produse ale aceloraşi ramuri prelucrătoare, care se deosebesc între ele prin
dimensiuni, design, caracteristici de funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, procedee
tehnologice, modele, etc. Se remarcă, astfel, schimbul reciproc între firmele din ţările producătoare
de calculatoare, care se deosebesc însă prin capacitatea lor de prelucrare, generaţia tehnologică etc.,
sau schimburile reciproce de camioane, rulmenţi etc. de diferite dimensiuni, funcţionalităţi şi
caracteristici în ceea ce priveşte consumul în utilizare. În comerţul dintre ţările dezvoltate din punct
de vedere economic, un loc deosebit îl ocupă schimburile de bunuri de consum îndelungat, cu
particularităţi diferite în ce priveşte fiabilitatea şi eficienţa în exploatare, capacitatea, principiul de
funcţionare, preţul, condiţiile de plată, asigurarea service-ului, a pieselor de schimb, aspectul estetic
etc. Şi în acest tip de diviziune mondială a muncii se disting mai multe variante de specializare,
între care: maşini - maşini; produse chimice - produse chimice; bunuri industriale de consum -
bunuri industriale de consum; produse metalurgice-produse metalurgice.
Următorul tip de diviziune mondială a muncii îl reprezintă specializarea tehnologică în cadrul
căreia partenerii fac schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice. ajungându-se. astfel, la
35
comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii şi know-how, asistenţă tehnică, acordarea de consultaţii
inginereşti, cooperare în domeniul cercetării, precum şi asimilarea şi comercializarea unor produse
în care creativitatea tehnico-ştiinţifică constituie substanţa schimburilor economice. Dintre
variantele specializării tehnologice pot fi amintite următoarele: licenţe şi/sau know-how - licenţa
şi/sau know-how; licenţă - subansamble; licenţă - produs finit; licenţă – servicii etc.
Un tip avansat de diviziune mondială a muncii este specializarea organologică. Aceasta
reprezintă specializarea în producţie şi exportul de subansamble, piese de maşini, detalii, părţi de
instalaţii, care se încorporează într-un produs finit de complexitate înaltă, într-un sistem complex de
maşini sau linii tehnologice. Ca şi celelalte tipuri de specializare, acesta cunoaşte o varietate de
modele de realizare, printre care subansamble - produs finit şi subansamble - subansamble.
Adâncirea diviziunii muncii între ţările dezvoltate în condiţiile actuale are loc prin trecerea de
la specializarea interramuri la cea intraramuri şi mai departe la specializarea de tip organologic (în
cadrul produsului pe subansamble, piese şi componente).
Realităţile demonstrează faptul că dezvoltarea economiei mondiale la nivel internaţional
presupune depăşirea diviziunii muncii de tip vertical, cu implicaţiile sale - schimbul inegal şi
dependenţa externă, consolidarea poziţiei ţărilor în curs de dezvoltare în producţia industrială
mondială şi îndeosebi în industria prelucrătoare, eliminarea restricţiilor şi discriminărilor din calea
schimbului mondial de valori materiale şi spirituale.
Unele tendinţe de orientare în evoluţia diviziunii mondiale a muncii între ţările avansate şi
ţările în curs de dezvoltare se observă şi în cadrul acestora din urmă. Astfel, după ce în primii ani
postbelici unele ţări din sud-estul asiatic au dezvoltat industria textilă, care a urmat unei reduceri a
capacităţilor în Japonia. în prezent, producătorii din Hong-Kong sau Singapore se orientează tot mai
vădit spre articole de modă împingând către ţările vecine producţia textilelor de serie, care solicită
un volum mare de muncă, mai puţin calificată.
În ultimele decenii s-au afirmat şi se afirmă în circuitul economic mondial o serie de forme
noi, avantajoase, de realizare a diviziunii muncii-formele cooperării economice internaţionale -
compatibile cu cerinţele respectării intereselor economice ale partenerilor, ale avantajului reciproc.
Drept urmare, se extind asemenea forme de cooperare, cum sunt: subproducţia internaţională,
crearea de întreprinderi mixte, cooperări tripartite etc.
2.3. Piaţa mondială
Evenimentele majore care au avut loc la sfârşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVl -lea,
respectiv marile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale care au urmat, au permis includerea în
circuitul economic a unor vaste zone geografice, care au antrenat o dezvoltare deosebită a
activităţilor economice. Drept urmare, sfera spaţială a schimbului de mărfuri s-a extins, prin 36
cuprinderea celor mai importante zone din lume şi având drept rezultat formarea pieţei mondiale.
Deşi, schimburile economice dintre ţâri nu aveau încă o bază economică şi nu decurgeau dintr-o
adevărată specializare internaţională, prin lărgirea ariei geografice a lor, ele au dat, în sec. al XVI-
lea, un prim contur pieţei mondiale. Treptat, s-a conturat o tendinţă de specializare internaţională.
Diviziunea mondială a muncii antrenează o adevărată "explozie" a schimbului reciproc de activităţi,
care depăşesc tot mai mult nivelul micro şi macroeconomic şi fac un salt la nivel mondoeconomic.
Drept consecinţă piaţa mondială devine tot mai complexă, cuprinzând noi zone geografice şi noi
forme de manifestare.
În literatura de specialitate se întâlnesc o multitudine de definiţii cu privire la conceptul de
piaţă mondială. În sens larg, piaţa mondială este definită drept ansamblul relaţiilor ce se stabilesc
între producătorii din diferite ţări şi între economiile naţionale, în procesul schimbului de activităţi
care au loc pe plan internaţional. În această accepţiune piaţa mondială cuprinde pe lângă tranzacţiile
comerciale şi tranzacţiile valutare, financiare şi relaţiile de credit, internaţional.
În sens restrâns, piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între
agenţii economici din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei.
Generalizând, piaţa mondială poate fi definită drept locul în care se încheie tranzacţiile de
afaceri internaţionale dintre ţările lumii ca rezultat al diviziunii mondiale a muncii şi confruntării
dintre cererea şi oferta pe plan mondial.
În practică, piaţa mondială mai este cunoscută şi sub denumirea de piaţă internaţională, însă,
în sensul strict al cuvântului, piaţa internaţională are un conţinut mai restrâns, referindu-se numai la
tranzacţiile de afaceri dintre două sau mai multe ţări, în timp ce piaţa mondială cuprinde tranzacţiile
de afaceri dintre toate ţările lumii. De asemenea, în practică se mai utilizează şi noţiunea de piaţă
externă în loc de piaţă mondială. Piaţa externă are o sferă de cuprindere mult mai mică decât piaţa
mondială, ea reprezentând piaţa mondială privită din punctul de vedere al relaţiilor economice
externe ale unei ţări.
Factorii ce au influenţat şi influenţează evoluţia pieţei mondiale pot fi grupaţi în:
1. Factori economici, care reprezintă factori determinanţi ai pieţei mondiale, dintre care
amintim: dinamica producţiei şi consumului pe plan internaţional, apariţia de noi produse şi
servicii, creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor, creşterea productivităţii,
procesul de industrializare a ţărilor în curs de dezvoltare, modernizarea transporturilor etc.;
2. Factori politici, dintre care mai semnificativi sunt: politica tarifară şi netarifară
promovată de diferite state sau grupări de state, asociaţiile economice interstatale cu caracter
regional, politica creditelor promovată de diferite economii naţionale sau organizaţii financiare
internaţionale etc.;
3. Factori de conjunctură, legaţi de o serie de evenimente extra-economice neprevăzute, de
37
politica marilor societăţi transnaţionale, de crizele economice internaţionale, războaie, revoluţii,
catastrofe naturale etc. Acţiunea acestor factori provoacă mari dereglări în formarea preţurilor
mondiale, antrenând creşteri şi scăderi bruşte ale acestora, în discordanţă cu logica previziunilor de
piaţă.
Principalele forme ale pieţei mondiale sunt:
1. piaţa bunurilor şi serviciilor reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii ce se
desfăşoară între agenţii economici din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a
constituit piaţa mondială;
2. piaţa internaţională de capital, reprezentând ansamblul operaţiunilor legate de plasarea
în/din străinătate a capitalului sub forma de: investiţii străine directe, investiţii de portofoliu,
credit, cumpărături de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni) etc. În prezent, această
componentă a pieţei mondiale este cea mai dinamică, volumul tranzacţiilor de pe această
piaţă depinzând în mod direct de dinamica comerţului internaţional;
3. piaţa mondială a muncii, ce cuprinde relaţiile generate de migraţia forţei de muncă dintr-o
ţară în alta, de regulă în căutarea unui loc de muncă;
4. piaţa tehnologiilor de vârf, respectiv al transferurilor de brevete, invenţii, know-how.
Această piaţă se dezvoltă extrem de rapid şi tinde să devanseze pieţele tradiţionale de
mărfuri şi servicii.
Actualmente, piaţa mondială se caracterizează printr-o multitudine de sub-sisteme sau pieţe
specifice, considerate componente ale pieţei mondiale, care pot fi clasificate în mai multe
categorii: pieţe relativ „libere” precum sunt bursele de mărfuri şi valori; pieţe „controlate” sau
„protejate”, caracterizate de o puternică intervenţie a statului; pieţe monopoliste, precum ar fi piaţa
noilor tehnologii controlată de societăţile transnaţionale; pieţe relativ „închise” întâlnite în cadrul
unor grupuri integraţioniste.
În general, piaţa mondială reflectă structurile definitorii ale economiei mondiale, modul de
distribuire pe plan internaţional a activităţilor productive şi a puterii economico-financiare, care
rezultă în polarizarea participanţilor la relaţiile economice internaţionale, respectiv inegalitatea
ţărilor lumii în cadrul pieţei mondiale, atât pe plan global, cât şi în relaţiile de schimb particulare, în
care se confruntă parteneri cu forţe economice şi politice diferite.
În prezent, sub impactul dezvoltării forţelor de producţie contemporane, a revoluţiei tehnico-
ştiinţifice şi informaţionale, piaţa mondială se caracterizează printr-un accentuat dinamism şi o
continuă ascensiune. Această tendinţă se manifestă prin ritmul rapid al creşterii volumului
circuitului economic mondial în toate componentele sale şi prin dezvoltarea intercondiţionată a
fluxurilor comerciale şi financiar-valutare.
În acelaşi timp, în ultimele decenii se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale,
38
de la interdependenţele „comerciale” la cele din domeniul producţiei materiale şi serviciilor,
precum şi de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la conlucrarea directă în
producţie. În domeniul comerţului internaţional, această tendinţă se manifestă prin orientarea
dinspre fluxurile de produse simple spre cele de produse complexe (instalaţii, utilaje, echipamente),
de la exportul de bunuri materiale la exportul de bunuri „inteligente” (licenţe, know-how), de la
operaţiuni clasice de export –import la forme moderne (leasing, consulting-engineering).
Totodată, evoluţia pieţei mondiale se află în strânsă intercondiţionare cu dezvoltarea de
ansamblu a economiei mondiale, cu evoluţia ciclică, în special, a economiilor ţărilor dezvoltate.
Asupra evoluţiei pieţei mondiale influenţează o serie de factori precum decalajele economice ce
există şi se adâncesc între ţările dezvoltate (Nord) şi ţările în curs de dezvoltare (Sud), agravarea
situaţiei datoriei externe a ţărilor „Sudului”, instabilitatea politică din multe regiuni ale globului etc.
În aceste condiţii este tot mai necesară intervenţia concretă a statelor, a O.N.U. şi a instituţiilor sale
pentru reglementarea pe baze solide a acestor situaţii de criză, în vederea unei dezvoltări echilibrate
a pieţei mondiale.
2.4 Relaţii economice internaţionale: esenţă şi forme de manifestare
Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională în producţie au creat necesitatea
stabilirii unor relaţii economice între statele-naţiune, între agenţii economici.
Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre agenţii economici şi dintre
economiile naţionale generate de diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial.
Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi
dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun o intervenţie activă a statului, care se
concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea unor reprezentanţe
oficiale peste graniţă etc. În general, relaţiile economice internaţionale au un rol pozitiv în economia
mondială, contribuind la dezvoltarea economico-socială a diverselor zone ale lumii. În acelaşi timp,
considerăm oportun de rem arcat că acestea se desfăşoară pe fondul propagării unor interese
diverse, de cele mai multe ori contradictorii, ceea ce rezultă în faptul că unii dintre cei care participă
la relaţiile economice internaţionale, cel puţin pentru o perioadă, stagnează sau regresează, dar nu
din cauza relaţiilor economice internaţionale în sine, ci datorită incapacităţii lor de a le valorifica în
mod favorabil. De-a lungul mai multor secole, aceasta a reprezentat una dintre problemele
economice foarte des abordate în vasta literatură economică consacrată relaţiilor economice dintre
state. Prin urmare, este foarte important ca relaţiile economice internaţionale să fie percepute în
mod realist şi nu idilic. Privite în acest mod ele dezvăluie faptul că reprezintă terenul de manifestare
a unei acerbe lupte de concurenţă, chiar dacă aparenţele sugerează în prezent o anumită "relaxare"
în domeniul barierelor vamale, dând câştig de cauză celor ce ştiu şi pot să folosească pârghiile şi
39
mecanismele economiei mondiale.
În modul cel mai direct, importanţa şi rolul relaţiilor economice internaţionale în lumea
contemporană sunt ilustrate prin amploarea, diversitatea şi consecinţele extraordinare ale lor. Din
această perspectivă, putem afirma cu toată certitudinea că omenirea ar fi fost mai puţin dezvoltată
fără aceste legături economice, ar fi fost mai mult antrenată în diverse conflicte militare, ar fi
exploatat mult mai puţin din universul ce ne înconjoară, ar fi fost mult mai fragilă în faţa
neaşteptatelor şi iminentelor catastrofe naturale.
Fără îndoială, în politica sa economică, fiecare ţară reflectă mai bine sau mai puţin bine
problemele relaţiilor economice internaţionale şi cu certitudine acest fapt are repercusiuni asupra
stării economico-sociale a naţiunii respective. Cert este că, în prezent şi, cu certitudine, în viitor, în
ecuaţia dezvoltării unei ţări variabilele ce ţin de legăturile economice şi politice externe vor fi tot
mai multe şi mai importante. Şi este clar că alcătuirea celei mai bune ecuaţii, folosind armonios
factorii interni şi externi şi evitând ciocnirile de interese majore, constituie o sarcină grea, dar
inevitabilă pentru orice guvern democrat.
Realitatea a demonstrat că, în perioada actuală, este imposibil de a se susţine dezvoltarea sau,
pur şi simplu, existenţa normală a unui stat fără ca el să fie conectat, mai mult sau mai puţin, la
schimburile economice internaţionale. În continuare sunt expuse câteva argumente, care
demonstrează de ce fiecare stat trebuie (sau ar trebui) să acorde maximum de importanţă participării
la relaţiile economice internaţionale:
a. resursele economice sunt distribuite foarte inegal pe întinsul planetei (îndeosebi resursele
naturale);
b. specializarea statelor, permite producerea unor bunuri şi servicii cu cheltuieli minime şi cu
eficienţă maximă;
c.respectându-se criteriul raţionalităţii economice, nici un stat nu poate să producă pe teritoriul
său gama integrală, sau nici chiar majoritatea, de bunuri care sunt produse în lume la un moment
dat (critica autarhiei, izolaţionismului);
d. prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) organismului ţării pentru a se
dezvolta. Desigur, totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi, de
ce dă şi de ce primeşte;
e. relaţiile economice internaţionale au lărgit şi au diversificat mult piaţa pentru întreaga producţie
mondială, au făcut relaţiile economice mult mai stabile şi au o contribuţie însemnată la
menţinerea păcii mondiale pentru un interval aşa mare (55 de ani);
f. ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capital mixt, ca rezultat al expansiunii
relaţiilor economice internaţionale, mai ales în perioada postbelică.
În prezent, relaţiile economice au un rol excepţional în dinamica economiei mondiale. Accesul
40
la progresul tehnic şi piaţă externă pentru o parte din producţia autohtonă (internă), dezvoltarea
infrastructurii, specializarea producţiei naţionale, crearea locurilor de muncă, stabilizarea
dezvoltării, prosperarea unor zone tot mai întinse ale lumii etc., reprezintă unele efecte generate de
relaţiile economice internaţionale. De menţionat, însă că nu toţi cei ce intră în „caruselul” relaţiilor
economice internaţionale ştiu sau pot să le valorifice în favoarea lor. De aceea, vom găsi şi astăzi în
lume destul de multe ţări care nu pot afirma că beneficiază în mod substanţial de pe urma angajării
lor în schimburile economice internaţionale. Este, într-un anumit sens, normal să fie aşa, dacă ne
referim la legităţile aspre ale economiei de piaţă. Şi, cu toate acestea, în mod justificat, schimburile
economice internaţionale s-au intensificat considerabil atât ca amploare, cât şi ca rol.
Sunt ţări care, în ultimele 2 - 3 decenii, au dovedit că integrarea eficientă în schimburile
economice internaţionale le asigură suportul unei ascensiuni dinamice spre vârfurile ierarhiei ţărilor
dezvoltate (de exemplu noile ţări industrializate din Asia de Sud - Est, precum Malaysia, Thailanda,
Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore.
Relaţii economice internaţionale au apărut şi s-au extins în urma unor interese foarte clare,
generate de nevoia satisfacerii mai bune a cerinţelor de pe piaţa internă. Pe de o parte, expansiunea
şi diversificarea relaţiilor economice este susţinută de însăşi avantajele pe care le produce:
- creşterea productivităţii muncii;
- completarea sau chiar asigurarea necesarului de resurse;
- pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor produse:
- asigurarea unor perioade de stabilitate mai îndelungate în funcţionarea unor capacităţi
economice;
- contactul mai rapid cu noutăţile din variate domenii;
Pe de altă parte, expansiunea fără precedent a relaţiilor economice internaţionale se datorează:
- descoperirilor tehnico - ştiinţifice contemporane;
- dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii;
- adâncirii diviziunii internaţionale a muncii;
- problemelor globale pe care trebuie să le rezolve în prezent statele lumii;
- poluării mediului ambiant;
- crizei energetice;
- problemei alimentaţiei pe glob;
- perturbaţiilor de pe pieţele valutar-financiare.
Relaţiile economice internaţionale se manifestă prin două forme: bilaterism şi multilaterism.
Pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale se creează, în multe cazuri, pe lângă un cadru juridic, şi un
cadru instituţional, constituindu-se comisii mixte pentru schimburi comerciale şi cooperare
economică. În cazul unor ţări, cadrul instituţional include, pe lângă comisiile mixte, şi alte
41
organisme şi forme specifice.
Cadrul juridic al bilaterismului este mai variat decât cel instituţional, principalele instrumente
de politică economică fiind:
- convenţii şi acorduri de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică;
- convenţii comerciale: tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale, protocoale privind
schimburile comerciale, convenţii comerciale auxiliare;
- convenţii financiar-valutare: acorduri de credit, acorduri de barter. acorduri pentru evitarea
dublei impuneri;
- contracte economice în diverse domenii: vânzare-cumpărare; comision; consignaţie;
construcţii-montaj; realizări de investiţii pe bază de antrepriză; licenţă; asistenţă tehnică;
service; concesiune; depozit; specializare în producţie.
Cu un cadru juridic şi instituţional în continuă lărgire, bilateralismul se dezvoltă în
continuare în economia mondială, principale sfere de manifestare fiind cele practicate de mult timp
în relaţiile economice internaţionale:
- comerţul între ţări sau entităţi economice din diverse ţări, de bunuri şi servicii;
- cooperarea în producţie, prin construirea în comun de obiective economice noi sau
extinderea celor existente;
- investiţiile străine de capital, cu participare sută la sută a capitalului străin sau prin formarea
de societăţi mixte;
- transferul de tehnologie, fie prin contracte separate, fie prin acţiunile de cooperare
convenite;
- prestarea serviciilor în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale; al
asigurărilor şi alte domenii;
- turismul internaţional, care cunoaşte o dezvoltare şi diversificare sporite, datorită,
facilităţilor create odată cu perfecţionarea mijloacelor de transport internaţional;
- transferul de resurse financiare, altele decât investiţiile directe de capital, cum sunt creditele,
unele din acestea concesionale, creditele nerambursabile, ajutoarele şi altele.
Sistemul bilateral, prin urmare, joacă un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice
internaţionale, perfecţionându-se continuu atât în materie de forme de manifestare, cât şi în materie
de anvergură a acestora.
Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi implicaţii,
o constituie dezvoltarea multilateralismului - ansamblul de relaţii simultane şi coordonate, la scară
subregională, regională sau mondială, între statele independente.
Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de accentuarea
interdependenţelor între economiile naţionale ca urmare a intensificării specializării internaţionale,
42
sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale
decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea.
Problemele globale, precum este cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant,
dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în practică presupune
angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în vederea unei acţiuni
eficiente.
Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă noi posibilităţi de
conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relaţiile interstatale şi, mai ales,
reduce considerabil riscul confruntărilor.
Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene antagonice sau,
dimpotrivă, se condiţionează reciproc? Practica de până acum a relaţiilor economice internaţionale
arată că răspunsul la această întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state se respectă
principiile dreptului internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului,
multilateralismul conduce la egalitate în tratamentul partenerilor, oferind şanse egale de dezvoltare
fiecărui stat. Astfel, acesta nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie
la relaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor reiaţii
multilaterale. Într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui climat de
încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate între
multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele lumii,
atâta timp cât principiile dreptului internaţional sunt respectate cu stricteţe.
2.5. Circuitul economic mondial.
Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale care
se dezvoltă între agenţii economici ca urmare a interdependentelor existente, a ansamblurilor de
specializări din economia mondială în domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice, schimburilor de mărfuri, mişcării capitalului, valutelor, forţei de muncă etc.
Principalele fluxuri care compun circuitul economic mondial sunt: comerţul internaţional cu
mărfuri şi servicii (invizibil); mişcarea internaţională a capitalului şi a investiţiilor externe;
schimburile valutare; circulaţia internaţională a forţei de munca; cooperarea economică şi tehnico-
ştiinţifică.
Dezvoltarea economică contemporană a fiecărui stat este indisolubil legată de participarea la
circuitul economic mondial. În acest sens, după cel deal doilea război mondial are loc o puternică
amplificare şi diversificare a schimburilor economice între statele lumii.
Factorii care au favorizat dezvoltarea circuitului economic mondial au fost atât de ordin politic:
apariţia unor noi state independente, destinderea est - vest etc., cât şi de ordin economic: gradul de
43
dezvoltare a economiilor naţionale, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, revoluţia tehnico-
ştiinţifică, liberalizarea schimburilor între ţări, care au antrenat sporirea cantitativă şi calitativă a
activităţilor economice.
După natura fizică a obiectului relaţiilor dintre ţări, fluxurile componente ale circuitului
economic mondial pot fi clasificate în:
1. fluxuri comerciale internaţionale;
2. fluxuri internaţionale de capital;
3. fluxuri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională;
4. fluxuri de forţă de muncă internaţionale.
La rândul lor, fluxurile comerciale cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi fluxul mărfurilor
incorporale. Fluxurile de mărfuri incorporale sunt cunoscute sub denumirea de comerţ invizibil.
Acesta cuprinde:
1. fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, consulting - engineering, etc;
2. fluxurile de servicii, precum: turismul, transportul, asigurările, telecomunicaţiile internaţionale
etc.
Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale, fluxurile comerţului
invizibil nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplica taxe vamale la trecerea
frontierelor.
Adâncirea specializării internaţionale şi noile direcţii în care acestea se dezvoltă imprimă
circuitului economic mondial particularităţi noi.
În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a formelor legăturilor
economice. Dacă în trecut comerţul internaţional de mărfuri, iar mai târziu şi investiţiile
internaţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice internaţionale, în prezent au
apărat noi forme concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţii monetare internaţionale,
turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe ştiinţifice tehnice, circulaţia internaţională a forţei de
muncă, etc.
În-al doilea rând, se adânceşte interdependenţa dintre fluxuri în cadrul circuitului economic
mondial. În prezent nu se mai poate imagina comerţ internaţional care să se deruleze fără antrenarea
fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de 80-85%
din valoarea lor pe credit), fără cooperare economică internaţională, fără fluxul internaţional de
know-how (comerţul cu brevete şi licenţe) etc. Interdependenţa şi interacţiunea diferitor fluxuri
economice internaţionale reflectă legăturile interne din circuitul economic mondial.
În al treilea rând, fluxurile economice internaţionale se derulează în forme noi generate de
diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile noi ale
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând partenerilor la
44
schimburi etc. Progresul tehnic contemporan, de asemenea, a influenţat evoluţia formelor şi
tehnicilor comerciale, de plată şi de contractare în procesul de derulare a schimburilor economice
internaţionale.
O altă trăsătură importantă a circuitului economic mondial este accelerarea vitezei circuitului
economic, materializat în intensificarea ritmului de creştere a diferitor fluxuri economice
internaţionale şi, în special, a comerţului exterior, care s-a dovedit a fi superior ritmului de creştere a
producţiei propriu-zise. Această devansare evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi
în procesul de producţie, respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre state. Urmarea firească a
creşterii mai rapide a comerţului exterior în comparaţie cu producţia mondială constă în sporirea
ponderii exporturilor în totalul producţiei naţionale, în sporirea participării statelor la diviziunea
internaţională a muncii.
Caracterul obiectiv reprezintă o altă trăsătură a circuitului economic mondial. Fiecare ţară,
indiferent de mărime sau aşezare geografică simte necesitatea participării la circuitul economic
mondial. Prin această participare, ţara îşi poate asigura: lărgirea pieţei de aprovizionare şi desfacere,
plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii, stimularea spiritului de antreprenor şi a
procesului de modernizare a structurii economice etc.
Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că formele şi
mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de manifestare, de la o
perioadă la alta. Dinamica diviziunii mondiale a muncii, multitudinea şi marea diversitate a
participanţilor la circuitul economic mondial, transformă însăşi structura pieţei mondiale şi a
mecanismelor sale: mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei vân-
zătorului"; preţurilede echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei sunt substituite de
mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de companiile
internaţionale; mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea "cursurilor flotante";
tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare, devenind o piaţă internaţională în
ascensiune; tehnicile modeme de telecomunicaţii şi calculatoarele electronice sporesc considerabil
ritmul şi amploarea tranzacţiilor la burse, care devin principalele instituţii de piaţă; unele tehnici
comerciale îşi pierd din importanţă, iar altele noi, mai suple, dar mai sofisticate, sunt mereu
inventate etc..
Ponderea în care statele participă la circuitul economic mondial depinde, pentru o ţară sau
alta, de o multitudine de factori cum sunt: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de
diversificare a economiei, nivelul de complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a
resurselor naturale, dimensiunile pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială,
mijloacele de comunicaţie, precum şi de unii factori de politică economică, de interesele imediate şi
de perspectivă ale statelor. Aceşti factori nu au influenţă liniară, ci, deseori contradictorie asupra
45
gradului de participare la circuitul economic.
2.6. Ordinea economică mondială
Specialiştii în relaţii economice internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea
economică mondială. Economiştii români propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune
strictă, ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de
organizare, în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale" . Într-o abordare mai largă, potrivit
aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a configuraţiei economiei mondiale, a felului
cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea calitativă a economiei mondiale
într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre elementele care o compun" .
Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii economice
mondiale. Într-o primă accepţiune, ordinea economică mondială (OEM) reprezintă „asigurarea
condiţiilor de compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare ale
diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei comunităţi economice
mondiale". În a doua accepţiune, ordinea economică mondială este „proprietatea structurală a
sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de organizare şi de raporturile de putere”.
O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este cărui fapt se
datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor subiecţi ai
economiei mondiale?
Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele
echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de exemplu, pieţele internaţionale ale unor mărfuri
sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se apropie de
forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că aceste
echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a economiei
mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul că şi acţiunea
forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a
dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat accelerarea
procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în anii '90, încurajează
ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile transnaţionale globale)
tind să dobândească un rol tot mai mare în configurarea structurilor de organizare şi a raporturilor
de forţe pe plan mondial.
Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte de la
premisa, care se dovedeşte, până la acest sfârşit de secol, a fi corectă, că aceasta a fost şi este
rezultatul, în primul rând, al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în
prezent - statele naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile interstatale.
46
Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în care
se configurează ordinea economică internaţională în baza relaţiilor dintre statele lumii. Curentul
„realist" explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state ale lumii.
Curentul „idealist" afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspiraţiilor fireşti şi
spontane ale statelor către pace şi stabilitate.
Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o
anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de organizare
stabilite.
În fapt, ca şi echilibrul mondial, aceasta este relativă, deoarece, pe de o parte, se modifică la
numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, nu exclude existenţa simultană în economia mondială
a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice la nivelul unor subsisteme sau regiuni
geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a
amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării
statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor
economice mondiale.
Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite
perioade istorice.
F. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-planetară" este organizată în
jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de organizare
inferior, o periferie aservită.
Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein propune
un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este structurat pornind,
înainte de orice, de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest sistem, în viziunea lui,
are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic şi militar. El afirmă, de
asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta, cunosc perioade de ascensiune
şi de decadenţă.
Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea război
mondial.
În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcţionând din mai
multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste şi subsistemul economiei
socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie, în primul rând, politică şi
militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei superputeri a
perioadei analizate: S.U.A. şi respectiv U.R.S.S. Totuşi, independenţa celor două subsisteme era
relativă, deoarece ţările comuniste au participat la mai multe structuri de organizare specifice
economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat regulile de joc internaţionale
47
stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale, care reglementau schimburile
comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare internaţionale (precum G.A.T.T. şi
U.N.C.T.A.D., F.M.I. şi Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de ţări membre ale O.N.U.,
acestea au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni internaţionale privind alte raporturi
sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, în pofida existenţei celor două subsisteme
ideologic diferite, ordinea economică mondială a fost determinată primordial de structurile de
organizare şi raporturile de putere din subsistemul capitalist.
În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi următoarele:
- S.U.A. este superputerea care exercită o dominaţie şi care controlează sau are capacitatea de
a influenţa anumite procese în mod decisiv. Majoritatea sferelor vieţii economice pe plan mondial
sunt însă coordonate de această ţară împreună cu celelalte şase state mari dezvoltate care fac parte
din „Grupul celor 7" (Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia, Italia, Canada). Invitarea
Federaţiei Rusie ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră,
recunoaşterea ei ca mare putere militară şi politică, dar nu neapărat şi economică;
- Pe următorul palier se situează celelalte ţări dezvoltate; între ele şi ţările din primul grup
funcţionează relaţii economice de interdependenţă în plan comercial, valutar-financiar, al politicilor
economice), adăugându-se la acestea, desigur, şi cele politice şi militare;
- Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în
relaţii de dependenţă faţă de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de
vedere: comercial, financiar, tehnic şi tehnologic, informaţional etc. Acestea sunt economii în
tranziţie şi/sau economii în curs de dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate
punctele de vedere: potenţial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a
economiei, forţă politică şi militară. Drept urmare şi relaţiile de dependenţă faţă de ţările de pe
primele două paliere sunt diferite. De exemplu, ţările cu potenţial natural mare (ca India, China,
Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar şi tehnologic de ţările dezvoltate. În plus,
caracteristicile relaţiilor de dependenţă sunt influenţate şi de poziţia lor regională, de apartenenţa lor
de anumite grupări sau organizaţii regionale sau internaţionale. Gradul de dependenţă al acestor ţări
de statele de pe primele paliere depinde şi de orientările politico-ideologice ale regimurilor la
putere. De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naţionalistă, preocuparea pentru
menţinerea a cât mai multe atribute ale suveranităţii economice naţionale poate determina relaţii
diminuate cu ţările dezvoltate şi orientarea preponderent către relaţiile cu ţări cu nivel de dezvoltare
asemănător.
Trebuie menţionat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade nu a
fost întotdeauna socotită ca fiind favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a
considerat, uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu
48
caracter global, care se pot transforma în crize cu caracter global dacă nu sunt gestionate
corespunzător. Astfel, în anii '60-'70, când ţările în curs de dezvoltare devenite independente şi-au
raliat poziţiile cu ţările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei
redefinirii unei noi ordini economice internaţionale, aceste ţări reuşind chiar să determine adoptarea
de către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document întitulat „Declaraţia şi
programul de acţiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaţionale", obiectivele
propuse prin acesta nefiind niciodată atinse.
Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate şi de unele cercuri ale
oamenilor de ştiinţă. Astfel, o parte a comunităţii ştiinţifice, grupată în cadrul „Clubului de la
Roma" (creat în 1968), a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor guvernamentale din
lumea întreagă că „managementul internaţional al economiei mondiale" pare inadecvat, dacă se ia
în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei mondiale.
Printre dezechilibrele de amploare identificate de membrii Clubului de la Roma enumerăm:
- concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiţii străine directe şi a activităţilor
productive în ţările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.. Drept urmare, se produce concentrarea
bogăţiei în ţările dezvoltate şi creşterea decalajelor absolute şi relative dintre ţările dezvoltate
şi ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor ţări, care participă
din ce în ce mai puţin la circuitul economic internaţional;
- creşterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de ţări în curs de dezvoltare;
- explozia demografică şi accentuarea sărăciei din unele ţări în curs de dezvoltare, având drept
efecte posibile amplificarea migraţiei populaţiei pe glob pe axa Sud-Nord, fenomen ce poate
genera instabilitatea politică şi socială chiar în ţările dezvoltate;
- accentuarea poluării pe glob (apariţia unor fenomene de macropoluare ca: efectul de seră,
ploile acide ş.a.);
Soluţiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente şi mai echitabile
pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează poziţiile
„idealiştilor", ale celor care consideră că valorile morale şi spirituale prevalează în faţa celor
materiale şi că, pentru existenţa unei ordini economice mondiale eficiente şi echitabile, trebuie
reafirmată importanţa lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări economice echilibrate pe plan naţional
sau mondial. Totuşi, considerăm oportun de remarcat că raporturile de putere nu se stabilesc
pornind de la această ierarhie de valori.
În abordarea „realistă", soluţiile sunt schiţate, de asemenea, pe diferite direcţii, unele abordări
fiind echilibrate, altele fiind utopice. Între soluţiile pragmatice şi ne lipsite de o viziune morală sunt
de menţionat acelea care propun ţărilor dezvoltate să nu ignore problemele ţărilor independente, în
curs de dezvoltare, ci să le ajute la soluţionarea problemelor cu care se confruntă.
49
2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob
Tendinţele actuale ale economiei mondiale denotă faptul că, în ultimele decenii, asistăm la o
serie de transformări fundamentale ale structurilor socio-economice ce caracterizează evoluţia
societăţii umane şi a economiei, în ansamblul ei. Ne aflăm într-o perioadă de mutaţii profunde ce
definesc tranziţia de la societatea industrială la un nou tip de societate, societatea postindustrială în
care schimbarea rapidă reprezintă o constantă, o lume cel puţin la fel de diferită de aceea de până
acum, precum a fost epoca industrială faţă de cea agrară.
Noua societate postindustrială, ca cea mai reuşită delimitare a etapelor de dezvoltare
socială, poate fi caracterizată prin următoarele aspecte:
a) ponderea sporită a sectorului economic terţiar şi forţă de muncă concentrată, în special, în
domeniile serviciilor profesionale şi tehnice, care depăşeşte, cantitativ, forţa de muncă
ocupată în sectorul extractiv (agricultură, minerit, piscicultură, silvicultură, predominant în
societatea preindustrială) şi sectorul industrial (predominant în societatea industrială);
b) interacţiunile dintre oameni devin predominante faţă de interacţiunile dintre oameni şi
natură, sau oameni şi procese de prelucrare a resurselor naturale;
c) cele mai importante instituţii devin universităţile, organizaţiile de cercetare ştiinţifică,
laboratoarele industriale, bibliotecile;
d) dezvoltarea economică este asigurată de sectoarele economice ce aplică realizările
progresului tehnic şi ştiinţific în mod sistemic şi profund;
e) resursa economică principală a oricărei organizaţii devine capitalul uman;
f) politici macroeconomice esenţiale devin politica inovaţională şi cea educaţională;
g) problema structurală principală o reprezintă atingerea echilibrului dintre sectorul public şi
cel privat al economiei.
Premisele economice ale societăţii informaţionale – societate a cunoaşterii, ale societăţii
postindustriale şi ale diviziunii internaţionale a muncii sunt comune şi se caracterizează prin
câteva trăsături principale:
omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei, care conţine, pe lângă progresele atinse, şi
reziduurile de lungă durată ale tuturor modelelor anterioare de dezvoltare care, în comun,
formează un obstacol în calea progresului căutat, aşteptat şi meritat de generaţiile actuale.
Depăşirea lui este de neconceput fără progresul rapid şi profund al cunoaşterii şi al promovării
rezultatelor cunoaşterii în societate, dar, mai ales, în economie;
populaţia a crescut în proporţii care, după unele aprecieri realiste, a depăşit gradul de
sustenaţie a ecosistemului natural. Actualmente, populaţia Terrei constituie circa 6,5 miliarde
de locuitori, ONU estimând numărul lor la 11 miliarde în anul 2050. Deci, doar „cei mai
norocoşi din 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde, vor avea hrană suficientă, apă
50
potabilă şi locuinţe decente”;
În pofida forţelor economice, politice sau ideologice, o gamă întreagă de relaţii sociale
internaţionale devin forţa primordială a dezvoltării umane, una din căile diviziunii mondiale a
muncii, care acţionează asemeni unui ceas în interior şi din exterior.
Generalizând analiza teoriei postindustriale, remarcăm unele principii metodologice de bază,
care reliefează etapele revoluţiei sociale:
În primul rând, societatea postindustrială se diferenţiază de cea preindustrială şi industrială în
următoarele ipostaze: resursa de bază pentru producţie devine informaţia, în timp ce în societăţile
preindustrială şi industrială sursele de bază erau energia şi materia primă.
În al doilea rând, caracterul creativ al activităţii de producţie este cardinal opus celui
mecanicist din industriile de extracţie şi fabricare, iar tehnologiile moderne le domină, în fond, pe
toate celelalte.
În al treilea rând, are loc socializarea producţiei, majoritatea bunurilor dispunând de un
caracter pronunţat social. Dacă societăţile preindustrială şi industrială se caracterizează ca economii
bazate pe muncă şi capital, cea postindustrială este o economie bazată pe creaţia omului. Ca urmare,
celor trei societăţi le poate fi atribuită următoarea formulare generalizatoare: prima reprezintă relaţia
dintre om şi natură; cea de-a doua – conlucrarea cu natura creată de om (a game against fabricated
nature), cea de-a treia – relaţiile dintre oameni.
Modelele postindustrializării în ţările dezvoltate. În funcţie de aplicarea specifică a
principiilor menţionate, în prezent s-au constituit mai multe modele de creştere şi organizare
economică. Doar unele din ele au generat impact economic semnificativ în ţările care le-au aplicat
sau le aplică, acestea fiind:
a) modelul social-democrat, implementat cu predilecţie în Franţa, Austria, Germania şi, cu
unele excepţii, în Suedia, Danemarca şi Olanda. Acest model se evidenţiază prin următoarele
trăsături: stabileşte un sistem de securitate socială şi financiară printr-un regim de impozitare
progresiv şi taxe pe valoare adăugată; alocă credite şi finanţări companiilor prin mecanisme stabilite
de stat (cazul Franţei) sau prin instituţii bancare (cazul Germaniei); pune accent pe programe de
formare profesională în sectorul industrial; tinde spre o dezvoltare echilibrată a ramurilor şi se
conduce de principiul egalităţii relative a veniturilor.
O caracteristică definitorie care individualizează, practic, modelul social-democrat se referă la
politica de protecţie socială, posibilă de realizat numai în condiţiile unei economii organizate şi
prospere. Referindu-ne la caracteristicile intrinseci ale acestui model, putem menţiona că el se
caracterizează prin nivele înalte ale producţiei şi ale cheltuielilor sociale, fiscalitate sporită, sector
public extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii de populaţie. Aceste trăsături
51
sunt suplimentate de un sistem instituţional perfect şi un set de cele mai costisitoare programe
publice din lume.
b) modelul economic liberal, aplicat cu rezultate remarcabile în SUA şi Marea Britanie.
Principalele particularităţi ale acestui model sunt: promovarea unei gestiuni macroeconomice,
caracterizate printr-un înalt grad de neutralitate; stabilirea măsurilor de protecţie a concurenţei;
utilizarea informaţiei disponibile în modul cel mai eficient; prezenţa sectorului privat şi a
universităţilor mandatate în cercetările prioritare la nivel naţional; susţinerea semnificativă şi
diversă a sectorului privat; evitarea unei mari concentrări de putere în sectoarele industrial şi
financiar prin obligativitatea divizării marilor concerne; statul intervine în economie doar prin
intermediul legislaţiei şi a altor acte normative; în cadrul marilor companii predomină
individualismul, adică fiecare angajat tinde să avanseze în mod individual etc.
Succesul modelului economic liberal este promovat şi asigurat, în mare măsură, de rezultatele
politicilor monetare şi fiscale, elaborate de centrele şi structurile financiare. Statul influenţează
subiecţii economici în limitele minimului necesar - pentru menţinerea ordinii sociale şi economice,
restul aspectelor fiind supuse legităţilor economiei de piaţă;
c) modelul neomercantilist. Este aplicat în unele ţări din Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de
Sud, devenind, practic, un model de dezvoltare „catching-up”. Caracteristicile acestui model pot fi
sintetizate prin următoarele constatări: favorizează realizarea acumulărilor economice şi diminuarea
consumului; susţine exporturile în sectoarele cu productivitate superioară celei mondiale; consolidează
firmele în mari grupuri industriale, care au relaţii directe cu băncile de afaceri; alocă investiţii mari în
învăţământ, instruire, cercetare şi dezvoltare, precum şi subvenţii masive în tehnologiile de vârf;
realizează un sistem managerial de mediere între sindicate, companii şi guvern.
Ţările din Estul şi Sud-Estul Asiei, apropiate sub aspect istoric, geografic şi cultural, au fost
martorii unor valuri consecutive de dezvoltare economică. Acest model mai poate fi considerat şi
„strategie a dezvoltării accelerate”. În cadrul lui rolul prioritar în stabilirea ramurilor cu potenţial
sporit de creştere îi aparţine guvernului. Politica fiscală se caracterizează prin multiple înlesniri
fiscale speciale, menite a spori eficacitatea implicării statului în economie.
Toate componentele care vizează aplicarea oricărui model de creştere şi organizare economică
se bazează, în principal, pe funcţionarea reuşită a sistemelor financiare, care, actualmente, se
dezvoltă în câteva direcţii:
a) sistemul axat pe piaţa de capital (de exemplu, în SUA). În baza acestui sistem, fondurile sunt
alocate prin pieţe financiare eficiente, urmărindu-se optimizarea rentabilităţii financiare a
investiţiilor. Caracteristic este faptul că statul, evitând influenţarea directă a deciziilor investiţionale,
intervine numai la nivel de reglementări;
b) sistemul axat pe oferta de credit prin intermediari, monitorizat riguros de către stat (de
52
exemplu, în Franţa). Ceea ce individualizează acest sistem, în raport cu cel anterior, este ponderea
ridicată a creditelor pe termen lung şi prezenţa masivă a instituţiilor financiare de stat, care
orientează deciziile de creditare privată într-o direcţie corespunzătoare politicii economice
promovate de către stat;
c) sistemul axat pe oferta de credit, caracterizat prin existenţa unor bănci private cu mare influenţă în
viaţa economică, care asigură, practic, în întregime, oferta de credite. Este caracteristic Germaniei şi
Japoniei.
Menţionăm că majoritatea ţărilor, inclusiv cele din Europa Centrală şi de Sud-Est, până în
prezent nu s-au înscris în modelele nominalizate, fapt ce a cauzat prezentarea, în continuare, ca
alternativă, a unor eventuale modele de dezvoltare economică şi socială:
d) modelul falsei paradigme. Reprezintă o orientare în abordarea problemei dezvoltării
sociale şi economice. Se apreciază că ţările cu tehnologii depăşite, ţinând cont de recomandările
experţilor din centrele economice şi reprezentanţilor organismelor şi instituţiilor internaţionale, cu
atribuţii în domeniul dezvoltării, au îndeplinit întocmai cerinţele necesare. Practica economică
denotă, că asistenţa pentru dezvoltare este bazată pe concepte sofisticate şi modele economice
complexe, însă toate ele conduc la politici economice inadecvate, incoerente. Pe de altă parte, elita
intelectuală din aceste ţări, formată în ţările dezvoltate, aplică concepte şi modele străine realităţilor
interne. Astfel, sunt neglijate reformele instituţionale şi structurale necesare aplicării noilor
concepţii, a ideilor şi modelelor de dezvoltare economică naţională;
e) teoria dezvoltării duale. Este una din cele mai posibile arii de implementare în ţările
subdezvoltate, însă cu rezultate imprevizibile şi dezavantajoase. Teoriile schimbărilor structurale şi
ale dependenţei internaţionale utilizează, implicit sau explicit, conceptul despre lumea societăţilor
duale, adică o lume a ţărilor bogate şi a celor sărace, iar în cazul ţărilor în curs de dezvoltare – a
oazelor de bogăţie în ariile mari de sărăcie. Dualismul exprimă existenţa şi persistenţa divergenţelor
dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre oamenii înstăriţi şi cei defavorizaţi la diferite niveluri.
Dualismul, în opinia noastră, reprezintă un concept inconsistent şi presupune o dezvoltare
economică minoră;
f) teoriile neoclasice ale pieţei libere. Sunt adecvate dezvoltării economice şi sunt propagate
de forţele politice de dreapta din SUA, Canada, Germania şi Marea Britanie, ce a condus la o largă
răspândire a ideilor şcolii neoclasice. Aceste teorii pun accent pe privatizarea sectorului public şi pe
macroeconomia bazată pe ofertă, cu reafirmarea principiilor pieţei libere. Din aceste motive,
orientarea respectivă mai este denumită şi contrarevoluţie neoclasică. Reprezentanţii acestui curent
de gândire economică ocupă locuri importante în consiliile de administraţie ale Băncii Mondiale şi
Fondului Monetar Internaţional, exercitând o influenţă importantă pe plan mondial. Influenţa a fost
consolidată şi de faptul, că anumite organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a
53
Muncii (OIM) sau Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD),
reprezintă prioritar interesele ţărilor în curs de dezvoltare, ele, în anii ’80 – ’90, începând să-şi
piardă din influenţă. Principalul argument al acestor teorii este că subdezvoltarea rezultă din
alocarea defectuoasă a resurselor, care are drept cauză politicile incorecte de preţuri şi, mai ales,
intervenţia masivă a statului în economie. Drept soluţii pentru depăşirea acestei stări de
subdezvoltare sunt recomandate măsuri de fortificare a pieţei libere, de privatizări masive în
sectorul de stat, de simplificare a reglementărilor impuse de stat, astfel încât să fie stimulată libera
concurenţă etc.;
g) noua teorie a creşterii economice. În paralel cu modelele de bază şi cele alternative,
anii ‘90 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării economice şi sociale, modelele
neoclasice dovedindu-se a fi insuficiente pentru a cuprinde şi variabile extraeconomice. Noua teorie a
creşterii economice îşi propune analiza mai profundă a aspectelor condiţionate de fluxul de cunoştinţe
şi de instruire a forţei de muncă. Acestea din urmă au o puternică tentă de dezvoltare economică în
legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar apoi cu o viziune amplă privind capitalul, şi anume capitalul
uman. Realizarea noii teorii a creşterii economice prevede câteva etape de maturizare, superioară fiind
societatea postindustrială, reprezentată de Uniunea Europeană şi SUA. Foarte utile, în acest context,
sunt propunerile unor autori de a examina dezvoltarea economică a societăţii din două aspecte: al
competitivităţii şi al tipurilor de piaţă. În continuare vom supune unei examinări succinte aceste
probleme teoretice.
M. Porter a demonstrat că, pe parcursul evoluţiei naţiunilor, din perspectiva caracteristicilor
avantajului competitiv şi a modelelor de competiţie, se evidenţiază patru stadii: economia bazată pe
factori; pe investiţii; pe inovaţii; pe bunăstare. Considerăm că această constatare necesită o analiză
mai profundă.
Stadiul economiei bazate pe factori de producţie se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
1. sursele principale ale avantajului competitiv sunt condiţiile de bază ale factorilor de producţie
- costurile reduse de muncă şi accesul facil la resursele naturale;
1) firmele produc bunuri relativ simple, elaborate în ţările mai avansate, iar tehnologiile parvin,
în mare măsură, prin import sau prin investiţii străine directe;
2) firmele aplică metodele concurenţei prin preţ şi întâmpină dificultăţi în accesul direct spre
consumatori; ele au un rol limitat în lanţul valoric şi sunt canalizate pe ansambluri, industrii
prelucrătoare cu consum mare de forţă de muncă şi resurse naturale;
3) economia este foarte sensibilă la manifestările ciclice din economia mondială, la tendinţele de
modificare a preţurilor mărfurilor şi la fluctuaţiile cursurilor de schimb care influenţează, în
mare măsură, nivelul preţurilor relative.
54
Stadiul economiei bazate pe investiţii cuprinde următoarele trăsături:
1) sursă dominantă a avantajului competitiv devine eficienţa în producerea bunurilor
standardizate;
2) produsele devin mai sofisticate, tehnologiile fiind în continuare preponderent importate din
exterior. Ele provin din licenţe, investiţii directe, dar şi prin imitaţie, ce înseamnă că ţările nu se
limitează exclusiv la asimilarea tehnologiilor străine, ci încearcă să le adapteze şi să le
perfecţioneze;
3) economia se concentrează în zona industriilor prelucrătoare;
4) economia este vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi a altor perturbări şi şocuri externe.
Stadiul economiei bazate pe inovaţii poate fi caracterizat prin:
1) abilitatea de a produce prin utilizarea celor mai avansate metode bunuri şi servicii principial
noi, aflate la nivelul de vârf al tehnologiilor;
2) mediul de afaceri naţional este un mediu stimulator pentru toate domeniile;
3) inovaţiile se află la baza perfecţionării activităţii instituţiilor şi a iniţiativelor private;
4) economia se bazează, în mare măsură, pe servicii şi are o rezistenţă relativă faţă de şocurile
externe.
Stadiul economiei bazate pe bunăstare înseamnă:
1) eradicarea sărăciei;
2) socializarea sectorului public şi, în măsura posibilităţilor, a celui privat;
3) extinderea relaţiilor economice internaţionale.
În Raportul de Competitivitate 2012 se subliniază, că economii inovatoare posedă acele ţări
care au, cel puţin, 15 brevete la un milion de persoane. Competiţia dintre principalele economii este
strâns legată de capacitatea lor de a inova şi a câştiga noi pieţe globale pentru produsele avansate
sub aspect tehnologic. Toate celelalte ţări sunt considerate economii bazate pe transfer tehnologic
(acestea pot atinge rate înalte de creştere prin absorbţia tehnologiilor avansate şi a capitalului de la
economiile inovatoare).
Principalii factori, care contribuie la formarea unei economii inovative sunt: investiţiile
masive în educaţie; o bază informaţională şi tehnologică de calitate; cheltuieli semnificative ale
guvernului în domeniul cercetării-dezvoltării; legi eficiente de protecţie a proprietăţii intelectuale.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. Ce reprezintă economia naţională?
2. Definiţi diviziunea mondială a muncii?
3. Care sunt tipurile de specializare internaţională?
4. Daţi caracteristica pieţei mondiale?
55
5. Definiţi circuitul economic mondial şi prezentaţi structura lui?
6. Daţi caracteristica noii ordini economice mondiale?
7. Identificaţi modelele de dezvoltare economică pe glob?
Teste grilă:
1. Ce reprezintă piaţa mondială?
a) buma preţurilor mărfurilor vândute pe întregul glob;
b) Suma importurilor şi exporturilor de mărfuri;
c) Ansamblul tranzacţiilor dintre agenţii economici de pe glob;
d) Suma pieţelor naţionale.
2. În cadrul pieţei mondiale nu sunt cuprinse:
a) Importul şi exportul de mărfuri;
b) Sistemul de taxe vamale;
c) Turismul internaţional şi transporturile internaţionale;
d) Transferurile financiare internaţionale.
3. Ce reprezintă diviziunea mondială a muncii:
a) Expresia sintetica a tendinţelor de specializare internaţională;
b) Adaptarea potenţialului naţional la caracteristicile cererii pe piaţa mondială;
c) Legăturile dintre agenţii economici de pe glob;
d) Expresia raportului dintre producători si consumatori.
4. Gradul deschiderii economiilor naţionale către economia mondială nu depinde de:
a) Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială;
b) Asigurarea unui management de calitate;
c) Existenţa libertăţii economice;
d) Existenţa unei monede naţionale în depreciere;
e) Nici unul dintre factorii anteriori.
5. Diviziunea mondială a muncii este:
a) Un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, reprezentând astfel temelia
materială a fluxurilor economice internaţionale;
b) Categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi
comerţului internaţional;
c) Un proces de specializare a unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri destinate schimbului şi care
ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de producţie.
6. Nu se includ în cadrul segmentelor specializate ale pieţei mondiale:
a) Exportul şi importul de bunuri şi servicii, inclusiv produse şi tehnologii de vârf;
b) Colectarea veniturilor bugetare şi alocarea cheltuielilor bugetare;
c) Investiţiile directe în şi din străinătate;
e) Acordarea şi primirea de credite externe;
d) Schimbul valutar al agenţilor economici din diferite ţări.
7. Piaţa mondială determină:
a) Reducerea concurenţei dintre agenţii economici din diferite ţări;
56
b) Creşterea eficienţei economiei naţionale în cadrul diviziunii internaţionale a muncii;
c) Reducerea capacităţii de absorbţie a unor produse;
d) Reducerea numărului de pieţe furnizoare şi de desfacere;
e) Diminuarea impactului evoluţiilor internaţionale asupra economiei naţionale.
8. Economiile naţionale reprezintă celula de bază a economiei mondiale deoarece:
a) Formează cadrul de mişcare a factorilor de producţie şi al manifestării agenţilor economici;
b) Stimulează dezvoltarea şi creşterea economică;
c) Prin dezvoltarea lor are loc adâncirea diviziunii mondiale a muncii;
d) De dezvoltarea lor depinde dezvoltarea economică;
e) a+b+c+d.
9. Ordinea economică mondială este determinată de:
a) Raportul de forţe economice internaţionale;
b) Războaiele mondiale;
c) Raporturile de schimb pe piaţa valutară;
d) Revoluţia tehnico-ştiinţifică;
e) Nici un răspuns nu este corect;
10. Una din trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice o constituie:
a. Dezvoltarea multilateralismului;
b. Dezvoltarea bilateralismului;
c. Dezvoltarea relaţiilor economice cu ţările membre ale unor organizaţii internaţionale;
d. Extinderea raporturilor economice dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;
e. Dezvoltarea relaţiilor economice între ţările dezvoltate şi fostele colonii.
57
Capitolul 3. Internaţionalizarea şi Globalizarea.
Obiective:
A defini noţiunile ”interdependenţe economice”, ”internaţionalizare” şi ”globalizare”;
A identifica factorii determinanţi ai globalizării;
A cunoaşte avantajele, dezavantajele şi implicaţiile globalizării asupra societăţii
contemporane;
A identifica efectele globalizării economice.
Termeni cheie:
Globalizare, internaţionalizare, transnaţionalizare, revoluţie tehnologică, tehnologii
informaţionale şi de comunicaţii, securitate economică naţională.
3.1 Interdependenţele economice şi procesul internaţionalizării.
Internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea sunt notiuni care exprimă trăsături
importante şi dinamice ale economiei mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deşi au fost
deseori utilizate cu acelaşi sens. Pentru a înţelege mai bine aceste noţiuni vom începe cu delimitarea
conceptului şi specificului interdependenţelor economice dintre state, care reprezinta platforma de
dezvoltare a acestoir trei procese (internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea).
Interdependenţele economice reprezintă totalitatea interacţiunilor reciproce dintre economiile
naţionale, precum şi a fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale. Ele s-au
constituit în timp pe baza unor factori obiectivi şi subiectivi, printre care:
diviziunea internaţională a muncii;
deschiderea economiilor naţionale spre exterior, caracterizată îndeosebi prin ponderea
exportului şi importului in produsul intern brut:
dezvoltarea revoluţionară a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în economie;
nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;
gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;
schimbările intervenite în economia mondială şi în raporturile de putere pe plan
internaţional;
factori politici şi sociali, etc.
Există trei tipuri de interdependenţe şi anume: a) funcţionale (spre exemplu, în cadrul
UNCTAD, interacţiunea problemelor comerciale, financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi
regional); b) între politicile de dezvoltare pe termen scurt şi cele pe termen lung promovate de
state şi grupări de state; c) ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe
piaţa mondială.
Interdependenţele dintre economiile naţionale pot fi simetrice şi asimetrice.58
Interdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală şi 2)
diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal. Se desfăşoară între ţări cu nivel de dezvoltare
economic apropiat.
lnterdependenţa asimetrică presupune: 1) specializare interramuri; 2) diviziune
internaţională a muncii pe plan vertical; 3) cooperare între ţări cu nivele diferite de dezvoltare; 4)
caracter inegal ce ia forma unor relaţii de independenţă a ţărilor Sud faţă de Nord.
Economistul olandez Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în cel de-al
treilea Raport al Clubului de la Roma intitulat „Restructurarea ordinii internaţionale", scoate în
evidenţă patru feluri de interdependenţe legate de: 1) nevoia de alimente - unele ţări au surplusuri, în
timp ce altele au deficite alimentare; 2) nevoia de energie şi minerale, în condiţiile în care cererea şi
oferta au traiectorii geografice diferite; 3) problemele apărării mediului înconjurător; 4) speranţele de a
reduce decalajele mari dintre ţările bogate şi ţările sărace.
Luând în consideraţie amploarea şi natura acestor interdependenţe, „nici o naţiune nu poate
opta să trăiască într-o completă izolare faţă de celelalte...".
Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o treaptă sau un grad avansat de
dezvoltare a interdependenţelor dintre diferite domenii de activitate, ramuri şi ţări ale lumii. Unele
surse denumesc acest proces mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care
absolutizează rolul liberalizării pieţelor şi al dereglementării vieţii economice , procesul este
denumit globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, cu referire
la procesul de globalizare şi implicaţiile acesteia afirma: „Ameninţarea pe care o reprezintă
internaţionalizarea vieţii economice - denumită globalism - poate părea iminentă. Ţările, beneficiind
de condiţii sociale şi de muncă mai bune, sunt silite să concureze cu ţările în care salariile sunt mici,
vulnerabilitatea economică este mai mare iar costurile de producţie sunt mai scăzute".
Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării economice,
Renato Ruggiero, fostul director general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, afirma că economia
lumii a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia fază, toate reprezentând etape
ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice. Primele trei decenii ale perioadei
postbelice considerate prima fază a economiei internaţionale (figura 3.1.), s-au caracterizat printr-o
dezvoltare a schimburilor dintre economiile naţionale, care îşi păstrau însă caracterul naţional,
datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se derula cea mai mare parte a schimburilor;
ponderea schimburilor externe în producţia globală reprezentând doar 7%. În acea perioadă,
schimburile comerciale dintre ţări erau dominate de materiile prime, în timp ce ponderea produselor
manufacturate era în continuă creştere.
În anii '70 ai sec.XX economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare,
considerată a fi etapa, internaţionalizării profunde. O caracteristică importantă a acestei etape este
59
divizarea de către societăţile transnaţionale a procesului de producere şi de localizare a producerii
unor componente ale produsului finită în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a
procesului de transnaţionalizare, care dupa unele surse este definit ca "forma specifica de
manifestare a procesului de adancire a interdependentelor economice intre doua sau mai multe tari
in plan subregional, regional si uneori interregional, dar si continuitatea acestora, convenite si
programate prin intelegeri intre state". Procesul de transnationalizare determina stabilirea unor
raporturi noi intre stat si firme - unitati/agenti economici, intre puterea politica si cea economica.
Transnationalizarea, va merge mult mai departe: miza ei reala o reprezinta sfarsitul nationalului si
inceputul erei post-nationale. Dar, acest proces de transnationalizare nu se produce uniform, fara
contradictii; fenomenele care se petrec in multe tari, chiar tari dezvoltate, arata ca, statul national
joaca, inca, un rol important.
Fenomenul de transnationalizare a vietii economice este strans legat de alte doua aspecte: a)
Existenta si activitatea societatilor transnationale, b) Fluxul de investitii directe. Acestea din urmă
devenind un factor de bază în deplasarea produselor şi serviciilor peste frontierele ţărilor. Ca
rezultat, activele investitorilor străini, începând cu anul 1987 şi până în prezent s-au triplat, iar
vânzările anuale generate de aceste active au depăşit valoarea exportului mondial: în 1992
stocul mondial de investiţii străine directe constituia 2000 miliarde de dolari, determinând vânzări de
5.500 miliarde de dolari. În acelaşi an, s-au exportat bunuri şi servicii la nivel mondial în valoare de
4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, aceste exporturi au ajuns la o valoare de 6.500 miliarde de
dolari. Totodată, au crescut şi schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup transnaţional,
ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial. O caracteristică a acestei faze o
reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în producţia mondială de la 7
% în 1950 la 22 % în 1998.
Figura 3.1. Etapele procesului de InternaţionalizareSursa: Dollar D., Zoido-Lobaton P. Patterns of Globalization. Presented at the 13th Annual Bank
Conference on Development Economics, Maz 1-2, 2001. World Bank, Washington, D.C.
Cea de-a treia fază, care a început în anii '90 a sec.XX, este denumită „economia fără
frontiere". Sintagma respectivă vrea să scoată în evidenţă creşterea operaţiunilor comerciale şi
60
financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită revoluţiei în domeniul informaticii şi
telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea schimburilor „24 ore din 24” şi la scara întregii planete.
Aşadar, ceea ce se numeşte astăzi cel mai adesea globalizare reprezintă, pe de o parte stadiul la
care a ajuns procesul real, îndelungat al dezvoltării internaţionalizării vieţii economice sau al
mondializării schimburilor economice şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale şi state,
proces care cuprinde nu numai schimburile, ci şi celelalte laturi ale vieţii economice.
La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali precum: accelerarea schimbărilor
tehnologice; multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza sporită cu care circula
capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a esenţei procesului de
management, atât în producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor comerciale.
Pe lângă faptul că globalizarea determină creşterea interdependenţelor dintre ţări şi
intensificarea internaţionalizării, aceasta reprezintă şi un proces de redistribuire a puterii economice
şi de accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează,
îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice. În aceste dezbateri
globalizarea este legitimată de ideologia liberală care consideră piaţa drept singurul reglator al vieţii
economice, atât pe plan naţional, cât şi la scara economiei mondiale.
Alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea vertiginoasă a schimburilor internaţionale
şi circulaţia rapidă a inovaţiilor, ştiinţei şi tehnologiilor moderne şi accesul tuturor ţărilor la
resurse financiare pentru dezvoltare, sunt puse în evidenţă, înainte de toate, efectele de ordin social şi
economic ale acestui proces: accentuarea pe plan intern şi internaţional a inegalităţilor economice şi
sociale; accentuarea concurenţei şi a unor forme neloiale ale acesteia; creşterea supremaţiei pieţelor
financiare de capital în raport cu puterea organelor reprezentative, alese democratic din fiecare ţară
şi, nu în ultimul rând, afectarea suveranităţii naţionale -- toate acestea conducând, după opinia unui
analist, la „o lume în care o cincime din populaţia cea mai bogată de pe glob deţine 80 % din
resurse, în timp ce cincimea cea mai săracă doar 0,5 %.
Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel
macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre
macrostabilizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii
tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă de cerinţele fructificării superioare a
potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă a ţărilor în diviziunea mondială a muncii şi în
competiţia mondială.
La nivel microeconomic, direcţia hotărâtoare trebuie să reprezinte ridicarea nivelului de
competitivitate şi management. În acest context, trebuie de pornit de la premisa că pe piaţa
mondială nu pot pătrunde, şi mai ales, nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi capabile să
se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei globale. În ultimii ani, această
61
condiţie devine din ce în ce mai evidentă pentru întreprinderi, ceea ce a determinat ca numărul
fuziunilor să crească considerabil în special în ţările dezvoltate şi între companii mari. Printre
factorii ce au determinat intensificarea fuziunilor se menţionează: teama de restrângere a pieţei
(îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa mondială la unele produse,
supra-acumularea capacităţilor de producţie şi creşterea puternică a ofertei (industria constructoare
de automobile); incertitudinea şi costurile tot mai mari ale schimbărilor tehnologice
(telecomunicaţii, bănci, etc.); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în
domeniul produselor farmaceutice) etc.
3.2. Esenţa şi factorii determinanţi ai globalizării
Termenul „globalizare” a fost utilizat pentru prima dată într-un dicţionar (Webster) în 1961.
De la mijlocul anilor ’80, acest termen câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca
adjectiv altor termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii,
migraţie, conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri.
Martin Albrow defineşte globalizarea drept ”totalitatea proceselor prin care popoarele lumii
sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală”.
Un alt cercetător – Anthony Gidees – afirmă că globalizarea reprezintă „intensificarea
relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate,
încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la
multe mile depărtare şi invers”.
Accentual asupra dimensiunii geografice este pus şi de Emanuel Richter în încercarea sa de a
defini globalizarea: „Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe
această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei
singure lumi”.
Pe lângă aspectul geografic, cercetătorul român Ioan Bari, în definiţia sa cu privire la
globalizare face referinţă şi la procesul de intensificare a interdependenţelor dintre state, precum şi
la problemele globale: „ Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele
naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai
variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale având drept implicaţie faptul că
problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor, o soluţionare mai
curând globală decât naţională”.
Analiza acestor definiţii scoate în evidenţă atât aspecte obiective, cât şi subiective pe
care le implică conceptul de globalizare:
1. Pe de o parte „aspectul geografic” pierde din relevanţa sa datorită noilor tehnologii, noilor
strategii utilizate de actorii economici, precum şi politicilor acestora, atît de ordin naţional, cît şi
62
internaţional;
2. Pe de altă parte, globalizarea se intensifică continuu datorită faptului că oamenii au început
să perceapă tot mai clar oportunităţile deschise de utilizarea noilor tehnologii, precum şi de
aplicarea în practică a noilor strategii şi politici.
Alte aspecte caracteristice procesului de globalizare:
Crearea unui sistem global în care oamenii, mărfurile, capitalul, simbolurile etc. sunt
eliberate de contextul geografic;
Internaţionalizarea producţiei;
Noul mediu competitiv;
Noua diviziune mondială a muncii;
Noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord;
Internaţionalizarea statului şi noile sisteme de guvernare globală;
Societatea civilă globală;
Intensificarea procesului de integrare economică;
Transnaţionalizarea vieţii economice etc.
Totodată, globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a
intercomunităţii, ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea
conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale
devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în
ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic. Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe
plan internaţional implică o serie de termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În acelaşi timp,
temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului de globalizare sunt realităţi simţite de indivizi
care privesc acest proces cu ostilitate, chiar teamă, considerând că el determină creşterea inegală
între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi procesul social.
În opinia lui Schimnuitov : „Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie
globalizarea, avem datoria să recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism modern....”. Acest
fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant, face ca atât efectele
sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la numeroase alte fenomene.
Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente” (best practices) nu se desfăşoară în
mod uniform şi natural. De exemplu, la câţiva ani după crizele economice şi financiare ale
deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai recomande, aşa cum au
făcut în anii ’80 şi ’90, deschiderea contului de capital, indiferent de circumstanţe, făcându-şi
apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care liberalizarea comerţului afectează
ţările lumii. Confuzia privind universalizarea practicilor celor mai eficiente poate fi
accentuată de controversele doctrinare, de altfel aceasta fiind şi disputa în interiorul
63
capitalismului, între variantele de organizare economică şi socială, precum şi de lacunele din
spaţiul economic mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai eficient sau mai favorabil
depinde de condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol important în progresul
economic şi social.
Globalizarea nu este un factor în totalitate negativ. Globalizarea oferă oportunităţi extinse
pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele
ţări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele.
Ţările care au reuşit să devină parte a sistemului unic global se bucură de creşteri economice mult
mai însemnate şi de o reducere mult mai considerabilă a sărăciei. Politicile de orientare spre
integrarea globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe dintre ţările din
Asia de Est, convertind regiunea, care cu 40 de ani în urmă era considerată una dintre cele mai
sărace, în una din zonele cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura creşterii
standardelor, democraţia şi problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi standardele de
muncă) au intrat pe un trend de creştere calitativ tot mai evident.
În acest context, trebuie de precizat faptul că în anii ’70 – ’80, când multe ţări din America
Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a
stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător, au înregistrat creşteri impresionante ale sărăciei şi
valori ridicate ale inflaţiei. În multe cazuri, mai ales în Africa, nivelul de dezvoltare înregistrat la
nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor ţărilor mai sărace. Pe măsură
ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. În momentul de faţă au
loc mari transformări în această direcţie. Încurajarea trendului este cel mai bun curs pentru
promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea sărăciei. Totuşi, crizele înregistrate pe
pieţele emergente din anii ’90 au demonstrat că oportunităţile asociate procesului de globalizare
presupun şi riscuri provenite din volatilitatea pieţei de capital, la care se adaugă riscurile de ordin
social, economic şi de degradare a mediului înconjurător, care sunt determinate de accentuarea
sărăciei.
Analiza definiţiilor existente cu privire la procesul de globalizare, precum şi a aspectelor
caracteristice ale acestui proces ne permite să constatăm faptul că nu există o definiţie a globalizării
într-o formă universal acceptată, şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea
include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale
unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Acestea, dar şi nu numai au influenţat formularea unei definiţii generalizatoare care să stea la
baza analizei ulterioare a manualului respectiv. Astfel, definim globalizarea ca fiind: „procesul
dinamic al intensificării interdependenţelor dintre statele naţionale, ca rezultat al dezvoltării
relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică, socioculturală etc. şi conturării unor
64
probleme ce necesită o soluţionare globală”.
Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede
nevoită să se interfereze în ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu numai o
şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobândite. Termenul de
globalizare a dobândit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte
benefice - o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială dar, în acelaşi timp,
majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel, orice s-ar întâmpla,
procesul în sine nu poate fi stopat. Dincolo de argumentul favorabil al globalizării prin care
avantajele ar depăşi costurile induse, remarcăm aici un anume determinism tehnologic, prin care
integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilor transnaţionali sunt puse, în principal, pe seama
progresului tehnologic. Tehnologiile moderne, evoluţia ideologiilor politice şi transformările
economice au declanşat acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în
stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor internaţionale de ordin economic,
politic şi sociocultural. Conştientizând acest lucru, toate reţelele, relaţiile şi dependenţele
interumane şi statale au devenit virtual mondiale.
Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a
economiei mondiale sunt:
Liberalizarea comerţului internaţional cu mărfuri, care a permis realizarea schimburilor
internaţionale cu tot mai puţine obstacole, la această evoluţie favorabilă contribuind, în mod
hotărâtor, sistemul GATT/OMC.
Liberalizarea comerţului cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor
şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în
MareaBritanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Tendinţa continuă şi în prezent,
incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est.
Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate aobstacolelor impuse
circulaţiei devizelor şi a capitalului, reprezintă unpas favorabil în vederea formării unor pieţe
financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în
special încazul companiilor transnaţionale şi înregistrează, totodată, o reducere acosturilor în
condiţii normale.
Liberalizarea investiţiilor străine directe. Începând cu anii ’70, interesul comun
al umanităţii de prezervare (apărare)a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariţia unor
concepte, cu vocaţieglobală: bunurile comune ale umanităţii, dezvoltarea durabilă şi
securitateaecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizarea
economiei mondiale.
Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din
65
diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cads ub incidenţa suveranităţii
statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul din acestebunuri comune nu au fost polizate,
deoarece este relativ faptul că oameniiposedă capacităţi tehnice de exploatare şi deteriorare.
Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale.
Progresul tehnic, care a permis creşterea gamei de produse, diminuarea costurilor de
transport, creşterea vitezei, a siguranţei, transmiterea cu rapiditate a informaţiilor etc.
Dezvoltarea reţelei Internet reprezintă, din acest punct de vedere, un factor decisiv în
procesul globalizării, dar si cel mai mare eveniment tehnologic şi social, în acelaşi timp.
Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social, prin participarea
utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structura lui actuală. Odată instaurat în fibrele
societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate, cel mai important
dintre acestea fiind procesul de globalizare.
Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea mijloacelor de
transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii conduc
necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale. Acestea determină că
un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări. Evenimentele,
subiectele şi problemele nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni; dacă
sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi probleme globale.
Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, aşa cum
distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală sau cum deteriorarea
mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de
Războiul din Golf (1991), sau Războiul din Afganistan (2001-2002), au constituit un alt indiciu plin
de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor pentru
procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi
mobilităţii sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.
Globalizarea constă în transnaţionalizarea până la supranaţionalizare în special în domeniile
comerţului, tehnologiilor de vârf, fluxurilor de capital, dar şi a producţiei şi al consumului. Deci,
transnaţionalizarea, alături de procesele expuse mai sus, reprezintă un proces caracteristic al
globalizării, dar şi un vector determinant al acestui proces.
3.3. Efectele globalizării economice
Analizând efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele:
1. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produce bogăţie. Aceasta
depinde tot mai mult de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active
(informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le combina cu
cele naturale. Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este puternic
66
influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor, naturale.
Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de condiţiile
concurenţei perfecte. În consecinţă, globalizarea influenţează specializarea internaţională a ţărilor
şi generează o nouă diviziune mondială a muncii;
2. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale
ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să –şi
maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de implantare),
guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor
naţionale ale statului respectiv;
3. Driminuarea rolului guvernului naţional ca urmare a extinderii acţiunii capitalului
investiţional internaţional, a societăţilor transnaţionale, precum şi datorită accentuării competiţiei
pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este influenţată de politicile lor
economice; simultan însă, globalizarea obligă la o coordonare internaţională tot mai strânsă a
unor politici economice. (De pildă, pentru a evita o recesiune mondială, după atentatele din 11
septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi Japonia şi-au coordonat politica ratei
dobânzii). Politica macroeconomică trebuie să fie concepută ca un joc strategic cu subiecţi
internaţionali, ai căror acţiuni trebuie anticipate.
Chiar şi economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică intervenţia
guvernului, pe plan intern, în următoarele direcţii:
ridicarea nivelului de educaţie a forţei de muncă;
finanţarea parţială a activităţii de cercetare-dezvoltare;
asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;
dezvoltarea infrastructurii;
protejarea concurenţei.
4. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi
neinformate. În concluzie, statul trebuie să joace un rol important în fructificarea
oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative;
5. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile,
coerenţa şi inerţia sistemelor de producţiei naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în
continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii,
modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile de
organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunt totuşi
posibile pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt aplicate;
6. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale , definită în perioadele anterioare
ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul naţional, este profund
67
modificată de globalizare. Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind
suveranitatea economică naţională se concentrează în această etapa a globalizării asupra
securităţii economice naţionale. În concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii
naţionale, în contextul globalizării survin două modificări esenţiale. Aceste modificări de
abordare au fost clar definite de către administraţia americană în anii '90:
principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta
economică.
securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la
persoanele individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.
În acest context, rolul statul în gestionarea suveranităţii economice se materializează
având ca limite creşterea competitivităţii naţionale – creşterea bogăţiei naţionale pe seama
participării la relaţiile economice internaţionale şi asigurarea securităţii economiei naţionale.
Realizarea simultană a acestor obiective implica o serie de acţiuni ale statului:
statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale;
statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în
care aceasta tinde să fie întreruptă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale şi
a afacerilor lor. În acest context, statul trebuie să apere coeziunea pieţei interne ,
necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic naţional;
statul trebuie să menţină coeziunea socială, deoarece globalizarea tinde să distrugă
coeziunea anumitor structuri colective şi să adâncească polarizarea socială.
Impactul globalizării se resimte şi în modificarea structurilor economiei mondiale. Printre
principalele efecte distingem:
A. În structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atât
concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi sporirea
concurenţei pe pieţele mondiale.
B. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor de
coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi concurenţiale
dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării asupra Ordinii
Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă. Astfel, rolul G8 în configurarea ordinii
mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA a devenit o putere hegemon a lumii. Această
situaţie ridică însă numeroase întrebări. Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu
ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată în raport cu cele mai importante evoluţii ale procesului
de globalizare? (şi pentru China se poate formula o problemă asemănătoare).
C. Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere, deoarece pe anumite pieţe de
mărfuri sau servicii, STN sunt cele care determină în mod hotărâtor echilibrul sau dezechilibrul
68
pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot mai mic de mari STN devin pieţe
cu structuri de oligopol: STN-urile au posibilitatea de a impune preţul mondial. Drept
consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin doar „price taker'",
neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe pieţele respective.
În acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional (băncile
transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională, acţiunea lor
influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de schimb. Totodată,
crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor grupuri puternice de presiune
asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate.
D. De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este
în creştere:
Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc” din economia mondială
la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind considerate drept cele mai
importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea
ţărilor lumii.
Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de putere”, care ar
acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor tehnocratice.
Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelându-le cu interesele altor elite
ca, de exemplu, cele ale lumii de afaceri financiare private. În plus, ele formează alianţe cu
elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe care
tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor mondiale ( de
pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine nucleare în Filipine,
într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de conducere ale acestei ţări).
Important este de remarcat unele beneficii (avantaje), sfidări (dezavantaje) şi perspective ale
globalizării. Sintetic exprimate, cele mai importante beneficii ale globalizării sunt:
1. Liberalizarea şi creşterea transparenţei economie mondiale, care a dus la limitarea
politicilor protecţioniste şi a impulsionat comerţul mondial cu mărfuri şi servicii,
fluxurile internaţionale de capital şi a forţei de muncă. Ca rezultat, a crescut semnificativ
volumul investiţiilor directe la nivel mondial, rolul corporaţiilor transnaţionale.
2. Posibilitatea atragerii de investiţii străine directe;
3. Acces lărgit şi liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări;
4. Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii
internaţionale a muncii ceea ce determină creşterea productivităţii nu numai la nivel
naţional, dar şi la cel mondial.
5. Diversificarea considerabilă a domeniilor de activitate a întreprinderilor, fapt ce a devenit
69
posibil atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi a posibilităţilor mai largi de
gestionare în baza noilor mijloace de comunicare.
6. Accesul facil la finanţare externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite
de pieţele interne de credit sau de capital (având în vedere argumentarea lor în celelalte
capitole ale cărţii, nu vom mai insista asupra lor).
7. Impulsionarea dezvoltării progresului tehnologic, raţionalizarea producerii la nivel
global, difuzarea tehnologiilor moderne şi, de asemenea, presiunea din partea
concurenţilor în favoarea implementării continue a inovaţiilor.
8. Acces mai facil la tehnică şi tehnologiile moderne, la metodele moderne de
management, marketing ş.a.;
9. Creşterea volumului şi mărirea vitezei de transmitere a informaţiei, crearea reţelei
mondiale - Internet. Scăderea bruscă a cheltuielilor de transport şi de comunicaţie,
diminuarea considerabilă a cheltuielilor de prelucrare, păstrare şi utilizare a informaţiei.
În rezultat a fost pusă baza unei infrastructuri informaţionale internaţionale;
10. Micşorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producţie şi
optimizării utilizării factorilor de producţie ceea ce determină creştere economică stabilă.
11. Instituirea unui şir de organizaţii economice internaţionale - FMI, Banca Mondială, OMC
etc., care sprijină statele în curs de dezvoltare în promovarea reformelor.
Dintre dezavantajele globalizării pot fi distinse:
1. Creşterea bruscă a polarizării Nord – Sud, Centru - Periferie;
2. Deformarea mecanismelor financiare de piaţă;
3. Expansiunea haotică a capitalului global, mai ales a capitalului speculativ.
4. Instabilitatea regională sau globală, cauzată de interdependenţele economiilor naţionale la
nivel mondial.
Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că două dintre procesele ce
caracterizează procesul de globalizare: liberalizarea şi integrarea economică, pot deveni
contradictorii în evoluţia lor ( la limită).
Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor obstacolelor
naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen graniţele statale ar avea doar
o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai avea nici un fel de control asupra
activităţilor economice derulate pe teritoriul lor. Evoluţia la limita extremă a liberalizării economiei
ar putea conduce la anarhie economică şi politică.
Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca
urmare a unui posibil exces de integrare economică la nivel mondial. În opinia autorilor, crearea
unui guvern mondial este o soluţie inacceptabilă, necăutând la faptul că au părut simple exerciţii
70
retorice şi voci care au propus crearea acestui drept soluţie crizelor globale prefigurate încă din
anii '70.
Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea
menţine o ordine mondială tolerabilă. Alternativa evoluţiei către extreme a globalizării o
constituie cooperarea internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor
economice internaţionale sub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice
internaţionale prin cooperarea între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei împărţiri
mai echitabile a beneficiilor şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de orice tip nu
sunt tolerate la nesfârşit de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire echitabilă, atât a
beneficiilor, cît şi a costurilor între membrii comunităţii internaţionale.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. Procesul de globalizare economică este un proces reversibil sau ireversibil?
2. Care este rolul STN în procesul globalizării?
3. Identificaţi şi explicaţi factorii determinanţi ai procesului de globalizare.
4. Care sunt cele mai importante beneficii aduse de globalizare?
5. Numiţi cele mai importante dezavantaje aduse de către procesul de globalizare pentru economiile
naţionale.
6. Explicaţi rolul statului în condiţiile globalizării.
Teste grilă: 1. Internaţionalizarea economiei :
a) Nu inlatura guvernele si autoritatile tarilor antrenate in acest proces, ci creeaza conditii pentru o interventie
politica externa;
b) Recunoaste pertinenta si specificitatea tarilor (natiunilor) ca fiind cadrul de analiza a starii economiei si centre
de decizie;
c) Este un process care are loc uniform astfel incat toate tarile se dezvolta ajungand egale in ceea ce priveste
parametrii economici fundamentali;
d) Este un process deja realizat , iar acum se pune problema depasirii lui;
e) Apropie economiile tarilor unele de altele pentru ca , ulterior, sa poata fi mai bine identificate.
2.Globalizarea economiei şi a producţiei are la bază următoarele fenomene:
a) Disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital;
b) Progresul informaticii, al comunicaţiilor şi transporturilor care fac posibile cele mai sofisticate combinaţii de
activităţi productive şi de servicii;
c) Reducerea barierelor naturale şi artificiale în calea fluxurilor internaţionale de mărfuri şi servicii;
d) b+c;
a+b+c.
3. Globalizarea a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă :
a) Mai ales după anii 80 odată cu globalizarea pieţelor financiare;
b) Mai ales după apariţia UEE;
71
c) Odată cu extinderea STN-urilor;
d) Odată cu apariţia OMC;
e) Odată cu destrămarea sistemului economic de stat.
4. Printre formele principalele ale globalizării putem enumera:
a) Internaţionalizarea producţiei; b.internaţionalizarea schimburilor comerciale;
b) Internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale;
c) Revoluţia informaţională;
d) a+b+c+d.
5. Care dintre afirmaţiile următoare cu privire la globalizare nu este adevărată:
a) Este o nouă ordine a lumii, ca sistem multidimensional;
b) Este expresia unui sistem în care funcţia-obiectiv vizează întregul şi nu este gândită în termeni de
adversitate;
c) Se pregăteşte structura astfel încât falimentul sa fie al părţilor care nu se înoiesc;
d) Este expresia unui sistem în cel mai înalt grad de integrare şi deschis permanent integrării.
6. Nu poate fi considerat un principiu al globalizării:
a) Sectorul privat este sectorul principal al creşterii economiei;
b) Debirocratizarea statului;
c) Liberalizarea comerţului exterior;
d) Creşterea restricţiilor pentru investiţiile externe;
e) Liberalizarea pieţelor de capital.
7.Nu poate fi considerat un efect negativ al globalizării :
a) Fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale;
b) Creşterea inegalităţilor pe plan intern şi între ţări;
c) Multiplicarea crizeloreconomice şi financiare;
d) Creşterea cooperării la nivel internaţional;
e) Creşterea decalajelor între ţări.
8.Globalizarea este un proces :
a) De internaţionalizare prin dezvoltarea relaţiilor economice între ţări mai mult decît în interiorul ţărilor;
b) Prin care economia în general devine expresia unui sistem de relaţii ce au loc la scară mondială ;
c) De desfiinţare a graniţelor naţionale pentru ca forţa de muncă să poată circula liber;
d) Prin care se constituie autorităţi internaţionale(globale) în locul celor naţionale;
e) Prin care se constituie pieţe mondiale pe produse.
9. În contextul globalizării:
a) Statul a trecut de la poziţia statului strategic la cel al statului dezvoltării , la statul competiţional;
b) Competiţia a forţat statul sa funcţioneze pe principiile economice de piaţă;
c) Rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile
internaţionale ,pe susţinerea cercetării , pe creşterea gradului de calificare a forţei de muncă;
d) Statul va disparea din viata economica a natiunilor;
e) .a+b+c.
Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale
72
Obiective:
A defini noţiunea de societate transnaţională (STN)
A identifica caracteristicele unei societăţi transnaţionale
A cunoaşte procesul de achiziţii şi fuziuni transnaţionale
A determina efectele STN asupra economiei globale
A identifica impactul STN asupra economiilor naţionale
Termeni cheie:
societăţi internaţionale, societăţi multinaţionale, societăţi transnaţionale, piaţa societăţilor
transnaţionale, preţuri de transfer, fuziunea, absorbţia, integrarea pe orizontală şi pe verticală,
conglomerarea internaţională, firma globală, delocalizarea – relocalizarea, structuri
transnaţionale.
4.1. Esenţă, caracteristici şi evoluţie ale societăţilor transnaţionale
Unul dintre fenomenele ce a contribuit la extinderea procesului de globalizare este
transnaţionalizarea vieţii economice, cărea îi revine un rol hotărâtor. Acest fenomen este strâns legat
de apariţia societăţilor transnaţionale (STN). Prin caracteristicile sale esenţiale (natura economică,
structura de organizare, managementul, investiţiile străine directe), o STN are drept cuvânt de
ordine – expansiunea. Ea tinde să se dezvolte atât în lărgime, cât şi în adâncime. STN au
demonstrate că au capacitatea să transgreseze atât frontierile naţionale, cât şi cele ale organizaţiilor
integraţioniste interstatale.
STN constituie astăzi cea mai importantă forţă de determinare şi de promovare a
interdependenţilor mondiale. Ele se manifestă simultan în toate spaţiile economice cunoscute –
micro – macro – mondo, ştergând de fapt, graniţele dintre ele. Fiecare STN are drept scop final să
devină o firmă globală care să manufactureze produse globale. Microsoft, Coca –Cola, Bayer, Sony,
Toyota, ca şi multe altele, sunt deja firme globale.
Cu privire la definirea STN sunt diferite opinii. O serie de autori arată că o STN este o
întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe ţări, indiferrent de talia
acestora.
Unii teoreticeni exclude criteriul producţiei, considerănd că orce mare societate având filiale
în mai multe ţări este o societate transnaţională.
Economistul S.Dumitrescu defineşte STN ca o firmă care şi-a extins activitatea economico-
financiară dincolo de graniţele ţării de orige. Ea alcătueşte un vast ansamblu la scară international,
format dintr-o societate principal – firma mama şi un număr de filiale, adică de firme dependente de
societatea principal, implementate în diferite ţări.
73
În rapoartele UNCTAD-ului societatea transnaţională este definită ca o entitate economică formată
dintr-o companie-mamă şi din filialele ei în străinătate.
O semnificaţie similară are şi definiţia potrivit căreia societatea transnaţională este o
întreprindere mare care are sediul de origine într-o ţară, dar posedă filiale în proprietate totală sau
parţială în alte ţări.
O altă definiţie prezintă societatea transnaţională drept “o întreprindere de talie mare, care,
pornind de la o bază naţională, şi-a implantat mai multe filiale în ţări diferite, adoptând o
organizare şi o strategie la scară mondială.”
Această definiţie subliniază, în primul rând, faptul că firmele de talie mondială, au început prin a se
constitui ca mari societăţi pe plan naţional, ceea ce a condus la un intens proces de centralizare şi
concentrare a capitalului. În al doilea rând, ele şi-au diversificat producţia înainte de a începe să se
internaţionalizeze, iar în cel de-al treilea rând originea naţională, forţa şi slăbiciunile economiei de
unde provin se vor reflecta şi în competitivitatea şi strategiile ce urmează să le adopte.
Alţi autori consideră că corporaţia transnaţională este acea entitate economică formată dintr-
o firmă - mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, care este caracterizată de internaţionalizarea
producţiei, care se bazează pe un «bazin» internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi
care promovează la scară globală un anumit set de valori proprii. Din cele expuse o definiţie
generală ar fi aceea, că STN reprezintă întreprinderi mari, ce-şi desfăşoară activitatea economico –
financiară prin intermediul fililalelor sale amplasate în diferite ţări.
Este cert că, în prezent, corporaţiile transnaţionale constituie principalii actori ai procesului de
globalizare a vieţii economice.
Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare
a diverselor interese economice. Adevărata dimensiune a complexităţii universului economic în care
trăim astăzi o putem mai bine percepe în măsura în care înţelegem că societatea transnaţională este
un adevărat agent al globalizării. De menţionat că o STN se deosebeşte de o întreprindere naţională
prin modalitatea de obţinere a profitului. În cazul STN o parte a profitului este rezultatul folosirii
capitalului propriu în alte ţări, a folosirii forţei de muncă, resurselor naturale, capacităţilor de
producţie ale acestor ţări. STN au posibilitatea de a manevra cu producţia în direcţia dorită : acolo,
unde-s chieltuielele mai mici, mai ieftini-s factorii de producţie, impozitele sunt mai mici, astfel
obţinând profituri mari.
O STN are posibilitatea ocolirii barierilor vamale, acolo unde ele există. În condiţiile unor
politici comerciale protecţioniste este tot mai dificil să se păstreze o piaşă numai pec alea
exporturilor. Devine, de aceea, din ce în ce mai necesar să se producă direct în străinătate.
Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii – mamă.
Filialele implantante în exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le
74
procură, în mare parte, din ţara de origine.
O societate transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele
naţionale ale dobânzii. Utilizând reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe, firma transnaţională
va împrumuta acolo unde condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute unei
filialwe care altfel ar fi fost supusă – ca şi întreprinderile concurente – efectelor politicii ” banilor
scumpi”.
Acţionând concomitent în mai multe ţări, societatea transnaţională profită din plin de pe
urma fluctuaţiilor monetare. DE obicei, se cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o
revalorizare, pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas
constante. Rezultă astfel căştiguri apreciabile.
Pe piaţa mondială nu oricare întreprindere poate să intre în categoria STN. Pentru aceasta
aceste întreprinderi trebuie să aibă dimensiuni considerabile : un potenţial mare economic, un grad
înalt de activitate pe arena internaţională, o cifră mare de afaceri, un volum mare de investiţii
directe externe, o pondere înaltă în exporturile mondiale.
Centru ONU privind STN, constituit în 1975, a evidenţiat următorii indici ai unei STN:
1. volumul cifrei de afaceri să fie mai mare de 2 mlrd. $ ;
2. prezenţa filialelor nu mai puţine de 6 ţări ;
3. ponderea activelor peste hotare să constituie 25% - 30% din volumul total al
activelor companiei ;
4. 20%- 30% din volumul cifrei de afaceri să revină vânzărilor efectuate peste hotarele
ţării de origine.
În prezent pe piaţa mondială activează STN care posedă zeci şi sute de întreprinderi situate
în alte ţări. De ex., Exon are filiale în peste 100 de ţări, iar Coca- Cola în aproape 200 de ţări. Cifra
de afaceri a unor STN este egal sau depăşeşte PIB- ul unor aşa ţări ca Austria, Finlanda, Danemarca,
Norvegia, Polonia, etc.
Tabelul 4.1
Cele mai mari STN după cifra de afaceri
Companie Transnaţională Cifra de afaceri / anul 2011(mlrd.$)
Wal-Mart Stores 422
Royal Dutch Shell 378
Exxon Mobil 355
British Petroleum 309
Sinopec Group 273
Toyota 222
75
Volkswagen 168
General Electric 152
General Motors 136
Samsung Electronics 134
Siemens 103
Sursa: UNCTAD, http://www.unctad-docs.org/files/UNCTAD-WIR2012-Full-en.pdf Apărute la început în industrie, STN s-au extins şi în alte sectoare,cum ar fi tehnologiile,
băncile, turismul, asigurările,comerţul,etc. 60% din STN activează în sectorul secundar, 37% - în
sectorul tarifar şi 3% în sectorul primar.
Performanţele obţinute de STN se datorează evoluţiei dinamice din momentul apariţiei lor
până în prezent.
Sunt distinse câteva generaţii ale STN :
prima generaţie a STN a activat în cadrul imperilor coloniale – sfârşitul sec. XIX- lea şi
începutul sec. XX-lea (sectorul primar şi secundar) ;
a doua generaţie a STN a activat între perioada interbelică şi mijlocul sec. XX-lea.
Activitatea acestor STN era orientată preponderat spre producerea armamentului şi
echipamentului militar ;
a treia generaţie a STN a apărut la începutul anilor 1960 – dezvoltarea revoluţiei tehnico –
ştiinţifice şi creşterea cererii de consum. Scopul STN era obţinerea pieţelor de desfacere,
surselor de materii prime, alocarea capitalului în diferite ţări. Formarea STN avea loc în
condişiile acutizării concurenţei în economia mondială şi a începutului integării din Europa
de Vest ;
a patra generaţie a STN apare începând cu anii 1980 – STN globale. Scopul acestor STN
este de ocupa poziţiile – chee în toate sectoarele economiei mondiale.
Pentru a realiza care este forţa acestor societăţi în economia mondială actuală este de
ajuns să apelăm la estimările recente privind activitatea acestora. Conform raportului
UNCTAD, ”World Investment Report”,în anul 2005, se apreciază că existau 70.000 de STN,
cu cel puţin 690.000 de filiale la nivel global, din care aproape jumătate erau localizate în
ţări în dezvoltare, atunci cînd în 2010 deja numărul companiilor au atins cifra de 88.000.
Aceste companii realizează o 1/3 dinexporturile mondiale, o1/10 din PIB-ul mondial, deţin o
pondere de peste 90% din investiţiile străine directe, 95% de brevete şi licenţe.
Un interes aparte în stabilirea locului şi rolului acestor firme în procesul globalizării îl
reprezintă urmărirea topului primelor corporaţiii transnaţionale ierrhizate în funcţie de volumul total
al activelor deţinute în străinătate. Analiza principalelor 100 de STN fără cele financiare deţin 11%
76
din activele totale, 14% din vânzările totale, 14% din angajaţi mondiali. (vezi tabelul 2.1 UNCTAD
2010). Principalele companii sunt ale SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia şi tigrilor asiatici.
Tabelul 4.2
Anii Active in strainatate
(US$)
Vanzarile (US$)
Angajaţi in strainatate(Employees)
1996 1.8 trillions 2.1 trillions 5.9 million
1997 1.8 trillions 2.1 trillions 6 million
1999 2.1 trillions 2.1 trillions 6 million
2000 2.5 trillions 2.4 trillions 7.1 million
2008 6.2 trillions 5.1 trillions 8.9 million
Source: World Investment Reports (UNCTAD 1999; UNCTAD 2002; UNCTAD 2010)
Primele 10 companii şi-au menţinut aproape aceeaşi ordine ca şi în 2002, General Electric
şi Vodafone fiind în fruntea listei, fiecare având active străine de aproximativ 250 miliarde dolari.
Potrivit top-ului din 2010 in fruntea listei situindu-se General Electric (US), Royal Dutch/Shell
Group (UK), Vodafone (UK), BP PLC (UK), Toyota Motor Corporation (JP), and ExxonMobil (US
Analizînd distribuţia pe regiuni, apoi cel mai mare număr de companii sunt ale SUA, urmat de
Uniunea Europeana. Dupa numarul de filiale mai multe sunt plasate în economiile în dezvoltare.
După volmul de ISD, ţările dezvoltate sunt lidere absolute în intrări şi ieşiri în anul 2010.
Una dintre particularităţile dezvoltării STN în ultimii ani constă în apariţia, apoi şi creşterea,
numărului societăţilor provenite din ţările în dezvoltare. Astfel, în lista primelor 100 de STN
nonfinanciare din lume, numărul societăţilor din această categorie de ţări a crescut de la cinci
(2004) până la nouă în (2010). Este vorba, în cazul dat, de asemenea corporaţii cum ar fi ”Samsung”
şi ”LG Corporation” din Corea de Sud, trei întreprinderi din Hong Kong şi cîte una din Malaysia,
Mexic, Singapore şi Venezuela. Totuşi în fruntea listei celor mai puternice STN din lume se află
corporaţii cunoscute din SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia.
Deci la începutul secolului XXI-lea, corporaţiile transnaţionale reprezintau una din marile
forţe ce acţionează în domeniul economic, financiar, ştiinţific şi tehnologic, având un cuvânt greu
şi în politica mondială. Companiile de acest tip au ajuns să aibă o asemenea extindere, încât, şi-au
pierdut într-un anumit sens, caracterul naţional.
Pentru aceste firme concurenţa nu se mai duce în plan naţional, ci în plan internaţional, cu
companii străine de acelaşi profil, pentru ocuparea unor segmente cât mai mari din piaţa globală.
Corporaţiile transnaţionale au devenit un factor critic pentru fiecare dintre caracteristicile noii
economii globale : rolul sporit al investiţiilor din sectorul privat, în plan naţional şi extra-naţional;
dezvoltarea şi transmiterea de noi informaţii şi tehnologii de producţie, deseori prin reţele
controlate de corporaţiile transnaţionale; participarea la activitatea industriilor globalizate;
întărirea legăturilor economice regionale centrate în jurul unui pol al Triadei. 77
Luate împreună, toate aceste evoluţii fac din corporaţiile transnaţionale organizaţii-cheie
ale activităţilor economice şi pieţelor, precum şi agenţi creatori de valoare, care alocă la scară
globală o mare parte din resursele necesare susţinerii procesului de creştere economică, în special
în cazurile în care acest proces are loc într-un mediu concurenţial internaţional. In acest sens, o
expresie dintre cele mai sintetice ale fenomenului de globalizare o constituie, în prezent,
amploarea pe care a dobîndit-o organizarea producţiei pe baze regionale sau mondiale şi integrarea
pe criterii noi, de tip funcţional, a activităţilor în cadrul acesteia. Fluxurile de resurse – financiare şi
nefinanciare - care fac posibilă producţia internaţională sunt investiţiile străine directe, iar agenţii
economici generatori ai cvasitotalităţii acestor fluxuri, şi totodată organizatori ai proceselor de
producţie în străinătate, sunt corporaţiile transnaţionale. Evoluţiile tehnologice deosebit de rapide
declanşate la începutul anilor 1980 şi, în principal, revoluţionarea telecomunicaţiilor, dezvoltarea
serviciilor în general, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial şi multiplicarea
centrelor de putere economică sunt factori care au sporit înclinaţia firmelor spre relocalizarea unor
procese productive - de bunuri materiale şi într-o măsură tot mai mare de servicii.
4.2 .Achiziţii şi fuziuni transnaţionale Achiziţiile şi fuziunile între transnaţionale care îşi au sediul în ţări diferite implică transferul
proprietăţii asupra unor active din ţara gazdă a firmei achiziţionate în ţara firmei achizitoare (ţara
de origine). În cazul fuziunilor, naţionalitatea noii firme poate fi dublă (cum este cazul firmei
Royal-Dutch – Shell: naţionalitate olandeză şi engleză) sau poate prelua una din naţionalităţile celor
două societăţi (naţionalitate engleză în cazul firmei BP-Amoco).
Achiziţiile sunt cele care domină piaţa mondială a tranzacţiilor cu companii, fuziunile
reprezentând mai puţin de 3% din numărul total al tranzacţiilor de fuziune – achiziţie. Chiar şi
atunci când fuziunile par a se realiza între două societăţi relativ egale, majoritatea reprezintă
achiziţii, căci o firmă dictează operaţiunea de unire.
Numărul fuziunilor “reale” este atât de mic, încât, practic “fuziunile şi achiziţiile” vizează în
fapt “achiziţiile”.
Achiziţia constă în preluarea unei firme de către o alta cu scopul de a lărgi patrimoniul acestei
entităţi economice. Achiziţiile internaţionale pot îmbrăca mai multe forme:
• achiziţii minoritare, când controlul societăţii străine variază între 10% şi 49%;
• achiziţii majoritare, când controlul companiei străine variază între 50% şi 99%;
• achiziţii complete, când controlul firmei străine este de 100%.
Achiziţiile ce presupun mai puţin de 10% din activele societăţii străine, constituie investiţii de
portofoliu, ceea ce nu permit controlul asupra acestei societăţi.
Fuziunea reprezintă combinarea a două sau mai multe firme cu scopul de a crea o nouă
78
entitate economică prin unificarea patrimoniilor. Fuziunea îmbracă două forme: unificarea sau
contopirea şi absorbţia. În cazul contopirii, cele două firme se unesc într-o companie nouă, firmele
originale încetându-şi existenţa juridică. Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o
firmă cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă.
Conform UNCTAD-ului există mai multe tipuri de achiziţii şi fuziuni, ce pot fi clasificate
astfel:
• achiziţii şi fuziuni orizontale, atunci când se combină companii din acelaşi domeniu de activitate.
Industriile vizate de acest tip de achiziţii şi fuziuni sunt: industria farmaceutică, industria
constructoare de maşini, prelucrarea petrolului şi recent, serviciile industriale.
• achiziţiile şi fuziunile verticale , au loc atunci când sunt preluate sau se combină firme situate în
aval sau în amonte una faţă de cealaltă. Acest tip de achiziţii şi fuziuni sunt caracteristice, îndeosebi
societăţilor ce activează în domeniul produselor primare.
• achiziţii şi fuziuni conglomerate, acestea se desfăşoară între companii cu activitate şi structură
total diferite. Scopul lor principal constă în diversificarea internaţională a riscului şi creşterea
beneficiilor din “economiile de scopuri”.
Avântul achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale în ultimele decenii poate fi considerat ca o
reacţie pe plan strategic şi economic a societăţilor transnaţionale la un mediu internaţional de
afaceri în continuă schimbare. Creşterea spectaculoasă a numărului acestora în a doua jumătate a
anilor 1990 a fost efectul tendinţelor de globalizare şi regionalizare.
După expansiunea fără precedent a volumului achiziţiilor şi fuziunilor în anul 2000, care au
condus la apariţia unor corporaţii gigant, fluxurile globale au scăzut puternic în anii următori.
Acesta a fost rezultatul declinului economiei mondiale, mai ales în cele trei mari puteri economice
ale lumii.
În 2004, achiziţiile şi fuziunile între ţări au crescut cu 28%, la 381 miliarde de dolari.
Numărul tranzacţiilor peste graniţe a atins cam 5100 miliarde de dolari - cu 12% mai mare decât
anul precedent. Creşterea valorii şi numărului achiziţiilor şi fuziunilor peste hotare în 2004 s-a
datorat în mare parte tranzacţiilor ce au avut loc între firmele din ţările dezvoltate: valoarea lor a
crescut cu 29%. În ţările în dezvoltare - unde astfel de tranzacţii sunt în mod normal mai puţin
obişnuite, deoarece un număr redus de companii atrag investiţii externe - achiziţiile şi fuziunile
internaţionale au crescut de asemenea în 2004, cu 36%, atingând 55 miliarde dolari, două treimi din
nivelul atins în 2001. A existat o creştere semnificativă a achiziţiilor şi fuziunilor în China şi India,
ajungându-se la niveluri record de 6,8 miliarde dolari şi, respectiv, 1,8 miliarde dolari. Pentru
prima dată, China a devenit cea mai mare ţară-receptoare a achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale
din ţările în dezvoltare.
O creştere a numărului megatranzacţiilor peste graniţe (cu valori ale tranzacţiilor depăşind 1
79
miliard de dolari) a contribuit la creşterea valorii acestor tranzacţii peste hotare. Cea mai mare
tranzacţie din 2004 a fost achiziţionarea Abbey National (Marea Britanie) de către Santander
Central Hispano (Spania) pentru suma de 15,8 miliarde de dolari, aproape aceeaşi valoare ca cea a
celei mai mari tranzacţii din 2003, dar doar a 13-a parte din cea mai mare tranzacţie a tuturor
timpurilor (tranzacţia Vodafone-Mannesmann, din 2000).
Referitor la fuziunile si achizitiile externe, acestea au crescut cu 23%, atingand cifra de 880 mld $
in anul 2006, situandu-se insa sub valoarea varfului atins in anul 2000.
Boom-ul fuziunilor si achizitiilor internationale s-a distribuit pe sectoare si regiuni in mod
diferit. Pentru America de Nord valoarea acestora aproape s-a dublat, datorita in primul rand unor
mega-achizitii contractate in domeniul resurselor naturale in Canada. De asemenea, in 2006, SUA
redobandeste pozitia sa de lider, cu cea mai mare cifra a vanzarilor transnationale din lume, in timp
ce in Europa aceasta activitate cunoaste valori importante, atat in domeniul vanzarilor, cat si al
achizitiilor. Firmele localizate in noile state membre ale UE au reprezentat tinte importante pentru
fuziunile si achizitiile transnationale, dar au fost numai cateva mega-
achizitii, valoarea acestora diminuandu-se considerabil, de la 19 mld $ in 2005 la 10 mld $ in 2006.
În anul 2006, tarile in curs de dezvoltare si economiile aflate in tranzitie au jucat un rol tot mai
important pe piata globala a fuziunilor si achizitiilor.
Investitori din tarile emergente, cu un ritm rapid de crestere economica din Asia si Europa de
Est (in special din China, India si Federatia Rusa) s-au remarcat pe piata internationala. Astfel, in
domeniul industriei petrolului si gazelor naturale, doua dintre cele mai mari companii din lume
(Gazprom – Federatia Rusa si Petrochina – China) si-au majorat substantial investitiile externe
prin fuziuni si achizitii.
Exemple ale unor achizitii importante realizate de companii din tari in curs de dezvoltare si
economii aflate in tranzitie
In China, cele mai mari firme sunt cele care activeaza in domeniul petrolului si gazelor
naturale. “China National Petroleum Corporation” a achizitionat PetroKazakhstan pentru 4,1
mld $ in anul 2005, iar Sinopec a cumparat “Russian-United Kingdom joint venture
Udmurtneft” pentru suma de 3,5 mld $ in 2006.
Compania de origine indiana cu sediul in Olanda, “Mittal Steel Group” a achizitionat
compania europeana “Arcelor” pentru 32 mld.$, aceasta reprezentand cea mai mare
tranzactie internationala a anului 2006, si cea mai mare afacere incheiata vreodata de o
companie provenind dintr-o tara in curs de dezvoltare. In acelasi an , compania indiana
“Tata Group” a achizitionat “Corus Group” (Marea Britanie/Olanda) – tot din cadrul
industriei metalurgice pentru suma de 9,5 mld.$.
Companiile rusesti din domeniul industriei petrolului si gazelor naturale (Gazprom, Rosneft
80
si Lukoil) si-au inceput expansiunea externa. Gazprom a facut unele investitii in Germania,
in sectorul energetic, pentru a avea acces direct catre utilizatorii finali ai resurselor
energetice oferite. Alte achizitii si fuziuni externe importante ale companiilor rusesti includ
preluarea de catre “Russian Aluminium” a unei parti din “Glencore International” (Elvetia)
pentru suma de 2,5 mld.$, precum si achizitonarea de catre “ CTF Holdings‟(Alfa Group) a
firmei “Turkcell Iletisim Hizmetleri”, o companie turceasca de telecomunicatii, pentru suma
de 1,6 mld. $.
In anii trecuti, companiile din Asia de Vest, in special din zona Golfului, nu s-au manifestat
foarte activ in domeniul fuziunilor si achizitiilor transnationale, preferand investitiile de
portofoliu in companiile straine. In ultima perioada de timp acest lucru s-a schimbat, spre
exemplu firma “Saudi Oger” a preluat “Turk Telekon” pentru 6,6 mld. $, in anul 2005, iar
“Ports Customs Free-Zone Thunder FZE United Arab Emirates” a cumparat “Peninsular &
Oriental Steam” (Marea Britanie) pentru suma de 6,9 mld. $.
Transnationalizarea productiei nu a reprezentat numai o expansiune a capitalului national, ci
si o extindere a controlului asupra economiei globale aflate in formare, ca urmare a cresterii
volumului valoric al activelor aflate in strainatate, stocul acestora fiind in anul 2006 de 11999 mld.
$ (“World Investment Report”, 2007). Asistam astfel, la o tendinta de restructurare a capitalului la
nivel global, concomitent cu continuarea procesului de concentrare a acestuia la nivelul statelor
puternic industrializate, in special in cadrul Triadei.
Productia internationala, masurata prin indicatori ai activitatilor CTN-e ce genereaza valoare
adaugata, continua sa creasca, unii dintre acestia cunoscand o crestere mai rapida in anul 2006,
comparativ cu ceilalti ani.Cresterea fluxurilor investitiilor straine directe a fost acompaniata de
integrarea globala a sistemelor productive, caracterizate prin expansiunea rapida a comertului
intrafirma cu produse intermediare, sau aflate in regim de subcontractare, licenta, franciza, etc.
In acest context, o serie de state aflate in curs de dezvoltare au devenit ele insele investitoare
in strainatate, companiile multinationale din aceste tari aflate in formare si consolidare au devenit
parte integranta si activa a procesului de globalizare. Ne referim astfel, in primul rand la Coreea de
Sud, Singapore, Taiwan, Brazilia, Chile, Mexic, etc., care detin un loc important
pe piata internationala. Pentru prima data in anul 1996, doua companii din tarile aflate in curs de
dezvoltare, respectiv Daewoo din Coreea de Sud si Petroleos din Venezuela au intrat în topul
primelor 100 de corporatii transnaţionale ale lumii.
Achizitiile si fuziunile transfrontaliere au contribuit substantial la cresterea globala a ISD,
nivelul lor ridicandu-se in 2007 la 1.637 mld $, cu 21% peste nivelul record precedent din anul
2000. Criza financiara ce a debutat in SUA nu a avut in 2007 un effect depresiv asupra achizitiilor
si fuziunilor transfrontaliere. Din contra, in a doua jumatate a anului 2007 au avut loc cateva
81
tranzactii de mare amploare, inclusiv cea mai mare achizitie din istoria bancara, respectiv a lui
ABNAMRO Holding NV de catre un consortiu format din Royal Bank of Scotland, Fortis si
Santander sau achizitia companiei Alcan (Canada) de catre Rio Tinto (Anglia).
În anii 2008 STN s-au confruntat simultan cu consecintele scaderii economice globale,
recesiunii dintr-o serie de economii importante pentru cererea globala, cu conditiile mai dificile de
creditare, reducerea semnificativa a valorii activelor pe fondul caderii pietelor bursiere si cu
scaderea profiturilor corporative. Acesti factori au determinat multe STN sa opereze reduceri ale
productiei, concedieri importante de personal si reducerea investitiilor.
Aceasta conjunctura a generat o reducere considerabila a valorii cumulate a achizitiilor si
fuziunilor transfrontaliere (AFT), cu 29% in 2008, la circa 1.200 mld $, cu toate ca numarul
proiectelor greenfield a crescut semnificativ in primele trei trimestre din 2008 comparativ cu
aceeasi perioada din 2007 (reducerea lor a inceput din trimestrul patru si a continuat in primul
trimestru din 2009).
O incercare mai recenta de redefinire a firmei in contextul materializarii tendintelor de
globalizare a productiei si serviciilor, apartine presedintelui IBM Sam Palmisano care, in articolul
“The Globally Integrated Enterprise” publicat în 2006 în Foreign Affairs , precizeaza:
“Corporatia multinaţionala de la sfarsitul de secol douazeci are putine lucruri în comun cu
firmele internationale de acum un secol, care, la randul lor, erau foarte diferite de marile companii
comerciale din secolul al XVIII- lea. Tipul de organizare a afacerii care işi face apariţia în prezent,
respectiv intreprinderea integrata global, reprezinta un salt la fel de semnificativ”.
Trebuie menţionat ca Sam Palmisano a remarcat apariţia acestui nou tip de “intreprindere”,
ce presupune un demers integrator inovator, in contextul in care se estima, ca numai in perioada
anilor 2000-2003, companiile straine şi-au relocat masiv productia in China, constituind aici aprox.
60.000 fabrici, iar IBM era, de asemnea, in cautarea unui raspuns strategic la acest fenomen.
4.3 Relaţiile societăţilor transnaţionale (STN) cu statele naţionale şi implicaţiile lor asupra
economiei mondiale.
Pe lângă clasicele relaţii interstatale, care continuă să aibă un rol hotărâtor, tot mai mult
creşte importanţa relaţiilor dintre STN şi statele naţionale, dintreSTN din diferite ţări, dintre
societatea- mamă şi filialele sale externe şi relaţiile dintre aceste filiale.
Într-o lucrare intitulată ”Global Embrace : Corporate Challengess in Transnational World”,
autorul, Henry Wendt, el însuşi om de afaceri, susţine că în timp ce puterea marilor corporaţii
creşte, aceea a statului ar scădea. Nu puţini sunt cei ce se îngrijorează de acest lucru. Pentru mulţi
statul – naţiune mai reprezintă, încă, o adevărată autoritate.
Sporirea forţei STN este percepută ca o ameninţare la adresa statului – naţiune. Există
82
temerea că marile companii transnaţionale nu vor acţiona în folosul naţiunii şi că vor ajunge să
ignore legile naţionale.
Este incontestabil că orizontul transnaţionalelor depăşeşte definiţia clasică a identităţii
naţionale. Ţinta unei STN nu mai este piaţa naţională, ci piaţa mondială ; ea tinde să devină o firmă
globală. O astfel de companie, prin natura ei, nu este interesată atât de omul – cetăţian, cât de omul
– client, indiferent de ţara sa de origine. Cu toate acestea, nu se poate susţine că STN ar fi devenit
entităţi ” fără stat”(”stateless corporation”). Oricât de mare este gradul de transnaţionalizare al unei
companii, ea nu-şi desfăşoară activitatea în neant, ci pe teritorii care aparţin statelor – naţiune.
Tocmai de aceea, o STN, oricât de puternică ar fi, este nevoită să întreţină relaţii, atât cu ţara sa de
origine, cât şi cu ţările gazdă ale filialelor sale din străinătate. Ea devine, astfel, ”multistatală”, dar
nu numai pentru că are un sediu central, iar filialele sunt înregistrate din punc de vedere legal în
diverse ţări, ci şi pentru că este obligată să ţină seama de specificul pieţelor pe care face afaceri.
Aceasta nu înseamnă că identitatea sa naţională dispare. Honda – America sau Panasonic – Marea
Britanie rămân japoneze.
Relaţiile societăţii transnaţionale cu ţara sa de origine apar ca relaţii între parteneri, între
combatanţi aflaşi de aceeaşi parte a baricadei. Este adevărat că, din când în când, ”antanta cordială”
dintre STN şi statul lor de origine este tulburată de către unele dispute ”în familie”. Statul intervine
pentru a tempera politica economică agresivă a vreunei firme naţionale.
Cu peste 40 de ani în urmă, preşedintele de atunci al lui General Motors – Charles Erwin
Wilson (”Engine Charlie”), propus să preia funcţia de secretar de stat al SUA pentru apărare, a fost
întrebat dacă ar putea lua o decizie în interesul statelor Unite, chiar dacă ar leza interesele
acţionarilor lui G.M. El a răspuns că ar putea lua o asemenea decizie, dar că un conflic de interese
ar fi foarte puţin probabil. ”Nu-mi pot imagina aşa ceva.. deoarece, de ani şi ani, gândesc că tot ceea
ce este de folos ţării noastre este de folos şi lui General Motors şi viceversa”.
De atunci şi până în prezent, relaţia dintre statul american şi corporaţiile americane nu s-a
modificat, în esenţa ei. Colaborarea a continuat pe diverse planuri, fiind reciproc avantajoasă. Statul
a încurajat expansiunea externă a marilor săi ”Generali” (Electric, Motors, Dynamics), dar şi a
”civililor”, fie déjà consacraţi (Ford, IBM, ATT, Exxon) sau noii veniţi (Microsoft, Wall- Mart
Stores, Pfizer, Lucent Technologies). La rândul lor, transnaţionalele americane şi-au dat obolul
pentru ca SUA să ajungă şi să rămână prima putere economică, politică şi militară a lumii.
Expansiunea externă a companiilor americane nu a stabilit cu nimic structurile şi funcţiile statului
american. Dimpotrivă. Oare firme ca ”Levi’s , ”Mc. Donald’s”, ”Coca-Cola”, prin expansiunea lor
mondială, nu servesc şi interesul SUA, nu acţionează ca vehicule ale modului de viaţă american?
Relaţia STN- ţară de origine a evoluat în mod asemănător şi în cazul celorlalte ţări
dezvoltate,mari sau mici. Chiar şi o ţară ca Elveţia n-a avut de suferit de pe urma transnaţionalizării
83
companiilor sale cele mai importante. Succesul mondial al unor mari companii ca Novartis, Roche
sau Nestle, profiturile realizate prin activitatea investiţională externă, nu au impedicat Elveţia să
atingă cel mai ridicat nivel nivel de trai din lume.
Relaţiile dintre STN şi statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea (state gazdă) sunt
mai complexe.
În principiu, marile companii transnaţionale, îndeosebi americane, preferă deţinerea
integrală a acţiunilor filialelor externe.În aceste condiţii, centrul de decizie aflat într-o anumită ţară
poate impune filialei sale dintr-o altă ţară, fie o politică de investiţie a beneficiului în alte regiuni,
fie să cumpere de la societate – mamă sau de la filială a acesteia subansamble sau bunuri de
echipament la preţuri mult inferioare costurilor de fabricaţie, pentru a reduce factura importurilor şi
a-şi diminua, astfel, taxele vamale, ca şi impozitele pe cifra de afaceri. Asemenea practici pot
influenţa negativ balanţa de plăţi externe a ţării gazdă, cât şi bugetul său. Prin natura sa, societatea
transnaţională nu poate să manifeste preferinţe subiective pentru o anumită filială sau ţară; scopul ei
fiind maximizarea profitului pe ansamblu, ea poate impune filialelor externe o politică de
restrîngere a activităţii, trasferul de capital, cuantumul salariilor, concedieri de pesonal etc. O astfel
de politică, în anumite circumastanţe, poate conduce la stări de instabilitate economică şi socială
pentru ţara gazdă.
În ultima analiză, pentru acesteă relaţie, decisivă este forţa de atracţie pe care ţara gazdă o
exercită asupra capitalului stăin şi care este determinată de nivelul ei de dezvoltare economică, de
avantajul ei comparativ. Prin urmare, relaţia STN – stat gazdă va fi diferită în funcţie de
aparttenenţa acestuia din urmă la grupul ţărilor dezvoltate sau al ţărilor în dezvoltare.
Pe pieţele cu potenţial foarte ridicat, cum sunt cele ale UE şi SUA, îndeosebi, atracţia este
cvasipermanentă. Pe aceste pieţe, concurenţa între investitorii străini este foarte mare, datorită
facilităţilor existente, posibilităţilor ridicate de profit. Aşa stând lucrurile, relaţia STN-ţări gazde
dezvoltate nu poate fi considerată apriori, defavorabilă acestora din urmă. De altfel, în această
relaţie mai intervine şi capacitatea statală superioară a ţărilor gazdă dezvoltate. Când s-a considerat
necesar, a fost limitat dreptul de participaţie la capitalul social al firmelor indigene (în Japonia,
maximum 49%), sau guvernul a opus veto-ul său la achiziţia unor întreprinderi autohtone de
importanţă strategică.
Aşa cum s-a menţionat într-un capitol anterior, cea mai mare parte a IDE circulă în cadrul
trisdei SUA- UE- Japonia. Or, această circulaţie nu are loc în sens unic. De aceea, fiecare stat
membru al triadei este, în acelaşi timp, ”gazdă” şi ”sursă”. Acest lucru face ca între membrii triadei
(şi nu numai). IDE să nu genereze relaţii de dependenţă, ci, mai degrabă, de interdependenţă, cu
implicaţiile de rigoare asupra politicilor economice.
De menţionat că relaţiile dintre STN şi ţările –gazdă în dezvoltare nu s-au soldat cu cele mai
84
bune rezultate. În acest tip de ţări gazdă, capacitatea statală este relativ redusă; de multe ori nu
există un sistem corect de legi, corupţia aparatului de stat este foarte avansată. Ţările în dezvoltare
nu se află în cea mai bună poziţie în raport cu cele mai impotante criterii de investiţii ale STN: rata
inflaţiei, stabilitatea monetară şi cea politică. Cu toate acestea, prin avantajul lor comparativ dat,
prin ieftinătatea forţei de muncă, ţările în dezvoltare atrag capitalul străin.
În acelaşi timp ţările – gazdă în dezvoltare aplică un şir de măsuri orientate spre diminuarea
dependenţei economice impuse de STN şi păstrarea suveranităţii naţionale. Dintre acestea măsuri
pot fi numite:
a) de a împedica STN să se implice în afacerile interne ale ţări în care activează;
b) de areglementa activităţile STN conform obiectivelor de dezvoltare a ţării- gazdă;
c) de a reglementa repartierea beneficiilor obţinute de către STN, ţinând cot de interesele
ambelor părţi;
d) de a încuraja aceste societăţi să reinvestească profiturile lor în ţăra- gazdă în dezvoltare
S-a demonstrat că implicaţiile STN asupra ţărilor – gazdă în dezvoltare pot să aibă atât efecte
pozitive, cât şi nagative. Dintre efectele pozitive pot fi numite:
STN au contribuit la transferul de noi tehnologii în aceste ţări;
STN pot furniza mijloace financiare şi de producţie pentru modernizarea industriei locale;
STN asigură cu locuri de muncă populaţia băştinaşă;
STN au contribuit la ridicarea calificării unor categorii socioprofesionale şi la mai bună
folosire a unor capacităţi de producţie locale;
STN contribuie atragerii producătorilor autohtoni în procesul de specializare internaţională;
Investiţiile STN în economia acestor ţări au permis reducerea cererii de credite externe.
Dintre efectele negative ale STN în ţara – gazdă sunt:
reprimarea firmelor autohtone de către STN prin aplicarea forţei sale;
stabilirea preţurilor de monopol;
nerespectarea legislaţiei ( de ex. evaziunea fiscală);
poluarea mediului ambiant;
destabilizarea situaţiei pe piaţa muncii prin atragerea forţei de muncă de la firmele autohtone
la filiale STN prin intermediul salariilor înalte;
posibilitatea STN de a influenţa politica guvernului ţărilor – gazdă..
Răspunzând unui deziderat al ţărilor în dezvoltare, ONU şi-a intensificat activitatea pe linia
studierii şi reglementării activităţii societăţilor transnaţionale. În luna noiembrie 1975 a fost creat, la
New York, ”Centrul ONU privind societăţile transnaţionale”, organism autonom care urmăreşte
elaborarea unui cod de conduită, negocierea unor aranjamente şi acorduri între ţările interesate şi
societăţile amintite. Se poate aprecia că, în prezent, se fac paşi tot mai importanţi către acel cadru
85
internaţional în care activitatea STN să nu se desfăşoare în mod necontrolat. Relaţiile dintre STN şi
statele gazdă pot fi reciproc avantajoase, dacă sunt întemeiate pe principiul dreptului internaţional.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. Prezentaţi cele trei spaţii pe care se manifestă o firmă transnaţională.
2. Relataţi principalele achiziţii şi fuziuni din ultimii zece ani.
3. Cum se determină indicile de transnaţionalizare?
4. Care perioadă este considerată perioada de avînt al societăţilor transnaţionale şi de ce?
5. Determinaţi impactul STN asupra economiilor naţionale?
6. Ce reprezintă preţul de transfer?
Teste grilă: 1. Creşterea taliei unei STN prin conglomerare internaţională presupune:
a) Absorbţia altor firme din acelaşi domeniu de activitate
b) Achiziţia unor firme aflate în amonte sau în aval faţă de domeniul său
c) Achiziţii de acţiuni ale unor firme străine cu activităţi în domenii diferite
d) Investiţii pe teren gol
e) Formarea unor societăţi mixte.
2. Piaţa STN se caracterizează în primul rând prin:
a) Folosirea doar a unei valute convertibile ca mijloc de plată
b) Diminuarea incertitudinilor legate de fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare şi a oscilaţiilor valutare
c) Concurenţă între filialele aceleaşi STN
d) Concurenţă între filiale şi societatea –mamă
e) Stabilirea totdeauna a preţurilor în strânsă corelaţie cu preţurile internaţionale.
3. Avantajul principal al unei fuziuni (pentru STN) este:
a) Efectul de demonstraţie
b) Creşterea gradului de lichiditate al activelor
c) Efectul de sinergie, sau câştigul de gestiune
d) Efectul de creare de comerţ
e) Efectul de deturnare de comerţ.
4. În cazul concentrării internaţionale pe orizontală filialele sunt:
a) Replici la scară redusă a societăţii- mamă
b) Situate în amonte şi în aval faţă de societatea- mamă
c) Situate doar în unele zone geografice
d) Constituite ca o “reţea dinamică”
e) Producătoare doar de produse intermediare.
5. O STN devine monopol internaţional, dacă:
a) Cel puţin 2 unităţi ale sale din ţări diferite deţin poziţia cheie într-un anumit domeniu
b) Domină piaţa împreună cu un grup de alte STN
c) Foloseşte preţuri de transfer
d) Deţine o competitivitate externă bazată pe preţ
e) Îşi împarte piaţa internaţională cu câteva alte STN.
86
6. Concurenţa dintre STN se defăşoară:
a) Doar la nivelul produselor finite
b) Doar la nivelul produselor intermediare
c) Nu numai la nivelul produselor finite, ci şi al factorilor de producţie
d) Doar pentru anumite pieţe
e) Doar între societăţile mamă.
7. Între efectele pozitive ale STN în ţările gazdă NU se numără:
a) Transferul de tehnologie
b) Crearea de locuri de muncă
c) Creşterea exporturilor
d) Creşterea importurilor de energie
e) Antrenarea ca subfurnizori a unor producători locali.
8. Filialele firmelor străine au o influenţă mult mai importantă, uneori chiar decisivă, asupra structurilor
macroeconomice în:
a) Ţările dezvoltate mari
b) Ţările în dezvoltare mari
c) Ţările dezvoltate mici
d) Ţările în dezvoltare mici
e) Toate ţările.
9. Relaţiile STN cu ţara sa de origine apar, ca relaţii:
a) Divergente
b) Tensionate
c) Între parteneri
d) Între combatanţi
e) Între entităţi fără nici o legătură între ele.
10. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?
a) STN este o întreprindere care controlează unităţile de producţie localizate în mai multe ţări;
b) STN este orice mare societate avînd filiale în mai multe ţări;
c) STN este o societate comercială largă cu filiale care operează în mai multe ţări;
d) STN este o întreprindere mare care şi-a extins activitatea ecnomico-financiară, prin filialele saledincolo de
graniţele ţării de origine;
87
Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea Economică Internaţională
Obiective:
A cunoaşte conceptul, esenţa, premisele şi factorii determinanţi ai cooperării economice
internaţionale;
A identifica formele actuale ale cooperării economice internaţionale;
A caracteriza conceptul, premisele şi factorii determinanţi ai integrării economice;
A identifica formele şi avantajele integrării economice;
A caracteriza principalele grupări integraţioniste din economia mondială.
Termeni cheie:
Cooperare economică internaţională, integrare economică, zonă de liber schimb, uniune
vamală, piaţă comună, uniune economică şi monetară, uniune politică, politici comunitare.
5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, trăsături, forme.
Apariţia noilor tendinţe în diviziunea internaţională a muncii şi intensificarea specializării
internaţionale a ţărilor lumii ca urmare a internaţionalizării crează premize obiective pentru
desfăşurarea procesului de cooperare între statele lumii. De asemenea, vecinătatea statelor şi
graniţele comune au reprezentat un factor important care a facilitat efortul de cooperare, mai ales în
situaţiile când au existat interese economice şi politice convergente. Procesul cooperării
internaţionale este evidenţiat de amplificarea, diversificarea relaţiilor comerciale şi de realizarea
unor obiective comune la nivelul organismelor economice cu vocaţie regională. Un element
fundamental care va trebui să orienteze, însă, evoluţia cooperării internaţionale îl constituie
adoptarea unor mijloace adecvate pentru realizarea corelării între obiectivele strategice stabilite la
nivelul nucleelor economice regionale si subregionale şi priorităţile de dezvoltare stabilite la nivel
naţional de către fiecare membru al acestor organisme.
Cooperarea economica internaţionala a apărut în a doua jumătate a sec. XX ca o condiţie
obiectivă în cadrul unui proces de relansare şi modernizare a economiei mondiale. Dinamismul care
a caracterizat cooperarea economică internaţională a fost determinat de interesul manifestat de
firme, asociaţii şi organizaţii internaţionale cu caracter regional sau subregional etc.
Mult timp, în literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte
determinarea conţinutului, domeniilor, eficienţei şi perspectivelor acestui proces. În definirea sa au
existat neînţelegeri şi controverse obiective legate de faptul că este o apariţie relativ recentă în
planul economiei mondiale şi cu dificultăţi de exprimare în limbaj statistic.
Primul document internaţional, care a înscris cooperarea printre principiile fundamentale ale
dreptului internaţional contemporan a fost "Carta Naţiunilor Unite" din anul 1945, prin care se
88
consacra obligaţia juridică a statelor de a coopera între ele, fapt ce-i conferă acestui principiu un
caracter normativ, de aplicare universală.
Principiul cooperării internaţionale "este un principiu nou, a cărui apariţie şi dezvoltare se
datorează condiţiilor epocii noastre, în care nici un stat nu poate trăi într-o izolare totală şi în care e
necesar ca eforturile fiecărui stat pentru dezvoltarea sa multilaterală să fie conjugate cu eforturile
celorlalte state".
După anii '70, noţiunea de cooperare şi-a extins mult conţinutul. Ea se regăseşte în
numeroase documente internaţionale, elaborate de organizaţii internaţionale, firme şi instituţii. În
practica organizaţiilor internaţionale s-a conturat progresiv o definiţie, formulată, de către experţii
ONU, pentru cooperarea industrială internaţională ca forma cea mai complexă şi mai răspândită în
acea perioadă. La nivel European, se răspândeşte definiţia formulată de Comisia Economică a
ONU, conform căreia cooperarea industrială presupune relaţii şi activităţi economice ce decurg din
contracte eşalonate pe mai mulţi ani, încheiate între parteneri aparţinând unor sisteme economice
diferite care merg dincolo de simpla vânzare-cumpărare de bunuri sau servicii, sau se întrepătrund
(la nivelul producţiei, transferului de tehnologie, al comercializării) şi contracte de cooperare
industrială în cadrul acordurilor bi- şi multilaterale".
Eforturile realizate de specialişti, pentru conturarea cât mai exactă a procesului de cooperare
ecnomică şi pentru delimitarea acesteia faţă de celelalte fluxuri economice, s-au materializat într-o
divizare în doua a definiţiilor cooperării internaţionale, unele referindu-se la sensul ei larg, altele
descriind numai unele aspecte sectoriale, în sens restrâns.
În sens larg, cooperarea economică internaţională este schimbul de activitate din diverse
domenii şi dintre diverse ţări. Privită sub acest aspect, cooperarea economica internationala
înglobeaza comerţul internaţional, cooperarea în productie, cooperarea ştiinţifică şi tehnologică,
transporturile internaţionale, turismul, relaţiile financiare şi creditele externe etc.
În sens restrâns, cooperarea economică internaţională reprezintă conlucrarea sub cele mai
diverse forme dintre două sau mai multe ţări sau entităţi din diverse ţări cu scopul de a realiza
anumite obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-stiintifice, turistice sau de alta natură.
In acest sens, cooperarea nu este un schimb comercial, nu este un simplu transfer de mărfuri,
servicii sau capital de la o ţară la alta. Ea este utilizarea în comun a mijloacelor de care dispun
diverse ţări sau entităţi din aceste ţări".
Una din cele mai complete definiţii ale cooperarii economice internationale aparţine
profesorului Alex D. Albu, potrivit căruia "cooperarea economica internaţionala reprezintă relaţiile
bi- şi multilaterale dintre state sau agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi
conjugate şi pe baze contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, de cercetare şi transfer
89
tehnologic, comercializare şi servicii) eşalonate în timp în scopul obţinerii unor rezultate comune,
superioare sumei celor singulare".
Din această definiţie se pot delimita următoarele trăsături:
1. în activitatea de cooperare, bilateralismul şi multilateralismul nu se exclud, partenerii
fiind autonomi în dimensionarea şi organizarea relaţiilor lor;
2. partenerii îşi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice) sub forma unei strânse
coordonări;
3. cooperarea poate f i atât un proces macroeconomic, cât şi microeconomic, acestea doua
fiind legate între ele, armonizate şi complementare;
4. relaţiile din cadrul cooperării sunt strict reglementate juridic prin contract cu titlu
oneros;
5. operaţiile realizate în cooperare sunt conexe, înrudite, având un caracter
multidimensional şi multiform;
6. cooperarea se caracterizează printr-o mare continuitate şi perioadă de timp indelungată,
fiind esalonata pe ani şi faze, ceea ce îi conferă un caracter de stabilitate;
7. condiţia necesară şi justificativă, raţiunea de realizare a oricărei acţiuni de cooperare se
exprimă prin funcţia - scop a acesteia: obţinerea unor rezultate economice superioare
celor pe care le-ar fi obţinut partenerii dacă ar fi acţionat în particular.
Pentru a defini cooperarea economică internaţională este necesar să o comparăm, să o
delimităm de alte procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperării trebuie să se
realizeze în comparaţie cu procesele cu care este cel mai des confundată: colaborarea economică,
integrarea economică şi comerţul internaţional.
Cooperarea internaţională şi relaţiilor economice internaţionale sau colaborarea economică
suntdoi termeni utilizaţi, deseori, prin substituire. Între cei doi termeni, cooperare şi colaborare,
există un raport de parte la intreg, primul fiind un instrument sau un mijloc de realizare a celui de-al
doilea. Totuşi, cooperarea şi colaborarea presupun deosebiri privind gradul de interdependenţă între
subiecţii antrenaţi.
Cooperarea economică se caracterizează printr-o interdependenţă mai pronunţată la nivel
micro şi macroeconomic şi o reglementare strictă din punct de vedere juridic sub forma
contractelor, în timp ce, colaborarea economică este condiţionată de tratate generale ratificate la
nivel guvernamental sau parlamentar. Aceasta are un caracter multilateral tinzând spre
universalitate.
Ţinând cont de determinările date cooperării economice internaţionale , se poate aprecia ca
integrarea se deosebeşte de cooperare prin faptul că:
- deşi în cadrul cooperării au loc facilităţi de ordin vamal, fiscal, concesii reciproce, ţările
90
aflate în cooperare îşi menţin sistemul vamal propriu (fără a fi integrate);
- exista o interdependenţă între partenerii aflaţi în cooperare, însă aceasta nu exclude
menţinerea economiilor naţionale.
Totodată, prin caracterul ei mult mai complex, cooperarea economică diferă de comerţul
internaţional, cea dintâi presupunând operaţii şi în domeniul schimburilor comerciale, dar şi în
domeniul producţiei, al aranjamentelor speciale de ordin financiar, know-how şi tehnologie, livrări
de echipament industrial şi activităţi de cercetare-dezvoltare. Spre deosebire de comerţul clasic, în
care elementul sporadic şi discontinuitatea sunt frecvente, cooperarea economică are un caracter
pronunţat de continuitate, o mare durabilitate în timp şi spaţiu.
Cooperarea nu poate fi, deci, identificată cu nici una din cele două noţiuni, are un caracter
propriu, distinct, reliefându-se ca un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu implicaţii
economice şi sociale specifice.
Funcţiile cooperării economice internaţionale:
a) la nivel mondoeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la stimularea
investiţiilor internaţionale, intensificarea aportului economiilor naţionale la relaţiile pe
plan internaţional, adâncirea interdependenţelor economice şi tehnico-ştiinţifice dintre
state, accelerarea ritmului şi sporirea volumului comerţului internaţional, modificarea
structurii comerţului internaţional, facilitarea schimburilor între ţări şi adâncirea
interacţiunii dintre diferite fluxuri economice internaţionale;
b) la nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la valorificarea
resurselor economice şi naturale, sporeşte volumul producţiei globale, produce mutaţii
progresiste în structura economiei naţionale, intensifică şi îmbunătăţeşte structura
schimburilor externe şi reprezintă un factor de echilibrare a balanţei de plăţi;
c) la nivel microeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la sporirea
productivităţii muncii, difuzarea tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii, folosirea
pe scară largă a diferitor procedee şi metode înaintate de producere.
Prin prisma definiţiei avansate conceptului de cooperare, se poate identifica o tipologie
largă a acordurilor de cooperare.
În primul rând, în funcţie de aspectul juridic pe care o îmbracă relaţia de cooperare, se pot
identifica următoarele forme:
1. Cooperarea pe bază contractuală. Părţile încheie contracte prin care se specifică natura
aporturilor individuale precum şi modalitatea de împărţire a câştigurilor, dacă acestea pot fi
cuantificate. Este vorba de o producţie în comun (co-producţie), iar părţile pun în comun bunuri
prezente în speranţa obţinerii unor bunuri viitoare.
În cadrul acestei tip de acorduri de cooperare, putem include consorţiile din domeniul
91
cercetării & dezvoltării, respectiv cele în care partenerii pun în comun un set de factori de producţie
– resurse materiale, financiare, de competenţe a forţei de muncă, etc. – în scopul obţinerii în comun
a unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială care pot fi ulterior utilizate de către
fiecare partener în propriile scopuri.
2. Cooperarea instituţionalizată, concretizată în înfiinţarea de societăţi-mixte. Deosebirea
faţă de consorţii derivă în primul rând din apariţia unei noi entităţi juridice în care ambele firme
partenere sunt acţionare, de regulă după formula 50-50%. Instituţionalizarea relaţiei de cooperare
poate fi semnul unor obiective specifice ale partenerilor.
Atunci când firmele decid să coopereze prin intermediul societăţilor-mixte, ele vizează în
esenţă două dimensiuni. În primul rând, este vorba de crearea unei noi entităţi căreia îi va fi
acordată o „libertate de acţiune totală” de către firmele partenere (vezi societatea-mixtă Fuji -
Xerox). Din acest punct de vedere, societatea-mixtă devine o afacere de sine stătătoare. În al doilea
rând, firmele pot alege încorporarea datorită perceputelor riscuri ridicate pe care le implică
activitatea comună. Din acest punct de vedere, în locul cooperării pe baze contractuale, firmele
decid să îşi limiteze expunere la limita investiţiei realizate. Cele mai sugestive exemple sunt
societăţile - mixte între firme din ţări dezvoltate - ţări în curs de dezvoltare sau societăţile-mixte
din domeniul prospectării de resurse, care vor fi abordate pe parcursul aceste lucrări.
3. Alianţele strategice sau cooperarea la nivel de formulare de strategie de afaceri care poate
rămâne şi la un nivel pur informal. Acest tip de cooperare nu este ca regulă generală „enforceable”
în măsura în care partenerii nu îşi asumă obligaţii contractuale reciproce explicite ci doar se
angajează la un anumit tip de comportament. Alianţele strategice pot îmbrăca diferite forme de
guvernanţă şi chiar se pot concretiza exclusiv în tranzacţii de piaţă. Este de menţionat utilizarea
abuzivă a termenului de „alianţă strategică” de către literatura din domeniul managementului, care
a ajuns să includă orice relaţie contractuală în care se implică o firmă drept “alianţă”.
Din acest punct de vedere, se poate, de exemplu, afirma că relaţia dintre Coca-Cola şi
McDonald’s este o alianţă strategică. Fiecare reprezintă partenerul de afaceri cel mai important al
celuilalt şi, cu mult mai important, există conştientizarea unei dependenţe reciproce în ceea ce
priveşte succesul. Spre deosebire de Pepsi-Cola, care a optat pentru strategia de a se integra pe
verticală prin achiziţionarea unor numeroase reţele de localuri de alimentaţie pentru a-şi asigura
piaţa de desfacere a produsului său de bază (Pizza Hut, Taco Bell, etc.), relaţia dintre Coca – Cola
şi McDonald’s se bazează exclusiv pe un gentlemen’s agreement. Coca Cola nu va putea da în
judecată McDonald’s pentru faptul că acesta din urmă desface şi alte produse concurente în
reţeaua sa de localuri, dar cele două companii sunt conştiente că reputaţia şi reţeta succesului de
afaceri a fiecăruia depinde într-o măsură importantă, deşi nu absolută, de celălalt.
4. Un caz particular al relaţiilor de cooperare între două firme este cel al existenţei unor
92
participaţii încrucişate (engl. „cross equity”), respectiv situaţia în care fiecare dintre parteneri
devine acţionar la celălalt partener (ca regulă, acţionar minoritar). Trebuie făcută observaţia că
aceste participaţii încrucişate vizează anumite obiective care ţin de cooperarea de natură strategică
a celor două firme. O astfel de situaţie nu are o semnificaţie economică ci doar una strategică, fiind
semnul unei determinări manifeste (adresată terţi) a partenerilor de a acţiona pe termen lung. În
calitate de acţionari, partenerii pot fi reprezentaţi în Consiliul de Administraţie al celeilalte firme,
acolo unde pot avea rol major în influenţarea strategiei de afaceri a firmei respective.
În al doilea rând, pe lângă această clasificare, care vizează guvernanţa relaţiei de cooperare, se
poate realiza o taxonomie complexă a formelor de cooperare, după un şir de criterii. Acestea ar
putea fi structurate astfel:
A. după criteriul ariei funcţionale din cadrul firmelor partenere vizate de cooperare,
am putea menţiona:
1. cooperare în sfera cercetării & dezvoltării;
2. cooperare în sfera producţiei;
3. cooperare în sfera marketingului;
4. cooperare „transfuncţională”, care vizează mai multe funcţii ale organizaţiei;
B. după dimensiunea geo-economică, am putea viza:
1. cooperare între firme din ţări dezvoltate (Nord- Nord);
2. cooperare între firme din ţări dezvoltate şi firme din ţări în curs de dezvoltare
(Nord- Sud);
3. cooperare între firme din ţări cu economie de piaţă şi ţări cu economii
centralizate (Est - Vest).
C. după poziţionarea firmelor care cooperează, se poate identifica:
1. cooperarea între firme „rivale”, respectiv cooperarea pe orizontală. Cele mai
cunoscute relaţii de cooperare în acest sens sunt cele pentru stabilirea de standarde, de
preţuri şi cote de piaţă (carteluri), cele în domeniul cercetării & dezvoltării sau a
dezvoltării în comun de noi competenţe.
2. cooperarea între firme din acelaşi lanţ de valoare (cooperarea pe verticală)
3. cooperarea între firme din sectoare înrudite (sectoare care folosesc în comun anumite tipuri de
input-uri)
4. cooperarea între firme din sectoare neînrudite
Pornind de la poziţia activităţii comune în raport cu activităţile firmelor partenere, Buckley
şi Casson vorbesc de:
- cooperarea în activităţi poziţionate „înainte” (engl. „forward”), respectiv activitatea comună
utilizează input-uri de la firmele partenere;
93
- cooperarea în activităţi poziţionate „înapoi” (engl. „backward”), respectiv în cazul în care
activitatea comună produce input-uri pentru firmele partenere.
După obiectul cooperării economice internaţionale există următoarele forme:
A) cooperarea în producţie şi servicii;
B) cooperarea tehnologică şi ştiinţifică;
C) cooperarea financiară;
D) cooperarea ecologică;
E) coperarea în management (organizare şi conducere);
F) cooperarea comercială.
Una din principalele şi cele mai utilizate forme ale cooperării economice internaţionale este
cooperarea în producţie, care apare sub diverse forme:
a) cooperarea econimcă prin societăţi mixte (joint vencure), al căror capital este alcătuit din aportul
a două sau mai multe societăţi ale partenerilor din diferite ţări;
b) livrarea de echipamente complexe de către partenerul străin şi asigurarea asistenţei tehnice
pentru punerea lor în funcţiune;
c) asistenţă tehnică la construirea obiectivelor economice cu sau fără livrare de echipament de către
partenerul străin;
d) coproducţia bazată pe specializare ce se realizează prin producţia de bunuri şi servicii în
comun a partenerilor din diferite ţări. Coproducţia se întemeiază pe complementaritatea
partenerilor cu privire la specializarea lor în producţia anumitor bunuri economice;
e) Subproducţia, în care subproducătorul dintr-o ţară produce pentru ordonatorul din altă ţară
un produs finit pe care ultimul îl comercializează sub propria marcă;
f) Producţia la comandă este o formă de cooperare în care uyn partener dintr-o ţară execută
produse finite pentru partenerul din altă ţară conform instrucţiunilor, proiectelor, designului
pe care acesta din urmă le furnizează;
g) Leasingul este o formă de cooperare în care partenerul, de obicei dintr-o ţară dezvoltată
acordă în chirie echipamente, maşini unui alt partener cel mai adesea dintr-o ţară în curs
dezvoltare.
5.2 Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii
Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a pune la
un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg. Preluat
iniţial din matematică, termenul de "integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale
ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice.
În domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în contextul
94
organizaţiilor industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme realizatre prin
aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie a
furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.
Încercarea de a găsi momentul de început al termenului de integrare economică în
accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura economică el nu apare înainte de
anii 1940.
Deşi în 1937, Enciclopedia Ştiinţelor Sociale conţinea termenul "integrare", acesta făcea
referinţă la integrarea industrială, adică un mix de sectoare industriale. În domeniul ştiinţelor
politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la finele anilor 1920,
în documentele Legii Naţiunelor el fiind considerat sinonim cu "solidaritate economică".
În decembrie 1942, la reuniunea Asociaţiei Economice Americane, au fost prezentate două
comunicări ce utilizau conceptul de integrare economică: "Cazul comerţului multilateral" de Falke
Hilgerdt şi "Regionalismul economic european" de Antonin Basch. În aceste comunicări, Falke
Hilgerdt vorbea despre "schimburile multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare
economică a ţărilor într-o manieră profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională
la care ne referim va fi obţinută prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în
domeniul comerţului exterior", iar Basch se preocupă de situaţia, în care, "comerţul
intraeuropean ... e menit să genereze o mai puternică integrare a economiei europene".
În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a apărut
de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei americane.
Astfel, în planul Marshall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi despre "nevoia de
integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice" şi despre speranţa de
"reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional
sănătos".
Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care termenul
de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îi conferă termenului
Paul Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care, adresându-se
Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa progreselor către o
"integrare a Europei Occidentale" şi explica demersul său în următoarele cuvinte: "scopul unei
astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe unice în interiorul căreia restricţiile cantitative în
calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea fluxurilor de plăţi şi, eventual, taxele vamale
vor fi deplin înlăturate".
În literatura de specialitate se conferă noţiunii de ''integrare economică" numeroase sensuri.
Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice interstatale,
este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor ansambluri
95
economice tot mai vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară
a mărfurilor".
Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "... absenţa
discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite
ţări".
B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de procese,
prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă care
caracterizează integrarea economică, ceea ce ne-a determinat să formulăm o definiţie mai
curpinzătoare ce va sta la baza manualului respectiv.
Astfel, integrarea economică reprezintă un proces benevol de interacţiune economică a
mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele şi revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană, conduce treptat spre aproprierea mecanismelor economice şi crearea unui
organism economic unic.
Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde următoarele
principii de bază: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie
atunci, când există o "piaţă comună"; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici
comune în domeniile economice, monetar, financiar şi social etc.
Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în
formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter
economic al statelor interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce
tind să se integreze. Dintre aceste premise am putea numi:
• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei
de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze. De obicei integrarea economică interstatală are loc ori
numai între ţările dezvoltate, ori numai între ţările în curs de dezvoltare, adică între statele ce au
aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică. Deşi există tentative de integrare a ţărilor
dezvoltate cu cele în curs de dezvoltare, însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre
eficienţa lor. Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere,
parteneriat, preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai
puţin dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai dezvoltate.
• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor
comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric. Constituirea formaţiunilor
integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine, situate pe acelaşi continent, în
apropiere una de alta. Mai apoi la acest nucleu integraţionist aderau şi alte state vecine.
• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul
96
dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc. Evident că, ţările a căror
problemă de bază este crearea economiei de piaţă, nu pot să se integreze cu ţările cu economie deja
dezvoltată, a căror interes este de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă
de bază este asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările ce discută
probleme privind mişcarea interstatală a capitalului.
• Efectul de demonstrare. În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc
mutaţii economice pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului
etc.). Acestea exercită o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc
în ţările integrate. Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa
multor ţări post-comuniste să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind pregătite pentru aceasta.
Tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrarea regională sau subregională este
rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, în condiţiile
adâncirii interdependenţelor economice dintre state.
În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe fundalul
condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii
adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită
fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare şi care să impulsioneze progresul său
economic în aceste condiţii.
În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o strânsă
legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune
transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a
muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman şi financiar al fiecărei ţări
impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a
serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalului pe plan subregional, regional
etc. De asemenea, are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.
În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi
consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării
economice probleme comune cu care se confruntă.
În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază şi
alte motivaţii, precum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,
complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice
respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială
de către partenerii a investiţiilor în zona dată etc.
97
Rezultă, astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale
dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori, procesul integrării economice
internaţionale este o realitate pe toate continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile
integraţioniste sunt numeroase, printre care enumerăm:
Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării
resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea
pieţelor interne, stimulînd, astfel, creşterea economică;
Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor
moderne, avînd drept efecte ridicarea eficienţei şi competitivităţii;
Amplificarea relaţiilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste determină
perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ceea ce are ca efect reducerea costurilor de transport
şi a operaţiunilor de export – import;
Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic de mare
însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale, precum
şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea presiunii concurenţiale asupra firmelor, proces
ce rezultă în creşterea eficienţei economice, sociale şi ecologice, precum şi în intensificarea
proceselor de restructurare şi inovare atât în domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor;
Integrarea economică internaţională stimulează, în strânsă legătură cu înăsprirea
concurenţei, procesul investiţional (atât al investiţiilor interne, cât şi a celor externe) în vederea
sporirii posibilităţilor de export, amplificării măsurilor de asistenţă regională, ameliorării poziţiei
concurenţiale a firmelor etc. Pe această bază pot avea loc modificări importante în structura
economiei statelor membre, apărând noi forme de specializare, concomitente cu adâncirea
specializării existente;
În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate deveni o
cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin funcţionarea organizaţiilor
integraţioniste regionale şi subregionale se poate micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în
curs de dezvoltare, prin consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor
naţionale, prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime la producţia de produse
manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe pieţele externe;
Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi,
care, datorită limitării resurselor lor, nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod
individual.
Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi
promova şi apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici.
98
Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală. Fiecare ţară, luată separat, s-a
simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei pe pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor
respective în cadrul Comunităţii Economice Europene, ţările occidentale puteau să se opună
concurenţei internaţionale şi să-şi apere în comun interesele.
În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe pozitive
asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru aderarea la o
organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde intereselor
fundamentale ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii unei strategii de
creştere şi dezvoltare economică durabilă.
Cele mai importante stadii de integrare, prin prisma coeficientului de integrare realizat de
economiile implicate sunt:
Zona de liber schimb (ZLS). În cadrul acestei forme de integrare, între parteneri sunt
înlăturate obstacolele comerciale sub formă de taxe vamale de import şi restricţiile cantitative.
Astfel, circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria politică
comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor prin ţară
cu cel mai permisiv regim vamal), bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie însoţite de
certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsul respectiv. Aceasta permite
lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale sau
prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul grupării. Zonele de liber schimb
pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor reciproce (în acest context distingem ZLS
complete sau perfecte) sau doar anumite categorii de produse (ZLS incomplete sau imperfecte).
Uniunea vamală (UV). Ca şi în cazul ZLS, toate obstacolele în calea liberei circulaţii a
mărfurilor între ţările participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în aplicare o
politică comercială comună faţă de terţi sau doar un tarif vamal comun care se aplică concomitent
cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele vamale interne care se mai păstrează. Odată ce un
produs a fost admis în interiorul UV, el poate circula liber. Totodată, începe un proces treptat de
uniformizare a legislaţiei vamale.
Piaţa comună este în primul rând o uniune vamală. În plus, factorii de producţie (forţa de
muncă şi capitalul) încep să circule fără restricţii în interiorul pieţei unite. Această definire lasă
deschise mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel, este posibil un
pachet de reglementari naţionale diferite (în cazul ZLS) sau o serie de reglementări (de exemplu,
referitor la forţa de muncă) şi de politici naţionale comune (spre exemplu, pentru capital) în raport
cu ţările terţe.
Uniunea economică (UE) implică, pe lângă o piaţă comună, şi un grad ridicat de
coordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor
99
de coordonare a pieţelor. Se supun unei pronunţate uniformizări politicile macroeconomice şi cele
monetare, precum şi politicile de redistribuire a veniturilor. În plus, faţă de politica comercială
comună faţă de terţi, se dezvoltă politici externe cu privire la producţie, factori de producţie şi
evoluţie sectorială.
Uniunea monetară (UM) este o formă de cooperare, care apare, de regulă în stadiul cel
mai avansat al pieţei comune (când s-a realizat o liberă circulaţie a capitalui) şi conduce la crearea
unor rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule
în spaţiul integrat.
Uniunea economică completă (UEC) implică o completă unificare a economiilor
naţionale implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii. Situaţia economică este,
virtualmente, aceeaşi ca şi în cazul unei ţări.
5.3. Grupări economice integraţioniste
Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate
colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.
De la o zonă la alta a economiei mondiale, există deosebiri în ceea ce priveşte momentul
declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai
ales, performanţele realizate. Pe parcursul evoluţiei procesului de integrare economică
internaţională şi-au demonstrat viabilitatea mai multe grupări economice integraţioniste, însă cea
mai avansată formă a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană. De la primii paşi pe
calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe parcursul
acestui proces, pe lîngă performanţele obţinute, au fost şi eşecuri. Era firesc să se întâmple aşa, dacă
ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent, acestea
fiind primele care au avut curajul să pornească pe o asemenea cale.
Integrarea economică pe continentul European
Ideea Europeană s-a concretizat în timp prin parcurgerea a câtorva etape. Prima etapă, după
al doilea mondial, a demarat prin demersurile făcute de Jean Monnet, şef al Organizaţiei Naţionale
de Planificare a Franţei, în scopul realizării unei unităţi a Europei. J. Monnet a sugerat că producţia
de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun.
Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei a mers mai departe şi în mai 1950 a anunţat
un program de constituire a Comunităţii Europei a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Planul Schuman
menit să evite o nouă conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control
internaţional prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea constituirii
Europei. Italia şi ţările Benelux-ului au sprijinit de îndată acest program şi în primăvara anului 1951
a fost semnat ”Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica Federativă Germania, Italia,
100
Luxemburg şi Olanda. CECO şi Adunarea Parlamentară corespunzătoare au fost oficializate în
august 1952, iar J. Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
CECO a fost considerată astfel ca prima schiţă efectivă de unitate europeană şi a avut trei
obiective: resocierea Franţei şi Germaniei, testarea posibilităţii unei Pieţe Comune şi punerea
bazelor unei noi Europe.
Prin ratificarea Tratatului de la Paris, parlamentele celor şase ţări au creat prima organizaţie
supranaţională cu caracteristici federale. Cele anterioare erau compuse din reprezentanţi ai statelor
membre şi deciziile lor erau rezultatul unor compromisuri fragile între interesele naţionale. Pentru
prima dată CECO a înfiinţat o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au
transferat o parte din puterile lor suverane şi ai cărei membri, în îndeplinirea sarcinilor lor,
acţionează în deplină independenţă, nefiind subordonaţi guvernelor ai căror cetăţeni sunt.
Se trece astfel de la Europa ”cooperării la Europa ”integrării”, căutându-se domeniile cele mai
potrivite, care să fie alăturate cărbunelui şi oţelului. Franţa consideră ca cele mai potrivite sunt
transporturile şi energia, în special energia nucleară, iar Germania Federală şi Ţările Beneluxului
doreau să se acorde prioritate comerţului. Un memorandum, prezentat la 18 mai 1955 de guvernul
olandez, sugera extinderea la toate produsele, a liberului schimb, aplicabil cărbunelui şi oţelului şi
luarea de măsuri pentru a realiza o politică comună a transporturilor energiei şi în special a celei
nucleare.
Etapa a doua a integrării economice vest-europene a început cu Conferinţa
Interguvernamentală, care s-a întrunit la Bruxelles în iarna 1955 – 1956 sub preşedinţia lui Spaak,
fost ministru de externe al Belgiei, şi în aprilie 1956 prezintă într-un raport către guverne
concluziile ei în legătură cu felul în care uniunea vamală şi exploatarea în comun a energiei atomice
ar trebui organizate. Acest fapt a avut ca rezultat semnarea în primăvara anului 1957 de ţările
membre ale CECO a ”Tratatului de la Roma”, care a pus bazele Comunităţii Economice europene
(CEE) şi respectiv ale Comunităţii Europene A Energiei Atomice (EUROATOM). În felul acesta s-
au constituit cele trei comunităţi europene cunoscute, cu instituţiile corespunzătoare proprii.
Din punct de vedere economic, Tratatul cu privire la CEE prevede abolirea progresivă a
barierelor vamale, a restricţiilor cantitative, a altor bariere similare şi stabilirea unui tarif vamal
comun faţă de ţările terţe. Prevederi speciale sunt consacrate agriculturii, căreia i se rezervă un
regim aparte, înfiinţării unei Bănci Europene de Investiţii , asocierii teritoriilor de peste ocean şi
constituirii unui fond de dezvoltare.
În decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor
membre şi la 1 ianuarie 1958 au intrat în vigoare.
Tratatul de la Roma îşi propune, în primul rând, să organizeze o Piaţă Comună, care, în
principal, este un concept economic, vizând înfiinţarea unei singure pieţe pentru toate statele
101
membre, astfel ca mărfurile, serviciile, forţa de muncă şi capitalul să circule liber, fără nici o
îngrădire în respectiva zonă geografică, desfacerea lor presupunând o concurenţă loială.
Etapa a treia a integrării economice în Europa de Vest a fost inaugurată prin fuzionarea în
1965 a celor trei comunităţi menţionate mai sus (CECO, EUROATOM şi CEE) sub denumirea
generică de Comunitatea Economică Europeană (CEE), având acelaşi organ de conducere şi buget
comun. Multă vreme s-a folosit frecvent denumirea de ”Cei şase” sau ”Piaţa Comună”, avându-se în
vedere, că pe lângă realizarea Uniunii Vamale (1968), erau înlăturate şi barierele privind fluxul de
factori de producţie, ce au loc între ţările membre ale Comunităţii. În anii 1962- 1964 se instituie
Politica Agricolă Comună (PAC).
Etapa a patra a integrării economice vest–europeană s-a desfăşurat şi se derulează în
continuare sub semnul extinderii şi al consolidării procesului de integrare europeană.
Extinderea CEE, iar mai apoi a Uniunii Europene (UE), a avut loc prin aderarea succesivă, în
mai multe reprize, de noi ţări. Astfel, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; în
1981 – Grecia; în 1986 – Portugalia şi Spania; în 1990 – landurile fostei R:D. Germane şi în 1995
au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. În 2004 aderă la UE 10 ţări: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, iar în 2007 – Bulgaria şi România.
Consolidarea şi-a găsit şi îşi află expresia în remodelarea şi reajustarea continuă a politicilor şi
strategiilor UE, precum şi a sistemului său instituţional şi a mecanismului de funcţionare, în
concordanţă cu cerinţele fiecărei etape [9, pag.14-15] . Astfel, în 1979 are loc crearea Sistemului
Monetar European (SME) şi lansarea monedei unice de cont ECU( European Currency Unit);
La 1 iulie 1987 intra în vigoare ” Actul Unic”, care prevedea modificarea mecanismelor de
adoptare a deciziilor în interiorul Comunităţii; în 1992 este semnat tratatul de la Maastrichit de către
cele douăsprezece state me bre ale CEE. Acest tratat intră în vigoare din 1993 şi marchează
consolidarea procesului de integrare europeană. CEE capătă denumirea oficială de Uniunea
Europeană; la 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice EURO cu intrarea ei în vigoare pe
etape.
Concluzionând evoluţia integrării vest-europene, se poate de menţionat, că Uniunea
Europeană a realizat parametri cantitativi de performanţă în domeniile economice şi social şi s-a
înscris în forma cea mai avansată de integrare şi anume uniunea economică. Aceasta se
caracterizează prin faptul, că pe lângă convenirea liberei circulaţiei între ţările comunitare a
factorilor de producţie şi a bunurilor şi serviciilor, se realizează şi un grad ridicat de armonizare a
politicilor economice naţionale.
Până în prezent Uniunea Europeană este singura organizaţie integraţionistă internaţională,
care a realizat această formă superioară de integrare.
Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma pâna la cele de la Maastricht si
102
Amsterdam, de la Europa „celor sase” la Europa „celor douăzeci şi şapte”, este presarat cu
importante împliniri. Ele demonstreaza viabilitatea modelului de integrare ales initial,
consecventa si creativitatea celor care l-au pus în aplicare. Forta acestui model de integrare a
fost dovedita si de succesul sau în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanica.
Din initiativa Marii Britanii a luat fiinta, în 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociatia
Europeana a Liberului Schimb. AELS a inclus sapte state: Austria, Danemarca, Norvegia,
Suedia, Elvetia, Portugalia si tara initiatoare. Deci sase state mici alaturi de o mare putere
economica, ceea ce avea sa conduca la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de
integrare, AELS s-a situat pe prima treapta – cea a zonei de comert liber: asociatia si-a propus
doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însa si un tarif
vamal extern comun.
Spre deosebire de Comunitatea Europeana, în cadrul AELS a fost lasat liber jocul
fortelor pietei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „functionale” si nu a celor
„institutionale”.
La un moment dat, AELS a început sa dea semne de slabiciune. Pe de alta parte, forta de
atractie a Comunitatii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. Inevitabilul se produce:
cinci tari parasesc AELS, trecând în tabara adversa: Marea Britanie si Danemarca (1 ianuarie
1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria si Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârsitul secolului XX,
AELS nu mai cuprinde decât Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein (ultimele doua, aderate
ulterior).
Integrarea economică pe continentul American.
Integrarea în America de Nord - Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America
Free Trade Agreement - NAFTA).
Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este
promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două aspecte
economice - comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele
ale Uniunii Europene, anumite domenii - probleme de mediu şi condiţiile de muncă – sunt deja
acoperite prin prevederile acordului.
Evoluţia procesului integraţionist în această regiune scoate în evidenţă o serie de
particularităţi, care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special
SUA) şi de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii
dezvoltate şi o ţară în dezvoltare: SUA, Canada şi Mexic.
NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil. consumatori şi
cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. USD, ceea ce reprezintă 1/3 din
103
produsul global mondial. De asemenea, NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă,
în decurs de un deceniu de la lansare, o creştere economică a partenerilor de 38% în cazul SUA,
30,9% în cazul Canadei şi de 30% în cazul Mexicului. Între anii 1994-2006, exporturile SUA către
ceilalţi doi parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 298,8 mild. USD. Exporturile Mexicului
către SUA în intervalul de timp analizat (1994-2006) cu aproximativ de 240%, iar exporturile
Canadei către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%. NAFTA, ca şi grupare, cuantifică
aproximativ 19% din exporturile globale mondiale, şi 25% din importurile globale.
În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii activităţii
economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în Canada. Eficienţa
economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa internaţională.
NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de un deceniu investiţiile între
parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300 mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa
investitorilor străini din afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile
străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din
fluxurile de investiţii străine directe.
În prezent, NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de
state de pe continentul american în planul de integrare regională.
Integrarea în America Latină şi Caraibe
Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja
o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce priveşte
încheierea acordurilor de asociere în regiune.
Încă în anii '50 deja se realizau discuţii serioase cu privire la intensificarea eforturilor de
regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia
Economică ONU pentru America Latină) şi Râul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul
iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de
integrare ambiţioase precum: Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (LAFTA - Latin
American Free Trade Association), care în anii '80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare
Latino-Americană) sau LAIA (Latin American Integration Association), Piaţa Comună Central-
Americană (CACM - Central American Common Market), şi Acordul de la Cartagena, cunoscut ca
Grupul Andin (AG - Andean Group), care a devenit în 1969 Comunitatea Andina (CAN). Între
timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor
(CARIFTA - Caribbean Free Trade Association), care în anii '70 a evoluat în Piaţa Comună din
Zona Caraibilor (CARICOM - Caribbean Community).
Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins scopurile decât într-o proporţie minoră, ele "şi-
au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii '80.
104
America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia
importurilor, prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a
ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică de
substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte
negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în
Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de
privatizare a structurilor de stat, etc.
În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea, în anul 1991, a
MERCOSUR - Mercado Comun del Sur sau Piaţa Comună a Sudului, care are drept membri:
Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili), bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi
regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească
interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a confruntat, însă, cu o serie de aspecte
sensibile ale relaţiilor internaţionale, precum ar fi: păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale,
schimbări economice şi politici conjuncturale creatoare de tensiuni.
Sefii de stat din cele 12 tari sud americane (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,
Columbia, Ecuador, Guyana, Paraguay, Peru, Surinam, Uruguay şi Venezuela) au semnat pe 23 mai
2008 un tratat pentru creearea Uniunii Natiunilor Sud Americane (UNASUR). Scopul declarat al
UNASUR este acela de a “creea o integrare si uniune pe plan cultural, economic, social si politic
intre tarile membre, promovand politici comune in domeniul educatiei, energiei, infrastructurii,
finantelor, mediului“. Acordul de liber schimb, Mercosur, va fi subordonat noii organizatii. Printre
obiectivele de durata ale UNASUR se numara: crearea unei piete interne, prin eliminarea tarifelor
vamale pana in 2014; creearea unei infrastructuri rutiere comune; dezvoltarea de politici comune in
domeniul energiei; eliminarea vizelor etc.
Integrarea economică în Asia
Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN (Association of South-East Asian Nations) -
este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar
din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică
între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia,
Filipine, Singapore şi Thailanda.
Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară
doritoare din Sud-Estul Asiei, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale.
Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul,
puternic susţinut de colapsul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare
echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale,
105
precum conflictul dintre Vietnam şi Cambogia.
Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza
influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, după 20 de ani, toate
ţările din grupare au reuşit să ajungă, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat. Astfel, în urma
summit-ului ASEAN din Vietnam, din iulie 1995, alte 5 ţări aderă la această grupare
( Brunei, Burma (Myanmar), Cambodia, Laos, Vietnam).
Populaţia celor 10 ţări-membre ASEAN (cca 500 milioane de persoane), resurse naturale
bogate, suprafaţă considerabilă şi apropierea de rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de
Orientul Mijlociu, Africa şi Europa, transformă zona într-una dintre pieţele cu сel mai mare
potenţial din lume.
În ultimii ani ai deceniului al 9-lea ai sec. trecut, a început să se dezvolte ideea unor "zone
economice subregionale", care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să
contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a
politicilor comerciale naţionale. Însă, criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea
impetuoasă a ţărilor din Asia de Sud-Est. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de
restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de
instabilitate politică şi socială. Oricum, partea bună a crizei asiatice a fost conştientizarea
vulnerabilităţilor comune, a necesităţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune.
În pofida succesului individual al majorităţii membrilor săi, ASEAN nu a reuşit să obţină
rezultate convingătoare. Lipsa unui „motor" al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie
fiind sporirea importanţei altei grupări (APEC), care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN,
puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a
regiunii.
Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)
În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est
au înregistrat o creştere economică puternică şi constantă. Aceste performanţe, colaborate cu
interesul pe care Statele Unite ale Americii le-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de
dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării
economice regionale. În 1981, ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona
Asia-Pacific, a nevoii acestor economii de a-şi spori ritmul de dezvoltare şi de a-şi contura spiritul
comunitar, la întrunirea, din Australia, miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări, s-a
decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei,
Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi
SUA.
106
În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake
Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova
spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.
Între 1989 - 1994, APEC a acceptat şase noi membri (în 1991- Republica Populară Chineză,
Hong Kong şi Taiwan; 1993 - Mexic şi Papua Noua Guinee, iar 1994 – Chile). Peru, Rusia şi
Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.
Actualmente, APEC cuprinde 21 de membri, totalizează un PIB de aproape 16 trilioane de
dolari şi constituie aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost
principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea
economica. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni
economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi
în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor
în societate etc.).
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o
grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este
preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o
structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi
Secretariatul. În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin
rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil de
găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).
Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia,
energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici
şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai
bune guvernări şi cooperări. Totuşi, criza financiară asiatică, a provocat o panică financiară, care a
condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea
guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii
capabile să depăşească riscuri imprevizibile, este necesară mai multă deschidere, integrare,
colaborare regională şi o mai bună guvernare.
Integrarea economică în Africa
Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii '50-'60, de la declararea independenţei ţărilor
de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale
politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât
să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această
107
idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.
Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile
economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi
timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar
din patru grupări. Acestea sunt subapreciate de guverne, sunt insuficient finanţate şi, în pofida unor
succese izolate, nu şi-au atins obiectivele trasate. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca
şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii,
ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau
Olanda.
Continentul african este „gazdă" a cel puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care
jumătate au o importanţă relativ mare:
AMU - Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri;
COMESA - Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri;
ECCAS - Comunitatea Economică a Statelor Central - Africane, cu 15 membri;
ECOWAS - Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri;
SADC - Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri;
IGAD - Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri;
CEN-SAD - Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri.
Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:
1. UEMOA - Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând
ECOWAS;
2. MRU - Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS;
3. CEMAC - Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri,
aparţinând ECCAS;
4. CEPGL - comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri,
aparţinând ECCAS;
5. EAC - Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC;
6. IOC - Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC;
7. SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi
COMESA (2 ţări).
Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu
cedează cu nimic unor grupări mai performante, ca UE sau NAFTA. Acestea au secretariate
operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale
complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare
cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a
108
lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest
lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate,
lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional, scopurilor pe termen lung ale
grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al
stabilizării macroeconomice.
Nerealizările diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea lor de a colecta fondurile
necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC
au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai
mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor
regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă
într-o foarte mare măsură de asistenţa străină. Cu toate aceste dificultăţi, rezultate mai consisitente
au fost obţinute în domeniul integrării comerciale, iar pentru atingerea stadiului unei uniuni
economice sunt necesare eforturi considerabile.
Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este
singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare,
a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce
definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de
cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELORÎntrebări de control:
1. Ce reprezintă procesul de cooperare economică?
2. Care sunt angajamentele pe care trebuie să şi le asume statele pentru concretizarea dezideratelor majore ale
cooperari?
3. Care sunt funcţiile cooperării economice internaţionale?
4. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor regionale?
5. Enumeraţi principalele forme de integrare economică.
6. Care sunt caracteristicile integrării economice de pe continentul American?
7. Care sunt caracteristicile integrării economice în Asia?
8. Care sunt caracteristicile integrării economice în Africa?
Teste grilă:1. Trăsăturile specifice ale cooperării economice internaţionale :
a) Cooperarea economică se intemeiază şi promovează un complex de fluxuri;
b) Reprezintă unul dintre fluxurile economice principale;
c) Deţine o serie de elemente cu caracater discriminatoriu;
d) Valorificarea capitalului pe o piaţă externă mai avantajoasă decât propria piaţă financiară;
e) a+d.
2. Care din următoarele enunţuri nu reprezintă o premisă a ţărilor ce tind să se integreze:
109
a) Apropierea nivelului dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de piaţă;
b) Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze;
c) Cultura şi religia comună.
3. Care din următoarele enunţuri reprezintă implicaţie a procesului de integrare economică internaţională
asupra ţărilor participante:
a) Îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii acestora;
b) Lipsa concurenţei în cadrul noii peţi mărite;
c) Nestimularea procesul investiţional.
4. Uniunea Vamală reprezintă:
a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o
restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe;
b) uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în acelaşi
timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.
5. Piaţa Comună reprezintă:
a) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în acelaşi
timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie;
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;
c) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o
restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe.
6. Zona Economică de Liber Schimb reprezintă:
a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o
restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe;
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în acelaşi
timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.
7. Toate afirmaţiile următoare sunt corecte, cu excepţia:
a) Integrarea economică internaţională înseamnă creearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin
suprimarea obstacolelor artificiale în calea cooperării şi colaborării dintre diferitele state ale lumii;
b) Integrarea economică interstatală are în vedere crearea de grupări de state închise organizate;
c) Integrarea economică internaţională presupune o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare
asemănător;
d) Integrarea economică interstatală nu vizează în mod obligatoriu pierderea identităţii participanţilor la
constituirea organizaţiei internaţionale.
8. Cea mai evoluată formă de integrare interstatală este:
a) Uniunea vamală;
b) Uniunea economică;
c) Zona de liber schimb;
d) Piaţa comună;
e) Uniunea economică şi monetară.
9. Printre factorii generali ce stau la baza integrării economice interstatale se numără:
a) Evoluţia rapidă a ştiinţei şi tehnicii moderne;
110
b) Creşterea rolului statului în reglementarea desfăşurarii relaţiilor economice internaţionale;
c) Amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii, în perioada postbelică;
d) Nevoia de a rezolva unele probleme, cum ar fi: extinderea cooperării între ţările dezvoltate;
e) Toate răspunsurile sunt corecte.
10. NAFTA reprezintă:
a) Cea mai mare zonă de liber schimb ;
b) Acordul de Liber Schimb Nord American care s-a lansat la 1 ianuarie 1994;
c) Se află la stadiul de uniune vamală;
d) O grupare de state din care fac parte: SUA, Canada, Mexic şi Brazilia;
e) a+b.
111
Capitolul 6. CADRUL INSTITUŢIONAL AL ECONOMIEI MONDIALE
Obiective: A identifica esenţa şi criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale.
A cunoaşte scopurile principale şi funcţiile organizaţiilor internaţionale.
A identifica instituţiile specializate ale ONU în domeniul economic.
A determina locul şi rolul instituţiilor financiare internaţionale în economia
mondială.
A caracteriza organizaţiile internaţionale neguvernamentale.
Termeni cheie
Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Sistemul Naţiunilor Unite, Instituţii specializate
ale ONU, Asistenţa pentru dezvoltare, Organizaţii internaţionale neguvernamentale, Fondul
Monetar Internaţional, aranjamente stand-by, Grupul Băncii Mondiale.
6.1. Definire şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale
Organizaţiile economice internaţionale au apărut ca rezultat al căutării unor măsuri eficiente
pentru rezolvarea situaţiilor excepţionale sau de criză în activitatea ţărilor.
În cazul când încercările diplomaţiei naţionale nu erau în stare să rezolve problemele relaţiilor
economice contemporane, guvernele se stăruiau să găsească mecanisme adecvate în relaţiile externe
pentru a crea condiţii favorabile prin intermediul consultaţiilor multilaterale şi colaborare în direcţia
dorită.
Astfel, după al 2-lea război mondial se observă o creştere bruscă a numărului de organisme
internaţionale, atât inter-guvernamentale cât şi ne-guvernamentale sau regionale, ca necesitate de a
rezolva diverse probleme la nivel global.
Actualmente funcţionează mii de organizaţii internaţionale, care activează în interesul
asigurării stabilităţii politice, economice şi a bunăstării populaţiei din lume.
Organizaţiile economice internaţionale sunt o asociere de state constituită printr-un tratat,
având un act constitutiv şi organe de lucru comune, care determină modul de activitate, drepturile
şi obligaţiile, procedura luării deciziilor etc. Ele pot convoca diferite adunări internaţionale,
conferinţe, congrese pentru a discuta anumite probleme.
În timpul de faţă reglementarea relaţiilor economice internaţionale se asigură în baza:
contractelor internaţionale;
deciziilor (recomandărilor) organismelor internaţionale;
hotărârilor conferinţelor economice interstatale;
tradiţiilor interstatale. Drept, că tradiţiile internaţionale joacă un rol foarte redus în
112
domeniul reglementării relaţiilor economice internaţionale.
Organizaţiile internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare internaţională.
Sistemul organizaţiilor internaţionale include un număr de peste 4 mii, dintre care circa 300 –
interstatale. În centrul acestui sistem se află ONU.
Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate (grupate) după anumite criterii:
a) După caracterul membrilor şi natura juridică a participanţilor organizaţiilor internaţionale
se divizează în două grupe: interstatale (inter-guvernamentale) şi ne-guvernamentale.
b) După cercul participanţilor organizaţiile internaţionale sunt universale, deschise pentru
participarea tuturor ţărilor (ONU şi instituţiile sale specializate), şi regionale, membrii
cărora pot fi participanţii anumitei regiuni.
c) După competenţe se divizează organisme internaţionale interstatale de competenţă generală
(ONU, Consiliul European, Liga ţărilor arabe) şi competenţă specială (Organizaţia
mondială a muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia Internaţională în domeniul
Energiei Atomice ş.a.) sau se divizează conform direcţiilor de activitate – organizaţii
politice, economice, sociale, culturale, ştiinţifice, regionale.
d) După caracterul drepturilor de care dispun organizaţiile internaţionale se divizează în
interstatale şi suprastatale (UE).
e) După condiţiile de participare ca membri OEI sunt deschise, unde orice ţară poate deveni
membru după dorinţa sa, şi închise, unde primirea se face conform invitaţiei co-
fondatorilor iniţiali (Alianţa Nord Atlantică - NATO).
f) După natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, se detaşează organizaţiile de
cooperare sau coordonare, care respectă integral suveranitatea statelor. Pe de altă parte
există organizaţii internaţionaliste, care presupun transfer de competenţe de la nivel
naţional la cel al organizaţiei ca de exemplu Uniunea Europeană.
g) După sfera de acţiune, se poate vorbi despre organizaţii omnifuncţionale, care au ca obiect
ansamblul relaţiilor internaţionale, şi organizaţii specializate, care se limitează la o
categorie de probleme aşa cum sunt, de pildă, instituţiile specializate din cadrul Naţiunilor
Unite (modelul de organizaţie internaţională unifuncţională).
h) După criteriul geografic, se poate vorbi despre organizaţii subregionale, regionale şi
interregionale.
Exemplu, numeroare instituţii ale ţărilor în dezvoltare din Asia, America Latină şi
Asiaorganizaţii subregionale: Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest, de asemenea,
MERCOSUR; ASEAN; UE, NAFTA, CEFTA, SEMN etc.
113
În ceea ce priveşte organizaţii interregionale se poate vorbi despre OCDE, OPEC, de
asemenea, diferite fonduri internaţionale regionale, organizaţii internaţionale ale producătorilor şi
consumatorilor de produse primare (cafea, yahăr, cositor ş.a.) şi multe alte instituţii internaţionale
pe diverse domenii de activitate.
Organizaţiile internaţionale se creează într-o anumită ordine. Cea mai largă metodă de creare a
Organizaţiilor Internaţionale este adoptarea contractelor internaţionale. Pentru aceasta se convoacă
conferinţe internaţionale pentru a adopta textul contractului şi a statutului, iar mai apoi se creează
toate structurile necesare ale organizaţiei.
În decursul activităţii sale practice Organizaţiile internaţionale elaborează şi adoptă anumite
reguli şi mecanisme, prin intermediul cărora ele influenţează puternic asupra legislaţiei statelor şi
normelor naţionale de drept.
Scopul şi funcţiile organismelor economice internaţionale, atât la nivel global, cât şi nivel
regional sunt:
studierea şi rezolvarea celor mai importante probleme în domeniul relaţiilor economice
internaţionale;
asigurarea stabilităţii valutare;
depăşirea barierelor comerciale şi contribuirea la dezvoltarea comerţului între state;
alocarea mijloace în adaos la capitalul privat pentru a ajuta sporirea progresului tehnologic şi
economic;
stimularea ameliorării condiţiilor şi relaţiilor de muncă;
prezentarea anumitor recomandări în legătură cu crize şi deprecierea economică etc.
Reglementările internaţionale se efectuează în următoarele direcţii de colaborare:
1. în sfera economică şi socială;
2. în domeniul transporturilor;
3. în sfera valutar-financiară;
4. în domeniul comerţului internaţional;
5. în domeniul proprietăţii intelectuale;
6. în domeniul standardizării şi certificării producţiei;
7. în domeniul investiţiilor;
8. colaborarea tehnico-ştiinţifică;
9. colaborarea în domeniul practicii comerciale internaţionale etc.
De exemplu, printre organizaţiile internaţionale ne-guvernamentale create în scopul de a
contribui la dezvoltarea comerţului internaţional pot fi numite: Camera Internaţională a
114
Comerţului, Biroul Internaţional de publicare a tarifelor comerciale, Institutul Internaţional de
Unificare a Dreptului Privat (IUNIDRUA), care dă lămuriri privitor la termenii comerciali
„INCOTERMS” etc.
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost infiinţată la 24 octombrie 1945 cînd un număr de 51 de
ţări se angajau să menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi,
aproape toate naţiunile lumii sunt membre ONU: în total 193 de ţări. ONU nu este un guvern şi nu
emite legi. Oferă totuşi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi pentru formularea
de politici în chestiuni care ne afectează pe toţi. In cadrul ONU toate statele membre – mari sau
mici, bogate sau sărace, cu vederi politice şi sisteme sociale diferite – au un cuvînt de spus şi drept
de vot egal.
Scopurile oficiale ale ONU sunt:
1. menţinerea păcii şi securităţii mondiale prin măsurile adoptate de comun şi
reglementarea pe cale diplomatică a neînţelegerilor între state;
2. dezvoltarea relaţiilor externe între state în baza respectării principiului de egalitate şi
autodeterminare a popoarelor;
3. colaborarea internaţională în rezolvarea problemelor de caracter economic, social,
cultural, umanitar între state etc.;
4. îndeplinirea funcţiilor ca organ de coordonare a colaborării între state pentru realizarea
cu succes a scopurilor trasate.
Principiile de activitate ale ONU:
1. drepturile egale la toate ţările-membre ale ONU;
2. îndeplinirea scrupuloasă a obligaţiunilor sale conform cerinţelor Statutului ONU;
3. rezolvarea neînţelegerilor internaţionale prin mijloace diplomatice (pe cale paşnică);
4. reţinerea de la ameninţarea aplicării puterii către alte ţări în relaţiile internaţionale;
5. participarea activă a tuturor ţărilor la îndeplinirea măsurilor trasate de ONU.
ONU elaborează şi adoptă diferite recomandări, convenţii, măsuri, fiind propuse tuturor ţărilor-
membre pentru realizare. Sistemul ONU cuprinde diferite organisme: de caracter fundamental
(Asamblea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOS), Tribunalul
Internaţional, Secretariatul ONU) şi auxiliare (de ajutor); diverse organisme şi instituţii specializate
şi organizaţii autonome, fiind ca parte componentă a ONU şi un şir de programe, consilii, comisii
care îndeplinesc anumite funcţii concrete ale ONU.
115
Analiza experienţei acumulate efectuate în ultimele decenii de către ONU impune concluzia că,
de rând cu creşterea actuală a rolului problemelor politice mondiale, un loc deosebit în activitatea ei
îl ocupă aspectele economice. Aceasta şi-a găsit expresie, în primul rând, în extinderea funcţiilor
economice ale ONU.
O activitate variată pentru soluţionarea problemelor cu caracter economic desfăşoară diverse
structuri organizatorice ale ONU. Din aceste probleme fac parte:
1. problemele economice globale ale contemporaneităţii;
2. acordarea asistenţei în scopuri de dezvoltare;
3. contribuţia la dezvoltarea economică a ţărilor mai puţin dezvoltate şi ţărilor cu economie
tranzitorie;
4. aspectele activităţii de ocrotire a naturii şi protecţie a mediului ambiant;
5. acordarea asistenţei umanitare în condiţii excepţionale.
Asistenţa din partea ONU urmăreşte scopul mobilizării resurselor donatorilor pentru
implementarea pe linia diverselor fonduri şi programe (PNUD, PDOON, UNICEF etc.) a unor
proiecte concrete la nivel de ţări şi regiuni. Pe linia diverselor fonduri şi programe ale ONU
volumul anual de asistenţă gratuită acordată celor mai sărace ţări constituie circa 4-5 miliarde dol.
Importanţa activităţii economice ale ONU creşte odată cu complexitatea tot mai mare a
proceselor ce au loc în relaţiile economice mondiale şi diviziunea internaţională a muncii, cu
apariţia multiplelor probleme în economia mondială, dinamismul vieţii economice internaţionale,
care generează necesitatea adoptării unor decizii prompte şi eficiente.
Desfăşurând o anumită activitate economică, ONU rămâne, totuşi, în primul rând, organizaţie
politică. Caracterul ei politic se manifestă clar în tratarea şi aplicarea principiilor fundamentale, pe
care ea şi le-a fixat în rezoluţiile şi programele elaborate, precum şi în măsurile trasate pentru
traducerea lor în fapt, în ce priveşte atitudinea ONU faţă de piaţa mondială, problemele privind
dezvoltarea anumitor ţări etc.
În art. 1 al Statutului ONU sunt formulate în mod concentrat obiectivele de colaborare
internaţională, inclusiv în sfera economică ”…de a desfăşura colaborarea internaţională în scopul
soluţionării problemelor cu caracter economic, social…”. O serie de alte deziderate ale Statutului se
referă nemijlocit la aspectele colaborării economice. Bunăoară, capitolele IX şi X sunt consacrate
integral colaborării economice şi sociale.
Activitatea economică a ONU cuprinde patru direcţii principale:
а) soluţionarea problemelor economice globale, caracteristice pentru toate ţările;
b) contribuţia la colaborarea economică a statelor cu niveluri diferite de dezvoltare economică;
c) contribuţia la creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare;
d) soluţionarea problemelor de dezvoltare economică regională.
116
În realitate activitatea în aceste direcţii se desfăşoară utilizându-se următoarele forme:
informaţională, tehnico-consultativă şi financiară.
Activitatea informaţională este cel mai răspândit tip de muncă a ONU. Chestiunile ce prezintă
interes se includ în ordinea de zi a discuţiilor politice, se pregătesc referate în scris etc. Scopul unei
asemenea activităţi îl constituie acţiunea generală asupra direcţiilor de politică economică a ţărilor-
membre.
Activitatea tehnico-consultativă a ONU se desfăşoară sub formă de asistenţă tehnică, acordată
statelor solicitante. Încă în anul 1948 au fost adoptate un fel de principii pentru acordarea unei
asemenea asistenţe, care:
- nu trebuie să servească drept mijloc de amestec economic şi politic străin în afacerile
interne;
- trebuie să fie acordată exclusiv prin intermediul guvernului;
- trebuie să fie acordată exclusiv ţării date;
- trebuie să fie acordată, pe cât e posibil, în forma solicitată de ţara în cauză;
- trebuie să corespundă cerinţelor sporite de calitate şi valoare tehnică.
Activitatea financiar-valutară se desfăşoară preponderent pe linia organismelor internaţionale
ale Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţiei Financiare Internaţionale,
Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, Fondului Monetar Internaţional. Aceste organizaţii
formal sunt organisme specializate ale ONU.
Structurile Sistemului Naţiunilor Unite
ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul – au sediul central în
New York. Cel de-al şaselea - Curtea Internaţională de Justiţie - îşi desfăşoară activitatea la Haga, în
Olanda. Adunarea Generala
117
Sursa: http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_4.htm
Adunarea Generală – “un parlament al naţiunilor”, din care fac parte reprezentanţi din toate
statele membre ONU şi care se întruneşte în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele
mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii în probleme-cheie
precum pacea şi securitatea internaţionale, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt aprobate
cu o majoritate de două treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. În ultimii ani, s-au
depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens, decat prin vot formal. Adunarea nu
poate forţa statele să acţioneze, dar recomandările ei sunt indicatorul opiniei internaţionale generale
şi reprezintă autoritatea morală a comunităţii naţiunilor.
Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în prima zi de marţi a lunii septembrie şi durează
pînă în luna decembrie a fiecarui an. Daca este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se organizează
o sesiune speciala ori de urgentă pe teme de interes specific. Adunarea Generală îşi îndeplineşte
mandatul şi prin intermediul a şaşe Comitete Principale, organisme subsidiare şi prin Secreriatul
ONU.
Consiliul de Securitate
Carta Naţiunilor Unite acordă Consiliului de Securitate principala responsabilitate în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul se poate reuni oricînd, de fiecare dată cînd
există ameninţări la adresa păcii mondiale. Conform Cartei, toate statele membre ONU sunt
obligate să respecte şi să aplice deciziile Consiliului.
118
Consiliul are 15 membri. Cinci dintre aceştia - China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit al
Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii - sunt membri permanenţi. Ceilalţi 10 sunt alesi de catre
Adunarea Generala pentru un mandat de doi ani. Pentru perioada 2012-2013, în Consiliul de
Securitate au fost aleşi de către Adunarea Generală următorii 10 membri: Africa de Sud,
Germania, Ajerbaidjan, Columbia, Guatemala, India, Maroc, Pakistan, Portugalia, Togo.
Statele membre continuă să discute propuneri de reformă în componenţa Consiliului de
Securitate, pentru o mai buna reflectare a realităţilor politice şi economice actuale. Deciziile
Consiliului trebuie luate cu 9 voturi. Cu excepţia votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o
decizie în cazul unui vot negativ sau al exercitării dreptului de din partea unui membru permanent.
Cînd Consiliul consideră că există o ameninţare la adresa păcii mondiale, acesta discută mai
intîi modalităţile de rezolvare pasnică a unei dispute, poate sugera principiile unui acord de pace sau
poate media conflictul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul incearcă să asigure mai întîi
încetarea focului. Poate trimite o misiune pentru menţinerea păcii cu scopul de a ajuta părţile aflate
în conflict să menţină armistiţiul şi să împiedice reluarea violenţelor.
Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale. Poate impune sancţiuni
economice sau poate impune un embargo asupra armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele
membre să adopte “orice mijloace necesare”, inclusiv acţiunea militară colectiva, pentru a asigura
ducerea la bun sfîrşit a deciziilor sale.
Consiliul face de asemenea recomandări Adunării Generale pentru numirea unui nou
Secretar General şi pentru admiterea de noi membri.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), creat în anul 1946, în esenţă efectuează
coordonarea întregii activităţi a ONU în domeniul social-economic. Membre ale acestui consiliu
sunt 54 ţări-membre ale ONU, alese de Adunarea Generală a ONU, concomitent 5 dintre ele sunt
membre permanente ale Consiliului de Securitate. Organul suprem al Consiliului Economic şi
Social este sesiunea Consiliului. Anual au loc trei sesiuni: de primăvară – în probleme de drept şi
umanitare; de vară – în probleme economice şi sociale; şi sesiunea organizatorică.
În activitatea Consiliului se evidenţiază trei funcţii principale:
h) acesta e un forum specializat, responsabil în cadrul ONU pentru discutarea calificată a
problemelor economice şi sociale internaţionale şi elaborarea liniei politice principiale;
i) este organul de coordonare a întregii activităţi a ONU în problemele economice şi sociale,
de coordonare a activităţii instituţiilor specializate ale ONU (FAO, UNIDO etc.);
j) se ocupă de pregătirea cercetărilor calificate în problemele generale şi speciale ale
dezvoltării economice şi sociale şi colaborării internaţionale.
119
Consiliul de Tutelă a fost înfiinţat pentru a asigura supravegherea internaţională a unui
numar de 11 teritorii aflate sub tutelă şi administrate de şapte state membre; de asemenea, s-au
asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare şi
independenţă. Pînă în 1994, toate teritoriile îşi obţinuseră auto-guvernarea sau independenţa, fie că
state separate, fie prin alaturarea la state vecine independente. Ultimul care a facut acest lucru a fost
Teritoriul sub Tutela al Insulele Pacifice – Palau – care era administrat de SUA şi a devenit al 185-
lea membru ONU.
Îndeplinindu-şi astfel misiunea, Consiliul de Tutelă este alcatuit astazi din cei cinci membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate. Şi-a amendat regulile de procedură astfel încît să se poată
întruni doar cand ocazia ar cere-o.
Curtea Internaţională de Justiţie, cunoscută şi sub numele de Curtea Mondială, este
principalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecatori ai săi sunt aleşi de Adunarea Generală şi de
Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent şi simultan. Curtea dezbate disputele
dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în litigiu. Daca un stat alege să participe la
procedurile curtii, atunci este obligat sa se supuna rezoluţiilor acesteia. Curtea emite de asemenea
opinii consultative către ONU şi agenţiile specializate ale acesteia.
Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor Unite, una esenţială, pe baza
mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a deciziilor Consiliul de Securitate şi ale
altor organisme ONU. În fruntea Secretariatului se afla Secretarul General, care are drept sarcină
asigurarea managementului general. Secretariatul este alcatuit din departamente şi oficii şi are
aproximativ 7500 de angajaţi plătiţi din bugetul obişnuit. Aceştia provin dintr-un număr de 170 de
ţări. Printre sediile principale ale Secretariatului se numară Cartierul General din New York, dar şi
birourile ONU din Geneva, Viena sau Nairobi.
Organisme proprii cu caracter permanent din cadrul ONU
Adunarea Generală a ONU la finele anului 1964 a adoptat rezoluţia de constituire a
Conferinţei pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) în calitate de organ al ONU, care nu este
organizaţie internaţională. La activitatea ei participă practic toate statele membre ale ONU şi o serie
de organizaţii internaţionale. Organul ei superior este Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare.
Sesiunile au loc o dată în patru ani. Consiliul este convocat de două ori pe an. Sediul său e la
Geneva.
Sarcinile principale ale UNCTAD sunt:
susţinerea dezvoltării comerţului internaţional, asigurarea unei păci stabile şi a colaborării
egale în drepturi între state;
elaborarea recomandărilor, principiilor, condiţiilor organizatorico-juridice şi a mecanismelor
120
de funcţionare a relaţiilor economice internaţionale actuale;
participarea la coordonarea activităţii altor instituţii ale ONU în domeniul dezvoltării
economice, reglementarea relaţiilor economice şi stimularea comerţului internaţional.
UNCTAD examinează o largă serie de chestiuni şi probleme legate de comerţul internaţional
cu materii prime, articole finite şi semifabricate, transporturi, asigurare, creditare a comerţului
exterior, transmitere a tehnologiilor etc. Până la momentul actual au avut loc nouă sesiuni ale
UNCTAD. Însă, odată cu crearea OMC, practic în mod deschis au început să se pronunţe opinii
referitor la faptul dacă mai este necesară în genere această organizaţie. Dar la ultima sesiune de la
Madrid (din anul 1995) s-a convent că deocamdată comunitatea mondială mai are nevoie de ea.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (ONIDI) este o instituţie
specializată a ONU pentru susţinerea industrializării statelor în curs de dezvoltare, a dezvoltării lor
industriale prin mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale (a fost creată în anul 1966).
Organul ei superior este Conferinţa Generală, convocată o dată la doi ani. Sediul ei se află la Vena.
Activitatea ONIDI se divizează convenţional în operativă şi auxiliară.
Activitatea operativă, conform rezoluţiei Asambleei Generale a ONU, include:
elaborarea recomandărilor şi acordarea de asistenţă concretă la pregătirea programelor de
industrializare, ţinându-se cont de situaţia politică, economică, financiară, de factorii tehnici;
crearea şi consolidarea în ţările în curs de dezvoltare a instituţiilor şi organelor de dirijare a
producţiei;
organizarea şi promovarea cercetărilor ştiinţifice, a lucrărilor de elaborare a studiilor de
fezabilitate pentru construcţia obiectelor industriale;
acordarea de asistenţă tehnică la implementarea unor proiecte concrete, a recomandărilor
privind utilizarea resurselor de materie primă etc.
Activitatea auxiliară include colectarea, generalizarea şi difuzarea informaţiei, publicarea
referatelor etc.
Dacă ONIDI are statut de organizaţie specializată, care “lucrează” cu ţările în curs de
dezvoltare, apoi altă instituţie a ONU – Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) – este un organ auxiliar al Asambleei Generale a ONU, un program
internaţional de asistenţă tehnică şi pre-investiţională pentru ţările în curs de dezvoltare în cele mai
importante sectoare ale economiei. Organul său de conducere este Consiliul de directori format din
48 reprezentanţi ai guvernelor şi ales pe o perioadă de 3 ani. Secretariatul se află la New-York.
PNUD îşi concentrează activitatea asupra a şase direcţii: combaterea sărăciei, perfecţionarea
activităţii administrative, colaborarea tehnică între ţările în curs de dezvoltare, protecţia mediului
ambiant, utilizarea raţională a resurselor naturale şi participarea femeilor la modernizarea 121
tehnologiilor în scopuri de dezvoltare. Programele acestei organizaţii funcţionează real, fiindcă în
cazul dat sunt implicate mijloace considerabile. Există numeroase exemple de implementare a unor
proiecte importante (în domeniul irigaţiei, pisciculturii, exploatării resurselor forestiere etc.).
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP), creat în 1972, are ca
obiectiv întărirea cooperării internaţionale în vederea controlului şi prevenirii poluării mediului
ambiant, coordonarea activităţilor în acest domeniu, desfăşurate de ansamblul sistemului
Bnaţiunilor Unite. Are sediul la Nairobi (Kenya).
Consiliul Mondial al Alimantaţiei (CMA) – creat în 1975, ca organ al Adunării Generale, are
obiectiv principal asigurarea unei strânse conlucrări şi coordonări între diferite organisme şi
instituţii ale sistemului Naţiunilor Unite care desfăşoară, sub o formă sau alta, activităţi îm
domeniul agroelimentar. Are sediul la Roma.
În cadrul ONU activează un şir de instituţii specializate autonome. De exemplu, în prezent,
există 15 instituţii specializate, şi anume: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS), Banca Mondială (BIRD) cu trei filiale ale sale – Asociaţia Internaţională de Dezvoltare
(IDA), Corporaţia Financiară Internaţională (IFC), Agenţia pentru Garantarea Multilaterală a
Investiţiilor (MIGA), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentare şi Agricultură (FAO), Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), Uniunea
Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU), Organizaţia
Metereologică Mondială (OMM), Organizaţia Mondială pentru Turism (OMT), Organizaţia
Maritimă Internaţională (IMO), Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), Fondul
Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială (ONUDI).
Acestor instituţii li s-a adăugat alte două: Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică
(AIEA) şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), care după 1995 a fost înlocuită de
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) – având statut, bine determinat, de instituţie specializată
autonomă.
Republica Moldova este membru aproape a tuturor instituţiilor specializate din sistemul
Naţiunilor Unite.
Structura organizatorică a instituţiilor specializate urmează,în general, acelaşi model, inspirat
în bună măsură din structura ONU.
Activităţile şi acţiunile diferitor instituţii sunt prezentate în alte capitole ale manualului. În acest
capitol se insistă asupra instituţiilor specializate cu profil economic sau social.
122
Ogranizaţia internaţională a Muncii (OIM). Creată în 1919, ea este cea mai veche instituţie
specializată din sistemul Naţiunilor Unite. Obiectivul său central este de a promova dreptatea
socială şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale celor ce muncesc. În acest sens OIM
promovează negocierea şi adaptarea de convenţii internaţionale specifice, sprijină ţările membre în
elaborarea şi punerea în aplicare de programe şi standarde, întreprinde activităţi operaţionale,
inclusiv asistenţa tehnică în domenii ca formarea profesională, planificarea forţei de muncă,
protecţia muncii şi asigurării sociale, management şi administraţie etc. Sediul se află la Geneva.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO). Fondată în 1945, în
cadrul unei conferinţe speciale care a avut loc la Quebec (Canada), are drept preocupări promovarea
cooperării internaţionale în vederea îmbunătăţirii producţiei, comercializării şi distribuirii
produselor agro-alimentare, piscicole şi forestiere, dezvoltarea zonelor rurale şi prin acestea,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei ruraleşi eliminarea foametei şi nutriţiei în lume.
Sediul FAO este la Roma.
Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA), devenit operaţional în noiembrie 1977,
odată cu intrarea în vigoare a acordului (statutului) adoptat la conferinţa plenipotenţiarilor din iunie
1976 de la Roma, FIDA are ca obiectiv fundamental finanţarea în condiţii avantajoase (împrumuturi
cu dobânzi mici, sau chiar fără dobânzi şi, într-o mai mică măsură, donaţii) de proiecte de
dezvoltare agricolă exclusiv în ţările în curs de dezvoltare. Sediul se află la Roma.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT şi OMC). Înfiinţa în 1947 şi devenit
operaţional în 1948, GATT – care „de jure” nu a fost o instituţie autonomă, ci un acord multilateral
comercial conţinând o serie de reglementări privind desfăşurarea relaţiilor comerciale dintre statele
membre, reprezintă un cadru instituţionallegat de ONU care vizează organizarea şi desfăşurarea de
negociari multilaterale între părţile contractante (statele părţi la acord) în scopul reducerii barierilor
şi obstacolelor din calea comerţului dintre ele.
Principiile fundamentale ale GATT au stipulat nediscriminarea, respectiv instituirea regimului
clauzei naţiunii celei mai favorizate între ţările membre, protejarea economiilor naţionale numai
prin măsuri tarifare, folosirea de către părţile contractante a consultărilor în vederea soluţionării
problemelor ce apar în comerţul dintre ele etc. Pe parcurs textul GATT a fost revizuit, pentru a veni
mai bine în întâmpinarea dolianţelor ţărilor membre în dezvoltare. În acest sens a fost adăugată
partea a IV-a a GATT, „Comerţ şi Dezvoltare”.
În urma ultimei runde de negocieri în cadrul GATT – Runda Uruguay – s-a ajuns la instituirea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1995,
urmând să înlocuiască GATT. OMC îndeplineşte patru funcţii principale: facilitează punerea în
123
aplicare a Acordului privind crearea sa şi a acordurilor multilaterale pe care le gestionează; serveşte
ca forum pentru negicieri comerciale multilateraleîntre ţările membre; soluţionează diferendele;
administrează mecanismul de examinare periodică a conformităţii politicilor comerciale ale statelor
membre cu regulile sale. Swediul OMC se află la Geneva.
Un bloc aparte îl constituie comisiile economice regionale, coordonate de ECOSOC şi care sunt
fondate în conformitate cu rezoluţiile acestuia.
Comisia Economică Europeană a ONU (CEE) – a fost creată în anul 1947 ca organ
provizoriu al ONU, iar din anul 1951 a primit statutul de organ permanent al ONU. Secretariatul ei
se află la Geneva. CEE contribuie la dezvoltarea comerţului şi colaborării tehnico-ştiinţifice. În
componenţa CEE intră circa cincisprezece comitete, ce se ocupă de problemele agriculturii,
industriei chimice, energeticii, ecologiei etc.
Comisia Economică pentru Africa (CEA) – a fost creată în anul 1958 în scopul de a acorda
asistenţă popoarelor africane la studierea şi analiza problemelor ce ţin de dezvoltarea continentului
african. Are patru secţii sub-regionale – pentru Africa de Nord – în or. Tangere (Maroc), pentru
Africa de Vest – în oraşul Niamee (Niger), pentru Africa de Est – în or. Lusaca (Zambia), pentru
Africa Centrală – în or. Kinshasa (Zair). În ultimii ani CEA acordă asistenţă în cadrul serviciilor
consultative şi tehnice, în domeniul combaterii secetei, elaborării proiectelor în sfera irigaţiei,
pregătirii cadrelor etc. Centrul se află la Addis Abeba.
Comisia Economică pentru America Latină şi ţările din Bazinul Caraibelor (CEALC) a fost
creată în anul 1948. Organul ei superior este Sesiunea, care se convoacă o dată în doi ani, iar în
perioada dintre sesiuni activează Comitetul, compus din reprezentanţii a 40 ţări latino-americane,
precum şi ai SUA, Canadei, Marii Britanii, Franţei, Olandei şi Spaniei. Centrul se află la Santiago
de Chile.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Oceanul Pacific (CESAOP) – organ regional,
creat în anul 1947. Organul ei superior de conducere este Sesiunea, secretariatul ei se află în
Bangkok. Din această organizaţie fac parte majoritatea ţărilor din regiune, inclusiv SUA, Olanda,
Marea Britanie, Franţa. În cadrul acestei comisii se implementează diverse programe, în special în
domeniile transportului şi telecomunicaţiilor, dezvoltării infrastructurii, ce au o mare importanţă
pentru regiunea dată, în care locuieşte mai mult de o jumătate din populaţia globului pământesc.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (CESAV) a fost creată în anul 1974. În
componenţa ei intră 14 state din regiunea dată. Organul ei superior este Sesiunea, convocată o dată
în doi ani. Secretariatul se află în or. Bagdad. În anul 1994 la Aman Comisia a adoptat pentru
executare cinci programe tematice: utilizarea raţională a resurselor naturale şi dirijarea utilizării lor;
ridicarea gradului calitativ al vieţii; dezvoltarea economică şi colaborarea; evenimentele de 124
importanţă regională şi transformările globale; probleme speciale.
6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi
Grupul Băncii Mondiale
Organizaţiile financiar-valutare şi bancare internaţionale ocupă un loc important în sistemul
relaţiilor economice internaţionale. În primul rând, activitatea lor permite introducerea unui început
de reglementare şi o anumită stabilitate în unitatea contradictorie a economiei mondiale, asigurând
în ansamblu funcţionarea fără întreruperi a sferei valutar-financiare. În al doilea rând, ele sunt
chemate să servească drept forum pentru întreţinerea colaborării dintre ţări. În rândul al treilea,
creşte importanţa lor în sfera studierii, analizei şi generalizării informaţiei privind tendinţele de
dezvoltare şi a elaborării recomandărilor în cele mai stringente probleme ale economiei mondiale.
În funcţie de obiectivele şi gradul lor de universalitate instituţiile financiar-valutare
internaţionale se divizează în organizaţii de importanţă mondială, regională şi care au atribuţie
numai la o anumită sferă a economiei mondiale. Din organizaţiile de primul tip fac parte, spre
exemplu, Grupul Băncii Mondiale şi Fondul Monetar Internaţional.
Grupul Băncii Mondiale
Banca mondială (BM) – reprezintă o organizaţie de creditare, ce include în componenţa sa
şase organizaţii strâns legate între ele care întră în sistemul ONU, având un scop comun – ajutorul
financiar ţărilor în curs de dezvoltare din contul ţărilor dezvoltate.
Grupul Băncii Mondiale include:
a) Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), creată în anul 1945 cu scopul
de a oferi credite ţărilor în curs de dezvoltare.
b) Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), creată în 1960 cu scopul de a oferi credite
preferenţiale ţărilor sărace în curs de dezvoltare.
c) Corporaţia Internaţională Financiară (CIF), creată în 1956 cu scopul de a contribui la
dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea ajutorului sectorului
privat.
d) Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI), creată în 1988 în scopul protejării
investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare, dând garanţie investitorilor internaţionali, în caz
de pierderi, ca rezultat a riscurilor comerciale.
e) Centrul Mondial de Reglementare a litigiilor (contraverselor) Investiţionale, creat în 1966 cu
scopul de a contribui la sporirea fluxurilor Investiţionale, acordând servicii de arbitraj la
rezolvarea litigiilor (contraverselor) dintre Guverne şi investitorii străini.
125
Acest grup investiţional internaţional s-a transformat într-o cea mai mare instituţie
investiţională din lume. Grupului Băncii Mondiale îi revine circa jumătate din volumul anual de
mijloace alocate de către toate Organizaţiile economice internaţionale ţărilor în curs de dezvoltare.
Banca Mondială are menirea de a contribui la integrarea tuturor ţărilor-membre cu centrele de bază
ale sistemului economic mondial.
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau BM)
BIRD a fost creată în 1945 în rezultatul semnării de către 28 de ţări a Acordurilor de la Bretton-
Woods (iulie 1944). În 1947 Adunarea Generală a ONU a adoptat aceste Acorduri, care determină
relaţiile BM cu ONU. Conform statutului BM este un organism internaţional independent.
Contractul prevede reprezentanţa BM în Adunarea Generală a ONU, Consiliul Economic şi Social,
Comisiile economice regionale ale ONU, în programul de Dezvoltare a ONU.
Statutul ONU a fost modificat de nenumărate ori. Membrii BM pot fi numai membrii Fondului
Internaţional Mondial. În componenţa BIRD întră 180 de ţări.
Scopul BIRD este:
e) ajutorul la reconstruirea şi dezvoltarea ţărilor-membre stimulând investiţiile în scop de
producţie;
f) protejarea capitalului străin privat, acordarea împrumuturilor în scop de producţie;
g) contribuirea la creşterea volumului comerţului exterior şi asigurarea echilibrată a balanţei
comerciale asigurând stimularea investiţiilor străine la dezvoltarea resurselor de producţie a
ţărilor-membre a BM
Principalele direcţii de activitate ale BIRD sunt:
1. acordarea creditelor şi împrumuturilor de lungă durată în scopuri de producţie: de dezvoltare
a agriculturii, energeticii; garantarea stingerii datoriilor guvernamentale; acordarea
împrumuturilor pentru anumite proiecte concrete;
2. acordarea împrumuturilor ţărilor în curs de dezvoltare la crearea infrastructurii: şoselelor,
căilor ferate, la dezvoltarea învăţământului, culturii, medicinii, pregătirea cadrelor etc.;
3. acordarea împrumuturilor acelor ţări în curs de dezvoltare care nu-s în stare să achite
procentele de rambursare a creditelor obţinute;
4. creditarea ţărilor sărace care nu-s în stare să obţină credite pe piaţa financiară internaţională
(împrumuturile le acordă Asociaţia Internaţională de dezvoltare);
5. acordarea împrumuturilor de lungă durată ţărilor-membre a BM, inclusiv şi firmelor
particulare;
6. acordarea ajutorului tehnic în diverse forme ţărilor în curs de dezvoltare;
7. elaborarea şi implementarea diferitor proiecte finanţate;
126
8. promovarea cercetărilor pe probleme economice şi tehnico-ştiinţifice;
9. finanţarea proiectelor şi activităţilor în domeniul ocrotirii mediului ambiant a ţărilor în curs
de dezvoltare;
10. acordarea consultaţiei ţărilor în curs de dezvoltare pe problemele financiar-creditar-bancare;
11. oferirea ţărilor-membre ale BM informaţia respectivă despre implementarea diferitor
proiecte, rezultatele expertizelor; programelor naţionale de ocrotire a mediului; dezvoltarea
unor ţări şi sectoare ale economiei etc.
Organul suprem al BM este Consiliul Administraţiei, având funcţiile de determinare a politicii
generale a Băncii; primire a noilor membri; determinarea volumului fondului statutar al Băncii,
repartizarea venitului net. Organul executiv al BM este Directoratul din 24 directori-ordonatori, 5 –
sunt numiţi de către ţările-membre care deţin cele mai multe acţiuni, iar 19 sunt aleşi de către
administratori din numărul celorlalte ţări-membre.
Mijloacele financiare ale BM sunt formate din contul cotizaţiilor ţărilor-membre, din
împrumuturi pe pieţele internaţionale a capitalului de împrumut şi a profitului bancar.
Fondul statutar al BIRD, creat de ţările-membre la început era de circa 10 miliarde dolari. Re-
orientarea activităţii spre asistenţa ţărilor în curs de dezvoltare au impus conducerea Băncii de a tot
mări volumul mijloacelor creditare. Capitalul statutar a fost mărit în 1959, 1980, 1988. În 1997 el
deja constituia 182 miliarde dolari, dintre care 11 miliarde era capital achitat şi 171 miliarde dolari –
este partea de obligaţiuni care poate fi solicitată de către BM numai în cazul lipsei de resurse pentru
achitarea urgentă a angajamentelor sale. Anume această parte a capitalului şi serveşte fondul de
garanţie, sub care BIRD dă împrumuturi, în primul rând pe piaţa financiară internaţională, făcând
emisii de obligaţii pentru extinderea operaţiunilor sale creditare. În 1997 împrumuturile din afară
ale BM constituiau 10 miliarde dolari. Din aceste mijloace BM finanţează operaţiunile sale
creditare. O altă sursă de mijloace financiare este partea din profitul ne-repartizat a BM şi alte surse.
BM acordă împrumuturi pe termen mediu şi de lungă durată guvernelor şi organizaţiilor particulare
sub garanţia Guvernului şi controlează achitarea lor. Ţările-membre sunt obligate să îndeplinească
recomandările BM şi să prezinte informaţiile cerute.
În ultimele decenii s-au schimbat esenţial locul şi rolul grupului Băncii Mondiale în
economia mondială. După obţinerea calităţii de membru al băncii de către statele din Europa de Est
el a început să acorde o mai mare atenţie statelor din această regiune.
Spre exemplu, în anul financiar 1996 (s-a încheiat la 30 iunie 1966) resursele sumare acordate
de Banca Mondială ţărilor în curs de dezvoltare au constituit 21,4 miliarde dolari. Deşi suma e
destul de semnificativă, totuşi, în anul 1995 numai capitalul investit în ţările în curs de dezvoltare de
către sectorul privat a însumat 170 milrd. dol..
127
Concurenţa în creştere din partea sectorului privat şi a altor bănci regionale pentru dezvoltare a
complicat vizibil activitatea BIRD şi a filialelor ei în ţările în curs de dezvoltare. Banca Mondială
de asemenea s-a confruntat cu probleme noi în legătură cu politica promovată de către SUA, ce a
generat reducerea volumului de resurse, ce trebuiau acordate Asociaţiei Internaţionale pentru
Dezvoltare.
Ţările în curs de dezvoltare au acumulat datorii externe foarte mari. Cele mai mari datorii, ce
depăşesc 100 milrd. dol. sau se apropie de această cifră, le au: Mexic (165), China (118), Indonezia
(94), Argentina (90) (finele anului 1995) .
Activitatea grupului Băncii Mondiale, în primul rând a BIRD, în ultimii ani a fost apreciată ne-
univoc. Se indică faptul că unele programe au fost insuficient de bine pregătite şi de aceea n-au
atins obiectivele scontate. Adepţii mişcărilor ecologice critică banca pentru că unele proiecte, în
special barajele construite cu susţinerea BIRD, aduc prejudiciu mediului înconjurător. Banca
Mondială trebuie să-şi intensifice eforturile, pentru ca ţările în curs de dezvoltare să efectueze
reforme mai profunde în gestiunea economiei, ridicarea gradului de eficienţă a sistemului bancar, să
acorde o mai mare atenţie creării climatului investiţional favorabil, să găsească noi modalităţi de
atragere a capitalului privat etc.
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI)
Creată în 1988 ca filiala BM. În privinţa financiară este independentă. În calitate de organizaţie
specializată întră în sistemul ONU. În componenţa AMGI în octombrie 2008 erau 173 ţări-membre,
dintre care 25 de ţări dezvoltate şi 148 de ţări în curs de dezvoltare; 2 ţări – Nigeria şi Mexic se
aflau în curs de aderare.
Scopurile AMGI sunt:
- acordarea garanţiei la investiţiile alocate în scopuri de producţie, preponderent în ţările în
curs de dezvoltare;
- asigurarea şi reasigurarea contra riscurilor ne-comerciale;
- de a contribui la elaborarea proiectelor şi asigurarea argumentării lor din punct de vedere a
necesităţilor ţării concrete;
- acordarea ajutorului tehnic în scopul stimulării atragerii investiţiilor străine în ţările în curs
de dezvoltare;
- efectuarea activităţii informaţionale.
Principalele direcţii de activitate ale AMGI sunt:
- acordarea garanţiei la investiţiile alocate, dând garanţie investitorilor internaţionali, în caz de
pierderi, ca rezultat a unor riscuri: ne-convertirea valutei locale; expropriaţii proprietăţii în ţara 128
gazdă; război şi dezordine în societate; încălcarea contractului de către contra-agentul din ţara-
gazdă ş.a.;
- efectuarea operaţiunilor de asigurare sau reasigurare a investiţiilor de comun în unele ţări;
- acordarea garanţiilor consorţiumurilor internaţionale,
- acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare la elaborarea proiectelor şi prezentarea
cererilor la prestarea garanţiilor, argumentarea tehnico-economică în aspect financiar, economic,
ecologic etc.;
- acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare în obţinerea investiţiilor străine directe;
oferirea serviciilor de consultanţă la crearea climatului favorabil investiţional; obţinerea informaţiei
necesare cu privire la proiectele noi investiţionale etc.
Organul suprem al AMGI este Consiliul de directori. Activitatea operativă este efectuată de
către Directorat în număr de 20 membri. Preşedintele Directoratului este Guvernatorul BIRD.
Fondul Monetar Internaţional (FMI)
FMI, ca şi BM, a fost creat în 1945. în componenţa lui întră aceleaşi ţări-membre (în 2003 –
185 de ţări). Pentru a deveni membru BM mai întâi ţara trebuie să fie membru al FMI.
Scopul FMI este de a contribui la:
g) colaborarea valutară internaţională prin consultaţii şi interacţiuni pe problemele
valutare;
h) crearea condiţiilor favorabile pentru lărgirea şi creşterea echilibrată a volumului
comerţului exterior;
i) stabilizarea cursului valutar, susţinerea relaţiilor inter-valutare normale, excluzând
devaluarea valutei în concurenţa reală;
j) crearea unui sistem multilateral de plăţi şi lichidarea restricţiilor în schimbul valutar,
care împiedică dezvoltarea comerţului exterior;
k) acordarea mijloacelor financiare ţărilor-membre pe un anumit timp pentru corectarea
balanţei de plăţi externe;
l) reducerea termenului şi dimensiunilor balanţelor de plăţi externe.
Funcţiile principale ale FMI sunt:
susţinerea sistemului general a conturilor de plăţi, conform regulilor specifice de împrumut
reciproc;
monitorizarea stării sistemului valutar internaţional;
contribuirea la stabilitatea cursului de schimb valutar şi reglementarea operaţiunilor valutare
internaţionale;
129
acordarea creditelor pe termen mediu şi de lungă durată;
completarea rezervelor valutare ale ţărilor-membre repartizând drepturi speciale de stingere
reciprocă;
acordarea consultaţiilor şi participarea la colaborare etc.
FMI ţine legături strânse cu BIRD, OMC, Banca de transferuri internaţionale.
Organul suprem al FMI este Consiliul Guvernatorilor. În funcţiile lui întră: primirea noilor
membri în FMI; corectarea paritetelor valutare pentru ţările-membre; revederea cotelor; repartizarea
venitului net al FMI; alegerea Directorului executiv. Sesiunea Consiliului Guvernatorilor are loc
anual. Deoarece FMI este creat după principiul societăţii pe acţiuni, numărul de voturi ai fiecărei
ţări se determină conform ponderii capitalului. SUA şi ţările din Europa de Apus practic au
posibilitate de a controla în deplin adoptarea hotărârilor în FMI. Ponderea ţărilor dezvoltate (22 de
ţări) constituie 60,3% din numărul total de voturi. Activitatea operativă a FMI se efectuează de către
Consiliul executiv.
În componenţa FMI întră 5 departamente: (1) pe întrebări de impozitare; (2) juridice; (3)
vistierie, trezorerie; (4) servicii decontări şi calcule; (5) operaţii valutare şi de schimb, de asemenea
Secretariatul de ajutor tehnic.
Ţările-membre sunt obligate să prezinte FMI informaţie cu privire la stocurile de aur şi
rezervele valutare, situaţia economică, balanţa de plăţi, circulaţia monetară; investiţiile străine.
Resursele financiare ale FMI la 30 aprilie 1997 constituiau 198 miliarde dolari (ca cotizaţii a
ţărilor-membre 145 miliarde drepturi speciale de tragere (DST).
Pentru creditele acordate FMI reţine taxe de comision în mărime de 0,5% din suma acordată.
Accesul ţărilor-membre la resursele financiare ale FMI în mărimea limitelor corespunzătoare se
determină de fiecare dată în parte în dependenţă de împrejurimile create în ţară.
Mecanismele creditare pot fi divizate în următoarele grupe:
mecanisme tradiţionale;
mecanisme speciale compensatoare;
ajutoare excepţionale;
mecanisme de ajutor ţărilor cu venituri mici.
(1) Mecanismele tradiţionale includ:
mecanismul ponderilor de rezervă (Reserve Tranche) (cota 25%);
mecanismul ponderilor creditare (Credit Tranche Policy) (cota 25%);
acorduri despre rezerve creditare (Stand-by Arrangements). Aceste credite de obicei se dau
pe termen 12-24 luni. Ele cuprind aproximativ jumătate din operaţiunile creditare ale FMI;
130
mecanismul finanţării extinse (Extended Fund Facility – EFF), care completează
mecanismul ponderilor de rezervă. El presupune creditarea în baza programelor pe termen
mediu din contul rezervelor FMI. Restituirea mijloacelor valutare folosite trebuie reîntoarse
în 12 porţii egale în termen de la 4½ până la 10 ani din ziua cumpărării valutei;
(2) Mecanismele speciale compensatoare includ:
finanţarea compensatorie din Fondul finanţării compensatoriu în cazuri neprevăzute – CCFF
(Compensatory and Contingency Financing Facility);
finanţarea reorganizărilor sistemice din Fondul transformărilor sistemice – STF (Systemic
Transformation Facility);
finanţarea rezervelor tamponatoare din Fondul rezervelor tamponatoare – BSFF (Buffer
Stock Financing Facility);
(3) Ajutorul excepţional (Emergency Assistance) se acordă în formă de achiziţii de mărfuri
în scop de a ajuta ţările-membre la rezolvarea problemelor balanţei de plăţi când apar calamităţi.
(4) mecanismele de ajutor ţărilor cu nivelul veniturilor mici presupun acordarea resurselor
financiare din Fondul reformărilor structurale – SAF (Structural Adjustment Facility) şi din Fondul
lărgit a reformărilor structurale – ESAF (Enhanced Structural Adjustment Facility). Peste 72 de ţări
s-au folosit de aceste resurse. Creditele se acordă pe termen de 4 ani acelor ţări unde reforma
structurală efectuată dă rezultate satisfăcute şi care iau măsuri eficiente la reglarea balanţei de plăţi.
FMI tinde spre perfecţionarea sistemului creditar având ca scop simplificarea finanţării nu
numai pentru ţările sărace în curs de dezvoltare, dar şi a statelor din Europa Centrală şi de Est.
Universalitatea Fondului Monetar Internaţional în comparaţie cu alte organizaţii este
determinată de faptul că el îmbină funcţii reglatorii, consultative şi financiare .
Funcţia reglatoare constă în faptul că FMI efectuează supravegherea politicii statelor-membre,
astfel încât aceasta să corespundă angajamentelor pe care şi le asumă ţara devenind membru al
Fondului. Conform statutului său, în centrul atenţiei FMI se află aspectele ce ţin de supravegherea
politicii ţărilor-membre în promovarea cursurilor valutare. De menţionat că în ultima perioadă se
observă o intensificare a controlului strict din partea FMI asupra sistemului valutar mondial.
Aceasta se explică prin modificările de profunzime ce au loc în economia mondială, în special ca
urmare a globalizării ei.
Intensificarea supravegherii are loc în trei direcţii. Prima – se elaborează standardul
prezentării de către ţările-membre a datelor statistice cu privire la starea economiei, ce trebuie să fie
comunicate la timp FMI. A doua – Fondul intenţionează să efectueze un control permanent.
Chestiunile privind dezvoltarea economică a unor ţări vor fi discutate mai frecvent la şedinţele
131
Consiliului său de directori. A treia – obiectivul principal al consultaţiilor şi discuţiilor trebuie să
devină politica statelor-membre referitor la cursurile valutare; starea balanţei de circulaţie a
capitalului, precum şi atenţia sporită faţă de ţările, potenţialul economic al cărora are un anumit
impact dincolo de hotarele lor.
Utilizarea de către o anumită ţară a resurselor FMI este posibilă doar cu anumite condiţii: ţara
trebuie să prezinte Fondului argumente solide privind necesarul de resurse pentru finanţarea deficitului
balanţei de plăţi; FMI trebuie să se convingă, că ţara ce a solicitat asistenţă este în stare să-şi
îndeplinească angajamentele de stingere a datoriei faţă de Fond.
FMI înaintează condiţii, respectarea cărora are menirea să garanteze, că:
а) politica promovată de membrii Fondului în termene acceptabile se va solda cu atingerea unui
echilibru raţional al balanţei de plăţi şi creşterea economică stabilă în ţara respectivă;
b) pe măsura necesităţii se întreprind paşi în direcţia transformărilor structurale;
c) în ce priveşte soluţionarea problemelor structurale şi ale asanării balanţei de plăţi finanţarea
şi măsurile de stabilizare se completează reciproc .
Prăbuşirea sistemului Brettonwood, o parte componentă a căruia erau FMI şi BIRD, a impus
revederea rolului şi locului acestor organizaţii. Oportunitatea menţinerii instituţiilor financiare date
şi în condiţiile noi este susţinută de majoritatea economiştilor şi oamenilor politici. E de aşteptat că
în următorii ani ambele organizaţii şi, în primul rând, FMI să-şi continue orientarea spre
restructurarea în profunzime a activităţii lor, ţinându-se cont de noul mediu mondial, ce s-a format
după transformările fundamentale în economia mondială din anii 80-90 ai secolului trecut.
Importanţa organizaţiilor financiar-valutare şi creditare regionale
În ultimii ani au devenit evidente eforturile băncilor regionale pentru dezvoltare, care au
început să facă o concurenţă mai serioasă grupului Băncii Mondiale (BIRD, AID, CIF şi AMIG).
Banca Asiatică pentru Dezvoltare acordă aproximativ o treime din credite în condiţii
avantajoase. Prioritare pentru bancă sunt ramurile infrastructurii. Banca Africană pentru Dezvoltare
alocă resurse în scopul dezvoltării ţărilor africane, acordându-le de asemenea asistenţă sub formă de
servicii de expertiză şi în domeniul pregătirii cadrelor. Ambele bănci dirijează fondurile de
dezvoltare, respectiv – Asiatic şi African cu regim facilitat de creditare.
Banca Inter-americană pentru dezvoltare îşi direcţionează investiţiile în energetică,
agricultură şi piscicultură. Pentru această bancă e caracteristic gradul înalt de concentrare la
acordarea creditelor. Cele mai multe resurse către începutul anilor 90 au fost acordate Argentinei,
Braziliei şi Mexicului, care sunt mai dezvoltate în comparaţie cu alte ţări latino-americane.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care şi-a început activitatea în anul
132
1991, a reuşit să depăşească dificultăţile de formare şi a devenit un investitor solid pentru ţările din
Europa de Est. Această bancă acordă resurse în condiţii mai avantajoase, decât băncile private
obişnuite. Bunăoară, către mijlocul anului 1995 BERD a acordat statelor din regiune credite în sumă
de peste 4,5 miliarde ECU. Aproximativ 70% din investiţii au fost acordate pentru sectorul privat.
Dat fiind faptul că BERD are dreptul să acorde credite depăşind 35% din volumul necesar de
capital pentru realizarea proiectului, ea foloseşte pe scară largă credite sindicalizate.
Experienţa, acumulată de BERD se aplică la crearea altor bănci similare, în special pentru ţările
din bazinul Mării Mediterane. În noiembrie 1995 au fost semnate Articolele din acordul cu privire la
crearea Băncii pentru Dezvoltare din Orientul Apropiat. În luna octombrie 1996 unsprezece ţări din
reuniunea Colaborarea Economică la Marea Neagră, din care face parte şi Republica Moldova, au
convenit cu privire la fondarea Băncii pentru Dezvoltare de la Marea Neagră etc.
Un rol important în procesele de integrare economică în Europa de Vest îl joacă instituţiile
valutar-creditare şi financiare, create în cadrul Comunităţii Economice Europene (astăzi Uniunea
Europeană): Institutul Valutar European (IVE, cu sediul la Frankfurt-pe-Main); Banca Europeană
de Investiţii; Fondul European pentru Dezvoltare (din anul 1958); Fondul European pentru
Orientarea şi Armonizarea Agriculturii (din anul 1962); Fondul Social European (din anul 1960);
Fondul European pentru Dezvoltarea Regională (din anul 1975) etc.
De la 1 ianuarie 1989 au intrat în vigoare reformele fondurilor structurale ale UE, promovate în
conformitate cu Actul European Unic (1987), ce prevede criterii mai clare de selectare a proiectelor
şi o atenţie sporită faţă de susţinerea celor mai puţin dezvoltate regiuni ale CEE (UE).
Însă, la distribuirea resurselor se observă şi contradicţii acute, provocate, printre altele, de
tendinţa fiecărei ţări, în care există regiuni rămase în urmă ca dezvoltare, de a obţine mai multe
resurse din fondurile structurale.
Un loc important în reglementarea circulaţiei monetare îl are sistemul bancar, ce dispune de un
set propriu de instrumente: operaţiuni cu hârtii de valoare, dobânzi, rezerve bancare, intervenţii
administrative .
De menţionat că organizaţiile financiar-valutare şi bancare, fiind parte a structurii instituţionale
a economiei mondiale, interacţionează cu organizaţii create în alte sfere, în special cu Organizaţia
Mondială a Comerţului. Intensificarea tendinţelor de globalizare, aprofundarea tendinţelor
integraţioniste într-o serie de regiuni ale lumii, liberalizarea tot mai mare a regiunilor comerciale,
modificările esenţiale în aprecierea locului şi rolului investiţiilor străine – toate acestea creează
necesitatea obiectivă de perfecţionare în continuare a activităţii instituţiilor financiar-valutare şi
bancare internaţionale.
133
În afara acestor instituţii cu caracter exclufiv economic şi financiar, alte câteva instituţii
specializate din sistemul Naţiunilor Unite (mai ales OMPI, AIEA şi UNESCO) au preocupări de
ordin economic sau cu implicaţii asupra vieţei economice. Astfel, Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI), cu sediul la Geneva formtă în 1967 şi întrată în funcţiune în
1970, are între preocupările sale primordiale şi colaborarea între satele membre pentru punerea în
aplicare sau încheierea de acorduri vizând ocrotirea proprietăţii industriale, în special a invenţiilor,
mărcilor de fabrică şi comerciale, transferul de tehnologii etc.
Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA), devenită operaţională în 1957, cu
sediul la Viena, situează între preocupările sale promovarea cooperării internaţionale în vederea
utilizării paşnice a energiei nucleare , inclusiv în scopuri economice.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) prin
promovarea dezvoltării învăţământului, a accesului la educaţie şi a cercetării ştiinţifice, contribuie
într-o mare măsură la dezvoltarea economică a statelor membre. Are sediul la Paris.
6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale
O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela
guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea
ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune
transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cât şi prin
interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru
internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele
ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty
International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la
acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată
emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă
perspectivă :
- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate
juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se află
sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;
- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale
guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din
Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic
şi Social (ECOSOC).
ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera
134
în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice.
ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor,
au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile
în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la realizarea consensului
social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări
bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.
Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul Naţiunilor
Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a unui Serviciu de
legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile sale, a ajutat la
corelarea activităţilor celor doi parteneri.
Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul neguvernamental
în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor neguvernamentale care şi-au pus
activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în cadrul Programului Naţiunilor Unite asupra
SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile
neguvernamentale sunt incluse în organismul de conducere al Programului, ca participanţi deplini,
nu doar cu rol consultativ 29.
Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în domeniul
umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste situaţii şi
care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii. Pentru a
susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile neguvernamentale s-au
grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit implicate în
dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of Voluntary Agencies
(100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian Response (o alianţă a celor mai
importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare). Sub această formă, ONG-urile au
posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem global de priorităţi şi acţiuni ca
măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea acestora, unul din consorţii a iniţiat un
document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de 144 de organizaţii neguvernamentale
internaţionale.
Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor neguvernamentale a
evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din aproximativ 1800 de
ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351 aparţin ca sediu
ţărilor în dezvoltare.
Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat din
partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în acest
sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea rapidă a
135
informaţiilor la biroul Secretarului General.
Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este un
fenomen logic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum ar fi:
- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele pe
termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt; aşa se
explică uneori şi intrările într-un ritm de criză;
- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea din uz;
structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în vederea
asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în prezent.
În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a se ţine
seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre mijloacele
cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească mijloace noi pentru ca
cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă mai multă influenţă în
chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această iniţiativă, valul irezistibil al
aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va semăna anarhie şi haos.
Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii deschise.
Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai importante
sunt:
- delegarea unei părţia puterii către administraţiile locale ;
- acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi organizaţiilor neguvernamentale.
Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în lume o mulţime de
organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care
lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea
necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului,
accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în grup şi
voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face eficient.
Un exemplu de ONG îl constituie Clubul de la Roma, asociaţie non-profit, creată cu aproape
40 de ani în urmă de către Aurelio Peccei şi Alexander King, într-o reuniune la academia del Lincei
din Roma.Clubul cuprinde astăzi peste o sută de persoane independente din mai mult de 50 de ţări.
Membrii săi, reprezentanîi ai unei mari diversităţi de culturi, ideologii, profesii şi discipline, uniţi de
grija comună pentru viitorul omenirii, organizarea dezbaterii în adunări anuale şi reuniuni tematice,
iar produsul cercetărilor este publicat în seria rapoartelor către Club. De la înbceput gândirea
Clubului a fost condusă de trei scheme conceptual legate între ele. Prima constă în adoptarea unei
abordări globale a marilor şi complexelor probleme a unei lumi în vcare independenţa naţiunilor, în
136
cadrul unui unic sistem mondial, este în permanenţă creştere. A doua constă în concentrarea pe
probleme, politici şi obţiuni, într-o perspectivă pe termen lung decât îşi pot permite guvernele care
răspund preocupărilor imediate ale unui electorat insuficient informat sau dezinformat. A treia
constă în a încerca o mai profundă înţelegere a interacţiunilor care apar în mulţimea problemelor
contemporane (politice, economice, sociale, culturale, psihologice, tehnologice şi ecologice),
fascicule de interferenţă pentru care Clubul de la Roma a adoptat termenul de „problematică
mondială”.
Din 1072, clubul de la Roma a publicat peste zeci de rapoarte privitoare la variate subiecte:
noua ordine în lume, conflictul Nord – Sud, resurse umane, impactul social al noilor tehnologii etc.
Rezultatul acestor rapoarte au făcu obiectul unor conferinţe internaţionale şi seminarii.
Concooperarea între state şi ONG-uri se situează pe primul plan al obstacolelor exterioare de
care se lovesc aceste organizaţii. Lipsa de recunoaştere mutuală şi de dialog între oficialităţi şi
structurile civile, constituie o frână a activităţii ONG.
Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale
aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”. 28 ONG-urile
sunt considerate organizaţii non-profit.
Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra
sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima fază a
acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea Britanie, Franţa,
Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a încheiat în
anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi România. Potrivit
cercetătorilor implicaţi în elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi Helmut K.
Anheler, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie să
îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:
• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi
organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze
regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ;
înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică;
aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi
organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;
• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din
137
activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot
fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;
• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne proprii
de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se
subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;
• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni
voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare
măsură corelabile:
a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică voluntari
în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor consiliului de
administraţie şi a staff-ului organizaţiei;
b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni
voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui anumit
statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile
respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt considerate
voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul nonprofit;
• să fie nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul; organizaţiile cu
caracter religios, dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse în
sectorul nonprofit;
• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau susţinerea
candidaţilor pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura activităţi specifice
(lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii publice.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
1. Care este deosebirea dintre modalitatea de obţinere a creditelor BIRD şi a celor IDA?
2. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii capitaliste ?
3. Argumentaţi rolul ONU în structura sistemului global contemporan.
4. Explicaţi rolul ONG-urilor în cooperarea economică internaţională.
5. Explicaţi diferenţa dintre BERD şi BIRD.
6. Care este rolul FMI în condiţiile crizei financiare mondiale actuale?
7. Determinaţi aportul Băncii Mondiale la eradicarea sarăciei în Africa Subsahariană.
Teste grilă:
1. Printre organele principale ale ONU nu se află:
a) Consiliul de securitate;
138
b) Consiliul Economic şi Social;
c) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;
d) Curtea Internaţională de Justiţie.
2. Din grupul Băncii Mondiale nu face parte:
a) BIRD;
b) BERD;
c) MIGA;
d) CFI.
3. UNCTAD este:
a. Un organ al Adunarii generale a ONU;
b. Organizatie subordonata OMC;
c. Un tratat interguvernamental al tarilor in dezvoltare;
d. Organizatie internationala independenta.
4. Secretariatul ONU:
a) Este organismul permanent al ONU;
b) Este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite;
c) Are ca atributii urmarirea si administrarea politicilor si programelor stabilite de organele interguvernamentale
ale ONU;
d) a+b+c;
e) Este subordonata atît ONU cît şi SNU.
5. Sistemul Naţiunilor Unite:
a) Reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale, instituite conform Chartei ONU sau create pe
baza acesteia;
b) Se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite şi din instituţiile specializate autonome;
c) Cuprinde organizaţiii ale ţărilor dezvoltate;
d) Cuprinde organizaţiii ale ţărilor în curs de dezvoltare;
e) a+b.
6. Organizaţia internaţională este definită ca o formă de coordonare a colaborării internaţionale :
a) Oarecare;
b) În domenii stabilite, pentru care statele lumii au un anumit cadru juridicorganizatoric permanent;
c) Are un statut elaborat de comun acord de către statele membre;
d) Sunt specifice numai ţărilor dezvoltate;
e) b+c.
7. Printre criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale se numără:
a) Gradul de deschidere faţă de statele lumii;
b) Sfera de acţiune şi criteriul reprezentării;
c) După nivelul de dezvoltare economică a ţărilor lumii;
d) a+b+c;
e) e.în funcţie de participarea la comerţul internaţional;
8. După criteriul reprezentării, organizaţiile internaţionale se clasifică astfel:
a) Cu vocaţie universală şi specializate;
139
b) Guvernamentale şi neguvernamentale;
c) De cooperare şi integraţioniste;
d) Ale ţărilor dezvoltate şi ale ţărilor în curs de dezvoltare;
e) a+b.
9. Printre obiectivele mai importante ale FMI se numără:
a) Să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional ;
b) Să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă
internaţiuonală;
c) Să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu;
d) Să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente din ţările
membre şi eliminarea restricţiiilor valutare;
e) Toate răspunsurile sunt corecte.
10. Principalele funcţii ale FMI sunt:
a) Supravegherea politicilor financiar valutare;
b) Asistenţă financiară;
c) Asistenţa tehnică de specialitate;
d) Supravegherea politicii monetare a UEE;
e) a+b+c.
140
II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII
Capitolul 7: Tipologia ţărilor lumii
Obiective:
A identifica criteriile specifice de clasificare a ţărilor lumii;
A evidenţia categoriile de ţări existente în economia mondială;
A analiza modalităţile specifice de clasificare a ţărilor lumii prezentate de Banca Mondială,
FMI, ONU şi alte organizaţii economice internaţionale;
A studia clasificarea ţărilor lumii în baza IDU şi ICG.
Termeni cheie:
Ţară dezvoltată, ţară în curs de dezvoltare, clasificarea ţărilor, indicatori macroeconomici,
Produs Intern Brut, Indicele Dezvoltării Umane, Indicele Competitivităţii Globale
Economiile ţărilor lumii constituie un mozaic de elemente extrem de diferite. Diversitatea lor
se explică prin numărul mare şi diferit de economii naţionale. Ele au însă comun faptul că sunt
organizate şi funcţionează ca economii de piaţă.
Clasificarea economiilor are rolul de a ajuta la înţelegerea diferenţelor dintre state, atît în
ceea ce priveşte mărimea şi potenţialul economic, cît şi nivelul de dezvoltare. Ca şi elementele din
tabelul periodic, naţiunile pot fi grupate în funcţie de mărime, stabilitate, poziţionare şi bogăţie.
La începutul anului 2013 în cadrul economiei mondiale erau 214 economii, dintre care 193
sunt membre ONU, iar 185 sunt membre ale Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional,
precum şi 159 membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În prezent clasificarea ţărilor lumii se efectuează după mai multe criterii. Mărimea unei
economii este măsurată din punct de vedere operaţional de către instituţiile internaţionale ca Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite prin intermediul unor
indicatori precum:
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (PIB/c.loc)
Indicele Dezvoltării Umane - IDU
Indicele Competitivităţii Globale
Mărimea populaţiei
Suprafaţa etc.
Aceşti indicatori asigură o reflectare în linii generale a nivelului de dezvoltare (exprimat prin
intermediul venitului) şi a resurselor (exprimate prin mărimea populaţiei şi suprafaţă) unei
economii. 141
În practica internaţională toate ţărilor lumii se împart în trei grupuri principale:
1. Ţări dezvoltate;
2. Ţări în curs de dezvoltare;
3. Ţări în tranziţie.
Această clasificare a fost aleasă de ONU, drept punct de reper pentru analiza şi studierea
aprofundată a economiilor naţionale. În prezent multe din Organismele Internaţionale revizuiesc şi
reformulează o nouă împărţire a statelor în dependenţă de marile schimbări conjuncturale ce se
petrec pe plan mondial. Fiecare organizaţie internaţională clasifică ţările lumii după propriile
criterii, reieşind din scopurile şi sarcinile pe care le urmăresc. De exemplu ONU mizează mai mult
pe aspectul demografic şi social pe cînd Banca Mondială pe nivelul de dezvoltare economică a
fiecărei ţări.
În acelaşi timp, se evidenţiază o clasificare relativ nouă a ţărilor lumii:
Ţările din lumea întîi – ţările bogate din punct de vedere economic, membre OCDE;
Ţările din lumea a doua – ţările emergente;
Ţările din lumea a treia – ţările sărace şi subdezvoltate, cuprinde în jur de 48 de state,
desemnate de Banca Mondială drept cel mai puţin dezvoltate din lume, numite uneori şi
„Sudul global”.
7.1.1 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
Această clasificare se face în dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de caracteristicele
regionale specifice. Ea include patru categorii de ţări:
- Grupul A- tarile afro-asiatice
- Grupul B- tarile industrial dezvoltate
- Grupul C- tarile latino-americane
- Grupul D- tarile cu economie planificata
7.1.2 Clasificarea ţărilor lumii în baza datelor oferite de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare a fost fondată în anul 1964 la
iniţiativa ţărilor socialiste şi a ţărilor în curs de dezvoltare. Scopul organizaţiei a fost de a susţine
din punct de vedere economic aceste ţări, de a contribui la promovarea comerţului exterior,
atragerea resurselor financiare cit şi la facilitarea relaţiilor comerciale prin intermediul încheierii
tratatelor comerciale între state.
UNCTAD împarte ţările lumii în patru categorii după criteriul regional :
- Grupul I - ţări dezvoltate cu economie de piaţa;
142
- Grupul II - ţările ex – socialiste a Europei de EST;
- Grupul III - ţările socialiste din Asia;
- Grupul IV- ţările în curs de dezvoltare.
La rîndul lor, ţările în curs de dezvoltare se clasifică după următoarele criterii :
Criteriul A : după specializarea exportului :
◦ Ţările exportatoare de petrol;
◦ Ţări exportatoare de bunuri.
Criteriul B : după nivelul de dezvoltare, în baza PIB/cap.loc.
◦ Nivel relativ înalt de dezvoltare – mai mult de 4500$ pe cap de locuitor ;
◦ Nivel mediu de dezvoltare – de la 1000 - 4500 $ pe cap de locuitor ;
◦ Nivel scăzut de dezvoltare – mai puţin de 500 $ pe cap de locuitor ;
Clasificarea oferită de UNCTAD este specificată mai detaliat în Caseta 7.1. Aici se observă
o analiză amplă a ţărilor în curs de dezvoltare, atît după nivelul veniturilor cît şi după specializarea
în export.
Tipologia ţărilor în curs dezvoltare în baza criteriilor UNCTAD
Caseta 7.1
Ţări cu venituri înalte, PIB/c.loc. mai înalt de 4500$ (41 de state)
American SamoaGuamQatarAnguillaHong Kong CoreeaAntigua şi BarbudaSaint Kitts şi NevisArgentinaKuwaitSaint LuciaArubaLibia
Arabia SaudităBahamasMacao, ChinaSeychellesBahrainSingaporeBarbadosMexicoTaiwan, Provincie din ChinaBritish Virgin Islands MontserratTrinidad şi TobagoBrunei DarussalamPalau
Ţări cu venituri medii, PIB/c.loc.între 1000 şi 4500$ (52 de state)
Algeria Grenada PeruBelize Guatemala Saint HelenaBolivia Honduras Saint Vincent şi GrenadinesBotswana Iran SamoaBrazilia Jamaica Africade SudCapul Verde Tokelau
Congo Malaysia SiriaCosta Rica MaldiveThailandaCuba Insulele Marshall Dominica Mauritius TongaRepublica Dominicană Micronesia Tunisia Iordania SurinameColumbia
Ţări cu venituri mici, PIB/c.locmai puţin de 1000$ (63 de state)
143
Afganistan Guineea NigerAngola Guineea-Bissau NigeriaBangladesh Guyana PakistanBenin Haiti Papua Noua GuineeBhutan India FilippineBurkina Faso Indonezia Ruanda Cote d’Ivoire Malawi Timor-Leste
Burundi Iraq Sao Tome şi PrincipeCambogia Kenya SenegalCamerun Kiribati Sierra LeoneRepublica Africa Centrală Lao Insulele SolomonChad Lesotho SomaliaChina Liberia Sri LankaComoros Madagascar Sudan
Ţări sărace puternic îndatorate (41 de state)
Afganistan Gambia NepalBenin Ghana NicaraguaBolivia Guineea NigerBurkina Faso Guineea-Bissau RuandaBurundi Guyana
Camerun Haiti SenegalRepublica Africa Centrală Honduras Sierra LeoneChad Kîrgîstan SomaliaComoros Liberia SudanSao Tome şi Principe
Ţări în dezvoltare fără ieşire la mare (31)
Afghanistan Kazakhstan RwandaArmenia Kyrgyzstan SwazilandAzerbaijan Lao TajikistanMacedonia Uzbekistan
Bolivia Malawi Botswana Mali TurkmenistanBurkina Faso Mongolia UgandaBurundi Nepal
State insulare mici în curs de dezvoltare (29)
Antigua şi Barbuda Maldive SamoaBahamas Insulele Marshall Sao Tome şi PrincipeBarbadosMauritius Seychelles
Capul Verde MicronesiaInsulele Solomon Comoros Nauru Timor-LesteDominica Palau TongaFiji
Ţări subdezvoltate (49)
Africa and Haiti Angola Mali Benin Mauritania Lesotho LiberiaBurkina Faso MozambiqueBurundi Niger Republica Afrcia Centrală
AsiaAfganistanBangladeshBhutan Cambogia Lao Myanmar Nepal Yemen
144
Ruanda Chad Senegal Congo Sierra Leone Djibuti SomaliaGuineea Ecuatorială Sudan Eritrea Togo Etiopia Uganda Gambia Tanzania Guineea Zambia Guineea-Bissau Haiti Madagascar Malawi
Ţările exportatoare de petrol(22)
Africa AlgeriaAngola Congo Guineea Ecuatorială Gabon Libia Nigeria Sudan
AmericaTrinidad şi Tobago Venezuela Ecuador
Ţări exportatoare de bunuri (12)
AmericaBraziliaMexico
Asia ChinaHong KongIndiaMalaysiaFilippine Koreea de SudSingaporeTaiwan TailandaTurcia
Economii emergente (10)
America Argentina Brazilia Chile Mexico Peru
Asia MalaysiaKoreea de sudTailandaTaiwan Singapore
Noile ţări Industrializate (8)
Prima GeneraţieHong Kong Koreea de sudSingapore Taiwan
A doua generaţie MalaeziaIndonesiaFilipineTailanda
Sursa: adaptat de autor în baza Manuel de Statistques de la CNUCED, 2012
7.1.3 Clasificarea ţărilor lumii de Fondul Monetar Internaţional (FMI)
Clasificarea ţărilor lumii după FMI se face în dependenţă de mai multe criterii:
a. Clasificarea după nivelul de industrializare:1. Ţări industrializate – aici se includ 24 de state;
2. Restul statelor.
b. Clasificarea după nivelul de specializare a economiei:
1. Ţări exportatoare de petrol – se includ ţările în care 50% din exportul lor îl constituie
petrolul: Algeria, Bahrein, Congo, Ecuador, Gabon, Indonezia, Iran, Iraq, Kuweit,
145
Mexic, Nigeria, Quatar, Emiratele Arabe, Venezuela ect.
2. Ţări exportatoare de produse manufacturate - se includ ţările în care 50% din exportul lor îl
constituie produsele manufacturate: China, Hong Kong, India, Coreea de Sud,
Singapore, Taiwan, Turcia etc.
3. Ţări exportatoare de servicii
4. Ţări exportatoare de materii prime - aici se includ ţările în care 50% din exportul lor îl
constituie materiile prime: Bolivia, Chili, Peru, Zair, Sierra Leone, Nigeria etc.
c. Clasificarea după criteriul financiar:
1. Ţări exportatoare de capital – Iran, Iraq, Kuweit, Oman, Quatar, Arabia Saudită.
2. Ţări importatoare de capital - ţări cu datorii imense statelor exportatoare de petrol
d. Clasificarea după alte criterii : 1. Ţări cu datorii foarte mari
2. Ţări cu venituri mici pe cap de locuitor
3. Ţări ne exportatoare de petrol
7.1.4 Clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale
Banca Mondială clasifică statele lumii după mărimea Produsului Intern Brut pe cap de locuitor
(PIB/c.loc.). Astfel deosebim:
1. Ţări cu venituri înalte - în această categorie se includ 70 de state unde PIB/c.loc este mai
mare de 12 476$;
2. Ţări cu venituri joase – în această categorie se includ 36 de state unde PIB/c.loc este mai
puţin de 1 025$;
3. Ţări cu venituri medii - joase - în această categorie se includ 54 de state unde PIB/c.loc este
între 1026$ - 4035$;
4. Ţări cu venituri medii - ridicate - în această categorie se includ 54 de state unde PIB/c.loc este
între 4 036$ şi 12 475$;
Statele care se includ în grupul celor cu venituri înalte sunt Japonia, SUA şi o parte din ţările
UE. Din cele cu venituri joase fac ţările subdezvolate din Africa şi Asia, iar din celelalte 2 categorii
fac parte ţările cu economia în tranziţie şi noile state industrializate din Asia de Sud Est şi din
America Latină.
7.1.5 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD)
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD prezintă anual clasamentul statelor
lumii in functie de dezvoltarea umana. În acest context se utilizează un indicator complex – Indicele
Dezvoltării Umane (IDU).146
IDU reprezintă un instrument complex cu ajutorul căruia este calculată evoluţia pe termen lung
a nivelului mediu de dezvoltare umană, el fiind sinteza a trei dimensiuni de bază: o viaţă lungă şi
sănătoasă (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere), un nivel bun de educaţie (măsurat prin rata
ştiinţei de carte la adulţi, combinată cu rata totală a înrolării în învăţământul primar, secundar şi
terţiar) şi condiţii de trai decent (măsurate prin Produsul Intern Brut pe cap de locuitor la Paritatea
Puterii de Cumpărare în dolari SUA). Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul
Haq.
La calcularea IDU se ţine seama de următorii parametri:
a) longevitatea sau speranţa de viaţă la naştere;
b) gradul de alfabetizare a populaţiei;
c) nivelul (gradul) de frecventare a cursurilor primare, secundare şi superioare de învăţământ;
d) produsul intern brut pe cap de locuitor;
e) mortalitatea infantilă;
f) dotarea cu echipamente electrocasnice şi automobile;
g) accesul la informare (mass-media, telecomunicaţii);
h) gradul de urbanizare;
i) egalitatea sexelor.
În conformitate cu rapoartele de dezvoltare umană publicate pînă în anul 2008, statele lumii se
clasificau în:
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane înalt –IDU - 0.800 şi mai mult;
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane mediu –IDU – 0.500-0.799;
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane jos –IDU - 0.500 şi mai puţin.
Conform ultimului raport elaborat de PNUD, Human Development Report 2013, ţările cunosc
o altă clasificare:
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane foarte înalt –IDU - 0.805 - 0.955: În această categorie se
includ 47 de state din 186 analizate. Ţările cu cel mai înalt IDU sunt Norvegia şi Australia cu un
indice de 0.955 şi respectiv 0.938, după care urmează SUA, Olanda, Germania şi încheie lista
Croaţia cu IDU de 0.805.
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane înalt –IDU – 0.712 - 0.796: Din această categorie fac parte aşa
state ca: Polonia, Mexic, Chile, Bulgaria, România.
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane mediu –IDU – 0.536 - 0.710: Aici se includ 76 de state. Lista
începe cu Tonga, Belize, Tailanda cu un IDU de 0.708-0.657 şi finisează categoria India, Butan cu
IDU - 0.540. În această categorie se include şi Republica Moldova, plasîndu-se pe locul 113 cu un
IDU de 0.660.
- Ţări cu Indicele dezvoltării umane scăzut –IDU - 0.534 şi mai puţin: În această categorie se includ 24
147
de state. Ţările cu cel mai slab Indice al dezvoltării Umane sunt Mali, Benin şi ţara care încheie
lista, adică statul cu cel mai slab IDU este Niger (0.340).
Clasificarea ţărilor după Indicele Dezvoltării Umane pe regiuni geografice 2005/2013
Tabelul 1.4
Nr. Categorii deţări sau regiuni integraţioniste
IDU mediu pe categorii de ţări (2005)
IDU mediu pe categorii de ţări (2013)
1 Ţările Arabe 0.699 0.6522 Asia de Est şi Pacific 0.771 0.6823 America latină şi Caraibe 0.803 0.7404 Asia de Sud 0.611 0.5585 Africa Sub Sahariană 0.493 0.4756 Europa şi Asia Centrală 0.808 0.7717 Media IDU în LUME 0.743 0.693
Sursa: elaborat de autor în baza Human Developement Report 2007/2008, Human Developement Report 2013
IDU este un indicator important, căci este o măsură comparativă a speranţei de viaţă, a
alfabetizării, a învăţământului şi a nivelului de trai. Astfel, acest indicator reflectă într-o măsură mai
mare nivelul de dezvoltare a unei ţări în comparaţie cu PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar
prosperitatea materială exceptînd alţi indicatori socio-economici.
7.1.6 Clasificarea ţărilor lumii în baza Indicelui Competitivităţii Globale propus de Forumul
Economic Mondial
Indicele Competitivităţii Globale este calculat în fiecare an de către World Economic Forum,
unde se evaluaează peste 130 de ţări ale lumii pe baza unei ample game de factori care influenţiază
mediul de afaceri, grupate în 12 categorii:
1. Instituţiile;
2. Infrastructura;
3. Stabilitatea macroeconomică;
4. Sănătatea şi educaţia primară;
5. Învăţământul superior şi formarea profesională;
6. Eficienţa pieţei bunurilor;
7. Eficienţa pieţii muncii;
8. Gradul de sofisticare a pieţei financiare;
9. Pregătirea tehnologică;
10. Dimensiunea pieţei;
11. Sofisticarea mediului de afaceri;
12. Inovaţia.
Conform metodologiei acestei organizaţii, competitivitatea este definită ca ansamblul de
148
factori, politici şi instituţii, care determină nivelul de productivitate şi, respectiv, de bunăstare a
ţărilor.
Analiza se face utilizînd o scală de evaluare de la 1 la 7 puncte, în care 1 – poziţia cea mai
inferioară, iar 7 – cea superioară a indicelui competitivităţii globale. Cifrele competitivităţii globale
sunt considerate drept indicatori extrem de importanţi de investitorii internaţionali şi le servesc
drept ghid care le influenţează deciziile atunci cand vine vorba să facă investiţii.
Pentru anul 2012-2013 au fost studiate 144 de state, iar autorii raportului au utilizat atît
datele disponibile publicului, cît şi un sondaj la care au participat peste 11.000 de lideri de afaceri
din cele 133 naţiuni. Astfel, s-au cercetat principalele puncte forte şi puncte slabe ale ţărilor,
identificînd şi cheia priorităţilor de reformă a politicilor economice.
Al doilea an consecutiv cea mai competitivă ţară este Elveţia, urmată de Singapore, Finlanda.
În ultimii patru ani SUA, fiind afectată de criza financiară din anul 2008-2009, a pierdut poziţia de
lider, plasîndu-se în anul 2013 pe locul 7 cu un scor de 5,47 puncte. Ultima poziţie în clasament
este ocupată de Burundi – 2,78 puncte. În anul 2013, Moldova a ocupat locul 87, cu un scor de 3,94
puncte.
Conform acestui indice ţările lumii au o clasificare mai deosebită, în dependenţă de stadiul de
dezvoltare economică. [vezi Tabelul 7.2]
Clasificarea statelor după stadiul de dezvoltare economică
Tabelul 7.2
Stadiul 1
FACTOR-DRIVEN
Trecerea de la stadiul
1 la 2
Stadiul 2
EFFICIENCY-
DRIVEN
Trecerea de la
stadiul 2 la 3
Stadiul 3
INNOVATION-DRIVEN
PIB c.loc < 2000$ PIB c.loc.2000-2099$ PIB c.loc 3000--8999$ PIB c.loc 9000-17000$ PIB c.loc>17000$
BangladeshBeninBoliviaBurkina FasoBurundi CambogiaCamerunChad Cote d’IvoireEthiopia GambiaGhanaGuyanaHondurasIndia Kenya KirghiziaLesotho Madagascar Malawi Mali Mauritania MoldovaMozambic Nepal
AlgeriaAzerbaijanBotswanaBrunei DarussalamEgiptGeorgiaGuatemalaIndoneziaJamaicaKazahstanKuweitLibyaMongoliaParaguayMaroc Qatar Arabia Saudită Venezuela Siria
AlbaniaArmeniaBosnia şi HerţegovinaBraziliaBulgariaChinaColombiaCosta RicaRepublica DominicanăEcuadorSalvadorIordaniaMacedoniaArgentinaMalaezia Mauritius Montenegro Namibia Panama Peru Africa de Sud Serbia Suriname TailandaTunisia
BahrainBarbadosChileCroatiaHungariaEstoniaLetoniaLituaniaMexicOmanPoloniaRomaniaRusiaTurciaUruguai
Australia AustriaBelgiaCanadaCiprusCehiaDanemarcaFinlandaFranţaGermaniaGreciaHong KongIslanda IrlandaIsraelItaliaJaponia Koreea de SudLuxemburgMaltaOlandaNoua ZelandăPortugaliaPuerto Rico Norvegia
149
Nicaragua Pakistan FilipineSenegal Sri Lanka Tadjikistan Tanzania Timor-Leste Uganda Vietnam Zambia Zimbabwe
Ukraina SlovaciaSloveniaSpaniaSuediaElveţiaTaiwanSUAEmiratele Arabe UniteMarea BritanieTrinidad şi Tobago
Sursa: adaptat de autor în baza The Global Competitiveness Report 2012-2013 © 2013World Economic Forum
În prima diviziune a tabelului sunt incluse statele slab dezvoltate sau subdezvoltate,
majoritatea din Africa, iar în ultima, se află ţările puternic dezvoltate. Celelalte state sunt într-o
perioadă de tranziţie de la o stare economică la alta. În această categorie se includ ţările emergente
şi cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie.
7.1.6 Alte clasificări ale ţărilor lumii
După cum s-a menţionat mai sus, în lume există un şir de ţări eterogene ce diferă între ele
printr-un nivel de dezvoltare specific fiecăreia şi printr-un sistem economic diferit. Din acest motiv,
statele lumii pot fi grupate şi în alte categorii specifice. Această clasificare cuprinde următoarele
tipuri de structuri economice:
- Centru şi periferie : statele lumii se clasifică în centru şi periferie reieşind din nivelul lor
de dezvoltare economică. Centrul include ţările puternic dezvoltate în frunte cu puterile economice
mondiale ca SUA, Japonia şi UE. Uneori ele mai sunt numite ţările de Nord, deoarece la începutul
sec.XX din această categorie făceau parte doar SUA şi cîteva state din Europa de Nord. Acestor ţări
le este specific următoarele:
Nivel de dezvoltare economic înalt;
Economie de piaţă;
Procesul de industrializare este finisat;
Prezenţa şi utilizarea intensivă a noilor tehnologii în procesul de producţie;
Periferia reprezintă ţările în curs de dezvoltare. Acestor state le este specific un nivel jos al
productivităţii muncii şi un PIB/c.loc destul de mic. Majoritatea din ele sunt la etapa incipientă de
industrializare. Veniturile acestor ţări provin din exporturile de materii prime, iar industria lor este
lipsită total sau parţial de tehnologii moderne de prelucrare.
- Ţări emergente (BRICS, Mexic, Tailanda, Vietnam, Chile ect.): din această categorie face parte
grupul BRICS, care include Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud. În afară de BRICS, din
statele emergente mai face parte şi alte ţări din Asia şi America Latină etc. Aceste ţări au un
PIB/c.loc. inferior statelor puternic de dezvoltare, însă cunosc ritmuri de creştere economică rapide,
ceea ce le îndreaptă spre o ascensiune economică aproape de cea a statelor dezvoltate.
- G-20 – Grupul ţărilor dezvoltate şi a ţărilor emergente - este un forum creat în 1999
150
dupa crizele asiatica şi rusă, pentru a reuni în jurul aceleiaşi mese ţările industrializate şi ţările
emergente mari: pe de o parte Germania, Franţa, Statele Unite, Japonia, Canada, Italia, Marea
Britanie şi Rusia, care formează zona dezvoltată a economiei mondiale - şi pe de altă parte,
Argentina, Brazilia, Mexic, China, India, Australia, Indonezia, Arabia Saudita, Africa de Sud,
Coreea de Sud, Turcia, care constituie zona emergentă a economiei mondiale, alături de
reprezentanţi ai Uniunii Europene, Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Ţările G20
reprezintă două treimi din populaţia planetei şi aproape 90% din produsul intern brut al acesteia.
Pînă în 2009, reuniunile G-20 au avut un caracter exclusiv tehnic, la care participau miniştrii
de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale, agenda cărora era formată din chestiuni bugetare şi
monetare, legate de creştere, de comerţ şi energie. Însă pe fonul crizei financiare globale din anul
2008-2009, ţările membre au decis să se reunească la nivel inalt, pentru a lua în discuţie aspecte ce
privesc anumite decizii politice. Iniţiativa transformării G-20 dintr-un for de discuţie tehnică într-
una politică îi aparţine lui Nicolas Sarkozy. La summit-ul din septembrie 2009, ce a avut loc în
Pittsburg, SUA, au fost definite cinci cîmpuri de acţiune:
1. revizuirea aspectelor de reglementare care exacerbeaza criza;
2. armonizarea normelor contabile;
3. ameliorarea transparenţei pieţelor de produse derivate;
4. revizuirea practicilor de remunerare a conducerii băncilor pentru a evita asumarea unor
riscuri excesive;
5. revizuirea mandatului, guvernarii şi nevoilor de capital ale instituţiilor financiare
internaţionale.
În acelaşi context, G-20 a abordat o serie de teme extreme de fierbinţi, pe fondul crizei financiare
mondiale din 2008-2011:
• Organizarea sferei financiare ;
• Extinderea campului reglementarilor ;
• Paradisuri fiscale;
• Normele contabile şi prudenţiale;
• Remuneraţiile din sectorul financiar;
• Asocierea sporită a ţărilor emergente la problemele mondiale;
• Reforma FMI;
• Relansarea creşterii economice.
- Grupul celor 20 - (nu trebuie de confundat cu G-20 - este un grup de ţări în curs de dezvoltare
format la 20 august 2003. Grupul celor 20 are 23 de ţări membre din diferite regiuni geografice:
m) 5 din Africa (Egypt, Nigeria, Africa de Sud, Tanzania şi Zimbabwe);
n) 6 din Asia (China, India, Indonesia, Pakistan, Philippine şi Thailanda);151
o) 12 din America Latină (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Cuba, Ecuador, Guatemala,
Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela).
Grupul celor 20 a fost creat cu scopul de a promova intensiv negocierile în agricultură, în
vederea susţinerii acestui sector în ţările în dezvoltare. Problema agriculturii rămîne şi pînă în
prezent platforma de bază a grupului. În acest sens pe parcursul anilor au fost iniţiate un şir de
Conferinţe Ministeriale în vederea discutării problemei agriculturii (Cancun, Septembrie/2003;
Brazilia, Decembrie/ 2003; San Paulo, Iunie/2004; New Delhi, Martie/2005; Bhurban,
Septembrie/2005; şi Geneva, Octombrie - Noiembrie/2005), inclusiv întîlniri frecvente la Geneva.
De altfel importanţa creării grupului G20 este majoră, deoarece membrii săi formează 60%
din populaţia mondială, 70% din populaţia rurală mondială şi 26% din exporturile produselor
agricole. Nu trebuie de subestimat nici capacitatea lor de a atrage şi a influenţa un şir de state în
atingerea anumitor obiective în agriculturii. Eforturile pe care le-au făcut în domeniul agriculturii
sunt un exemplu clasic şi pentru alte state în curs de dezvoltare pentru care sectorul primar este
esenţial în dezvoltarea lor. Un important factor în dezvoltarea G-20 este şi faptul că sunt membri la
OMC, ceea ce le-a permis interacţiunea directă şi cu alte state membre la OMC.
Grupul celor 20 continuă să menţină aceeaşi politică de promovare a agriculturii în statele
sale membre cît şi să-şi consolideze poziţiile sale pe plan mondial în acest sector.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:1. În ce rezidă necesitatea clasificării ţărilor lumii?
2. Care sunt principalii indicatori macroeconomici ce constituie reperul de bază în clasificarea ţărilor lumii?
3. Prin ce se deosebeşte clasificarea statelor lumii după ONU de cea propusă de UNCTAD?
4. Care sunt criteriile de bază în clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale?
5. Prin ce se deosebeşte clasificarea ţărilor după IDU de cel al ICG?
6. Explicaţi rolul G20 în condiţiile economiei mondiale contemporane.
Teste grilă
1. Gruparea ţărilor după nivelul de dezvoltare se face în funcţie de: a) Dimensiunea resurselor economice
b) Dimensiunea PIB pe locuitor
c) Specializarea în producţie
d) Gradul de satisfacere a nevoilor fundamentele ale populaţiei
2. Grupul C din cadrul clasificării efectuate de ONU include: a) Ţările latino-americane
b) Ţările afro-asiatice
c) Ţările cu economie planificată
152
d) Ţările industrial dezvoltate
3. Conform PIB / cap locuitor în anul 2012 cea mai bogată ţară din lume este: a. S.U.A
b. Japonia
c. Luxemburg
d. Elveţia
4. Grupul IV din cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare include: a) Ţările dezvoltate membre OCDE
b) Ţările în curs de dezvoltare
c) Ţările Europei de Est
d) Ţările latino-americane
5. Conform clasificării efectuate de UNCTAD, din Grupul II fac parte:
a) Ţările emergenteb) G20c) Ţările din Europa de Estd) Ţările în curs de dezvoltare
6. Conform HDR de PNUD în 2012-2013 ţara cu cel mai jos IDU este:a) Nigeriab) Nigerc) Rusiad) Madagascar
7. Grupul A din cadrul clasificării efectuate de ONU include: a) Ţările latino-americaneb) Ţările afro-asiaticec) Ţările cu economie planificatăd) Ţările industrial dezvoltate
8. Din categoriile Ţărilor de Nord nu face parte:a) Elveţia b) Danemarca c) Italiad) Albania
153
Capitolul 8 : Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială
Obiective:
A analiza trăsăturile de bază ale ţărilor dezvoltate;
A remarca factorii de dezvoltare a ţărilor economic avansate;
A analiza indicatorii macroeconomici ai ţărilor dezvoltate precum PIB, PIB/c.loc, IDU,
şomajul, inflaţia;
A defini noţiuni precum: TRIADĂ, OCDE, G8 etc;
A identifica locul şi rolul TRIADEI în economia mondială;
A analiza perspectivele de dezvoltare a ţărilor lumii în cadrul OCDE;
A constata rolul primordial al ţărilor membre G8 la scară planetară.
Termeni cheie:
Ţară dezvoltată, industrializare şi postindustrializare, TRIADA, OCDE, G8, SUA, Japonia,
UE, noi tehnologii, neofactori.
8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate
Ţările dezvoltate reprezintă entităţile cu cel mai înalt potenţial economic. După cel de-al
doilea război mondial ţările dezvoltate erau numite occidentale. Prin „Occident” se înţelege, mai
degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decît o anumită zonă geografică
sau populaţie. În literatura de specialitate statele cu un nivel de dezvoltare înalt mai sunt numite şi
„Ţările de Nord” sau „Centru” .
La începutul sec. XXI în grupul statelor dezvoltate erau incluse aproximativ 40 de ţări din
America de Nord, Europa şi Asia. Organismele internaţionale deseori prezintă o abordare numerică
a ţărilor dezvoltate. Fondul Monetar Internaţional identifică 32 de economii dezvoltate, iar Banca
Mondială enumeră 65 de ţări cu venituri ridicate. La rîndul său, Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE) cuprinde 34 de ţări cu nivel ridicat al calităţii vieţii.
Un impact esenţial asupra economiei mondiale au statele cu un potenţial economic înalt ce
au format „G7” sau „Grupul celor 7”. Aici sunt incluse SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie,
Franţa, Canada, Italia. Aceste state dictează cursul întregului sistem economic mondial, de
asemenea tendinţele progresului social-economic la nivel global. Din aceste şapte state, trei din ele
se evidenţiază, şi anume: SUA, Japonia şi Germania (UE). Ele formează aproximativ o treime din
PIB-ul global.
154
Ţările dezvoltate domină economia mondiala, deţinînd primele locuri în ceea ce priveşte
produsul intern brut, comerţul internaţional, investiţiile străine, tehnologia. Ponderea statelor
dezvoltate în indicatorii globali de dezvoltare sunt reprezentaţi în tabelul 8.1.1.
Principalii indicatori macroeconomici raportaţi la indicatorii globali (2011)
Tabelul 8.1.1
PIB-ul global69.711.938 mil.$
Exportul Mondial 18.211.462 mil. $
Intrări ISD globale 1.515.182 mil. $
PIB-ul statelor dezvoltate:43.309.629 mil. $
Exportul total al statelor dezvoltate
9.597.098 mil. $
Intrări ISD al statelor dezvoltate:
786.557 mil. $Sursa: www.unctad.org/statistic book2012 , www.wto.org
În ţările economic avansate trăiesc 16,9% din populaţia totală de pe glob, de
asemenea ele acumulează 61% din PIB-ul mondial, 52.4% din fluxul de investiţii străine
(intrări) şi 51% din comerţul mondial la nivelul anului 2011.
Principalele caracteristici ale ţărilor dezvoltate sunt:
Orientarea spre societatea postindustrială, bazată pe inovaţii şi informaţii. Procesul de
producţie are la bază informaţia şi înalta tehnologie, ceea ce permite crearea bunurilor
calitative la costuri mici de producţie. Acesta este un factor important în asigurarea
supremaţiei pe piaţa mondială;
Economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a
motivaţiei şi dinamicii acestor economii;
Tip intensiv de creştere economică. Ţările dezvoltate posedă o economie bazată pe
cunoaştere ce se caracterizează prin:
proces amplu de cercetare-dezvoltare;
ritm rapid de dezvoltare a cunoştinţelor şi tehnologiilor;
sistem informatic performant, ca bază tehnică de asigurare a accesului la cunoştinţe şi a
comunicării electronice;
coeziune socială cu efect stimulativ pentru creştere şi dezvoltare.
Veniturile pe locuitor sunt printre cele mai ridicate din lume. Spre exemplu cel mai mare
PIB/c.loc în aceste ţări este de 5,4 ori mai mare decît nivelul mediu pe glob şi ţara cu cel mai
mare PIB/c.loc este Luxemburg cu 115 538 $ în anul 2011;
Eficienţa economică e mult mai mare în comparaţie cu alte grupuri de ţări. Accentul e pus pe
calitate şi o productivitate a muncii înaltă;
Monedele celor mai dezvoltate ţări constituie monedele de rezervă ale tuturor statelor lumii;
Pieţele financiare de referinţă se află în ţările dezvoltate;
Aceste ţări înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării;
155
Ponderea sectorului secundar şi terţiar depăşeşte categoric sectorul primar. Agricultura
deţine o pondere între 2-5% din PIB, industria între 20-30%, iar sectorul serviciilor
depăşeşte 60% din PIB;
Nivelul de trai cel mai ridicat din lume:
◦ gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;
◦ accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea
populaţiei;
◦ în structura cererii predomină ponderea bunurilor de folosinţă îndelungată;
◦ speranţa de viaţă depăşeşte 70 de ani;
◦ aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale;
◦ rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%
În structura exporturilor predomină produsele cu înalt grad de prelucrare. De asemenea,
exportul de servicii are o pondere ridicată şi în creştere în cazul acestor ţări;
Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice, fiind ţări de origine, dar
şi ţări gazdă ale celor mai multe STN (societăţi transnaţionale).
Caracteristicile menţionate mai sus se datorează schimbărilor şi transformărilor din
economia mondială cît şi politicilor economice eficiente adoptate de către ţările dezvoltate.
8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia şi Uniunea
Europeană
În prezent, activitatea economică globală se concentrează în trei mari regiuni geografice -
Asia, America de Nord şi Europa Occidentală, centrate în jurul a trei poli de putere economică -
Japonia, SUA şi UE, denumite "TRIADA". Ele sunt economiile centrale în fiecare regiune şi sunt
principalele surse de tehnologie, capital şi fluxuri de comerţ pentru celelalte economii din zonă, iar
în jurul lor se concentrează ţările în curs de dezvoltare. Termenul de „TRIADĂ” a fost propus
pentru prima dată în anul 1985 de către economistul japonez K. Ohmae. În anul 2011, ţările triadei
reprezentau 55% din PIB-ul mondial, 69% din comerţul mondial şi 83% din operaţiile financiare
mondiale.
Fenomenul triadizării iese în evidenţă prin structura geografică a procesului de
transnaţionalizare şi formare a alianţelor strategice. Din cele 4200 de acorduri de cooperare
încheiate între anii 1980 şi 1989 la nivel mondial, 92 la sută au fost semnate între corporaţii din
Japonia, vestul Europei şi nordul Americii. Datele statistice oferite de UNCTAD cu privire la
investiţiile străine directe arată totodată că, în perioada anilor 2000-2011, a crescut numărul
investiţiilor reciproce între Japonia, SUA şi Europa occidentală. În World Investment Report 2012
elaborat de UNCTAD se menţionează că cele mai puternice 100 CTN din lume fac parte din statele
156
Triadei. 75% din Top 500 firme multinaţionale din lume sunt concentrate în ţările Triadei, mai ales
în sectoarele cheie precum: industrie petrolieră, aeronautică, agroalimentară, şi farmaceutică.
Un alt indicator important de supremaţie a ţărilor Triadei în economia mondială este
comerţul internaţional. În 1980 cota de participare a ţărilor Triadei a crescut de la 54,8 % la 64 %
din totalul exporturilor la nivel mondial şi de la 59,5 % la 63,8 % din totalul importurilor. În prezent
cota de participare a celor trei ţări în comerţul mondial este de aproximativ 69%, restul de 31 % este
împărţit între Rusia şi Europa de Est, Orientul Apropiat, Africa şi America Latină.
Un alt aspect deloc de negljat este contribuţia financiară colosală a ţărilor Triadei în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare cota de participare a SUA este de 22.00%, a Japoniei
10.83% şi a Germaniei (cea mai importantă economie din UE) 7.14%.
Trăsăturile specifice a ţărilor din cadrul TRIADEI
Caseta 8.2.1
SUA JAPONIA UNIUNEA EUROPEANAe) 7% din suprafaţa Terrei (9,4
milioane km2);
f) 4,7% din populaţia globului;
g) 25% din consumul mondial de bunuri;
h) 23,3% din PIB-ul mondial;
i) 13,2% din comerţul internaţional; cel mai mare comerciant al lumii din 1914;
j) prima monedă de rezervă: 1/3 din rezervele băncilor centrale;
k) prima monedă de credit: 40% din creditele mondiale se eliberează în dolari;
l) sediul celor mai mari companii multinaţionale care au peste 17500 de filiale în lume, din care 11000 în industrie;
m) 25% din consumul mondial de energie, cele mai multe centrale nuclearo-electrice din lume;
n) 25% din industria manufacturieră a globului; cel mai mare producător agricol (soia, porumb,grâu, fructe, legume) din lume;
o) cca 50% din exportul mondial de cereale;
p) economia cea mai „terţiarizată” (serviciile
11. 2,3% din populaţia globului;12. 8.06% din PIB mondial;13. 7,4% din comerţul mondial;14. 14% din importul mondial de
petrol;15. 5% din consumul mondial de
energie;
16. imensele grupuri Toyota,
Nissan, Honda,
Mitsubishi, Canon,
Panasonic, Nintendo plasează Japonia printre primele naţiuni industriale ale lumii;
17. locul 1 la importul de produse agricole;
18. locul 1 la pescuit: pînă la 10 milioane de tone de peşte capturat anual;.
19. locurile 1-3 pe glob în metalurgia feroasă şi neferoasă, electronică, autovehicule, industria lemnului, petrochimie;
20. locul 1 în producerea oţelului şi construcţia navelor maritime;
21. 3 dintre primele 10 companii din lume sunt japoneze;
22. 135 dintre primele 500 companii din lume sunt japoneze;
23. 6 dintre primele 10 bănci din lume sunt japoneze;
24. cel mai mic şomaj din G8 (4% în 2011);
25. cele mai mici cheltuieli publice din G8 (32% din PIB);
La baza dezvoltării acerbe a economiei japoneze stau mai mulţi factori principali şi anume:4) Politica strategică a statului. În
activitatea economică a ţării este încadrată practic toată forţa de muncă. Este armonios îmbinată activitatea întreprinderilor mici tradiţionale cu întreprinderile tradiţionale mari. Statul a eliberat de impozite pe o anumită perioadă companiile care dezvoltau ramurile industriale moderne;
5) Prezenţa forţei de muncă disciplinată,
4. 2.8 % din suprafaţa globului (4,2 milioane km2);
5. 7.5% din populaţia lumii (491 milioane locuitori);
6. peste 29% din PIB-ul mondial;7. 2 dintre primele 10 întreprinderi din
lume sunt europene; 8. 126 dintre primele 500 companii din
lume sunt europene; 9. 2 dintre primele 10 bănci din lume sunt
europene (una este franceză, şi alta, engleză);
10. aproape o treime (319) dintre primele 1000 bănci din lume sunt europene;
11. 50% (după OMC) din comerţul mondial în 2011 (cei 27);
12. 33% din importul mondial de petrol;13. 16% din consumul mondial de energie.
Principalul obiectiv al UE-27 este progresul economico-social şi ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de trai a cetăţenilor săi.
157
produc 72,3% din PIB);
q) printre primii producători mondiali de cărbune, gaze naturale, petrol, cupru, uraniu, aur, plumb, fier;
r) lider la capitolul intrări de ISD;
s) 1/3 din stocul mondial de aur;
t) Cele mai mari companii transnaţionale din lume sunt americane; 159 dintre primele 500 companii din lume sunt americane;
u) cea mai mare bancă din lume este americană; 178 dintre primele 1000 bănci din lume sunt americane.
Statele Unite ale Americii posedă un şir de avantaje:
f) Posedă unele din cele mai mari resurse naturale din lume. Rezervele ei energetice - în special sub formă de gaz natural şi de cărbune - sunt imense. Cu excepţia cîtorva minereuri strategice, ea posedă aproape toate metalele;
g) Potentialul uman american al patrulea din lume din punct de vedere numeric;
h) Revoluţia stiintifico- tehnică a pornit din SUA, cei mai mulţi deţinători ai premiului Nobel în ştiinţă sunt americani;
i) Rolul internaţional al dolarului SUA, care reprezintă principalul instrument internaţional de plată şi de rezervă;
j) Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar, cel mai ridicat din lume;
k) Globalizarea limbii engeleze, care este un vehicul de cultură, facilitînd expansiunea modului de viaţă american pîna şi în ţările cu vechi tradiţii;
l) Mediul concurenţial intern puternic dezvoltat;
m) Infrastructură bine dezvoltată.
cărturară, înalt calificată şi mai ieftină decît în ţările europene sau SUA;
6) Procurarea în masă a inovaţiilor tehnice (licenţe,brevete) din alte ţări dezvoltate şi introducerea lor operativă în producţie. Japonia singură şi-a creat o bază puternică de cercetări ştiinţifice şi de proiectări în domeniul industriei, ce permite de a elabora de sinestătător cele mai moderne tehnologii de producţie;
7) Cheltuielile minime pt întreţinerea armatei – conform constituţiei ele nu pot întrece un procent din nivelul naţional al ţării. În acest sens Japonia întotdeauna a condamnat goana înarmării pe plan global şi cheltuirea exagerată a surselor financiare pe armament;(1% din PIB)
8) Exportul de capital şi investirea lui în industria de extracţie a materiilor prime necesare Japoniei (în ţările din Asia de Sud-Est, America Latină, Australia, Africa);
9) Promovarea şi dezvoltarea sistemul naţional de învăţămînt care este unul din cele mai perfecte din lume. Încă în anii’50 Japonia a recunoscut că promovarea ştiinţei, tehnologiei şi a resurselor umane sunt indispensabile dezvoltării economice.
Sursa: elaborat de autor
Principalii indicatori macroeconomici ai TRIADEI (2000/2009/2011)
Tabelul 8.2.1
Ţara SUA Japonia UE
Ind.mcr. 2000 2009 2011 2000 2009 2011 2000 2009 2011PIB mil.$
9 834 008
13 800 632
15 120 632
4 667 438
5 092 663
5 832 663
8 887 48317 316
62418 316 624
PIB-c.loc. $33 705 43 296 47708 36 837 40 050 46105 17 950 33 885 36144
Ritmul de creştere a
3.1-2.4 + 3.8
1.2-5.2 +2.2
2.3-4.1 +2.1
158
PIB, %
% agriculturii în PIB
1,9 1.1 1 1,7 1,5 1,4 2,4 1,8 1,7
% industriei în PIB
27,5 21,9 20,9 31,1 28.8 27,3 28,2 27,7 25,4
% serviciilor în PIB
70,6 77,1 78,1 67,2 69.7 71,3 69,5 71,1 72.9
Export Bunuri mil. $ 781 918
1 056 750
1 480 750
479 249580 845
822 845 2 591 7694 553
0226 465 022
Import Bunuri mil. $
1 259 300
1 605 300
1 265 300
379 511550 553
854 553 2 630 4524 833
1126 486 112
ISD Ieşiri mil. $
142 626248 074
396 074 31 558 74 699 114 699 795 250 439 584 651 584
ISD Intrări mil.$
313 997129 883
226 883 8 323 11 939 -1 758 680 729 378 388 425 388
IDU0,91 0.934
0.937 (anul 2013)
0.878 0.9090.912 (anul 2013)
0.870 –
0.810
0.916-
0.7430.920-0.743(anul 2013)
Sursa: adaptat de autor în baza datelor PNUD şi UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012
În tabelul 8.2.1 se prezintă principalii indicatori macroeconomici din ţările Triadei. PIB/c.loc
mediu din UE este devansat de SUA şi Japonia. SUA are un PIB/c.loc de aproximativ 1,41 de ori
mai mare decît cel mediu al UE. Aceasta se datorează în special ultimelor două valuri de extindere a
UE (anul 2004 şi anul 2007). În urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu aproximativ
20%, în timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui
indicator.
Referitor la contribuţia anumitor sectoare în formarea PIB-ului se observă că ponderea este
asemănătoare. Cota principală în PIB o au serviciile, între 70-80%, iar cea mai mică pondere în PIB
o deţine agricultura, între 1-2%.
Valoarea IDU a membrilor Triadei indică un nivel inalt de dezvoltare. Conform raportului de
dezvoltare umană elaborat de PNUD în martie 2013, SUA ocupă locul 3 din 187 ţări analizate, iar
Japonia locul 10. În fruntea topului se plasează şi ţări membre a UE precum Germania, Irlanda şi
Suedia.
În perioda crizei financiare din 2008-2011, fiecare ţără a Triadei a reacţionat diferit la
schimbările impuse de aceasta. Dintre marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a PIB-ului, în
2009, a cunoscut-o Japonia cu 5,9% (după ce şi în 2008, aceasta înregistrase o scădere de 0,7%). A
doua mare scădere de 4% în 2009 a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9%
în 2008. PIB-ul SUA a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decît cea inregistrată de UE sau
Japonia. Deja în anul 2011 se înregistrează o creştere economică pozitivă în cei trei poli economici.
8.3 Grupul celor 8 (G8) şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în economia mondială
159
Grupul celor 8 (G8)
„Ne-am reunit pentru că împărţim aceleaşi convingeri şi aceleaşi responsabilităţi. Creşterea şi stabilitatea
economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului lumii industriale şi ţările în curs de dezvoltare… Ne-am
decis să intensificăm cooperarea noastră în cadrul tuturor organizaţiilor internaţionale”. ( Declaraţia primei
reuniuni G-7 de la Rambouillet (Franţa, 17 noiembrie 1975)
Grupul celor 8 (G8) reprezintă un forum internaţional al guvernelor statelor cele mai dezvoltate din
punct de vedere economic, tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul
Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii.
Iniţial, reuniunile G8 au fost văzute ca un for de discuţii legate de problemele economice existente pe
plan mondial, însă, cu timpul, agenda a fost extinsă considerabil, pentru a trece de la aspectele preponderent
macroeconomice şi comerciale, la cele referitoare la securitate, mediu şi dezvoltare.
Apariţia G8 s-a făcut din start treptat. Astfel, miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din
cele mai importante cinci ţări – Statele Unite, Japonia, Germania, Franţa şi Regatul Unit – s-au întâlnit prima
data în 1967 la Chequers, casa de la ţară a primului-ministru britanic. Criza economică gravă ce a urmat
primului şoc al petrolului din 1973 făcea necesară o colaborare mai mare. Grupul celor cinci a decis că şefii
de guvern trebuie să manifeste mai mult interes faţă de situaţia economică gravă. Preşedintele Franţei, Valery
Giscard d’Estaing, a fost primul care a insistat pentru discuţii regulate la nivel înalt cu privire la problemele
economice şi financiare.
Primul Summit a avut loc la Rambouillet în 1975 . Au participat reprezentanţii a celor cinci
state care formau în acel moment Grupul, respectiv Franţa, Germania, Marea Britanie, Japonia şi
Statele Unite. Pe lângă cele cinci ţări s-a alăturat şi Italia, reprezentată de preşedintele Consiliului
de miniştri, Aldo Moro, şi astfel a luat naştere G6. În 1976, grupului i s-a alăturat şi Canada. Astfel
s-a născut G7. De-abia odată cu venirea Rusiei în acest grup, în 1998, după conferinţa de la
Birmingham, putem vorbi de G8. De fapt şi astăzi G8 este definit ca grupul celor şapte state
puternic industrializate – plus Rusia. Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne
raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă. Din
punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. Sunt şi alţi
indicatori net inferiori celorlalte ţări din acest grup şi anume:
p) inflaţia, al cărei ritm de creştere este cel mai ridicat printre statele membre G8;
q) sectorul bancar, în mare măsură dependent de împrumuturile din afară şi care
înregistrează o lipsă acută de lichidităţi;
r) sectorul metalurgic, ale cărui produse sunt exportate masiv în străinătate;
s) domeniul înaltelor tehnologii, unde, fără ajutorul Occidentului, Rusia nu poate afişa
performanţe pe măsura unei mari puteri economice.
Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de ordin
politico-militar.
160
Scopul urmărit de G8 este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a
politicii ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice
din lume, ele fiind statele care determină raporturile de forţe pe plan internaţional şi ordinea
economică mondială. Influenţa acestor mari puteri la nivel global este demonstrată prin ponderea
impunătoare pe care o au în economia mondială: (pentru anul 2011)
1. 12% din populaţia globului ;
2. 51% din PIB - ul global (29.665.372 mil.$);
3. 49% din producţia mondială;
4. 62% din cheltuielile militare mondiale;
Cele cinci principii pe care se bazează G8 sunt:
(1) disciplina fiscală (constînd în echilibrul bugetar şi scăderea taxelor);
(2) liberalizarea financiară (rate fixe pe piaţa capitalurilor);
(3) liberalizarea comercială (suprimarea protecţiilor vamale; deschiderea totală a economiilor la
investiţiile directe; privatizarea ansamblului întreprinderilor);
(4) dereglementarea (eliminarea tuturor obstacolelor din domeniul concurenţei);
(5) protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale firmelor multinaţionale.
Supremaţia economică a G8 în economia mondială este demonstrată prin indicatorii săi
macroeconomici impunători. [vezi tabelul 8.3.1]
Principalii indicatori macroeconomici ai G8
Tabelul 8.3.1
Ţara SUA Japonia Germania Franţa Marea
Britanie
Italia Canada Rusia G8
Ind.mcr.PIB*mil.$
2011 15120717 5832184 3572727 2775142 2419136 2189887 1738953 1841119 35145698
2009 13 800 632 5 092 663 3 338 152 2 676 120 2 177 503 2 117 314 1 338 791 1 241 511 30156748
1990 5 789 487 3 018 271 1 714 442 1 246 906 1 006 803 1 133 465
582 735 - 14235671
PIB-c.loc.* $
2011 47708 46105 43484 42613 38618 36025 50625 12890 34678
2009 43 296 40 050 40 627 41 620 35 237 35 365 39 876 8 813 30765
1990 22 397 24 501 21 583 21 374 17 525 19 886 21 037 - 20890
Ritmul de creştere a PIB, %
2011 1,8 -0,8 3 1,7 0,9 0,4 2,4 4,3 1,9
2009 -2.4 -5.2 -5.0 -2.3 -4.9 -5.1 -2.6 -7.9 -4,9
1990 3.8 1.0 1.8 2.2 3.4 1.7 3.7 -2.6 2,1
Export mil. $
2011 1480410 822564 1470307 595269 502465 522481 451722 521968 6363843
2009 1 056 750 580 845 1 116 770 474 500 350 433 403 022 316 043 303 388 4598642
1990 393 592 287 581 410 104 217 265 185 268 170 486 127 629 - 1789054
Import mil. $
2011 2265890 854073 1252261 712902 673164 556720 452228 354549 7118779
2009 1 605 300 550 553 928 124 550 272 479 097 408 718 329 904 210 984 5058976
1990 516 987 235 368 346 153 240 753 224 412 181 968 123 244 - 1756450
2011 396656 114353 54368 90146 107086 47210 49569 67283 978690
161
ISD Ieşiri mil . $
2009 248 074 74 699 62 705 147 161 18 463 43 918 38 832 46 057 675678
1990 30 982 50 775 24 235 36 233 17 948 7 614 5 237 - 178903
ISD Intrări mil . $
2011 226937 -1758 40402 40945 53949 29059 40932 52878 470945
2009 129 883 11 939 35 606 59 628 45 676 30 538 18 657 38 722 353467
1990 48 422 1 806 2 962 15 629 30 461 6 345 7 582 - 114090
Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012 Conform datelor reflectate în tabel, aceste state deţin supremaţia în lume la nivel socio-
economic. Ele ocupă locurile de frunte în topul celor mai mari investitori de capital şi celor mai
mari exportatori de bunuri şi servicii.
Analizînd în evoluţie indicatorii, se observă o creştere continuă a acestora pînă în momentul
apariţiei crizei economico-financiare din perioada anilor 2008-2011. Agravarea acestui fenomen îl
observăm în micşorarea volumului investiţiilor străine directe şi a fluxului comercial internaţional,
inclusiv în ţările membre G8. Produsul Intern Brut s-a diminuat puternic în anul 2009, doar în anul
2011se înregistrează o uşoară creştere economică. Cele mai pozitive trenduri se înregistrează în
Rusia şi Canada, PIB-ul/c.loc crescînd spectaculos în aceste state, în timp ce economia Japoniei,
Franţei şi Italiei rămîne fragilă şi îşi revine mai greu de pe urma crizei economice. Cauzele
principale sînt criza datoriilor suverane din Zona Euro şi cutremurul, valului tsunami, criza nucleare
care au lovit Japonia la 11 martie 2011.
Summit-urile G8 din perioada 2002-2012Tabelul 8.3.2
Camp David - Canada 18-19 mai 2012Deauville - Franţa 26-27 Mai 2011Muskoka - Canada 25-26 Iunie 2010L'Aquila - Italia 8-10 Iulie 2009Hokkaido Toyako - Japonia 7-9 Iulie 2008Heiligendamm - Germania 6-8 Iunie 2007St Petersburg - Rusia 15-17 Iulie 2006Gleneagles, Scotland – Marea Britanie 6-8 Iulie 2005Sea Island, Georgia - SUA 8-10 Iunie 2004Evian - Franţa 1-3 Iunie 2003Kananaskis - Canada 26-27 Iunie 2002
Sursa: http://www.canadainternational.gc.ca/g8/summit-sommet/past-passe.aspx
Preşedinţia grupului este deţinută prin rotaţie de fiecare membru, pentru un mandat de un an
care începe la 1 ianuarie.Ţara care deţine presedinţia grupului organizează o serie de reuniuni
ministeriale care culminează, la jumatatea anului, cu un summit la care iau parte şefii de stat şi de
guvern. G8 se reuneşte pentru a discuta probleme economice şi politice majore cu care se confruntă
membrii săi şi comunitatea internaţională. Probleme de management macroeconomic, comerţ
internaţional şi relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare, energia şi terorismul sunt, de asemenea,
discutate la reuniunile forumului. În acelaşi timp, grupul G8 abordează teme precum forţa de muncă
162
şi circulaţia informaţiei, fenomene globale precum poluarea, infracţionalitatea, securitate regională,
controlul armelor şi drepturile omului.
8.3.2 Rolul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în economia mondială
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) s-a format oficial la 30
septembrie 1961 şi are sediul la Paris, Franţa. Iniţial din organizaţie făceau parte 19 state, în prezent
OCDE numără 34 de ţări-membre dezvoltate. [vezi tabelul 8.3.2] Misiunea Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este de a promova politici care au drept scop
îmbunătăţirea situaţie economice şi a bunăstării sociale la nivel mondial.
Valorile de bază ale OCDE sînt:
1. Obiectivitate – Prezintă cercetări, studii şi recomandări obiective;
2. Deschiderea - Încurajează dezbaterile şi înţelegerile reciproce cu privire la aspectele cheie
ale lumii;
3. Etica – Credibilitatea organizaţiei se bazează pe încredere, integritate şi transparenţă.[15]
Structura organizatorică a OCDE:
1. Consiliul - este organul de conducere al organizaţiei. Se compune din câte un reprezentant din
fiecare stat membru, plus un reprezentant al Comisiei Europene. Consiliul se întruneşte periodic la
nivelul reprezentanţilor permanenţi la OCDE, şi adopta decizii prin consens. Aceste întâlniri sunt
prezidate de secretarul general al OCDE. O dată pe an, Consiliul OCDE se întruneşte la nivel
ministerial pentru a discuta despre problemele majore a momentului şi de a stabilit priorităţile
pentru activitatea Organizaţiei.
2. Comitetele - reprezentanţii a celor 34 de ţări membre se întâlnesc în comitetele de specialitate
pentru a discuta şi a analiza progresele înregistrate în domeniile cum ar fi economie, comerţ, ştiinţă,
ocuparea forţei de muncă, educaţie sau pieţele financiare.OCDE are aproximativ 250 de comitete,
grupuri de lucru şi grupuri de experţi.
3. Secretariatul - secretariatul, cu sediul la Paris, are aproximativ 2.500 de agenţi care contribuie la
activitatea comitetelor şi desfăşoară activitatea în conformitate cu priorităţile stabilite de Consiliul
OCDE. Personalul secretariatului include economişti, jurişti, oameni de ştiinţă şi alţi specialişti. Din
anul 2006 pînă în prezent secretarul general al OCDE este mexicanul Angel Gurria.
OCDE colaborează şi cu alte 100 de state cum ar fi Brazilia, China, Rusia şi unele state din
Africa. În luna decembrie 2008 au început negocierile cu privire la aderarea Estoniei, Rusiei,
163
Sloveniei, Israelului şi Chili la OCDE, iar în anul 2010, aceste ţări, cu excepţia Rusiei au devenit
membri oficiali.
Ţările membre OCDETabelul 8.3.2
Ţara Anul aderarii Contribuţiile ţărilor membri la bugetul OCDE ,
%/ 20121. Germania 27 septembrie 1961 8,22. Australia 7 iunie 1971 2.43. Austria 29 septembrie 1961 1.34. Belgia 13 septembrie 1961 1.55.Canada 10 aprilie 1971 3.86. Coreea 12 decembrie 1996 2.7
7.Danemarca 30 mai 1961 1.18. Spania 3 august 1961 3.99. SUA 12 aprilie 1961 21,9
10.Finlanda 28 ianuarie 1961 0.911. Franţa 7 august 1971 6,212. Grecia 27 septembrie 1961 1.1
13. Ungaria 7 mai 1996 0.514. Islanda 5 iunie 1961 0.215. Irlanda 17 august 1961 0.916. Italia 29 martie 1962 5.5
17. Japonia 28 aprilie 1964 12,618.Luxemburg 7 decembrie 1961 0.3
19. Mexic 18 mai 1994 2.620. Norvegia 4 iulie 1961 1.4
21. Noua Zelanda 29 mai 1973 0.622. Olanda 13 novembre 1961 2.223. Polonia 22 noiembrie1996 1.2
24. Portugalia 4 august 1961 0.825. Slovacia 14 decembrie 2000 0.3
26. Cehia 21 decembrie 1995 0.627. Marea Britanie 2 mai 1961 7.1
28. Suedia 28 septembrie 1961 1.529 Elvetia 28 septembrie 1961 1.630. Turcia 2 august 1961 1.231. Chili 7 mai 2010 1,432. Israel 7 septembrie 2010 1,4
33. Slovenia 21 iulie 2010 1,434. Estonia 9 decembrie 2010 1,4
Sursa : www.ocde.org
OCDE este o organizaţie importantă la nivel global care publică anual cîte 250 de articole,
rapoarte, studii etc. Limbile oficiale ale acestei organizaţii sunt engleza şi franceza, ea include 2500
164
de agenţi secretariali, iar Secretarul General al OCDE este Angel Gurria.
Scopurile OCDE sunt multiple, printre care:
Promovarea unei creşteri economice durabile;
Creşterea nivelului de viaţă;
Menţinerea stabilităţii financiare;
Susţinerea economică a ţărilor nemembre;
Contribuţia la creşterea şi dezvoltarea comerţului mondial;
Îndemnul către societatea civilă să profite din plin de avantajele pe care le oferă
globalizarea.
În afară de analizele şi propunerile în domeniul economic, OCDE este o sursă impresionantă
de date statistice în plan economic şi social. Baza de date statistice a organizaţiei dispune de
informaţie şi din alte domenii cum ar fi conturile naţionale, schimburi comerciale, migraţiune,
educaţie, agricultură, energie şi sănătate. În afară de colectarea datelor statistice, OCDE studiază,
analizează şi previzionează evoluţia economică a ţărilor membre.
OCDE elaborează instrumente, decizii şi recomandări recunoscute la nivel internaţional
pentru a promova noi reguli de joc în numeroase domenii cum ar fi lupta contra corupţiei în
tranzacţiile comerciale internaţionale, politica de informare şi de comunicare, fiscalitatea şi mediul.
OCDE încearcă din răsputeri să înţeleagă şi să ajute guvernele să răspundă la noi provocări precum
dezvoltarea durabilă, comerţul electronic şi biotehnologia.
De asemenea, organizaţia îşi extinde relaţiile cu societatea civilă. Preocupată mai întâi de
relaţiile de afaceri şi de muncă, aceasta s-a lărgit pînă a cuprinde un număr destul de mare de
organizaţii non-guvernamentale.
Importanţa globală pe care o are OCDE în economia mondială este demonstrată prin
următoarele date (pentru anul 2012):
a) 69,4 % din PIB mondial (USD)
b) 60,4 % din comerţul internaţional
c) 18 % din populaţia mondială
d) 95,9 % din ajutorul public pentru dezvoltarea lumii
e) 44,9 % din emisiile mondiale de CO2
f) 45,7 % din producţia mondială de energie
g) 56,2 % din consumul mondial de electricitate
Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit 342,9 milioane euro, în anul 2009, acesta a fost
stabilit la 303 milioane euro, în 2010 acesta a constituit 328 milioane euro, iar pentru anul 2012 a
fost stabilit un buget de 347 milioane euro
În concluzie se poate de menţionat că prin deciziile oficiale şi neoficiale luate de ţările
165
dezvoltate în cadrul summit-urilor anuale, este evident că Grupul G8 şi organizaţia OCDE
influenţează evoluţiile economice şi financiare din propriile ţări precum şi din ţările satelit.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:1. Care sunt trăsăturile specifice ale ţărilor dezvoltate?
2. Care sunt factorii principali care contribuie la evoluarea economiilor ţărilor dezvoltate?
3. Daţi definiţiile pentru următoarele noţiuni: economie deschisă, OCDE?
4. Ce reprezintă TRIADA. Exemplificaţi întîietatea ei în economia mondială?
5. Care sunt scopurile şi obiectivele OCDE?
6. Explicaţi motivele aderării Rusiei la G7?
7. Ce se înţelege prin terţiarizarea economilor dezvoltate?
Teste grilă:1. OCDE este: a. O organizaţie interguvernamentală a ţărilor în dezvoltare b. O organizaţie neguvernamentală a ţărilor dezvoltate c. O organizaţie interguvernamentală a ţărilor dezvoltate d. O organizaţie cu scopuri preponderent politice
2. Economia ţărilor dezvoltate este caracterizată prin: a) Speranţa de viaţă pînă la 50 anib) Dezvoltare tehnologică de tip extensivc) Pondere superioară a sectorului terţiard) Gradul de urbanizare 50%
3. Scopul principal al constituirii G7 (8) a fost:
a. Împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri b. Extinderea capitalismului la scară mondială c. Coordonarea politicilor macroeconomice ale ţărilor respective d. Finanţarea ţărilor în dezvoltare e. Revigorarea rolului O.N.U.
4. Modelul economic japonez, diferit de cel american, s-a creat, în perioada de după cel de-al II-lea război mondial, în primul rînd pe seama:
a. Unei strînse cooperări între stat şi firme b. Dezvoltării industriei militare c. Încurajării investiţiilor străine d. Unei dezvoltări de tip extensiv e. Planificării centralizate.
5. Din anul 2002, G7 s-a transformat în G8, prin includerea în grup a:
a. Chinei b. Coreei de Sud c. Rusiei d. Indiei e. Braziliei.
7. Care dintre următoarele state dezvoltate au sărit peste etapa de dezvoltare feudală:
a. Germania b. Marea Britanie c. Franţa
166
d. Japonia e. S.U.A.
8. Care dintre statele următoare nu face parte din G7:
a. Canada b. Italia c. S.U.A. d. Franţa e. China
9. Rusia, deşi inclusă în Grupul celor 8, se află mult în urma celor 7, din punctul de vedere al:
a. Puterii militare b. Potenţialului economic c. Resurselor naturale d. Potenţialului economic valorificat e. Populaţiei.
10. Grupul de naţiuni care domină economia mondială este format din:a) Uniunea Europeană şi statele din centrul şi estul Europeib) Statele membre ale OPECc) Japonia şi celelalte state membreale ASEANd) Japonia, SUA şi Uniunea Europeanăe) Statele membre ale NAFTA (SUA, Canada şi Mexic)
167
Capitolul 9: Economia ţărilor în curs de dezvoltare: diversitate şi probleme structurale
Obiective: A analiza trăsăturilor de bază ale ţărilor în curs de dezvoltare;
A remarca criteriile de clasificare ale acestor ţări;
A examina principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare;
A compara trăsăturile specifice a ţărilor emergente din Asia şi cele din America Latină;
A identifica locul şi rolul ţărilor exportatoare de petrol în economia mondială;
A cerceta perspectivele de dezvoltare ale ţărilor emergente din grupul BRIC;
A stabili principalele probleme cu care se confruntă ţările din Africa.
Termeni cheie:
Ţară în curs de dezvoltare, ţară emergentă, BRIC,OPEC, sărăcie, agricultură, Tigri asiatici,
Pume americane, Noi state industrializate
9.1 Trăsăturile specifice şi potenţialul economic al ţărilor în curs de dezvoltare
Una din caracteristicile economiei mondiale contemporane este faptul că majoritatea ţărilor
lumii o formează cele cu economii în dezvoltare. Aceste ţări sunt în număr de peste 150 şi
reprezintă cel mai numeros, dar şi cel mai diversificat grup de state. Alături de ţări foarte sărace se
întîlnesc ţări mult mai bogate, care tind la statutul de ţară dezvoltată.
Ele au o serie de trăsături comune şi anume: nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor,
procentul scăzut de angajare a forţei de muncă în industria prelucrătoare, nivelul productivităţii
redus în toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportul orientat în cea mai mare măsură pe
produse primare.
În ţările în curs de dezvoltare louiesc 75% din populaţia mondială, se produce 26% din
PIB - ul mondial, 30% din producţia agricolă mondială, comerţul exterior constituie 15% din
comerţul mondial, şi le revin 18% din fluxul investiţiilor străine de intrare.
În prezent ţările în curs de dezvoltare se află în plin proces de transformări sistematice,
parcurgînd unele un drum mai lung, altele mai scurt, spre stadiul superior de dezvoltare a unei
economii bazată pe factori de producţie şi investiţii.
Majoritatea acestora s-au format odată cu desfiinţarea imperiilor coloniale. În economiile
lor predomină sectorul primar şi cel agricol. Sectorul industrial şi de servicii sunt slab dezvoltate,
168
sau inegal repartizate pe teritoriul ţării respective. Majoritatea populaţiei acestor ţări locuieşte în
mediul rural. Accesul la educaţie, sănătate, informaţie e limitat şi relativ redus.
Principalii indicatori macroeconomici care caracterizează nivelul de dezvoltare a ţărilor în
curs de dezvoltare se regăsesc în tabelul de mai jos.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare (1990/2009/2011)Tabelul 9.1.1
Ţara PIB*mil.$ PIB-c.loc.* $ Ritmul de creştere a PIB
Export Bunuri mil. $ Import Bunuri mil. $ ISD Ieşiri mil. . $ ISD Intrări mil. . $
Ind.mcr.
1990 2009 2011 1990 2009 2011 1990
2009
2011
1990 2009
2011 1990 2009
2011 1990 2009 2011 1990 2009 2011
ŢCD cu venituri înalte
1 324 286
7 771 713
6944328
5 198
13 073 15189
4.1 -1.5
4,6 458 097
2 087 791
3655246
396 461
1 836 997
3176891
8 873 147 996
270763 17 888 200 049
332983
ŢCD cu venituri medii
1 374 323
4 515 717
4340644
2 136
5 315 5674 3.3 -0.5
6,5 208 268
971 983
3069065
232 085
1 035 127
2969496
1 742 14 037
86858 9 430 97 310 257223
ŢCD cu venituri joase
1 258 196
4 318 37
9
4227062
397 1 823 1431 6.8 6.8 5,9 18134 1 848 541
1061602
176 439
1 750 173
1174192
1 293 67 125
26132 7 778 180 990
94193
ŢCD exportatoare de petrol
552 802
2 261 561
2705310
1 712
4 565 6681 3.0 1.5 3,6 195 765
895 452
1442963
112 043
627 673
717760 35 24 536
22784 1 677 85 986 42148
Ţările Emergente
1 578 423
4 836 938
6886388
3 575
8 620 11996
4.1 6.4 3,9 333 426
1 662 280
2546430
329 111
1 482 871
2379762
9 551 40 847
105581 19 010 93 612 207229
Noile State Industrializate
854 615
2 748 403
3774507
2 207
5 493 7266 7.1 8.5 4,1 354 429
1 620 990
2406384
365 082
1 487 453
2312221
11 070 89 853
173627 17 767 88 060 191564
Ţările subdezvoltate
153 354
507 776
698346293 614
821 4.9 4.6 3,519677 125
924
199403 25406 143
182
207500-12 581
3270578 27971
15011
Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD
Pe parcursul a douăzeci de ani, indicatorii economici au evoluat diferit de la ţară la ţară, însă
fără îndoială, aceste state au înregistrat succese remarcabile la nivel de creştere economică. În
perioada anilor 1990-2009 PIB-ul în aceste ţări a crescut aproximativ de 7 ori. Creşterea înregistrată
de ţările în curs de dezvoltare a fost impulsionată de veniturile crescute din exporturi, de un val de
investiţii străine directe şi de remiteri mari din străinătate. Ponderea exporturilor din cadrul PIB-
ului ţărilor în curs de dezvoltare a crescut de la 29%, în 2000, la 41 în 2009. Totodată, fluxul de
investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut, numai în 2007, fluxurile de capital
net către ţările în curs de dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de
$.
În anii 2009-2011, criza economică financiară a atins puternic şi economia ţărilor în curs de
dezvoltare, prin diminuarea nivelului exporturilor, micşorarea preţurilor, scăderea cererii pe pieţele
interne, diminuarea mărimii remiterilor scăzute şi investiţiilor străine, acces redus la finanţare şi
venituri din ce în ce mai mici. Ritmul de creştere al ţărilor în curs de dezvoltare a scăzut la 1,8% în
2010, de la o medie de 8,1% în anii 2000-2007, conform datelor oferite de FMI.
Trăsături specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt:
ritm de creştere economică mediu şi o productivitate a muncii joasă;
indicatori macroeconomici medii şi mici;
dezvoltare instituţională slabă;
169
instabilitate macroeconomică şi politică, ceea ce duce la un climat investiţional nefavorabil;
sector financiar slab dezvoltat, ca consecinţă a penuriei de resurse financiare;
venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor;
nu există o corelaţie strînsă între creşterea PIB/c.loc şi nivelul investiţiilor. De exemplu în
unele ţări din Africa, creşterea anuală a PIB/c.loc este de 0.2%, în timp ce a investiţiilor de
15-16%, iar în India PIB/c.loc – 1.9%, pe cînd rata investiţiilor 23%;
ponderea înaltă a agriculturii în PIB;
piaţa internă cu greu stimulează activitatea economică; infrastructură slab dezvoltată, în
unele ţări practic inexistentă;
posibilităţi minime de angajare a populaţiei în activităţi economice;
cota mică a comerţului exterior în comerţul mondial;
unele ţări în curs de dezvoltare se confruntă cu datorii externe foarte mari;
dependenţa înaltă faţă de exterior;
nivelul înalt al săraciei;
grad de alfabetizare redus;
speranţa de viaţă este între 50 şi 70 de ani.
9.2 Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare
9.2.1 Noile ţări industrializate şi ţările emergente din Asia şi America Latina
În anii 90 patru ţări asiatice prin politici bine dirijate au asigurat o creştere economică
remarcabilă fiind numite „Dragoni asiatici” (Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan) sau
„Miracolul asiatic". Statele respective mai sînt numite în literatura de specialitate şi Noile ţări
industrializate asiatice din primul val. Trei din ele au populaţie predominant chineză şi toate au
ieşire la mare (insule sau peninsule). La începutul anilor 1960, unele dintre aceste ţări erau la un
stadiu de dezvoltare economică similar ţărilor africane, care, în mare parte, au rămas la acelaşi
nivel. Noile state industrilizate din Asia au beneficiat însa din plin de o populaţie în general mai
bine educată, acces mai uşor la pieţele internaţionale prin utilizarea unei strategii de comerţ axată pe
promovarea exporturilor precum şi pe atragerea investiţiilor străine directe care au stimulat
creşterea economică.
Alături de cei patru "Dragoni asiatici", pe scena economică mondială şi-au făcut apariţia şi cei
patru "Tigri asiatici", respectiv Indonezia, Filipine, Tailanda şi Malaysia. Ei sînt numiţi şi Noile
state industrializate asiatice din al doilea val. "Tigrii" ca şi "Dragonii" şi-au bazat modelul de reuşită
economică pe investiţiile masive făcute de Japonia, SUA, Canada şi Uniunea Europeană.
În afară de aceste opt ţări, un ritm înalt al creşterii economice l-au înregistrat şi alte state.
170
Acestea sînt numite state emergente. Ţările emergente sînt considerate economiile cu creştere rapidă
într-un termen foarte scurt. Van Agtmael, cel care a inventat conceptul de ţară emergentă şi
preşedintele fondului de investiţii Emerging Markets Management, consideră emergente statele
care au un bun potenţial de creştere economică şi a cărui economie reprezintă cel puţin 1% din PIB-
ul mondial. Astfel de ţări sunt în Asia: China, India, Indonezia, Malaezia, Vietnam şi Filipine; în
America Latină: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Venezuela; în Africa şi Orientul
Mijlociu: Turcia, Israel, Maroc, Arabia Saudită, Africa de Sud; în Europa: Rusia, Cehia, Polonia şi
Estonia.
Trăsăturile distinctive ale ţărilor emergente sunt următoarele :
Creştere economică susţinută şi rapidă. În două treimi din ele PIB-ul creşte cu 5-9%,
campionul mondial fiind China cu 10%. Ţările emergente din Asia înregistrează un ritm de
creştere economică de 8% în medie, faţă de ţările emergente din America Latină, cu o
creştere economică de 3- 4%;
Indicele ridicat de creştere a producţiei industriale, între 5-15%;
Ţări cu mari rezerve financiare;
Investiţii masive în cercetare şi dezvoltare, în educaţie şi în formarea solidă a
profesioniştilor în toate ramurile economieie, în special în industrie;
Apariţia şi creşterea numărului corporaţiilor multinaţionale din ţările emergente. Cele mai
importante companii transnaţionale aparţin Chinei, Braziliei şi Indiei. Spre exemplu:
a) - Compania Tata Motors din Grupul Tata, cel mai mare conglomerat industrial al Indiei, a
lansat un automobil pentru cîştigarea pieţei Sud-Estului asiatic, cu preţul modest de 2500
dolari;
b) - Compania Ranbaxy, una dintre cele mai mari firme din lume în materie de medicamente;
c) - Compania Tata Consulting Services, importantă pe piaţa mondială a informaticii;
d) - Compania mexicană Cemex, una din cei mai importanţi producătri de ciment din lume;
e) - Companiile din Hong Kong controlează jumătate din piaţa mondială de motoare electrice
mici;
f) - Grupul chinez Hisense vinde în prezent circa 10 milioane de aparate TV, 3 milioane de
aparate de aer condiţionat (vândute bine în Franţa) şi are fabrici în Algeria, Uruguay, Iran,
Pakistan şi Africa de Sud.
Atractivitatea ţărilor emergente pentru investiţiile străine directe. Pieţele emergente oferă o
serie de motive importante pentru care investitorii adoptă o strategie pozitivă pe termen
lung. Motivele acestei atractivităţi sunt:
a. Creştere economică pozitivă, inclusiv în perioada crizei financiare din 2008-2011. În ţările
emergente creşterea PIB-ului a fost între 3-9% pentru această perioadă, pe cînd în ţările dezvoltate
171
această creştere a ajuns la 2%;
b. Comerţ exterior diversificat, multe dintre ele exportînd bunuri către pieţe noi şi diminuînd, astfel,
dependenţa lor faţă de SUA;
c. Sectorul serviciilor se dezvoltă din ce în ce mai puternic, în special în India şi China.
În concluzie se constată că ţările emergente vor schimba cît de curînd cursul economiei
mondiale. Laureatul Premiului Nobel, profesorul american Robert Fogel menţionează că în anul
2040 trei ţări mari asiatice vor reprezenta 54% din PIB-ul mondial: China (40%), India (12%),
Japonia (2%), la care se adaugă cu 12% şase ţări emergente asiatice: Singapore, Malaysia,
Thailanda, Hong Kong, Coreea de Sud şi Taiwan. Ceea ce face un total asiatic de 66%, adică 2/3
din PIB-ul mondial.
Ţările emergente din America Latină sau Pumele sud-americane
Ţările Americii Latine sînt considerate o lume a contrastelor şi a inegalităţilor, de altfel istoric vorbind
regiunea Americii Latine a fost una în care a existat o inegalitate enormă, care s-a menţinut până în zilele
noastre în ciuda diverselor programe de eradicare a sărăciei şi de dezvoltare economică şi socială. Cu toate
acestea, datorită reformelor din ultimele decenii, numeroase state latino-americane şi-au redus datoriile
externe, au redus substanţial inflaţia pînă la niveluri comparabile cu cele ale statelor dezvoltate şi şi-au sporit
rezervele internaţionale, care să le servească drept tampon împotriva şocurilor internaţionale.
Din 1991 până în 1998, ţările Americii Latine au adoptat şi implimentat un şir de reforme
economice, dar începînd cu 1998 au cunoscut un crash teribil. La sfârşitul lui 2001, aceste state
aveau datorii imense, monedele naţionale se prăbuşise şi majoritatea oamenilor trăiau sub nivelul
sărăciei. Pentru a înlătura consecinţele negative, guvernele din ţările Americii Latine au elaborat un
şir de politici macroeconomice ce au garantat stabilitatea economiilor din regiune.
Factorii creşterii economice în ţările Americii Latine sînt:
Resurse naturale imense;
Piaţă largă de desfacere;
Relaţii economice prospere cu ţările Asiei de Sud Est;
Investiţii masive din America de Nord;
Participarea activă în comerţul mondial.
Cea mai importantă ţară din America Latină este Brazilia. Brazilia a evoluat rapid spre
modernizare şi reducerea rolului statului în economie, adoptînd un regim de schimburi comerciale
deschis şi privatizînd majoritatea companiilor de stat. Baza creşterii economice în Brazilia în ultimii
zece ani a constituit-o resursele bogate de materii prime. Sectorul de petrol şi gaze are un potenţial
imens, în urma descoperirii recente a unor zăcăminte de petrol de mare adâncime. Se estimează că
exploatarea acestora va spori numărul locurilor de muncă şi va atrage investiţii în cercetare şi
dezvoltare în domeniul explorării şi producţiei de petrol şi gaze, având un impact pozitiv asupra
172
altor industrii precum cea prelucrătoare. În prezent, Brazilia este considerată a doua mare economie
emergentă a lumii (după China), trecînd rapid peste recesiunea din 2009, în 2010 înregistrând un
ritm de creştere a PIB de 7,5%. PIB-ul Braziliei l-a devansat în 2010 pe cel al Italiei, iar în anul
2011 şi pe cel al Marii Britanii, ceea ce a propulsat-o pe locul al şaselea în ierarhia statelor lumii în
funcţie de acest indicator. Conform previziunilor oferite de FMI, pînă în anul 2017 Brazilia se va
plasa pe locul al cincilea, după SUA, China, Japonia şi Germania. Cu toate acestea, în anul 2011 şi
2012, Brazilia a înregistrat o încetinire pronunţată a ritmului de creştere a PIB-ului, 2,7% şi
respectiv 1.3%. Pentru 2013, specialiştii FMI prognozează pentru Brazilia un ritm de creştere
economică de 4%, iar pentru 2014, de 4,4%.
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud)
În anul 2006, miniştrii de Externe ai Braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei s-au întâlnit la New
York pentru a pune prima cărămidă a unui pact politic, economic şi cultural al celor patru naţiuni.
Prima întâlnire la cel mai înalt nivel a avut loc în 2009, la Ekaterinburg, în Munţii Ural. Patru ani
mai târziu, a fost primită în rândurile organizaţiei şi Republica Africa de Sud, atât pentru resurse,
cât şi pentru poziţia geografică. Dacă în formatul iniţial acronimul membrilor - BRIC - sugera
cuvântul care în engleză înseamnă „cărămidă” (corect ortografiat, „brick”), odată cu joncţiunea „S”-
ului (de la Sud-Africa), ar însemna mai multe „cărămizi”, pentru a construi un „zid” care să
protejeze interesele puterilor emergente BRICS în faţa triadei financiar-economice formate din
SUA, UE şi Japonia.
Totodată, BRICS este un acronim atribuit de compania de analiza financiară Goldman Sachs,
semnificînd prima literă din denumirea fiecării ţări membri. În acest context, au existat şi alte
abrevieri. Se vorbea în paralel de BRIMC (incluzînd, pe lîngă Brazilia, Rusia, India, China şi
Mexicul) sau doar de troika RIC (Rusia, India şi China), excluzînd Brazilia.
Ţările BRICS sunt prezente în organizaţii regionale şi internaţionale şi joacă roluri cheie în
plan regional. Spre exemplu, la nivel internaţional, China şi Rusia sunt membri permanenţi în
Consiliul de Securitate al ONU, toate cele cinci ţări BRICS sunt membri ale OMC, G-20, FMI şi
ţări candidate la aderarea la OCDE. Brazilia face parte din Uniunea Naţiunilor Sud-Americane
(UNASUR) şi Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR). Rusia este membru al Comunităţii Statelor
Independente, al Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă şi al Uniunii Vamale Rusia-Belarus-
Kazahstan. Totodată, Rusia şi China sunt membri ai Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai şi ai
Forumului de Cooperare Economică Asia-Pacific. Republica Africa de Sud este membru al Uniunii
Africane şi al Comunităţii de Dezvoltare Sud-Africane. La rîndul său, India este membru al
Asociaţiei Sud-Asiatice pentru Cooperare Regională.
BRIC este organizaţia ţărilor cu ritm rapid de dezvoltare. În cadrul reuniunilor, Rusia a reiterat
ideea reformării sistemului financiar mondial şi creării unei noi valute de rezervă, însă China a
173
reuşit să se impună ca lider al acestei organizaţii.
Din punct de vedere economic, grupul BRICS este eterogen. Brazilia dispune, pe de-o parte,
de o industrie puternică şi pe de alta, deţine resurse enorme. India se află de asemenea în plină
ascensiune, mizînd pe un puternic sector al serviciilor. Rusia însă, nu-şi valorifică eficient
potenţialul economic, axându-se aproape exclusiv pe exploatarea resurselor. În plus, Rusia suferă
cel mai puternic dintre statele BRICS de pe urma crizei din zona euro, deoarece afacerile cu petrol
şi gaz depind în mare măsură de cererea existentă în UE, iar Africa de Sud se află într-o situaţie
dificilă, fiindcă mediul regional este complicat şi instabil.
Datele economice arată că ţările membre BRICS acoperă 21% din PIB-ul mondial şi 43% din
populaţia globului, mai exact, 15 trilioane de dolari şi 3 miliarde de cetăţeni. Brazilia are un PIB
total de 2,414 trilioane de dolari în 2011 şi este a 7-a economie mondială. Ea este deficitară la
capitolul comerţ internaţional şi în acelaşi an a avut o creştere economică de 2,7%. PIB-ul/c.loc este
12.000$ , ocupînd locul 75 pe glob. Rusia se află pe locul 9 în rândul economiilor lumii, cu un PIB
de 1,953 trilioane de dolari. Este al 8-lea exportator mondial de gaze naturale, iar PIB-ul/c.loc.
constituie 12.890$, ocupînd locul 46 pe glob. India, cu o populaţie de 1,24 miliarde, areun PIB de
1,946 trilioane de dolari. PIB-ul/c.loc. este 1566$, poziţionîndu-se pe locul 126 pe glob. China, lider
informal al grupului, are un PIB de 7,25 trilioane de dolari pentru anul 2011, ocupă poziţia a doua
pe glob, după SUA. FMI a estimat creşterea economică a Chinei la 8,2% în 2013. Este cea mai
populată ţară a planetei, cu 1,34 miliarde de locuitori, iar PIB-ul/c.loc. este 5100$, locul 94 pe glob.
Africa de Sud este cea mai mică dintre economiile BRICS, cu un PIB de 408 de miliarde de dolari
(locul 28), la o populaţie de 50,5 milioane de locuitori şi cu un PIB-ul/c.loc. De 8094 $, locul 79 pe
glob.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor BRIC
Tabelul 9.2.2.
Ţara Brazilia Rusia India China Africa de Sud
Ind.mcr. 1990 2009 2011 1990 2009 2011 1990 2009 2011 1990
2009 2011 1990 2009 2011
PIB mil.$ 478 575
1 530 580
2414170 - 1 241 511 1841119 326 796
1 231 788
1944068
404 494
5699911
7062848
112014 282754 408439
PIB-c.loc. $ 3200 7900 12276 - 8 813 12890 379 1028 1566 361 3553 5241 3044 5683 8094
Creştere economică %
2.9 -0.2 2,7 -2.6 -7.9 4,3 6.3 5.7 6,8 9.9 8.7 9,2 2,7 -1,7 3,1
Export mil. $
31 414 152 995
256040 - 303 388 521968 17 969
162 621
302644 62
091
1 201
790
189918
0
23753 66542 102858
Import mil. $
22 522 133 553
236960 - 210 984 354549 23 580
249 585
463781 53
345
1 004
170
174285
0
18606 75647 122418
ISD Ieşiri mil. . $
625 -10 084
-1029 - 46 057 67283 6 14 897
14752 830 48000 65117 27 1151 -635
ISD Intrări 989 25 949 66660 - 38 722 52878 237 34 31554 3 95 000 123985 -78 5365 5807
174
mil. . $ 613 487
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012
Din datele expuse în tabel, se constată că între 2003 şi 2008, economiile Braziliei, Rusiei,
Indiei, Chinei şi Africii de Sud au crescut în medie cu opt la sută pe an. Atunci când criza financiară
ameninţa să se extindă din ţările vestice în întreaga lume, statele BRICS au intervenit, salvând
economia mondială de o recesiune profundă. Cu toate acestea, indicatorii macroeconomici ai BRICS
sunt încă modeşti, dar promiţători. Pe fonul crizei financiare din 2008-2010 acestea sunt printre
puţinele state care au avut o creştere economică pozitivă. Aceasta le-a permis şi mai mult să se
afirme pe plan internaţional.
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC
O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizaţie
interguvernamentală permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile ţărilor membre în
domeniul petrolului, în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru producători.
Organizaţia are 12 state membre:
Africa:
11 Algeria (iulie 1969)
11 Angola (1 ianuarie 2007)
11 Libia(decembrie 1962)
11 Nigeria (iulie 1971)
Orientul mijlociu:
11 Irac (septembrie 1960)
11 Iran (septembrie 1960)
11 Kuwait (septembrie 1960)
11 Qatar (decembrie 1961)
11 Arabia Saudită (septembrie 1960)
111 Emiratele Arabe Unite (noiembrie
1967)
America de Sud:
111 Venezuela (septembrie 1960)
Asia de Sud Est:
111 Indonezia (decembrie 1962-2008)
În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, s-a retras din OPEC.
Indonezia a înregistrat o scădere a producţiei de petrol începand cu anul 1995, devenind importator
net. Statele candidate la poziţia de viitori membri ai organizaţiei sunt: Norvegia, Bolivia, Mexic,
Siria, Sudan. Ideea formării acestei organizaţii datează din anii ’60, când companiile monopoliste au
luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de ţările producătoare. Acest
lucru a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor producătoare, care au fost
obligate să se gîndească la noi modalităţi de asigurare a intereselor lor şi de prevenire a pierderii
surselor lor de venit.
În luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări producătoare de
petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. Astfel s-a format o organizaţie cu
175
scopul apărării intereselor producătorilor de petrol, Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol –
O.P.E.C, cu sediul central în Viena, Austria.
Scopurile principale ale organizaţiei conform statutului ei, sunt:
n) identificarea unor modalităţi comune pentru apărarea intereselor statelor membre;
o) garantarea stabilităţii preţurilor la ţiţei pe pieţele petroliere internaţionale în vederea
eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile;
p) apărarea intereselor statelor producătoare de petrol şi necesităţii asigurării pentru acestea
venituri stabile;
q) asigurarea continuă cu petrol a ţărilor consumatoare şi o distribuire corectăda capitalului
pentru investitorii din industria petrolieră.
Influenţa O.P.E.C. pe piaţa mondială a ţiţeiului nu a fost întotdeauna una de stabilitate. Ea a
alarmat lumea favorizînd inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cît şi în cele dezvoltate prin
folosirea „armei petrolului” în perioada criza petrolului din 1973. Capacitatea O.P.E.C. de a
controla preţul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi dezvoltării
unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, O.P.E.C. are încă o
mare influenţă asupra preţului petrolului. O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările
membre producând aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14% din gazele naturale. Oricum
exporturile de petrol ale O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi
tocmai de aceea O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci
când decide reducerea sau creşterea nivelului producţiei.
În cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens. Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate absolută
asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid însă, prin vot unanim asupra nivelului maxim
al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară membră.
În anul 2012, producatorii de petrol din cadrul O.P.E.C, au contabilizat un venit net record de
peste 1.000 miliarde de dolari din vanzarea de ţiţei, după ce preţul mediu anual al sortimentului
Brent a atins niveluri record în pofida situaţiei economice dificile. Veniturile uriaşe au asigurat
capital major pentru cele mai mari fonduri naţionale de investiţii din lume. Emiratele Arabe Unite,
Arabia Saudita şi Kuweitul, cele mai influente state membre ale O.P.E.C. controlează trei dintre cele
mai mari 10 fonduri naţionale de investitţi.
Preţul mediu al petrolului a urcat în 2012 la 111,5 dolari pe baril, de la 110,9 dolari pe baril în
2011. Preţurile record şi creşterea producţiei O.P.E.C la începutul anului a asigurat venituri istorice
pentru producătorii din cadrul organizaţiei, de 1.052 miliarde dolari, în urcare cu 2,5% fata de 2011.
Veniturile uriaşe au fost însă distribuite inegal în interiorul organizaţiei. De exemplu, Iranului i-a
revenit o parte mult mai redusă din cîştig din cauza sancţiunilor economice impuse de Statele Unite
şi aliaţii din Europa de Vest, în urma cărora producţia de petrol a ţării a scăzut la minimul ultimilor
176
32 de ani. În anul 2012, Iranul a încasat 6,5% din veniturile totale nete ale OPEC, faţă de 9-10% în
deceniul trecut.
9.3 Economia ţărilor subdezvoltate
Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea este un proces de transformare
pe termen lung a structurii economice, sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a răspunde
nevoilor fundamentale ale populaţiei, subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care
persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică
scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare, rate înalte ale
mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor
oamenilor.
Subdezvoltarea reprezintă, înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre
între diferitele sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior,
discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie. Ea este un
fenomen complex, iar prin amploarea şi consecinţele sale, una din problemele globale ale omenirii.
În anul 2012, UNCTAD identifică 43 de state subdezvoltate. 35 din ele fac parte din Africa,
dintre care: Burundi, Sierra Leone, Lesotho, Somalia, Chad, Liberia, Sudan, Congo, Madagascar,
Togo, Djibouti, Uganda. Opt state subdezvoltate sunt asiatice: Afghanistan, Bangladesh, Bhutan,
Cambodjia, Laos, Myanmar, Nepal,Yemen.
Subdezvoltarea se caracterizează prin nivelul scăzut al dezvoltării economice şi al produsului
naţional pe locuitor, de care este legată capacitatea redusă de a satisface nevoile mari de acumulare
şi cerinţele sporite de consum. Mai concret, această trăsătură înseamnă existenţa unui aparat de
producţie încă fragil, insuficient pentru a satisface nevoile societăţii şi a putea încorpora realizările
ştiinţei şi tehnicii contemporane. Aceasta înseamnă capacitate redusă de prelucrare eficientă a
resurselor naturale şi de ocupare a populaţiei active, o multitudine de tipuri de tehnici şi de
tehnologii, un nivel scăzut de trai etc.
În plan social, ţările subdezvoltate se manifestă prin următoarele:
1. rata şomajului constituie peste 20% în mediul rural şi afectează 1/3 din tinerii apţi de muncă;
2. doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate;
3. 1,3 miliarde de oameni nu au acces la apă potabilă;
4. majoritatea populaţiei acestor ţări suferă de malnutriţie;
5. consumul zilnic de calorii pe locuitor de circa 2000, reprezintă doar4/5 din necesarul minim
pentru a susţine viaţa unei persoane la nivel normal de activitate şi sănătate. (În ţările
dezvoltate această medie este de 3600 calorii);
6. nivelul extrem de scăzut de instruire, reflectat de o rată extrem de redusă de alfabetizare, 177
ceea ce are drept efect principal lipsa de cadre calificate şi a capacităţii de organizare şi
dirijare a procesului dezvoltării economice. Două din trei persoane adulte sînt analfabete, iar
gradul de cuprindere în învăţămîntul primar al copiilor de vîrstă şcolară nu depăşeşte 50%.
Rata alfabetizării coboară pînă la 12% în Somalia, 13% în Burkina Faso şi 17% în Mali, iar
în multe alte state din această categorie nici nu există date statistice. Este explicabilă astfel
inexistenţa unei baze proprii de cercetare ştiinţifică şi tehnologică.
Nivelul de dezvoltare economică mai scăzut antrenează şi insuficienţa infrastructurilor
productive şi sociale precum: reţele de drumuri, căi ferate, porturi, căi aeriene, comunicaţii, surse şi
mijloace de aprovizionare cu energie, cu apă, reţea de depozite, baza materială a circulaţiei
mărfurilor, a sistemului de învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, a sistemului financiar etc.
Economia ţărilor subdezvoltate este deformată, carcterizată printr-o structură necorespunzătoare
care se reflectă într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele
primar, secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi agricultură.
De exemplu, pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare agricultura deţine o pondere de circa 5 ori
mai mare faţă de ţările industrializate la crearea PNB, dar majoritatea sînt importatoare nete de
produse agricole. Gradul redus de diversificare a ramurilor generează rigiditate, capacitate redusă de
adaptare la cerinţele economiei moderne.
Sectorul agricol contribuie în medie cu circa 50% la crearea produsului naţional brut, furnizînd
2/3 din export şi utilizînd 4/5 din populaţia activă. Este vorba însă de o agricultură "a subzistenţei",
foarte puţin antrenată în economia de schimb. Productivitatea muncii în acest sector este extrem de
scăzută din cauza unor mari dificultăţi legate de tehnici de producţie arhaice, neeficiente, de
existenţa unor instituţii foarte slabe de sprijin agricol, de lipsa infrastructurii, a cadrelor calificate.
În plus, agricultura multora dintre aceste ţări se confruntă cu deşertificarea şi cu posibilităţi foarte
reduse de irigare. Toate acestea au determinat în multe cazuri reducerea produţiei agricole pe
locuitor, amplificată de creşterea rapidă a populaţiei, care are ca efect instalarea unei insecurităţi
alimentare cronice, stagnarea exporturilor agricole şi sporirea importurilor de produse alimentare.
Sectorul industriei manufacturiere contribuie doar cu 10% la producţia internă faţă de 20%
pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare. În unele ţări, ponderea produţiei industriale în PIB
coboară în 2011 pînă la 2-4 %.
În ţările subdezvoltate există mai multe tipuri de economie: economie naturală de subzistenţă,
care presupune reluarea pe cale îngustă a producţiei; economia de piaţă simplă legată de mica
producţie de mărfuri şi economia de piaţă dezvoltată – prezentă în sectoarele economice moderne.
Aceasta generează anumite contraste, căci elementele de economie modernă se regăsesc în marile
oraşe, în rest predomină economia de tip tradiţional.
Structurile sociale şi instituţionale în aceste ţări sînt eterogene şi instabile. Raporturile sociale
178
de natură feudală sau prefeudală coexistă alături de elemente ale relaţiilor contemporane. Există
instabilitate politică, iar procesul de integrare naţională nu este pe deplin realizat. Sistemul
instituţional este deseori ineficient, organele puterii publice neputînd uneori asigura stabilitatea,
fiind fără autoritate şi corupte.
Dependenţa economică a ţărilor subdezvoltate faţă de exterior, reprezintă o altă trăsătură
semnificativă a acestor economii. Această dependenţă îmbracă forme economice diverse. Astfel, se
poate vorbi de o dependenţă comercială constînd în ponderea mare a legăturilor acestor ţări cu cele
industrializate, care derulează 70% din totalul relaţiilor lor economice externe; dependenţa
tehnologică concretizată în importul masiv de maşini şi utilaje, tehnologii, brevete, patente, ce
impun anual acestor ţări obligaţia de a plăti zeci de miliarde de dolari; dependenţă monetară şi
financiară ce se exprimă sintetic prin mari deficite ale plăţilor curente şi o creştere a datoriei externe
a acestor economii.
În ţările subdezvoltate indicele dezvoltării umane este scăzut - 0.500 şi mai puţin. În această
categorie se includ 22 de state. Ţările cu cel mai slab Indice al Dezvoltării Umane sunt Senegal,
Nigeria şi Niger.
Africa este continentul care găzduieşte cel mai mare număr de ţări subdezvoltate. Ele mai
sînt numite ţările din Africa subsahariană. Statele subdezvoltate din această regiune nu au
capacitatea de a mobiliza resursele interne şi de a încasa venituri fiscale substanţiale din taxare.
Excluzând subvenţiile, veniturile guvernamentale ale ţărilor instabile economic din Africa
subsahariană nu depăşesc decât rareori 20 % din PIB. Indicele dezvoltării umane scăzut, reflectă în
funcţionarea deficitară a sistemelor educaţionale şi sanitare. Locuitorii din Sierra Leone şi
Zimbabwe, de exemplu au o speranţă de viaţă care nu depăşeşte cu mult vârsta de 40 de ani. Ţările
subdezvoltate africane sunt caracterizate, în medie, de o densitate foarte scăzută a populaţiei: 20 din
35 de ţări au mai puţin de 40 de locuitori pe kilometru pătrat, în schimb populaţia este tânără şi se
află în continuă creştere. Majoritatea populaţiei din aceste ţări locuieşte în zonele rurale. Aceste
ţările au numai 8 metri de drum asfaltat pe kilometru pătrat, iar costurile transporturilor sunt cu mai
mult de două ori mai mari decât acelea practicate în Asia de Sud-Est. Mutarea unui container, de
exemplu de la o fabrică din Republica Centrafricană la cel mai apropiat port durează aproximativ
116 zile, iar cel mai direct zbor între Ciad şi Niger este prin Franţa – peste 4 000 de km.
În exporturi predomină produsele primare. În 2011, în medie, produsele primare au reprezentat
mai bine de 80 % din exporturi, dintre care 1/3 constituiau combustibili, iar în aşa ţări ca Angola,
Ciad, Republica Democrată Congo şi Republica Guineea Ecuatorială exportul produselor primare a
depăşit 90 %.
Rata de creştere economică este scăzută şi constituie 2% - 4% anual, iar PIB/ c.loc în ţările
fragile din Africa Subsahariană variază între 150 şi 600$.
179
În ţările subdevoltate din Africa există o lipsă acută de investiţii străine directe. În perioada
cuprinsă între 2000 şi 2011, mai mult de 70 % din totalul investiţiilor străine directe destinate ţărilor
din Africa Subsahariană au fost orientate către numai cinci ţări: Angola, Ciad, Guineea Ecuatorială,
Nigeria şi Sudan, toate acestea fi ind ţări înzestrate cu resurse naturale abundente. Ţările
subdezvoltate din Africa dispun de rezerve străine insuficiente şi datorii externe uriaşe, ceea ce
slăbeşte şansele dezvoltării viitoare.
În toate ţările subdezvolate din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă
activitate economică, în ciuda expansiunii industriei şi serviciilor şi a importanţei din ce în ce mai
mari a acestor activităţi. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizînd atît tehnici
rudimentare, tradiţionale, cît şi tehnici moderne, de mare randament. În aceste ţări există un amestec
de forme de proprietate şi de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condiţiile naturale,
dar şi de cele sociale.
În ciuda faptului că în statele subdezvoltate din Africa cel mai mare procent din populaţia
activă este ocupată în agricultură, nu se produce destul pentru a hrăni populaţia. Motivele sunt
multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forţei de
muncă din agricultură datorată exodului rural, populaţia fiind atrasă de oraşele mari. Exportul de
produse agricole nu are prioritate mare şi investiţiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe
ţări din Africa trebuie să importe alimente de bază şi necesită ajutoare.
Cu toate că are la dispoziţie o diversitate mai mare de plante de cultură, populaţia rurală
africană suferă încă de malnutriţie, atât datorită lipsei cantităţilor necesare de hrană, cît şi datorită
monoalimentaţiei. Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii
practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené,
pîrlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracţiune, lipsa
îngrăşămintelor, a surselor de investiţii, preponderenţa femeii în muncile cîmpului, lipsa
specialiştilor sunt cîteva din cauzele care determină obţinerea unor randamente agricole slabe, deşi
efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează majoritatea
populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
11 Care sunt trăsăturile specifice a ţărilor în curs de dezvoltare?
11 Prin ce se deosebesc ţările emergente de ţările subdezvoltate ?
11 Specificaţi rolul ţărilor O.P.E.C. pe piaţa mondială a ţiţeiului?
11 Ce reprezintă BRIC şi prin ce se explică importanţa sa globală în secXXI?
11 Care sunt factorii ce înfrînează dezvoltarea ţărilor africane?
11 Care sunt trasăturile specifice ale ţărior în curs de dezvoltare?
180
11 Enumeraţi principalii factori care cotribuie la dezvoltarea statelor slab dezvoltate.
Teste grilă:
1. Din categoria “noilor ţări industrializate” nu face parte:a) Argentinab) Malaysiac) Uruguaid) Thailanda
2.În cauzele interne ale subdezvoltării nu se include:a) Tradiţiile culturale şi religioase b) Discriminarea în relaţiile cu alte ţăric) Calamităţi naturale (cutremure, ploi)d) Condiţiile naturale
3.Care categorie de ţări în curs de dezvoltare mizează în dezvoltarea lor pe exportul produselor finite:a) Asia de Est şi Sud-Estb) Asia de Nord şi Sud-Estc) Africa Centralăd) America Latinăe) Europa de Sud-Est
4.În cauzele externe ale subdezvoltării nu se include:a) Datoria externă b) Sistemul colonialc) Factorul uman slab dezvoltat d) Ştirbirea bogăţiilor naturale
5.În particularităţile ţărilor în curs de dezvoltare nu este cuprinsă:a) Subdezvoltarea economicăb) Depunerea eforturilor de depăşire a subdezvoltăriic) Dependenţa economică faţă de ţările dezvoltated) Accentuarea cooperării şi integrării economice internaţionale
6.În categoria ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate sunt:a) Georgiab) Albaniac) Mozambicd) Egipt
7. Dintre formele de asistenţă financiară externă, practicate pentru ţările în curs de dezvoltare, cele mai apropiate de nevoile de finanţare ale dezvoltării lor, sunt:
a) Investiţiile de portofoliu b) Împrumuturile externe bancare c) Creditele comerciale d) Împrumuturile de la F.M.I.
8. Posibilităţile reduse de acumulare internă a capitalului în ţările în curs de dezvoltare sunt determinate şi de factori interni, precum:
a) Un sistem bancar funcţional b) Rămăşiţe precapitaliste c) Transferurile de profit în exterior ale STN d) Reducerea preţurilor internaţionale la produsele de bază e) Creşterea preţurilor internaţionale la ţiţei.
9. Ţările puternic dezvoltate depind de ţările slab dezvoltate din perspectiva: a. Pieţilor de desfacere b. Noilor tehnologii c. Materiilor prime d. Alimentara
181
10. Căile de lichidare a subdezvoltării nu includ: a.Nediversificarea economieib. Folosirea raţională a resurselor naturalec.Asistenţa umană şi tehnică externăd. Cooperarea regională
11. Din categoria ţărilor emergente nu face parte:a) Africa de Sudb) Egiptc) Coreea de Nordd) Mexic
182
Capitolul 10: Economia ţărilor în tranziţie
Obiective: A analiza conceptul de ţară în tranziţie;
A menţiona criteriile de clasificare a ţărilor în tranziţie;
A examina diferite modele de dezvoltare economică în ţările din Europa Centrală şi de Est;
A identifica trăsăturile specifice a tranziţiei din Republicii Moldova;
A cerceta perspectivele de dezvoltare ale ţărilor ex-socialiste din blocul regional CSI.
Termeni cheie:
Tranziţie, Consensul Washington, Consensul Post Washington, Terapie de Şoc, Metodă
Graduală, Ţările ex-socialiste, Ţările Europei Centrale şi de Est, CSI
10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de piaţă În literatura anglo-saxonă termenul care desemnează cel mai des tranziţia economică este cel de
transformare. Tranziţia este definită drept procesul de trecere de la economia planificată la economia de
piaţă.
În economia planificată, guvernul ia decizii privind producerea şi distribuirea bunurilor şi serviciilor, de
obicei printr-un vast sistem birocratic de planificare. O caracteristică esenţială o reprezintă proprietatea
statului asupra tuturor construcţiilor şi echipamentelor utilizate în producerea de bunuri şi servicii. Guvernul
stabileşte şi rolul indivizilor în cadrul procesului de producţie. Nu există deloc, sau aproape deloc,
proprietate privată, iar libertatea individuală este restricţionată. Printre economiile planificate existente în
prezent se numără cele din Cuba şi Coreea de Nord.
În economia de piaţă, activitatea economică se desfăşoară fără intervenţii din partea guvernului sau cu
intervenţii foarte reduse. În acest tip de economie, o piaţă constituie locul, concret sau virtual, în care
vânzătorii şi cumpărătorii de bunuri şi servicii se pot întâlni şi pot încheia tranzacţii. Proprietatea privatâ şi
libertatea individuală în mare parte nerestricţionată sunt alte caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă.
Deşi, la ora actuală, nu există sisteme pure ale economiei de piaţă, S.U.A. ilustrează una dintre cele
mai vădite tendinţe spre o piaţă liberă.
Necesitatea trecerii la o economie de piaţă a apărut ca consecinţă a ineficienţei sistemului de
comandă, existent pînă la începutul anilor 90. Sistemul economiei planificate s-a bazat pe planuri,
ceea ce a dus la ineficienţă în alocarea resurselor. Unitatea de bază a planificării centralizate a fost
întreprinderea, indiferent de ramura în care activa. Din punct de vedere al planului întocmit de
birocraţii însărcinaţi cu planificarea, întreprinderea era un loc unde intrau resursele calculate prin
plan, care erau transformate după un proces aprobat prin plan şi rezulta un număr de bunuri care
183
erau distribuite către nişte destinaţii decise tot prin plan. Calitatea producţiei nu era un factor
primordial în procesul de producere, căci planul centralizat prevedea obligaţia pentru întreprinderi
de a îndeplini indicatori de performanţă exprimaţi prin volum fizic brut. În aceste condiţii, nu
calitatea producţiei era importantă, ci doar cantitatea. Directorii nu erau interesaţi nici în
optimizarea şi flexibilizarea gamei de produse. Prin urmare, planificarea era insensibilă la
necesităţile consumatorului şi ignora în totalitate piaţa cu toate componentele sale.
Un alt aspect important în economia planificată era şomajul ascuns. Nu existau persoane
fără loc de muncă, dar risipa de forţă de muncă şi alocarea sub-optimală a aptitudinilor reprezentau
un cost suplimentar pentru buget care, în final, plătea aceste salarii. Deficitul bugetar se oglindea în
creşterea datoriei externe plătite prin reducerea drastică a consumului intern şi forţarea exporturilor.
Sistemul economiei planificate centralizate s-a prăbuşit pentru că nu a fost capabil să ofere
bunurile materiale şi sociale pe care le promisese, creştere economică rapidă, progres tehnologic,
satisfacerea nevoilor de consum ale fiecărui individ, solidaritate socială.
Managementul tranziţiei economice prezintă multă complexitate pentru că are funcţia de a
grăbi desfiinţarea vechii economii (economia planificată) şi constituirea unei noi economii
(economia de piaţă).
Etapele tranziţiei trebuie să urmărească:
crearea unui nou context social-economic;
liberalizarea pieţei;
depăşirea crizei economice şi favorizarea proceselor de creştere economică;
includerea economiei în circuitul economic mondial;
Un rol esenţial i se atribuie statului, care trebuie să evite haosul economic şi dezordinile
politice cauzate de faptul că forţele pieţei nu ar fi controlate.
Strategiile de reconstrucţie a economiilor centralizate s-au grupat, în principal, în două
direcţii: de inspiraţie liberală sub forma terapiei şoc şi gradualismul, ca terapie influenţată de
teoriile neo- instituţionaliste.
a) “Terapia de şoc” – presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale tranziţiei,
liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi
demonopolizarea economiei. O asemenea reformă a fost posibilă în Polonia, datorită
susţinerii puternice a guvernului din acea perioadă;
b) “Terapia gradualistă” – presupune îndeplinirea obiectivelor legate de tranziţie, într-un
timp mai lung, dar cu costuri sociale mai reduse. Aceasta a fost aplicată în Ungaria, care
a pornit pe calea reformelor radicale cu mult înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara
de referinţa este China, iar gradualismul chinez constă în îmbinarea controlului
macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de stat cu procesul
184
de liberalizare în sectoarele marginale: comerţ, agricultură, servicii.
Concepţia tranziţiei spre o economie de piaţă a fost formulată de reprezentanţii Fondului
Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, propusă sub forma unui pachet de recomandări. În
perioada 1990-1998 au existat două proecte în acest sens:
1. Pentru perioada 1990-1997, Consensul de la Washington conţinea sintetic următoarele
recomandări de politici economice:
Disciplina fiscală. Se recomandă un deficit destul de scăzut pentru ca finanţarea lui să fie
neinflaţionistă;
Priorităţile cheltuielilor publice. Guvernele trebuie să redirecţioneze cheltuielile de la
domeniile sensibile politic (grupuri de interese, locuitorii mediului urban, etc.) către
domeniile neglijate, cu potenţial ridicat şi cu efecte în ameliorarea repartiţiei veniturilor
( educaţie, sănătate, cercetare – dezvoltare, infrastructură, etc. );
Reforma fiscală. Aceasta trebuia să includă lărgirea bazei fiscale şi diminuarea ratelor
marginale de impozitare. Scopul era ameliorarea stimulentelor economice şi a echităţii
orizontale;
Liberalizarea financiară. Scopul era cel al determinării de către piaţă a ratelor dobânzii şi
eliminării inluenţelor politice;
Ratele de schimb. Economiile au nevoie de o rată de schimb valutar stabilită la un nivel
suficient de competitiv pentru a induce o creştere economică rapidă, prin exporturi şi
atragerea de capital străin;
Liberalizarea schimburilor comerciale. Restricţiile cantitative ar trebui să fie înlocuite rapid
prin taxe vamale, iar acestea să fie diminuate progresiv;
Investiţii străine directe. Se recomandă eliminarea barierelor ce optureză intrarea de capital
străin şi asigurarea condiţiilor pentru concurenţa nediscriminatorie;
Privatizarea. În scopul creşterii eficienţei alocării resurselor şi a degrevării bugetului public,
întreprinderile de stat ar trebui privatizate;
Dereglementarea. Guvernele ar trebui să abandoneze reglementările care restricţionează
intrarea de noi firme şi competiţia;
Drepturile de proprietate. Sistemul legal ar trebui să ofere garantarea drepturilor de
proprietate privată, fără costuri excesive;
Toate aceste recomandări sunt de inspiraţie neoliberală, având ca suport studii şi analize
anterioare privind creşterea economică între anii 50 şi 80 ai sec.XX.
2. Pentru perioada 1997-1998 Consensul Post-Washington – subliniează necesitatea abordării cu
„modestie” a procesului de transformare sistemică în fostele ţări socialiste. Un principiu de bază al
acestui nou consens este recunoaşterea de către instituţii a faptului că nu au răspunsuri pentru toate
185
problemele tranziţiei şi că este nevoie de un larg schimb de idei între cercurile economice pentru a
afla soluţii la numeroasele probleme deschise tranziţiei. Cîteva din aceste probleme sunt:
macrostabilizarea economică impusă de consensul de la Washington care nu asigură în mod
automat stabilitatea procesului de producţiei şi a pieţei forţei de muncă. Costurile economice
şi sociale pot fi devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale. Acest lucru
determină o focalizare a atenţiei asupra creşterii economice;
realizarea unui echilibru între sursele de finanţare din aceste ţări (cele cu economie de
tranziţie), ceea ce presupune consolidare simultană a sistemului bancar, crearea şi
supravegherea pieţelor financiare.
Noul consens post-Washington recunoaşte deci, că este necesară elaborarea unui set mai
amplu de instrumente de intervenţie a statului pentru a se realiza creşterea economică şi că ar trebui
corelată cu o creştere a nivelului de trai.
Studiind succint cele două abordări, cea liberală, urmăreşte o planificare a diminuării
intervenţionalismului, în timp ce a doua vizează o reinserţie eficientă a statului în economie. Prima
se bazează pe potenţialul pieţelor libere de a produce rezultate economice pozitive, în timp ce cea
de-a doua accentuează incapacitatea pieţelor de a produce prosperitate şi stabilitate, favorizând
dirijismul pentru controlul derapajelor.
Se cosideră că perioada de tranziţie are trei puncte de reper:
1. Începutul tranziţiei, asociat de obicei cu transformările politice, cu venirea forţelor
democratice;
2. Liberalizarea economiei, care include nu numai liberalizarea preturilor, ci şi a comerţului
exterior, urmată de privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în economie;
3. Soluţionarea unor probleme cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea instituţiilor
necesare unei funcţionări normale a pieţei- sistemul juridic, fiscal, creditar. În această etapă
are loc crearea unui nou sistem de protecţie socială, recunoscut de majoritatea populaţiei şi
care constituie temelia stabilităţii politice.
După anii 90, ţările în tranziţie au fost grupate conform statisticilor ONU astfel:
Ţările Europei Centrale şi de Est : Albania, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Macedonia, Polonia,
Slovacia, Slovenia, România, Ungaria ;
Ţări baltice : Estonia, Letonia, Ltuania;
Comunitatea Statelor Independente : Armenia, Azerbaijian, Belarus, Georgia, Kazakstan,
Kirghistan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan,
Ucraina.
În urma procesului de integrare economică europeană această clasificare a suferit mari
schimbări, deaceea numărul statelor în tranziţie s-a micşorat considerabil.
186
În prezent UNCTAD include în categoria ţărilor în tranziţie următoarele state:
Asia: Armenia, Kazakstan, Turkmenistan, Azerbaijan, Kîrgîstan, Uzbekistan, Georgia,
Tadjikistan;
Europa: Albania, Moldova, Belarus, Federaţia Rusă, Macedonia, Bosnia-Herţegovina,
Serbia, Montenegro, Ucraina, Croaţia.
Scopul final al tranziţiei este de a transforma economia planificată într-o economie de piaţă
funcţională bazată pe:
a) stabilitate macroeconomică şi politici economice coerente;
b) sector financiar bine dezvoltat;
c) climat investiţional favorabil;
d) sector dezvoltat al întreprinderilor mici şi mijlocii;
e) concurentă protejată de un cadru legislativ aplicabil;
f) liberalizarea comerţului exterior;
g) sistem juridic functional.
10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est la etapa preaderării la Uniunea Europeană
Prăbuşirea cortinei de fier care a separat, timp de peste 40 de ani, ţările foste comuniste din
Europa Centrala şi de Est (ECE) de ţările Europei Occidentale, a reprezentat un eveniment istoric cu
consecinţe majore pentru viitorul continentului european. Eşecul doctrinei comuniste pe toate
planurile, economic, politic, social, cultural, a readus în ţările Europei Centrale şi de Est valorile
statului de drept şi ale economiei libere de piaţă.
Transformările politice şi structurale de la începutul anilor 1990 au stimulat ţările ECE să
înceapă procesul de integrare economică în Uniunea Europeana. S-a adeverit faptul că procesul de
tranziţie este strâns legat de cel al pregătirii pentru aderare. În anii 1992 - 1993, ţările ECE au
semnat Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană, iar în anii 1994 -1995 şi-au depus în mod
oficial candidatura pentru aderare. În decembrie 1997, Consiliul European de la Luxembourg a
hotarât sa deschidă negocierile de aderare cu cinci din cele zece ţări candidate: Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia, iar în decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a
hotarât deschiderea negocierilor de aderare şi cu celelalte cinci state candidate din ECE: Bulgaria,
Letonia, Lituania, Slovacia şi România.
Prima ţară din ECE care a pus în practică radicale politici economice de tranziţie după 1989
a fost Polonia. Modelul polonez de tranziţie a cuprins 4 elemente principale:
1. Liberalizarea totală a sectorului privat;
2. Abolirea organizaţiilor comuniste din cadrul întreprinderilor de stat, care confereau mare putere
sindicatelor muncitorilo;
187
3. Liberalizarea rapidă a preţurilor (în cursul anului 1989 cota preţurilor liber determinate a crescut de
la 25% la 90%);
4. Întroducerea de constrangeri bugetare aspre pentru intreprinderile de stat şi o bruscă reducere a
inflaţiei pînă la un nivel moderat, prin intermediul politicilor fiscale, monetare şi salariale.
Reforma „terapiei de şoc” a pus fundamentul dezvoltării economice din 1992 şi a propulsat
economia poloneză spre o creştere economică, în medie de 5.1% pe an în perioada 1993-1999. Ca
urmare, Polonia a fost prima ţară din această regiune care a înregistrat în 1994 depăşirea PIB -ului
din 1989, în valori comparative. În anul 1999, creşterea economică a scăzut la 4.1%, în principal
datorită înrăutăţirii mediului economic extern, însă din anul 2000, s-a revenit iar la o creştere
economică ascendentă. În perioada de criză economică din 2008-2011 s-a înregistrat o creştere
economică în Polonia de doar 1.8%. Semnificativ este faptul că Polonia reprezintă unica ţară din
ECE care a în registrat o creştere economică pozitivă în perioada crizei financiare mondiale.
Slovenia, ca şi Polonia, a fost una dintre primele ţări din regiune care a depăşit perioada de
recesiune din timpul tranziţiei spre economia de piaţă. Primele semne de creştere economică au
aparut în anul 1993, iar in perioada 1994 – 1998 s-a inregistrat o rată medie anuală de creştere de
4%. În comparaţie cu alte ţări aflate în tranziţie, Slovenia şi-a construit programul economic pe baza
menţinerii echilibrului balanţei comerciale şi a scăderii deficitului bugetar. În anul 1999, Produsul
Intern Brut pe locuitor a atins 68% din cel al ţărilor membre ale Uniunii Europene, Slovenia fiind
ţara cea mai dezvoltată, din punct de vedere economic, dintre ţările candidate la aderare. Creşterea
economică, inregistrată în acelaşi an, a fost de 3,75%. Cea mai importantă creştere a fost semnalată
în domeniul investiţiilor, 14%. Un alt factor care a contribuit la creşterea economică din anul 1999,
a fost majorarea cererii la export. Aceasta s-a datorat, mai degrabă, devalorizării monedei naţionale,
decît măririi productivităţii, ceea ce de altfel nu a însemnat o creştere a competitivităţii produselor
slovene pe pieţele externe. Inflatia a scazut de la 6,5%, in anul 1998, la 6,1%, in prima jumatate a
anului 1999, iar rata şomajului a scăzut, datorită implicării şomerilor în programe sociale, de la
7,9%, în anul 1998, la 7,4%, în anul 1999.
Modelul de depăşire a tranziţiei în Ungaria a fost asemanator celui polonez. Au fost introduse
aceleaşi 4 elemente principale de reforma, deşi implementarea lor a fost mai graduală şi sindicatele
muncitorilor au avut mai puţină importanţă, iar creşterea sectorului privat intern s-a realizat mai
mult in domeniul serviciilor decît al produselor industriale, unde a existat o dezvoltare rapidă
datorată Investiţiilor Străine Directe (ISD). Ungaria a beneficiat enorm de sprijinul Germaniei.
După privatizarea din anii 1990-1992, şomajul ajunsese la 12% în 1991 şi creşterea economică a
înregistrat o scădere de -11.9%. Germania a fost prima, încă înaintea FMI, care a început să
investească sume enorme, astfel s-a ajuns în anul 1996 la 5 miliarde de mărci germane, cam 30%
bani nereturnabili. Pînă în 2005, Germania devenise investitorul principal în Ungaria, cu un procent
188
de 28-33% şi cu o reinvestire aproape totală a profiturilor din aceste investiţii, aproximativ 1,2
miliarde de euro. În 2005 existau în Ungaria 7000 de firme cu capital majoritar german. Audi a
investit în Ungaria 3, 3 miliarde de euro pana în 2007, Daimler-Benz a investit aproape un miliard
de Euro şi Opel cam 300 de milioane de euro.
Cehia, România şi Slovacia s-au evidenţiat printr-un gradualism puternic bazat pe reforme,
ce s-au realizat anevoios cu rezultate întîrziate.
Situaţia economică a ţărilor din ECE s-a bucurat de îmbunătăţiri semnificative abia la
începutul noului mileniu, în urma unor reforme reuşite şi ajutoare acordate de Uniunea Europeană.
(vezi tabelul 10.2.1)
Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici ai ţărilor din Europa Centrală şi de Est
(2000/2009/2011)Tabelul 10.2.1
Ţara PIB*mil.$ PIB-c.loc.* $ Creştere economică
Export Bunuri mil. $ Import Bunuri mil. $ ISD Ieşiri mil. . $ ISD Intrări mil. . $
Ind.mcr.
2000
2009 2011 2000
9 2011
2000
2009
2011
2000
2009 2011 2000
2009
2011 2000 2009 2011 2000
2009 2011
Bulgaria 20 726
47 102
53502
2350
6 243
7845
-0,9
-0,5
1,7 4 822
16 374
28118 4 710
23 235
32455 -3 -136 190 4 4467 1864
Cehia 56 717
195 898
215690
5547
18 893
20475
3.2
-4.2
1,9 28 996
112820
113181
33 852
104 560
151356 43 1340 1152 4985
2725 5405
Estonia 5 627
18 830
22342
4107
14 049
16666
3.8
-14.1
8,3 3 830
8 995
16712 4 236
10 129
17559 61 154 -1458
392 1680 257
Letonia 7 833
26 147
28261
3300
11 624
12599
2.4
-18.0
5,5 1 865
7 591
13113 3 184
9 581
16268 12 -23 93 413 72 1562
Lituania 11 434
37 353
42736
3226
11 365
12921
1.5
-14.8
5,9 3 548
16 385
28012 5 219
18 161
31731 4 217 165 379 348 1217
Polonia 64 550
430 142
514128
1694
11 298
13424
5.7
1.8 4,3 13 627
133 913
187154
8 413
146 036
207393 5 2852 5860 2902
2871 15139
România 38 511
160 319
186619
1659
7 536
8606
0.5
-7.1
2,5 5 775
40 448
62603 9 843
54 027
76200 18 218 32 0 6329 2670
Slovenia 19 890
48 829
50014
10018
24 171
24577
4.3
-7.8
0,6 8 732
26 122
34709 10 116
26 333
35480 65 868 112 136 -67 999
Slovacia 20 392
88 524
96165
3791
16 376
17576
4.7
-4.7
3,3 11 889
55 727
79202 13 412
54 969
77202 29 432 490 1932
-50 2143
Ungaria 36 743
129 017
139898
3545
12 911
14037
3.0
-6.3
1,6 9 598
83 401
112067
8 671
77 842
102452 620 -6886
4530 574 -5575 4698
Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD, www.unctad/Statisticsbook 2012 Din datele tabelului ataşat, observăm, că în pofida gravelor probleme cu care s-au confruntat
ţările ECE în aceşti douăzeci de ani, progresele nu au întîrziat să apară. În prezent, Polonia şi
Slovenia sunt cele mai prospere ţări din Europa Centrală şi de Est, cu un venit pe cap de locuitor
anual aproximativ egal cu cel al Greciei şi Portugaliei. Economiile lor s-au orientat mai repede spre
servicii şi industrie, care deţin 60%, şi respectiv 32%, din venitul ţării. Aceste două state rămîn a fi
şi cei mai mari investitori de capital străin din regiune, iar la capitolul comerţ exterior, Polonia este
lider incontestabil în anul 2011, valoarea exportului ajungînd pînă la 187154 mil. $.
România şi Bulgaria au beneficiat de injectări masive de ISD din partea UE. Cu toate acestea,
ele se dezvoltă destul de anevoios, mai ales că economia lor a suferit enorm de pe urma crizei
189
economice din 2008. Bulgaria are cel mai mic PIB c.loc din UE, de doar dola7845 $ (2011).
Ţările din Europa de Est sunt au fost grav expuse crizei economice. Cele mai importante
cauze au fost: dependenţa de pieţele externe, deficite de cont curent mari, dependenţa mare de
fluxurile de capital străin, volumele mari de cred ite învalută. Totuşi, cea mai importantă
vulnerabilitate a fost nevoia de finanţare externă. Sucursalele băncilor din această regiune erau
dependente de băncile-mamă, ceea ce a generat un risc suplimentar al retragerii bruşte a capitalului.
Datorită situaţiei dificile din ţările de origine, multe sucursale au încetinit creditarea în ţările est
europene.
Economia acestor ţări a suferit o cădere apreciabilă de la o medie anuală de 7% creştere în
perioada 2006-2008 la -7,1% în anul 2009. Datele pentru anul 2010 au aratat o uşoară revenire, pînă
la 4%, iar în anul 2011 a crescut pînă la 5%.
10.3 Transformările economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea Statelor Independente (CSI)
Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost creată în decembrie 1991, în baza
“Acordului de la Minsk cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente“, semnat de
Belarus, Rusia şi Ucraina pentru a dezmembra Uniunea Sovietică (URSS) – cea mai integrată şi
extinsă, la acea vreme, uniune politico-economică din Europa de Est şi Eurasia. În consecinţă, prin
conţinutul său, Acordul de la Minsk a oferit fostelor Republici Sovietice cadrul politico-juridic
necesar pentru efectuarea unei dezintegrări consensuale şi paşnice a Uniunii Sovietice, evitînd în
acest mod, o ruptură bruscă şi mai ales violentă, a legăturilor politice, economice, sociale şi
culturale care existau la acea etapă în interiorul URSS. Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză
sunt formulate valorile şi principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele ex-
sovietice în noile condiţii create de colapsul URSS. De exemplu, părţile semnatare ale Acordului de
la Minsk s-au angajat să respecte obiectivele şi principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la
Helsinki din 1975 şi anume:
Garantarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, libertăţi şi drepturi egale;
Colaborarea reciproc avantajoasă, în baza egalităţii în drepturi a popoarelor şi statelor lor, în
domeniile politic, economic, comercial, cultural, umanitar, ştiinţific, precum şi în alte
domenii de interes comun;
Recunoaşterea şi respectarea integrităţii teritoriale şi inviolabilitatea frontierelor existente în
cadrul CSI;
Susţinerea controlul unic asupra armamentului nuclear al fostei URSS.
Pe 22 ianuarie 1993 la Minsk, la Summit-ul CSI a fost adoptat Statutul Comunităţii. Acesta
nu a fost semnat de către Ucraina şi Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu sunt state - membre ale
190
CSI, dar pot fi considerate numai ca state - fondatoare şi state - participante ale Comunităţii.
Turkmenistan la summit-ul CSI din Kazan (26 august 2005) a anunţat că va participa la Comunitate
ca membru asociat.
În conformitate cu Statutul CSI obiectivele Comunităţii sunt urmatoarele:
1. cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural şi de altă natură;
2. dezvoltarea globală şi echilibrată în domeniul economic şi social a statelor membre în cadrul
unui spaţiu economic comun;
3. asigurarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu principiile general
recunoscute şi normele dreptului internaţional şi a documentelor OSCE;
4. cooperarea între statele membre pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, punerea
în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înarmărilor şi a cheltuielilor în domeniul
militar, de eliminare a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, realizarea
dezarmării generale şi complete;
5. asistenţa pentru cetăţenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor şi
circulaţia în cadrul Comunităţii;
6. asistenţa juridică reciprocă şi cooperarea în alte domenii ale relaţiilor juridice;
7. soluţionarea paşnică a diferendelor şi conflictelor între naţiunile Comunităţii.
Comunitatea Statelor Independente este o alianţă formată din 9 din cele 15 foste republici
ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia, Lituania. Cei 9 membri
ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Republica Moldova, Rusia,
Tadjikistan şi Ucraina. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate, în
urma unui război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui Şevarnadze. În
urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou în Georgia, pentru
susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate
retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, a
făcut apel către celelalte state membre ale CSI să părăsească această structură, concepută ca una de
substituţie pentru imperiul sovietic, în care rolul dominant îi revine Rusiei.
În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă pe 5 mai 2005, a anunţat preşedenţia în
exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din organizaţie.
Singura limbă de lucru a CSI este rusă.
Republica Moldova a aderat la CSI la 8 aprilie 1994, cînd Parlamentul a ratificat Acordul de
constituire a CSI. Statutul acestei organizaţii controlate de Federaţia Rusă a fost ratificat de
Republica Moldova la 27 iunie 1994. Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova de ratificare
a Statutului CSI, Republica Moldova este implicată doar pe dimensiunea economică a CSI, nu pe
cea militară sau de securitate. Documentele de constituire ale CSI au fost semnate de preşedintele
191
Mircea Snegur la 21 decembrie 1991, la Alma Ata, fără consultarea prealabilă a Legislativului.
Deşi această organizaţie este criticată dur şi unii o consideră neviabilă, CSI împreună cu
China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele mai mari
producătoare de cărbuni din lume, deţinînd totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi
probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Cu toate că se află în topul mondial la
capitolul resurse naturale, indicatorii macroeconomici sunt mult în urmă faţă de celelalte grupări
integraţioniste şi demonstreză o dată în plus statutul lor de ţări în tranziţie cu mari probleme
economice.
Economia statelor ex-sovietice a evoluat diferit în perioada anilor 1991-2011. În unele ţări
din CSI a crescut semnificativ nivelul economiei, în altele dimpotrivă, progresele economice au
întîrziat să apară. Un factor decisiv în evoluţia economică a ţărilor CSI a fost criza financiară din
anul 1998 din Federaţia Rusă, care a afectat foarte puternic practic toate statele din regiune. În anul
2000, doar Belarus şi Armenia au reuşit să depăşească PIB-ul pe cap de locuitor din anul 1990.
Începând cu anul 2000, în toate statele din CSI s-a produs o creştere rapidă a economiei. (vezi
tabelul 10.3.1)
Principalii indicatori macroeconomici ai CSI ( 2000/2011) Tabelul 10.3.1
Ţara FederaţiaRusă
RepublicaMoldova
Armenia
Azerbaidjan
Belarus
Kazahstan
Kârgâzstan
Ucraina Tadjikistan
Ind.mcr.
PIB*mil.$ 2011 1841119 6997 10251 63424 54629 184766 5699 167082 65242000 259 718 1 288 1 912 5 273 10 418 18 292 1 370 31256 861
PIB-c.loc.* $ 2011 12890 1974 4023 6815 5715 11401 1057 3697 935
2000 1 771 314 621 649 1 036 1 223 277 1096 139
Creştere economică %
2011 4,3 6,4 4,6 0,1 5,3 7,5 7,5 5,2 7,4
2000 5.9 5.5 10.6 17.9 8.2 8.7 4.5 4,8 5.1Export mil. $ 2011 2217 1316 34495 41192 88273 1972 68394 1257
2000 105 565 472 294 1 745 7 326 8 812 505 13956 784
Import mil. $ 2011 354549 5191 4196 9733 45743 38039 4261 82608 3186
2000 49 125 776 882 1 172 8 646 5 040 554 14573 675
ISD Ieşiri mil. . $
2011 67273 21 78 533 57 4530 0 192 02000 3177 0 -1 1 0 4 0 1 -
ISD Intrări mil. . $
2011 52878 274 525 1465 3986 12910 694 7207 112000 2 714 128 104 130 104 1244 -2 595 24
Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012
Datorită creşterii rapide a preţurilor la petrol şi gaz pe pieţele internaţionale, cele mai
favorizate au fost Rusia, Azerbaijan, şi Kazahstan, care sunt mari exportatoare de resurse energetice.
Anume în aceste state şi s-a produs cea mai semnificativă creştere economică în primul deceniu al
sec. al XXI-lea. În perioada 2000-2011, PIB-ul pe cap de locuitor, conform datelor UNCTAD, a
crescut de 6,4 ori în Azerbaijan, de 4,9 ori – în Rusia şi de 6,8 ori – în Kazahstan. Creşterea a fost
semnificativă de asemenea în Armenia (de 4,5 ori), în Moldova (de 4,7 ori) şi Belarus (de 5,3 ori).
În schimb, creşterea economică a fost mult mai modestă în celelalte ţări din CSI. Cea mai
192
slabă creştere a PIB-ului pe cap de locuitor s-a consemnat în această perioadă în Kîrgîzstan (2,96
ori) şi Tadjikistan (de 2,49 ori).
Mulţi economişti, sociologi, politologi consideră că Comunitatea Statelor Independente nu
mai este o instituţie viabilă. Se consideră că însuşi summiturile organizate sunt nişte întîlniri
formale. În realitate, este un cadru în care se întâlnesc protocolar, dar în care nu se rezolvă nici o
problemă fundamentală pentru statele care încă mai fac parte din CSI.
Spre deosebire de Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea UE) care în primii săi
17 ani de existenţă a reuşit să creeze o piaţă comună, o uniune vamală şi să pună în aplicare politica
agrară comună, Comunitatea Statelor Independente a fost incapabilă să realizeze, în primii săi 17
ani de activitate, cel puţin unul din aceste obiective.
În contextul ineficienţei CSI, la iniţiativa Rusiei la 1 ianuarie 2010 a fost creată Uniunea
Vamală Rusia- Kazahstan-Belarus, care prevede introducerea unei taxe vamale comune pe teritoriul
celor trei ţări, eliminarea controlului vamal la frontierele lor şi punerea în aplicare a unor
mecanisme comune de reglementare a comerţului extern. La 6 iulie 2010 a intrat în vigoare Codul
Vamal comun, după o confruntare a gazelor dintre Rusia şi Belarus, iar din 2012 se doreşte crearea
unui Spaţiu Economic Comun cu instituirea unei monede unice comune, rubla ruseasca.
Timpul va demonstra daca această grupare integraţionistă este funcţională şi eficientă sau
doar formală, încercînd să mimeze o nouă structură integraţionistă de succes.
10.4 Economia Republicii Moldova în perioada tranziţiei
După destrămarea URSS şi declararea independenţei la 27 august 1991, Republica Moldova
a traversat o etapă complicată şi contradictorie de tranziţie la economia de piaţă, înfruntînd un
declin economic de proporţii. Republica Moldova este considerată în prezent cel mai sărac stat
european, cu un PIB anual pe cap de locuitor de aproximativ 1490$ (pentru anul 2011).
Economia moldovenească după 1991 s-a caracterizat iniţial printr-o recesiune economică
acută care s-a datorat şocurilor interne şi externe în urma destrămării URSS, dar şi conflictului
secesionist din estul ţării. Stabilizarea macroeconomică relativă din 1994 nu a însemnat însă şi
creştere economică. Între 1997-1998 a avut loc o ameliorare economică aparentă datorată
reformelor structurale realizate în acea perioadă. Astfel, în pofida mai multor nereuşite, pînă în 1998
s-a finalizat reforma proprietăţii, s-a introdus valuta naţională, sistemul bancar a fost restructurat şi
consolidat şi a fost iniţiată reforma agricolă. Aceste tendinţe de stabilizare au continuat şi după
2000 însă în cele din urmă nu a dus la o creştere economică suficientă pentru îmbunătăţirea
semnificativă a nivelului de trai.
Cauzele principale ale recesiunii economice prelungite din Republica Moldova rezidă în
193
moştenirea economică sovietică, nivel scăzut al urbanizării, subdezvoltarea zonelor rurale, dar şi în
problemele de securitate datorate în primul rînd prezenţei unei armate străine pe teritoriul Moldovei
şi conflictului secesionist din stînga Nistrului.
Economia a revenit la o creştere pozitivă de 2.1% în 2000, 6.1% în 2001, 6.7% în 2002,
6.2% în 2003, 7.3% în 2004, 7.9% în 2005, 3.1% în 2006, 7.3% în 2007, 7.5% în 2008 şi în anul
2009, în condiţiile crizei financiare mondiale, creşterea economică s-a diminuat pînă la – 6,5%, în
anul 2011 PIB-ul a crescut cu 6,4% faţă de anul 2010, pe cînd în anul 2012 s-a micşorat cu 0,8%
faţă de anul anterior. Scăderea PIB-ului în anul 2012 a fost condiţionată de scăderea drastică
înregistrată în sectorul agricol, diminuarea cererii externe la bunurile fabricate în Moldova şi
slăbirea celei interne din contul consumului final.
Creşterea economică pozitivă din anii 2000 s-a datorat remitenţelor din exterior, căci o mare
parte a populaţiei a fost nevoită să plece peste hotare în căutare de noi surse financiare. În prezent,
aproximativ 700 de mii din populaţia aptă de muncă lucrează în străinătate. Datele Băncii Mondiale
arată că o treime din PIB-ul ţării este furnizat de moldovenii care lucrează în străinătate.
În anul 1990 Moldova avea un PIB pe cap de locuitor comparabil cu statele din zonă. Cu
un PIB de 3.260 $, Moldova depăşea cu mult republicile din Asia Centrală şi toate statele din sud-
estul Asiei, dar şi Armenia, iar decalajul faţă de Georgia şi Belarus era de doar 24%, respectiv 40%.
În acelaşi timp, PIB-ul Rusiei era în anul 1990 de doar 2,45 ori mai mare decît cel al Moldovei.
Nici decalajul economic faţă de statele vecine din sud-estul Europei încă nu era foarte mare. În anul
1990, PIB-ul Moldovei era de cca. 1,5 ori mai mic decît al Bulgariei, de cca. 1,6 ori mai mic faţă de
Polonia şi România şi de cca. 1,7 ori mai mic decît al Macedoniei. Albania era atunci cea mai săracă
ţară din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de numai 2.770 $, cu 490 $ mai mic decît al
Moldovei. De remarcat că, şi Ucraina avea în anul 1990 un PIB pe cap de locuitor cu mult mai mare
faţă de statele vecine Belarus, România, dar şi Polonia.
După 20 de ani de tranziţie spre economia de piaţă, Moldova a ajuns să fie, pe departe, cea
mai săracă ţară nu numai din Europa, dar şi dintre toate statele europene din spaţiul CSI. Doar trei
state din Asia Centrală (Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan) aveau în anul 2011 un PIB pe cap de
locuitor mai mic decît Moldova. După 20 de ani de reforme, Moldova are un PIB (6 998 mil. dolari)
de două ori mai mic decît al Albaniei (14423 mil.dolari) şi doar cu puţin depăşeşte Mongolia.
Între timp, toate statele din zonă au cunoscut o creştere economică mult mai semnificativă,
astfel că decalajul dintre Moldova şi ţările vecine s-a mărit considerabil. Astfel, în anul 2011, PIB-ul
Azerbaijanului era deja de aproape 3 ori, al Armeniei – de cca. 1,8 ori, al Georgiei – de cca. 1,5 ori,
iar al Belarusiei – de peste 4 ori mai mare decît al Moldovei. Şi mai mult a crescut decalajul
economic dintre Rusia şi Moldova. Dacă în anul 1990 Rusia avea un PIB de doar 2,45 ori mai mare
decît al Moldovei, atunci după 20 de ani acest decalaj s-a mărit pînă la 6 ori. Doar decalajul faţă de
194
Ucraina nu s-a modificat semnificativ, iar în ultimii ani chiar s-a micşorat diferenţa dintre cele două
ţări vecine. În 1990 PIB-ul Ucrainei era de 1,8 ori, iar în 2009 – de cca. 2 ori mai mare decît al
Moldovei.
Timp de 20 de ani a crescut şi mai mult decalajul economic dintre Moldova şi ţările vecine
din sud-estul Europei. În 2009, PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei era deja de 8 ori, al României –
de 4,7 , iar al Bulgariei – de 4 ori mai mare decît al Moldovei. Aşadar, deşi Moldova se află la
hotarul Uniunii Europene şi aproape în centrul Europei, PIB-ul Moldovei este comparabil cu al unor
state din Asia Centrală (Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan) sau din sud-estul Asiei (Mongolia,
Vietnam, Laos), ţări situate într-o zonă foarte instabilă, la hotar cu Afganistan şi Pakistan, sau în
vecinătatea cu cele mai sărace provincii din China şi India.
Criza financiară globală a influenţat şi economia Moldovei, ceea ce s-a reflectat în
modificarea structurii PIB-ului: scade importul ca rezultat al reducerii cererii interne şi ponderea
industriei - în urma reducerii cererii externe; s-a micşorat consumul final cu ritmuri relativ înalte,
preponderent, din cauza remitenţilor; diminuarea cererii externe şi aşteptările negative, determinate
de criza economică mondială, au condiţionat reducerea atît a exporturilor cît şi importurilor, ceea ce
a contribuit la reducerea valorii negative a exportului net; aşteptările negative şi capacităţile reduse
ale creditării proiectelor investiţionale au contribuit la diminuarea investiţiilor.
Comerţul exterior al Republicii Moldova în perioada tranziţiei
După aderarea la OMC, relaţiile comerciale ale RM s-au extins considerabil cu toate ţările lumii, în
special cu statele Uniunii Europene, ceea ce a contribuit la promovarea produselor autohtone pe piaţa
mondială, s-a îmbunătăţit calitatea şi a crescut competitivitatea lor la export. Orientarea strategică de
extindere a activităţii economice externe a Republicii Moldova este influenţată de mediul geografic şi
economic. Pe parcursul anilor 2000-2011 în Moldova au fost implementate un şir de reforme ce au favorizat
deschiderea economiei faţă de economia regională şi globală. Insă, cu toate că Moldova are o aşezare
geografică favorabilă, in condiţiile unei economii slab dezvoltate, exporturile şi importurile Republicii
Moldova au reacţionat in mod diferit la această deschidere, generînd în final doar creşterea deficitului
comercial, ce constituie in medie 30 % din PIB.doveneşti din 2006. Totodată, creşterea importurilor a fost
determinată de sporirea permanentă a veniturilor populaţiei, remise de emigranţi, ce formează in acelaşi timp
un model economic de consum neproductiv ce nu poate asigura o evoluţie economică stabilă pe termen lung.
Un aspect important al comerţului exterior al Moldovei din perioada 2000 - 2011 constitue tendinţa de lărgire
geografică a acestuia. De fapt, comparînd evoluţia dinamică a exporturilor în perioada 2000 – 2011, se
observă o creştere mai mare a exporturilor către ţările UE de 3.3 ori, in ţările ECE de 1.9 ori şi alte ţări ale
CSI de 1.3 ori. In 2000 Moldova depindea de pieţele CSI in proporţie de 70% la importuri şi 63% la
exporturi. În prezent situaţia s-a modificat esenţial - ţărilor CSI le revine 36% din importuri şi 41% din
exporturile autohtone.
195
Ritmul mai lent de creştere a comerţului intraregional in spaţiul CSI din ultimii ani este cauzat de o
diminuare a exporturilor din Moldova cu 23.1% şi din Georgia cu 3%, ca urmare a blocadei economice
anunţate de Rusia în 2006. Pe cind comerţul exterior al Republicii Molodova către UE are o tendinţă de
creştere permanentă (vezi fig10.4.2).
Figura 10.4.2: Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova cu ţările CSI şi UE în 1997-2011Sursa: Biroul Naţional de Statistică Dacă analizăm evoluţia comerţului exterior din punct de vedere geografic, urmărind graficul de sus,
observăm: cota ţărilor CSI în structura exportului Moldovei în decursul a 10 ani s-a redus de la 68% pînă la
39.3 %, iar a ţărilor UE a sporit de 5 ori de la 13,1 % in 2000 la 57,3 % în 2011, devenind în prezent prima
piaţă la export pentru produsele din Republica Moldova.
Acest fapt ilustrează gradul destul de sporit de deschidere a Republicii Moldova către UE şi pregătirea
ei pentru o societate postindustrială.
Locul de frunte în operaţiunile de export către UE il deţin ţările cu putere economică şi
creştere stabilă a PIB-ului, aşa ca: Germania, o ţară cu aportul financiar cel mai insemnat la UE,
Italia, Franţa, Austria, Polonia şi Romania. Acestor state le revin 80,5% din comerţul Republicii
Moldova cu ţările UE.
Partenerii principali în derularea exportului Republicii Moldova în spaţiul CSI sunt Rusia
43.9%, Ucraina 22.3%, Belarus 15.7%. Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan, fiind
pieţe promiţătoare de desfacere ale CSI cu posibilităţi de colaborare imense pentru Moldova şi
tendinţe de creştere continuă. In structura produselor exportate în CSI de către Republica Moldova
predomină: carnea, uleiul vegetal, lina, tractoarele, medicamentele, zaharul. Principalele sectoare,
pe care s-au concentrat exporturile Moldovei către UE au fost următoarele: industria textilă,
industria materialelor de construcţie, lemn şi hirtie şi produsele alimentare şi vegetale.
Activitatea comercială a Republicii Moldova este incă limitată, deoarece produsele naţionale
nu sînt competitive pe pieţele externe.
Activitatea investiţională a Republicii Moldova196
Pe parcursul ultimilor 10 ani, stocul de ISD în Republica Moldova a crescut de la 449
milioane de dolari în anul 2000 la 2907 milioane de dolari în 2011. În această perioadă, climatul
investiţional a fost îmbunătăţit constant în vederea atragerii ISD. În prezent, avantajele oferite
investitorilor străini în Republica Moldova faţă de ţările vecine, se rezumă la cîteva aspecte
importante:
1. Costul redus al forţei de muncă: Republica Moldova - 1,1€/ora, Ucraina - 2€/ora,
România - 4€/oră;
2. Investitorii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi investitorii locali;
3. Existenţa a 39 de acorduri cu alte state în scopul evitării dublei impuneri;
4. Facilităţi fiscale: Republica Moldova - impozitul pe venit 0%, Ucraina - impozitul pe
venit 30%, România - impozitul pe venit 16%;
5. Facilităţi avantajoase în Zonele Economice Libere.
Existeţa unui climat investiţional favorabil investitorilor nu a contribuit semnificativ la
creşterea numărului mare de investiţii în economia naţională, iar factorii- impediment sunt:
infrastructura subdezvoltată;
implicarea statului în activitatea economică;
nivelul înalt de corupţie;
întîrzierea reformelor în justiţie.
Cel mai mare volum de investiţii în valoare de 713 milioane de dolari a fost inregistrat în
2008, însă cea mai mare scadere a investiţiilor a avut loc în 2009, de practic 5 ori mai puţin decît în
2008.
Cea mai mare parte din volumul investiţiilor străine directe atrase în Republica Moldova a
fost alocată în sectoare ca tranzacţiile financiare (22,9%), imobiliare (20,9%), comerţul (20,3%). În
industria prelucrătoare, energie electrică, gaz şi apă, precum şi transporturi şi comunicaţii au fost
atrase 30,1% din volumul total al investiţiilor acumulate. [10] Avînd doar 15,9 % investiţii străine în
industria prelucrătoare, este evident faptul, că acestea au un rol modest în dezvoltarea
competitivităţii Republica Moldova. În ansamblu, cota-parte a investiţiilor în sectorul real a scăzut
în ultimii trei ani de la 40,2% în anul 2008 pînă la 34,2% în anul 2011, în timp ce în sectorul
neproductiv a sporit de la 59,8% pînă la 67,8%. Este important de stimulat atragerea investiţiilor în
sectorul secundar, căci industria este ramura care poate genera creştere economică pe termen lung.
Deşi sursele de provenienţă ale investiţiilor străine directe sînt destul de diversificate, 76,7%
din volumul total al investiţiilor străine atrase în Republica Moldova în anul 2010 provin din ţările
membre ale UE: Olanda (19,1%), Ciprul (13,4%), Italia (10,8%), România (7,6%).
O dată cu deschiderea de către companiile multinaţionale a unor manufacturi din industria de
automobile au devenit actuale şi pentru Republica Moldova, căci astfel de activităţi se înregistrează
197
în prezent în zonele economice libere din Bălţi şi Ungheni.
Un aspect pozitiv în domeniul promovării investiţiilor în economia naţională sunt proiectele
de tip Greenfield. În 2010 au fost lansate 11 proiecte de acest gen, iar în 2011 - 4.
Cei mai mari investitori străini în Republica Moldova sunt: France Telecom (Orange), Fintur
Holdings/Turkcell, Lafarge, Société Générale, Veneto Banca, QBE, RosGosStrah, Bemol, Lukoil,
GazProm, RAO EES, Petrom, Rompetrol, BCR, Banca Transilvania, Alpha Bank România, Südzuker,
Praktiker, Metro AG, Raiffeisen Bank, etc.
În concluzie putem menţiona că necesităţile dezvoltării economiilor competitive în baza
creşterii investiţiilor presupun anumite dificultăţi, dar reprezintă unica modalitate pentru o ţară cu
resurse limitate de a atinge standardele postindustrializării.
Piaţa forţei de muncă în Republica Moldova
Resursele umane, respectiv capitalul uman, reprezintă potenţialul de cunoştinţe productive
obţinute prin investiţii, competenţe şi abilităţi practice, ca efecte ale efortului şi procesului
educaţional. Capitalul uman este capacitatea unei persoane de a produce bunuri şi servicii care au
valoare şi este determinat de suma talentului, abilităţilor şi aptitudinilor, energiei şi motivaţiei pe
care o posedă persoana respectivă. Capitalul uman este reprezentat de cunostinţele profesionale,
deprinderile, abilităţile şi de sănătatea care pot conduce orice persoană la sporirea capacităţii sale
creatoare.
Restructurarea continuă a pieţei muncii a avut un impact profund asupra Republicii Moldova. O mare
parte a forţei de muncă, în primul rând din sectorul agricol, s-a reorientat spre sectoarele mai productive ale
economiei, precum şi spre alte state din regiune. Productivitatea sporită combinată cu costurile mici ar
explica, în parte, creşterea recentă a volumului investiţiilor care contribuie la şi accelerează procesul de
transformare a forţei de muncă.
Pe parcursul anilor ‘90, Moldova a rămas mult mai dependentă de agricultură decât alte state din
regiune. Deşi agricultura este cel mai puţin productiv sector, ea a constituit peste un sfert din economie,
angajând peste 50 la sută din forţa de muncă. De atunci, cota-parte a agriculturii în economie şi numărul de
angajaţi în agricultură s-au redus cu mai mult de jumătate. În timp ce multe state în proces de tranziţie au
trecut în anii ’90 prin restructurări ale industriei, structura economiei deplasându-se de la agricultură spre
sectorul serviciilor, doar recent acest proces a demarat şi în Moldova. Începând cu anul 2000, situaţia în
sectorul agricol s-a caracterizat prin nivel stagnant al mişcării forţei de muncă între sectoare şi o reducere
bruscă a numărului de angajaţi, în timp ce în sectorul construcţiilor şi cel al serviciilor s-a observat o situaţie
cu totul inversă. Spre deosebire de multe alte economii în tranziţie, transformarea pieţei muncii, şi anume
pierderea a circa 400 000 de locuri de muncă, preponderent în agricultură, nu a dus la stabilirea unui nivel
permanent înalt al şomajului. Motivul ar putea fi că lucrătorii din sectoarele tradiţionale au trecut în alte
sectoare ale economiei (şi cu siguranţă, circa 100 000 persoane au făcut aceasta), determinând, astfel, o
198
creştere încetinită a salariilor. O parte din persoanele care nu şi-au găsit serviciu în Moldova au părăsit ţara,
pe când alţii au renunţat la muncă, în general. [vezi fig.10.4.3]
Figura 10.4.3: Populaţia ocupată pe activităţi economice în Republica Moldova în 2000-2012Sursa: Biroul Naţional de Statistică Schimbările de pe piaţa muncii au dus la creşterea productivităţii în aproape toate sectoarele
economiei. Cea mai mare creştere s-a înregistrat în agricultură, dat fiind că volumul producţiei a
crescut semnificativ, în pofida reducerii bruşte a numărului de lucrători în agricultură. Comparativ
cu alte state din regiune, Moldova a înregistrat cea mai mare rată de creştere a productivităţii, deşi
nivelul absolut al productivităţii rămâne a fi cu mult sub media europeană.
Din anii 90 pînă în prezent Republica Moldova a fost supusă multor încercări, multor
experimente, cu toate acestea economia ei a progresat în ultimii 20 de ani, ajungînd la o creştere
economică în 2010 de 6,7%. Ritmul de creştere economică s-a diminuat în 2011, drept consecinţă a
efectelor create de criza finaciară mondială. În plus, economia Republicii Moldova rămîne puternic
dependentă de importuri şi de remitenţe.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
1. De ce au intrat în criză economiile planificate centralizat?
2. Care este diferenţa dintre metoda terapiei de şoc şi metoda graduală?
3. Ce reprezintă CSI şi care au fost scopurile formării ei?
4. Cum pot fi caracterizate reformele economice din ţările CSI?
5. Ce reprezintă Consensul Washington?
6. Ce modificări a suferit piaţa muncii a RM în ultimii ani?
7. Cum au evoluat ţările ECE în perioada de tranziţie?
8. Ce reprezintă procesul de privatizare?
Teste grilă:1. Criza generală a economiei planificate centralizat s-a produs ca urmare a:
a) Concurenţei capitalismului
199
b) Prăbuşirii C.A.E.R. c) Constituirii U.E. d) Epuizării resurselor naturale e) Neasumării riscurilor, fenomen care a generat un risc fundamental, de sistem.
2. Economia de comandă (planificată centralizat) s-a caracterizat prin:
a) Înlocuirea riscului cu certitudinea b) Transparenţa deciziilor economice c) O dezvoltare de tip intensiv d) Concilierea socialismului cu piaţa e) Subordonarea totală faţă de factorul politic.
3. Reformele timpurii din unele ţări foste comuniste au avut ca scop:
a) Demonopolizarea totală a economiei b) Liberalizarea totală a preţurilor c) Descentralizarea parţială a economiei d) Reducerea deficitului bugetar e) Deschiderea externă largă a economiei.
4. Construcţia de pieţe concurenţiale în economiile în tranziţie era necesară, deoarece ele sunt asociate cu producerea unor efecte pozitive, precum:
a) Utilizarea eficientă a unor resurse limitate b) Creşterea lichidităţilor firmelor c) Stabilitatea preţurilor d) Satisfacerea tuturor nevoilor consumatorilor e) Realizarea de economii de scară.
5. Piaţa, în viziunea neoinstituţionaliştilor, este mai eficientă decît mecanismele economiei planificate centralizat doar dacă este:
a) Atent organizată b) Globalizată c) Internaţionalizată d) Administrată e) Regionalizată.
6. Potrivit Consensului Post-Washington, efectele negative ale tranziţiei puteau fi atenuate prin:
a) Reducerea rolului statului b) Creşterea rolului societăţii civile c) O intervenţie mai activă a statului în economie d) Programe de macrostabilizare e) Reforme structurale.
7. Un exemplu de “cerc vicios” în procesul de tranziţie este:
a) Lliberalizarea preţurilor înainte de demonopolizarea pieţei b) Restituirea proprietăţilor înainte de privatizare c) Liberalizarea fluxurilor de capital înaintea celor comerciale d) Creşterea salariilor înainte de creşterea dobînzilor e) Liberalizarea comerţului exterior înainte de trecerea la convertibilitate deplină a monedelor naţionale.
8. Consensul de la Washington NU a conţinut, între recomandările sale:
a) Liberalizarea preţurilor b) Reforma fiscală c) Privatizarea rapidă d) Menţinerea unei protecţii ridicate a economiei faţă de fluxurile comerciale externe e) Liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe.
9.Consensul Post-Washington recomandă o mai largă intervenţie a statului în economia ţărilor în tranziţie, în vederea:
a) Accelerării ritmului reformelor
200
b) Funcţionării mai eficiente a pieţelor c) Determinării specializării internaţionale d) Susţinerii creşterii economice şi a nivelului de trai e) Asigurării ordinii sociale.
10. Evoluţia reformelor economice în ţările în tranziţie NU a fost influenţată de:
a) Particularităţile social-economice ale ţărilor respective la sfârşitul anilor 80 b) Principiile fundamentale şi coerenţa programelor de reformă economică c) Secvenţialitatea măsurilor de reformă d) Forţa de negociere şi credibilitatea guvernelor din aceste ţări e) Participarea la O.N.U.
III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL
201
Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional
Obiective:
A cunoaşte noţiuni ca: comerţ internaţional, comerţul exterior, fluxurile de import şi export,
balanţa de plăţi, comerţ international cu servicii, comerţ internaţional cu bunuri etc.
A cunoaşte particularităţile comerţuli internaţional cu bunuri.
A identifica particularităţile comerţului internaţional cu servicii.
A cunoaşte, înţelege şi dezvolta competenţe în analiza şi interpretarea fluxurilor comerciale
cu bunuri si servicii ale Republicii Moldova
Termeni cheie:
Comerţ internaţional, comerţ exterior, balanţa comercială, fluxuri comerciale, comerţ
internaţional cu servicii, comerţul exterior cu bunuri şi servicii al Republicii Moldova.
11.1 Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial. Trăsături
caracteristice
Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic mondial.
Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri, servicii şi factori de
producţie dintre două sau mai multe state, generat de diviziunea internaţională a muncii. Comerţul
mondial cuprinde comerţul exterior al tuturor statelor lumii.
Comerţul exterior reprezintă comerţul unei ţari cu restul lumii. El este parte integrantă a
comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul, tranzitul de bunuri şi servicii şi
balanţa comercială.
Activitatea de comerţ exterior cuprinde: raporturile cu străinătatea privind vânzarea-
cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile
internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau
cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice,
consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările şi turismul
şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.
Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri şi
servicii în alte ţări. Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin importatorii.
Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din unele
ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea poate fi o
202
sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului internaţional.
Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru transportarea
mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a acestor
mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ invizibil.
Operaţiunile de comerţ exterior sunt reflectate în balanţa comercială, care reprezintă diferenţa
dintre valoarea exportului şi importului unei anumite ţări într-o perioadă determinată de timp (an,
semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară) cînd valoarea exportului depăşeşte
valoarea importului şi pasivă (deficitară), cînd valoarea exportului este inferioară valorii importului.
Balanţa comercială este echilibrată atunci cînd valoarea exportului este egală cu valoarea
importului. Ea se poate calcula evidenţiind exporturile în condiţiile FOB (free on board- livrare la
bord) şi importurile în condiţii CIF (cost, insurance, freight – costul transportării plus asigurare).
Fluxurile comerciale internaţionale au avut şi continuă să aibă un rol deosebit de important
în creşterile înregistrate de economia mondială în perioada postbelică. În ultimii 20 ani comerţul
mondial reprezintă unul din “motoarele creşterii economice mondiale”.
Internaţionalizarea producţiei mondiale a făcut ca ponderea fluxurilor internaţionale de bunuri
în PIB-ul mondial să se majoreze continuu, ajungînd la nivelul anului 2000 să reprezinte în cazul
ţărilor dezvoltate cca 30%, iar în 2011, această pondere reprezintă cca 35%.
Din punctul de vedere al percepţiei clasice a comerţului internaţional statele sunt principalii
actori ai fluxurilor comerciale internaţionale. Conform percepţiei moderne, deja corporaţiile
transnaţionale deţin rolul principal: studiile şi statisticile internaţionale evidenţiază că o treime din
totalul fluxurilor comerţului internaţional se derulează între filialele STN.
Progresele şi disponibilitatea în tehnologiile informaţionale şi comunicaţii determină
intensificarea comerţului internaţional. Comerţul internaţional a revoluţionat perspectivele tuturor
ramurilor industriale avînd diverse efecte de antrenare. Participarea la comerţul internaţional
reprezintă un sprijin în dezvoltarea economică şi în recuperarea decalajelor dintre statele dezvoltate
si cele in dezvoltare, iată de ce OMC pune accent pe sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare prin
implicarea acestora în comerţul internaţional.
Analiza evolutiei comerţului internaţional in perioada postbelica permit evidentierea unui
ansamblu de factori cau au avut un impact complex si contradictoriu asupra schimburilor
comerciale: urmarile celui de-al doilea razboi mondial, prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia pe
harta politică a lumii a 135 state naţionale noi; revoluţia Tehnico-Stiinţifică; mutatii in diviziunea
internationala a muncii, accentuarea interdependenţelor economice dintre state în contextul
globalizării economiei; transnaţionalizarea economiei mondiale; progresele în tehnica
informaţională; aparitia si accentuarea fenomenelor si proceselor de integrare economica in diverse
regiuni ale lumii; diversificarea gamei de masuri de politica comerciala protectioniste si
203
promotionale promovate de diverse state ale lumii; crizele economice etc.
La etapa actuala comertul international este influentat de tendinţele de restructurare a
activitatii comerciale în condiţiile crizei economice mondiale. Acestea sunt: afirmarea ţărilor în
dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate; ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii
moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în dezvoltare au devenit producători şi furnizori de
produse industriale de bază şi clasice; în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea
extractivă; apariţia unor regrupări în rândurile ţărilor în dezvoltare, de natură să genereze
restructurări în diviziunea internaţională a muncii; conturarea unui proces complex şi contradictoriu
de adaptare a diviziunii internaţionale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale,
îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb între principalele categorii
de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Ţinînd seama de aceşti factori şi sintetizînd experienţa ultimilor decenii rezultă că evoluţia
comerţului internaţional se caracterizează prin următoarele trăsături principale:
În perioada postbelică, comparativ cu perioada antebelică, comerţul internaţional a
înregistrat cel mai înalt ritm de creştere şi cea mai susţinută dinamică.
Statistica internaţională arată că rata medie de creştere a exportului mondial, din punct de
vedere al volumului valoric, a fost, în perioada 1950 – 2008, de aproximativ 12 %. Acest ritm a
fost, pe decenii, următorul:
1950 - 1960 de 6.4 %;
1960 - 1970 de 9.3 %;
1970 - 1980 de 20.3 %;
1980 - 1995 de 7.5 %
1996 – 2008 de 12%
2009 – (-23%)
2010 – 22%.
Acest ritm de creştere a determinat creşterea volumului valoric al exportului mondial de
aproximativ 200 de ori. În intreaga perioadă 1950 - 2008 acesta a crescut la 15,8 trilioane. $ în
2008, faţă de 61 de mld. $ în 1950.
Această creştere se explică prin: creşterea volumului fizic al exportului de aproximativ 28
ori; creşterea preţurilor pe piaţa internaţională de aproximativ 6,5 ori.
Atât creşterea volumului fizic, cât şi evoluţia preţurilor s-au produs în mod diferit, atât pe
ţări, cât şi pe grupe de produse. De exemplu: exportul ţărilor dezvoltate a crescut în perioada 1950 -
1980 cu aproximativ 12 %, pentru ca apoi exportul să scadă cu aproximativ 10 % în perioada 1980
- 1985, iar în perioada 1985 - 1995 să crească din nou. De asemenea, exportul ţărilor în curs de
204
dezvoltare a crescut cu aproximativ 11 %, în mod diferentiat pe decenii: în deceniul al 6-lea cu
aproximativ 6 %, în deceniul al 7-lea cu 7%, iar în deceniul al 8-lea cu 26 %. În anul 2009, volumul
comertului international a înregistrat un ritm negativ de creştere de -23% faţă de 2008. In anul 2010
s-a inregistrat o crestere a comertului international cu 22% fata de anul precedent, exporturile
atingind valoarea de 15,34 trilioane, ceea ce reprezinta un nivel mai scazut decit cel din 2008, de
15,8 trilioane dolari SUA.
b) Ritmul de creştere al comerţului internaţional a devansat ritmul de creştere al PNB,
atât producţia industrială, cât şi producţia agricolă la nivelul mondial.
În această perioadă, revoluţia tehnico-stiinţifică a determinat o relaţie nouă între dinamica
exportului şi dinamica producţiei, în sensul că producţia a fost devansată de export.
În această perioadă, în condiţiile diviziunii mondiale a muncii, au apărut noi tendinţe de
specializare, dezvoltându-se un nou proces economic în cadrul economiei mondiale, şi anume
cooperarea economică internaţională în producţie - în primul rand, ceea ce a determinat realizarea,
pe calea schimbului comercial internaţional, a unei cote tot mai mari din producţia statelor lumii.
Figura 1. Cresterea exporturilor mondiale de bunuri şi PIB-ului mondial în 1950-2011, %
205
Sursa: www.wto.org
În perioada 2000-2008, produsul intern brut a înregistrat o creştere anuală medie de cca 4%,
în termeni fizici, iar exportul monidal a înregistrat o creştere medie în volum fizic de aproximativ
12%-14%. De asemenea aceeaşi proporţie de descreştere s-a menţinut şi în 2009, cînd ritmurile de
scădere a exporturilor mondiale în termeni fizici au fost de 5 ori mai mari decît ritmurile de scădere
a PIB-ului mundial. În 2010, s-a menţinut aceeaşi corelaţie, astfel creşterea exporturilor mondiale în
termeni fizici a devansat de cca 5 ori creşterea producţiei globale în termeni fizici.
La nivelul anilor 2008-2010 se apreciază că aproximativ 35% din producţia mondială se
realiza pe calea comerţului internaţional, faţă de procentul de 5% presupus a corespunde anului
1950.
Conform datelor FMI, in anul 2010 ritmurile de crestere a PIB-ului mondial in preturi
comparative a fost mai mare de 5%, iar ritmul de crestere a exporturilor a fost mai mare de 14%. Iar
pentru anul 2011 ritmurile de crestere a PIB-ului in preturi comparative au fost mai mici de 4%, in
acelasi timp si exportul mundial a inregistrat un ritm foarte scazut de crestere, de 6%. Pentru anul
2012 se estimeaza o crestere modesta a exporturilor mondiale cu cca 3,7%, si a PIB-ului cu circa
3,5%. Pentru urmatorii ani se prognozeaza ritmuri temperate de crestere atit pentru PIB-ul monidal
cca 4%, cit si pentru exporturile mondiale in jur de 6% .
Figura 2. Ritmurile de crestere a exportului si PIB-ului mondial, in % (2012-2017 date estimative)
Sursa: elaborat de autor in baza datelor FMI
Ritmul diferit de creştere pe grupe de ţări a comerţului internaţional în raport cu producţia
industrială este efectul: structurilor economice diferite ale ţărilor ce aparţin acestor grupe; evoluţiei
diferite a producţiei pe cele două grupe mari de produse (de bază şi manufacturate); măsurilor de
206
politică comercială promovate de ţările dezvoltate.
c) Cea de-a treia trăsătura rezultă din compararea ritmului de creştere a comertului
international cu evoluţia rezervelor de aur şi devize centralizate la nivelul ţărilor dezvoltate
(sunt luate în calcul doar ţările dezvoltate pentru că ţările socialiste nu comunicau date privind
aceste rezerve).
În perioada antebelică, volumul rezervelor de aur şi devize centralizate ale lumii dezvoltate
depăşea volumul total al importului cu 17%. În perioada postbelică, şi anume la sfirsitul anilor
1980, rezervele de aur şi devize reprezentau doar 24% din volumul valoric al importurilor ţărilor
dezvoltate.
d) Schimbarea şi diversificarea structurii comerţului mondial. În comertul mundial a
scăzut ponderea produselor de baza, de la 56% în 1950 la cca 27% în ultimii ani, şi a crescut
ponderea produselor manufacturate de la 44% la cca 73% în prezent. Aceasta tendinţă a fost
determinată de deplasarea la scara mondială a ramurilor mari consumatoare de materia prime
(siderurgice, construcţii navale etc.) spre ţările care dispun din abundenţa de astfel de resurse;
gradul înalt de internaţionalizare a produselor din ramurile de vîrf (constructoare de maşini,
aeronautică, informatică etc.) care antrenează livrări reciproce de subansamble pentru crearea
produselor complexe, creşterea producţiei de înlocuitori sintetici şi a noilor materii prime de
substituire etc. S-a inregistrat creşterea ponderii ramurilor de vîrf în schimburile internaţionale de
produse manufacturate. A sporit importanţa comerţului cu brevete, ritmul sau de creştere fiind mai
ridicat decît cel al ansamblului comerţului internaţional.
e) Creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale pînă în anii 90 şi
accentuarea rolului ţărilor în dezvoltare începând cu anii 2000. Ţările dezvoltate au deţinut
permanent cea mai mare pondere în comertul mondial. Aceasta are loc datorită participării mai
active în diviziunea internaţională a muncii, şi structurii mai moderne şi diversificate a economiilor
lor, având la bază un nivel sporit de competitivitate, axat atît pe avantaje comparative, cît şi pe
avantaje competitive deţinute de ele.
Totodată în ultimul deceniu s-a înregistrat o creştere semnificativa a ponderii ţărilor în
dezvoltare în comerţul mondial, în special în exporturile mondiale de la 29% în 2005, la 37% în
2010.
f) Confruntarea dintre tendinţa de liberalizare a schimburilor economice
internaţionale – tendinţa afirmată puternic în ultímele decenii, pe de o parte şi afirmarea unor
restrictii tarifare şi netarifare în comerţul internaţional, prin care se protejează pieţele interne,
pe de alta parte. Protectionismul duce la o stare de instabilitate a climatului comercial internaţional.
Măsurile şi tensiunile generate de ele provin în special din partea celor trei centre de putere
economică – SUA, Uniunea Europeana şi Japonia.
207
g) Tendinta de institutionalizare a schimburilor internationale. În perioada postbelică în
scopul promovării comerţului mondial, au fost infiinţate o serie de instituţii, avînd naturi juridice
diferite:
- Institiţii din sistemul Natiunilor Unite (GATT/OMC, UNCTAD etc.);
- Organizaţii internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor;
Organizaţii economice regionale interstatale, care au scopul de intensifica gradul de
integrare.
h) Tendinta de tripolarizare a schimburilor comerciale internationale. În prezent
Uniunea Europeana, împreună cu SUA şi China deţin cea mai mare pondere a comerţului mondial,
urmate de Japonia. China situindu-se pe primul loc la exporturi mondiale şi pe locul doi la
importuri la nivel mundial.
Criza sistemului financiar-monetar internaţional afectează comerţul internaţional în
ansamblul lui şi, în special, afectează comerţul exterior al ţărilor în dezvoltare.
11.2 Evoluţia comerţului internaţional cu bunuri.
Analizind evoluţia structurii comerţului internaţional în această perioadă, evidenţiem
schimbările ce s-au produs în economia mondială. S-a inregistrat o îmbogăţire permanenta şi rapida
a nomenclatorului de produse ce se comercializează pe piaţa mondială, si schimbarea continuă a
structurii acestui nomenclator, prin apariţia de produse noi şi dispariţia altor produse la perioade de
timp din ce în ce mai scurte, în special la produsele manufacturate (în prezent durata ciclului de
viata a acestor produse este mai mică de 5 ani). Se apreciază că mai puţin de 1/4 din totalul
produselor din circulaţia internaţională au o durata medie de viaţă de 10 ani.
Progresul tehnic s-a impus foarte rapid şi a determinat accentuarea deosebită a ceea ce se
numeşte uzura morala (reducerea duratei de folosinţă, utilitate a bunurilor) şi la reînnoirea
permanentă a producţiei şi CI.
Industria se află într-un permanent proces de innoire, de modernizare, de diversificare, deci
apar noi tendinţe de specializare şi, drept urmare, ale loc o permanentă înnoire si diversificare a
nomenclatorului de produse. Acest lucru este determinat de procesul de militarizare a economiei
existent în ţările dezvoltate, dar nu numai. Aplicarea măsurilor de antipoluare şi de protejare a
mediului ambiant şi fabricarea produselor ecologic pure reprezintă alte procese care au facut ca
acest nomenclator să se îmbogăţească.
Din necesitatea de urmărire a procesului de evoluţie a comerţului internaţional la nivelul
Sistemului Naţiunilor Unite s-a procedat la o clasificare a mărfurilor care circulă si fac obiectul
comerţului internaţional. Împărţirea sintetică a acestor marfuri a determinat apariţia a doua grupe:
208
1. produse de bază şi
2. produse manufacturate.
Până la al doilea război mondial (perioada antebelica), grupa produselor de bază a deţinut
ponderea valorică cea mai mare din comerţul internaţional (2/3 din acesta). în perioada postbelica
însă, situatia s-a schimbat în favoarea produselor manufacturate ce au făcut obiectul comerţului
internaţional şi, drept urmare, de la mijlocul deceniului VI, ponderea produselor manufacturate a
depăşit-o pe cea a produselor de bază.
Specialiştii au apreciat că schimbarea ponderii produselor manufacturate în comerţul
internaţional este rezultatul accentuării caracterului industrial al economiei mondiale al ţărilor
dezvoltate, în primul rând sub influenţa revoluţiei tehnico-stiinţifice. De aceea, se spune că, în
perioada actuală, structura comerţului mondial are un pronunţat caracter industrial. În cadrul
acestuia predomină produsele cu un grad înalt de prelucrare.
Dacă analizăm comerţul cu produse de bază, evidenţiem că exportul produselor de bază se
caracterizează prin următoarele:
în primul deceniu postbelic, ponderea cea mai mare in cadrul acestei grupe în
comerţul internaţional a deţinut-o grupul ţărilor în curs de dezvoltare;
în perioada următoare (anii 1960-1962), această pondere atingea nivelul de 55 %;
după acest deceniu, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus ponderea, astfel încât
ponderea era deţinută de ţările dezvoltate;
creşterea ponderii ţărilor dezvoltate în exportul produselor de bază este urmare a
faptului că acestea au acordat atenţie dezvoltării agriculturii proprii şi industriei extractive proprii,
astfel încât să crească gradul de autosatisfacere din producţia naţională a nevoilor, ba chiar să
producă în cantităţi mari produse de bază destinate exportului;
multe ţări, care înainte erau importatoare de produse agricole, au devenit mari
exportatoare de produse agricole;
În importul de produse de bază, atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică,
ponderea cea mai mare, dar cu o tendintă de scădere, în ultimile 2-3 decenii a revenit ţărilor
dezvoltate. Acest lucru se explică prin faptul că în aceste ţări este concentrată cea mai mare parte a
industriei prelucrătoare.
În concluzie, 3/4 din importul produselor de bază îl realizează ţările dezvoltate.
Situaţia în ceea ce priveşte comerţul cu produse manufacturate este caracterizată de rolul
predominant al ţărilor dezvoltate. Participarea diverselor grupuri de ţări la comerţul cu produse
manufacturate este diferită faţă de comertul cu produse de bază, pentru că ţările dezvoltate deţin
monopolul industriei prelucrătoare, deci şi monopolul exportului cu produse manufacturate. Se
apreciează că acest lucru va exista înca mult timp, pentru că decalajul dintre grupele de ţări s-a
209
accentuat.
În perioada 1985-2009, ţările dezvoltate au înregistrat o pondere în scădere în cadrul
comerţului cu produse manufacturate, în timp ce ţările în curs de dezvoltare au înregistrat o creştere
a acestei ponderi. Astfel în 2009 ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a atins circa 35 – 37% în
comerţul mondial.
În continuare vom prezenta evoluţia comerţului internaţional cu bunuri pe principalele şase
grupe de produse.
Subgrupa produselor alimentare
Înainte de cel de-al 2-lea război mondial, această subgrupă deţinea primul loc, ca pondere,
în comerţul internaţional, din punct de vedere valoric. După război, ponderea ei s-a redus treptat şi
în ultimul deceniu a reprezentat 9-10 % din comerţul internaţional. Ritmul de creştere al producţiei
acestei subgrupe a fost relativ scăzut, chiar negativ. Ţările dezvoltate deţin o pondere de 70 % din
comerţul cu produse alimentare (atât la import, cât şi la export), iar ţările în curs de dezvoltare 30
%.
Dacă sub aspectul ponderii valorice comerţul internaţional cu produse alimentare a
înregistrat o însemnată scădere faţă de nivelul antebelic (de circa 4 ori), sub aspectul volumului fizic
şi valoric s-a înregistrat o creştere importantă (în anul 2010 exportul mondial de produse alimentare
a constituit 1362 miliarde dolari), dar ritmul de creştere a fost mai lent comparativ cu al altor grupe
de produse. Nomenclatorul produselor alimentare comercializate pe piaţa internaţională s-a
îmbogăţit considerabil în perioada postbelică. Se observă o sporire a ponderii produselor alimentare
cu un grad tot mai înalt de prelucrare industrială.
Comerţul mondial cu produse alimentare este dominat de grupul ţărilor dezvoltate (63,2% la
export şi 68,2% la import, pentru anul 2008). Primii 15 exportatori-lideri de produse alimentare
deţin ponderea de 83,3% din exporturile mondiale de produse alimentare. Primii 15 importatori-
lideri de produse alimentare deţin ponderea de 77,5% din importurile mondiale de produse
alimentare.
Subgrupa materiilor prime
Din punct de vedere valoric, această subgrupa a înregistrat, după al 2-lea război mondial, o
însemnată scădere a ponderii sale valorice în comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de război
reprezenta 22 % din totalul comerţ, la nivelul anilor 1970 a ajuns la 11 %, pentru ca în a doua parte
a deceniului 10 al secolului trecut să reprezinte doar 5 %. Daca consideram doar subgrupa
materiilor prime, atunci aceasta in prezent detine o pondere de cca 2%, iar dacă luăm în
consideraţie şi alte produse de minerit, atunci împreună acestea deţin puţin peste 4% din comerţul
mondial de bunuri.
Paralel cu scăderea ponderii valorice a subgrupei în comerţul internaţional, din punctul de
210
vedere al volumului fizic, s-a produs o îmbogăţire a nomenclatorului de materii prime prin
introducerea în circuitul economic a unor noi materii prime naturale care şi-au găsit utilizare ca
urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (materii prime folosite în industria atomică, diverse materiale
rare utilizate în industria aerospaţiului sau în electronică). Tarile dezvoltate deţin cea mai mare
pondere in exportul de materii prime de cca 60%, iar tarile in curs de dezvoltare corespunzator
detin 40%.
Subgrupa combustibililor minerali, carburanţilor şi lubrefianţilor
Din punct de vedere valoric, această subgrupă a înregistrat o creştere neînsemnată, până la
sfârşitul secolului al VII-lea, pentru ca apoi creşterea să fie considerabilă. Evoluţia acestei subgrupe
a fost de:
1. 7% - înainte de al 2-lea război mondial;
2. 10% - după al 2-lea război mondial şi
3. 24% - după ‘70
4. 20,4% - în 2010.
Doar combustibilii separat deţin cca 16% din comerţul mondial de bunuri. Această subgrupă
a înregistrat cea mai sinuoasă evoluţie, cu oscilaţii importante. În această subgrupă fiecare
componentă a avut o evoluţie diferită. La export această subgrupă este dominată de grupul ţărilor
dezvoltate, care deţin cca 56%, iar ţările în curs de dezvoltare deţin cca 44% din exporturi de
combustibili si produse minerale, şi la import tarile dezvoltate detin cea mai mare pondere.
Subgrupa produselor chimice
Această subgrupă a înregistrat, în perioada postbelică, o pondere relativ însemnată în
comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de al 2-lea război mondial această pondere era 4 %, la
sfârşitul războiului ponderea a crescut la 8-9 %, în prezent ponderea acesteia fiind de cca 12%.
Această grupă a înregistart o creştere relativ însemnată a ponderii valorice în comerţul
internaţional ajungînd de la 4,4% în 1937 la cca 12% în 2010.
Chimia este una dintre cele mai dinamice ramuri ale industriei pe plan mondial, cu tendinţa
de a devansa chiar ritmul de creştere al industriei constructoare de maşini. Se apreciază că la
intervale de 8-10 ani se reînnoieşte producţia chimică pe plan mondial, deci şi comerţul
internaţional, în proporţie de 85-90%. Este grupa care are cel mai bogat nomenclator de produse în
circuitul comerţului internaţional. Măsurile antipoluare adoptate pe plan naţional şi internaţional au
determinat o creştere permanentă a ponderii produselor chimice ecologice în ultimele decenii.
Comerţul cu produse chimice este dominat de ţările dezvoltate (peste 80% la export şi circa
70% la import). Primii 15 exportatori-lideri de produse chimice deţin ponderea de 90,6% din
exporturile mondiale de produse chimice. Primii15 importatori-lideri de produse chimice deţin
ponderea de 84,9% din exporturile mondiale de produse chimice.
211
Subgrupa maşinilor, utilajelor şi mijloacelor de transport
Această subgrupă a înregistrat, până la nivelul anilor ’70, cel mai înalt ritm de creştere în
cadrul comerţului international, dar şi cel mai înalt ritm de creştere a ponderii valorice. Astfel, de la
8 % înainte de război, ajunge în anii ‘70 la 30 %, iar în 2009 la 39 %, adică exportul mondial cu
produsele ce apartin acestei subgrupe a crescut de 80 de ori în 2009 faţă de 1950. În 2010 ponderea
acestei grupe de produse a constituit cca 34% din exporturile mondiale de bunuri. Volumul
exportului mondial de maşini, utilaje şi mijloace de transport a constituit 5,08 trilioane dolari SUA
în 2010. Cea mai mare pondere în exportul acestei grupe este deţinută de ţările dezvoltate – 63%,
iar ţările în curs de dezvoltare deţin 37% din exportul de maşini, utilaje şi mijloace de transport.
Subgrupa altor produse manufacturate
Specific acestei subgrupe este faptul că a deţinut o pondere însemnată în comerţul
internaţional, cu o tendinţă de creştere permanentă până în deceniul 7 şi cu oscilaţii în perioadele
următoare. Astfel, în 1937 această pondere a fost de 24%, apoi în 1970 de 29%, pentru ca în ultimul
deceniu să oscileze între 21 % şi 25 %. În anul 2010, ponderea acesteia a constituit cca 21%.
Această subgrupă este foarte eterogenă ca structură, cuprinzând o gamă foarte largă de
produse finite şi semifinite, la care contribuie toate ramurile industriei prelucrătoare. Cea mai mare
pondere în comerţul mondial la această categorie le revine ţărilor dezvoltate ce deţin cca 58% din
exporturi mondiale, iar ţările în curs de dezvoltare deţinînd corespunzător 42%.
Analizind comertul mondial pe regiuni, constatam ca in anii 2008-2010, cea mai mare
pondere în total comerţ îi revine Europei cu 42,4%, urmată de Asia cu 27,9%, urmată de America
de Nord cu o pondere de 13,6%, urmate apoi de Orientul Mijlociu cu 5,5% şi America Centrală şi
de Est cu 3,6%, urmate de CSI – 3,7% şi Africa cu 3,1% .
Analizînd comerţul intra şi inter-regional, constatăm că comerţul intra-European se situează
pe primul loc deţinînd 31,2% din total CI, pe locul 2 se situează comertul intra-Asiatic deţinînd
13,9% din CI, pe locul trei se situează comertul în cadrul Americii de Nord deţinînd 6,9% din CI.
Apoi uremază comerţul Asiei cu America de Nord cu o pondere de 5,5%, apoi urmează comerţul
Europei cu Asia detinind 5,2%, si Europa cu America de Nord 3,3% din CI.
Putem concluziona că Europa deţine cea mai mare pondere, în comerţul mondial, dar Asia
işi valorifică potenţialul sau economic din ce în ce mai intens şi ciştigă foarte mult teren şi desigur,
America de Nord continuă să joace un rol important în comerţul mondial.
Cea mai mare pondere în exportul de bunuri îi revine Europei şi Asiei, urmate de America
de Nord, Orientul Mijlociu, CSI, America Centrala şi de Sud şi Africa.
Analizînd importul de bunuri în anul 2009-2010 se observă că cea mai mare pondere este
deţinută la fel de Europa, urmată de Asia, America de Nord, America Centrala şi de Sud, Orientul
Mijlociu, CSI şi Africa .
212
În ceea ce priveşte balanţa comercială, aceasta este deficitară la nivel global. Dacă urmărim
structura balanţei comericale pe regiuni observăm că regiunile în care predomină ţări dezvoltate au
balanţe comerciale deficitare, şi anume Europa şi America de Nord, în timp ce regiunile în care
predomină ţările în curs de dezvoltare şi cele cu pieţe emergente cum sunt America Centrala şi de
Sud, CSI, Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, înregistrează balanţe comerciale pozitive.
Graficul nr. 2 Evoluţia comerţului mondial cu bunuri în 2000-2010, mlrd. dolari SUA
Sursa: elaborat de autor în baza datelor OMC.
Analizînd evoluţia importurilor şi exporturilor mondiale din 2006 pînă în anul 2009,
observăm o creştere continuă a acestor indicatori pînă în trimestrul trei al anului 2008, după care pe
fonul crizei financiare mondiale începînd cu trimestrul patru al anului 2008 s-a înregistrat o
descreştere continuă a acestuia, astfel că în anul 2009 volumul exportului mondial a înregistrat
valoarea de 12,3 trilioane dolari SUA faţă de 15,8 trilioane dolari SUA în anul 2008. In anul 2010 s-
a inregistrat o crestere a volumului comertului international cu 22% atingind nivelul de 14,8
trilioane dolari SUA, fiind la un nivel inferior celui din 2008.
In anul 2011, s-a inregistrat crestere atit a volumului exportului cit si importului mondial de
bunuri pina la valoarea de 18,2 trilioane dolari SUA – exporturi si 18,38 trilioane dolari SUA –
importuri, astfel depasind valorile pic inregistrate in 2008, pina la criza mondiala.
In concluzie, este de mentionat ca atât structura comerţului internaţional, cât şi participarea
diverselor grupe de ţări la exportul şi importul diferitelor subgrupe de produse, permit desprinderea
câtorva trăsături caracteristice ale perioadei postbelice:
nomenclatorul produselor comerciale s-a îmbogăţit şi reînnoit permanent în cadrul
comerţului mondial, predominând produsele manufacturate cu un grad înalt de prelucrare
industrială şi nepoluante;
în cadrul produselor manufacturate s-au detaşat, ca pondere valorică: întâi produsele
213
industriei constructoare de maşini, apoi alte produse manufacturate şi, în sfîrşit, produsele
chimice;
comerţul cu produse manufacturate atât la import, cât şi la export, a fost şi continuă să fie
dominat de grupa ţărilor dezvoltate, cu o tendinţă de scădere a ponderii în favoarea ţărilor în
curs de dezvoltare;
comerţul cu produse de bază, deşi valoric şi fizic a înregistrat o crestere, ca pondere valorică
a înregistrat o scădere faţă de perioada dinainte de cel de-al 2-lea război mondial şi a pierdut
loc în favoarea produselor manufacturate;
în cadrul grupei produselor de bază evoluţia a fost neuniformă: ponderea valorică a
combustibililor a crescut, în timp ce ponderea produselor alimentare şi a materiilor prime a
scăzut;
la nivelul produselor de bază ponderea ridicată la export o au ţările în curs de dezvoltare, iar
la import ţările dezvoltate (evoluţie diferită faţă de grupa produselor manufacturate).
s-au produs modificări şi în repartizarea geografică a comerţului internaţional, fiind create
noi curente şi direcţii de schimburi comerciale. În perioada postbelică au apărut peste 100 de
ţări noi, independente şi, drept urmare, atât din motive economice, cât şi din motive
ideologice, multe fluxuri comerciale au fost reorientate.
11.3 Comerţul internaţional cu servicii
Sectorul serviciilor în mod tradiţional a fost considerat un element al economiei naţionale,
mai precis un accesoriu al procesului de producţie şi distribuţie de bunuri ce şi-a sporit continuu
importanţa şi ponderea schimburilor economice internaţionale din ultimele decenii. Preocupările
pentru definirea comerţului international cu servicii au sporit la sfârşitul anilor 1970 după deciziile
de a negocia problema serviciilor sub egida GATT-ului.
Comerţul internaţional cu servicii se referă la vânzarea şi livrarea unui produs intangibil
numit serviciu, între un producător şi consumator. Comerţul cu servicii are loc între producători şi
consumatori, care sunt, din punct de vedere juridic, cu sediul în ţări diferite. Comerţul internaţional
cu servicii este definit ca activitatea de export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi
cumpărări ce depăşesc efectiv frontiera vamală a ţării. În multe situaţii vânzarea sau cumpărarea
serviciilor în străinătate presupune deplasarea în acest scop a producătorilor, deci, mişcarea
factorilor de producţie şi anume a muncii şi a capitalului. Prin conţinutul lor, serviciile
internaţionale implică atât operaţiuni comerciale, cât şi operaţiuni investiţionale, ceea ce face ca
schimburile internaţionale de servicii să fie constituite concomitent atât din comerţul internaţional
cu servicii propriu-zise, cât şi din fluxurile determinate de mişcarea capitalului şi a muncii.
214
Serviciile pot fi considerate ca obiect al comerţului internaţional având origine externă, deci, fiind
furnizate de o întreprindere ce nu aparţine ţării consumatoare. În unele situaţii realizarea
proximităţii dintre consumatori şi producători implică deplasarea în străinătate a consumatorilor.
În funcţie de aceste modalităţi de furnizare, pot fi clasificate restricţiile, măsurile de
reglementare şi politicile de liberalizare care pot viza comerţul cu servicii, mişcarea factorilor de
producţie sau mişcarea consumatorilor de servicii. În legătură cu modalităţile de furnizare,
serviciile care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale sunt clasificate în servicii “factor” şi “non-
factor”. Serviciile factor se referă la veniturile provenite din mişcarea în exteriorul ţării a factorilor
de producţie. Veniturile din investiţii, redevenţe şi veniturile din muncă sunt incluse în această
categorie. Serviciile non-factor conform Organizaţiei Mondiale a Comerţului sunt clasificate în trei
categorii: “transporturi”, “turism” şi “alte servicii”. Categoria “alte servicii” include comerţul cu
servicii de comunicare, financiare, asigurări non-marfare, reparaţii, servicii culturale, leasing,
construcţii şi inginerie, consultanţă, reclamă, servicii de informatică, redevenţe şi venituri din
licenţe, alte servicii de afaceri. O categorie aparte o reprezintă serviciile guvernamentale care
cuprind cheltuielile ambasadelor şi consulatelor, unităţilor militare, altor entităti publice, în
străinatate şi acelea ale personalului lor, ca şi încasările provenind de la ambasade, consulate etc.
Comerţul internaţional cu servicii este definit prin cele patru moduri de furnizare a
Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS). GATS identifică patru modalităţi de
prestare a serviciilor pe piaţa internaţională, respectiv:
f. comerţul transfrontalier – modalitatea de prestare cea mai apropiată comerţului internaţional
în sens propriu, prin menţinerea unei separaţii de ordin geografic între vânzator si
cumpărător;
g. consumul în străinătate - presupunând deplasarea consumatorului de servicii în ţara de
rezidenţă a prestatorului;
h. prezenţa comercială – o prezenţă permanentă în ţara de rezidenţă a consumatorului este
deseori necesară pentru prestarea anumitor servicii;
i. deplasarea prestatorului individual de servicii în ţara de rezidenţă a consumatorului,
temporar, pe cont propriu sau ca angajat al unui prestator de servicii.
O importanţă în comerţul internaţional cu servicii o au clasificările acestora în corelaţie cu
comerţul cu bunuri:
k) Servicii încorporate în bunuri (filme, cărţi, componente pentru sectorul informatic);
l) Servicii complementare comerţului cu bunuri (financiare, bancare, asigurare, de
promovare, servicii de transport, distribuţie, depozitare);
215
m) Servicii care se substituie comerţului cu bunuri (leasing-ul, franchisingul, serviciile
de reparaţii şi întreţinere);
n) Servicii care se comercializează independent de bunuri (servicii contabile şi de
audit, juridice, asigurări de persoane şi alte asigurări non-marfă, medicale, de
telecomunicaţii, informatice, turistice).
Majoritatea sectoarelor prestatoare de servicii se caracterizează prin concurenţă imperfectă,
numeroase pieţe de servicii se confruntă cu problema informaţiei imperfecte sau asimetrice,
anumite segmente ale pieţei se ciocnesc cu acutizarea problemei externalităţilor. În acelaşi timp am
putea menţiona că piaţa serviciilor este influenţată de următoarele elemente: rolul strategic al
serviciilor în conexiune cu exporturile de bunuri, creşterea responsabilităţii producătorilor pentru
bunurile ofertate, sporirea complexităţii tehnice a bunurilor comercializate, diminuarea distanţei
economice dintre state.
Figura 4. Exportul de servicii pe categorii, la nivel mondial (2000-2010) mln dol şi %
Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2011
Analizând figura 4, observăm că exportul de servicii de tranport în anul 2000 înregistrează
23,2%, şi ulterior în 2005 se observă o descreştere 0,4%, şi abia în anul 2008 se observă atingerea
aceluiaşi indicator precum în anul 2000. O tendinţă iarăşi de descreştere, dar deja de 1% poate fi
observată în anul 2009. Abia la începutul anului 2010, se înregistrează o mică relansare a
comerţului cu servicii de transport pînă la 21,3%. [11]
216
În ceea ce priveşte transportul de călători, în anul 2000, se înregistrează 32,1%, dar tendinţa de
descreştere începe cu anul 2005 şi continuă pînă în anul 2009, şi abia din acest an are loc o mică
relansare.
Figura 5. Importul de servicii pe categorii, la nivel mondial (2000-2010)
Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2011
Analizând figura 5, ce ţine de importul de servicii pe categorii, observăm că serviciile de
transport începînd cu anul 2000 şi pînă în anul 2008 înregistrează o tendinţă de creştere continuă, şi
începînd cu anul 2009, această tendinţă este în descreştere de pînă la 25,4%. În anul 2010
înregistrează 27,3%. În ceea ce priveşte serviciile de călători, se observă o tendinţă similară precum
şi la serviciile de transport. Ponderea la alte servicii comerciale este în continuă creştere începînd cu
anul 2000 şi pînă în anul 2009, ulterior în anul 2010 este înregistrată o mică scădere.
217
Figura 6. Exporturile cu servicii comerciale pe regiuni în perioada anului, 2011
Sursa: elaborat de autor în baza raportului Organizaţiei Mondiale a Comerţului, 2012
În America de Nord, Europa şi Asia, "alte servicii comerciale" sunt principala categorie de
servicii exportate: acestea au reprezentat mai mult de 50 % din exporturile de servicii ale acestei
regiuni în 2011. În 2011, turismul a constituit 47,3 la sută din comerţul total cu servicii în Africa,
44,3 la suta în Orientul Mijlociu şi 36,3 la sută în America de Sud şi Centrală. În Orientul Mijlociu,
ponderea lor a crescut din 2005, înregistrand în acea perioadă 36 %, datorită creşterii rapide a
turismului. Pentru Comunitatea Statelor Independente (CIS), serviciile de transport sunt principalele
servicii exportate, reprezentând 38,8 % din totalul de exporturi de servicii comerciale din regiune în
2011.
218
Figura 7. Exporturile cu servicii comerciale pe categorii 2010-2011
Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului 2012
Sectorul servicii personale, culturale şi de agrement este cel care a cunoscut cea mai rapidă
creştere în 2011 (16 %). Această creştere a fost determinată în principal, de către UE, ale cărei
exporturi au crescut cu 22 %. Serviciile informatice au fost al doilea sector cu o creştere puternică
în 2011, de 15 %, o creştere de 19 % în Asia. Economiile asiatice au fost responsabile pentru 29 %
din exporturile mondiale de servicii de calculatoare şi informatică în 2011, faţă de 21 % în anul
2005. Exporturile mondiale cu servicii de turism au crescut cu 12 % în 2011, determinată de
creşterea puternică din Europa (13 %) şi Asia (17%). Exporturile mondiale cu servicii de transport a
crescut cu 9 la sută în 2011, dar au rămas sub nivelul din 2008. Exporturile mondiale de servicii de
comunicaţii şi alte servicii prestate în principal întreprinderilor a crescut, de asemenea cu 9 %. [12]
219
Figura 8. Exporturile mondiale cu alte servicii comerciale 2011
Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului 2012
Serviciile de turism şi alte servicii de afaceri reprezintă jumătate din exporturile cu servicii. În
2011, jumătate din exporturile mondiale cu alte servicii comerciale au fost constituite din servicii de
turism şi alte servicii de afaceri. Ponderea serviciilor de transport a fost de 21,0 %, faţă de 22,7 % în
anul 2005. Exporturile cu servicii financiare au reprezentat 7 % din exporturile mondiale cu servicii
comerciale în 2011, urmată de redevenţe şi taxe de licenţă, cu o pondere de 6,0 %. Serviciile cu
calculatore şi informaţii au reprezentat 6 % din exporturile de servicii de afaceri la nivel mondial,
faţă de 4 % în 2005. Cota altor sectoare, în exporturile cu servicii comerciale a fost mult mai mică.
Ponderea serviciilor de asigurare, de construcţie şi de comunicare a fost cuprins intre 2,1 % şi 2,5 %
în anul 2011. Serviciile personale, culturale şi de agrement, incluzând serviciile audiovizuale, au
avut ponderea cea mai mică, cu 1,3 % din exporturile mondiale cu servicii comerciale.
În 2010, exporturile de servicii de transport au reprezentat 21,3 % din exporturile mondiale de
servicii comerciale, faţă de o medie de 21,3 % în ultimul deceniu. În esenţă, aceste exporturi provin
din Europa (374 $ miliarde), Asia (226 miliarde USD) şi America de de Nord (84 de miliarde de
dolari). Exporturile de "alte servicii comerciale "au totalizat 1970 miliarde USD în 2010, care
reprezintă este de 53,3 la sută din totalul exporturilor de servicii comerciale, jumătate provenind din
220
Europa, şi anume din UE. Ponderea exporturilor din Asia "alte servicii de afaceri" a crescut la 25,4
%, şi din America de Nord a fost de 18,2 %. Ca concluzie, menţionăm că Europa şi Asia sunt
principalii furnizori de servicii comerciale. Referitor la comerţul cu servicii pe categorii, putem să
conchidem că numai importurile de servicii de transport pentru anul 2010 sunt în creştere.
În perioada anilor 1980-2008 a avut loc expansiunea comerţului cu servicii. Începînd cu a
doua jumătate a anului 2008 are loc o descreştere a comerţului cu servicii în rezultatul efectelor
crizei economice internaţionale, efecte ce se resimt pînă la începutul anului 2012. Abia din 2012
are loc o uşoară relansare a comerţului cu servicii. Creşterea rolului serviciilor în cadrul comerţului
mondial relevă o accentuată tendinţă de creştere a specializării în cadrul diviziunii internaţionale a
muncii, în care ţările dezvoltate ocupă o poziţie dominantă. Se constată o creştere continuă a
comerţului internaţional cu servicii. Acesta are o serie de particularităţi care-l deosebesc de
comerţul internaţional cu bunuri materiale, care sunt produse într-o ţară şi exportate în altă ţară.
Ponderea exporturilor de servicii în totalul exporturilor mondiale a crescut de la 17% la 60%. Din
punct de vedere economic, serviciile comerciale sunt, o oportunitate majoră pentru întreprinderi în
domeniul comerţului, şi pentru companiile care produc. Pentru a evidenţia rolul serviciilor în
contextul de afaceri contemporan, trebuie să menţionăm că serviciile constituie cele mai bun vector,
prin care putem iniţia şi dezvolta un sistem de relaţii între întreprinderi şi clienţii lor.
11.4 Comerţul exterior cu bunuri şi servicii al Republicii Moldova
Comerţul exterior cu bunuri al Republicii Moldova
Începând cu anul 1991, se produc modificări în orientarea geografică a comerţului exterior
al Republicii Moldova. Devenind stat independent, Republica Moldova a obţinut posibilitatea să-şi
traseze de sinestătător relaţiile comercial-economice cu toate ţările lumii. În relaţiile sale cu alte
ţări, pune la bază principiul respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi,
obţinerii avantajelor reciproce.
Acordurile încheiate de către Republica Moldova sunt îndeplinite în conformitate cu Legea
privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor
internaţionale, nr.1137 – XII din 4 august 1992, precum şi în conformitate cu practica
internaţională. Încheierea acordurilor bilaterale la nivel de guvern se face pe o perioadă scurtă ( 1 an
), medie (5 ani), lungă (10 ani) sau nelimitată de timp. Cele mai frecvente tipuri de acorduri
încheiate sunt: Acordul privind comerţul şi colaborarea economică, Acordul de comerţ liber,
Acordul privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor. Prin semnarea acestor acorduri se
urmăreşte diversificarea pieţelor de desfacere şi creării condiţiilor mai facile pentru penetrarea
mărfurilor moldoveneşti pe aceste pieţe.
221
Numărul ţărilor incluse în relaţiile de cooperare şi colaborare economică ale Moldovei, a
crescut de la 42 de ţări în 1992, la mai mult de 100 de ţări în prezent. Cei mai importanţi parteneri
comerciali pe grupe de ţări sunt: Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente şi ţările
Europei Centrale şi de Est.
Ţările Comunităţii Statelor Independente au avut cea mai mare pondere pe parcursul anilor
cedând actualmente poziţiile în favoarea Uniunii Europene. Relaţiile economice cu aceste ţări se
desfăşoară în baza acordurilor bilaterale şi multelaterale. Ţările CSI au hotărât, pentru accelerarea
reformelor economice şi ridicarea nivelului de trai, să formeze o Uniune Economică, care să asigure
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă, o politică monetar-
creditară, bugetară, fiscală, a preţurilor, economică, vamală şi valutară, o legislaţie economică
armonizată, existenţa unei baze statistice comune.
Acordul cu privire la crearea Uniunii Economice, a fost semnat la Moscova la 24 septembrie
1993, dar n-a fost realizat. Deşi în cadrul CSI au fost încheiate un număr mare de acorduri
multelaterale în domeniul economic, totuşi, acordurile bilaterale continuă a fi cele mai eficiente.
Comerţul Republicii Moldova cu ţările CSI are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Avantajele relaţiilor
economice externe se referă la satisfacerea necesesităţilor ramurilor economice externe cu materia
primă şi matreiale, păstrarea pieţei de desfacere tradiţională. Dezavantajele sunt: mecanismul
imperfect de reglare a acordurilor, lipsa garanţiilor din partea Guvernului privind îndeplinirea lor.
Influenţa negativă asupra nivelului de îndeplinire a acordurilor interguvernamentale se manifestă
prin incapacitatea de plată a agenţilor economici, scăderea producţiei, preţurile înalte la materia
primă şi la producţie, impunerea barierelor tarifare şi netrafiare ce împiedică mişcarea liberă a
mărfurilor.
Republica Moldova, după obţinerea independenţei, a încercat să-şi diversifice pieţele de
desfacere, una din acestea fiind Uniunea Europeană. În vederea intensificării relaţiilor economice
cu aceste ţări, a fost semnat, la 28 noiembrie 1994, Acordul de Parteneriat şi Cooperare între
Republica Moldova şi Comunităţile Europene şi statele lor membre.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare a intrat în vigoare la 1 iulie 1998, pe o perioadă de 10
ani. Acordul reprezintă documentul politic de bază, care stabileşte cadrul general de colaborare
între Republica Moldova şi Uniunea Europeană în toate aspectele. Dezvoltarea relaţiilor de
colaborare facilitează promovarea investiţiilor şi comerţului, susţine procesul reformelor în
Moldova şi creează condiţiile necesare pentru stabilirea pe viitor a unei zone de liber schimb între
Uniunea Europeană şi Moldova.
În acordul de Parteneriat şi Cooperare nu este inclus comerţul cu textile, deoarece este
reglamentat de un acord special, care funcţionează din 1993. Conform prevederilor Acordului
privind comerţul cu textile, la exportul în Uniunea Europeană a produselor textile de origine
222
moldovenească nu se aplică restricţii cantitative. De asemenea nu sunt restricţii cantitative la
exportul produselor industriale şi agricole, acesta efectuându-se în baza licenţelor de export şi
certificatelor de origine a mărfii. Acordul de Parteneriat şi Cooperare consolidează avantajele de
care beneficiază Moldova în cadrul Sistemului Preferinţelor Generalizate. Principalii parteneri ai
Republicii Moldova din cadrul Uniunii Europene sunt: Germania, Italia, Franţa, Austria. O altă
grupă de ţări, cu care Republica Moldova deţine relaţii economice, sunt cele din Europa Centrală şi
de Est. Din această grupă se evedenţiază relaţiile cu România.
În continuare, putem spune că evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova în
perioada anilor 1997-2012 a fost influenţată de următorii factori:
Aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Mondială a Comerţului
(26.07.2001).
Tranziţia regimurilor comerciale acordate de statele Uniunii Europene. Sistemul
Generalizat de Preferinţe Plus (GSP+, instituit cu începere de la 1 ianuarie 2006)
care este succesorul Sistemului Generalizat de Preferinţe (instituit în 1998) şi
oferea accesul fără taxe vamale la import pentru cca. 7200 grupe mărfuri
moldoveneşti, fiind succedat de regimul Preferinţelor Comerciale Autonome,
acordate începînd cu 01.03.2008. Din data de 14 martie 2008, R. Moldova
beneficiază de o nouă schemă de preferinţe comerciale, oferită de Uniunea
Europeană, cunoscută ca Preferinţe Comerciale Autonome (ATP). ATP permite
accesul la 12 000 grupe pe piaţa UE fără restricţii cantitative şi taxe vamale,
unica excepţie fiind importurile de vin, carnea de viţel şi unele produse din peşte,
asupra cărora se aplică cotele tarifare.
Semnarea Acordului de amendare şi lărgire a CEFTA - CEFTA 2006 la la
19.12.2006. Acordul a intrat în vigoare la 26.07.2006 pentru 5 părţi semnatare
(Albania, Macedonia, Moldova, Muntenegru, UNMIK/Kosovo), intrând în
vigoare, ulterior, pentru Croaţia (22.08.2007), Serbia (24.10.2007), Bosnia şi
Herzegovina (22.11.2007).
Volatilitatea procesului de implementare a acordului de liber schimb în cadrul
CSI cu Federaţia Rusă, manifestat prin instituirea embargoului asupra
importurilor de carne, produse vegetale (în mai 2005) şi vinuri (în martie 2006)
din Moldova.
Un impact asupra evoluţiei comerţului exterior au mai avut următorii factori: Lansarea
terminalului petrolier în cadrul Portului Internaţional Liber Giurgiuleşti cu primirea primei nave
petroliere cu încărcătură utilă (12.09.2007); Insituirea sistemului de certificare a originii mărfurilor
exportate în conformitate cu cerinţele UE; Aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie
223
2007.
Anul 2009 a consemnat pentru comerţul exterior al Republicii Moldova prima diminuare
începând cu ani 1997-1998, reeditând tendinţa globală în acest domeniu. Conform datelor furnizate
de Biroul Naţional de Statistică, diminuarea volumului comerţului extern al Republicii Moldova în
2009 a depăşit 29,4%, fiind sensibil mai puţin dar, în acelaşi timp, comparabilă celei înregistrate în
1999 (36,5%). Pentru anii 1997-2012, rata compusă de creştere anuală a constituit 6,94%. Datele
statistice pentru 2009 demonstrează că exporturile au demonstrat o aversiune mai mică spre
comprimare faţă de importuri, astfel încât diminuarea acestora a constituit mai mult de 23% faţă de
mai mult de 34% în cazul importurilor.
Exporturile au o contribuţie majoră pentru economia ţării: exploatarea economiilor de
scară, care sunt foarte dificil de atins în cazul unei pieţe interne mici, de asemenea prezintă
influxuri de valută străină în economie şi perfecţionare, dar au şi un rol social important – sporind
numărul locurilor de muncă etc. Astfel, schimbările structurale şi dinamica exporturilor sunt un bun
indicator de evaluare a competitivităţii firmelor naţionale pe pieţele externe.
Creşterea volumului comerţului exterior, cum a fost deja determinată, este unul de factorii creşterii
economice şi competitivităţii economiei naţionale. Pentru determinarea influenţei comerţului exterior este
necesar de analizat dinamica şi structura comerţului exterior în total.
Fifura 9. Evoluţia exportului Republicii Moldova pe grupe de ţăriSursa: elaborat de autor în baza raportului Biroului Naţional de Statistică 2012
224
În anii 2000-2011 comerţul exterior era determinat prin dezvoltarea accelerată a importului
în raport cu exportul. Deficitul balanţei comerciale a crescut de la 305 mln. de dolari în anul 2000
pînă la 2,974 mlrd. de dolari în anul 2011. Republica Moldova în perioadă 2000-2011 a avut o
balanţă comercială deficitară. Tendinţele au fost prestabilite prin nivelul scăzut al competitivităţii
internaţionale a exportului moldovenesc şi concentrare geografică excesivă, creştere a preţurilor la
carburanţi şi intensificarea consumului intern.
Soldul balanţei comerciale în ţările UE a fost negativ şi are tendinţă lentă de creştere, numai
în anul 2009 soldul balanţei comerciale s-a micşorat în comparaţie cu anul precedent cu 58,7%.
Diminuarea deficitului s-a datorat faptului că scăderea valorii importurilor a devansat reducerea
valorii totale a exporturilor, acestea micşorându-se respectiv cu 32,7 la sută şi 19,1 la sută
comparativ cu anul precedent.
Comerţul exterior cu bunuri de asemenea a fost în creştere, în anul 2010, crescând în
comparaţie cu anul precedent cu 16,4%. Indicatorul următor (ponderea exportului în PIB) este o
expresie a capacităţii Moldovei de a vinde pe o piaţă internaţională în cazul dat pe piaţa europeană.
În perioada cercetată acest indice a constituit 14,4% în mediu. Cota importului în PIB exprimă
dependenţa economiei ţării faţă de pieţele externe. Ponderea Import / PIB în ţară este 76% în
mediu.
Raportul dintre soldul comerţului cu bunuri şi PIB în anul 2010 s-a diminuat cu 9,5 puncte
procentuale şi a constituit 45,5 la sută. Acest indicator pentru ţările UE s-a diminuat cu 5,6 puncte
procentuale şi a constituit 19,6 la sută.
Analizînd evoluţia importului Republicii Moldova, pe grupe de ţări, observăm că cea mai mare
pondere o au ţările UE şi CSI
225
Figura 10. Evoluţia importului Republicii Moldova pe grupe de ţăriSursa: elaborat de autor în baza raportului Biroului Naţional de Statistică 2012
Din punct de vedere geografic, o parte mai mare a exporturilor şi importurilor se concentrează
pe două grupuri de ţări - Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente.
Ponderile acestor două grupuri în comerţul cu Republica Moldova în anul 2011 sunt destul de
stabile: aproximativ 43% din importuri revin UE şi 33% din importuri revin CSI; aproximativ 49% din
exporturi merg către UE şi 41% din exporturi revin CSI. Altor tări revenind doar 24% la import şi 10% la
export. Aceste tendinţă denotă faptul că în această perioadă s-a păstrat relativ structura exporturilor
şi concurăm pe piaţa externă în baza factorilor de producţie ieftini – preţuri mici, mai degrabă decât
livrând produse cu aspecte calitative deosebite.
Sistemul comercial preferenţial acordat de UE, acordurilor de promovare a investiţiilor cu
statele membre ale UE, ale structurilor regionale ce favorizează reorientarea geografică a
schimburilor comerciale ale Republicii Moldova de la est spre vest demonstrează capacitatea ţării
de a se integra în circuitul economic european.
Comerţul exterior este unul din cei mai importanţi indicatori ai competitivităţii internaţionale
a unei ţări. Acesta reflectă care sunt domeniile în care produsele unei economii sunt competitive.
Legătura directă dintre sporirea exporturilor şi creşterea economică este concludentă. Analizând
evoluţia comerţului, necătând la problemele existente în anii precedenţi, anii 2008-2009-2010-2011,
putem concluziona se bucură de reuşite, de genul reorientării producţiei spre piaţa UE, aproximativ
la 49%, ceea ce ne vorbeşte despre o ameliorare calitativă, diversificare şi o creştere a
competitivităţii.
Comerţul exterior cu servicii al Republicii MoldovaComerţul cu servicii este o altă componentă a comerţului exterior al Republicii Moldova. În anul
2011, balanţa serviciilor a înregistrat o diminuare cu 62.9 la sută a soldului deficitar, acesta
constituind 25.87 mil. USD. Raportul deficitului balanţei serviciilor la PIB a constituit 0.4 la sută.
Acest fapt poate fi observant în diagram de mai jos.
226
Figura 11. ServiciileSursa: Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, 2012
Conform datelor preliminare, în anul 2011, volumul comerţului exterior cu servicii s-a
majorat cu 19,8 la sută, însumând 1,763.49 mil. USD, din care 26,2 la sută revine comerţului cu
ţările CSI şi 73,8 la sută – cu statele din restul lumii. Serviciile prestate nerezidenţilor au fost
evaluate la 868.81 mil. USD, volumul lor fiind similar celor primite de la nerezidenţi – 894,68 mil.
USD. [10]
Ponderea majoră în volumul serviciilor o deţin în continuare serviciile de transport. Valoarea
serviciilor de transport prestate nerezidenţilor a însumat 343,14 mil. USD, în creştere cu 40,4 la sută
comparativ cu anul precedent, iar a celor importate – 363,68 mil. USD, în creştere cu 27,5 la sută.
Aceste majorări au fost determinate în special de creşterea volumului serviciilor de transportare a
bunurilor, ce sa majorat cu 40,9 la sută comparativ cu anul precedent.
Volumul serviciilor de călătorii a fost evaluat la 500,18 mil. USD, din care 194,31 mil. USD
–prestate nerezidenţilor şi 305,87 mil. USD – primite de la nerezidenţi. Soldul deficitar s-a majorat
cu 22,3 la sută, fiind determinat de călătoriile personale (pentru odihnă, instruire etc.), precum şi de
cheltuielile în creştere a rezidenţilor care muncesc peste hotare.
Serviciile de comunicaţii au înregistrat un excedent în valoare de 86,50 mil. USD. Serviciile
prestate nerezidenţilor au fost evaluate la 128.96 mil. USD, iar cele primite – la 42,46 mil. USD.
Figura 13. Exportul de servicii, anul 2011 a Republicii Moldova
Sursa: Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, 2012
Analizând exportul de servicii a Republicii Moldova pentru anul 2011, ponderea celei mai
mari categorii o reprezintă serviciile de transport 39,5% şi de călătorii 22,4%, fiind urmate de
serviciile de comunicaţii, profesionale, tehnice şi de afaceri, de informatică şi informaţionale.
228
Figura 14. Importul de servicii, anul 2011 a Republicii Moldova
Sursa: Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, 2012
În ceea ce priveşte importul de servicii pentru anul 2011, a Republicii Moldova, observăm
că ponderea cea mai mare este similară preum şi în exportul de servicii, transporturile reprezentînd
40,6% şi călătorii 34,2%, fiind urmate de alte servicii 6%, ulterior servicii profesionale , tehnice şi
de afaceri 5,4% şi servicii de informatică şi informaţionale 4,5%.
Evident, înrăutăţirea balanţei nu este uniformă pe sectoare. Victima principală a crizei din
ultimii doi ani a fost sectorul transporturilor, care dintr-un exportator net de servicii s-a transformat
într-un importator, excedentul comercial de 32.12 mln. USD în 2008 trecând în deficite de 3.21 mln.
USD în 2009 şi 40.68 mln. USD în 2009. Merită de menţionat că, suferind de pe urma crizei
economice propriu-zise, sectorul transporturilor a mai fost afectat şi de unele influenţe negative
externe, precum implementarea măsurilor protecţioniste de către unii parteneri ai Republicii
Moldova şi nesoluţionate de diplomaţia noastră comercială; o altă evoluţie îngrijorătoare este
migrarea începând cu 2009 a unor companii transportatoare moldoveneşti în România, din cauza
unui regim regulator mai favorabil din această ţară. În perioada anului 2011 situaţia s-a schimbat
cea mai mare pondere fiind deţinută de comerţul cu servicii, dar de asemenea înregistrează un
deficit de 1,1 %. Mai mult decât atât, în afară de sectoarele „servicii de comunicaţii” şi „servicii de
informatică şi informaţionale”, în restul sectoarelor se observă trenduri negative, chiar dacă nu sunt
atât de dramatice ca în sectorul transporturilor. Şi e vorbă nu doar de înrăutăţirea balanţei
comerciale, ci şi de scăderea valorii absolute a exporturilor de servicii în mai multe sectoare. Şi
dacă trendurile negative din 2009 au fost în marea parte explicate de impactul sever al crizei
229
economice globale, atunci menţinerea acestui trend negativ şi în 2011 vorbeşte şi de factori ce se
află în interiorul Republicii Moldova.
Actualmente, serviciile au pătruns pe agenda unor reuniuni internaţionale, acentuându-se
concurenţa externă. O perioadă lungă sectorul serviciilor nu a fost recunoscut, serviciile fiind
neglijate de economişti şi încadrate în sfera neproductivă. Această situaţie de fapt s-a schimbat în
ultimele doua-trei decenii, ajungându-se la concluziile:
serviciile pot crea locuri de muncă contribuind la limitarea şomajului;
sectorul terţiar este supus unor multitudini de reglementări;
oferta de servicii diferenţiate şi adaptate la cerere constituie un element esenţial al
competitivităţii întreprinderilor.
Pentru amplificarea comerţului cu servicii Republica Moldova trebuie să pună accent pe:
identificarea barierilor în calea comerţului cu servicii;
racordarea propriei statistici a comerţului cu servicii la cea mondială;
liberalizarea regională a comerţului cu servicii şi participarea la negocierile multilaterale în
cadrul GATS;
realizarea de alianţe la nivel de state în abordarea comerţului exterior cu servicii;
racordarea şi adaptarea propriilor legi la cele propuse de GATS.
..
În concluzie de menţionat, că în cazul Republicii Moldovei, necesitatea unor schimbări
structurale şi calitative ale exporturilor sunt vitale, întrucât dezvoltarea economiei naţionale pe
parcursul ultimului deceniu se bazează pe consum (un indicator în acest sens sunt importurile care
depăşesc de mai mult de 3 ori exporturile) şi nu se orientează spre exporturi şi investiţii.
Moldova, fiind о economie foarte mică şi cum s-a dovedit pe perioada de tranziţie, cu
modeste rezerve de creştere, pentru a asigura un nivel sustenabil de dezvoltare trebuie să se
orienteze spre un model de dezvoltare bazat pe exporturi şi investiţii. Întreprinderile naţionale
trebuie să se orienteze spre pieţele externe pentru a-şi spori eficienţa procesului de producţie, să
atragă noi tehnologii, să producă bunuri cu о valoare adăugată mai înaltă, care drept urmare vor
permite sporirea standardelor de trai al populaţiei. Astfel, asigurarea şi menţinerea competitivităţii
exporturilor este о cerinţă imperativă pentru consolidarea situaţiei economiei naţionale. Strategia
Republicii Moldova trebuie să se axeze pe export, pe atragerea investiţiilor străine, pe îmbunătăţirea
calităţii produselor conform standardelor precum europene, şi pe integrarea în comunitatea
230
europeană.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări pentru recapitulare:1. Care sunt factorii ce au determinat evoluţia CI?
2. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse de bază?
3. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse manufacturate?
4. Care sunt particularităţile evoluţiei CI în perioada recentă?
5. Care sunt noţiunile referitor la servicii şi tipologia lor?
6. Care sunt principiile comerţului cu servicii?
7. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu servicii.
8. Caracterizaţi comerţul exterior cu bunuri al Republicii Moldova.
9. Caracterizaţi comerţul exterior cu servicii al R.Moldova.
10. Enumeraţi şi explicaţi factorii cei mai relevanţi de influenţă a comerţului exterior al R. Moldova.
Teste grilă:1. Ponderea ţărilor dezvoltate în exportul de produse de bază a fost în perioada postbelică totdeauna superioară ponderii
ţărilor în curs de dezvoltare
a) Adevarat
b) Fals
2. Repartizarea geografică a comerţului internaţional pe continente:
a) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Americii de Nord;
b) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Europei;
c) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Americii Latine şi Africii;
d) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Asiei;
3. In perioada postbelica CI a devansat ca ritm de creştere producţia industrială la nivel mondiala) Adevaratb) Fals4. Comerţul mondial cu produse alimentare este dominat de grupul ţărilor în curs de dezvoltare
a) Adevaratb) Fals
5. Cresterea volumului comertului international in perioada postbelica a fost permanenta.a) Adevaratb) Fals6. Dinamica CI cu materii prime naturale a fost mai mica decit dinamica celorlalte grupe de produse.
a) Adevaratb) Fals.
231
Capitolul 12: Fluxurile Internaţionale de capital. Investiţiile Străine Directe
Obiective:
A cunoaste conceptul investiţiilor străine, tipologia şi principalele trăsături ale
acestora
A identifica principalele diferenţe între investiţiile străine directe şi cele de
portofoliu
A analiza particularităţile evoluţiei şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de ISD
A determina rolul achiziţiilor şi fuziunilor în evoluţia ISD
A analiza particularităţile evoluţiei ISD în Republica Moldova
Termeni cheie
Investiţii internaţionale, investiţii străine directe, investiţii de portofoliu, trăsături ale ISD,
fluxuri de investiţii, fuziuni şi achiziţii, investitori, receptori.
12.1 Fluxurile internaţionale de capital. Investiţiile Străine Directe: continut, caracteristici
definitorii şi factorii determinanţi.
Odată cu creşterea şi diversificarea fluxurilor comerciale, cu intensificarea procesului de
transnaţionalizare, s-au impus şi chiar au depăşit ritmul de creştere a fluxurilor mondiale de
mărfuri, fluxurile internaţionale de capital. Dezvoltarea economică şi industrializarea a tot mai
multe ţări, pe de o parte, revoluţionarea structurii economiilor occidentale, pe de altă parte, au
determinat amplificarea fluxurilor de capital între ţări şi regiuni geografice. Dar, dacă la fluxurile
internaţionale comerciale (de bunuri şi servicii) participă activ toate statele lumii, nu acelaşi lucru
se poate spune despre măsura implicării lor în fluxurile internaţionale de capital. Participarea la
economia mondială prin investiţii sau împrumuturi externe de capital, de exemplu, este
caracteristică numai acelor state care au ajuns la un nivel înalt de dezvoltare.
Există fluxuri internaţionale de capital pe termen lung care îmbracă mai multe forme:
credite bancare; investiţii străine directe; plasamente în titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni,
bonuri de tezaur); transferuri publice concesionale; credite şi ajutoare oferite de instituţii financiare
internaţionale. Fluxurile de capital pe termen scurt sunt constituite îndeosebi din operatiuni
speculative cu „capitaluri fierbinţi" aflate în căutarea de plasamente avantajoase pe perioade reduse
de timp, în funcţie de ratele dobânzii bancare şi cursurile de schimb valutar. În economia mondială
contemporană, valoarea bunurilor si serviciilor care rezulta din investitiile străine depaseste
considerabil valoarea exporturiilor propriu-zise de marfuri pe plan mondial. Aceasta inseamna ca
investitiile străine sunt principalul instrument de dezvoltare a relatiilor economice internationale.
Ele stau la baza aparitiei societatilor transnationale.
Fluxurile internaţionale de capital îmbracă două forme principale: investiţiile de
portofoliu şi investitiile directe. Investitiile internationale de portofoliu inseamna achizitionarea de
pe piaţa financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la
luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control. Investiţiile străine directe constau in achizitionarea
pachetului de actiuni de control, în cumpararea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol,
în străinătate. Majoritatea capitalului unei filiale externe sau un imprumut acordat acesteia de catre
firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de investiţii străine directe. Deosebirea dintre cele
doua categorii de investitii externe este exercitarea controlului. O investitie de portofoliu se poate
transforma într-o investiţie directă, în condiţiile în care o participaţie minoritară se transformă într-
una majoritară.
Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evindenţă de emisiunea şi
tranzacţionarea unor instrumente specifice, de tipul valorilor mobiliare. Ca orice piaţă, piaţa de
capital poate fi definită formal ca “loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de instrumente
financiare.
Principalele beneficii ale pietelor de capital asupra dezvoltării economice sunt:
· eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar;
· accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni şi/sau obligaţiuni;
· descentralizarea proprietăţii şi a distribuţiei averii;
· solvabiliatea societăţilor comerciale.
Aceste beneficii trebuie să ţină însa cont şi de costurile şi dezavantajele pieţei de capital:
ciclurile economice şi impactul asupra obţinerii capitalului, încrederea investitorilor, puterea
sectorului financiar, etc.
Trasaturile pietei de capital sunt urmatoarele:
· Este o piata deschisa, în sensul ca plasamentul este efectuat de marea masa a
investitorilor, iar tranzactiile cu instrumente financiare au caracter public;
· Produsele pietei sunt instrumente pe termen mediu si lung. Pe piata de capital, banii sunt
investiti în general pe o perioada mai mare de un an, în timp ce pe piata monetara, resursele sunt
utilizate pentru finantari pe termen scurt;
· Valorile mobiliare, ca produse ale pietei se caracterizeaza prin negociabilitate si
transferabilitate. Ele pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de
a vinde oricând produsul respectiv la un pret specific conditiilor pietei sau care rezulta din
negociere, la un moment dat;
· Tranzactionarea valorilor mobiliare nu este directa, ci intermediata. Intermediarii au un rol
important în ceea ce priveste punerea în contact a emitentilor cu investitorii sau a investitorilor, ce
detin valori mobiliare în portofoliu, cu cei care doresc sa le cumpere.
Piata de capital ofera modalitati de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de
cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativa la construirea depozitelor bancare, investitorii pot
achizitiona valori mobiliare, iar emitentii, pentru a nu apela la credite bancare, pot atrage capitaluri
prin emisiunea de actiuni si obligatiuni.
In masura în care actiunile si obligatiunile reprezinta forme de investire fiabile si relativ
sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc doua functii:
· Actiunile genereaza un stimulent de a economisi si a investi, spre deosebire de consum,
ori de a cumpara terenuri si proprietati imobiliare sau de a cauta alternative de investitii mult mai
profitabile în strainatate;
· Obligatiunile concureaza cu depozitele bancare, ce pot fi subiect al controlului ratelor
dobânzii. Acest lucru exercita o presiune de a mentine ratele “controlate” ale dobânzii mai aproape
de ratele “de piata”, ceea ce este posibil sa reflecte inflatia si penuria de fonduri [3].
Pietele de capital eficiente obliga companiile sa concureze pe o baza egala pentru fondurile
investitorilor. Preturile pot fi privite ca “eticheta” pentru valoarea pe care investitorii o asociaza
investitiei lor. Deciziile necorespunzatoare ale conducerii companiilor genereaza, pe termen lung,
nemultumiri în rândurile investitorilor. In timp ce companiile închise pot ascunde performante
slabe, cel putin pentru un timp, companiile ale caror actiuni sau obligatiuni sunt tranzactionate pe
piete reglementate nu pot sa-si permita acest lucru.
În continuare vom analiza investiţiile străine directe ca unul din fluxurile principale ale
pieţei internaţionale de capital.
Cuvântul „investire” care este de origine latină (investire = a îmbrăca, a acoperi) şi a pătruns
în limbajul economic, cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea unor scopuri
ulterioare.
O definiţie care cuprinde atât elemente de natură economică, cît şi juridică, conform lui P
Masse, cuprinde patru elemente obligatorii, esenţiale pentru identificarea unei investiţii, şi anume:
subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte (persoana fizică sau juridică,
publică sau privată, persoane individuale sau în asociere);
obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma
activităţii investiţionale;
efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, efort necesar pentru obţinerea
obiectului investiţiei;
efectele, care pot fi economico-finaciare, valorice sau sociale, politice, ecologice etc.,
care se aşteaptă a se obţine în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un
moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui
portofoliu de investiţii.
Conceptul de investiţie poate fi analizat din diferite aspecte şi anume aspectul juridic, financiar
şi economic care cuprind atât asemănări cât şi diferenţe profunde. În acest sens aspectul juridic
cuprinde achiziţiile sau apropierea oricărora din elementele care pot constitui obiect al dreptului de
proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu (care formează capitalul unei persoane fizice sau
juridice): gospodăriile, echipamentele productive, vehicolele, valori imobiliare, banii, bunurile
imateriale. Sub aspect financiar investiţiile reprezintă plasamentele pe pieţele financiare ale
excedentelor de rentă neconsumate de posesorul de capital financiar.
Sub aspect economic investiţiile apar ca sume alocate pentru achiziţionarea de elemente
productive: terenuri, clădiri, echipamente, patente adică elementele care formează activul unei
întreprinderi.
În cazul în care investiţia este realizată cu participarea capitalului străin este vorba de o
abordare complexă şi anume investiţia internaţională sau străină, această investiţie nu se
deosebeşte principial ca sens şi semnificaţie de noţiunea de investiţie analizată anterior şi
întruchipează aceleaşi caracteristici.
Vorbind despre investiţii internaţionale putem uşor constata că acestea se realizează prin
numeroase şi variate forme.
În general investiţiile internaţionale se pot efectua prin două forme:
1. Participarea minoritară în întreprinderi din ţara primitoare, de ex.. prin
cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară. Aceste investiţii mai sunt numite pasive sau de
portofoliu, deoarece investitorii nu exercită nici un control asupra activităţii firmei şi pot
avea doar o influenţă limitată asupra gestiunii.
2. Investiţiile străine directe, care desemnează investiţiile internaţionale ale unei
entităţi rezidente ale unei economii efectuate într-o întreprindere rezidentă a altei
economii în scopul obţinerii unui interes durabil.
Aceste două categorii sunt acceptate şi recunoscute de majoritatea specialiştilor. Şi a treia
formă, în special, enunţată în Manualul Balanţei de Plăţi a FMI sunt alte investiţii care iau forma
unor credite, împrumuturi, acordate de STN filialelor pentru un anumit proiect.
În general, marele funcţii a macroeconomiei aşa ca: consumul, economii şi investiţii au
definiţii simple şi precise. Ceea ce nu se poate atribui Investiţiilor Internaţionale Directe, care
rezultă din diferite confuzii rezultate din utilizarea aceluiaşi termen în sensuri diferite. Spre
argumentare aducem câteva situaţii :
1. Dacă o întreprindere străină creează o filială într-o ţară, atunci această filială devine o
întreprindere rezidentă a ţării respective. Ca urmare orice investiţie realizată de această filială este
înregistrată în contabilitatea naţională ca o investiţie naţională. Dar în acelaşi timp este vorba de o
investiţie străină directă deoarece filiala aparţine unei întreprinderi străine. Deci în acest caz este o
confuzie asupra termenului de internaţional.
2. Dacă o întreprindere străină participă cu o cotă de 15 % în capitalul unei alte întreprinderi
străine atunci, conform definiţiei aplicate pentru identificarea ISD valabile în ţara gazdă, această
investiţie poate fi considerată ca o investiţie de portofoliu (dacă legislaţia acestei ţări prevede o cota
de participare superioară la 15% pentru constituirea ISD), sau o investiţie directă (dacă această cotă
este inferioară la 15%). În acest caz este o confuzie asupra termenului de direct.
După cum se vede nu poate fi dată o definiţie a ISD în câteva cuvinte precise fiindcă apar
elemente care cer a fi explicate.
Deci, o investiţie directă internaţională este o investiţie realizată de o întreprindere nerezidentă
sau o întreprindere rezidentă dar fiind sub control străin prin intermediul:
Creării sau extinderii unei întreprinderi, filiale sau sucursale;
Participării în capitalul unei întreprinderi noi sau existente, având ca obiect stabilirea
legăturilor economice durabile iar ca efect posibilitatea investitorului străin să exerseze o influenţă
reală, un control absolut asupra gestiunii acestei întreprinderi.
Drept urmare se distinge o operaţiune care constă în realizarea unei prime implementări în
străinătate (investitorul este întotdeauna nerezident) şi altă operaţiune care conduce la extinderea
unei întreprinderi sub control străin deja existentă. Deci putem vorbi despre o investiţie de prim
ordin şi investiţie de gradul doi.
Prima investiţie, în care investitorul este o întreprindere străină, poate cuprinde următoarele
forme:
Crearea unei întreprinderi (filială, sucursală, reprezentanţă, birou...);
Achiziţionarea unei întreprinderi deja existente;
Participarea cu o cotă într-o întreprindere nouă; şi
Participarea într-o întreprindere deja existentă.
Investiţia de gradul doi apare atunci când cele patru întreprinderi sub control străin, formate ca
rezultat al investiţiei de gradul întâi, la rândul lor investesc în una din aceste forme de mai sus. Deci
sunt 18 posibilităţi care la rândul lor se multiplică dacă iarăşi fiecare întreprindere recurge la
investire.
Noţiunea de control sau natura controlului exercitat este foarte important în definirea ISD unde
participarea în capitalul întreprinderii ca condiţie necesară, nu este şi suficientă. Astfel, conceptul
de control poate fi abordat prin control pozitiv şi control negativ. În cazul controlului pozitiv,
societatea-mamă integrează întreprinderea în reţeaua sa şi o tratează în aceeaşi manieră ca pe
filialele sale, chiar dacă deţine o cote minimă de participare. În cazul controlului pasiv se face o
distincţie evidentă a filialelor şi întreprinderilor care rămân totalmente în afara reţelei de activitate.
Trecând la noţiunile abordate în literatura de specialitate, ţinem să menţionăm că în ceea ce
priveşte conţinutul ISD nu există o practică uniformă şi deci nu există o noţiune acceptată de toţi.
Diferenţele în definire rezultă din cotele minime de participare în cadrul întreprinderii, suma
investiţiei, controlul exercitat etc. Astfel, o noţiune care exclude orice criteriu pentru identificarea
ISD este următoarea: ISD reprezintă un plasament de fonduri într-un obiectiv economic sau într-o
activitate de servicii, care funcţionează pe teritoriul altei ţări. Această noţiune specifică doar
criteriul unei ţări străine de implementare, şi la părerea noastră conform acestei noţiuni este practic
imposibil de a delimita o ISD de una de portofoliu.
Pentru OCDE ISD reprezintă o investiţie efectuată în vederea stabilirii legăturilor economice
durabile cu întreprinderi, şi anume investiţiile care dau posibilitatea de a exersa o influenţă asupra
gestiunii întreprinderii prin intermediul:
Creării unei întreprinderi sau sucursale;
Achiziţionării integrală a unei întreprinderi existente;
Participării majoritare la o întreprindere nouă sau existentă;
Împrumutului pe termen lung (de la 5 ani ).
Se poate de notat că în această definiţie nu se menţionează că ISD sunt investiţii realizate de
nerezidenţi; adică nu este clar sub ce aplicare cad investiţiile realizate şi finanţate de întreprinderile
sub control străin deja stabilite în ţara gazdă, adică sunt considerate ca investiţii naţionale sau
internaţionale.
La fel este de menţionat faptul că această definiţie cuprinde împrumuturile pe termen lung
(peste 5 ani) acordate de societatea-mamă unei întreprinderi peste hotare. De fapt, societatea-mamă
având un control asupra operaţiunii (ea poate acorda acest împrumut numai pentru o anume
investiţie) şi asupra finanţării, şi ca urmare aceste împrumuturi se pot asimila la ISD. De asemenea
această noţiune exclude investiţiile vizând constituirea societăţilor-holding.
Iar deţinerea a cel puţin 10% (cotă de participare minimă pentru a defini ISD după OCDE) de
acţiuni sau drepturi de vot nu este o condiţie suficientă pentru ISD ci este necesar un control efectiv
exercitat de investitor.
Şi în final conform definiţiei OCDE investitorul are posibilitatea de influenţă asupra gestiunii
întreprinderii şi nu de control absolut.
Tentative de a introduce în conceptul de ISD aspectul de control al investitorului străin asupra
întreprinderii, sunt accentuate în mai multe noţiuni, astfel după (Graham, Krugman 1989), ISD se
definesc ca „proprietatea asupra activelor (mijloace fixe) de către un rezident străin în scopul de a
controla folosirea acestor active; iar după Mc Manus 1972, noţiunea de ISD reprezintă de fapt,
denumirea pentru procesul prin care activităţile de producţie din diferite ţări sunt controlate de o
singură întreprindere.
Pe lângă aceea că definiţiile ar trebui să specifice tipul activelor ce sunt transferate de
investitorul străin, considerăm necesar introducerea menţiunii de control efectiv exercitat în cadrul
întreprinderii, dat fiind faptul că poate exista atât un control pozitiv cît şi unul negativ (pasiv). În
acest aspect suntem de acord cu tratarea Manualului Balanţei de plăţi a Fondului Monetar
Internaţional, unde investiţiile străine directe sunt efectuate cu scopul de a obţine un interes
(avantaj) durabil într-o întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte economii, scopul
investitorului fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea întreprinderii. Prin interes durabil se
înţelege că există o relaţie pe termen lung între investitorul direct şi întreprindere şi că investitorul
exersează o influenţă semnificativă în gestiunea întreprinderii. Această definiţie este utilizată de
majoritatea ţărilor la delimitarea şi înregistrarea ISD. Ţinem să menţionăm că deţinerea unei puteri
efective în cadrul întreprinderii, include atît control efectiv cât şi putere de decizie în gestiunea
întreprinderii. Ca argumentare zicem că în teoria managerială controlul este o funcţie principală
după care urmează luarea deciziilor.
Drept urmare majoritatea ţărilor se confruntă cu divergenţe semnificative în definirea şi
înţelegerea „puterii de control şi decizie efective”. Unele ţări consideră că mijlocul cel mai sigur
pentru a determina dacă un investitor deţine o oarecare putere asupra întreprinderii cu investiţii
directe este de a stabili o cotă minimă de participare sau drepturi de vot. De aici şi porneşte
diferenţele între ţări în ceea ce priveşte cotele minime de participare pentru definirea ISD.( 10%,
20%, 25%, 50%) iar alte ţări nu stabilesc nici cotă minimă de participare pentru definirea puterii de
decizii efective şi consideră că odată cu participarea unei întreprinderi străine într-o întreprindere
naţională aceasta devine o întreprindere cu investiţii directe (Portugalia, Japonia).
O definiţie destul de amplă care cuprinde mai multe aspecte ale investiţiilor este cea dată de
cercetătorul ştiinţific Anda Mazilu care defineşte ISD drept fluxuri internaţionale complexe care
includ resurse financiare, tehnologice de expertiză managerială şi organizaţională pe care se
grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu
scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă
este rezidentă.
Totuşi noţiunea care reflectă cel mai bine nuanţele specifice ale ISD este următoarea: ISD
reprezintă fluxurile internaţionale care cuprind un pachet industrial format din capital, tehnologii,
metode de gestiune, expertiză managerială, cunoştinţe etc. realizate de investitori străini în
economia altor ţări, care constau în stabilirea relaţiilor de durată, gestiune şi control efectiv asupra
întreprinderii în scopul de a obţine unele beneficii viitoare.
Caracteristicile Investiţiilor străine directe şi investiţiilor de portofoliu.
Caracteristicile specifice ale ISD şi ISP care şi explică complementarităţile şi diferenţele
dintre acestea sunt următoarele:
a) Diferenţele între aceste două tipuri de investiţii se manifestă prin proprietate,
partajarea riscurilor şi forma de retribuţie.
Drept urmare ISD sunt investiţii internalizate (realizate în cadrul aceleaşi societăţi
transnaţionale) în imobilizări şi active incorporale. Investitorul păstrează controlul filialei pe care a
constituit-o şi obţine beneficii din investiţia sa, dar îşi asumă toate riscurile operaţionale ale
întreprinderii. Trebuie de menţionat faptul că ISD se realizează printr-un transfer de tehnologie şi
know-how gestional, ameliorând astfel accesul pe pieţele străine. Faţă de ISD, ISP consistau în
cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni) emise de o societate sau entitate publică a unei ţări
străine. Ele sunt ”pur ” financiare, nu antrenează schimbarea proprietăţii societăţii emitente şi nu se
acompaniază de transferul activelor incorporale şi competenţei de gestiune. Riscurile se împart la
egal între investitori şi emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice moment.
b) ISD şi ISP răspund la diferite necesităţi de finanţare: ISD sunt efectuate de
societăţile transnaţionale şi se referă la întreprinderi şi sectoare specifice şi bine
precizate. Ţările primitoare nu pot decide destinaţia acestor investiţii. În schimb ISP pot
servi la finanţarea atât a întreprinderilor autohtone cît şi a celor cu afiliere străină, nu se
orientează spre sectoare strict determinate, scopul lor fiind doar obţinerea profiturilor.
c) Contrar ISD, investitorii de portofoliu nu gestionează investiţiile lor, şi în cele mai
dese cazuri nu au prezenţă fizică în ţara respectivă.
d) ISD şi ISP răspund la diferite consecinţe pentru dezvoltare. Astfel ISD pot facilita
transferul de tehnologie şi accesul pe piaţă, în timp ce ISP pot contribui la procesul de
dezvoltare a pieţei interne de capital. ISP au, mai degrabă, un impact macroeconomic ca
rezultat al influenţei pe care o exercită asupra preţurilor activelor şi lichidităţii sectorului
financiar, pe când ISD au, în principal, un impact la nivelul microeconomic adică asupra
structurii de producţie a ţării.
e) Un alt aspect ţine de instabilitate: Studiile realizate îndată după criza financiară
asiatică au pus în evidenţă faptul că fluxurile de ISD sunt mai rezistente ca ISP. Nu este
nimic surprinzător, dat fiind faptul că ISD se manifestă printr-un interes durabil pentru
ţara receptoare. În plus este dificil pentru STN să renunţe la investiţie şi să-şi vândă
întreprinderile străine afiliate, în particular, dacă acestea sunt implicate în reţelele de
producţie naţionale sau dacă costurile „ireversibile” sunt ridicate. Contrar, investiţiile de
portofoliu se efectuează prin intermediul pieţelor financiare şi sînt foarte sensibile la
schimbările climatului investiţional care se datorează factorilor atât proprii cît şi exteriori
economiei ţărilor destinatare.
f) Unele particularităţi specifice ISD ţin de:
1. Obligaţia respectării reglementărilor specifice din fiecare
ţară, precum şi acelora cu caracter internaţional în domeniu;
2. Operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce impune la
convertibilitate permanentă, la nivelul unor parităţi în schimbare;
3. Capacitatea de negociere a partenerilor.
În planul intern al economiilor naţionale ale statelor dezvoltate, în exploatarea de investiţii
străine directe apar anumite divergenţe de interese care sunt date de orientările spre exterior ale
investitorilor potenţiali şi interesele generale ale guvernelor statelor de origine. Spre exemplu,
acestea consideră că realizarea de investiţii directe străine produce efecte negative asupra gradului
de ocupare a forţei de muncă proprii din aceste state. Se apreciază, astfel, că înfăptuirea de investiţii
directe este şi un export de locuri de muncă făcut de către statele dezvoltate.
12.2 Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de Investiţii Străine
Directe
Investiţia internaţională a apărut odată cu generalizarea practicilor bancare şi lenta formare a
statelor moderne spre sfârşitul Evului Mediu. Prima mişcare de capitaluri s-a organizat în secolul
XVI şi XVII în jurul oraşelor de comerţ, curţilor regale şi princiare (Amsterdam, Londra etc.), iar
primul investitor internaţional este comerciantul. Extinderea comerţului colonial deschide era
investiţiilor cu apariţia societăţilor coloniale în afara Europei. Activitatea comercială generează
investiţii în agenţii comerciale, în antrepozite, instalaţii portuare şi începând cu secolul XVII apar
anumite forme ale investiţiilor ca: împrumuturile bancare, investiţiile marilor societăţi.
Un adevărat progres (avânt, dezvoltare) a investiţiilor internaţionale s-a realizat la începutul
secolului XIX. Aceste investiţii sunt exclusiv europene, şi mai ales, provin dintr-o singură ţară,
Marea Britanie care până în 1914 deţinea o poziţie dominantă. În această perioadă, investiţiile de
portofoliu reprezentau 90% din mişcările internaţionale de capital. Ele sunt consacrate cheltuielilor
publice şi a lucrărilor de infrastructură aşa ca calea ferată. De la mijlocul secolului XIX, ele se
reduc continuu în favoarea investiţiilor directe. Primele firme multinaţionale s-au constituit spre
sfârşitul secolului XIX astfel firma farmaceutică germană, Bayer, s-a instalat în SUA deja în 1865 şi
firma engleză Singer, în 1867. Până în 1914, Englezii sunt cei mai mari investitori străini urmaţi de
SUA şi Germania, şi îşi implementează întreprinderile în Canada, India, Rusia etc. în special în
producerea bunurilor de consum. SUA era principala destinaţie a ISD. Aceste ISD au antrenat
adoptarea noilor tehnologii şi metode de gestiune şi organizare. În 1914, stocul mondial de investiţii
străine directe era estimat la 15 mlrd. de dolari sau cca. o treime din volumul global de investiţii
mondiale.
Din 1914 până în 1939, este perioada marelor perturbări: războaiele mondiale şi criza
economică modifică politicile guvernamentale şi comportamentele deţinătorilor de capital. Ierarhia
ţărilor exportatoare de capitaluri se inversează; Statele Unite sunt acelea care devin primii exporturi
de capitaluri şi Germania primii importatori de capital, iar din anii 1930, scăderea exporturilor
americane amplifică consecinţele internaţionale ale crizei. Această scădere a investiţiilor americane
este compensată prin extinderea ISD olandeze, engleze, belgiene şi franceze în zonele lor de
influenţă. În perioada anilor 1929-1971, ISD ocupă un loc preponderent în mişcările de capital dat
fiind faptul că s-au dovedit a fi mai puţin sensibile după natura lor la crize: aceasta vizează în
special marele companii petroliere şi industriile de prelucrare (transformare). În 1938, stocul
mondial de investiţii străine directe era de 66 miliarde dolari şi societăţile britanice erau cei mai
mari investitori. Mai mult de jumătate din investiţii se realizau în ţările în dezvoltare, anume
America Latină şi Asia şi în special în următoarele sectoare: agricultură, mine şi infrastructură.
Din anii 1950, Statele Unite iarăşi au devenit principala surse a ISD fiind în special interesate în
sectorul manufacturier şi realizează mai mult de 67% din investiţiile internaţionale, astfel Anglia
devine al doilea investitor mondial, iar din anii ’70 sunt urmaţi şi de Germania şi Japonia. Din a
doua jumătate a secolului XX începe „era firmelor transnaţionale” care devin forma dominantă în
mişcările internaţionale de capitaluri şi centrele esenţiale de iniţiativă şi de coordonare a producţiei
şi schimburilor.
După al doilea război mondial, se pot distinge trei mari valuri de investiţii străine:
Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi
corespunde fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par
a fi motivate de crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în
puternică lărgire.
Al doilea val se realizează din anul 1965 până în 1975, perioadă în decursul căreia
firmele americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia de
Sud-est.
Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea
continuă a fluxurilor de investiţii. Astăzi grupul investitorilor este mai larg ca oricând
şi include de asemenea şi ţări în dezvoltare. Între 1973 şi 1996 fluxurile de investiţii
străine directe s-au multiplicat la 14, crescând de la 25 la 350 miliarde de dolari pe an,
iar in 2011 acestea atingînd cifra de 1 524 miliarde dolari pe an. Stocul mondial de
investiţii directe reuneşte un număr estimativ de 82 000 societăţi mamă şi 820 000
filiale în străinătate. Activitatea investiţiilor internaţionale se concentrează în triada -
SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, aceste regiuni stau la baza a 81% din stocul de
investiţii directe acumulate în străinătate şi primesc 60% din stocul de investiţii
directe. La fel se observă rolul crescând al investiţiilor străine în China şi în
economiile mai dinamice ale Asiei de Sud-Est.
Pentru ţările în curs de dezvoltare evoluţia contribuţiei ISD în decursul ultimelor trei patru
decenii comportă două faze distincte.
Prima fază cuprinde anii ’60 şi ’70 şi se caracterizează prin modelele economiei închise. În
această perioadă, majoritatea ţărilor în dezvoltare au urmat strategiile de dezvoltare „autocentrate”
privilegind creşterea industriei interioare protejată prin bariere comerciale astfel au încurajat
producţia pentru piaţa internă şi au limitat importurile. Autorităţile publice considerând că ISD n-au
decât efecte negative, creând raporturi de dependenţă economică, favorizând ingerenţe politice şi
slăbind întreprinderile locale, au întreprins reglementarea întreprinderilor private şi orientarea
activităţii acestora, măsuri care au dus la descurajarea ISD. În ţările unde erau create (constituite)
bariere protecţioniste, întreprinderile străine au preferat mai degrabă să se implementeze pe
teritoriul lor decât să exporte, astfel profitând de oportunităţile lucrative oferite de piaţa protejată
care le permitea exploatarea resurselor naturale sau contingentele comerciale. În activitatea lor,
investitorii străini direcţi au vizat, în special, activităţile de fabricare a produselor substituibile
importurilor aplicând strategia zisă “ocolirea taxelor vamale”. Investitorii erau interesaţi deseori de
ţările dotate cu pieţe interne vaste aşa ca: Brazilia, Mexic în America Latină şi implicau importante
investiţii străine directe în industriile protejate de concurenţa străină, cît şi de ţările bogate în
resurse naturale şi regiuni care furnizau produselor un acces preferenţial pe pieţele de export.
Toate câştigurile de eficacitate generate de ISD erau deseori limitate nu numai prin efectele
negative ale protecţionismului, dar şi prin impactul restricţiilor impuse de numeroase ţări în
dezvoltare şi anume controalele exercitate asupra mărimii, direcţiei şi poziţiei sau drepturilor de
proprietate a investitorilor străini. Aceste măsuri au descurajat investiţiile străine care erau necesare
ţărilor în dezvoltare şi mai ales cele ce comportă produse de înaltă tehnologie. În această perioadă
ISD nu au avut decât un rol minor în dezvoltarea economiilor cu planificare centralizată iar modul
de investire care prevala era cel de societate mixtă cu capital străin minoritar.
Pe parcursul fazei a doua, care incepe cu anii ’80 rolul ISD s-a schimbat vizibil.
Confruntate cu deficitul balanţei de plăţi, numeroase ţări în dezvoltare s-au lansat în programele de
ajustare structurală, concepute pentru a reda o importanţă majoră producerii în sectorul privat,
comerţului internaţional şi competitivităţii în economiile acestor ţări. Pentru a realiza acest fapt ele
trebuiau să micşoreze taxele vamale şi să limiteze alte restricţii referitoare la comerţ, să asigure
convertibilitatea monedelor pentru tranzacţiile curente şi să liberalizeze cadrul activităţii economice
în special lichidând reglementările aplicabile ISD. Ca urmare a acestor transformări ISD în ţările în
dezvoltare au început să crească pe parcursul a doua jumătate a anilor ’80. După cum, în numeroase
ţări, întreprinderile private au arătat că ele pot să mobilizeze investiţiile şi să furnizeze mult mai
eficient servicii decât sectorul public, autorităţile publice în anii ’90 au continuat să extindă accesul
sectorului privat la noi domenii de activitate economică, ca ex. infrastructura care a fost întotdeauna
domeniul sectorului public, în continuare este deschis din ce în ce mai mult investiţiilor private.
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil pentru
localizarea marilor întreprinderi internaţionale (din tabel se observă pe ani numărul modificărilor
introduse de ţări pentru atragerea şi crearea condiţiilor favorabile ISD), şi ţările industriale nu mai
sunt exclusivitatea societăţilor multinaţionale. În această perioadă grupul investitorilor devine mai
larg ca niciodată şi de asemenea include şi anumite ţări în dezvoltare. Din totalul ISD partea
investiţiilor intrate în ţările în dezvoltare s-a triplat în perioada între 1984-89 şi 1996-2000 astfel
constituind respectiv 6% şi 18%. Anii 1991, 1992 au marcat o scădere a volumelor acestor
investiţii care a fost determinată de recesiunea economică în ţările dezvoltate. Explicaţia este
simplă: este deja demonstrat că evoluţia ciclică a unei economii are o influenţă directă asupra
fluxurilor de ISD realizate de ţări la diferite etape. Aceeaşi situaţie a avut loc în aceste ţări la
începutul anilor ’80. Totuşi după cum se spune ”după rău vine şi bine” (ciclicitatea economică), în
anul 1993 ca rezultat al reluării creşterii economice şi participării întreprinderilor multinaţionale la
programele de privatizare, s-a revenit la creşterea ISD.
Fluxurile de ISD între ţările în dezvoltare se realizează, în principal, în interiorul aceleaşi
regiuni şi cele mai importante sunt în Asia de Est fiind motivate de căutarea de surse de materii
prime esenţiale sau de forţă de muncă mai bună. În 1994, 57% ISD au fost efectuate în regiunea
aceloraşi ţări. Legăturile regionale influenţează într-o mare măsură asupra ISD a ţărilor dezvoltate.
Uniunea Europeană este principala sursă de ISD în Europa de Est şi Asia Centrală. SUA din
totdeauna au efectuat o mare parte a investiţiilor sale directe în America Latină motiv fiind
apropierea de această regiune, care constituie un determinant a poziţiei acestui tip de investiţii
pentru exportul produselor manufacturate. Posibilităţile de integrare regională vor continua să
încurajeze regionalizarea producţiei şi distribuţiei şi prin urmare ISD.
Dacă în 1990 fluxurile nete globale de ISD în ţările în dezvoltare au însumat 33.7 mlrd. $,
atunci în 1998 ele au atins cifra de 188 mlrd.$. Această expansiune a ISD poate fi explicată prin
următoarele fapte:
Schimbarea mediului economic internaţional în care întreprinderile îşi
desfăşoară activităţile redefinind strategiile internaţionale.
Privatizarea care este un mijloc de transferare a activităţilor economice de la
sectorul public la cel privat.
Ţările continuă să reducă restricţiile impuse ISD şi urmează liberalizarea
politicilor comerciale, unilateral şi în cadrul negocierilor multilaterale (Runda Uruguay).
Va fi greu de găsit ţări în dezvoltare care n-au atenuat legislaţia aplicabilă investiţiilor în
anii ’90.
În aceşti ani s-a triplat numărul de tratate şi acorduri de promovare şi
protecţie a investiţiilor, printre acestea sunt: Acordul de liber schimb nord american
(NAFTA), Acordul multilateral asupra investiţiilor (AMI), membrii OMC caută să
promoveze ideea acordului mondial de investiţii. Aceste acorduri şi tratate vizează, în
esenţă, asigurarea continuităţii procesului de liberalizare a politicilor aplicate ISD, etc.
În figura de mai jos este prezentată evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în ţările
dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie în perioada 1995-2011.
Figura 1. Evoluţia fluxurilor intrărilor de ISD pe grupe de ţări în perioada 1995-2011, miliarde dolari SUA
Sursa: www.unctad.org
Din figura 1 se observă un declin considerabil în anul 2008 şi 2009 a ISD la nivel global, cel mai
mare declin fiind înregistrat de ţările dezvoltate, iar din 2010 şi în 2011 se înregistrează o creştere a
fluxului de ISD atît pentru ţările dezvoltate, cît şi pentru cele în curs de dezvoltare [6, 7].
Figura 2. Evoluţia fluxurilor ieşirilor de ISD pe grupe de ţări în perioada 2000-2011, %
Sursa: www.unctad.org
Din figura 2 se observă o tendinţă de creştere a ieşirilor de ISD din ţările în curs de
dezvoltare şi cele în tranziţie pînă în anul 2010 pînă la nivelul de 30%, şi un uşor declin în 2011
pînă la cca 26%, iar ţările dezvoltate au înregistrat o tendinţă de descreştere lentă din 2003 pînă în
2010, iar în 2011 s-a înregistrat o uşoară creştere pînă la nivelul de cca 74% [6].
În tabelul de mai jos sunt prezentate stocurile de ISD pentru principalele grupuri de ţări în
perioada 2005-2011.
Tabelul 1.
Stocurile de ISD pe grupe de ţări, 2005-2011, milioane dolari SUA
Sursa: www.unctad.org
În anul 2007, după patru ani consecutivi de creştere, intrările mondiale de ISD au crescut cu
30 % şi au atins nivelul de 1 833 miliarde dolari, depăşind pe larg recordul intoric înregistrat în anul
2000 – cifra de 1,411 mlrd. dolari). Necătînd la criza financiară şi cea creditară care a început în a
doua jumătate a anului 2007, influxurile de ISD au continuat să progreseze în toate cele trei mari
grupe economice şi anume: ţările dezvoltate, ţările în dezvoltare şi ţările în tranziţie din Europa de
Sud-Est şi Comunitatea Statelor Intedendente. Această creştere se explică, într-o mare măsură prin
creşterea economică relativ înaltă şi performanţa înaltă a întreprinderilor înregistrată în mai multe
părţi ale lumii. Beneficiile reinvestite au reprezentat 30% din totalul influxurilor de ISD ca rezultat
al creşterii profiturilor fililelor străine, în mare parte în ţările în dezvoltare. Atingerea nivelului
record al ISD, acesta fiind exprimat în dolari, este datorat, într-o anumită măsură, unei puterince
deprecieri a dolarului în raport cu alte monede importante. Oricum, chiar măsurat în monede locale,
rata medie de creştere a fluxurilor globale de ISD se stabileşte la 23 % în anul 2007. Întrările de
ISD în ţările dezvoltate au atins nivelul de 1 248 miliarde dolari. Statele Unite îşi mentin poziţia de
principala ţară recipientă a ISD, urmată de Anglia, Franţa, Canada şi Olanda. Iar Uniunea
Europeană a fost cea mai mare regiune recipientă a fluxurilor de ISD, atrăgînd aproximativ două
treimi din totalul influxurilor în ţările dezvoltate.
Intrările de ISD în ţările în dezvoltare au atins un nivel record de 500 miliarde dolari, în
creştere cu 21% în raport cu anul 2006. Ţările mai puţin dezvoltate au atras ISD în cifra de 13
miliarde dolari, atingînd şi ele un nivel record. Paralel ţările în dezvoltare au continuat să joace un
rol din ce în ce mai important ca sursă de ISD: ieşirile au atins un nivel record nou de 253 miliarde
dolari. În principal, datorită expansiunii în străinătate a societăţilor transnaţionale asiatice.
Intrările de ISD în ţările Europei de Sud-Est şi ţările CSI au crescut cu 50% - al şaptelea an
consecutiv de creştere, şi au atins cifra de 86 miliarde dolari în anul 2007. Ieşirile de ISD din
această regiune, la fel au crescut puternic, însumînd cifra de 51 miliarde dolari. De două ori mai
mult faţă de anul 2006. În cadrul ţărilor în dezvoltare şi celor în tranziţie primele trei ţări de recepţie
a fluxurilor de ISD sunt: China, Hong Kong (China) şi Federaţia Rusă .
Dacă e să analizăm partea fiecărei grupe de ţări în totalul infuxului de ISD pentru anul 2007
atunci avem următorul raport: ţările dezvoltate- 68,1 %, ţări în dezvoltare- 27,3 % şi ţările în
tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 4,7%. Cei mai mari furnizori de ISD rămîn a fi
ţările dezvoltate care şi deţin 84,8 % din ieşirile mondiale de ISD, apoi ţările în dezvoltare- 12,7 %
şi ţările în tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 2,6 %. Este clar că cel mai mare volum
de ISD este gestionat de către TRIADA: SUA, UE şi Japonia. În Uniunea Europeană şi în SUA au
loc cele mai mari fuziuni şi achiziţii internaţionale.
În anul 2011 fluxurile de ISD în ţările dezvoltate au crescutcu 21% faţă de anul 2010,
atingînd un nivel de 748 miliarde dolari SUA. ISD către Europa au crescut cu 19%, datorită
fuziunilor şi achiziţiilor înregistrate în Europa.
Ţărilor în curs de dezvoltare le-a revenit cca jumătate din total fluxuri de intrări de ISD,
atingînd valoarea de 684 miliarde dolari SUA, ceea ce constituie cel mai înalt nivel înregistrat pînă
în present. Această creştere a fost determinată de creşterea ISD în Asia şi America Latină cu nişte
ritmuri mai înalte decît în alte ţări.
Ţările în tranziţie au înregistrat o creştere a fluxurilor de ISD pînă la nivelul de 92 miliarde
dolari SUA în 2011, reveinindu-le 6% din total intrări de ISD la nivel mondial. În acelaşi timp,
Africa şi Asia de vest au înregistrat în continuare o scădere a intrărilor ISD.
Fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai important în
cadrul fluxurilor de ISD.
Figura 3. Valoarea achiziţiilor şi fuziunilor international şi proiectelor greenfield
în perioada anilor 2007- 2011, miliarde dolari SUA
Sursa: www.unctad.org
Valoarea acestor tranzacţii a crescut cu 46,4% faţă de nivelul înregistrat în anul 2006,
depăşind cu 21% recordul stabilit în anul 2000 pentru fluxurile de ISD şi a înregistrat cifra de 1 637
miliarde dolari. Privită în ansamblu, criza financiară nu a frînat vizibil fuziunile şi achiziţiile
internaţionale la nivel mondial în 2007, ba din contra, în al doilea semestru al acestui an au derulat
operaţiuni de foarte mare anvergură, achiziţia ABN-AMRO Holding NV cu o sumă de 98 miliarde
dolari de un consorţium reunind Royal Bank of Scotland, Fortis şi Santander- cea mai importantă
operaţiune din istoria sectorului bancar; şi a doua achiziţie este Alcan (Canada) de către Rio Tinto
(Anglia).
În 2011, s-a înregistrat o creştere a fuziunilor şi achiziţiilor cu 53% faţă de anul 2010, pînă
la valoarea de 526 miliarde dolari SUA, numărul tranzacţiilor de valoarea înaltă, mai mari de 3
miliarde dolari SUA, a crescut de la 22 în 2010 la 62 în 2011. În acelaşi timp, valoarea tranzacţiilor
greenfield a rămas la un nivel similar din anul 2010, adică la cca 904 miliarde dolari SUA.
Deci, conform datelor statistice cei mai mari furnizori de ISD ramin a fi tarile dezvoltate
care detin circa 85% din iesirile mondiale de ISD, fiind urmate de tarile in dezvoltare – 12,5% si
tarile in tranzitie din Europa de Sud-Est si statele CSI – 2,5%. Este clar ca cel mai mare volum de
ISD este gestionat de SUA, UE si Japonia.
12.3 Evoluţia ISD în Republica Moldova
Dezintegrarea sistemului comunist a determinat la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90
reorientarea fluxurilor de investiţii străine directe (ISD) către ţările cu noi regimuri politice din
Europe Centrală, de Est, de Sud-est, din Caucaz şi Asia Centrală. Investiţiile străine în statele în
tranziţie au crescut rapid, atât ca volum, cât şi ca pondere în fluxul de ISD globale. Astfel, de la o
cotă de 0,03% din totalul fluxurilor globale de ISD de care beneficiau statele în tranziţie în 1990,
ponderea acestora s-a majorat la 7% în 2008. Deşi au intrat în perioada de tranziţie fără investiţii
străine sau cu un volum neglijabil al acestora, evoluţia de mai departe a statelor în tranziţie în
atragerea ISD a fost foarte diferită şi a depins, în esenţă de potenţialul economic iniţial al statelor,
de resursele naturale şi de rapiditatea şi eficienţa reformelor economice. În acest context, cele mai
eficiente au fost statele din Europa Centrală şi Ţările Baltice, în care reformele au decurs mult mai
rapid şi care au înregistrat progrese economice semnificative chiar din primul deceniu al tranziţiei.
În aceste state fluxul de ISD per capita între 1989-2008 a atins 4492 USD. Celelalte state au fost
mai neatractive pentru investitori, dar au existat diferenţe mari şi în grupul statelor Europei de Sud-
est şi CSI. Conform datelor UNCTAD din 2007, cca. 82% din fluxurile de investiţii străine au
revenit doar la 5 ţări din cele 19 din această regiune: Rusia, România, Kazahstan, Ucraina şi
Bulgaria.
Statele din Europa de Est şi Caucaz (cu un stoc de ISD de 866 USD per capita în medie) şi
Asia Centrală (862 USD per capita) au fost cele mai neatractive pentru investitorii străini chiar de la
începutul perioadei de tranziţie din cauza neatractivităţii climatului de afaceri şi lipsei de
transparenţă în procesului de privatizare. În câteva ţări resursele naturale au compensat neajunsurile
instituţionale, investitorii fiind atraşi, în perioada iniţială a tranziţiei, de economiile Rusiei,
Kazahstanului şi Azerbaidjanului. În acest context, Republica Moldova nu s-a poziţionat foarte
favorabil – fără resurse naturale, cu un mic potenţial economici şi cu un mediu institutional
defectuos - fiind printre ultimele cinci state conform stocului de ISD per capita în 2008. Astfel, în
perioada 1989-2008 fluxurile nete de ISD per capita în Moldova au fost mai mici decât media
regională în Europa de Est.
Figura 5. Stocul de ISD per capita, 2008, USD
Sursa: UNCTAD
Până în anul 2004 fluxurile de ISD nu au urmat un trend bine definit, iar creşterile mai
semnificative se datorează intrării episodice pe piaţa moldovenească a unor companii mari, de ex:
Lukoil (Rusia) în 1995, Union Fenosa (Spania) în 2000. O creştere mai constantă a ISD în
economia Republicii Moldova a început abia în 2004, însă numai în anul 2007 fluxurile de ISD au
înregistrat o creştere semnificativă, ce a depăşit media regională şi a atins 10% din PIB [6].
Figura 6. Fluxul de ISD şi ponderea ISD în PIB, 1995-2009
Sursa: “Impactul investiţii lor străine directe asupra economiei Republicii Moldova”, Expert grup, 2010
ISD au crescut cu un ritm rapid în 2007, care a continuat şi în 2008, în contextul stabilirii
cotei zero la impozitul pentru venitul reinvestit. Totuşi, cota zero la impozitul reinvestit nu este
unicul factor care a atras investitorii străini şi nici nu pare să fi fost cel mai important. Astfel, în
2008 ISD au continuat să crească, dar cel mai puternic s-au majorat investiţiile în capital social, şi
nu venitul reinvestit al companiilor.
Evoluţia trimestrială a fluxurilor de venit reinvestit în anul 2008 demonstrează cu claritate
că criza financiară a influenţat în mod hotărâtor planurile investitorilor. În primul trimestru 2008,
când încă nu se vorbea despre criză, s-a observat o creştere puternică a fluxului de venituri
reinvestite (de 2,3 ori în ansamblu pe economie şi de 3,1 ori în sectorul nebancar). În trimestrele doi
şi trei 2008, când deja se apăreau semnale tot mai îngrijorătoare vizavi de situaţia financiară
globală, volumul de ISD sub formă de venit reinvestit practic a rămas la nivelul trimestrelor
corespunzătoare din 2007. În trimestrul patru, când criza deja era în toi, veniturile reinvestite au
scăzut de circa 2,3 ori. Este interesant că, cel puţin în 2008, criza financiară a influenţat anume
deciziile de reinvestire a venitului, nu şi deciziile de a investi în capitalul social, care au crescut
continuu pe parcursul întregului an.
În anul 2009, în contextul crizei economice mondiale, dar şi a instabilităţii politice din
Republica Moldova, influxurile de ISD s-au diminuat esenţial, de peste opt ori. Aceasta este una
dintre cele mai puternice rate de descreştere a ISD în Europa Centrală şi de Est. Iar datorită
pierderilor înregistrate de companiile străine, venitul reinvestit al acestora a înregistrat valori
negative în anul 2009, denotând, în ultimă instanţă, un proces de dezinvestire.
În perioada 2005-2008 ISD au crescut nu doar ca volum absolut, dar şi s-au diversificat.
Dacă la sfârşitul anului 2005 ISD erau concentrate în mare parte în aşa sectoare ca „industria
prelucrătoare”, „energie electrică şi termică, gaze şi apă” şi „comerţ cu ridicata şi amănuntul;
repararea autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale”, atunci în 2008 a crescut
ponderea „activităţilor financiare” şi a „tranzacţiilor mobiliare, închirieri şi activităţi de servicii
prestate întreprinderilor”. Creşterea investiţiilor străine în sectorul financiar a coincis cu extinderea
activităţii unor bănci europene în ţările Europei de Est, două dintre care – Veneto Banca şi Societe
Generale – au ajuns şi în Moldova. Astfel, creşterea semnificativă a ISD în anii 2007-2008 a avut
loc în mare măsură graţie investiţiilor în sectorul bancar. Activităţile financiare au beneficiat de
38,5% şi 36,5% în 2007 şi, respectiv, 2008, din totalul fluxurilor de ISD în aceşti ani. Alte sectoare
atractive, care au atras un volum semnificativ de ISD au fost: comerţul cu ridicata şi intermedieri,
comerţul cu amănuntul, tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate
întreprinderilor. Cumulativ, în 2008, aceste sectoare au beneficiat de 46,7% din ISD. Astfel,
sectoarele rămase, inclusive industria prelucrătoare, au acumulat doar 16,8% din fluxurile de ISD în
anul 2008. Distribuţia fluxurilor de ISD pe sectoare economice reflectă, în ultimă instanţă, faptul că
acestea au fost concentrate mai mult în sectoare necomercializabile (eng. non-tradable sectors) şi,
ca urmare, nu au avut un impact major asupra creşterii competitivităţii economiei naţionale. Partea
pozitivă este că structura ISD în sectorul industrial s-a diversificat pe parcursul ultimilor ani.
Vorbind despre originea geografică a ISD în economia moldovenească, şi aceasta a suferit
schimbări importante. În 2008 pe primele locuri în topul ţărilor de origine ale ISD se plasau ţările
cu un regim fiscal destul de tolerant faţă de capitalurile pe care le adăpostesc: Olanda şi Cipru.
Provenienţa investiţiilor în proporţie de 31% din aceste două state denaturează analiza investiţiilor
pe ţări de origine, deoarece capitalul care provine din Olanda şi Cipru de multe ori este de cu totul
altă provenienţă decât olandeză sau cipriotă (inclusiv rusă, românească, ucraineană sau chiar
moldovenească). Un progres considerabil, în acest sens, l-au demonstrat investiţiile italiene pe
parcursul ultimilor ani, evoluând către 2008 până pe locul trei în top, iar stocul total de investiţii
italiene a crescut de 10 ori (în expresie nominală). Investiţiile italiene cele mai importante au fost
făcute în industria textilă şi de confecţii. Pe locul 4 urmează Rusia, care a cedat două trepte în top
faţă de 2005, dar investiţiile reale provenind de la investitorii ruşi ar putea fi mai înalte din contul
investiţiilor care figurează ca fiind din Olanda sau Cipru.
Tabelul 2.
Stocul şi structura ISD, după ţări de origine, mii lei şi % din total
Sursa: BNS
Începînd cu anul 2010, datorită înviorării economiei mondiale şi stabilizării economice a
principalelor ţări-investitori în Republica Moldova, se remarcă sporirea interesului investitorilor
străini, vis-a-vis de posibilităţile oferite de economia naţională, fluxul investiţiilor străine
demonstrând o sporire considerabilă. Potrivit rezultatelor pentru anul 2011, fluxul net al investiţiilor
străine directe în economia naţională a constituit 274 mil. dolari SUA, ceea ce depăşeşte nivelul
anului 2010 cu 38,8% şi reprezintă cel mai înalt ritm de creştere în ultimii patru ani [11].
Figura 7. Fluxul net al investiţiilor străine directe în economia naţională, mil. dolari SUA
Sursa: Banca Naţională a Moldovei
În trimestrul IV 2011 volumul fluxului de investiţii străine atrase în economia republicii, a
depăşit cu 58,7% nivelul trimestrului IV 2010, constituind 72,9 mil. dolari SUA. Sporirea
interesului investitorilor străini faţă de Moldova se confirmă şi de datele Camerei Înregistrării de
Stat. Aşadar, cota-parte a întreprinderilor cu participarea capitalului străin din numărul total al
întreprinderilor noi înregistrate s-a majorat de la 6,8% în anul 2007 pînă la 8,1% în anul 2011.
Fluxul net al investiţiilor străine directe în economia naţională în anul 2011 a crescut
considerabil, însumînd 274 mil. dolari SUA. Situaţia pe sectoare a fluxului net al investiţiilor
străine directe este diferită. Astfel, în sectorul bancar, investiţiile în capitalul social în anul 2011 au
fost cele mai neînsemnate în ultimii 5 ani (7,64 mil. dolari SUA). În alte sectoare fluxurile nete de
investiţii directe au fost mult mai mari şi au constituit 247,75 mil. dolari SUA, crescînd în
comparaţie cu anul 2010 cu 31,8%. Dacă să analizăm întrările de investiţii străine directe în
economia naţională, atunci în anul precedent volumul acestora a fost evaluat la 431,8 mil. dolari
SUA, în creştere cu 19,2% comparativ cu anul 2010. Totuşi, indicele în cauză este cu mult mai mic
decît în anul 2008, cînd a fost înregistrat cel mai mare volum al întrărilor de investiţii (868,28 mil.
dolari SUA).
Volumul maximal al întrărilor a fost înregistrat în capitalul social – 187,24 mil. dolari SUA,
venitul reinvestit de nerezidenţi fiind evaluat la 94,42 mil. dolari SUA. Împrumuturile de la
investitorii străini au însumat 142,87 mil. dolari SUA, din care 130,03 mil. dolari SUA sînt trageri
efective şi 12,82 mil. dolari SUA au fost înregistrate în urma asumării datoriei de către investitorul
străin direct. Rambursările efectuate de investitorii străini la împrumuturile acordate lor anterior de
către agenţii economici rezidenţi au însumat 7,27 mil. dolari SUA. Caracterizînd structura fluxului
net al investiţiilor străine directe în 2011 se poate de evidenţiat, că investiţiile în formă de „venit
reinvestit” şi „alt capital”, ai căror indici în anul 2009 au fost negativi, în anul 2011 au evoluat
considerabil, constituind 94,42 şi, respectiv, 35,68 mil. dolari SUA. Este important de menţionat, că
pentru prima dată (începînd cu anul 1994) cota-parte a venitului reinvestit în totalul investiţiilor
străine directe a constituit 34,5% ceea ce confirmă restabilirea încrederii investitorilor străini în
stabilizarea situaţiei în economia ţării, fiind concomitent un factor pozitiv pentru dezvoltarea
economiei naţionale.
Referitor la ponderea investiţiilor străine în PIB, pe parcursul perioadei analizate (2007-
2011), acest indice a fost instabil. Astfel, dacă în anul 2007 cota parte a investiţiilor străine directe
în PIB a sporit pînă la 12,29%, iar în anul 2008 s-a menţinut la nivelul de 11,75%, atunci în
rezultatul crizei mondiale şi micşorării fluxului investiţiilor străine, acest indice a scăzut pînă la
2,67%, în anul 2009. Ulterior, în anii 2010-2011, în urma înviorării activităţii investitorilor străini,
cota parte a investiţiilor străine directe în PIB a început să se majoreze şi a constituit 3,91%.
Figura 8. Evoluţia comparativă a investiţiilor în active materiale, a fluxului net de ISD şi a
PIB
Sursa: Biroul Naţional de Statistică şi Banca Naţională a Moldovei
Stocul de investiţii străine directe acumulat la 31 decembrie 2011 a fost evaluat la 3163,3
mil. dolari SUA (majorîndu-se pe parcursul anului cu 9,9%), din care: participaţiile la capital –
1992,8 mil. dolari SUA, venitul reinvestit – 436,6 mil. Dolari SUA şi creditele intragrup (alt
capital) – 733,9 mil. dolari SUA .
Unul dintre indicatorii ce evaluează imaginea Republicii Moldova este indicele "libertatea
economică", calculat de către “Heritage Foundation”, ce caracterizează situaţia economică a
Republicii Moldova şi atractivitatea acesteia pentru investitori. Potrivit datelor acestei organizaţii
pentru anul 2012, scorul libertăţii economice pentru Republica Moldova este de 54.43 puncte,
determinînd ca economia naţională să ocupe locul 124 din 179 de ţări cercetate. Republica Moldova
se situează pe locul 40 printre 43 de ţări din regiunea Europei, iar scorul în ansamblu este sub
valorile medii regionale şi mondiale (66,1 şi respectiv 59,5).
Poziţia Republicii Moldova a scăzut cu 1,3 puncte faţă de anul precedent, reflectând scoruri
mai mici în patru din cele 10 componente ale libertăţii economice, şi anume libertatea contra
corupţiei, libertatea comerţului, libertatea monetară şi cheltuielile guvernamentale, creşteri
înregistrând libertatea de afaceri, libertatea muncii şi cea fiscală. Cît priveşte libertatea
investiţională, Moldova deţine 35 de puncte, rămînînd la acelaşi nivel comparativ cu anul
precedent.
Elementele negative descrise de către indicele nominalizat, printre care sistemul judiciar
vulnerabil la interferenţele politice şi corupţie, protecţia drepturilor de proprietate, etc., care
subminează perspectivele unei dezvoltări economice pe termen lung semnificative şi dinamice.
Tabelul 3. Republica Moldova în comparaţie cu ţările din regiune după indicele
„libertatea economică” pentru anul 2012
Sursa: www.heritage.org
În alt clasament internaţional, conform Raportului „Doing Business” 2012 al Băncii
Mondiale, Republica Moldova a avansat cu 18 poziţii în ratingul mondial al ţărilor care şi-au
îmbunătăţit mediul de afaceri, plasîndu-se pe locul 81 din 183 de ţări (conform Raportului „Doing
Business” 2011, Republica Moldova se situa pe locul 99). Conform raportului respectiv Moldova a
avansat la majoritatea indicilor, devansînd la indicii privind protejarea investiţiilor, plata taxelor şi
îndeplinirea contractelor. E de remarcat şi faptul, că practic toate statele din regiune au devansat în
clasament, cu excepţia Macedoniei (+12) şi Rusiei (+4). Această schimbare denotă faptul, că
Republica Moldova a reuşit să promoveze, în comparaţie cu statele din regiune, reformele orientate
spre crearea condiţiilor favorabile pentru mediul de afaceri. Totodată, raportul identifică ca rămîn a
fi deosebit de împovărătoare pentru activitatea agenţilor economici următoarele domenii: primirea
licenţelor pentru construcţii (poziţia 164), conectarea la energie electrică (160), desfăşurarea
operaţiunilor de export-import (poziţia134), protecţia investitorilor (poziţia 111).
În prezent, unele schimbări geopolitice legate de evenimentele din Orientul Apropriat şi
Africa, de procesele de globalizare şi de cooperare cu ţările CSI şi Europa de Est, de dezvoltarea
dinamică a unui şir de ţări în curs de tranziţie, precum şi legate de creşterea economică la nivel
mondial, face Republica Moldova tot mai atractivă din punct de vedere investiţional. Aşadar, se
poate de remarcat o tendinţă în anul 2011, atunci cînd în mod vădit se manifestă interes din partea
marilor companii străine în vederea investirii în Republica Moldova. Astfel, compania germană
"Draexlmaier", care a construit în luna mai 2011 a doua fabrică pentru producerea cablurilor auto,
se pregăteşte să construiască cea de-a treia fabrică din Republica Moldova. Construcţia este
planificată pentru anul 2013. Compania americană "Lear", care produce în Ungheni componente
pentru autoturisme, la fel este în căutarea unui loc pentru a construi cea de-a doua fabrică, mult mai
mare decît prima. La sfîrşitul anului precedent, compania austriacă GEBAUER & GRILLER
GmbH a decis să construiască în mun. Bălţi o fabrică pentru producerea cablajului destinat
domeniului constructoare de maşini. Continuă realizarea planurilor sale investiţionale compania
"Danube Logistics", care a finalizat în luna decembrie anul trecut, construcţia primei etape a
terminalului cargo de la Giurgiuleşti.
Principalii factori care au atras cele mai mari investiţii în Republica Moldova, pe parcursul
ultimilor ani au fost programele de privatizare sau proiectele de convertire a datoriilor în acţiuni (în
special, în sectorul energetic) şi conjuncture favorabilă a pieţei interne (activităţile financiare şi
telecomunicaţiile). Totodată, un alt factor esenţial care a atras companiile străine în Moldova este
costul redus al forţei de muncă, în special în raport cu ţările din Europa Centrală şi de Sud-est şi în
raport cu Rusia. Astfel, salariul mediu lunar per angajat, în 2009, în Republica Moldova a constituit
circa 174 Euro, în timp ce în Ucraina acesta a fost de 198 Euro, Rusia – 481 Euro, iar România –
447 Euro.
Concluzie
Orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un
moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui
portofoliu de investiţii.
ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice, şi au
înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii.
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil pentru
localizarea marilor întreprinderi internaţionale şi ţările industriale nu mai sunt exclusivitatea
societăţilor multinaţionale.
Posibilităţile de integrare regională vor continua să încurajeze regionalizarea producţiei şi
distribuţiei şi prin urmare ISD.
În secolul XX fluxul de investiţii străine directe a cunoscut o puternică dezvoltare datorită
extinderii masive a corporaţiilor transnaţionale – principali vectori al procesului de globalizare.
Fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai important în cadrul
fluxurilor de ISD.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări pentru recapitulare:
1. Ce concepte referitoare la investiţii cunoaşteţi?
2. Care sunt trăsăturile clasice şi moderne ale investiţiilor?
3. Ce tipuri de investiţii străine cunoaşteţi?
4. Care sunt principalele diferenţe între investiţiile de portofoliu şi cele directe?
5. Caracterizaţi principalele teorii cu privire la ISD?
6. Care sunt particularităţile evoluţiei fluxurilor de ISD?
7. Caracterizaţi rolul fuziunilor şi achiziţiilor în evoluţia ISD.
Teste grilă:
1. Trăsăturile clasice ale investiţiilor includ:a) caracterul de reversibilitateb) sacrificarea unor resurse certe, prezent în defavoare consumului imediatc) riscurile şi incertitudinead) ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii.
2. Alegeţi varianta corectă:a) ţările dezvoltate sunt principala sursă de ISDb) ţările în curs de dezvoltare sunt principalele receptoare de ISDc) ţările dezvoltate sunt principalele receptoare de ISD.
3. Trăsăturile moderne ale investiţiilor includ:a.reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea investiţieib. riscurile şi incetitudineac. caracterul de reversibilitated. sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului imediat.
4. Alegeţi varianta corectă.a) Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă în permanenţă pînă în 2002.b) Rata anuală de creştere a ISD a suferit fluctuaţii continue în sensul creşterii şi descreşterii.c) Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă pînă în anul ........
Capitolul 13. Piaţa financiară internaţională
Obiective:
A cunoaşte esenţa relaţiilor financiare internaţionale;
A identifica principalele pieţe financiare internaţionale;
A identifica particularităţile evoluţiei pieţei financiare internaţionale şi factorii determinanţi
ai acesteia;
A caracteriza piaţa valutară internaţională, segmentele acesteia şi principalii participanţi;
A determina cursul de schimb valutar.
Termeni cheie:
Piaţa monetară, Piaţa valutară, Piaţa internaţională a creditului, Piaţa financiară
internaţională, integrare financiară, crize financiare, relaţii valutar-financiare internaţionale, curs
valutar, participanţii pieţei valutare, metode de cotare valutară.
13.1. Esenţa relaţiilor financiare şi valutare internaţionale
Diferite instituţii economice, financiare, politice dintr-o ţară simt uneori nevoia unor
fonduri financiare din afara ţării lor.
Relaţiile financiare care apar în procesul procurării unor resurse financiare externe sau al
onorării unor obligaţii financiare ale agenţilor economici faţă de străinătate au caracter
internaţional.
Deci, relaţiile financiare internaţionale exprimă ansamblu raporturilor dintre agenţii
economici de pe glob cu privire la transferurile unor fonduri băneşti pentru realizarea unor obiective
de importanţă deosebită, realizare ce urmează a se face într-un termen lung.
Relaţiile financiare internaţionale prezintă următoarele caracteristici:
apar între două sau mai multe state, sau între un stat şi diverse organizaţii internaţionale;
reflectă transferuri de resurse financiare publice peste graniţă în favoarea unor state
(unor subdiviziuni politice ori administrativ-teritoriale ale acestora, altor entităţi publice)
sau a unor organizaţii internaţionale;
reflectă primiri de resurse financiare din străinătate de către stat ori cu garanţia acestuia,
de la guvernele altor state, de la instituţii publice ale acestora, de la organizaţii fără scop
lucrativ sau de la organizaţii internaţionale;
se exprimă într-o monedă cu largă circulaţie internaţională, rareori într-o monedă locală
neconvertibilă.
Transferul de resurse financiare publice pe plan internaţional are caracter obligatoriu sau
facultativ, după caz. Bunăoară, plata contribuţiilor datorate de un stat unei organizaţii internaţionale
la care a aderat, este obligatorie, la fel ca şi plata unui impozit pe plan intern. În schimb, acordarea
de ajutor umanitar unui stat, puternic afectat de calamităţi naturale (cutremur de pământ, inundaţii,
secetă etc.), de accidente (nucleare ori de altă natură), de război civil sau de revoluţie, este
benevolă.
Transferul de resurse financiare publice pe plan internaţional se face, în unele cazuri, cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie directă, iar în altele, în condiţii de rambursabilitate şi cu
contraprestaţie. Aşa spre exemplu, contribuţiile la organizaţiile internaţionale şi sumele acordate cu
titlu de ajutoare sunt nerambursabile, în timp ce împrumuturile primite sau acordate sunt, de regulă,
restituibile şi purtătoare de dobânzi.
Relaţiile financiare internaţionale exprimă transferuri băneşti către străinătate cu titlu de
contribuţii (cotizaţii) la organizaţiile internaţionale, impozite către unele uniuni (organizaţii)
internaţionale, precum şi transferuri către (ori din) străinătate cu titlu de ajutoare nerambursabile,
donaţii, împrumuturi (credite) externe ş.a.
Relaţiile financiare internaţionale pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi
părţile implicate, regularitatea şi certitudinea transferurilor.
Astfel în funcţie de participanţi distingem:
relaţiile financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu vocaţie
internaţională de tipul ONU şi instituţiilor sale specializate.
Relaţii financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu caracter
general, care nu au aderat la ONU şi care îşi stabilesc şi aprobă singure cheltuielile, veniturile
şi contribuţiile membrilor.
Relaţii financiare la care participă state suverane şi organizaţii regionale, subregionale şi
interregionale, cum ar fi; Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a liberului schimb, Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare ş.a.
Relaţiile financiare bilaterale, intervenite între state, pe baza acordurilor de voinţă dintre
ele.
În funcţie de regularitatea cu care se manifestă, relaţiile financiare internaţionale pot avea:
o un caracter de permanenţă, ca în cazul participării sistematice, regulate a statelor membre
ale unei organizaţii la acoperirea cheltuielilor acesteia cu contribuţii sau alte venituri.
o un caracter accidental, ca în cazul acordării de către unele state sau organizaţii
internaţionale de ajutoare nerambursabile.
În funcţie de certitudinea producerii transferului, relaţiile financiare internaţionale pot reflecta:
j. o obligaţie certă de transfer, ca în cazul contribuţiilor cuvenite organizaţiilor
internaţionale, al altor vărsăminte la bugetele unor organizaţii internaţionale.
k. o obligaţie potenţială de transfer, când un stat este chemat să ramburseze un împrumut
garantat de el, atunci când beneficiarul acestuia nu poate sau refuză să o facă.
Fondurile necesare pentru efectuarea transferurilor băneşti se află la bănci, consorţii sau
instituţii financiare internaţionale. Obţinerea acestor fonduri se poate face uneori prin negocieri
bilaterale directe, dar mai ales prin intermediul unor instituţii financiare ce formează un cadru
instituţional numit piaţa financiară internaţională. Pe această piaţă are loc finanţarea internaţională,
care reprezintă principala formă de manifestare a relaţiilor financiare internaţionale. Finanţarea
internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile pe piaţa financiară
internaţională, iar pe de altă parte repartizarea fondurilor necesare beneficiarilor care şi-au exprimat
opţiunea .
Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern, bănci,
societăţi comerciale sau industriale, municipalităţi, iar ofertele pot să apară de la instituţiile
financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung, instituţii financiare internaţionale,
consorţii, case de economii, societăţi de asigurare, societăţi transnaţionale, etc.
În concluzie putem spune că, deşi au o structură bine conturată, o arie distinctă de
manifestare şi o formă specifică de exprimare (în valută), relaţiile financiare internaţionale
constituie o prelungire firească a relaţiilor financiare interne, o completare necesară a acestora.
Chiar şi atunci când o ţară ar reuşi să-şi satisfacă nevoile de dezvoltare economico-socială pe seama
resurselor sale proprii şi deci nu ar mai apela la resurse străine, aceasta ar continua să păstreze o
bună parte din relaţiile financiare externe, şi anume pe cele legate de participarea statului la diferite
organizaţii internaţionale, la cofinanţarea unor proiecte naţionale, regionale sau mondiale de interes
neîndoielnic şi chiar la acordarea de împrumuturi pe baze bi- sau multilaterale unor beneficiari din
străinătate, în condiţii reciproc avantajoase.
Pentru efectuarea plăţilor şi lichidarea datoriilor faţă de străinătate, indiferent de geneza
lor, pe parcursul finanţării internaţionale sunt utilizate diverse instrumente de plată ce fac obiectul
relaţiilor valutare internaţionale.
Acestea reprezintă ansamblul raporturilor băneşti dintre economiile naţionale, agenţii
economici din diverse ţări cu privire la utilizarea valutelor şi devizelor în operaţiuni şi tranzacţii
internaţionale.
Prin valută, în accepţiunea extinsă, se înţelege moneda naţională a unei ţări, deţinută de
către o persoană fizică sau juridică străină. În accepţiunea restrânsă, valuta desemnează moneda
naţională a unei ţări atunci când este utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale (plăţi către
persoane fizice şi juridice străine, lichidarea diferitelor datorii faţă de străinătate, etc.) Prima
accepţiune face abstracţie de statutul de convertibilitate a monedelor naţionale.
O altă noţiune importantă pentru teoria şi practica fluxurilor valutar-financiare
internaţionale este aceea de devize. În sens restrâns, devizele cuprind documente de plată (cecuri
bancare şi de călătorie, depozite la vedere transferabile prin telegraf, telefon sau telex, ordin de
plată, ordin de vărsământ şi de virament, cărţi de credit etc.), instrumente de credit pe termen scurt
(cambie, trată, bilet la ordin, cupoane scadente şi alte înscrisuri), exprimate în valută convertibilă.
Ele sunt utilizate ca instrumente de plată pe plan internaţional şi dau dreptul beneficiarului să
încaseze, la o anumită dată sau la vedere şi într-o localitate stabilită, o sumă în valuta respectivă. În
timp, noţiunea de devize s-a extins, ea incluzând şi titluri financiare denominate, exprimate în
monede străine, respectiv acţiuni şi obligaţiuni. Pentru ca asemenea hârtii de valoare, exprimate în
valută, să poată îndeplini funcţii proprii devizelor, ele trebuie să fie ”în stare lichidă”, adică suma
înscrisă să poată fi achitată la vedere sau la scadenţă pe termen scurt, iar cele cu scadenţa pe termen
lung să fie uşor mobilizabile. Devizele reprezintă instrumentul cel mai important de plată
internaţional. În sens larg, utilizate cu prioritate, devizele includ, pe lângă asemenea înscrisuri, şi
valutele în cont sau numerar, precum şi unităţile internaţionale de cont.
Valutele sunt de mai multe feluri şi pot fi clasificate după diferite criterii.
După forma materială sub care se prezintă, valuta se poate afla în circulaţie fie sub forma
numerarului (bilete de bancă sau monedă divizionară), care are o utilizare foarte restrânsă, fie sub
formă de valută în cont, respectiv a disponibilităţilor în contul bancar al deţinătorului, cont din care
plăţile se fac prin operaţii bancare curente, potrivit dispoziţiei titularului.
În funcţie de posibilitatea de preschimbare a valutelor, acestea pot fi: convertibile,
neconvertibile, transferabile şi liber utilizabile. Valutele convertibile sunt acele monede naţionale
care se pot schimba liber cu alte monede naţionale, fără restricţii, potrivit legilor pieţii. Valutele
neconvertibile reprezintă monedele naţionale care sunt recunoscute de către statul emitent numai în
cadrul graniţelor sale naţionale, legislaţia valutară interzicând exportul sau importul de monedă
naţională. În acest caz, sumele în moneda naţională aflate peste graniţă sunt considerate ieşite ilegal
din ţară şi, prin urmare, statul emitent nu are nici un fel de obligaţii privind preschimbarea acestora.
Valutele neconvertibile pot apărea în cadrul relaţiilor de plăţi externe numai în limitele şi condiţiile
strict stabilite prin acorduri bilaterale. Disponibilităţile în cont de astfel de valute apar, de regulă, ca
rezultat al unor operaţiuni necomerciale ori din unele acţiuni de cooperare internaţională. Ele sunt
folosite, în timp, pentru acoperirea unor cheltuieli de întreţinere, turism etc., potrivit înţelegerilor
bilaterale amintite. Valutele transferabile sunt acele monede naţionale, cu un anumit grad de
convertibilitate stabilit prin înţelegeri pe plan regional, care permit transferarea de mijloace băneşti,
numai ca bani de cont, pentru un număr redus de operaţiuni. Valutele liber utilizabile sunt valutele
cu convertibilitate totală, care au o pondere foarte mare în tranzacţiile internaţionale şi, drept
urmare, sunt larg negociate pe pieţele valutare, jucând rol de ”valute cheie” în aceste tranzacţii.
Numărul este restrâns, iar în prezent acest rol îl au mai ales: dolarul american, euro, yenul japonez,
lira sterlină, francul elveţian.
Din punct de vedere al stabilităţii lor, valutele se împart în trei categorii: valute forte care, pe
termen lung, au un curs ascendent, valute stabile, cu un curs orizontal şi valute slabe, care
înregistrează un curs descendent pe un anumit interval de timp.
După rolul pe care-l joacă în cadrul fluxurilor financiar-valutare internaţionale, se pot
distinge valute de rezervă şi valute obişnuite. Valuta de rezervă reprezintă sumele în moneda
naţională a unor ţări , aflate la dispoziţia altor state pentru acoperirea angajamentelor faţă de
străinătate (utilizate ca mijloace de rezervă). Ea apare mai ales sub forma depozitelor bancare
aparţinând băncilor centrale. Rolul de valute de rezervă îl au acele monede naţionale liber
convertibile ale unor ţări dezvoltate economic care se caracterizează, pe termen lung, printr-un grad
ridicat de stabilitate valorică şi siguranţă economică şi care deţin o pondere importantă în relaţiile
comerciale bancare, valutare şi financiare internaţionale. În prezent, acestea sunt valutele liber
utilizabile.
Desfăşurarea normală a circuitului de valori materiale şi spirituale pe plan internaţional, în
toată amploarea şi diversitatea sa în economia mondială contemporană, se reflectă şi în dinamica şi
structura schimburilor valutare impuse de necesitatea preschimbării rapide şi în orice volum a unei
valute în alta. Ca urmare, valutele şi devizele sunt obiect al tranzacţiilor de schimb, prin
confruntarea ofertei cu cererea pe piaţa valutară.
13.2 Caracteristica şi evoluţia pieţei financiare internaţionale.
În activitatea economică se lucrează cu bunuri, obiecte care au capacitatea de valorificare, de a
aduce venituri în timp. Aceste bunuri se numesc, în general active şi sunt de două feluri: active reale
constituite din bunuri materiale, care, introduse în circuitul economic produc venituri (profituri,
chirii, etc.) şi active financiare care sunt materializate în înscrisuri (hîrtii de valoare sau numai
înregistrări într-un cont). Acestea din urmă conferă drepturi băneşti deţinătorului rezultate din
valorificarea lor ulterioară (dobânzi, dividente, comisioane).
Activele financiare sunt constituite din trei mari categorii:
1. active bancare sunt activele rezultate ca urmare a operaţiunilor bancare care produc
dobînzi, nu sunt negociabile şi conferă un grad ridicat de siguranţă;
2. active de capital rezultate din operaţiuni de investiţii, plasamente pe termen lung şi
mediu, care se materializează în titluri de valori, negociabile şi care includ un
element de risc;
3. active monetare rezultate din plasamente pe termen scurt, negociabile, cu un grad
mare de lichiditate, adică uşor transformabile în fonduri băneşti.
În practică aceste categorii de active financiare nu sunt strict delimitate unele din ele conţinînd
caracteristici din mai multe categorii.
Piaţa financiară reprezintă conjunctura prin care activele financiare sunt constituite şi introduse
în circuitul economic. Ea este o piaţă specializată a economiei unei ţări, unde se întîlnesc şi se
reglează fluxurile cererii şi ale ofertei de active financiare. Aici se stabilesc astfel circuitele
financiare între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor de fonduri,
în scopul realizării unui profit.
Un prim circuit financiar se stabileşte de la posesorii de active financiare (bănci, societăţi
financiare, case de economii, fonduri mutuale etc.) către utilizatorii de active financiare (agenţi
economici, instituţii financiare, întreprinderi, persoane fizice etc.).
Al doilea circuit financiar ia naştere după utilizarea activelor financiare, în sens invers şi
reprezintă distribuirea de profituri sau diminuarea de active rezultate din actul economic de utilizare
(dividente, dobînzi, comisioane, pierderi etc.) către investitorii iniţiali.
Ambele circuite trebuie organizate şi dirijate de intermediari specializaţi în materie, în interesul
atît al investitorilor, cît şi al utilizatorilor.
Piaţa financiară internaţională are doua componente, sectoare determinate de caracteristicile
instrumentelor pe care le utilizează: piaţa financiară primară şi piaţa financiară secundară.
Piaţa financiară primară asigură colectarea veniturilor economisite de la posesorii de capital
financiar disponibili pe piaţa internă şi cea internaţională. Această piaţă pune în legătură subiecţii
care dispun de un capital financiar excedentar propriu şi care doresc să plaseze acest excedent cu
subiecţii economici care au un deficit de resurse financiare aşadar piaţa financiară primară
îndeplineşte funcţia de finanţare, de alocare de capital financiar.
Finanţarea se poate realiza în mod direct sau dimpotrivă indirect. Spre exemplu când
veniturile economisite de sectorul populaţiei sunt superioare investiţiilor realizate de subiecţi,
deţinătorii de economii prin intermediul pieţei financiare pot finanţa direct deficitele financiare ale
subiecţilor economici solicitatori de capital financiar. Acest lucru se realizează prin cumpărarea de
fiecare persoană a titlurilor financiare emise de aceştia. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi când
anumite întreprinderi din sectorul productiv sau alte organisme financiare investesc mai mult decât
economisesc adică cumpără titluri financiare de la cei care au nevoie de resurse [5, 9].
Cel mai mare solicitator de resurse în acest sistem de finanţare îl reprezintă statul şi
administraţiile sale locale. Acest lucru se întâmplă în perioadele în care aceste entităţi înregistrează
deficite bugetare şi cum de cele mai multe ori sistemele bugetare se încheie cu deficite, nevoia de
resurse este permanentă.
Calea acoperirii acestor deficite cea mai potrivită şi neinflaţionistă o reprezintă emiterea
titlurilor financiare specifice pentru acoperirea golurilor de resurse.
Finanţarea nevoilor de resurse financiare ale subiecţilor economici solicitatori se poate
realiza şi în mod indirect prin intermediul unor organisme financiare de intermediere care emit
titluri financiare pe piaţa financiară. Aceste organisme atrag pe de o parte resursele economisite şi le
plasează într-un mod eficient spre cei care au nevoie de resurse.
O resursă importantă de fonduri băneşti la care apelează aceste organisme specializate o
reprezintă anumite fonduri financiare constituite cu scopuri precise şi folosite temporar în acest
scop de finanţare investiţională. Asemenea fonduri sunt fondurile instituţiilor de asigurări sociale,
fondurile caselor de pensii, fondurile caselor de salarii, fondurile caselor de concedii etc.
Pe piaţa financiară primară organismele financiare de intermediere asigură deci colectarea
de capital financiar obţinând resurse financiare sub forma emisiunii de titluri financiare pe care apoi
le împrumută întreprinderilor publice şi private prin cumpărarea titlurilor financiare emise de
acestea.
Piaţa financiară secundară asigură deţinătorilor de titluri financiare lichiditatea şi
mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de valori
pentru schimbarea titlurilor financiare emise.
Schimbarea titlurilor de către deţinătorii acestora poate să aibă loc din următoarele motive:
- fie ca urmare a dorinţei deţinătorilor lor de a-şi recupera fondurile înainte ca aceste titluri
financiare să ajungă la scadenţă;
- ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide în acel moment;
- operaţiunile speculative
Pe piaţa financiară secundară titlurile financiare pot fi valorificate chiar înainte de a aduce
un avantaj financiar deţinătorilor acestora adică înainte de a primi dobânzile sau dividendele. Se
poate spune deci că existenţa pieţei financiare secundare asigură deţinătorilor de titluri financiare
posibilitatea de a ieşi de pe piaţa financiară primară când doresc.
Piaţa financiară secundară are şi rolul de a asigura evaluarea permanentă a titlurilor
financiare cotate la bursă prin confruntarea cererii cu oferta a titlurilor financiare şi se stabileşte
cursul pe piaţă a valorilor negociate care reflectă de regulă competitivitatea economică şi financiară
a emitentului de titluri financiare.
Asigurând mobilitatea, lichiditatea şi evaluarea permanentă a veniturilor economisite şi
investite în titluri financiare, piaţa financiară secundară asigură buna funcţionare a pieţei primare.
Aşadar în concluzie, piaţa financiară secundară asigură redobândirea lichidităţii, adică a
numerarului prin valorificarea titlurilor financiare.
Între piaţa financiară primară şi între piaţa financiară secundară există o interdependenţă
absolută, existenţa uneia fără cealaltă nu este posibilă deşi funcţiile lor sunt complet distincte.
Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi beneficiarii
acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară.
Astfel, reieşind din categoriile activelor financiare, nominalizate mai sus, piaţa financiară
are următoarele segmente: piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa bancară.
a) Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în moneda naţională, între
rezidenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută între ele, pe termen
scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi
surplusului de plăţi pe care le au alte bănci. Prin urmare, piaţa monetară îndeplineşte funcţia de
compensare a deficitului cu excedentul de lichiditate pe două căi: 1) prin creditul acordat între
bănci; 2) prin cumpărarea, de la diferite bănci, a unor hârtii de valoare specifice pieţei monetare, a
căror scadenţă este relativ apropiată şi care prezintă certitudine în ceea ce priveşte transformarea lor
in bani lichizi, fără pierderi. O componentă a pieţei monetare este piaţa valutară, pe care se
confruntă cererea şi oferta pentru diferite valute, care sunt atât pentru ofertant, cât şi pentru
solicitant, monede străine, schimbul dintre ele urmând să depăşească restricţiile care îngreunează
circulaţia internaţională a capitalului.
b) Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii cu active financiare care
au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, sunt satisfăcute nevoile de capital ale
solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale ofertanţilor. În general, piaţa capitalurilor măreşte
posibilităţile financiare.
Principalele funcţii ale pieţei de capital sunt următoarele:
- emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenţilor sau
debitorilor către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;
- negocierea de valori mobiliare, cu condiţia ca acestea să fie vândute şi transformate în
lichidităţi de primii lor posesori şi mai înainte de scadenţă.
c) Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare non-negociabile, a căror
lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi
băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor pieţe este de absorbţie a
excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de
posibilitatea retragerii lor în orice moment.
În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară din
Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două pieţe
financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război
mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat începutul marii
crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate
acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite.
Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor
manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile
internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.
Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:
ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări,
emisiuni de titluri financiare străine, ca şi tranzacţii cu titluri financiare străine;
piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate
într-o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi,
deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări, intermediate
de un sindicat bancar internaţional. Autonomia ei rezulta din natura operaţiile şi din modul de
funcţionare.
Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:
a) stabilitatea monedei naţionale;
b) sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;
c) importante capacităţi de finanţare disponibile;
d) largă reţea de filiale;
e) libera convertibilitate şi liberul transfer al titlurilor financiare;
f) fiscalitate preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.
Prin masivul capital financiar antrenat, aceste pieţe influenţează capitalul financiar destinat
investiţiilor naţionale, producând următoarele efecte:
v)efectul de structură, care constă în transformarea veniturilor economisite la nivel naţional
în capital străin. Fonduri financiare provenite din ţările din Orientul Apropiat, America Latină şi din
alte ţări în curs de dezvoltare alimentează piaţa financiară a ţărilor dezvoltate industrial. Emisiunile
de titluri financiare internaţionale permit, adesea, realizarea de investiţii în mod direct în ţările
dezvoltate;
1. efectul dobânzii, care constă în creşterea ratei dobânzii, cu incidenţă asupra investiţiilor
naţionale;
2. efectul de lichiditate, care reprezintă rarefierea capitalului naţional al unor ţări.
Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare din ce în ce mai
accentuată a pieţelor naţionale de capital, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială în curs de
unificare crescândă. Dezvoltarea finanţelor reprezintă domeniul cel mai dinamic, cea mai
importantă evoluţie structurală şi instituţională din economia mondială, în ultimii treizeci de ani.
Crizele sistemului financiar-monetar reprezintă perioada de reforme şi adaptare la evoluţiile, de
ansamblu, ale sistemului mondial către o economie deschisă, liberalizată şi privatizată[4, 6,10].
Ca consecinţă a actualei crize financiare mondiale în 2008 s-a înregistrat o scădere drastică
a volumului capitalizării pieţei bursiere, cu peste 28 trilioane dolari SUA, după care, în anul 2009 şi
în primul trimestru al anului 2010 s-au înregistrat creşteri semnificative.
În martie 2010, capitalizarea bursieră a Japoniei a constituit aproximativ 3,8 trilioane
dolari. Totuşi pieţele financiare ale Asiei rămân izolate una de cealaltă. Japonia este a doua piaţă
financiară mondială după nivelul capitalizării bursiere, 3,8 trilioane dolari, şi după volumul
tranzacţiilor cu acţiuni se situează pe locul 4, cu o valoare de peste 3,9 trilioane dolari, având mai
multe conexiuni cu pieţele din SUA, Marea Britanie şi Europa, decât cu vecinii săi.
În continuare vom analiza evoluţia principalelor pieţe bursiere pentru a identifica corelaţia
dintre Piaţa Valorilor Mobiliare (PVM) şi economia reală. În figura de mai jos am prezentat evoluţia
capitalizării PVM pe regiuni în ultimii trei ani şi trimestrul I al anului 2010.
Toate regiunile au înregistrat scăderi ale capitalizării bursiere, cu peste 28 trilioane dolari
SUA în anul 2008, dar începând cu 2009, toate regiunile au înregistrat creşteri ale capitalizării
bursiere cu aproximativ 14 trilioane dolari, iar în martie 2010, această tendinţă s-a menţinut pentru
toate regiunile, astfel, capitalizarea pieţei valorilor mobiliare a crescut cu aproximativ 2,5 trilioane
dolari SUA. Valoarea cea mai mare a capitalizării este în continuare deţinută de Americi, urmate de
Asia-Pacific şi Europa, Orientul Mijlociu şi Africa. Capitalizarea bursieră a pieţelor financiare din
Europa în martie 2010, a constituit peste 13 trilioane dolari SUA, fiind, totuşi, cu mult mai mică
decât cea de peste 19 trilioane dolari de peste Atlantic. Dar, Europa recuperează rapid. De
asemenea, zona euro devine un jucător important în cadrul fluxurilor de capital mondiale. Fluxurile
de capital între zona euro şi restul lumii în prezent, practic, le egalează pe cele ale SUA cu restul
lumii.
În mare parte, Asia rămâne în afara circuitului financiar global. Aproximativ 80% din
fluxurile mondiale de capital au loc între SUA, Marea Britanie şi zona euro.
Concentrarea fluxurilor de capital observăm pe primele şase pieţe bursiere potrivit
nivelului capitalizării, ce aparţin statelor dezvoltate, doar a şasea, unui stat în curs de dezvoltare,
China şi care, împreună, deţin peste 57% din totalul capitalizării mondiale, astfel, SUA, prin NYSE
Euronext, NASDAQ OMX, Japonia - Tokyo SE, din Europa, Marea Britanie prin London SE,
Belgia, Franţa, Olanda şi Portugalia prin NYSE Euronext (Europa) şi China – Shanghai SE.
În ultimul timp, se remarcă o tendinţă nouă a fluxurilor mondiale monetare. Ultimii câţiva
ani, era de neconceput ca un cumpărător din ţările în curs de dezvoltare, aşa ca Brazilia, să
achiziţioneze active în valoare de 1 miliard de dolari de la o companie din SUA. În prezent, se
conturează o nouă eră, în care fluxul capitalului mondial se deplasează de la ţările în curs de
dezvoltare înapoi spre centrele financiare, ca SUA şi Europa.
Creşterea numărului acestor tranzacţii se datorează scăderii puterii de cumpărare a
dolarului, ceea ce face mai ieftine activele SUA pentru cumpărătorii din Brazilia, Rusia, India şi
China. O cantitate enormă de capital pentru investiţii este disponibilă în aceste ţări, datorită
economiilor în creştere, excedentelor balanţelor comerciale, cât şi petrodolarilor.
În anul 2009, principalele ţări net importatoare de capital au fost: SUA (41,7%), Spania
(7,3%), Italia (7%), Franţa (3,9%) şi Australia (3,7%), înlocuind-o pe Grecia situată pe 5 în 2008.
Principalele ţări exportatoare de capital în 2009 au fost: China - 23,4%, Germania – 13,3%, Japonia
– 11,7%, Norvegia – (4,8%), ce a înlocuit Arabia Saudită (2008 – 7,4%) şi Rusia – 4,7%,
înregistrând o descreştere faţă de 2008. Observăm o schimbare a tendinţei, pe plan mondial, deja,
ţările dezvoltate devin principalii importatori de capital, iar ţările în curs de dezvoltare devin
principalii exportatori de capital.
Pe fonul recesiunii economice globale şi fragilităţii pieţelor financiare, fluxurile nete de
capital în ţările în curs de dezvoltare au scăzut până la 776 miliarde dolari SUA, în anul 2008, o
scădere dramatică de la picul înregistrat în 2007, de 1,6 trilioane dolari SUA. Fluxurile
internaţionale de capital au scăzut în continuare în anul 2009, până la nivelul de 363 miliarde dolari
SUA.
Actuala criză financiară confruntă ţările cu pieţe emergente prin două mari şocuri: o
stopare bruscă a influxurilor de capital, ca urmare a dezinvestirilor globale şi un colaps al cererii de
export, asociată cu recesiunea mondială. Un factor cheie urmează a fi o finanţare publică mai mare
pentru a extinde spaţiul de politici disponibile ţărilor cu pieţe emergente pentru politici
macroeconomice de sprijin. Fondul Monetar Internaţional prin instrumente noi şi cele existente, se
declară a fi gata să ofere sprijinul necesar, în colaborare şi cu alte instituţii financiare. O atenţie
sporită trebuie acordată pentru protejarea grupurilor sărace şi vulnerabile.
Integrarea financiară prin europieţe
Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI este caracterizat prin deconectarea
economiei financiare de cea reală. Dacă la începutul secolului activităţile financiare însoţeau
schimburile de mărfuri, apoi acestea precedează sau urmează schimburile. Creditele-cumpărător,
creditele-furnizor, plăţile la termen, operaţiunile de acoperire a riscurilor au generat un proces în
care mai multe operaţiuni financiare corespund unei operaţiuni comerciale.
În această perioadă, datorită fluxului abundent de operaţiuni financiare, ies de sub control
mişcările internaţionale de capital. Tot în această perioadă apare activul internaţional privelegiat –
eurodolarul. Prefixul euro, provine de la simbolul băncilor ţărilor Europei de Nord, cu sediul la
Londra. Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o
persoană nerezidentă.
Apariţia eurodevizei generează etapa dezvoltării europieţelor, ceea ce dezvoltă fluxuri
financiare pure, pentru operaţiuni financiare destinate întreprinderilor, fără a avea vreo legătură cu
comerţul. Ele au determinat creşterea pieţelor naţionale, care nu puteau la un moment să asigure o
substituire crescîndă a activelor financiare comparabile, de naţionalitate diferită, care garantează
circulaţia internaţională.
Până în anii 1960, pieţele financiare naţionale erau închise în raport cu piaţa internaţională.
Statele îşi păstrau rezerva naţională care se expatria numai în cazul investiţiilor directe. Europieţele
s-au dezvoltat foarte lent în anii 1950, şi s-au dezvoltat dinamic către 1970, datorită excedentelor
comerciale de pe urma comerţului cu ţiţei, şi respectiv reciclării petrodolarilor. Primele operaţiuni
pe aceste pieţe apar prin anii”60. Piaţa eurodevizelor se dezvoltă din momentul când ţările
descoperă că este mai uşor să obţii fonduri pe piaţa Londrei decât la New York. Resursele pe aceste
pieţe au la origine plasamentele făcute de investitorii internaţionali, sub forma depozitelor la termen
sau certificatelor de depozit. Scadenţa depozitelor de regulă variază între 24 ore şi 5 ani. Sumele
depuse nu sunt inferioare 25 mii dolari. Certificatele de depozit constituie numai 30% din resursele
europieţelor, sunt titluri care atestă faptul că investitorul a efectuat un depozit în devize, pe o
perioadă determinată, la o rată a dobînzii negociabilă. Prima emisiune a fost efectuată în 1966.
Pe aceste pieţe au apărut noi direcţii ale pieţei financiare, şi anume cea a eurocreditelor,
euroacţiunilor, euroobligaţiunilor, euroefectelor. Sumele împrumutate pe piaţa eurocreditelor sunt
foarte mari de obicei nu mai puţin de 1 mln. dol. Piaţa euroacţiunilor a apărut în 1980-1990. De
obicei plasările de acţiuni se fac în Marea Britanie, Germania, Franţa. Piaţa euroefectelor este cea
mai recentă. Problemele de insolvabilitate au determinat băncile să fie mai reticente în acordarea
noilor credite. Eurobăncile au început să acorde credite sub forma activelor ce pot fi revîndute pe
piaţa secundară. Printre aceste fac parte eurobonurile pe termen 1-6 luni, eurobilete de trezorărie, ce
reprezintă titluri pe termen scurt emise de întreprinderi industriale sau comerciale, la care subscriu
investitori ce dispun de resurse pe termen scurt.
Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat o tehnostructură
financiară transnaţională. Ce se ocupă de organizarea gestiunii globale pentru lichidităţile firmelor
transnaţionale. În genere structura sistemului bancar internaţional este rezultatul mai multor
strategii, care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare. Piaţa financiară mondială a
parcurs mai multe etape, stadii de dezvoltare. Stadiul iniţial este caracterizat prin proces de integrare
indirectă, prin intermediul europieţelor, ulterior procesul de integrare direct – reprezentat de
finanţele globale.
Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare a pieţelor
naţionale de capitaluri, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială, în curs de unificare
crescîndă. Procesul de integrare financiară internaţională presupune două condiţii:
-mobilitatea capitalurilor,
-posibilitatea de substituire a activelor.
Rolul băncilor în cazul acesta devine tot mai consultativ, prestator de servicii şi de
organizare. Mai ales în cazul marilor întreprinderi, se constată o modificare a obiectului şi formelor
intermedierii bancare. Dezvoltarea europieţelor pe baza eurodevizelor este urmărită de BRI – Banca
Reglementărilor Internaţionale.
Concurenţa bancară internaţională a determinat polarizări în trei direcţii.
întărirea vechilor centre financiare în Europa şi America;
dezvoltarea noilor centre financiare (China, Hong-Kong, Singapore;
multiplicarea centrelor off-shore (Bahamas, Barbados, Panama).
Reducerea obstacolelor în calea circulaţiei capitalurilor, a generat creşterea vitezei lor de
deplasare. Informatica şi telecomunicaţiile la fel au înlesnit intenţiile de diversificare a portofoliilor
financiare. Pieţele au devenit mai animate şi generatoare de arbitraje aducătoare de profit.
Respectiv pe parcurs din cauza riscurilor enorme pe care le aduceau investiţiile de portofoliu, pe
plan mondial în ultimii ani accentul se pune pe ISD.
Centrele financiare internaţionale sunt cele care au jucat şi joacă rolul decisiv pe piaţa
financiară internaţională. Aceste centre reunesc competenţe financiare, specialişti ce intervin pe
pieţele eurocreditelor, euroefectelor, euroobligaţiunilor. Aceste centre au o contribuţie majoră la
asigurarea echilibrului balanţei de plăţi al ţării gazdă. Cele mai mari centre financiare internaţionale
sunt amplasate la New York, Chicago, Zurich, Frankfurt, Paris. Ţările în dezvoltare şi cele în
tranziţie au creat şi ele recent asemenea pieţe care progresează pe măsura aplicării reformelor
economice şi instituţionale, atrag investitori internaţionali.) China, Turcia, Brazilia, Indonezia,
Hong Kong, Singapore, Filipine ş.a.
Criza economica mondiala si dezastrul financiar care a lovit companiile gigant de pe Wall
Street, apare ca fiind cea mai grava înregistrată de la Marea Depresiune până acum.
Prăbuşirea pieţei financiare din SUA si unda de soc pe care aceasta a transmis-o pe toate
pieţele lumii i-au luat prin surprindere pe principalii investitori de pe pieţele bursiere.
Ben Bernake - preşedintele FED, susţine că economia SUA suferă şi va continua să sufere
o contracţie severa, mai ales in prima jumătate a acestui an, si ca criza creditului financiar si al
caselor, cele mai mari din anul 1930, a condus la o degradare masiva a economiei SUA, care nu a
mai fost întâlnită in ultimii 25 de ani. Entuziasmul sefului FED, care a prognozat sfârşitul recesiunii
economice in anul 2009, iar revenirea in anul 2010, chiar cu condiţia ca acţiunile întreprinse de
administraţia Obama, Congres si FED să aibă succes şi să stabilizeze piaţa financiara, nu a putut fi
împărtăşit, deoarece piaţa financiara afectata nu este una izolata, adică numai cea din SUA, ci la
nivel internaţional, iar eforturile trebuiesc corelate/coordonate pentru ca aceasta sa se stabilizeze la
nivel global si sa sprijine cu adevărat o revenire a economiilor ţarilor aflate în suferinţa.
Prognoza FED pentru creşterea economică a SUA în anul 2009 a fost de 0,8%, iar în
trimestrul IV al anului 2009 s-a înregistrat de fapt o scădere a PIB-ului SUA cu -0,7%, iar in anul
2010 s-a înregistrat de asemenea în trimestrul IV o creştere de 2,6% a PIB.
Fiind vorba de domeniul bursier vom adaugă şi prognozele analiştilor/economiştilor
privind evoluţia din acest an a indicilor bursieri americani, care au ajuns deja la nivelul anului 1997.
Aceştia, in unanimitate, fac referire mai mult la continuarea deprecierii burselor străine, corelându-
se cu estimările/temerile autorităţile financiare.
Pe de alta parte, pe continentul european, reprezentanţii ţărilor G20 analizează aprobarea
unui plan de sprijin financiar al tarilor cu probleme din zona euro (eventual emiterea de către
obligaţiuni euro) ceea ce ar putea impulsiona piaţa financiara a continentului european.
La începutul anului 2010 a apărut problema crizei datoriei publice în zona Euro, aşa
numita Criza Euro 2010, a apărut în ceea ce priveşte unele state europene, inclusiv, statele membre
UE aşa ca Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania şi Belgia. Aceasta a dus la o criză de încredere,
precum şi la extinderea practicilor de asigurare a riscurilor la credite şi preluarea obligaţiunilor de
stat între aceste state şi alte state UE, în special Germania. Preocupările în ceea ce priveşte datoria
publică şi nivelele acesteia atât la nivel mondial, cât şi în Uniunea Europeană a dus la creşterea
stării de alarmă în pieţele financiare. După alocarea de către UE şi FMI a unui împrumut în valoare
de 110 miliarde euro Greciei, la 9 mai 2010 Miniştrii de Finanţe a Uniunii Europene au aprobat un
pachet de reabilitare a situaţiei, ce prevede un fond de un trilion de dolari, care are ca scop
asigurarea stabilităţii financiare a Europei prin crearea Facilităţii de Stabilitate Financiară
Europeană.
Putem constata ca modelele economice ale tarilor din UE sunt depăşite de evenimente si
acestea nu se mai pot aplica în aceleaşi condiţii.
Pieţele financiare trec dincolo de graniţele statelor. Reglementările naţionale nu numai că
nu pot opri curgerea liberă a capitalului, dar au darul de a distorsiona pieţele. Este o idee care a
părut că întruneşte consensul la cea de-a 37-a întâlnire a Forumului Economic de la Davos.
De la Gordon Brown şi Angela Merkel până la Putin şi Wen Jiabao, cu toţii au vorbit
despre „o nouă ordine economică globală” şi chiar despre necesitatea „instituţiilor globale de
reglementare”.
Fostul preşedinte al Fed, Alan Greenspan, a solicitat crearea unor regulamente mai stricte
pentru companiile financiare, distanţându-se de cultura de piaţa libera pe care a promovat-o
anterior.
În criză, poziţiile de victimă şi de învingător sunt foarte aproape. Le despart viziunile de
care sunt capabili liderii. Pentru a prelua provocarea, este necesara o înţelegere clară a principiilor şi
valorilor economiei de piaţă, si dereglementarea sectorul financiar şi economic până la nivelul
normelor unanim acceptate.
Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia crizei.
13.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar
Pentru a se putea realiza comunicarea economică prin bani pe plan internaţional, atat în
privinţa transferului de valoare cât şi în privinţa mijlocirii schimbului, agenţii economici sau
persoanele fizice trebuie sa procure semnele băneşti cu circulaţie internaţională pe care piaţa
monetară internaţională le pune în circulaţie prin diferite procedee.
Pentru a facilita dorinţa celor care doresc să procure semne băneşti, prin altă modalitate
decât creditarea şi finanţarea directă în valută, pe plan naţional sau în context internaţional, se
organizează şi funcţionează un segment important al pieţei monetare, piaţa valutară. Pe această
piaţă au loc operaţiuni de vânzare/cumpărare de monede cu circulaţie internaţională.
Aceasta activitate de vânzare-cumpărare de valute/devize reprezintă un gen specific de
comerţ, iar în cazul acestui gen, moneda este tratată ca o marfă.
Organizarea unei asemenea pieţe presupune existenţa unui cadru instituţional, a unor
reglementări specifice şi a unei motivări adecvate fiecărui tip de operaţiune.
Scopul principal al operaţiunilor de pe piaţa valutară este dat de necesitatea procurării
semnelor în vederea asigurării mişcării internaţionale de valoare.
Piaţa valutară reprezintă sistemul de relaţii financiar-valutare prin intermediul căruia se
desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută efectivă sau în cont precum şi vânzarea-cumpărarea de
devize (cambii şi bilete la ordin) exprimate în monedă străină.
Organizarea concretă a pieţei valutare este compusă dintr-un număr de bănci autorizate de
banca centrală pentru astfel de operaţii şi din casele de schimb valutar.
Piaţa valutară este supusă unor reglementări naţionale (piaţa valutară din Moldova este
diferită de piaţa valutară din Franţa, de exemplu), dar pe lângă aceste pieţe valutare naţionale care
au o legislaţie specifică apar şi situaţii în care pieţele valutare au caracter internaţional, deservind
interesele unor zone (zone economice de mare interes: Frankfurt, Tokyo, Londra, New York).
Aceste pieţe cu caracter internaţional reprezintă exceptări de la legislaţia naţională (se
dereglementează), fapt ce le face atractive.
Uneori, pe piaţa valutară, tranzacţiile se desprind de activităţile economice propriu-zise. În
acest sens avem:
- speculaţia valutară – reprezintă operaţiunea de vânzare/cumpărare care nu are o bază
economică propriu-zisă, realizându-se numai în scopul obţinerii anumitor câştiguri, în acest sens se
speculează diferenţele de curs valutar care apar intre perioade de timp diferite, locuri diferite.
Câştigă cel care apreciază corect trendul cursului valutar.
- Arbitrajul valutar – operaţiune asemănătoare speculaţiei valorii, cu deosebirea că se
realizează de către bănci (numai de bănci) şi valorile puse în circulaţie şi manipulate sunt mult mai
mari.
- Intervenţia statului – este tot o operaţiune ce semnifică vânzarea sau cumpărarea masivă
de valută în scopul menţinerii cursului valutar al monedei naţionale. Intervenţia statului trebuie
făcută în corelaţie cu politica financiar-valutară a statului şi cu dezvoltarea economico-socială a
ţării.
Rolul pieţei valutare este determinat în primul rând de posibilităţile pe care le oferă
participanţilor la schimburile economice pentru alegerea şi obţinerea mijloacelor de creditare şi de
plăţi cele mai convenabile.
Factorii care condiţionează dezvoltarea pieţei valutare:
a) tendinţa de liberalizare a comerţului mondial – duce la creşterea schimburilor
economice dintre state, care determină creşterea rolului pieţelor valutare
b) creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzacţiilor comerciale externe
c) creşterea ponderii anumitor valute naţionale în ansamblul schimburilor economice
d) creşterea penuriei de lichiditate (mai ales pt ţările în curs de dezvoltare) –este
combătută de organismele financiare, acesta fiind rolul lor (acoperirea acestei nevoi permanente de
resurse financiare).
Piaţa valutara este ordonata de intermediari, ei având rolul de a forma piaţa, punînd în contact
pe ofertanţii si pe solicitanţii de valuta. În postura de intermediari acţionează: băncile comerciale,
bursele de valori, casele de schimb valutar, precum si persoane sau instituţii pe post de brokeri sau
dealeri.
Toate aceste instituţii pot avea caracter de broker, realizînd operaţiunile de vânzare/cumpărare
în numele clienţilor (este intermediar) sau caracter de dealer, realizează operaţiunile respective în
nume şi pe cont propriu.
Vânzarea şi cumpărarea valutelor şi devizelor se realizează prin cursul de schimb valutar. El
constituie raportul valoric dintre două monede naţionale diferite, respectiv preţul unei unităţi
monetare dintr-o ţară exprimat în unităţi monetare din alte ţări. Operaţiunea prin care se stabileşte
cursul valutar pe piaţă, potrivit raportului dintre ofertă şi cerere, poartă denumirea de cotaţie.
Monedele care au circulaţie internaţională sunt cotate simultan în mai multe centre financiare.
Deoarece depind de raportul dintre oferta şi cererea pe o anumită piaţă, atunci şi cursurile între
aceleaşi două monede pot diferi pe pieţe diferite.
Cursul de schimb poate îmbrăca două forme. Prima dintre ele este aceea a cursului oficial,
protejat administrativ de către guvern sau de către autoritatea monetară, de obicei predeterminat (fix
sau fix-ajustabil), direcţionat către o gamă mai restrânsă sau mai bogată de tranzacţii. Cea de-a doua
formă este cursul de piaţă sau cursul valutar economic determinat de raportul cerere-ofertă ori cu
flotare administrativă, asupra căruia autoritatea monetară nu intervine sau o face prin mijloace
specifice pieţii. Cursul valutar de piaţă este preţul reprezentativ al pieţii valutare şi care, practic s-a
generalizat în economia contemporană. El este, prin definiţie, un curs variabil, flotant, putîndu-se
modifica în timp, chiar zilnic şi pe diferite pieţe valutare, sub influenţa a numeroşi factori.
O dată cu apariţia şi generalizarea cursurilor flotante, valutele au început să fie cotate şi la
termen, pe lîngă cotarea la vedere, adică să apară pe piaţa valutară şi prognoze ale acestora pentru
diferite momente viitoare. Cursul de schimb la vedere (spot) este cursul asociat operaţiunilor de
vânzare-cumpărare de valută care trebuie livrată-preluată în maximum două zile lucrătoare de la
data încheierii tranzacţiei. Cursul de schimb la termen (forward) este cursul asociat operaţiunilor
care se realizează sub forma unor angajamente de cumpărare sau de vânzare de valută, la un curs
stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, livrarea şi plata intervenind ulterior, la termenul prevăzut
prin angajament. De regulă, între cursul la termen şi cel la vedere nu există egalitate decât în mod
întâmplător.
Cursul de schimb valutar nu reprezintă numai o valoare pe care piaţa o atribuie unei monede
naţionale în raport cu alta. Poziţionarea monedei naţionale în raport cu celelalte monede reflectă şi
preocuparea autorităţii monetare de a influenţa raportarea economiei naţionale la economia
mondială prin intermediul cursului de schimb. Ca urmare, cursul de schimb îndeplineşte o serie de
funcţii în cadrul mecanismului economic.
În primul rând, funcţia de măsurare a valorii, funcţie care se referă la exprimarea în valută a
unei părţi din producţia naţională- bunurile comercializabile- sau a întregii producţii, dat fiind faptul
că şi produsele necomercializabile pot substitui importul în consumul intern, eliberîndu-se resurse
suplimentare pentru export.
În al doilea rînd, cursul de schimb îndeplineşte şi rolul de instrument de politică economică
pentru atingerea anumitor variabile economice. De exemplu, în condiţiile cursurilor flotante, această
funcţie se realizează şi prin unele intervenţii pe piaţa valutară, care sunt menite să influenţeze
mişcarea cursului, menţinerea unui echilibru al balanţei de plăţi externe etc.
În al treilea rând, cursul valutar are funcţia de transmitere parţială sau integrală a semnalelor
dinspre economia mondială spre economia naţională, orientînd agenţii economici în funcţie de
modificarea preţurilor relative.
În al patrulea rând, cursul valutar are şi funcţia de informare, care vizează reflectarea de către
economia mondială, în forma cea mai sintetică, a situaţiei, evoluţiei şi gradului de deschidere a
economiei naţionale, de a căror percepţie depind accesul pe pieţele internaţionale de capital şi
interesul investitorilor străini.
În al cincilea rând, cursul valutar îndeplineşte funcţia de schimb, care reflectă conversia
monedelor naţionale între ele.
Factorii care influenţează cursul de schimb nominal de piaţă al unei valute sunt numeroşi. Ei pot
fi de natură economică, politică, psihologică, precum şi de natură financiar-bancară etc. Factorii
economici au un rol determinant şi au o paletă largă de modalităţi de manifestare. Astfel, potenţialul
economic, natura şi ritmul dezvoltării economice influenţează nivelul cursului de schimb, prin
influenţa asupra mişcărilor de capital pe termen lung, prin orientarea fluxurilor de resurse
financiare. Există o strânsă legătură între balanţa de plăţi externe şi poziţia pe piaţă a unei monede:
un export susţinut de mărfuri solicitate de piaţa externă şi o dezvoltare puternică a comerţului
invizibil determină sporirea cererii pentru moneda ţării în cauză şi invers. De asemenea, cursul de
schimb valutar concentrează influenţa unor factori legaţi de politica investiţiilor, monetară,
financiară, a comerţului exterior, de nivelul şi dinamica productivităţii factorilor de producţie şi a
competitivităţii mărfurilor destinate exportului. Inflaţia, la rândul ei duce la deteriorarea cursului
valutar. Totodată, rata dobânzii care, în condiţiile mobilităţii capitalurilor, poate mări oferta de
valută sau o poate reduce. Dincolo de factorii care afectează puterea de cumpărare a unei monede,
deci şi paritatea puterilor de cumpărare, pe piaţa valutară îşi exercită influenţa şi alţi factori cu
acţiune temporară, cum ar fi mişcările speculative de capital, modificările exogene ale ratei
dobânzii, un excedent de masă monetară, un deficit bugetar etc. Poziţia pe piaţă a unei valute poate
fi influenţată şi de factori de natură politică, cum ar fi existenţa unei situaţii politice favorabile
rezolvării problemelor economice interne şi internaţionale ale ţării în cauză. Un anumit rol asupra
evoluţiei cursului de schimb valutar, mai ales pe termen scurt, îl pot avea şi factorii de ordin
psihologic, cum ar fi psihoza unui posibil conflict între două sau mai multe state, posibilitatea
apariţiei unor convulsii sociale în unele ţări etc. În acelaşi timp, în funcţie de rezervele valutare ale
statului, depind şi posibilităţile de susţinere a politicii de curs de către banca centrală, pentru a
imprima o anumită evoluţie cursurilor de schimb valutar, potrivit unor obiective economice şi
financiare urmărite de guverne.
Flotarea cursurilor valutare reflectă astfel mişcarea acestora pe piaţa valutară, potrivit cererii şi
ofertei de valută, sub influenţa acestei multitudini de factori, cursurile flotante amplifică riscul
valutar în relaţiile economice externe.
Prin risc valutar se înţelege posibilitatea suportării de pierderi în cazul încheierii unui contract
de import-export, de cooperare economică, de plăţi, de credit etc., datorită, după caz, deprecierii sau
aprecierii valutei de contract.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. Caracterizaţi conceptul de relaţii financiare internaţionale.
2. Care sunt principalele caracteristici ale relaţiilor financiare internaţionale?
3. Care sunt principalele centre financiare internaţionale?
4. Caracterizaţi piaţa financiară primară.
5. Caracterizaţi piaţa financiară secundară.
6. Care sunt principalele riscuri rezultate din globalizarea fluxurilor valutar financiare internaţionale?
7. Care sunt factorii ce condiţionează dezvoltarea pieţei valutare?
Teste grilă:1. Euro reprezintă:
a) Moneda SME;
b) Monedă definită pe baza coşului de valute ale ţărilor membre ale SME;
c) Monedă definită pe baza parităţii puterii de cumpărare;d) Unitate de cont.
2. Piaţa financiară reprezintă:
a) Ansamblul relatiilor si mecanismelor prin intermediul carora capitalul disponibil si dispersat din economie este
dirijat catre agentii economici sau societatile ce solicita fonduri;
b) Piata capitalurilor pe termen lung, pe care se emit si se tranzactioneaza valori mobiliare ce servesc drept suport
al schimbului de capital;
c) Mecanismul de legatura intre cei care poseda un surplus de capital si cei care au nevoie de acesta.
3. Printre ţările membri ale Uniunii Europene care nu sunt membri ale SME pot fi menţionate:
a) Norvegia;
b) Suedia;
c) Finlanda;
d) Slovenia.
4. In funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi:
a) Burse de marfuri si burse de valori;
b) Burse generale si specializate;
c) Burse valutare si burse de asigurari.
5. În bursa activează în calitate de agenţi oficiali:
a) Brokerii;
b) Funcţionarii;
c) Dealerii,
d) Comisionarii.
Capitolul 14. Migraţia internaţională a forţei de muncă
Obiective: A defini conceptele de bază care explică migraţia internaţională a forţei de muncă;
A determina particularităţile de bază ale migraţiei internaţional a forţei de muncă;
A identifica factorii, fenomenele, procesele, indicatorii care justifică dimensiunea MIFM;
A determina efectele economice, sociale, demografice ale migraţiei asupra dezvoltării
socio-economice a statelor;
A argumenta implementarea politicilor migraţioniste pentru statele de emigraţie şi statele de
imigraţie;
A evalua eficienţa politicii migraţioniste din cadrul unor state, regiuni, teritorii.
Termeni cheie:
Migraţia internaţională a forţei de muncă (MIFM), emigranţi, imigranţi, reemigraţie,
migraţii definitive, muncitorii pe contract, profesionişti de tranzit, migranţii ilegali, migranţii
forţaţi, migraţie virtuală/telemunca, sold migraţional, migraţie sumară, reglementarea migraţiei,
cota imigraţională, reglementare economică a migraţiei, reglementări spaţiale şi temporale, „exod
de inteligenţă”.
14.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de muncăLa etapa contemporană un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale o
are migraţia internaţională a forţei de muncă. Migraţia a devenit un fenomen global care a afectat
aproape toate statele lumi, fie în calitate de stat de origine, tranziţie sau destinaţie. Migraţia forţei de
muncă a căpătat dimensiuni foarte mari, contribuind în mare măsură la formarea pieţelor forţei de
muncă, atât pentru ţările de emigrare, cât şi pentru cele de imigrare. Fluxurile migraţioniste, de
asemenea, au un impact major asupra distribuirii populaţiei pe Terra. Acestea, prin structura lor
cantitativă, dar mai ales calitativă, influenţează securitatea demografică, socială şi economică a
statelor lumii. Migraţia forţei de muncă are, în aşa fel, un rol deosebit în funcţionalitatea economiei
mondiale.
Statele lumii, din punctul de vedere al poziţiei faţă de migranţi, pot fi clasificate în ţări de
imigraţie (în special, statele dezvoltate, bogate) şi ţări de emigraţie (statele în dezvoltare).
Actualmente practic toate statele s-au antrenat într-un proces activ al migraţiei. Chiar şi statele cu
regimuri închise participă tot mai activ în circuitul migraţional internaţional, fenomenul emigrării
fiind supus aici unui control foarte dur, comparativ cu imigrarea.
Forţa de muncă, de regulă, se deplasează din statele cu surplus de forţă de muncă, sau care
nu sunt în stare să valorifice potenţialul uman existent, către statele cu insuficienţă de forţă de
muncă. Statele dezvoltate în prezent se află într-o competiţie directă în atragerea capitalului uman
calificat (brain drain) lansând mai multe programe şi strategii atractive pentru aceste categorii de
persoane. În prezent creşte numărul statelor care sunt, în acelaşi timp, ţări de emigraţie şi ţări de
imigraţie.
Prin migraţie internaţională a forţei de muncă se înţelege mişcarea populaţiei apte de
muncă peste hotarele propriei ţări cu scopul de a fi antrenată în relaţii de muncă cu angajatorii din
alte state. În categoria migraţiei de muncă nu sunt incluşi comercianţii, precum şi persoanele care se
deplasează peste hotare în scop de serviciu (dacă lipseşte contractul cu angajatorii străini).
Creşterea intensităţii migraţiei de muncă la etapa contemporană este determinată de un şir de
factori:
intensificarea internaţionalizării vieţii economice, fapt ce a contribuit la mişcarea tuturor
factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă;
dezvoltarea inegală a economiilor naţionale, creşterea disparităţilor în dezvoltarea
economică a diferitelor grupe de state sau chiar în interiorul statelor, fapt ce a impulsionat
apariţia fluxurilor migraţionale;
tendinţele tot mai accentuate de liberalizare în mişcarea factorilor de producţie, liberalizare
determinată, fie de către anumite instituţii economice internaţionale specializate (OMC, BM,
FM, OMM), fie de actori importanţi ai economiei mondiale (corporaţiile transnaţionale, care
asigură mişcarea forţei de muncă spre capital, sau transferă capitalul în regiunile cu surplus
de forţă de muncă);
procesele integraţioniste din economia mondială care stimulează mişcarea forţei de muncă
între statele integrate;
fazele ciclului economic, în care se află economiile unor state sau a economiei mondiale în
întregime (în fazele avântului economic creşte cererea pentru forţa de muncă, inclusiv
pentru cea străină, iar în faza crizei - scade);
lărgirea sistemului economic internaţional prin interacţiunea dintre cele două blocuri
antagoniste până în anii ´90 ai sec. trecut: capitalist şi socialist;
îmbunătăţirea sistemului de transport mondial, care permite ca informaţia, mărfurile,
serviciile şi persoanele să se deplaseze rapid şi liber în orice colţ al lumii;
relaţiile sociale, exprimate prin internaţionalizarea căsătoriilor, culturilor;
factorul demografic, exprimat prin creşteri inegale a numărului populaţiei în statele lumii şi,
corespunzător, completarea pieţelor forţei de muncă inegal;
ocuparea parţială a forţei de muncă şi existenţa fenomenului de şomaj etc.
Aceştea pot fi grupaţi în factori de natură economică (şomaj, relocalizarea activităţilor
economice, globalizarea producţiei şi a capitalurilor), de natură politică (instituţionalizarea REI,
modificarea raporturilor de forţă geopolitică, transparenţa frontierelor etc.), de natură socio-
demografică şi socio-culturală (căsătorii mixte, răspândirea religiilor şi activitatea de misionarism
a unor culte religioase, creşterea naturală inegală a populaţiei etc.). Dintre alţi factori care pot
influenţa migraţia pot fi de ordin ecologic, psihologic, umanitar, cultural care se vor intensifica pe
măsură ce nivelul de dezvoltare socio-economică a statelor se va apropia.
La diferite etape de dezvoltare a societăţii umane factorii migraţionali erau diferiţi. Iniţial
factorul principal era cel natural. Ulterior un factor semnificativ în perioada războaielor
interminabile de cucerire, colonizare a teritoriilor a fost factorul politic. Multiplele conflicte militare
care au avut loc pe parcursul sec. XX au fost însoţite de creşterea migranţilor în căutarea de azil
politic, fluxurile migraţionale îndreptându-se spre teritorii cu un grad de securitate mai înalt. În
perioada contemporană un rol semnificativ l-a avut factorul economic, fluxurile migraţionale,
intensificându-se în perioada crizelor economice şi după cele două războaie mondiale.
Factorii de natură economică se manifestă prin dezvoltarea inegală a statelor din punct de
vedere economic. Forţa de muncă migrează din statele cu venituri mici, standarde de viaţă scăzute
spre statele cu nivelul veniturilor înalte, cu infrastructuri sociale dezvoltate, cu nivelul de trai
avansat. Un alt motiv care ţine de factorul economic constă în gradul de asigurare cu resurse de
forţă de muncă diferit. Statele cu un surplus de forţă de muncă, cu un nivel al şomajului ridicat
stimulează migraţia de muncă şi invers, statele cu deficit al forţei de muncă, cu insuficienţa unor
categorii socio-profesionale, descoperirea unor resurse importante, dezvoltarea puternică a unor
ramuri industriale sau a sferei serviciilor atrag fluxuri de forţă de muncă tot mai numeroase. Tot de
factorul economic ţine şi migraţia profesională de tranzit care însoţeşte mişcare capitalurilor.
Transnaţionalizarea vieţii economice a atras după sine şi apariţia acestui tip de migraţie.
Liberalizarea mişcării factorilor de producţie a servit ca catalizator al migraţiei forţei de muncă care
continuă şi în prezent.
Mişcarea internaţională a forţei de muncă este influenţată şi de factori noneconomici: sociali,
politici, ecologici, naturali. Factorii sociali, spre exemplu, sunt în strânsă legătură cu factorul
economic, bunăstarea materială şi cea socială fiind adesea corelate. Fluxurile migraţionale sunt
selective din punct de vedere social. Migrează, de regulă, persoanele tinere (20-40 ani), care se
adaptează mai uşor condiţiilor de viaţă noi decât populaţia în vârstă. Bărbaţii sunt predispuşi
migraţiei mai des decât femeile. Nivelul instruirii este de asemenea o variabilă importantă în
selecţia migranţilor, persoanele cu un nivel de instruire mai înalt sunt preferabile celor fără o
calificare concretă.
Pentru analiza fenomenului migraţional al forţei de muncă la scară internaţională vom opera
cu termeni acceptaţi şi de către OMM (organizaţia mondială a muncii).
Migraţia internaţională a forţei de muncă - cuprinde deplasarea resurselor de forţă de
muncă dintr-o ţară în alta pe un anumit termen. Migraţia urmată de schimbările locului de trai
poartă denumirea de migraţie definitivă, permanentă sau ireversibilă. Migraţia determinată de
deplasarea forţei de muncă pe termen scurt poartă denumirea de migraţie temporară sau reversibilă.
Este dificil de cuantificat numărul total al migranţilor temporari şi definitivi, întrucât aceştea î-şi pot
modifica statutul în timp.
După motivul deplasării deosebim migraţie benevolă şi migraţie forţată. Migraţia benevolă
se realizează conform deciziei sinestătoare a migrantului, în timp ce migraţia forţată se poate realiza
prin prisma unor evenimente de ordin natural (calamităţi naturale), politic (lipsa democraţiei,
prezenţa unor regimuri dictatoriale), economic (crizele economice, şomajul), social-culturală
(intoleranţă etnică, religioasă etc.). Migraţia forţată cel mai adesea i-a naştere din motive ce nu
depind de migrant.
După caracterul mişcării forţei de muncă deosebim migraţie periodică – ce include deplasări
sporadice ale migranţilor cu întoarcere la locul de trai; migraţie sezonieră – cauzată de caracterul
sezonier al activităţilor economice (activităţi agricole, servicii sezoniere) şi migraţia pendulară care
poartă un caracter local, cu deplasări zilnice către locul de muncă şi seara către locul de trai
(gasterbaiterii, lucrătorii transfrontalieri). Migraţia pendulară are loc frecvent în regiunile
transfrontaliere, intensificându-se în prezent prin simplificarea regimului de trecere a frontierelor
sau prin excluderea barierelor în mişcarea persoanelor.
Totalitatea persoanelor care migrează în afara hotarelor propriei ţări formează fluxuri
migraţionale. Conform clasificării OMM, deosebim 5 fluxuri internaţionale ale migraţiei:
1. Migraţii definitive – la această categorie se referă persoanele care migrează în alte state
pentru trai permanent. Fluxul principal al migranţilor definitivi se îndreaptă către state înalt
dezvoltate, postindustriale – SUA, Canada, statele din Europa Occidentală, Australia, noua
Zeelandă. Acest flux, de regulă, începe cu unul dintre membrii familiei care ulterior îi atrage
şi pe ceilalţi membri (migraţia „cuiburilor”).
2. Muncitorii pe contract. Termenul de şedere pentru aceşti muncitori în statele de imigrare
este limitat. Importul forţei de muncă încurajat de guvernele unor state se datorează atât
costului mic al forţei de muncă străine, cât şi lipsei forţei de muncă de anumite calificări,
lipsei solicitărilor pentru anumite activităţi grele, nesolicitate, neprestigioase. Aceste motive
au determinat guvernele unor state să invite pe contract muncitori din alte state. La expirarea
contractului muncitorii se reîntorc în ţara de origine.
3. Profesioniştii de tranzit – sunt muncitorii de calificare înaltă, cu o experienţă avansată,
care, de regulă, se deplasează însoţind investiţiile de capital. Creşterea mobilităţii capitalului
pe plan internaţional a determinat majorarea numărului migranţilor din această categorie,
fenomenul amplificându-se şi din cauza facilitării circulaţiei persoanelor, acceptate prin
acordurile bi şi multilaterale. Spre deosebire de brain drain, acest tip de migraţie are un sens
invers.
4. Migranţii ilegali – sunt persoanele care intră în statele receptoare fără un statut legal.
Numărul migranţilor ilegali a crescut foarte mult, în pofida restricţiilor aplicate de statele
lumii prin politici migraţionale dure. Actualmente este dificil de cuantificat numărul exact al
migranţilor. Numărul migranţilor oficiali din Republica Moldova, spre exemplu, este de 7
282 persoane (2011), dar de fapt numărul acestora este cu mult mai mare. Astfel, datele
ultimului recensământ au arătat că numărul celor plecaţi din ţară este de 273 mii persoane
(2004), experţii estimează că numărul celor plecaţi variază între 500-700 mii persoane.
5. Migranţii forţaţi. Plecarea lor în exteriorul ţării de origine este cauzat de războaie,
încălcarea drepturilor omului, politica de genocid faţă de anumite categorii de persoane,
cataclisme naturale sau catastrofe ecologice.
Migraţia internaţională a forţei de muncă include fluxurile imigraţionale şi fluxurile
emigraţionale şi corespunzător state de imigraţie şi state de emigraţie. Statele sunt identificate ca
state de imigraţie (conform clasificării OMM) dacă:
◦ 2% şi mai mult din populaţia ei este alcătuită din cetăţeni străini şi în ţară se află nu
mai puţin de 200 mii persoane ce deţin paşapoarte ale altor state. Termenul de şedere
al acestora depăşeşte termenul de 1 an;
◦ 1% din populaţia economic activă şi nu mai puţin de 100 mii de persoane din forţa
de muncă sunt cetăţeni străini;
◦ Remitenţele banilor din ţară depăşeşte 1-2% din PIB-ul ţării.
Statele de emigrare sunt considerate acele acre îndeplinesc condiţiile:
2% şi mai mult din populaţie se află în afara hotarelor pe un termen mai mare de 1 an, iar
numărul acestora depăşeşte 200 mii persoane;
1% sau mai mult din populaţia economic activă se află peste hotarele ţării, iar numărul
acestora depăşeşte 200 mii persoane;
Banii primiţi de către emigranţi constituie nu mai puţin de 2-5% din PIB.
Proximitatea geografică, relaţiile stabilite în trecut, în special în perioada colonială, comunitatea
de cultură şi limbă, sferele de influenţă stabilite de marile puteri în timp, au constituit şi continuă să
rămână factorii principali ce determină formarea fluxurilor migraţionale internaţionale.
Reemigraţia (migraţia inversă) – întoarcerea migranţilor după un anumit interval de timp
pentru trai permanent în ţara de origine. Fluxurile remigraţionale sunt mult mai mici ca intensitate
decât cele emigarţionale. Acest tip de migraţie este caracteristic pentru populaţia ce revine în patria
istorică după o anumită perioadă de şedere în străinătate şi pentru persoanele în etate.
Actualmente o răspândire tot mai mare o are migraţia virtuală sau telemunca, a cărei
esenţă derivă din faptul că căutarea de lucru, primirea comenzilor, prezentarea lucrului efectuat şi
remunerarea se realizează prin Internet. Specific acestei migraţii este că angajatul se află într-o ţară,
iar angajatorul în altă ţară. Angajaţi nu migrează de fapt, ci doar rezultatul muncii lor. Migraţia
virtuală este în creştere, acesta fiind actualmente un segment
al pieţei internaţionale a forţei de muncă.
Migraţia internaţională a forţei de muncă la etapa contemporană se caracterizează prin câteva
particularităţi:
- Migraţia de muncă a cuprins, practic, toate statele, continentele, căpătând un caracter global.
La începutul sec XXI-lea în lume se numărau peste 200 mil. persoane cu statut de migrant;
- Motivul principal al migraţiei rămâne a fi cel economic;
- S-au modificat şi direcţiile migraţiei. Dacă în anii '50-80 direcţia principală a migraţiei era
dinspre ţările în dezvoltare (ŢCD) către ţările dezvoltate (ŢD), începând cu anii ' 80 se atestă şi
procesul invers, migraţia de muncă din ŢD, însoţind capitalul, migrează în ţările în curs de
dezvoltare. O creştere constantă a avut-o şi migraţia pe direcţia ŢCD – ŢCD;
- Actualmente s-a intensificat mult migraţia ilegală a forţei de muncă. Circa 20-40 la sută
dintre migranţi sunt ilegali, în UE 10-15% (2008);
- În migraţia internaţională au loc schimbări nu numai cantitative, dar şi calitative, exprimate
prin creşterea ponderii personalului calificat care migrează;
- În prezent are loc o implicare tot mai activă a statelor în monitorizarea şi dirijarea procesului
migraţional.
14.2. Dimensiuni, direcţii şi reglementări ale migraţiei forţei de muncăVolumul şi direcţia migraţiei internaţionale a forţei de muncă a variat mult în decursul
istoriei contemporane. Volumul migraţiei de muncă a fost în creştere permanentă, deşi intensitatea
fenomenului a fost diferită în timp. Primele migraţii masive ale forţei de muncă au fost migraţiile
forţate din sec. XII-XIX. Migraţia în această perioadă a fost influenţată de dezvoltarea comerţului
cu sclavi. Direcţia principală a migraţiei sclavilor era din Africa către America (în special în SUA).
În intervalul 1650-1850 populaţia din Africa s-a diminuat cu 22% ca rezultat al transferului forţat de
muncă către continentul american [9, p. 48].
Sec. XIX şi începutul sec. XX s-a caracterizat prin marile migraţiuni transoceanice ce au
antrenat milioane de persoane din Europa de Vest, iar mai apoi din Europa Sudică şi Estică spre
America de Nord, Australia şi America Latină. În sec. XIX din Europa au emigrat circa 30 mln.
persoane din Europa, iar la începutul sec. XX până la primul război mondial încă peste 20 mln.
persoane1. Procesul migraţional către America a fost întrerupt parţial, în timpul celui de-al doilea
război mondial, după care s-a restabilit pe o perioadă scurtă. Migraţia europeană din sec XIX şi
prima jumătate a sec. XX a avut efecte globale, ducând la popularea şi valorificarea economică a
unor regiuni întinse din America de Nord, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă.
În perioada postbelică fluxurile migraţionale către „Lumea Nouă” au scăzut în intensitate,
iar polul de atractivitate a migranţilor devine Europa Occidentală. Economiile refăcute de după
război aveau nevoie de un număr mare de muncitori care să asigure creşterea economică şi în
perioada care a urmat, statele din vestul Europei, precum Marea Britanie, Franţa, Germania
primesc din ţările vecine mai mulţi imigranţi decât au pierdut în perioada anterioară. În a 2-a
jumătate a sec. XX s-au format câteva centre/nuclee de atragere a migranţiei de muncă:
1. Europa Occidentală. Statele din Europa Occidentală, care până în 1950 nu intrau în
categoria statelor receptoare de migranţi, recurg la muncitorii străini. Ţările din Centrul şi Nordul
Europei primesc imigranţi din sudul continentului şi din fostele colonii. Spre Franţa s-au îndreptat
fluxuri importante de migranţi din Africa de Nord, spre Marea Britanie – imigranţi din India şi
Pakistan, în timp ce în Olanda majoritatea migranţilor erau din Indonezia şi Suriname, foste colonii
ale acestora. Statele UE numără în prezent circa 5 mln. migranţi, ceea ce constituie circa 5% din
populaţia acestor state. Numărul cel mai mare de migranţi l-au primit Germania, Franţa, Marea
Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia. În ultimii 10 ani după destrămarea sistemului socialist un număr
foarte mare de migranţi au venit din statele Europei de Est şi Sud-Est. Mai multe state din Europa
de Sud s-au transformat din ţări de emigraţie în ţări de imigraţie.
Muncitorii străini constituie o parte considerabilă a forţei de muncă din unele state:
Luxenburg – 30%, Elveţia – 29,6%, Germania – 8,0%Belgia – 7,5%, Austria – 6,2%, Suedia –
5,8%, Franţa – 5,2%, Marea Britanie – 3,4% (2010) din numărul total al angajaţilor [18]. Statele UE
au o politică restrictivă cu privire la imigranţi din mai multe considerente: presiunea făcută de
populaţia statelor membre faţă de autorităţi vis-a-vis de limitarea imigranţilor, în special a forţei de
muncă necalificată, problemele legate de creşterea necontrolată a migraţiei ilegale, destabilizarea
pieţelor forţei de muncă şi mai recent criza financiară care a afectat toate statele etc. Problemele
demografice grave prin care trec majoritatea statelor europene legate de îmbătrânirea populaţiei,
declinul natural, emanciparea femeilor şi a institutului familiei va determina statele comunitare să-şi
revadă politica migraţională.
2. Alt centru important al destinaţiei migraţiei forţei de muncă care a luat naştere la
mijlocul anilor ´70 îl reprezintă ţările exportatoare de petrol din Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Boomul petrolier în ţările OPEC (organizaţia statelor exportatoare de petrol) a determinat creşterea
cererii forţei de muncă atât calificată, cât şi necalificată. Ponderea muncitorilor străini în 6 state
monarhice a depăşit 50% din totalul muncitorilor: Bahrain – 51%, Arabia Saudită – 60%, Oman –
70%, Kuwait – 86%, EAU – 89%, Qatar – 92%. În acelaşi timp în statele vecine s-a înregistrat cel
mai mare număr al populaţiei active care lucrează în exterior. Un alt centru al migraţiei (formal
etnic, dar de facto în mare măsură de muncă) a devenit Israelul. Crearea statului evreiesc în 1948 a
determinat apariţia unui pol important al migraţiei în această regiune.
3. Al treilea centru important al migraţiei forţei de muncă contemporane a devenit SUA.
Formarea resurselor de forţă de muncă a SUA s-a datorat în mare parte imigraţiei. Însăşi
naţiunea americană s-a format în mare parte din imigranţi (conform teoriei „cazanului de
fuziune”). Perioada postbelică poate fi divizată în câteva etape distincte: prima etapă
determinată de migraţia unui număr mare de imigranţi din Europa Occidentală, îndată după
cel de-al doilea război mondial, etapa a 2-a a început cu anul 1965 prin legea ce facilita
imigraţia din Asia şi America Latină, a 3–a etapă prioritate au avut-o migranţii din Europa.
SUA este principala ţară receptoare de migranţi cu un stoc de circa 20 mln., fiind urmată de
Canada cu circa 5 mln. de migranţi. Dintre regiunile furnizoare de migranţi se evidenţiază
Europa Centrală şi de Est, America Centrală, Asia de Sud-Est.
4. Al patrulea centru important al migraţiei s-a format în Australia, care prin politica
imigraţională atractivă a servit destinaţia a peste 200 mii de muncitori străini. Ca şi SUA,
Australia duce o politică de asimilare a migranţilor.
5. Alt centru importanţ al migranţiei contemporane s-a format în regiunea Asia Pacific:
Brunei, Japonia, Hong Kong, Malaysia. Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Aceste state tot
mai mult apelează la serviciile muncitorilor străini, în special, în activităţi ce nu solicită o
calificare înaltă. În acelaşi timp, Japonia înregistrează cel mai mare număr al migranţilor
profesionişti de tranzit care însoţesc investiţiile de capital străin în ţările din Asia Pacific.
6. Actualmente statele noi industriale din America Latină (Argentina, Venesuela) primesc un
număr mare al migranţilor. Specific pentru această regiune în dezvoltare este că primeşte
migranţi din state în curs de dezvoltare. Mai multe state latino-americane aplică programe de
atragere a imigranţilor din Europa de Est.
7. Statele din Africa majoritatea fac parte din categoria statelor donatoare de migranţi, firesc
pentru cea mai săracă regiune a lumii. Totuşi, Africa de Sud recrutează muncitori necalificaţi
din statele vecine, pentru activităţile din industria minieră, precum şi specialişti din statele
ex-URSS (fig. 1).
Fig. 1. Principalele direcţii ale migraţiei contemporane
Munca imigranţilor are un rol semnificativ în economia mondială contemporană. Dat fiind
numărul mare al muncitorilor străini în economia unor state, orice reglementare poate conduce la
creşterea tensiunilor pe pieţele forţei de muncă a statelor lumii.
Pentru aprecierea dimensiunii migraţiei de muncă sunt utilizaţi câţiva indicatori:
Dimensiunea emigraţiei – numărul emigranţilor plecaţi peste hotare pentru un anumit
termen cu scopul angajării la un serviciu;
Dimensiunea imigraţiei – numărul imigranţilor sosiţi de peste hotare pentru un anumit
termen cu scopul angajării la un serviciu;
Soldul migraţional – diferenţa dintre numărul emigranţilor şi a imigranţilor. Soldul
migraţional poate fi pozitiv sau negativ şi se exprimă în valori absolute sau relative;
Migraţia sumară – numărul total al migranţilor sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară pentru o
anumită perioadă de timp.
Numărul migranţilor sporeşte cu paşi rapizi. Dacă în anul 1970 erau atestaţi 82 mil.
persoane, în anul 2010 – 213,9 mil. persoane, actualmente numărul acestora depăşeşte 215 mil.
persoane (inclusiv migranţii ilegali). În ultimul deceniu numărul migranţilor a sporit cu 6 mil.
persoane per an. Cea mai mare ponderea a migranţilor din totalul populaţiei se atestă în Australia
(16,4%) şi America de Nord (14,5%), iar cel mai mic număr raportat la totalul populaţiei este în
America Latină - 1,3% şi Asia - 1,5% (tab. 1) .
spre Asia şi Australia
Spre Japonia
din Asia din America de Sud
spre America de Nord
Tabelul 14.1.
Numărul migranţilor internaţionali şi ponderea lor în totalul populaţiei, pe regiuni, în anii 1990 şi 2010
Numărul migranţilor internaţionali,
mil. pers.
Schimbarea numărului
migranţilor, %
Ponderea migranţilor în totalul populaţiei, %
1990 2010 1990-2010 1990 2010
Lumea, în ansamblu
155,2 213,9 37,9 2,9 3,1
Ţări dezvoltate 82,0 127,7 55,7 7,2 10,3
Ţări în dezvoltare
73,2 86,2 17,8 1,8 1,5
Africa 16,0 19,3 20,4 2,5 1,9
Asia 50,9 61,3 20,5 1,6 1,5
Europa 49,1 69,8 42,2 6,8 9,5
America Latină 7,1 7,5 5,4 1,6 1,3
America de Nord 27,8 50,0 80,0 9,8 14,5
Oceania 4,4 6,0 36,7 16,2 16,4
Sursa: http:/esa.un.org/migration
Reglementarea migraţiei de muncă de către statele lumii. Creşterea intensităţii migraţiei
internaţionale la etapa contemporană a determinat statele lumii să recurgă la reglementarea ei şi la o
mai bună gestionare a acestea. În timp ce majoritatea ţărilor lumii, sub influenţa organizaţiilor
economice internaţionale sau a companiilor transnaţionale liberalizează fluxurile comerciale,
financiar-valutare, tehnologiile, aproape majoritatea limitează accesul migranţilor pe teritoriul lor.
În prezent, doar Australia mai este oficial deschisă pentru imigranţi, în timp ce Canada,
Israel, SUA, statele Europei Occidentale sunt parţial deschise. Selectarea migranţilor de către statele
recipiente este rigidă şi poartă, în multe privinţe, un caracter discriminatoriu.
Deşi mai multe organizaţii internaţionale se arată preocupate de reglementarea migraţiei,
nici una dintre ele, deocamdată, nu au mandatul oficial pentru a realiza acest lucru, această
problematică fiind prerogativa statelor/guvernelor.
Baza juridică internaţională a migraţiei forţei de muncă o constituie Declaraţia Generală
despre Drepturile Omului din 1948, pactul internaţional asupra dreptului civil şi politic din 1966,
Actul final al Hotărârii asupra Securităţii Umane şi Cooperare în Europa din 1986, Convenţia ONU
pentru drepturile muncitorilor-migranţi şi a membrilor familiilor lor. Dintre organizaţiile economice
internaţionale cel mai mult se apropie de problematica monitorizării migraţiei internaţionale a forţei
de muncă OMM (organizaţia mondială a muncii), responsabilă de elaborarea şi coordonarea
standardelor internaţionale cu privire la piaţa muncii. Aceste standarde servesc ca recomandări
guvernelor statelor lumii şi vizează:
1. remunerarea minimală a muncii;
2. asigurarea posibilităţilor de angajare nediscriminatorie;
3. asigurarea egalităţii între muncitorii migranţi şi locali;
4. asigurarea unei sistem de asigurări sociale pentru migranţi;
5. stabilirea vârstei minimale a forţei de muncă;
6. cooperarea statelor în domeniul migraţiei de muncă etc.
Dar, deocamdată nu sunt pârghii şi mecanisme concrete de control sistematic, Ele sunt
implementate benevol de către autorităţile naţionale. Unele state au legi speciale pentru
reglementarea migraţiei. În SUA, spre exemplu, funcţionează „Legea migraţiei” din 1990. Legi
similare sunt şi în alte state OCDE. În mai multe state sunt create structuri speciale care se ocupă de
imigranţi, fie că este vorba de structuri din cadrul Ministerelor de Justiţie, de Interne sau a Muncii.
În SUA serviciul pentru Imigraţie şi Naturalizare (SIN) reprezintă unul dintre cele mai puternice
structuri statale, ţinându-se cont de efectele pe care le are migraţia asupra tuturor sferelor vieţii în
această ţară. Servicii şi structuri similare sunt în toate statele Europei Occidentale. Statele naţionale
au aplicat politici migratorii care au variat dea lungul timpului în funcţie de interesele şi nevoile
statelor, măsurile fiind de la permisive - la restrictive, de la democratice – la discriminatorii. Un rol
important în politica migraţională îl ocupă reglementările migraţiei de muncă.
În linii mari politica migraţională a statelor vizează 2 aspecte:
- reglementarea migraţiei;
- stimularea reemigraţiei.
Cât priveşte reglementarea imigraţiei majoritatea statelor folosesc o abordare selectivă. A.
Un prim criteriu în selectarea migranţilor îl reprezintă calificarea acestora. În general, sunt
acceptate acele categorii profesionale de care are nevoie ţara şi limitează sau interzice celelalte. Un
interes practic îl are atragerea muncitorilor, care ar putea îndeplini activităţi fizice grele, monotone,
care nu prezintă interes pentru populaţia titulară.
Cerinţele pentru majoritatea statelor sunt identice. Cele mai tipice dintre ele sunt: garantarea
calificării în forma unei diplome de studii, stagiul de muncă etc. În Australia, ţară tipic migraţională,
se acceptă specialişti cu calificare profesională care au un stagiu nu mai mic de 3 ani, în SUA
majoritatea companiilor private nu acceptă la serviciu persoane care nu au o experienţă profesională
mai mică de 5 ani, chiar dacă există locuri vacante. Un loc aparte în politica migraţională îl ocupă
atragerea persoanelor calificate „brain drain”. Statele dezvoltate sunt într-o competiţie directă în
ceea ce priveşte atragerea unui număr cât mai mare de specialişti. Câştigurile de pe urma atragerii
acestei categorii de persoane sunt foarte mari, în special, are loc fortificarea potenţialului uman pe
termen lung. În linii mari statele recipiente acordă un regim preferenţial următoarelor grupe
profesionale:
muncitorii necalificaţi, care pretind la munci nesolicitate de populaţia
autohtonă;
specialiştii în ramurile cu o dezvoltare rapidă;
reprezentanţii profesiilor rare;
specialiştii de calificare înaltă şi liber profesioniştii;
antreprenorii care transferă activele lor în aceste state, creând şi locuri de
muncă.
B. Reglementări cu privire la cerinţele solicitate privind caracteristicile personale ale
muncitorilor imigranţi. Legislaţia ţărilor receptoare impun restricţii asupra limitelor de vârstă.
Acestea doresc să primească muncitori tineri (preferenţial în limitele vârstei de 20-40 ani), de la
care se poate obţine un efort maxim. Persoanele tinere, căsătorite, cu copii, au prioritate, acest fapt
contribuind şi la îmbunătăţirea parametrilor capitalului uman. Cheltuielile pentru formarea
capitalului uman sunt foarte mari, prin achiziţia acestor categorii de persoane statele dezvoltate
înregistrează câştiguri enorme, în special, pe termen lung. Un „filtru” pentru selectarea muncitorilor
străini îl reprezintă şi starea de sănătate, unele state recurgând la teste medicale şi psihologice, lipsa
antecedentelor penale pentru potenţialii imigranţi. În unele state se limitează sau se interzice chiar
intrarea pe teritoriul lor a persoanelor care fac parte din anumite partide extremale, totalitare,
considerându-se că prezenţa lor ar aduce prejudiciu statelor date.
C. Un alt tip de reglementare se realizează prin cota numerică (cota imigraţională) care stabileşte
ponderea imigranţilor acceptaţi în anumite ramuri sau în economie, per ansamblu. Anual se
stabileşte o cotă imigraţională. Cota imigraţională a SUA începând cu 1965 este de 675 mii
persoane. În unele state cota directă se stabileşte ca raportul între muncitorii străini şi locali. Grecia,
spre exemplu, interzice activitatea străinilor la întreprinderile unde lucrează mai puţin de 5
muncitori de origine greacă. Dacă la întreprindere lucrează un număr mai mare de muncitori,
raportul dintre locali şi străini trebuie să fie de cel puţin 10:1 [11, p.84].
D. Legislaţia imigraţională conţine limitări de ordin spaţial şi temporal. Politica
migraţională a unor state acordă preferinţe muncitorilor din anumite regiuni, state fie că este vorba
de proximitatea geografică, de rudenie lingvistică, culturală sau etnică. SUA până în anii ´90 ai sec.
trecut a acordat prioritate persoanelor din Asia, America Latină, Africa, iar după anii ´90 prioritate
au avut-o imigranţii din Europa. În prezent aceeaşi politică migraţională selectivă o duce
majoritatea statelor postindustriale. Statele din cadrul UE, actualmente, acordă prioritate migranţilor
din Europa Centrală şi de Sud Est. Deşi aceste reglementări comportă o doză de discriminare în
raport cu migranţii din alte regiuni sau state, statele nu doresc să-şi amplifice tensiunile sociale, dar
şi din considerente a securităţi etnice şi statale. Naturalizarea persoanelor de provenienţă
civilizaţională diferită cere mai mult timp şi bani, naturalizarea fiind o procedură foarte dificilă,
implicând costuri mari. Franţa, acordă pretendenţilor străini cetăţănia franceză doar după 10 ani de
şedere în ţară, cu condiţia ca aceştea să cunoască limba, istoria, cultura ei. O politică diferenţiată în
atragerea migranţilor este şi în cadrul statelor, imigraţia fiind încurajată în regiunile mai slab
dezvoltate, regiunile în plină ascensiune şi descurajată în oraşele mari, în aglomeraţiile urbane şi
megapolise pentru a evita supraaglomerările spaţiale. Limitările temporale se fac cu scopul de a
stabili un termen de încercare, după care are loc prelungirea termenului.
E. Reglementarea economică cuprinde un şir de condiţii:
- prioritate o au migranţii care investesc sume mari de bani în economia statelor recipiente
(în SUA se acordă anual 10 mii de vize acestor categorii de persoane);
- impunerea unor plăţi sub forma impozitelor angajatorilor care utilizează muncitorii străini;
- stabilirea plăţilor pentru imigranţi a impozitelor pentru angajare etc.
În calitate de obiect al reglementării migraţionale se află nu numai imigraţia dar şi
reemigrarea. Începând cu anii ´70 ai sec. trecut mai multe state au început să stimuleze repatrierea
imigranţilor, implementând un şir de programe în acest sens. Printre acestea pot fi menţionate:
ajutoare materiale doritorilor de a reemigra sub forma creditelor, donaţiilor băneşti;
ajutoarele acordate statelor exportatoare de forţă de muncă prin dezvoltarea infrastructurilor
sociale, crearea întreprinderilor, în care ar putea fi angajaţi migranţii repatriaţi;
pregătire profesională a migranţilor pentru activităţi în ţara de origine etc.
14.3. Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă. Migraţia forţei de muncă din/în
Republica Moldova
Efectele migraţiei forţei de muncă sunt multiple. Acestea influenţează viaţa social-economică a
tuturor statelor lumii, dovadă fiind preocuparea tot mai activă faţă de fenomenul migraţional.
Migraţia are efecte pozitive şi negative, atât pentru ţările receptoare, cât şi pentru cele donatoare
(tab. 1).
Tabelul 14.2.
Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă
Pentru statele recipiente Pentru statele donatoare
Pozitive
1. Stimularea concurenţei produselor naţionale ca rezultat al diminuării costurilor de producţie, prin utilizarea forţei de muncă mai ieftine2. Efectul multiplicator (stimularea de către forţa de muncă străină a producţiei şi a ocupării în ţara de adopţie)3. Economii ce ar fi trebuit să fie făcute la instruirea şi pregătirea profesională a forţei de muncă (la importul forţei de muncă clificate)4. Menţinerea stabilităţii sociale prin plata impozitelor
1. Transferurile băneşti în valută convertibilă în ţară2. Diminuarea presiunilor din partea resurselor de forţă de muncă în surplus şi a tensiunii sociale3. Instruirea şi pregătirea profesională gratuită a forţei de muncă proprii, cunoaşterea acesteea cu formele de organizare a muncii avansate4. Primirea finanţărilor şi a ajutoarelor din partea statelor recipiente şi a organizaţiilor internaţionale specializate pentru programele de dezvoltare social-economice, orientate către crearea locurilor noi de muncă
Negative1. Creşterea tensiunilor pe piaţa forţei de muncă locală2. Intensificarea, ca consecinţă a creşterii cererii pe piaţa forţei de muncă, tendinţa de scădere a costului forţei de muncă3. Provocarea conflictelor naţionale şi etnice dintre populaţia locală şi imigranţi, tensiuni sociale manifestate prin discriminări şi aversiune faţă de imigranţi4. Creşterea ratei şomajului
l. Pierderile economice ca rezultat al diminuării potenţialului uman şi în special al segmentului populaţiei în vârstă de muncă
m. Pierderile de pe urma instruirii şi pregătirii profesionale a emigranţilor
n. riscul demografic exprimat prin diminuarea potenţialului de reproducere a populaţiei şi erodarea institutului familiei
o. emigrarea ilegală lipseşte de orice drept social, politic sau economic individul
Sursa: adaptat după sursele [1, 6, 12]
Monitorizarea procesului migraţional pentru o cât mai bună gestionare a acestuia devine o
necesitate pentru toate statele, indiferent de statutul pe care îl au în cadrul fluxurilor migraţionale.
Principalele consecinţe ale migraţiei, din punctul de vedere al interesului pe care-l urmărim, sunt
asupra pieţei forţei de muncă, asupra situaţiei demografice, asupra situaţiei economice.
Efectele migraţiei asupra pieţei forţei de muncă. Fluxurile migraţiei internaţionale
influenţează direct pieţele forţei de muncă atât din ţările donatoare, cât şi ţările receptoare. Migraţia
poate contribui la diminuarea şomajului în statele cu surplus de forţă de muncă, iar în ţările
receptoare poate diminua oferta pieţei forţei de muncă. Imigraţia completează locurile de muncă în
sectoarele nesolicitate de muncitorii locali. În Belgia, spre exemplu, ½ din mineri, în SUA – 70%
dintre agricultori, în Elveţia circa 40% din muncitorii în construcţii sunt străini. Imigraţia are o
influenţă asupra pieţelor regionale a forţei de muncă. Prin migraţie se asigură redistribuirea forţei de
muncă în corespundere cu cerinţele actuale.
Întreprinzătorii din ţările recipiente câştigă de pe urma muncii imigranţilor. Aceştea sunt gata să
muncească în condiţiile unei remunerări mai mici decât standardele de remunerare din această ţară
şi, în aşa fel angajatorii reţin majorarea salariilor lucrătorilor locali. În mai multe state funcţionează
o piaţă a muncii cu standarde duble: pe una are loc cumpărarea forţei de muncă autohtonă calificată
şi înalt remunerată, iar pe alta cea străină gata să muncească la munci grele, prost plătite. Imigraţia,
în aşa fel contribuie la intensificarea concurenţei pe piaţa forţei de muncă puţin calificată, care
contribuie la micşorarea salariului real pentru categoriile de muncitori locali, fapt ce contribuie la
creşterea tensiunilor sociale şi a presiunilor făcute de către aceştea clasei politice, în vederea
înăspririi condiţiilor de acceptare a imigranţilor.
În acelaşi timp, migranţii pot obţine calificări mai înalte în ţările receptoare, experienţă ce poate
fi ulterior adusă acasă. Activitatea de antreprenoriat poate să se învioreze, ca rezultat al experienţei
şi investiţiilor făcute în businessul autohton de către migranţii reîntorşi în patrie.
Efectele migraţiei pe plan demografic. Mişcarea populaţiei produce efecte importante asupra
unor variabile demografice cum ar fi numărul, structura populaţiei, densitatea, presiunea
demografică etc. Acestea pot fi cuantificate prin soldul migraţional în formă absolută şi relativă.
Efectele demografice pozitive din cadrul ţărilor de imigraţie sunt însoţite de efecte negative în ţările
de emigraţie. Astfel, migraţia populaţiei tinere contribuie la întinerirea populaţiei şi la îmbunătăţirea
parametrilor potenţialului uman în ţările receptoare şi, invers, la îmbătrânirea populaţiei şi
diminuarea potenţialului uman în statele donatoare. Pe de o parte are loc depopularea unor state sau
regiuni, medii de trai, iar pe de altă parte creşterea densităţii, a concentrării populaţiei în anumite
areale (zone industriale, oraşe mari, aglomeraţi urbane, tehnopolise etc).
Un alt indicator demografic cu implicare directă asupra dezvoltării economice îl reprezintă
modificarea presiunii demografice în sensul creşterii acesteea pentru statele de emigarţie, exprimat
prin diminuarea populaţiei economic active în favoare celorlalte două categorii de vârstă
neantrenate în activităţi economice: copiii şi pensionarii, scăderea ratei de fertilitate prin emigrarea
populaţiei de vârstă reproductivă, feminizarea sau masculinizarea populaţiei şi, prin aceasta, crearea
unui dezechilibru între genuri. În anii 2000 soldul migraţional a asigurat 56% din creşterea
demografică a statelor dezvoltate şi circa 90% din creşterea demografică a statelor din UE, fiind
firească îngrijorarea acestor state vis-a-vis de pericolul asupra securităţii demografice de
perspectivă, în condiţiile scăderii ratei natalităţii, ratei fertilităţii şi a sporului natural a populaţiei
titulare. Imigranţii deja constituie ponderi considerabile în unele state alcătuind 5-12% din totalul
populaţiei şi 0-25% din populaţia economic activă.
Efectele economice ale migraţiei pot fi exprimate în principal prin efectele asupra balanţei de
plăţi şi asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale determină importante
transferuri de capital, atât din ţările de emigraţie aduse de emigranţi pentru instalarea sau
dobândirea cetăţăniei, dar în mod special, prin transferurile făcute de imigranţi în ţara de origine.
Aceste sume sunt mult mai mari dacă aparţin unor investitori, ţările de imigraţie încurajând orice
investiţie din partea imigranţilor. De regulă, sumele pentru instalare acţionează ca stimulente ale
consumului. Transferurile de fonduri băneşti în străinătate ale emigranţilor în ţările de origine se
concretizează sub câteva forme ale balanţei de plăţi:
plăţi ale lucrătorilor (workers remmitance) care reprezintă valoarea transferurilor către ţara
de origine efectuate de către emigranţi aflaţi în străinătate;
transferuri ale migranţilor - care reprezintă alte fluxuri de bunuri şi active financiare
asociate cu migranţii internaţionali.
Pentru relevarea importanţei transferurilor de capital efectuate de emigranţi către ţara de origine
este util ca acestea să fie comparate cu mărimea PIB-ului, cu cea a exporturilor şi cu cea a
investiţiilor de capital străin.
Având în vedere că aceste transferuri pot influenţa semnificativ desfăşurarea activităţii
economice şi sociale în ţara de origine apare nevoia şi oportunitatea analizei şi a altor aspecte
circumscrise procesului menţionat anterior şi anume:
ponderea diferitor forme de transfer (cash, prin bănci, în natrură, prin barter);
modul de efectuare a schimbului valutei în moneda naţională;
modul de utilizarea a sumelor de bani trimise din străinătate (consum curent, bunuri de
folosinţă îndelungată, cumpărarea de locuinţe, terenuri, rambursarea împrumuturilor,
deschiderea de depozite bancare, demararea de afaceri, cheltuieli pentru educaţia şi
instruirea copiilor etc.
identificarea efectelor de antrenare ale transferurilor pe plan local şi naţional).
Efectele migraţiei asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale au efecte
deloc neglijabile asupra funcţionării serviciilor publice şi a sistemelor de protecţie socială. Are
loc majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea şomerilor imigranţi şi a familiilor lor, de
asemenea cheltuieli ce ţin de:
instruirea copiilor;
dezvoltarea infrastructurii sociale;
acordarea asistenţei sociale/plata indemnizaţiilor sociale etc.
Statele de imigraţie suportă cheltuieli mari din bugetele publice, pe cînd cele de emigraţie
sunt scutite de ele.
Republica Moldova este o ţară afectată profund de fenomenul migraţional, o parte
considerabilă a forţei de muncă este plecată peste hotare, iar remitenţele contribuie substanţial la
PIB. Ponderea mare a populaţiei economic active migrate, creşterea intensităţii fenomenului,
impactul migraţiei asupra securităţii demografice, sociale şi economice a determinat factorii de
decizie să întreprindă un şir de măsuri menite să gestioneze eficient fenomenul. Printre aceste
măsuri s-ar putea menţiona: adoptarea cadrului juridic naţional, ratificarea mai multor convenţii
internaţionale cu privire la migraţie şi la piaţa forţei de muncă, elaborarea unor mecanisme eficiente
de gestionare şi control al fluxurilor migraţioniste, dezvoltarea cooperării bi şi miltilaterale cu ţările
de destinaţie, cooperarea cu organismele internaţionale specializate, monitorizarea procesului de
reîntoarcere şi reintegrare a lucrătorilor emigraţi în R. Moldova, consolidarea legăturilor cu diaspora
etc. Astfel, cadrul juridic naţional cu privire la migraţie include:
1. Concepţia politicii migraţionale a R. Moldova, aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.
1386-XV din 11.10.2002;
2. Legea cu privire al migraţie nr. 1518-XV din 06.12.2002;
3. Legea cu privire la migraţia de muncă nr. 180-XVI din 10.07.2008 etc.
Această din urmă lege a intrat în vigoare la 01.01.2009 şi cuprinde prevederi importante
referitoare la imigrare, angajarea provizorie în muncă a cetăţenilor R. Moldova în străinătate,
reglementarea activităţii agenţiilor private de angajare în străinătate, stipularea clauzelor minime ce
trebuie să le conţină contractele individuale de muncă etc. În acelaşi timp R. Moldova a ratificat 41
convenţii ale OIM care reglementează piaţa muncii în complex. Tot în acest context se înscriu şi
măsurile de cooperare cu organismele internaţionale:
Colaborarea cu Programul MIGRANT al OIM în cadrul proiectului „Eliminarea
Traficului de fiinţe umane din R. Moldova prin măsuri ale pieţei muncii”;
Crearea centrelor informaţionale privind piaţa muncii;
Elaborarea, publicarea şi diseminarea ghidurilor cu informaţia specifică despre
ţara de destinaţie, a pliantelor privind riscurile migraţiei nereglementate etc.
Toate aceste reglementări, proiecte, programe, acţiuni au drept scop monitorizarea
fenomenului migraţional şi orientarea acestuia către cetăţenii R. Moldova, întrucât este recunoscut
unanim contribuţia pozitivă a migraţiei pentru creşterea şi revitalizarea economică, fiind de datoria
statului să gestioneze eficient acest fenomen.
Deşi datele oficiale atestă un număr mic al migranţilor (tab. 2.), studiile experţilor precum şi
unele date cu privire la remitenţe şi la evoluţia indicatorilor demografici atestă un număr mult mai
mare al acestora. Într-un studiu recent al Băncii Mondiale (2013) se arată că numărul persoanelor
plecate din ţară cifrează la 770 mii de cetăţeni.
Tabelul 14.3
Evoluţia migraţiei în R. Moldova în intervalul 2001-2010 (persoane)
2001 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2010 2011
Emigranţi 6646 7376 7166 6827 6685 7172 6988 4714 3920
Imigranţi 1293 1620 1706 2056 1968 2070 2749 2512 2704
Repatriaţi 1462 1285 1816 1131 1608 1763 2023 1678 658
Total 9201 10281 10688 10014 10261 11005 11760 8904 7282
Sursa: Anuarul Statistic al R. Moldova, 2002-2012; http://statbank.statistica.md
Astfel datele ultimului recensământ au arătat că un număr de 273 mii persoane cu domiciliul
în R. Moldova erau absente. Majoritatea persoanelor temporar absente erau plecate la muncă sau în
căutarea unui loc de muncă - 88,7%, la studii – 6,5%, din alt motiv 4,8%. Datele experţilor şi
studiilor realizate arată că numărul emigranţilor ar fi de cel puţin 2 ori mai mare variind între 400 şi
600 mii persoane. Bărbaţii emigranţi constituiau 57% comparativ cu femeile.
Direcţiile principale ale migraţiei, conform datelor recensământului, sunt F. Rusă - 56,2%,
Italia – 19,4, România – 3,9%, Portugalia – 3,5%, Ucraina – 3,1%, Turcia – 3%. Restul sunt plecaţi
în alte state, ponderea fiind mai mică de 3%. Migraţia externă a R. Moldova până la obţinerea
independenţei avea o singură direcţie – spre est, actualmente vectorul migraţional se îndreaptă tot
mai mult spre vest.
Cauza principală a migraţiei rămâne a fi cea economică. Atât timp cît nivelul de dezvoltare
economică va rămâne în urmă, precum şi diferenţele mari de remunerare faţă de statele vecine sau
mai dezvoltate, tendinţele migraţionale se vor menţine la cote înalte.
R. Moldova se înscrie printre statele cu ponderile cele mai mari ale remitenţelor. Astfel,
conform datelor Băncii Mondiale R. Moldova se află printre primele în lume după mărimea
remitenţelor în raport cu PIB-ul.
Tabelul 14.4
Remitenţele migranţilor moldoveni
Remitenţe,mil.USD
PIB,mil.USD
Ponderea remitenţelor în PIB
2000 178,6 1288,0 13,82005 920,3 2988,0 30,82008 1660,1 6055,0 27,42009 1182,0 5439,0 21,72010 1244,1 5809,0 21,42011 1443,5 6977,0 20,7
Sursa: calculat după www.bnm.md;www.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP
Diminuarea remitenţelor a fost cauzată de criza economiei mondiale, ştiut fiind că migranţii
sunt primii disponibilizaţi în condiţiile limitării locurilor de muncă. O altă cauză a micşorării
transferurilor băneşti constă în majorarea duratei de şedere a migranţilor, care preferă să facă
economii sau chiar să-şi aducă familia în străinătate, în condiţiile legalizării şederii în ţara adoptivă.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
1. Daţi definiţia conceptelor de migraţie a forţei de muncă, emigraţie, imigraţie, reemigrare, sold migraţional,
brain drain, cotă imigraţională.
2. Prin ce sunt exprimate consecinţele economice ale migraţiei pentru economia mondială în ansamblu? Dar
pentru R. Moldova?
3. Numiţi statele şi regiunile considerate polii principali de atractivitate a migraţiei forţei de muncă. Care sunt
cauzele?
4. Cum are loc monitorizarea migraţiei internaţionale a forţei de muncă?
5. Ce înseamnă în viziunea dvoastră o gestionare eficientă a migraţiei?
6. Numiţi principalele perioade ale migraţiei europene.
7. Care este deosebirea dintre profesioniştii de tranzit şi migraţia de tranzit?
8. Numiţi cauzele economice şi noneconomice ale migraţiei.
9. Care sunt principalele tendinţe în ocuparea forţei de muncă pe glob?
Test grilă:1. Profesioniştii de tranzit sunt:
a) Persoanele de o anumită categorie profesională care migrează;b) Migraţia provizorie a persoanelor pe un anumit teritoriu;c) Sunt muncitorii de calificare înaltă care însoţesc investiţiile de capital;
2. State de emigrare sunt considerate acele state din care:a) Sunt plecaţi 1% din populaţia economic activă;b) Sunt plecaţi 2% din totalul populaţiei;
c) Sunt plecaţi 2% din populaţia economic activă;3. În R. Moldova cota cea mai mare a remitenţelor în PIB a fost în :
b) 2011;c) 2008;d) 2010;e) 2005.
4. Ce organizaţie internaţională are ca preocupare problematica migraţiei?a) OMM;b) UNESCO;c) FNUAP;d) PNUD.
5. Dintre trăsăturile migraţiei internaţionale nu fac parte:a) Nu mai migrează populaţii întregi, ci doar indivizi sau familii în cautarea de locuri de muncă;b) Cererea de resurse de muncă străină vizează, în majoritatea cazurilor, persoane între 20-40 de ani;c) Starea de depresiune sau avînt economic în care se află ţara;d) De regulă se emigrează din ţări mai puţin dezvoltate către ţările mai dezvoltate.
6. Dintre polurile tradiţionale de atragere a forţei de muncă din alte ţări nu face parte:a) Ţările Europei de Vest;b) SUA;c) America Latină;d) Australia.
7. Ponderea cea mai mare a migranţilor moldoveni este în:a. Statele CSI;b. Statele UEc. Statele bazinului Mării Negre;
Capitolul 15: Crizele economice mondiale şi regionale
Obiective:
A intelege notiunea de criza economica mondiala;
A cunoaste principalele crize economice ale sec. XX-XXI, cauzele, evolutia si depasirea lor;
A determina trasaturile caracteristice ale crizelor economice;
A identifica cauzele aparitiei si caile de depasire a crizelor economice mondiale;
A cunoaste metoda politicii monetare si fiscale utilizate in solutionarea situatiei de criza;
A determina impactul crizelor asupra tarilor in curs de dezvoltare;
Termeni cheie :
Criza economica, cauzele crizelor economice, trasaturi ale crizelor economice, solutii de
combatere a crizelor economice mondiale, politici anticriza, crize pe termen scurt si mediu, crize pe
termen lung, politica monetara, politica fiscala, criza sistemului bancar, criza financiar-bancara,
criza pietelor emergente.
15.1. Continut, cauze si trasaturi ale crizelor economice mondiale
Criza economica mondiala este un ansamblu de disfunctii, dezechilibre si instabilitate
economica in domeniul dezvoltarii economice, fluxurilor internationale, mecanizmelor de
functionare a economiei internationale, care afecteaza direct sau indirect toate tarile lumii, aducind
prejudicii economiilor nationale si economiei internationale in ansamblul ei. Economia
internationala, atit ca sistem global, cit si prin subsistemele sale, are un caracter comlex si dinamic
care suporta o dezvoltare inegala sub influenta revolutiei stiintifice si tehnologice a diferitor ramuri
economice, economii nationale, raporturi de forte in lume. Interdependenta strinsa dintre state in
toate domeniile relatiilor economice internationale fac vulnerabile ansamblul economiilor lumii la
schimbarile aparute intr-un stat, regiune sau subsistem economic. Daca, in economiile nationale
crizele economice sunt periodic inerente, cu atit mai mult in economia internationala ele se
manifesta activ ca urmare a diversitatii relatiilor si contradictiilor dintre state. Totusi, aceste crize in
interdependenta lor pot constitui un impuls al cooperarii internationale pentru gasirea de solutii in
beneficiul progresului economic.
Pe parcursul deceniilor, economia internationala a cunoscut mai multe crize, majoritatea
lor avindu-si originea in diferite state sau subsisteme economice care s-au transmis prin intermediul
fluxurilor economice de la o tara la alta, de la o regiune la alta si dintr-un sistem in altul. Aceste
crize se manifesta prin recesiune mondiala a productiei, comertului, dezorganizarea pietii
internationale a capitalului si a institutiilor financiare.
În continuare vor fi caracterizate succint crizele economice mondiale şi regionale care au avut
loc în sec.XX-XXI.
Criza economica din 1929-1933: Marea depresie - cea mai severa!
Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929, cunoscuta
si sub denumirea de Marea Depresiune, consideram ca pana la momentul actual este cea mai severa.
Marea Depresiune economica, declanşata in Statele Unite ale Americii, a fost precedata de o
perioada de 9 ani (intre 1920 şi 1929) de dezvoltare economica, ce a avut ca suport creşterea masei
monetare in circulatie de catre Banca Centrala a Americii - Federal Reserve (FED) precum şi o
politica de relaxare a creditelor şi de reducere a ratei dobanzilor. Urmare a acestei politici monetare
şi financiare a FED, populatia a cumparat masiv actiuni, care au inregistrat o creştere constanta la
bursa, pana la momentul septembrie 1929, cand s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street.
FED intervine prin restrangerea masei monetare şi prin restrictionarea creditelor, iar urmarea a fost
producerea de falimente in toate sectoarele economiei : agricultura, industrie, banci. Productia
nationala a scazut la jumatate şi a crescut şomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politica de
restrangere a importurilor prin masuri protectioniste, fapt care a condus la extinderea crizei şi in
Europa, statele europene fiind afectate in calitate de state exportatoare. La randul lor, statele
europene au adoptat masuri prohibitive fata de exportul american. Primele programe de
reconstructie a economiei SUA apar in 1931. Cea mai grava consecinta a crizei o constituie
adoptarea de catre unele state europene a politicilor de extrema dreapta sau stanga, care au favorizat
venirea la putere a unor dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici, Stalin).
Criza provocata de socurile petroliere din anii 1973 si 1979
Declanşarea a primei crize a petrolului in 1973, s-a manifestat prin creşterea enorma a
pretului la petrol. In toata aceasta perioada productivitatea muncii in tarile industrializate a scazut şi
a crescut şomajul. Pe scurt, aceasta situatie se poate caracteriza in termenii economiei de piata prin
scaderea ofertei pe fondul reducerii productivitatii muncii, reducerea consumului pe fondul
reducerii veniturilor, a creşterii şomajului şi a creşterii inflationiste a preturilor. Perioada de recul a
luat sfarşit odata cu triumful bancilor centrale (americana, germana şi japoneza) care au promovat
politici stricte anti-inflatie. Un moment de referinta al deceniului 70 il constituie inlocuirea
sistemului monetar international al cursurilor fixe, institutionalizat la conferinta de la Bretton
Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor flexibile. Mentionam ca odata cu introducerea
sistemului monetar international a cursurilor flexibile, au aparut şi derivativele, ca instrumente
bancare menite sa asigure investitorii impotriva evolutiei fluctuante a cursurilor de schimb.
In 1979 a avut loc a doua criza a petrolului, in pragul Revolutiei Iraniene. Din cauza
protestelor, Sahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi a fugit din tara in 1979, permitand
Ayatolahului Khomeni sa preia controlul. Protestele au afectat sectorul petrolier iranian. Desi noul
regim incerca sa refaca productia normala de petrol, exportul de petrol nu mai ajungea la nivelul
precedent. Arabia Saudita precum si alte state OPEC au crescut productia de petrol, intr-o incercare
de a redresa situatia formata, in final productia de petrol din Orientul Mijlociu scazand cu doar 4%.
Dar cu toate acestea, pretul barilului de petrol a crescut mai mult decat era normal in acele
circumstante, unul dintre motive fiind amintirile crizei ce a avut loc cu 6 ani mai devreme, care a
speriat toata lumea occidentala. In aceea perioada, existau multe persoane care credeau cu tarie ca
toate aceste crize erau formate artificial, companiile de petrol incercand astfel sa-si mareasca
profiturile.
Criza legata de sistemul monetar european (SME) din anul 1992-1993
În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb - 60 de luni fără
realinieri. Spre sfârşitul anului SME trebuia să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa. Două
din cele zece monede (lira sterlină şi lira italiană ) au ieşit din sistem. Grecia nu era membră a ERM
iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă şi escuad-ul
portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut acelaşi fenomen la începutul anului 1993).
Spre sfârşitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei întâlniri într-un efort lipsit de
izbândă, pentru restabilirea echilibrului.
Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o
realiniere. O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuaţie a lirei
italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală faţă de DM cu 3,5%. Nevoia realinierilor
reflectă persistenţa diferenţelor dintre ratele inflaţiei în ţările SME. Realinierea din ianuarie 1987,
ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât
dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.
Interpretarea situaţiei a dus la revizuiri ale aranjamentelor SME, care să întărească
intervenţia şi să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă
creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuaţie. Controlul capitalului era soluţia
eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine,
până la restricţii impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar
al „programului 1992”.
Actul Unic European permitea ţărilor membre să menţină controlul capitalului pe o perioadă
de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepţia Spaniei şi Islandei până la 31 decembrie 1991, şi
Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulţi membrii SME au îndepărtat controlul asupra
capitalului începând cu 1990, chiar Spania şi Portugalia şi-au relaxat controlul.
Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua
jumătate a anului 1992. Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie
moneda a început să dea noi semne de slăbiciune. O creştere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de
refinanţare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieşit din marja de
fluctuaţie; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.
În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a
ţine lira din marja de fluctuaţie faţă de DM. În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a
luat cu împrumut 14,4 miliarde USD pentru a continua intervenţia , fapt ce a făcut ca lira să-şi
revină temporar. Pe 16 septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie masivă în susţinerea
lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar
măsurile nu au fost suficiente [8,10].
Dobânda de refinanţare a crescut de la 10% la 12% şi apoi la 15%. Marea Britanie şi Italia s-
au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a urmat acest
trend în ianuarie.
Criza economica mexicana (provocata de deprecierea peso-ului mexican) din anul 1994;
In anii dinaintea acestei crize, economia mexicana a crescut foarte mult iar in conditiile in
care cursul valutar era tinut strict sub control, dezechilibrele economice cresteau foarte repede. Cu
ceva timp inainte de alegeri, Administratia condusa de presedintele Carlos Salinas de Gortari a decis
sa injecteze foarte multi bani in economie, in cresterea salariilor si pensiilor marind astfel deficitul
bugetar pana la un nivel nesustenabil. Cum se intampla de obicei, Gotari a pierdut alegerile iar noul
presedinte Ernesto Zedillo, a decis ca un control strict al cursului valutar este o greseala si prin
urmare, a lasat moneda nationala sa fluctueze liber. Datorita tensiunilor anterioare acumulate in
economie, peso s-a devalorizat cu 80% fata de dolar in doar o saptamana (de la 4 la 7,2 peso pe $).
SUA a intervenit rapid prin cumpararea de peso direct din piata si prin garantarea unui imprumut de
$50 miliarde, situatia revenind la normal peste trei saptamani cand moneda s-a stabilizat la un nivel
de 6 peso/dolar.
Criza economica asiatica din a.1997 (Asia de Sud-Est)
O alta criza financiara de proportii internationale s-a produs la sfarşitul anilor 90 (1997) -
criza financiara din Asia de Sud - Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong - Kong, Coreea de
Sud . Factorul determinant al acestei crize - cu efecte economice şi financiare devastatoare pentru
tarile respective, şi nu numai l-a constituit retragerea masiva a capitalului investitorilor straini, care
la inceputul anilor 90 au facut investitii de miliarde de dolari pe pietele emergente ale Asiei de Sud
Est. Retragerea capitalului strain s-a datorat slabirii increderii investitorilor in sistemul bancar şi
financiar al tarilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme, de capitalismul de familie,
de nepotism şi practici discutabile.
O serie de economişti celebri au dezvoltat inainte de 1997 teorii conform carora, datorita
schimbarilor economice şi institutionale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare au
o probabilitate mica de producere, iar daca totuşi acest lucru se intampla, acest fapt se datoreaza
unor imprejurari istorice de exceptie, şi nu modului de functionare a sistemului capitalist. Lipsa unei
viziuni şi a unor puncte de vedere in consens a majoritatii economiştilor de profesie in ceea ce
priveşte problematica crizelor financiare şi economice explica de ce nu s-au putut anticipa
tulburarile financiare din Asia de Sud - Est din anul 1997, şi mai ales cum a fost posibila
producerea actualei crize financiare.
1998: Criza financiara ruseasca din 1998;
Criza financiara din Rusia a fost declansata initial de criza asiatica ce a generat scaderea
preturilor materiilor prime (petrol, gaz, metale), de al caror export Rusia era dependenta in proportie
de 80%. Pe fondul scaderii veniturilor, aceasta tara s-a vazut in situatia de a nu isi mai onora
datoriile externe, intrand practic in incetare de plati. Inainte de 1998, Guvernul a emis obligaţiuni
pentru a-si acoperi deficitele iar in momentul in care aceste obligaţiuni ajungeau la maturitate,
acestea se plateau prin emiterea unor noi obligaţiuni, datoria fiind astfel “rostogolita”. Dobanda
platita de Guvern pentru aceste obligaţiuni ajunsese la un moment dat la 150% pe an. Toata aceasta
schema piramidala a cazut in 13 august 1998 cand bursa si cursul valutar s-au prabusit. Economia a
inceput recuperarea in 1999-2000.
1998-2002: Criza economica argentiniana;
Aceasta criza isi are originea la inceputul anilor '80-'90, perioada in care Argentina a trecut
printr-o dictatura militara, printr-un razboi cu Anglia (razboiul insulelor Falklands), printr-o inflatie
galopanta care ajunsese la un nivel de 200% pe luna in iulie 1989 si in plus, datoria publica era la
un nivel nesustenabil. In anul 1999 populatia a inceput sa isi retraga masiv banii din banci, sa ii
transforme in dolari sa ii transfere peste granita iar in momentul in care guvernul a inghetat
depozitele pentru un an, situatia a degenerat in sensul ca au avut loc revolte populare extrem de
violente, oamenii intreptandu-si furia spre banci si spre companiile americane si europene care
activau in Argentina. Daca inainte de 1999 cursul valutar era fix (1 peso = 1 dolar), in momentul in
care a fost liberalizat, moneda nationala s-a devalorizat de la 1/1 la 4/1. Situatia s-a normalizat
incepand cu 2002/2003.
2000-2001: «bula internet» a provocat o regresiune economica;
Începutul anului 2000 a surprins tehnologia informatică (informatic technology - IT) într-o
expansiune extraordinară bazată pe progresul tehnic, care a amplificat totodată globalizarea şi a
estompat formalitatea graniţelor dintre ţări. Industria IT a fost un vector principal al acestei ere
economice şi noi oportunităţi greu de imaginat cu câţiva ani în urmă au început a fi exploatate
anunţând un viitor strălucit bazat pe supertehnologii, în care fiecare participant la activitatea
economică ar trebui să fi avut un laptop conectat la internet. Această profeţie s-a materializat în
prezent într-o oarecare măsură, dar zece ani în urmă boom-ul IT a fost prea avansat pentru
economia mondială. O recesiune uşoară de nouă luni a îndepărtat pseudoafacerile din domeniul
informatic, a demascat falşii programatori şi furnizori de hardware şi fibră optică, iar inventarul aş
de materiale IT a fost cumpărat la preţuri de lichidare de stoc în intenţia de a fi folosit mai târziu.
Nu a fost o criză distructivă, pentru că active reale existau în spatele speculaţiilor, dar fără
posibilitatea exploatării lor la scară largă în acel moment. Programatorii şi inginerii IT au reuşit să
prezinte domeniul respectiv sub forma unor dimensiuni mult mai mari decât erau în realitate şi bula
dotcom a crescut până la punctul în care obligaţiunile cu risc mare de volatilitate emise de noile
companii IT nu au putut fi vândute mai departe pentru a fi marcat profit.
Colapsul bulei a avut loc in anii 2000-2001. Unele companii asa ca Pets.com, au falimentat.
Alte companii au pierdut o mare parte a capitalizarii de piata, dar au ramas totusi stabile si
profitabile de ex. Cisco, a carei actiuni au scazut cu 86%. Alte companii si-au revenit mai tirziu si
si-au depasit cotatiile de virf de dinaintea crizei bubble.com, de ex., Amazon.com,a carei actiuni au
scazut de la 107 la 7 dolari pe actiune, dar un deceniu mai tirziu a depasit 200 dolari pe actiune.
2008-2010: criza financiara mondiala, care din februarie 2007 a afectat sectorul imobiliar
american, iar in consecinta, finantarea imobiliara si sistemul financiar international. (Mai
detaliat vezi p.15.3)
Periodicitatea crizelor in istorie a dus la stabilirea unor cicluri de dezvoltare economica care
cunosc anumite perioade de recesiune. Astfel, dupa durata lor, deosebim cicluri lungi (de tip
Kondratiev), medii (decenale, sau de tip Juglar) si cicluri scurte (in care se includ cele inflationiste,
de variatie a stocurilor etc.). Dupa tipul lor deosebim crize sectoriale, care la rindul lor se impart in
cele ale aparatului de productie, crizele resurselor si mediului dezvoltarii, crize ale diviziunii
internationale a muncii si mecanismelor relatiilor economice internationale, crize ale ordinii
economice internationale, ale politicilor comerciale.
Criza economica apare in consecinta iscarii unor dezechilibre la nivel de state, sisteme
economice, sectoare, iar prin vulnerabilitatea tuturor participantilor la schimbarile ce intervin in
viata economica mondiala si transmiterea efectelor in lant aceasta devine una complexa,
multidimensionala. Totusi exista anumiti factori de eroare care genereaza cauzele aparitiei crizelor
si dezvoltarea lor:
Politici monetare eronate (rata de refinantare prea mica ceea ce a provocat bula economica
de suprainvestitii sau de deficit de investitii, ca urmare a ratelor exagerate la credite) ;
Schimbari majore in contextul politic : razboaie, revolutii, crize sociale prin care s-a stirbit
increderea in mediul de afaceri (nationalizari, devaluari de capital, crize ale ratelor
deschimb…) :
Erori ale politicilor economice : politici protectioniste exagerate, sau din contra, de
liberalizare agresiva a economiei, deficitul public excesiv;
Epuizare (sau rarefiere temporara a unor furnizori, ca consecinta politica) a unei resurse
naturale, cum este petrolul spre exemplu ;
Efectul de supraproductie, care duce la micsorarea pretului productiei ruinind producatorii,
si in consecinta, si furnizorii ;
O incredere prea mare in caracterul autoregulator al pietei, sau din contra, o interventie prea
restrictiva din partea statului.
Analiza trasaturilor de baza ale crizei economice mondiale permite viziunea clara a
continutului global, dar si caile de solutionare ale ei, astfel cele mai semnificative sunt :
Criza economica mondiala are un caracter planetar, cuprinzind sau afectind toate statele
lumii (ea nu poate fi localizata intr-un anumit grup de tari, desi cele mai afectate de aceasta
criza sunt tarile in curs de dezvoltare) ;
Criza economica mondiala are un caracter structural, pentru solutionarea ei nu sunt
suficiente masurile specifice crizelor ciclice ;
Criza economica mondiala are un caracter complex, cuprinzind toate componentele de baza
ale economiei internationale : economiile nationale ale statelor, relatiile economice
internationale, ordinea economica internationala ;
Criza economica mondiala este conditionata si se rasfringe asupra relatiilor politice si
strategico-militare internationale;
Solutiile la criza economica mondiala trebuie sa poarte un caracter international, care
implica nu doar politicile anticriza nationale, dar sa fie corelate pe plan international.
Crizele economico-financiare au aparut inca din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor de
complexitate a crescut odata cu dezvoltarea societatii capitaliste in general, respectiv odata cu
configurarea economiei mondiale - incepand cu sec. al - XVI - lea - şi formarea relatiilor de
interdependenta intre statele lumii, atingand un punct de maxima complexitate in actuala criza
economico - financiara. In continuare, insa, vom aborda crizele economico-financiare, sau bancare
semnificative din punct de vedere al spatiilor geo - economice afectate, precum si al duratei şi
efectelor economice şi politice pe care le-au produs.
15.2 Cai de depasire a crizelor economice mondiale
Caile de depasire a crizelor economice mondiale depind de tipul crizei la care se refera.
Pentru crizele pe termen scurt si mediu există următoarele căi de depăşire:
reducerea poverii datoriei externe a tarilor în dezvoltare;
asigurarea accesului tarilor în dezvolatare la resursele financiare externe in conditii
echilibrate;
combaterea protectionismului si eliminarea obstacolelor din calea fluxurilor economice
internationale;
realizarea unui raport echilibrat intre preturile materiilor prime si preturile produselor
industriale;
negocierea la nivel global a restructurarii economieie internationale si a ordinii economice
internationale;
revitalizarea dezvoltarii economice in toate tarile.
Pe parcursul evoluţiei economiei mondiale practica a demonstrat, că pentru crizele pe
termen mediu si lung căile de depăşire sunt :
restructurarea modului tehnic de productie in toate tarile ;
promovarea unor noi tehnici si tehnologii pentru toate statele lumii ;
promovarea unor tipuri noi de crestere economica si a unor modele noi de dezvoltare
economica ;
adoptarea, in urma negocierilor globale, a unor noi mecanizme economice globale
(metodele, tehnicile si instrumentele prin care se deruleaza schimburile economice
internationale) ;
reducerea decalajelor economice, industriale, tehnologice si alimentare ;
optimizatrea structurilor economice atit pe plan national, cit si pe cel international ;
adaptarea politicilor economice si comerciale spre solutionarea actualeleor crize mondiale ;
reducerea si eliminarea cursei inarmarilor ;
progrese in mentalitatile economice si manageriale ale persoanelor cu putere de decizie
economica si politica .
Conform teoriei economice, solutiile de depasire a crizei economice mondiale sunt
implementate de catre statele lumii si organismele de reglementare economica internationale prin
doua mari pirghii: 1) politica monetară – constând, în esenţă, din manipularea ofertei de monedă şi,
în strânsă legătură, reglementarea sistemului bancar-financiar, adică a mediului principal în care are
loc circulaţia monetară intertemporală ; 2) politica fiscală – constând, în sens larg, din totalitatea
mijloacelor prin care guvernul poate influenţa în mod direct producţia şi distribuţia economică, cum
ar fi taxe, tarife, reglementări şi alte bariere indirecte al căror cost trebuie luat în calcul de actorii
economici.
I. Politica monetară
a) Obiectivele politicilor monetareîn condiţii de criză
La nivel monetar, obiectivul băncilor centrale din SUA, Europa, dar şi din alte ţări a fost
protejarea sistemului de plăţi al economiei (i.e. sistemul bancar) şi prevenirea unei deflaţii ca
urmare a prăbuşirii unor bănci sau instituţii financiare de credit. În primul caz, teama unei
disfuncţiuni ample în sistemul de plăţi se datorează unui eventual efect de domino ce ar putea avea
loc, datorită interconectivităţii sistemului financiar internaţional, ca urmare a devalorizării aşa-
numitelor active „toxice”. Astfel, o criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului unor mari
instituţii financiare, ar fi putut provoca o reacţie în lanţ care ar creşte de la sine, pe măsură ce
deponenţii ar fi cuprinşi de teamă că şi-ar pierde economiile şi ar lua cu asalt băncile. Din acest
motiv în majoritatea ţărilor lumii au crescut garanţiile de stat asupra depozitelor.
În al doilea rând - şi în strânsă legătură cu primul - dispariţia unei bănci atrage cu sine o
diminuare a creditului care, aproape prin definiţie, înseamnă o reducere a multiplicatorului monetar
şi duce deci la o scădere în agregatele monetare. Consecinţele unei deflaţii monetare sunt
considerate de majoritatea economiştilor ca fiind negative pentru activitatea economică deoarece ele
impun o povară suplimentară debitorilor, dar mai ales datorită faptului că pot cauza o contracţie a
activităţii economice în condiţii de inflexibilitate descendentă a preţurilor şi salariilor. Această
inflexibilitate, determinată de condiţii de natură psihologică, culturală sau instituţională – în special,
intervenţii anterioare de stat sau girate de stat în activitatea economică, cum ar fi garantarea
nivelului unor salarii minime, ratificarea unor pretenţii non-realiste ale sindicatelor sau controlul
unor preţuri – duce la dispariţia companiilor a căror margini mai reduse de profit, în condiţiile
diminuării cererii nominale, nu pot acoperi costurile ridicate de producţie (bunuri de capital şi forţă
de muncă) care nu au fost ajustate la condiţiile reale ale economiei. Din acest motiv are loc o cădere
a activităţii economice şi o explozie a şomajului care va dura atât timp cât ajustarea factorilor
nominali la factorii reali nu este realizată.
b) Excesul monetar şi pericolul inflaţiei
Consecinţele unui exces monetar, deşi la moment ascunse, pot duce la crearea unei inflaţii
galopante. La rândul lor, consecinţele distorsionante ale infaţiei pot fi dezastroase pentru activitatea
economică.
Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile centrale
în criză. A doua este utilizarea politicilor monetare în rol de politică industrială. Concret, acest lucru
înseamnă salvarea de la faliment în mod discreţionar, prin infuzii monetare directe de la banca
centrală, a unor instituţii financiare insolvabile, o dimensiune total în contradicţie cu rolul
primordial, adesea declarat, al politicii monetare de a asigura obiective de ordin general, precum
stabilitatea preţurilor. Intervenţia în favoarea unei bănci sau alteia reprezintă, de fapt, o distorsiune a
pieţei realizată prin mijloace monetare şi o încălcare a regulilor jocului pe care se bazează o
economie de piaţă-liberă .
În concluzie, stabilizarea masei monetare este singurul rol acceptabil al politicii monetare în
condiţii de criză, iar exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţiei unei
instituţii financiare sau a alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale preluate în
mod ordonat de alţi acţionari conform dreptului comercial, fără ca circulaţia monetară să sufere un
şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă instanţă, dependentă de soarta niciunei
companii/bănci private, nu contează cât de mare este aceasta, iar competivitatea unei instituţii
financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare. Acesta trebuie să
constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi schimb din economia
reală.
II. Politica fiscală
Criza economică propagată prin intermediul sectorului financiar internaţional expus la
instrumentele derivate, a reînviat în forţă politicile fiscale expansioniste de stimulare a economiei.
Formulate şi puse în aplicare pentru prima dată în timpul Marii Crize, principiile teoretice şi
aplicaţiile practice ale politicilor fiscale activiste au făcut obiectul unor numeroase testări şi
revizuiri în ultimii 50 de ani, fiind în bună măsură discreditate până recent în comunitatea
academică şi de policymakers. Cu toate acestea, presiunea politică şi poate chiar psihologică creată
de criza duce la adoptarea unor vaste programe fiscale anti-ciclice ale căror rezultate rămân a fi
îndoielnice.
c) Intervenţiile fiscale blochează ajustarea la investiţiile proaste din trecut
Cel mai important efect negativ al intervenţiilor fiscale este totuşi blocarea ajustării la erorile
investiţionale şi risipa de capital realizată în perioada premergătoare crizei, dar revelată de aceasta.
Economia funcţionează - aşa cum a arătat economistul austriac Eugen von Böhm-Bawerk, acum
mai mult de o sută de ani - în baza unei structuri de producţie cu multe stadii intermediare, iar ca
urmare activitatea industrială se desfăşoară în mod inevitabil în timp.
Cel mai bun rol pe care guvernul îl poate juca, în perioade de criză ca şi în perioade de
prosperitate, este interventia moderata în alocarea resurselor economice.
Politicile economice anti-criză structureaza mecanismele şi instrumentele pe care le utilizeaza
autorităţile de stat pentru a diminua şocurile generate de descresterea economică. Distingem
urmatoarele politici economice anti-criza:
• politici de stabilizare conjuncturale
• politici de austeritate
• politici mixte
• politici de ajustare structurală.
Politicile de stabilizare conjuncturale sunt bazate pe doctrina Keynesista, tintesc oprirea în
principal a inflaţiei şi recesiunii şi sunt caracterizate de intervenţia statului pe cele trei agregate la
nivel global: cerere, producţie şi ocuparea fortei de muncă. Intervenţia statului asupra cererii
globale se face mai ales prin cheltuieli directe, care vizează stimularea investiţiilor. Intervenţia
asupra consumului se realizeaza prin crearea de locuri de muncă în sectorul public sau prin
reducerea impozitelor. Există, de asemenea, opţiunea de intervenţie directă asupra consumului, care
se face prin politici de redistribuire.
Politicile de austeritate vizează reducerea inflaţiei şi susţinerea competitivităţii prin reducerea
salariilor, acesta din urmă fiind preţul social plătit pentru specializarea internaţională
necorespunzatoare.
Politicile mixte (neo-keynesiste) se bazează pe combinarea mai multor politici economice care au
ca trăsături comune dez-inflaţia şi creşterea controlata a salariilor, care ar preveni şocurile
inflaţioniste. Acest tip de politică hibrid urmează cele trei aspecte: rentabilitate, investiţii şi
ocuparea forţei de muncă. Abordarea politicilor mixte a fost bazata pe situaţia economică din SUA
între anii 1979 şi 1982, atunci când economia a ajuns la o inflaţie record de (15%), ceea ce a dus la
punerea în aplicare a unei politici monetare bazate pe abordarile lui Friedman, crescind rata
dobânzii (trei ani la rand), în acelaşi timp, a avut un anumit impact global, prin amplificarea crizei
datoriilor externe. Ca consecinta, în 1983, ca urmare a impactului sever asupra şomajului, a fost
dezvoltat un pachet de măsuri de intervenţie, măsuri care combină creşterea masei monetare cu un
deficit bugetar ridicat.
Politici de ajustare structurală de asemenea au fost iniţiate în Statele Unite ale Americii, fiind
forţate de schimbările structurale existente la acel moment, şi care au necesitat sprijin
guvernamental. Politica orientată spre cerere utilizata până atunci nu mai satisfacea necesitatile
economice, şi, prin urmare, obiectivul a devenit oferta, prin politica "ofertei", care a fost dezvoltata,
la nivel teoretic, de către specialişti, cum ar fi Laffer si Craig Roberts. Obiectivul principal al acestei
politici este stimularea investiţiilor, în scopul de a obţine creştere economică, iar principalul
instrument este reducerea impozitului venit şi pe avere. Specialiştii teoriei sugerează că reducerea
impozitelor ar trebui să se facă după reducerea cheltuielilor bugetare şi masei monetare, care ar
putea duce la liberalizarea ofertei, la rentabilizarea investiţiilor private, ceea ce ar duce în
continuare la creşterea economică. Dar, în practică, reducerea cheltuielilor bugetare s-au dovedit a fi
foarte greu de realizat, iar dacă acest lucru nu se realizează înainte de reducerea impozitelor,
efectele pozitive aşteptate vor fi anulate, iar în cele din urmă va duce la creşterea deficitului bugetar
şi ratei dobinzii, precum şi la scăderea eficienţei investiţiilor private.
15.3 Criza financiara internaţională din anii 2008-2010 si caile ei de reglementare
Criza economica mondiala actuala se deosebeşte de alte crize prin cauzele, formele de
manifestare si consecintele ei. Ea s-a declansat in 2008 si continua sa se desfasoare, in pofida
multor masuri nationale si iternationale de stopare si solutionare a multiplelor si acutelor probleme
cu care se confrunta, direct sau indirect, toate statele lumii in ansamblul relatiilor economice
internationale.
Anii ce au precedat criza au fost caracterizati de o crestere economica globala accentuata si
de inflatie relativ stabila si scazuta in majoritatea tarilor. Acest tipar al cresterii, combinat cu
regularizarea deficitului, a conditional supraevaluarea institutiilor financiare, intreprinderilo si
gospodariilor, care s-au dovedit nesustenabile. Goana mondiala dupa castiguri mai mari a fost
insotita de dezechilibre financiare internationale crescande.
Crizele economice in general, si cele bancare sau financiare in special, nu se incadreaza
intr-un anumit model. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizari generale a crizelor
economico - financiare, conform carora acestea pot fi incadrate intr-un model general valabil,
considerandu-se ca fiecare criza financiara este unica, fiecare reprezentand de fapt un accident
istoric, generat de factori specifici, intr-o anumita conjunctura social - economica şi politica.
Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel incat efectele negative ale acestora
sa fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arata ca, desi crizele economico-
financiare nu apar si nu produc efecte in parametrii identici, ele sunt strans legate de caracterul
ciclic al proceselor economice. Desi cauzele evolutiei ciclice a proceselor economice nu au fost inca
identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. In faza de expansiune are loc o crestere a
eficientei economice, generata de introducerea in circuitul economic a unor inovatii tehnologice
semnificative, in timp ce in recesiune are loc o slabire a resorturilor care au produs propulsia
economica. Daca ciclurile economice pe termen scurt (cu durata intre 10 şi 40 de luni) si lung (asa-
numitele cicluri seculare, care dureaza intre 40 şi 60 de ani) se incheie cu perioade de recesiune
caracterizate printr-o incetinire a creşterii economice, ciclurile decenale (denumite şi cicluri de
afaceri, care dureaza de la 4 şi 6 ani, pana la 10 - 12 ani) se caracterizeaza prin prezenta
fenomenului de criza, in cadrul careia cererea, productia, gradul de ocupare al fortei de munca,
produsul intern brut, lichiditatile, scad in mod dramatic, iar nivelul de trai se inrautateste.
Cauzele crizei financiar-bancare internationale din anii 2008-2010 sunt:
f) pentru a rezista unei concurente tot mai acerbe, bancile de investitii s-au implicat in
operatiuni tot mai complexe, multe asociate cu riscuri tot mai mari (emisiunea si distribuirea de
titluri derivate complexe, operatiuni de tip „leverage”);
intrarea pe piata a unor brokeri „low-cost”, care au acordat credite pentru gospodarii cu
venituri scazute. Dereglementarea financiara a condus totodata si la unele efecte neasteptate,
cu un impact negativ semnificativ: unele institutii financiare sau anumite activitati ale
acestora au iesit din retelele de supraveghere prudentiala.
Dimensiunea fenomenului de supraindatorare nu a putut fi estimata corect, din cauza
opacitatii colateralelor;
Etica de afaceri a fost deseori ignorata, deoarece pentru justificarea atribuirii unor
remuneratii foarte inalte conducerile marilor institutii financiare s-au implicat in operatiuni
financiare cu randamente foarte ridicate, dar si cu riscuri pe masura.
Existenta unui volum mare de fonduri disponibile in economia mondiala.
Politicile economice neadecvate care au dus la o alocare neadecvata a resurselor.
Complexitatea pietelor financiare si a noilor inovatii generate de explozia creditului
imobiliar a condus la o evaluare eronata a preturilor titlurilor.
10 Criza financiara actuala, declansata in SUA, a izbucnit in anul 2008, deci la zece ani de la
ultima criza financiara de proportii din Asia de Sud - Est. S-ar putea spune ca reprezinta finalul unui
ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am mentionat la inceput.
Şocul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ favorabil
constructiei de locuinte personale şi cladiri precum şi a unui cadru financiar relaxat, care a permis
accesul la credite pentru locuinte a populatiei cu venituri mici. Pe acest cadru creat, tot mai multe
banci, fonduri de investitii, societati de asigurare, au acordat imprumuturi considerabile pentru
cumpararea de locuinte unor clienti care nu aveau posibilitatea sa-si achite creditele. Pe fondul
incurajarii creditarii ipotecare prin scaderea repetata a ratei dobanzilor de catre Federal Reserve,
bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare, au fost stimulate sa-şi mareasca profiturile.
Şi acest lucru l-au facut prin acordarea de imprumuturi (cu dobanda foarte mare) la un numar tot
mai mare de clienti cu grad mare de risc. Pentru a se asigura impotriva riscurilor de neincasare a
ratelor, bancile mai sus enuntate au procedat la vanzarea (profitabila) a imprumuturilor şi a
dobanzilor, sub forma de produse financiare viabile, unor entitati financiare specializate in
operatiuni cu grad mare de risc (tip hedge) .
Disponibilitatea excesiva a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe piata:
credite pentru case individuale, cladiri, terenuri, maşini, carti de credit. Domeniul de actiune s-a
extins cu timpul şi la imprumuturi facute de administratiile regionale şi locale, la creditele
industriale şi comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapa a crizei in care se manifesta
irationalitatea investitorilor. Pe masura ce bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare nu
şi-au mai incasat ratele de la clienti, nu şi-au mai putut desfaşura activitatea şi au intrat in faliment.
Acum se manifesta semnalul de alarma pe piata creditelor imobiliare. Semnalele au fost percepute
ca un pericol de catre societatile bancare de tip hedge care cumparasera produsele financiare.
Acestea au incercat sa valorifice titlurile detinute prin vanzare pe piata bursiera. Numarul mare de
titluri din domeniul imobiliar de pe piata bursiera a determinat scaderea pretului acestora. Au urmat
falimentele in lant, despre care am auzit nu demult, la sfarşitul anului 2008, criza creditelor,
declanşata ca urmare a pierderii de catre banci a capitalului, dar si datorita aplicarii de politici
prudentiale, de protejare a activelor. Putem spune ca ne aflam in ultima etapa a crizei, cand panica
s-a calmat, iar acum se evalueaza consecintele dezastrului şi se adopta masurile de reconstructie.
Pe de alta parte, in anul 2009 poate fi vorba de incheierea unui ciclu secular, avand in
vedere ca “Marea stagflatie” din anii 70 s-a declanşat la 40 de ani de la “Marea Depresiune” din
anul 1929 , iar in prezent ne aflam la 40 de ani distanta de “Marea Stagflatie” din anii 70. Putem
spune ca aceasta criza a creat conditiile propice pentru o urmatoare perioada de recesiune (care
poate imbraca forma stagflatiei) la nivelul economiei mondiale, si se va resimti ca atare in special
de catre tarile puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizeaza ca vor creste intr-un
ritm foarte lent, productivitatea muncii şi consumul vor scadea in timp ce preturile vor creşte. Se
vor dezvolta in special activitatile legate de cercetare, invatamant, sanatate, mediu, cu alte cuvinte
cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregatesc conditiile pentru o viitoare reaşezare a
ramurilor in economiile nationale dar şi in cea mondiala. Necesitatea unor perioade cu creştere
economica lenta decurge din imperativul protejarii a resurselor planetei, mai ales in contextul
actual cand asistam la o escaladare a consumului.
Impactul crizei financiare mondiale asupra tarilor în dezvoltare
Situatia din tarile în dezvoltare – care au contribuit cel mai putin la criza, dar care sunt cel
mai grav afectate – i-a determinat pe unii economisti sa avertizeze asupra ,,pierderii unor decenii de
dezvoltare’’ care ar putea avea consecinte catastrofale atat in cazul tarilor bogate, cat si al celor
sarace.
Dupa ce au avut de suportat preturi ridicate la alimente, combustibili si fertilizatori, dar si
efectele schimbarii climatice, aceste state s-au confruntat cu micsorarea rapida a comertului. Banca
Mondiala, care a descris criza ca pe o „situatie de urgenta in dezvoltare” prognozeaza un posibil
deficit financiar de pana la 700 miliarde de dolari in aceste tari si posibilitatea ,,pierderii unei
generatii”, la care se vor mai adauga 1,5 pana la 2,8 milioane de decese infantile pana in 2015.
Finantarea externa pentru tarile în dezvoltare s-a redus la jumatate. Fluxul net de capital
catre tarile în dezvoltare a scazut cu mai mult de 50% in 2008, de la suma record de 1 000 de
miliarde USD inregistrat in 2007 la mai putin de 500 miliarde USD. O scadere similara este
asteptata si in 2009.
Inasprirea conditiilor de finantare ar putea avea repercusiuni majore asupra investitiilor in
infrastructura, cu efecte grave asupra cresterii pe termen lung. Investitiile in proiectele de
infrastructura publica si privata au scazut substantial in Africa Subsahariana, America Latina si Asia
de Est dupa crizele financiare (si nu numai) din anii 1980 si 1990 (inclusiv sfarsitul anilor 1990).
In plus, costul crescut al imprumuturilor externe va afecta nivelul datoriilor in multe tari.
Aproximativ 3 000 de miliarde USD din datoriile de stat externe, la care se adauga peste 1 000
miliarde USD in datorii externe ale sectorului privat, vor ajunge la scadenta in 2009. Costurile
acestor datorii vor fi mai mari decat in momentul in care s-a facut imprumutul. Sustenabilitatea
dobanzii va fi pusa sub un stres major in tarile ale caror populatii au venituri scazute spre medii de
numerosi factori: rate de crestere scazute, venituri provenite din export scazute, fluctuatiile ratei de
schimb, aprecierea dolarului american din august 2008, deprecierea monedei nationale ce afecteaza
atat bugetul de stat, cat si pe cel al intreprinderilor private.
Comertul a inregistrat scaderi masive in intreaga lume inca de la sfarsitul anului 2008 si a
continuat sa scada in primul trimestru al anului 2009 cu o rata anuala de peste 40% . Organizatia
Mondiala a Comertului a inregistrat, că volumul comertului mondial de bunuri a scazut cu 12% in
2009, cea mai mare de la marea depresiune din 1930.
Scaderile masive ale pretului bunurilor au afectat si mai mult acele tarile în dezvoltare ale
caror economii sunt dependente de exporturile de materii prime.
Fluxul remitentelor catre tarile în dezvoltare s-au moderat. Acesta este supus riscului si
datorita controalelor in crestere ale imigrantilor, expulzarilor fortate ale muncitorilor imigranti si
reducerii securitatii locului de munca pentru acesti lucratori. Fluxul de ajutoare este posibil sa scada
si el datorita veniturilor din ce in ce mai mici ale principalelor tari donatoare. Majoritatea tarilor în
dezvoltare sunt mai expuse in fata problemelor survenite in urma incapacitatii de plata. Principalul
risc este acel al unei recesiuni prelungite a pietei muncii.
Criza financiara si economica globala survine crizei alimentare din 2008, care inca nu s-a
incheiat. Crizele anterioare au aratat ca scaderea activitatii economice afecteaza in mod
disproportionat femeile. Recesiunea prelungita si atentia insuficienta acordata nevoilor sociale ar
putea conduce la probleme sociale, la cresterea criminalitatii si la scaderea autoritatii
guvernamentale.
Investitiile sporite in protectia mediului, eficientizarea resurselor energetice si energia
regenerabila, managementul apei si al terenurilor, precum si masurile de impadurire ar putea spori
eforturile de a face dezvoltarea mai durabila si de a aborda problema schimbarii climatice.
Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost
singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât pieţe
dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele activelor.
Afluxul de investiţii străine directe în ţările în dezvoltare a crescut spectaculos, deoarece investitorii
încercau să obţină profituri mai mari decât cele pe care le puteau obţine pe plan intern într-o
perioadă cu randamente scăzute ale profiturilor din economiile ajunse la maturitate. Numai în 2007,
fluxurile de capital net către ţările în dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record
de 1 trilion de $
Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai
principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia (vezi Figura 3), în timp ce ţări
cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de acţiuni,
generate de frenezia speculaţiilor.
Efectele actualei crize asupra economiilor emergente
o) Unul din efecte va fi o reducere substanţială a exporturilor acestora, pe
măsură ce ritmul rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu
se va reduce drastic. FMI a stabilit o creştere de doar 4,1% în 2009 a
volumelor tranzacţiilor comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 %
înregistrate în 2006. Cu toate că este previzionată o încetinire a creşterii
volumelor la export mai mare în cazul economiilor avansate decât pentru
economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai mult
de suferit de pe urma declinului în ceea ce priveşte comerţul– în special în
cazul exportatoarelor de bunuri de larg consum, având în vedere scăderea cu
o cincime a preţurilor bunurilor de larg consum altele decât cele petroliere
în 2009.
p) În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele
emergente. Se aşteapta ca toate sursele externe principale de fonduri de
investiţii să scadă drastic în cursul primului val de efecte. Investiţiile de
portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri determină
menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile
directe străine au dovedit o elasticitate mai mare la şocuri, ne aşteptăm să
scadă şi ele. În plus, ţările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la
capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului spre pieţe mai sigure
şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.
q) Aşa cum am evidenţiat mai sus, încetinirea globală va reduce cererea de
bunuri de larg consum şi de produse industriale, reducând câştigurile din
exporturi, iar, pe măsură ce pieţele de forţă de muncă vor scădea, lucrătorii
de peste hotare vor avea, probabil, de suferit de pe urma impacturilor
disproporţionate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile. Cam
jumătate dintre ţările în curs de dezvoltare au început să înregistreze deficite
de cont current de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se
situează în jurul valorii de 10 la sută. Aceste economii vor fi foarte
vulnerabile la oscilaţiile acestor surse diverse de finanţare externă.
r) Per ansamblu, pentru 2009, s-a inregistrat o creştere a ratei investiţiilor cu
mai puţin de jumătate din cea de 13% înregistrată în 2007, în ţările cu
venituri medii. Se aşteaptă ca cel de-l doilea val de efecte să accentueze
această încetinire.
s) Datorită afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani, un număr extrem
de mare de proiecte de investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce
finanţările investiţiilor vor descreşte, este posibil să apară două consecinţe,
ambele nefaste. În anumite cazuri, proiectele nu vor fi terminate şi, prin
urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovăra bilanţurile contabile ale
băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă
proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară
rezultată din încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie. Aceşti
factori au avut drept consecinţă declinul creşterii PIB-ului colectiv al ţărilor
în curs de dezvoltare la mai puţin de 5%, spre deosebire de media de peste
7% din 2004-07 [8, 9].
Figura 1. Evolutia ritmului de crestere a PIB-ului mondial in perioada 1990-2011, %
Sursa: elaborat de autor in baza datelor Bancii Mondiale
Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre pieţele emergente să intre într-o criză
individuală, de exemplu dacă propria lor piaţă internă de active intră în colaps (sau chiar şi în cazul
în care valorile de piaţă reale vor suferi o cădere) şi să slăbească propriile lor sectoare bancare.
Căderile drastice ale burselor de valori din ţările în curs de dezvoltare au indicat deja
îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor portofoliilor poate
avea, de asemenea, efecte semnificative ale avuţiei asupra consumului, accentuând efectele
încetinirii. Ţările cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile.
Factorul care va accentua problemele economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri
vor fi simultane.
În trecut, crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional– ca
în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America Latină,
care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din acest
motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de şocuri.
Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global grav.
Totodată, exigenţa sporită a investitorilor constituie şi o şansă de a fi răsplătiti pentru
promovarea unor politici sănătoase. De fapt, statele ce au promovat politici mai sănătoase s-au
descurcat mult mai bine chiar şi în toiul crizei. Care ar trebui să fie priorităţile la moment? Acţiuni
imediate pentru redresarea situaţiei în sistemul bancar ar aduce avantaje extraordinare. În multe
cazuri, problemele respective din sectorul bancar au rezultat dintr-o acţiune simultană a declinului
economic şi a vulnerabilităţilor cauzate de datoriile prea mari în valută ale companiilor (după cum
s-a întâmplat în Statele Baltice, Ungaria, Bulgaria şi România) şi ale persoanelor fizice (cazul
Statelor Baltice, Ungariei, României şi Poloniei).
O altă prioritate ar fi implementarea cadrelor de politici care să asigure sustenabilitatea şi
previzibilitatea fiscal-bugetară pe termen lung. Unele state – cum ar fi Ungaria, Polonia şi România
– au demarat deja procesul de stabilire a unor ţinte credibile pe termen mediu. Ca rezultat, apar mai
puţine surprize în politica fiscal-bugetară şi se reduce volatilitatea ciclurilor de afaceri. Astfel,
existenţa acestor cadre de politici urmează să reducă primele de riscuri de ţară şi să contribuie la
accelerarea restabilirii economiei.
Totuşi, chiar dacă pagubele cauzate de criză au fost reparate rapid, nivelul general al
primelor de risc va rămâne, probabil, mai înalt decât înainte. Aceasta va reţine ritmul creşterii
economice potenţiale, fiind o provocare majoră pentru statele cu economie emergentă. De aceea,
vor fi necesare politici de accelerare a schimbărilor structurale, ce ar duce la dezvoltarea sectoarelor
şi serviciilor mai puţin dependente de capitalul străin, la îmbunătăţirea performanţelor de export şi
la recâştigarea încrederii investitorilor internaţionali, mai reţinuţi acum. În multe state cu economie
emergentă – de altfel, ca şi în întreaga Europă continentală – ajustarea la realităţile lumii post-criză
va impune o mai mare flexibilitate a pieţelor muncii şi o liberalizare în continuare a pieţelor de
bunuri şi servicii pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Impulsionarea relansării economice pe pieţele emergente va depinde de acţiunile întreprinse
de autorităţi. Este necesară o combinaţie a unei abordări ferme şi pro-active pentru a reduce
nesiguranţa din sistemul financiar, eforturi pentru asigurarea unui mediu propice afacerilor şi
eficientizarea cadrului de politici ce ar reduce incertitudinile, precum şi sporirea gradul de
flexibilitate structurală, care să asigure o creştere economică potenţială mai mare. În ultimă instanţă,
opinia pieţei despre aceste reforme va determina viteza cu care statele cu economiile emergente din
Europa vor reveni la un nivel adecvat de intrări de capital care să corespundă necesităţilor arzătoare
asociate proceselor de convergenţă a veniturilor şi integrare economică. Astfel, în timp ce au sporit
provocările cu care se confruntă statele cu economii emergente - au crescut, totodată, şi
recompensele pentru promovarea unor politici sănătoase.
Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional poate fi în măsură
să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi în vederea unor
inversări de fluxuri de capital care ar trebui să rămână doar temporare. Şi deşi Banca Mondială nu
dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin major în ceea ce priveşte
balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcină a acesteia), ea va colabora
îndeaproape cu Fondul Monetar International pentru a oferi asistenţă suplimentară.
Pe scurt, Banca Mondială poate sprijini ţările în a evita transformarea crizei financiare într-o
criză umanitară şi pentru a face faţă provocărilor de revigorare şi, dacă este necesar, de salvare a
sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte reforme financiare.
În concluzie de menţionat că crizele financiar-bancare au nu numai cauze de natura ciclica
(legate de evolutia ondulatorie a unei economii si de erori de politica macro); ele au, in principal,
cauze structurale care au originea in opacizarea pietelor financiare pe fondul globalizarii
tranzactiilor, in deficitul de reglementari, multitudinea de conflicte de interese, folosirea de metode
cantitative neadecvate, deficitul de coordonare intre autoritati de reglementare, in conditiile
globalizarii pietelor etc.
Astfel, evolutia si starea crizei economice mondiale indica cu claritate anumite lucruri:
crearea unui cerc vicios al cresterii economice, bazat pe un consum excesiv, intretinut prin
indatorare, aceasta din urma amplificata la proportii necontrolabile prin financiarizare
(potrivit mai multor estimari,volumul tranzactiilor cu derivate reprezenta intre 40 000- 50
000 miliarde dolari, adica valoarea intregului patrimoniu imobiliar american);
dereglementarea si liberalizarea financiara nu au condus la o alocare mai eficienta a
resurselor, actiunea lor fiind paradoxala (stimulind inovarea si concurenta, pe de o parte, cu
efecte pozitive, dar permitind insa simultan si o cursa deseori imorala dupa castig, pe de alta
parte, cu efecte negative); ele nu au fost dublate de crearea unor stimulente si constringeri
corespunzatoare, care sa ingradeasca iresponsabilitatea, imoralitatea;
necorelarea unor politici economice (cea monetara, in primul rind) cu efectele
dereglementarii si ale liberalizarii; amplitudinea efectelor sociale negative ale acestora din
urma (erodarea veniturilor clasei de mijloc) a fost fie o vreme ignorata, fie ulterior
contracarata cu instrumente nepotrivite (creditele imobiliare subprime);
in conditii de frenezie speculativa, preturile diferitelor tipuri de active reale sau financiare se
pot indeparta mult de la valoarea lor de echilibru, iar producerea “bulelor” speculative
conduce aproape inevitabil la criza, o data cu “spargerea” iluziilor!
Inovarea financiara din ultimele decenii a impulsionat intermedierea financiara, dar a
micsorat transparenta pietelor financiare, ceea ce este un efect mai mult decat rau. Inovatiile
financiare pot sa mareasca eficienta unor tranzactii, dar opacizarea pietelor sporeste incertitudinea si
produce instabilitate, accentuand riscuri sistemice. Fara transparenta financiara, fara posibilitatea
evaluarii corecte a riscului unei tranzactii (asa-numitul "counterparty risk"), fara incercarea reala de
a surmonta conflicte de interese flagrante, se pierde increderea in pietele financiare, in economie, in
ultima instanta. De aceea, injectiile de lichiditate nu sunt suficiente pentru a trata criza; daca nu vor
fi atacate cauzele structurale. Drept este ca tensiunile, crizele nu pot fi eliminate din miscarea
economiei de piata. Dar trebuie sa se caute sa atenueze, sa previna, cat se poate, din fenomenele
indezirabile.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
1. Daţi definiţia pentru criză economică mondială.
2. Menţionaţi principalele crize economice care s-au evidenţiat în sec.XX-XXI în economia mondială.
3. Care sunt principalele trăsături specifice ale crizei economice din anul 1929?
4. Specificaţi principalele căi de depăşire a crizelor financiare.
5. Care au fost premizele apariţiei crizei financiare mondiale din anul 2008?
6. Care a fost impactul crizei financiare mondiale actuale asupra ţărilor emergente?
Teste grilă:
1. Criza economica mondiala este:
a) Un ansamblu de disfunctii si dezechilibre economice,
b) Instabilitatea fluxurilor internationale,
c) Recesiune mondiala a productiei,
d) Dezorganizarea pietei financiare,
e) Criza sectoriala.
2. Marea depresie a avut loc in perioada:
a) 1929-1937,
b) 1973,
c) 1979,
d) 1997,
e) 1930-1933.
3. Factorii ce cauzeaza aparitia crizelor economice sunt:
a) Politici monetare eronate,
b) Epuizarea unor resurse,
c) Efectul de supraproductie,
d) Diviziunea internationala a muncii,
e) Politici protectioniste exaggerate.
4. Trasaturile crizei economice mondiale sunt:
a) Are un character mondial,
b) Are un character structural,
c) Este conditionata de tarile subdezvoltate,
d) Este conditionata de relatiile politice si strategico-militare,
e) Are un caracter complex.
5. Caile de depasire a crizelor pe termen scurt si mediu sunt :
a) Promovarea unor tipuri noi de crestere economica,
b) Reducerea poverii datoriei externe,
c) Asigurarea accesului la resurse financiare,
d) Combaterea protectionizmului,
e) Asigurarea conditiilor preferentiale la credite.
6. Politica monetara de combatere a crizei economice presupune:
a) Prevenirea deflatiei,
b) O crestere limitata a banilor in economie,
c) Stabilitatea preturilor,
d) O creştere sporita a banilor in economie,
e) Denaţionalizarea monedei si instaurarea unei competiţii monetare intre emitenti private de moneda.
7. Politica fiscala de combatere a crizei economice presupune:
a) Stabilizarea economiei prin managementul cererii aggregate,
b) Diminuarea investitiilor si a consumului,
c) Stimularea consumului si a investitiilor,
d) Reduceri temporare de taxe,
e) Cheltuieli publice.
8. Cauzele crizei financiar-bancare sunt :
a) Operatiuni bancare tot mai riscante,
b) Intrarea pe piata a brokerilor « low-cost »,
c) Fenomenul de supraindatorare,
d) Politici economice eronate,
e) Supravegherea prudenta a pietelor financiare.
9. Efectele crizei economie asupra pietelor emergente:
a) Reducerea substantiala a exporturilor,
b) Reducerea investitiilor pe aceste piete,
c) Reducerea remitentelor,
d) Modernizarea tehnicii de productie,
e) Înrautatire deficitului balantei de plati.
10. Cauzele aparitiei crizei monetare internationale sunt :
a) Fluctuatiile dintre valutele straine si preturile interne,
b) Fluctuatia considerabila a ratei de schimb valutar,
c) Atacurile speculative asupra monedelor,
d) Sporirea investitiilor,
e) Rata somajului ridicata.
Capitolul 16. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară externăObiective:
A se familiariza cu noţiunea de subdezvoltare economica si cu principalele definiţii/viziuni date de diferite curente;
A cunoaşte principalii indicatori ai subdezvoltării;
A identifica cauzele şi căile de depăşire ale a subdezvoltării;
A analiza rolul asistenţei financiare externe
A studia problema datoriei externe
Termeni cheie :
Subdezvoltare, dependenţă economică, culturală şi tehnologică, mortalitate infantilă, durata
medie de viaţă, nivel redus al productivităţii, insuficienta de capital şi investiţii, şomaj, foame,.,
specializare îngustă, disproporţii între sectoare, creştere demografică; teorii despre geneza
subdezvoltarii ajutor internaţional pentru dezvoltare, raport de schimb echitabil.
16.1. Conceptul de subdezvoltare economică
Problema subdezvoltării a devenit obiect al preocupărilor multor oameni de ştiinţă,
guvernelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale. Dacă în prima parte a perioadei postbelice
atenţia acestora s-a concentrat asupra creşterii economice, ulterior, îndeosebi după 1973, centrul de
greutate al dezbaterilor economice s-a deplasat spre problematica subdezvoltării şi strategiilor
lichidării ei.
În prezent subdezvoltării i se acordă o importanţă majoră, având în vedere dimensiunile şi
implicaţiile sale, faptul că marea majoritate a populaţiei globului trăieşte în aceste ţări cu tot felul de
consecinţe asupra condiţiilor de trai şi de civilizaţie materială şi spirituală. La acestea s-a adăugat
dezamăgirea opiniei publice mondiale faşă de rezultatele creşterii economice din această perioadă,
când doar un număr mic de ţări au putut beneficia de rezultatele acesteia, cât şi faptul că, pe termen
lung, se profilează o serie de pericole neaşteptate, la scară mondială, care pot dezechilibra şi
destabiliza evoluţia viitoare.
Prin amploarea şi gravitatea ei, dar mai ales prin efectele pe termen lung asupra evoluţiei
economiei mondiale, subdezvoltarea s-a transformat dintr-o problemă economică locală, ce interesa
doar pe cei aflaţi în această stare, într-o problemă economică socială globală care priveşte omenirea
în ansamblul ei.
Deşi prezentă doar într-o parte a lumii, subdezvoltarea, prin efecte şi consecinţe, a devenit o
problemă a întregii omeniri, iar eradicarea ei impune crearea în aceste economii a unor structuri
moderne, adecvate dezvoltării lor independente într-o lume tot mai interdependentă. Problematica
subdezvoltării, devenind cea mai acută şi mai presantă pentru omenire, impune şi soluţii adecvate
depăşirii ei, astfel omenirea va fi expusă la instabilitate în creştere, care poate pune în cauză
evoluţia sa viitoare. Promovarea dezvoltării acestor ţări a devenit una din premisele esenţiale pentru
crearea condiţiilor unei dezvoltări dinamice a economiei mondiale, bazată pe respectarea intereselor
comune ale componentelor sale, ce sunt economiile naţionale mari şi profund negative ale
menţinerii şi accentuării decalajelor economice, atât asupra tuturor economiilor naţionale.
Necesitatea înlăturării acestei stări este determinată de incidenţele cât şi asupra evoluţiei economiei
generale. Perpetuarea marilor decalaje economi şi sociale dintre ţările bogate şi cele sărace va
constitui unul din factorii încordării relaţiilor internaţionale, ai instabilităţii economice mondiale, ai
accentuării fenomenelor de criză energetică, alimentară, monetară etc., cu consecinţe negative
asupra evoluţiei tuturor statelor. Restrângând câmpul de acţiune al factorilor de creştere economică
şi al relaţiilor economice internaţionale – în primul rând prin îngustarea pieţii mondiale
subdezvoltarea impune restricţii nu numai asupra creşterii economice activităţilor şi a dezvoltării
echilibrate a economiei mondiale, ci şi a înseşi aplicării cuceririlor ştiinţei şi tehnicii conform
cerinţelor şi posibilităţilor civilizaţiei contemporane. Fenomenul menţinerii şi chiar al adâncirii
marilor decalaje economice între ţări comportă şi o dimensiune politică, în sensul că, fiind un izvor
de inechităţi in relaţiile internaţionale, ele constituie şi o sursă potenţială ce poate pune în pericol
pacea şi securitatea lumii.
Astăzi când lumea în care trăim este o lume a accentuării interdependenţelor, a legăturilor
reciproce tot mai strânse între ţări, este evident că subdezvoltarea afectează întreaga economie
mondială, ea antrenând dezechilibre şi instabilitate pe plan mondial. Ea determină, totodată, o
creştere a dependenţei ţărilor subdezvoltate de cele dezvoltate, mai ales pe plan tehnologic,
financiar, alimentar etc.. Însă şi ţările dezvoltate sunt dependente de cele subdezvoltate, întrucât, în
majoritatea lor îşi asigură resursele de energie şi de materii prime din aceste economii, unele fiind
destul de vulnerabile pe acest plan (Japonia, Belgia, Olanda, Elveţia etc.). În timp ce dependenţele
celor subdezvoltaţi faţă de cei dezvoltaţi, sunt, obiectiv, limitate în timp în funcţie de evoluţia
economică a ţărilor din primul grup, cele ale statelor dezvoltate faţă de cele subdezvoltate,
determinate de nevoile de materii prime şi energie sunt, mai mult sau mai puţin, nelimitate în timp.
La aceasta se adaugă şi dependenţa celor bogaţi faţă de cei săraci în privinţa pieţelor de desfacere.
Menţinerea PNB mediu pe locuitor în ţările subdezvoltate la un nivel scăzut, le diminuează
capacitatea de import, influenţează negativ şi procesul de relansare a economiei mondiale, în
general a ţărilor dezvoltate, în special. Economia mondială este un sistem care nu se poate dezvolta
decât într-o stare de echilibru. Creşterea oricăreia din părţile sale componente depinde de celelalte.
Prin aceasta o stagnare economică sau o creştere deformată a unei părţi afectează nu numai partea
respectivă, ci şi economia mondială în ansamblul său.
În legătură cu subdezvoltarea economică s-au exprimat o mare diversitate de opinii, au avut
loc aprinse controverse teoretice şi doctrinare. Aceasta se explică, în general, prin complexitatea
acestui fenomen, prin faptul că el sintetizează caracteristici economice, politice, sociale, culturale,
ideologice etc. de o mare diversitate. Unele din aceste ţări au un potenţial demoeconomic sporit
(China, India, Indonezia,Brazilia etc.), în timp ce pentru altele acesta este redus sau foarte redus
(Mali, Ciad, Etiopia etc.). nivelul dezvoltării economice, ritmul acesteia, ca şi condiţiile sociale şi
politice, chiar şi în ţări cu acelaşi potenţial demoeconomic, sunt departe de a fi uniforme. Politicile
interne şi externe urmate de guvernele respective prezintă, de asemenea, particularităţi certe de la o
ţară la alta. La acestea se adaugă specificul lor cultural, tradiţiile, obiceiurile, modurile de viaţă şi
gândire, etalată într-o infinită gamă de trăsături şi nuanţe proprii fiecărui popor.
Acest caracter deosebit de complex al subdezvoltării a condus la utilizarea unor termeni
diferiţi pentru caracterizarea acestei stări precum „ţări subdezvoltate, ţări rămase în urmă din punct
de vedere economic, ţări neindustrializate, lumea a treia, ţări în curs de dezvoltare”, etc.. Fondul
Monetar Internaţional face distincţie între „ţările industriale” şi „alte ţări dezvoltate” şi „ţări în curs
de dezvoltare”, utilizând noţiunea de „ţări în curs de dezvoltare mai avansate” sau „ în curs de
industrializare”. O astfel de clasificare nu se bazează doar pe indicatori economici şi sociali, ci
răspunde, în primul rând, unor necesităţi practice de analiză a datelor statistice şi de acordare de
ajutor şi asistenţă tehnică pe baza unor criterii dinainte stabilite. La fel, Banca Mondială face
deosebire între ţări în curs de dezvoltare, „cu venit mediu” şi „cele cu venit scăzut” în scopul
orientării creditelor în condiţii mai avantajoase spre acestea din urmă.
În terminologia şi limbajul organismelor internaţionale, mai ales în cadrul celor ale ONU, au
apărut şi se folosesc diverse noţiuni şi clasificări, având în vedere unele situaţii particulare în care se
află o serie de ţări şi care reclamă măsuri şi programe speciale de asistenţă. Drept urmare, în rândul
ţărilor în curs de dezvoltare a fost delimitată o „serie de ţări cel mai puţin avansate”. Trei criterii
principale s-au luat în consideraţie la întocmirea listei acestor ţări: PIB pe locuitor, de cel mult 100
dolari; ponderea industriilor manufacturiere în PIB de cel mult 10%; rata de alfabetizare a
populaţiei în vârstă de peste 15 ani de cel mult 20%.În prezent numărul acestor ţări a ajuns la peste
50 majoritatea fiind din Africa. De cele mai multe ori calificativul de „subdezvoltare” este legat de
acest grup de ţări. În acelaşi timp, în gruparea largă a ţărilor în curs de dezvoltare sunt cuprinse şi
„noile ţări industrializate” precum Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan, Singapore, Brazilia,
Argentina etc. care se caracterizează prin rate anuale de creştere ridicate, ce se bazează, în special,
pe susţinerea exporturilor. Economiile lor se află intr-un rapid proces de industrializare şi
modernizare şi asigură locuitorilor săi un nivel de trai compatibil deja cu cel din ţările dezvoltate,
motive pentru care ele sunt deseori deja integrate în rândul celor dezvoltate. De asemenea, din
această largă grupare fac parte şi ţările exportatoare de petrol, cu importante excedente valutare,
folosite prioritar pentru propriile nevoi de dezvoltare. Rezultă din cele prezentate că gruparea largă
a ţărilor în curs de dezvoltare reprezintă o realitate multiformă care nu poate fi analizată într-o
manieră omogenă, ca un ansamblu
Atât stare de subdezvoltare cât şi încadrarea diferitelor ţări în aceasta se face, de regulă, prin
comparaţie cu nivelul de dezvoltare economică atins de ţările avansate. În acest sens,
P.A.Samuelson arată că „pentru a nu ofensa populaţia acestor ţări, ONU foloseşte termenul de ‹ţări
în curs de dezvotare›, dar tot mai mulţi autori adoptă expresia ‹subdezvoltată› care se defineşte, pur
şi simplu, printr-un venit real pe cap de locuitor care este mai mic decât veniturile reale din ţări
precum Canada, Statele Unite, Marea Britanie şi, în general, Europa Occidentală. Optimist privind
lucrurile, o naţiune subdezvoltată este una considerată ca fiind capabilă de o sporire substanţială a
venitului ei”. Privită sub această optică, subdezvoltarea apare ca un stadiu inerent pa calea
dezvoltării.
Subdezvoltarea este o realitate complexă a lumii contemporane care vizează multiple
planuri. Din această viziune ea apare ca o stare economică, socială, politică, culturală etc. a unor
ţări, care se caracterizează prin insuficienţa resurselor materiale, financiare şi tehnice necesare
dezvoltării, prin structuri economice, sociale şi instituţionale învechite care nu pot asigura progresul
economico-social al acestor ţări. În pofida eterogenităţii care caracterizează aceste ţări, ele au şi
unele trăsături comune, care le definesc ca un grup de state distincte în relaţiile economice şi
politice actuale. (vezi cap.9)
Din perspectiva teoretică nu exustă o abordare uniteră care să ofere o explicaţie
corespunzătoare în ceea ce priveşte procesul subdezvoltării economice. În consecinţă, abordările
teoretice privind subdezvoltarea economică pot fi grupate astfel:
1. Teoriile liberale şi cele neoclasice identifică drept principale cauze ale subdezvoltării
absenţa unei economii de piaţă, informaţia imperfectă, ce împiedică alocarea optimă a resurselor, un
ajutor extern ce favorizează consumul şi defavorizează economisirea, absenţa specializării în funcţie
de avantajele comparative. Drept căi de lichidare a subdezvoltării, sunt identificate: constituirea
unui cadru instituţional favorabil unei economii de piaţă, favorizarea investiţiiloe străine directe, cu
precădere în producţie şi nu în domeniul social, o politică liberală în domeniul comerţului exterior,
care să favorizeze libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, încurajarea producţiei de
bunuri pentru export şi nu pe cea de substituire a importurilor, promovarea unor rate ale dobânzii
ridicate, menite a favoriza economisirea, evitarea evadării capitalurilor străine şi atragerea
capitalurilor sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, evitarea supraevaluării monedei
naţionale, care ar conduce la protejarea industriilor destinate pieţei interne şi ar defavoriza
exporturile, şi ca urmare a dezechilibrului economiei naţionale.
2. Teoriile de inspiraţie keynesistă consideră că subdezvoltarea de datorează scăderii ratei de
acumulare şi a manierei în care întreprinzătorii acceptă riscul, creşterea demografică puternică,
diminuarea ajutorului extern menit a compensa insuficienţa economiilor interne şi lipsa de devize.
Pentru lichidarea subdezvoltării, keynesiştii consideră că investiţiile publice trebuie să aibă un rol
de antrenare şi să servească drept un instrument de reglare conjuncturală a bugetului, să se creeze o
cerere internă prin intermediul investiţiilor publice, să se protejeze industria internă prin măsuri
tarifare şi netarifare şi să se încurajeze industria de bunuri ce pot substitui importurile. În viziunea
keynesistă, statului îi revine un rol major în promovarea acelor politici menite a întări puterea pieţei
interne.
3. În viziunea structuraliştilor, cauzele subdezvoltării derivă din ierarhizarea relaţiilor
economice internaţionale, ca relaţii între centru (lumea dezvoltată) şi periferie (lumea
subdeznoltată), din structura socio-economică arhaică ce împiedică funcţionarea pieţei şi efectele de
antrenare interindustriale. Ca şi keynesiştii. Structuraliştii consideră că intervenţia publică puternică
în activitatea economică, reglementarea de către stat a inegalităţilor sociale şi economice,
substituirea importurilor şi eliminarea dualismului economic prin puterea publică reprezintă căi de
lichidare a subdezvoltării.
4. Teoreticienii de inspiraţie marxistă consideră că subdezvoltarea este determinată de
difuziunea internaţională a capitalismului, de sechelele colonialismului, de activitatea firmelor şi
băncilor multinaţionale, de exploatarea economiilor subdezvoltate de către agenţii economici
dominanţi ai metropolelor capitaliste, de surplusul acaparat de proprietarii funciari, firmele străine
şi ţările capitaliste dezvoltate. Pentru a lichida subdezvoltarea, este necesar ca aparatul de producţie
să aparţină agenţilor economici naţionali, preţurile să fie stabilite de autorităţile centrale, care să
planifice şi activitatea economică pe termen lung, să se promoveze o politică comercială
protecţionistă.
5. În ce priveste teoria creşterii endogene, cauza principală a subdezvoltării constă în
slaba specializare, în cercetare tehnico-ştiinfică modestă, în investiţii scăzute, în slaba
perfecţionarea capitalului uman.pentru lichidarea subdezvoltării susţinătorii acestei teorii
recomandă acordarea unui mai mare efort din partea ţărilor în dezvoltare capitalului uman,
sectoarelor ce au la bază utilizarea intensivă a acestui capital, cercetării, tehnologiilor avansate...
Indiferent de teoriile elaborate, starea de subdezvoltare din lumea contemporană este o
realitate tristă. Subdezvoltarea, dincolo de teorie, rămâne une dintre problemele cele mai grave în
urma efectelor sale, problemă cu care se confruntă întreaga omenire.
16.2. Cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice
Într-o analiză sumară, cauzele subdezvoltării pot fi grupate în două mari categorii: interne şi externe.
Cauzele interne, aflate într-o strânsă interdependenţă şi influenţându-se reciproc, cel mai
adesea în direcţia amplificării subdezvoltării se referă la:
Condiţiile naturale (aşezarea geografică nefavorabilă, resursele sărace ale solului şi
subsolului, clima cel mai adesea ecuatorială sau tropicală cu influenţe negative asupra
agriculturii, asupra activităţii umane în general);
Factorul uman, sub aspectele sale cantitative, dar mai ales calitative. Explozia demografică
din deceniile postbelice a erodat în unele cazuri nivelul venitului pe locuitor, ducând într-o
serie de ţări la ritmuri medii anuale negative de „creştere” a acestui indicator.
Mai importante sunt însă aspectele calitative care fac din factorul uman o cauză a
subdezvoltării. Acestea se referă la comportamentul oamenilor, la motivaţiile lor, la spiritul de
întreprindere, de ordine şi disciplină, la atitudinea faţă de muncă etc. ele ies şi mai mult în evidenţă
atunci când le comparăm cu cele ce privesc populaţiile actualelor ţări dezvoltate, deşi aici se impune
o analiză mai profundă din punct de vedere istoric şi în relaţie cu o multitudine de alţi factori.
în strânsă legătură cu factorul uman, o altă cauză a subdezvoltării o reprezintă tradiţiile
culturale şi religioase. Practici ancestrale de mutilare a femeii, comportamentul mistic,
reticenţele faţă de inovare etc. sunt de natură a se opune adesea oricărui progres;
situat pe acelaşi palier cu omul şi tradiţiile sale se află în calitate de cauză a
subdezvoltării şi factorul instituţional şi juridic. Lipsa sau insuficienţa unor instituţii
vitale – a celor care condiţionează funcţionarea mecanismelor economice, a unor
organisme guvernamentale viabile – sistemul juridic inadecvat, legislaţia lipsită de
coerenţă sau neadaptată cerinţelor, generează blocaje în lanţ în economie, nu stimulează
activitatea economică eficientă, dau naştere, la rândul lor, altor cauze ale subdezvoltării
sau le perpetuează şi le amplifică pe cele existente;
factorii economici, influenţaţi de toţi ceilalţi factori şi influenţându-i la rândul lor, se
referă la structura dezarticulată a economiei, la dimensiunea redusă a economisirii
interne, la dimensiunile pieţei interne, posibilităţile proprii reduse de finanţare a
dezvoltării, insuficienţa sau absenţa totală a unor agenţi economici competitivi, cum să
genereze concurenţa punând astfel în funcţiune mecanismele economiei etc.;
factorul public sub toate aspectele care ţin de natura regimului politic, de nivelul de
pregătire a cadrelor naţionale de decizie, de coerenţa politicii economice adoptate, de
strategiile şi programele elaborate pe diferite termene, de cadrul democratic creat sau de
stabilitatea politică constituie, nu în ultimul rând, o cauză a subdezvoltării luată tot mai
mult în considerare în ultimul timp;
B. Cauzele externe ale subdezvoltării – se referă la:
influenţa directă exercitată asupra ţărilor subdezvoltate de către alte state de-a lungul istoriei
(subjugarea şi asuprirea colonială, războaiele de cotropire, deposedarea de bogăţiile naturale
sau chiar de forţa de muncă – vezi vânătoarea şi comerţul de sclavi africani practicate în
secolele XVII-XVIII-etc.);
consecinţele rezultate din participarea la relaţiile economice internaţionale în perioada
ulterioară decolonizării, concretizate în degradarea termenilor de schimb, concentrarea
exporturilor pe câteva produse de bază care conferă o slabă capacitate de negociere pe piaţa
internaţională, astfel de exporturi fiind uşor substituibile de către partenerii dezvoltaţi, în
impunerea de structuri de producţie interne defavorabile, axate în special pe monoculturi sau
industrii extractive pentru export, fără o valorificare corespunzătoare a produselor acestora
pe piaţa externă etc.;
politica financiară internaţională care a inversat sensul transferurilor de fonduri pe plan
internaţional prin mecanismul creditelor generând aşa numita criză a datoriilor externe ale
ţărilor subdezvoltate. Pentru cea mai mare parte a acestora situaţia lor financiară nu numai
că nu s-a ameliorat ci a continuat să se degradeze. Un mare număr dintre ele depind deja
într-o măsură alarmantă de ajutorul extern, dar, pe de altă parte, serviciul datoriei externe,
care le absoarbe uneori pentru jumătate din încasările de export, a ajuns să depăşească
intrările sub forma asistenţei pentru dezvoltare.
Toate aceste cauze, factori, condiţii se întrepătrund, îşi împletesc acţiunea şi influenţele într-un
angrenaj extrem de complicat, care face imposibilă separarea absolută a contribuţiei fiecăreia sau
fiecăruia. Cert este că aceste cauze, interne, externe sau combinate, nu pot fi analizate în mod
global, pentru ansamblul subdezvoltării, ci diferenţiat de la ţară la ţară sau de la zonă la zonă.
Numai pe baza unei astfel de analize se pot desprinde căile concrete de acţiune, politicile interne şi
internaţionale de limitare a subdezvoltării, de diminuare şi depăşire treptată a acestui fenomen grav
fenomen cu care se confruntă umanitatea în noul mileniu.
Se ştie că, dezvoltarea este, teoretic, dorită de toată lumea. De aceea, comunitatea
internaţională a sprijinit elaborarea strategiilor depăşirii subdezvoltării, dintre care se detaşează
următoarele trei tipuri sau modele:
tipul sau modelul dezvoltării spre interior;
modelul dezvoltării înspre exterior;
modelul dezvoltării endogene.
Tipul strategiei dezvoltării înspre interior pune creşterea economică, sporirea venitului
naţional şi în special industrializarea în centrul procesului de dezvoltare, substituind importurile cu
produse autohtone şi promovând exportul cu toate activităţile statale – puterile vamale, fiscale,
monetare şi comerciale.
Strategia dezvoltării spre exterior urmăreşte accelerarea dezvoltării pe baza participării mai
intense a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai
multe mijloace de plată şi în transformarea acestora în factori de producţie pentru atingerea
obiectivelor dezvoltării economice. Această strategie a fost aplicată de către ţările latino-americane,
în cadrul “Alianţei pentru progres”, dar şi de câteva ţări din Sud-Estul Asiei – Filipine, Singapore
etc., urmărind de la început să asigure condiţii economice şi sociale foarte atrăgătoare pentru
capitalul străin.
Strategia sau modelul dezvoltării endogene constă în considerarea ca un proces foarte complex
a dezvoltării, care integrează toate ramurile producţiei sociale, îndeosebi industria şi agricultura
într-un optim economic, social, politic, cultural şi educaţional.
Aceste programe au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de toate o
problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici un
ajutor din afară.
Direcţiile principale de acţiune conform programelor sunt:
dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a
produselor agricole;
industrializarea bazată pe subramuri care pot valorifica eficient resursele naturale şi de
muncă proprii;
progresul tehnico-ştiinţific al investiţiilor şi inovaţiilor;
formarea de cadre calificate şi înalt specializate naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente ale economiei şi cu tendinţe de perspectivă ale ştiinţei şi tehnicii, în care scop va
fi redus sau limitat fenomenul de brain-drain (exodul creierilor);
formarea capitalului şi realizarea de investiţii considerate pentru primele direcţii
principale.
După părerea lui A. Schirschmann, folosirea cât mai eficientă a acumulării de capital în
ţările subdezvoltate ar impune o strategie a investiţiilor pe baza “creşterii polarizate” sau
“dezechilibrate” a economiei, considerând că este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva
domenii numite “poli de creştere” care antrenează şi celelalte sectoare ale economiei.
Fiind o problemă, în primul rând a popoarelor în cauză, nu trebuie omise condiţiile
interdependenţelor economice, fără de care nu poate fi abordat efortul propriu, problema finanţării
dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutorul internaţional pentru dezvoltare, şi pe de alta,
acordarea de împrumuturi din partea, în special, a Băncii Mondiale. În acest context, este necesară
promovarea unor măsuri de sprijinire a exporturilor ţărilor subdezvoltate, de realizare a unui raport
de schimb echitabil în relaţiile cu ţările dezvoltate. Acordarea de asistenţă tehnică şi financiară
reprezintă o formă importantă de sprijin în acţiunea de înlăturare a subdezvoltării. Iată de ce
strategia internaţională a dezvoltării afirmă că responsabilitatea primordială pentru dezvoltarea
ţărilor subdezvoltate le revine lor.
Totuşi, este indispensabil ca comunitatea internaţională să ia măsuri eficiente pentru a crea
un climat pe deplin propice eforturilor depuse de ţările subdezvoltate pe plan naţional şi colectiv,
pentru realizarea obiectivelor lor de dezvoltare.
Dar, din păcate, rezultatele primilor ani scurşi de la adoptarea ultimei strategii sunt departe
de a îndreptăţi aprecieri optimiste, căci factorii perturbatori ai economiei i-au accentuat tendinţele
de împărţire şi reîmpărţire a lumii în sfere de influenţe. Încercările de reluare a dialogului Nord-
Sud au eşuat. De aceea, se poate vorbi de cel puţin două categorii în strategii: convenţionale
(ortodoxe) şi neconvenţionale (eterodoxe). În prima, este expus punctul de vedere al Nordului, în
care Milton Friedman afirmă că “locomotiva capitalistă” ar antrena după sine, în mod spontan, pe
baza regulilor cererii – ofertei, tot restul ţărilor în direcţia dezvoltării, în timp ce secunda are în
vedere un ansamblu coerent de schimburi structurale cu caracter radical pe plan intern şi
internaţional. În orice caz, din osmoza celor două categorii de strategii a dezvoltării a rezultat “o
nouă dezvoltare”. Acest termen a fost folosit îndeosebi de Fr.Perroux într-o lucrare comandată de
UNESCO, “Pentru o filozofie a noii dezvoltări”, în care dezvoltarea independentă şi coerentă este
centrată pe om şi nevoile sale primare, pe relaţia dintre independenţă şi cooperare, pe agricultură şi
industrie. Termenul de “nou mod de dezvoltare” este înţeles de autorul citat în sensul “eliberării
unui popor în raport cu străinătatea, urmărită în strânsă legătură cu dezvoltarea materială şi
intelectuală a membrilor săi. O naţiune este un popor care avansează. Este o formă primordială de
dinamizare a societăţii în însăşi fiinţa şi existenţa ei.
De aceea, una din condiţiile dezvoltării o constituie căutarea de metode raţionale de
combinare a producţiilor existente şi de formare a unor sisteme suficient de elastice de producţie.
16.3. Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare: esenţă, cauze, efecte.
Comunitatea internaţională, având în vedere implicaţiile subdezvoltării asupra economiei
mondiale, deci şi a ţărilor dezvoltate, a înţeles necesitatea sprijinirii ţărilor în dezvoltare în eforturile
lor de a ieşi din starea de înapoiere, printr-un transfer de resurse financiare, atât de natură publică,
cât şi privată.
Sub egida ONU, care a elaborat cele 4 Decenii ONU pentru dezvoltare în cadrul strategiei
internaţionale respective, ţările dezvoltate s-au angajat ca 1 % din PNB să fie acordat ţărilor în
dezvoltare (0,7 % ajutor public pentru dezvoltare – APD şi 0,3 % pe cale privată).
Deci gravitatea subdezvoltării pentru echilibrul economiei mondiale şi chiar pentru pacea
universală a determinat apariţia unui nou flux financiar internaţional şi a unei noi instituţii
corespunzătoare acestuia.
Acest flux financiar internaţional trebuie privit nu ca o filantropie internaţională ci ca o
necesitate economică, care completează şi potenţează eforturile proprii ale ţărilor ajutate.
Asistenţa financiară externă reprezintă un transfer de resurse financiare din partea unor ţări
sau organisme oficiale, transfer ce nu are loc, de obicei, în condiţiile pieţei prin jocul liber al cererii
şi ofertei.
Acest transfer rezultă din acţiunile ţărilor donatoare sau ale organismelor internaţionale.
Astfel, asistenţa financiară externă se prezintă sub următoarele forme:
- ajutoare: împrumuturi acordate ţărilor beneficiare care comportă elemente de favoare şi de
gratuitate de minimum 25 % din suma totală;
- donaţii: transferuri în bani sau în natură care nu implică rambursare;
- împrumuturi acordate pe termen lung de către unele guverne sau organisme internaţionale la
o rată a dobânzii şi perioadă de graţie satisfăcătoare pentru beneficiar.
Cauzele apariţiei asistenţei financiare externe sunt generate de contradicţia evidentă între
necesităţile tot mai mari şi posibilităţile tot mai limitate de acumulare internă determinată de
subdezvoltare.
Există şi alte cauze ale limitelor de finanţare proprii faţă de nevoia de a lichida
subdezvoltarea, care nu ţin de ţările în dezvoltare. Sistemul comercial internaţional nu le este, în
general, favorabil acestor ţări, nici în ce priveşte exportul ţi nici importul. Astfel, încasările valutare
obţinute la export pentru produsele lor primare sunt nesatisfăcătoare şi în acelaşi timp instabile;
chiar la exportul de produse manufacturate, realizat de puţine ţări în dezvoltare, se întâmpină
destule bariere tarifare şi netarifare.
La importul lor ţările în dezvoltare obţin de la ţările dezvoltate produse manufacturate la
preţuri ridicate, mai ales la produsele tehnologic performante necesare programelor lor de
dezvoltare. Se naşte în acest fel un schimb neechivalent între cele două grupuri de ţări exprimat prin
ceea ce se numeşte termenul de schimb (terms of trade ca raport între suma produselor exportate de
ţările în dezvoltare şi suma produselor importate de acestea din ţările dezvoltate, raport ce este în
general, cu unele excepţii, subunitar).
Este de subliniat şi faptul că societăţile transnaţionale, mari investitori în aceste ţări, îşi
transferă, profiturile mari obţinute aici peste graniţă, în loc să le investească pe plan local, ceea ce ar
mări potenţialul de finanţare a lichidării subdezvoltării.
Dar nevoia de asistenţă financiară externă pentru dezvoltare s-a ivit şi pentru ţările
postcomuniste, pentru că şi aici există contradicţie între necesarul şi disponibilităţile de capital
propriu, inclusiv în ţara noastră.
Practica de până acum a demonstrat că, în ansamblul fluxurilor sus-amintite, ajutorul public
pentru dezvoltare (APD) se apropie în mai mare măsură de cerinţele unei finanţări reale a ţărilor în
dezvoltare. El constă din donaţii (deci fonduri nerambursabile), precum şi din împrumuturi publice.
Din păcate, acel 0,7 % APD promis de ţările dezvoltate a fost îndeplinit de puţine ţări, doar de
Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, (dintre ţările OCDE); SUA, cel mai dezvoltat şi bogat stat
nu a dat nici 0,2 % din PIB. Situaţia neîndeplinirii pragului de 0,7 % se menţine şi azi.
Se poate aprecia, totodată, că APD este “legat” de nişte condiţii economice şi uneori chiar
politice, care, în mod firesc îi scad o parte din calitatea de ajutor. Faptul constă în obligaţia ca ţările
beneficiare să cumpere mărfuri de pe piaţa ţării donatoare. În acest fel agenţii economici din ţara
donatoare sunt avantajaţi în condiţiile în care beneficiarii de APD nu pot cumpăra mărfurile
respective de pe alte pieţe mai ieftine. O obiecţie care se face APD-ului este că nu ajunge la
populaţie, deoarece prin funcţionarii statului beneficiar se ajunge la corupţie; totodată, din ajutor se
plătesc sume mari specialiştilor străini pentru deplasare şi unele studii de fezabilitate.
Împrumuturile acordate ţărilor în dezvoltare de marile bănci comerciale transnaţionale,
evident necesare pentru îndeplinirea unor programe naţionale de dezvoltare, se dau în condiţiile
pieţei financiare libere, cu dobânzi greu de suportat şi cu alte obligaţii.
Investiţiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare ”necreatoare”
de datorie. Ele reprezintă în prezent principala sursă de finanţare internaţională a ţărilor în
dezvoltare şi în tranziţie. În majoritatea cazurilor, aceste investiţii urmăresc exploatarea unei resurse
locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa mondială şi a obţinerii
unui profit.
Creditele de export, deşi cu condiţii de piaţă liberă în general oneroase, sunt o sursă
importantă pentru ţările în dezvoltare, cu toate că stimulează exportul ţărilor dezvoltate. Importul pe
credit făcut de ţările în dezvoltare, de tehnică, maşini, agregate industriale, deşi la preţuri mari,
contribuie la dezvoltare; însă importul de bunuri de consum de lux pe care îl practica elita unor ţări
nu este de natură a le ajuta.
În ceea ce priveşte plasarea de obligaţiuni de către ţările în dezvoltare pe pieţele financiare
internaţionale ca sursă de împrumut este mai puţin utilizată. Explicaţia este că aceste ţări nu prezintă
suficiente garanţii de solvabilitate, mai ales de la începutul crizei datoriilor externe.
Fluxurile financiare totale către ţările în dezvoltare au un cadru instituţional mai mult sau
mai puţin adecvat. El constă dintr-un ansamblu de instituţii şi mecanisme de formare şi distribuire a
resurselor financiare către ţările în dezvoltare şi către ţările în tranziţie din Centrul şi Estul Europei.
Meritul cel mai mare îl are în acest domeniu ONU printr-o serie de organe şi organisme, cum
ar fi ECOSOC, PNUD şi altele, precum şi unele instituţii din Organizaţiei Naţiunilor Unite: FMI,
Grupul Băncii Mondiale şi altele cum ar fi FAO, ONUDI etc. Un rol important îl au băncile
regionale şi subregionale: BIRD, BIA (banca interamericană), BAD (Banca Africană de
Dezvoltare), BAD (Banca Asiatică de Dezvoltare), BIA (Banca Interarabă).
În condiţiile de piaţă liberă băncile comerciale, mari societăţi financiare transnaţionale au un
rol determinant în fluxurile financiare către ţările în dezvoltare, de pe urma cărora obţin profituri
substanţiale.
În unele cercuri internaţionale se pune problema dacă nu ar fi mai bine pentru ţările în
dezvoltare ca ajutorul să se realizeze printr-un partenerat economic în locul asistenţei. Se porneşte
de la faptul că asistenţa financiară externă, nu numai că este insuficientă şi uneori chiar în scădere,
dar are şi neajunsurile menţionate mai sus.
16.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare
Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială în ultimii 20-30 de ani
este reprezentată de creşterea permanentă a nivelului datoriei externe a ţărilor în dezvoltare.
Problema preocupă în egală măsură – deşi, evident, de pe poziţii diferite, guvernele ţărilor
debitoare, guvernele ţărilor creditoare, instituţiile financiare internaţionale şi băncile comerciale
creditoare, susţin specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice contemporane.
Asistenţa financiară nu presupune în toate cazurile apariţia unei datorii, a unei obligaţii de
rambursare. Din categoriile de asistenţă financiară menţionate, doar „ajutoarele cu caracter
rambursabil”, „împrumuturile pentru ajutor” şi „alte contribuţii ale sectorului public” pot să
conducă la apariţia unei datorii.
O delimitare conceptuală importantă ce trebuie făcută este între datoria externă şi datoria
publică. Astfel, datoria publică reprezintă ansamblul sumelor datorate de către stat, ca urmare a
politicii sale de a contracta împrumuturi. Datoria publică ia naştere pe seama împrumuturilor
destinate acoperirii cheltuielilor statului şi finanţarea deficitului bugetar. Ea se creează, de regulă,
prin emisiuni de titluri de credit de către stat (obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur etc.),
comercializate pe piaţa internă şi/sau pe piaţa internaţională. Din punctul de vedere al scadenţei,
datoria publică poate fi datorie publică pe termen scurt sau datorie publică pe termen lung, iar din
punct de vedere al modalităţii de exprimare, aceasta poate fi exprimată în monedă naţională sau în
valută.
În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută contractată de o
ţară cu alte ţări şi /sau organisme financiare internaţionale. Dicţionarul de Relaţii Externe operează
o distincţie între cei doi termeni, considerând că datoria externă este datoria publică externă
contractată şi/sau garantată de guvern, pe termen mediu şi lung (scadenţa mai mare de un an). În
această optică, datoria externă apare ca o componentă a datoriei publice, iar definiţia menţionată
mai sus poate fi considerată o definiţie a datoriei externe în sens restrâns. O definiţie a datoriei
externe în sens larg este cea cu care operează Banca Mondială, conform căreia noţiunea de datorie
externă include:
t) Împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici (guvern, agenţi
guvernamentali, instituţii publice autonome);
u) Împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) = obligaţii externe ale
debitorilor privaţi, garantate de către stat;
v) Împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) = obligaţiuni externe ale
debitorilor privaţi negarantate de către stat;
w) Credite de la FMI (use of IMF credit) = credite de la FMI în afara celor rezultate din
tragerilor ordinare, inclusiv modalităţile extinse de finanţare (stocuri-tampon, finanţare
compensatorie, modalitate extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);
x) Datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt, publice şi private
(datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii nu se poate face distincţie între cel
două categorii), negarantate de către stat.
Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă cel puţin din
următoarele argumente:
nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi rapidă;
diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea unor soluţii
acceptabile;
interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme globale
(subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a materiilor prime, stabilitatea
politico-militară, etc.);
consecinţele imprevizibile şi repercursiunile la scara globală ale nerezolvării acestei
probleme.
Creşterea datoriei externe este un fenomen specific ţărilor în dezvoltare, chiar dacă ţările
dezvoltate pot deveni şi ele debitoare, dar datoria lor externă nu se poate acumula într-o aşa măsură
ca să devină ceva specific.
Originea exploziei datoriei externe o găsim la începutul anilor ’70. Devalorizarea dolarului în
1971 şi respectiv neconvertibilitatea lui în aur a făcut ca eurodevizele să poată fi împrumutate mai
uşor, ”capitalurile flotante” luând avânt. Al doilea şoc petrolier din 1979 a amplificat şi mai mult
situaţia.
După unii economişti occidentali, însă, cauza crizei ar fi creşterea excesivă a populaţiei
acestor ţări, iar fluxurile financiare intrate sub diferite forme (deci inclusiv APD) ar fi scăzut pe cap
de locuitor, iar gestiunea lor iraţională n-a permis o creştere economică corespunzătoare.
O analiză atentă arată că înseşi fluxurile de capital nu au fost niciodată în concordanţă cu
nevoia de capital a acestor ţări. În acelaşi timp APD, mai ales sub forma donaţiilor, a scăzut, ceea ce
a determinat aceste ţări să apeleze tot mai mult la băncile comerciale, care împrumută în condiţii de
piaţă.
Trebuie subliniat că trei factori au acţionat convergent asupra datoriei externe: dobânzi în
creştere cerute de băncile comerciale, căderea preţurilor la materii prime, înrăutăţirea termenilor de
schimb şi protecţionismul practicat de ţările dezvoltate faţă de ţările în dezvoltare.
Punctul critic atins de datoria externă sunt anii 1982 când ”explodează bomba mexicană”,
Mexicul, care avea petrol, era stabil politic şi avea strânse relaţii cu SUA, suferă un şoc. Unda de
şoc s-a extins şi la alte ţări: Argentina, Brazilia, Peru, ţări cu cea mai mare datorie externă dintre
ţările în dezvoltare. În 1987 crahul de la bursa din New York (”lunea neagră – 19 octombrie 1987”),
extinsă şi la celelalte burse importante (Tokyo, Frankfurt, Paris, Singapore, Hong-Kong) ca urmare
a dus la scăderea masivă a cursului acţiunilor şi a avut efecte negative asupra vieţii de afaceri, au
limitat investiţiile directe de capital ceea ce implică şi scăderea ajutorului către ţările în dezvoltare
şi respectiv amplificarea datoriei externe a acestor ţări.
Pentru o anumită perioadă de timp criza se stopase, dar prin acumularea acestor noi credite
care umflă şi mai mult datoria ţărilor respective, s-a întâmplat ca altă criză să izbucnească cândva,
ceea ce şi s-a întâmplat în primul deceniu al sec.XXI-lea..
O asemenea perspectivă a determinat o preocupare pentru atenuarea, dacă nu lichidarea,
datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare, preocupare atât a ONU şi a instituţiilor financiare (FMI,
Banca Mondială, bănci private) cât şi a unor economişti şi oameni politici.
Numeroase dezbateri au loc la ONU, FMI, BM, pe tema metodelor de a reduce şi lichida
datoria externă.
Instituţiile internaţionale au luat, o serie de măsuri în legătură cu fenomenul exploziei datoriei
externe, printre care se numără:
orientare spre acordarea de împrumuturi în condiţii de favoare;
susţinerea efortului intern în vederea reducerii poverii datoriei externe;
dezvoltarea unor noi tipuri de finanţare, care să fie grefate pe nevoile reale ale ţărilor celor
mai sărace şi mai îndatorate;
continuarea procesului de anulare a datorie externe pe cale bilaterală.
La sfârşitul anului 1996, FMI, şi Banca Mondială au lansat un prim program numit Iniţiativa
privind Datoria celor Mai Îndatorate Ţări (HIPC). Aceasta este un acord al comunităţii
internaţionale, menit să ajute ţările sărace să elaboreze politici corespunzătoare pentru a scăpa de
datoria neperformantă, asigurând o uşurare a datorie. Datoria este considerată ca fiind
neperformantă atunci când rata serviciului datoriei externe la export este 25% şi când ea
reprezintă un factor de constrângere în realizarea unei dezvoltări durabile. Programul a fost susţinut
de 180 de guverne. Principalul obiectiv al acestui program a fost acela de a aduce ţările cele mai
îndatorate de la un nivel de datorie neperformantă la o situaţie care să le permită progresul
economic. Erau vizate ţările care, după trei ani de aplicare a programelor privind relaxarea datoriei,
rămâneau totuşi deasupra unui nivel corespunzător. La începutul anului 2000, pachetul privind
reducerea datoriei externe şi a serviciului datoriei externe se ridica la 7 mld.$ şi a fost aprobat
pentru 7 ţări: Bolivia, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Guyana, Mali, Mozambic şi Uganda.
Din anul 2000 o nouă Iniţiativă privind datoria celor mai îndatorate ţări a luat contur. Plecând
de la aceleaşi principii, ea era menită a mări numărul de ţări cu acces la facilităţile de reducere a
datoriei prin modificarea condiţiilor de încadrare în categoria ţărilor ce pot beneficia de acest
proces.
În concluzie, se poate afirma că problema datoriei externe a devenit problema atât creditorilor,
cât şi a debitorilor. Ambele trebuie să depună eforturi în scopul gestionării cât mai eficiente a
acestei situaţii.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. Ce presupune noţiunea de subdezvoltare în viziunea economiştilor eterodocşi din ţările dezvoltate?
2. Ce indicatori se folosesc la stabilirea gradului de subdezvoltare a ţărilor?
3. Ce viziune au neoclasicii referitor la geneza subdezvoltarii?
4. Cum explica H.Wright starea de subdezvoltare prin utilizarea insuficienta a resurselor?
5. Descrieţi raportul dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate prin prisma teoriei ”centru-periferie”.
6. Care este aportul lui Mihail Manoilescu in teoria tarilor subdezvoltate?
7. Descrieţi principalele strategii de eradicare a subdezvoltarii?
Teste grilă:1. În cauzele interne ale subdezvoltării nu se include:
a) Tradiţiile culturale şi religioase;
b) Discriminarea în relaţiile cu alte ţări;
c) Calamităţi naturale (cutremure, ploi);
d) Condiţiile naturale.
2. În cauzele externe ale subdezvoltării nu se include:
a) Datoria externă ;
b) Sistemul colonial;
c) Factorul uman slab dezvoltat;
d) Ştirbirea bogăţiilor naturale.
3. Economiştii aparţinând curentului structuralist apreciază drept cauză internă a subdezvoltării:
a) Orientarea economiei către exterior;
b) Dezvoltarea industrială;
c) Strategia de dezvoltare bazată pe substituirea importurilor;
d) Suprapopularea ţărilor în dezvoltare ;
e) Lipsa resurselor naturale.
4. În concepţia neomarxistă, subdezvoltarea este atribuită:
a) Înzestrării cu resurse diferite a ţărilor lumii;
b) Dominaţiei Nordului imperialist asupra Sudului;
c) Existenţei unor regimuri politice comuniste;
d) Acţiunii O.N.U;
e) Trăsăturilor etnice ale popoarelor acestor ţări.
5. Cauzele externe ale subdezvoltării nu includ:
a) Sistemul colonial;
b) Deposedarea/ştirbirea bogăţiilor naturale;
c) Discriminarea în relaţiile cu alte ţări;
d) Calamităţi naturale.
6. Caile de lichidare a subdezvoltării nu includ:
a) Diversificarea economiei;
b) Folosirea raţională a resurselor naturale;
c) Asistenţa umană şi tehnică externă;
d) Cooperarea regională.
7. Ţările subdezvoltate se confruntă cu:
a) Mare discrepanţă în distribuirea veniturilor;
b) Lipsa de capital necesară dezvoltării;
c) Lipsa de tehnologii avansate în vederea dezvoltării economice;
d) O structură de ramură ineficientă:
e) a+b+c+d.
8. Inegalitatea distribuirii veniturilor în ţările subdezvoltate işi are sursa:
a) În decalajul între mediul urban şi rural;
b) În accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări;
c) În politicile promovate de către statele respective;
d) a+b+c;
e) Independenţa faţă de exterior.
9. Subdezvoltarea este un proces ce caracterizează numai:
a) Europa şi Asia;
b) Asia şi Europa;
c) Africa, Asia, America Latină;
d) Întreaga economie mondială ;
e) Nici un răspuns nu este corect.
10. Strategiile de lichidare a subdezvoltării vizează în prncipal :
a) Creşterea rolului factorului intern;
b) Creşterea rolului factorului extern;
c) Aplicarea strategiilor ţărilor în curs de dezvoltare şi în tările dezvoltate;
d) Extinderea instituţiilor ţărilor în curs de dezvoltare şi în ţările dezvoltate;
e) Reducerea natalităţii.
17. Industria, agricultura şi alimentaţia pe glob
Obiective:
1. A apreciea locul şi rolul industriei şi agriculturii în economia mondială;
2. A analiza evoluţia industriei şi agriculturii pe plan mondial,
3. A studiea strategiile de dezvoltare a industriei şi agriculturii aplicate de ţările în curs de
dezvoltare,
4. A identifica principalele tendinţe ale industriei şi agriculturii în procesul de globalizare,
5. A determina impactul industriei şi agriculturii asupra mediului înconjurător,
6. A cunoaşte organizaţiile internaţionale implicate în soluţionarea problemei alimentare.
Termeni cheie :
Industrie, revoluţie industrială, industrializare, politică industrială, industrie manufacturieră,
specializare industrială, agricultură, criză alimentară, securitate alimentară, subnutriţie, revoluţie
verde, circuit agricol, malnutriţie, subalimentaţie, supraalimentaţie, foamete, resurse agricole.
17.1 Industria în economia mondială: evoluţie, structură, politici de dezvoltare.
Revoluţia industrială, declanşată în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Anglia a
condus la apariţia şi dezvoltarea industriei ca ramură nouă care avea să joace un rol hotărâtor în
formarea economiei mondiale şi în crearea unei noi civilizaţii. Aşa cum se relevă în literatura
economică, ea a permis demarajul economiei britanice care a trecut de la economia artizanală la cea
industrială în două faze: 1760-1830, când, pe baza maşinii cu abur (inventată de James Watt în
1784) şi altor creaţii a fost revoluţionată industria textilă, şi 1830-1850, când Anglia a cunoscut un
al doilea demaraj sau o ”aventură economică”, în cadrul căreia pe primul plan a trecut industria
metalurgică, stimulată de căile ferate.
Astfel, responsabilă de progresul economic, în general, şi dezvoltarea industriei, în mod
special este această revoluţie. Chiar dacă ulterior tipul fabricilor britanice a fost depăsit, în special
din perspectiva costurilor de fabricaţie ridicate, corelate cu scăderi ale productivităţii muncii,
revolutia industrială din Anglia a deschis drumul unui fenomen global
complex, industrializarea. Industrializarea a fot marcată de câteva momente mai importante:
g) Sec XIX – dezvoltarea industriilor textilă, extracţia de cărbune, producţia de motoare cu
aburi, apoi dezvoltarea industriilor petrolieră şi chimică,
h) Sec XX – fordismul şi dezvoltarea producţiei în masă, specifică industriei SUA,
i) criza petrolieră (anii 70) – care a marcat o scădere a activităţii industriale globale,
j) sfârşitul sec al XX-lea şi începutul sec al XXI-lea – care marchează dezvoltarea unor noi
ramuri industriale de vârf (electronică şi telecomunicaţii, biotehnologiile, industria de
construcţii aerospaţiale, producţia de soft şi calculatoare, etc.
Acest concept de industrializare are două accepţiuni. În sens larg, ca un proces, cu referire
la toate ţările, definit de cunoscutul economist farncez Francois Perroux în felul următor:
”industrailizarea este un proces cumulativ, care structuraeză ansamblul social, prin utilizarea
intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor, utile
colectivităţii umane”.
În sens restrâns, industrializarea este abordată ca o cale şi o problemă – a învingerii
subdezvoltării: ”definim industrializare prin substituirea importurilor ca fiind satisfacerea într-o
proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum; apoi, în mod progresiv, prin
utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia
ţărilor industrializate”.
Industrializarea s-a desfăşurat în etape şi condiţii diferite, cu efecte benefice mari asupra
economiilor naţionale. La fiecare etapă ea a avut la bază creaţii tehnice şi ştiinţifice diferite, care şi-
au pus amprenta asupra profilului şi structurii industriei în diferite ţări.
Conform unor evaluări, nouă zecimi din produsele pe care le utilizează oamenii în prezent
sunt creaţia ultimelor două secole. De asemenea, se apreciază că acum o jumătate de secol, în anii
’50, în lume se producea numai o şeptime din produsele manufacturate care se produc în prezent, şi
numai o treime din mineralele utilizate. Totodată, nivelul de dezvoltare este apreciat în strânsă
legătură cu gradul de industrializare, aflându-se într-o relaţie inversă, ţările dezvoltate dispunînd şi
de o industrie puternic dezvoltată, iar ţările slab dezvoltate, dimpotrivă, caracterizîndu-se printr-un
grad scăzut de industrializare.
Secolul al XX-lea a debutat şi a trăit o perioadă de timp cu imaginea industriei venite din
secolul anterior, care avea în centru ramurile grele ale industriei carbonifere şi metalurgice, dar el a
adus, totodată şi o schimbare radicală de imagine. La început în Statele Unite, iar apoi şi în Europa,
au cunoscut o dezvoltare importantă fordismul bazat pe automatizare şi ”banda rulantă” şi
taylorismul, care au determinat dezvoltarea producţiei în serie şi care, alături de creşterea veniturilor
aveau să conducă, în perioada de după al doilea Război Mondial, la ceea ce a căpătat denumirea de
societatea de consum. Anii care au urmat acestui război s-au caracterizat printr-o creştere viguroasă
a producţiei industriale, creştere întreruptă de criza energetică (şi eonomică) de la mijlocul anilor
’70, criză a cărei ”detonator” a fost cvadruplarea în 1973 a preţului la ţiţei pe piaţa mondială.
Criza din 1973-1974 a determinat modificări importante, obligând, în primul rând,
întreprinderile, să parcurgă la o medernizare accentuată a tehnologiilor şi aparatului de producţie,
precum şi la o orientare mai accentuată spre ridicarea calificării personalului şi managementului, în
vederea economisirii energiei şi a creşterii productivităţii. Ca urmare, consumul de energie pe
unitatea de PIB în ţările OCDE s-a redus cu 1-3 % pe an.
Totodată s-a accentuat procesul de modernizare a tehnicilor de producţie, pe baza
informaticii, electronicii telematicii, deschizându-se drumul către o a treia revoluţie industrială. Se
modifică substanţial modurile de producere a bunurilor, are loc o afirmare puternică în domeniul
industriei a Japoniei şi a altor ţări asiatice.
În prezent industria este numită “inima economiei mondiale”. Această apreciere poate să
pară exagerată sau inacceptabilă, îndeosebi pentru cei care se orientează după ponderea mare a
serviciilor în producerea PIB în ţările dezvoltate.
Înainte de a ne referi la această problemă, să reamintim că prin industrie înţelegem acel
sector al economiei naţionale care cuprinde toate activităţile de transformare a materiilor prime sau
semifabricatele în produse finite ce vor intra în consumul oamenilor ca bunuri de consum curent şi
de uz îndelungat sau în producţie, ca maşini, unelte, utilaje etc. pentru producerea altor bunuri. Într-
o clasificare mai generală, în sens larg, indutsria cuprinde următoarele trei categorii de activităţi:
a) industria “manufacturieră” sau prelucrătoare, considerată de unii “industrie în sens strict”;
b) industria agro-alimentară;
c) producţia de energie.
Industria “manufacturieră” (prelucrătoare) cuprinde următoarele subramuri:
f) Industria care produce bunuri intermediare: siderurgia; metallurgia; sticlăria; hârtia;
materialele plastice;
g) Industria echipamentelor pentru întreprinderi: maşini-unelte; electronica; construcţii navale;
aeronautică;
h) Industria bunurilor de consum curent (farmacie; textile; mobilă; presă-editura; ş.a.)
Importanţa sectorului industrial în cadrul economiei mondiale este de necontestat. Şi aceasta
cel puţin din două motive: experienţa economiei mondiale arată că există o legătură directă între
gradul de industrializare şi dezvoltarea economică, iar produsele manufacturate au o valoare
adăugată mai mare decât produsele agricole. Aceasta se exprimă ca valoare adăugată
manufacturieră (VAM). VAM este în tările dezvoltate de 3 ori mai mare decât în tările în curs de
dezvoltare, de 10 ori mai mare decât în tările subdezvoltate şi de 5 ori mai mare decât în ţările în
tranziţie.
Astfel, industrializarea reprezinta principalul element care determina crestere economica a
unei tari,iar rolul industriei intr-o economie poate fi evidentiat cu ajutorul acestor indicatori:
r) PIB industrial = valoarea bunurilor industriale nou create in decursul unui an şi
s) Valoare adaugata manufacturata = valoarea adaugata in sectorul industriei.
De asemenea, rolul industriei pe plan mondial se evidentiaza prin proportia rezultatelor
economice din industrie pe tari, regiuni, etc. Astfel, 70% din importurile si exporturile de produse
industriale si importuri de materii prime sunt realizate de tarile dezvoltate, 25% din exporturile de
materii prime (mai ales agricole) si produse din industria usoara (in special textile) sunt realizate în
ţările în curs de dezvoltare şi 5% din ţările în tranziţie.
Actualmente, se poate aprecia că şi industrializarea este supusă globalizării în
cadrul diviziunii internationale a muncii, astfel încât putem vorbi despre specializarea în industrie
a anumitor tări. Dezvoltarea globală a industriei se regăseste într-o proporţie rdicată a PIB-ului
industrial mondial în PIB-ul mondial (3/4 din acesta din urmă la sfârsitul sec al XX-lea).
Contribuţia industrială la formarea PIB-ului era în Germania -38 %, Franţa - 27%, Italia - 31%,
Japonia - 38%, SUA -27%, Olanda - 27%. Semnificativă pentru nivelul de dezvoltare industrială a
unei ţări este ocuparea fortei de muncă în industrie. Aceasta, era în 2008 de 21,2% în Marea
Britanie, 31,7% în Germania, 23,4% în Franta, 26,5% în Italia, 21,7% în Olanda, 22% în SUA,
33,9% în Japonia, 14% în Indonezia, 15% în China, 16% în India, 18% în Peru. Evolutiile industriei
în ultimele decenii arată următoarele:
ţările OCDE au cunoscut o creştere industrială semnificativă (2011: SUA 16,5%, Canada
13,5%, Australia 8,8%, Irlanda 70,9%, Norvegia 34,1%),
ţările în dezvoltare, în aceeasi perioadă, au cunoscut ritmuri pozitive de crestere, dar inegale
(China a avut 14% crestere, contributia la PIB fiind de 50%, India –contribuţia la PIB
28,6%, tările din America Latină – crestere oscilantă, Brazilia înregistrând cea mai mare
valoare a acestei cresteri - 9%,
ţările din Africa au înregistrat exporturi de produse industriale mai mici de 2 mld. dolari
SUA,
în ceea ce priveşte ţările în tranziţie, acestea au cunoscut o scădere drastică a productiei
industriale (Rusia producea în 2011 - 68% din producţia industrială din 1990).
Pe total economia mondială, din totalul produsului mondial, PIB-ul industrial reprezenta circa
¾.
Chiar dacă în perioada postbelică au avut loc modificări importante în structura economiei
ţărilor dezvoltate, printr-o reducere a ponderii agriculturii şi industriei în favoarea serviciilor,
industria furniza în deceniul 2006-2011 circa 42 % din produsul intern brut al ţărilor membre ale
OCDE şi ale ţărilor din Uniunea Europeană.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte rolul industrie în ocuparea forţei de muncă.
Tendinţe în evoluţia industriei la nivel mondial:
Tarile in tranzitie la economia de piata au avut o tendinta in general de scadere a
productiei industriale mai ales in primii ani ai tranziţiei, ca mai apoi să se înregistreze
o creştere lentă,
Tarile in dezvoltare – productia industriala cunoaste o tendinta de crestere, dar aceasta
este inegala.
China in ultimele două decenii a inregistrat un record de crestere economica, care s-a
datorat indeosebi cresterii industriei.
India inregistreza dupa 1990 o crestere industriala semnificativa.
America Latina a inregistrat o evolutie generală de crestere a industriei.
Africa reprezinta continentul cu cel mai mic grad de industralizare (mai ales Africa de
Sud).
Perspective ale evoluţiei industriei in economia mondială:
dezvoltarea industriei în domeniul tehnologiilor informaţionale, a inteligenţei colective;
industria nucleară: reactoare nucleare de generaţia a 4-a şi fuziune nucleară;
nanotehnologiile;
dezvoltarea industriei în biotehnologie;
aeronautica, etc.
În acest context, tările dezvoltate continuă să dezvolte industria (în special noile industrii cu
valoare adăugată mare), iar ţările în curs de dezvoltare elaborează politici şi strategii industriale care
să le crească gradul de dezvoltare.
În dezvoltarea industriei statele lumii se conduc de anumite politici şi strategii orientate spre
perfecţionarea, modernizarea acestui sector important al economiei naţionale.
Prin politica industrială, guvernele acţionează pentru a sprijini întreprinderile, favorizându-le
investiţiile, influenţând structura lor financiară (pentru a mări fondurile lor proprii), finanţând o
parte a cercetării-dezvoltării. Se apreciază că doi factori fondamentali determină acţiunea statului în
ncesitatea unei politici industriale:
1) caracterul specific al celei de-a treia revoluţii industriale, bazată pe generalizarea
informaticii şi a noilor tehnologii, care accelerează uzura morală sau deprecierea (absolută) a
produselor; măreşte riscurile finanziare şi industriale pentru întreprinderi, pune în cauză organizarea
muncii şi bulversează conţinutul sarcinilor întreprinderii;
2) accentuarea problemelor şi transformărilor structurale determinate de acest factor şi care
amplifică şomajul şi problemele sociale generate de acesta.
Politica industrială, definită ca ansamblu de măsuri, instrumente şi acţiuni ale autorităţilor
politice, naţionale şi internaţionale, care au ca scop (ţintă) să susţină industria şi mediul său direct
de influenţă în realizarea unor obiective selective şi precis determinate, cuprinde următoarele
componente:
subvenţii şi transferuri directe (de exemplu pentru export);
efort de reorganizare şi restructurare, îndeosebi în domeniile cele mai importante (energia
nucleară, „şocurile” petroliere, etc.);
politica de modernizarea a unor ramuri;
sprijin pentru regiunile şi localităţile defavorizate;
proiecte de infrastructură care să promoveze cererea şi reducerea costurilor de producţie;
politici de relansare a consumului care susţine activitatea industrială;
folosirea pârghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare industriale
sensibile la concurenţa industrială.
Ultimii treizeci de ani a fost o perioadă de criză industrială, dar şi de mutaţii sub efectul a
teri factori legaţi: progresul tehnic, internaţionalizarea întreprinderilor, o organizare a producţiei
dominată de principiul integrării salariaţilor şi maşinilor şi nu de cel al închiderii pe care o implică
lucrul la bandă.
Elaborarea unor politici industriale adecvate implică, însă, existenţa unor strategii
cuprinzătoare, de dezvoltare a industriei şi a economiei naţionale. Ele sunt în deosebi necesare
ţărilor aflate în dezvoltare şi în tranziţie. Acestea se clasifică în următoarele tipuri:
1. strategia specializării primare, care porneşte de la ramurile producătoare de bunuri
primare;
2. strategia de substituire a importurilor;
3. strategia dezvoltării echilibrate, care implică atât dezvoltarea ramurilor primare ale
economiei, cât şi crearea şi susţinerea ramurilor industrie prelucrătoare;
4. strategia specializării industriale, în care este vorba de dezvoltarea selectivă a unor
ramuri, ţinând seama nu numai de nevoile proprii, dar mai ales de cerinţele pieţei
internaţionale.
Este indispensabil ca în elaborarea strategiei să se ţină seama de următorii factori: resursele
de care dispune economia naţională; mărimea şi cerinţele pieţei interne; stadiul şi tipurile de progres
tehnic şi rolul ramurilor moderne; substituirea importurilor şi dezvoltarea eficienţei economice;
integrarea economică internaţională. Cea mai complexă strategie este cea a dezvoltării durabile şi a
dezvoltării acţiunilor de cooperare cu exteriorul.
17.2. Locul şi rolul agriculturii în economia mondială.
Agricultura a fost şi rămâne un sector foarte important al economiei, deşi, comparativ cu
celelalte două mari sectoare – industria şi serviciile, ponderea ei se află în continuă scădre în
formarea Produslui Intern Brut. Agricultura, deşi şi-a pierdut din importanţa sa ca vector de creştere
economică, rămâne indispensabilă acesteia.
Apariţia agriculturii este semnalată odată cu primele mărturii ale organizării sociale, întrucât
de la început oamenii au trebuit să-şi satisfacă cerinţele alimentare. În antichitate producţia agricolă
asigura existenţa şi permanenţa oamenilor. Satisfacerea cerinţelor alimenatre depindea în mod direct
de numărul celor care lucrau în agricultură. Fiecare nouă activitate agricolă a fost rezultatul unei
îndelungate experienţe umane.
Deşi, pe măsura creşterii productivităţii, numărul celor ocupaţi în acest sector s-a redus,
producţia agricolă mondială a înregistrat, în timp, creşteri spectaculoase. Cu toate acestea, nu
rareori in istorie foametea a distrus multe vieţi omeneşti şi a determianta mari conflicte sociale.
Experienţa ultimelor decenii a demostrat că problemele economiei mondiale, ale dezvoltării în
general, nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură.
Modernizarea economiilor naţionale nu a afectat importanţa economică, socială şi politică a
agriculturii, cu toate că am asistat la reducerea ponderii ei în totalul populaţiei ocupate şi în
producţia naţională.
Agricultura este principala sursă de alimente pentru o populaţie în continuă creştere, mai ales,
în condiţiile exploziei demografice din unele ţări în dezvoltare. Pentru multe ţări autonomia
alimentară a devenit o opţiune importantă a politicii economice. Deşi, pentru ţările dezvoltate,
creşterea producţiei agricole nu mai constituie un obiectiv esenţial, aşa cum a fost în perioada
imediat postbelică, deoarece, în majoritatea lor, îşi asigură necesarul de alimente de bază şi dispun
de importante disponibilităţi de export, pentru ţările în dezvoltare, creşterea gradului de
autoaprovizionare alimentară rămâne însă un obiectiv esenţial. Actuala criză alimentară mondială
nu face decât să sporească eforturile acestor state în dezvoltarea mai accelerată a agriculturii, pentru
a lichida marile decalaje de consum alimentar.
Agricultura a fost şi rămâne un important factor al creşterii economice. Progresul agriculturii a
favorizat creşterea economică în cele mai diverse sectoare şi, în primul rând, a fost baza economică
a dezvoltării industriale a lumii. Ea a asiguarat sursa primară de acumulare pentru industrializare
întrucât nu s-ar fi putut susţine acest proces fără o agricultură capabilă să dea importante surplusuri
de produse şi venituri. Progresele înregistrate în cultivarea pământului începând din secolul al
XVIII-lea au generat o creştere a productivităţii şi un intens exod rural, fără a compromite
alimentaţia generală, precum şi venituri mai ridicate, care vor deveni o sursă de acumulare şi de
lărgire a pieţei produselor industriale. Treptat, agricultura a devenit şi un important furnizor de
materii prime, mai ales, pentru ramurile industriale producătoare de bunuri de consum. Este
edificator în acest sens exemplul Angliei, în care progresele în domeniul agriculturii au precedat pe
cel din industrie şi prin aceasta au pus în evidenţă imposibilitatea unei dezvoltări susţinute a
activităţilor industriale şi terţiare fără creşterea productivităţii în agricultură. La fel în Franţa,
agricultura a fost ramura economică cu cele mai rapide progrese ale productivităţii (înainte de cel
de-al doilea război mondial productivitatea anuală a unui agricultor era de 45 de tone de cereale,
astăzi ea este de circa 300 de tone). Lipsită de resurse energetice şi de materii prime industriale,
Franţa a fost nevoită să caute căile şi mijloacele de creştere economică în existenţa unui sector
agroalimentar diversificat şi puternic. De asemenea, SUA, dispunând de o resursă naturală preţioasă
– terenul arabil - şi un climat propice, a devenit ”grânarul lumii” şi de nenumărate ori administraţia
americană a mizat pe agricultură pentru a susţine dolarul. Sunt multe alte ţări în care strategiile de
dezvoltare a agriculturii au ocupat un loc important în antrenarea şi structurarea economiei.
Semnificativ este în acest sens faptul că dintre ţările europene cu cel mai ridicat Produs Intern Brut
fac parte şi unele a căror agricultură ocupă o pondere importantă în aceasta (Danemarca, Olanda,
Franţa etc.)
Deşi în economiile dezvolate populaţia agricolă activă deţine mai puţin de 10 % din populaţia
activă totală, agricultura este ramura unde sunt ocupate peste 50 % din resursele de muncă ale
ţărilor în dezvoltare. Cu toate că exodul rural a micşorat numărul agricultorilor, populaţia agricolă
reprezintă 68 % în Africa, 60 % în Extremul orient şi 58 % în ţările din Asia. Drept urmare, ea
realizează o însemnată parte a producţiei naţionale. După datele Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), PIB realizat în agricultură reprezintă circa 5 % în ţările în
dezvoltare, însă, în peste jumătate din ţările membre, cele mai multe fiind în dezvoltare, agricultura
deţine o pondere de peste 20 %.
De evoluţia agriculturii este legată şi existenţa unei importante forţe sociale şi politice a lumii
contemporane - ţărănimea. Deşi, în continuă reducere relativă, mai ales acolo unde reprezintă
majoritatea populaţiei, ea a avut şi va avea în continuare un important rol în viaţa economică,
socială şi politică.
Agricultura reprezintă pentru multe ţări şi o importantă sursă de valută. Ponderea ei în
volumul exporturilor într-un şir de ţări este ridicată. Este cazul unor ţări în dezvoltare ( în Cuba 89
%, în Brazilia 45 % etc.), în condiţiile unor economii mai puţin diversificate, care generează
specializarea în exportul unor materii prime agricole. Dar ponderi ridicate găsim şi în unele ţări
dezvoltate ( Danemarca – 25 %, Olanda 24 %, Franţa – 17 % etc.) În condiţiile unei crize
alimentare mondiale, agricultura a devenit o puternică armă politică, generând un nou factor de
influenţă pe planul relaţiilor internaţionale – puterea alimentară. Mai ales ţările în dezvoltare cu
putere de plată nesolvabile sunt nevoite să accepte o anumită dependenţă de ţările dezvoltate, unele
dintre ele fiind şi cele mai mari exportatoare de cereale.
În continuare va fi expusă situaţia actuală a agriculturii mondiale. În prezent, doar 11 % din
suprafaţa terestră a globului, adică aproximativ 1,5 miliarde hectare, este disponibil exploatării
agricole. Cât priveşte suprafeţele potenţial cultivabile, ele nu depăşesc 3 miliarde de hectare. În
ţările în dezvoltare, numai 36 % din aceste terenuri sunt incluse în circuitul agricol. Există însă
foarte mari deosebiri de la o zonă la alta: în timp ce în Asia de Sud-Est sunt utilizate 92 % din
totalul pământului arabil, în America de Sud această cifră nu depăşeşte 15 %.
Într-adevăr între anii 2006-2011 suprafaţa terenurilor arabile disponibile au scăzut de la 0,37
la 0,25 hectare pe locuitor. Cu toate acestea, producţia agricolă mondială a reuşit să acopere
creşterea cererii determinată de dublarea populaţiei globului între 2006 şi 2011, asigurând totodată
creşterea nivelului nutriţionist al alimentaţiei. Dar insecuritatea alimentară persistă încă în mai
multe regiuni ale lumii, sute de milioane de oameni fiind subnutriţi. Fără acordarea unei priorităţi
mai mari producţiei locale, dar şi reducerii inechităţii accesului la hrană, numărul populaţiei
subnutrite se va reduce extrem de lent, chiar dacă ponderea în totalul populaţiei globale va cunoaşte
uşoare creşteri în următorii 30 de ani.
Analizând agricultura şi alimentaţia ca o problemă globală, este necesară o privire generală
asupra situaţiei din ţările în dezvoltare, unde se află cea mai mare parte a populaţiei planetei şi,
totodată, cea mai săracă.
Conform statisticilor, în toate perioadele analizate a existat o tendinţă de creştere generală.
Este foarte semnificativă creşterea producţiei de cereale; faţă de perioada 1969-1971, creşterea a
fost de 1,7 ori în 1991-1992 şi va fi de 2,8 ori mai mare în 2012. Foarte spectaculoasă a fost şi
creşterea producţiei de soia: de 12 ori şi respectiv de 26 de ori, în acelaşi interval de timp.
Randamentul la hectar a sporit constant; la cereale, cea mai mare performanţă s-a înregistrat la
producţia de orez – 2,8 tone/ha între 1988-1990, previzionându-se un randament vizibil mai mare în
2012 – 4,0 tone/ha.
Dacă este vorba să se dea un exemplu pozitiv privind agncultura ţănlor în dezvoltare, el constă
în aşa-numita revoluţie verde. Expresia sugerează utilizarea varietăţilor de cereale cu randament
ridicat (High Response Varieties - HRV) în ţările lumii a treia. Este vorba despre o experienţă reuşită
a colaborării internaţionale.
Revoluţia verde se bazează pe un pachet tehnologic care, cu condiţia folosim sale corecte, are
ca efect creşterea considerabilă a recoltelor. Acest „pachet” constă în:
14. cultivarea unor soiuri de plante (grâu, orez, ponimb, mei) cu randament ridicat (H RV);
15. folosirea abundentă a îngrăşămintelor şi pesticidelor;
16. irigarea terenurilor agricole.
În ţările, unde a fost asigurat întregul „pachet tehnologic” producătorilor s-a înregistrat o
puternică creştere a rezultatelor finale.
Se constată că dintre culturile cerealiere, grâul şi orezul acoperă mai mult de jumătate dm
consumul de proteine al ţărilor sărace.
Se prevede că cerealele vor rămâne cel mai important grup de produse in ţările in dezvoltare,
previziune bazată pe ipoteza că tehnicile de producţie nu vor suporta schimbăn semnificative.
Principalele constrângeri ale creşterii producţiei agricole în ţănle în dezvoltare (şi nu numai) sunt
atât de ordin natural, cât şi de ordin economic.
De menţionat că există numeroşi indicatori de evaluare a decalajelor dintre ţările dezvoltate şi
cele în dezvoltare în domeniul agriculturii. Unul dintre aceştia îl reprezintă ponderea agriculturii în
PIB şi în populaţia activă. În ceea ce priveşte ponderea agriculturii în PIB, în cazul ţărilor
dezvoltate, aceasta a scăzut continuu în perioada ulterioară anului 1970. Astfel, de exemplu, în
cazul ţărilor Uniunii Europene, ponderea agriculturii în PIB s-a diminuat de la 5% în 1973 la 2,5-
2,9% în 2000-2011. În cazul SUA, acest indicator, care în 1970 se situa deja la 3%, a scăzut la 2%
în 2011. În ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, ponderea agriculturii în PIB, deşi în
reducere, se află totuşi la niveluri încă înalte, situate chiar până la 50% din PIB. Populaţia ocupată
în agricultură reprezintă, în cazul Uniunii Europene, 5-6% din totalul populaţiei acrive în anii 2006-
2011 (faţă de 11,3% în 1973), iar în cazul SUA doar 2 %. Spre deosebire de acestea, în multe ţări în
dezvoltare din Asia şi Africa, populaţia activă din agricultură deţine ponderi de peste 50-60% din
total, în timp ce în ţările central şi est-europene ponderea se ridică la circa 20%. Aceasta explică şi
faptul că, la începutul secolului XXI-lea, pe plan mondial, populaţia activă din agricultură continua
să se menţină la un nivel ridicat, reprezentând 45% din total, faţă de 51 % în 1980.
Decalaje însemnate se menţin şi în ceea ce priveşte randamentele la ha (anexa), gradul de
înzestrare tehnică a agriculturii, consumul de îngrăşăminte la ha etc., ceea ce a condus la
nerezolvarea problemei alimentaţiei pe glob şi la aşa-numita ”mondializare a sărăciei”.
17.3 Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare
Agricultura şi alimentaţia s-au dovedit a fi punctele centrale atât în generarea sărăciei, cât şi în
reducerea acesteia. Subnutriţia este o caracteristică specifică sărăciei şi reprezintă o încălcare directă
a drepturilor universale ale omului. De aici porneşte întregul avantaj al subdezvoltării, sub toate
aspectele legate de standard de viaţă: sănătatea, mortalitatea infantilă, antrenarea copiilor în forţa de
muncă, analfabetismul, productivitatea slabă a muncii etc. Problema alimentară nu se reduce doar la
ţările în dezvoltare. Într-un fel sau altul, ea afectează toate ţările lumii, inclusiv pe cele dezvoltate.
De unde şi caracterul ei global. Soluţia constă în mod esenţial în creşterea veniturilor populaţiei în
regiunile grav afectate de flagelul malnutriţiei, dar singură nu este suficientă. Ea trebuie acompaniată
de un acces mai bun la hrană înalt nutritivă, servicii publice îmbunătăţite (cum ar fi educaţia femeii
şi educaţia privind alimentaţia corectă), asigurarea apei potabile, a condiţiilor sanitare. Aşadar,
asistenţa internaţională trebuie întreptată prioritar spre grupurile populaţiei celei mai vulnerabile.
La prima vedere pare paradoxal să se vorbească despre o problemă globală alimentară când în
lume s-a creat un adevărat „corn al abundenţei” alimentare. Niciodată n-a existat mai multă
mâncare şi mai multe varietăţi de alimente disponibile pentru un număr tot mai mare de oameni. O
întrebare care deseori s-a pus, a-fost dacă se jSoate sau nu asigura securitatea alimentară a
populaţiei globului. Este în măsură agricultura mondială, bazată pe noile realizări ale ştiinţei şi
metodele modeme de producţie, să asigure hrană suficientă pentru toţi locuitorii planetei?
Adeseori s-au formulat idei diametral opuse. Prima se referă la epuizarea, în ritmuri rapide, a
potenţialului de creştere a producţiei agricole, odată cu creşterea populaţiei. În legătură cu aceasta
Th. R. Malthus a elaborot, încă de la începutul secolului trecut, o concepţie care se va regăsi totr-un
puternic curent - malthusianismul - bazată pe teza că în timp ce populaţia sporeşte în progresie
geometrică, producţia alimentară creşte în progresie aritmetică. În SUA populaţia se dublease în 25
de ani. În acest sens el afirma că pentru un om care se naşte într-o ţară suprapopulată nu este loc în
societate. Acest om nu are tacâm la marele ospăţ al naturii. De asemenea, P.A.Samuelson arată că
atunci când populaţia se dublează şi se redublează este exact ca şi când globul s-ar înjumătăţi până
când, în cele din urmă, hrana şi subzistenţa vor scădea sub nivelul necesar vieţii. D. Meadows şi
colaboratorii săi, în primul raport către Clubul de la Roma intitulat Limitele creşterii arată că deşi pe
glob există circa 3,2 miliarde de hectare teren arabil, numai jumătate din această suprafaţă, cea inai
fertilă şi mai accesibilă, este cultivată în prezent. Ceea ce s-ar putea cultiva în plus prin măsuri de
defrişare a pădurilor şi a păşunilor, de irigare a unor terenuri situate în zone aride sau semiaride, de
fertilizare etc. ar impune cheltuieli de investiţii cu mult peste posibilităţile ţărilor unde se află aceste
disponibilităţi, precum şi diminuarea suprafeţelor împădurite, cu consecinţe asupra mediului
ambiant. Tot în acest sens, în prezent se aduc următoarele argumente: limitarea fizică a posibilităţilor
de creştere a suprafeţelor pentru agricultură, mai ales, a terenurilor arabile; extinderea rapidă a
zonelor aride şi deşertice, mai ales, datorită restrângerii suprafeţei pădurilor prin defrişare-pentru a fi
redate agriculturii; accentuarea eroziunii şi poluării terenurilor şi apelor de irigaţii şi folosirea
neraţională a îngrăşămintelor chimice.
O a doua poziţie susţine existenţa în lume a unui însemnat potenţial de sporire a producţiei
agricole. Dintre argumentele aduse amintim: posibilităţile de atragere în circuitul agricol a noi
suprafeţe, ridicarea randamentelor la hectar ale producţiilor agricole, crearea de noi soiuri de plante
şi rase de animale mult mai rezistente şi productive etc. Pe aceeaşi linie, dar cu alte argumente se
situează Ester Boserup în lucrarea Condiţiile dezvoltării agriculturii, care se bazează pe ipoteza că
variabila independentă nu este producţia de alimente, ci creşterea demografică şi că, în definitiv,
dezvoltarea agricolă este în funcţie de tendinţele populaţiei. Acest mod de gândire optimist are în
vedere concepţia după care creşterea populaţiei va determina în fiecare moment formele de pro-
ducţie cele mai potrivite pentru a se obţine alimentele cerute. Un raţionament care este corect până
la un anumit punct concret şi într-un context de asemenea determinat, dar care nu mai răspunde
unor situaţii de explozie demografică din anumite zone sau ţări suprapopulate precum India,
Pakistan, Valea Nilului, Insula Java, Filipine, Mexic, Indochina.
Statele lumii prezintă, din punct de vedere al disponibilităţilor alimentare, importante
diferenţe între ele. Atât suprafeţele de teren agricol, calitatea acestora, precum şi disponibilităţile
financiare, diferă mult pe zone şi ţări. Punerea în valoare de noi terenuri arabile poate fi realizată
doar în anumite ţări şi regiuni. Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America
Latină şi America de Nord. În schimb, într-o zonă în care problemele alimentare sunt grave, precum
Asia de Sud, astfel de disponibilităţi nu există. Trebuie avute în vedere condiţiile şi urmările în care
are loc acest proces. În cele mai multe cazuri, punerea în circuitul agricol a unor noi suprafeţe se
face pe seama defrişării pădurilor antrenând treptat dispariţia lor pe mari întinderi. Se apreciază că,
în ritmul actual de defrişare, de 2 ha pe minut, pădurile tropicale ar urma să dispară complet în
următorii 80-85 de ani. Totodată, defrişările pentru extinderea suprafeţei arabile, concomitent cu
practicarea unei agriculturi intensive, duc la distrugerea solurilor şi scăderea nivelului apei freatice,
ceea ce influenţează negativ dezvoltarea producţiei agricole. Deja în mai multe zone ale globului
deşertul înaintează cu 1-2 km pe an şi în fronturi foarte largi. Atragerea în circuitul agricol a unor
suprafeţe este strâns condiţionată de resursele investiţionale disponibile, întrucât realizarea acestor
programe solicită ample lucrări de defrişare, ameliorare, irigaţii eţc. Potrivit calculelor BIRD numai
pentru irigarea unui hectar de teren nou introdus în circuitul agricol sunt necesare cheltuieli între
2000-10.000 $ ceea ce depăşeşte cu mult produsul naţional pe locuitor al ţărilor în de dezvoltare.
Calculele privind evoluţia pe termen lung a suprafeţei agricole trebuie să ia în considerare, însă, şi
pierderile de teren agricol datorate, pe de o parte, scoaterii din circuitul agricol a numeroase
suprafeţe şi transferului spre folosinţe neagricole, iar pe de altă parte, degradării terenurilor prin
eroziune şi poluare. Suprafeţele de teren sustrase de la agricultură, prin procesul de urbanizare şi
industrializare, în raport cu suprafeţele de teren agricol existente reprezintă cote importante în ţările
dezvoltate: 28% în Belgia, 12% în Anglia, 9,2% în Italia şi Olanda etc. şi aceste cifre sunt în
creştere (în Germania cu 1% la fiecare patru ani). La aceasta se adaugă scăderea calităţii terenurilor
datorită eroziunii solurilor, sărăturării, alcalinizării sau acidificării lor, datorită, în special,
intervenţiei necontrolate şi neraţionale a omului prin nerespectarea regulilor agrozootehnice de
exploatare a solului, mai ales a celui în pantă, poluarea apelor folosite în irigaţii, suprasolicitarea
păşunilor etc. În lume aceste procese au loc pe mari întinderi, anulând, în parte, eforturile de
atragere în circuit de noi suprafeţe agricole. Oricât ar părea de paradoxal pentru zilele noastre, în
condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, când, pe plan mondial, are loc creşterea producţiei
agricole, datele FAO şi cele ale multor ţări în curs de dezvoltare arată că accentuarea penuriei de
produse agroalimentare şi subalimen- taţia sunt principalele fenomene caracteristice astăzi
problemei alimentaţiei mondiale.
Dimensiunile problemei alimentare mondiale sunt determinate de proporţiile pe care le-a atins
subalimentaţia şi malnutriţia pe glob. Subalimentaţia reprezintă o alimentaţie necorespunzătoare
cantitativ datorită lipsei alimentelor, pe când malnutriţia este o alimentaţie cu deficienţe accentuate
de ordin calitativ (alimente care nu conţin proteine şi alte substanţe nutritive necesare).
Potrivit ultimelor estimări ale FAO circa 15% din populaţia globului suferă effectiv de foame
şi peste 500 milioane sunt malnutriţi, ceea ce înseamnă că mai mult de 1 miliard de locuitori nu se
hrăneşte corespunzător. Deşi în 2009 se estima că producţia alimentară mondială era suficientă
pentru a furniza fiecărei persoane de pe glob cu 20% mai multe calorii decât cere în medie o dietă
raţională, totuşi, foamea şi malnutriţia au continuat să fie răspândite pe vaste regiuni ale globului,
agravate de fenomene precum secete şi războaie. Existenţa unei producţii abundente de hrană nu are
o mare influenţă asupra fenomenului foametei. În India ”succesul revoluţiei verzi, care a
transformat deficitul alimentar în excedent, nu pare să fi eradicat foamea. înfometaţi sunt cei
săraci, incapabili să cumpere alimente, deşi ele există, de aceea foamea în lume nu este decât un
simptom al problemei fundamentale, care este sărăcia”.
Inegalitatea geografică a disponibilităţilor alimentare a caracterizat şi continuă să caracterizeze
încă problema alimentară mondială. În unele zone, se produce prea puţin şi există un mare număr de
oameni care nu-şi pot asigura alimentele necesare. Conform studiilor FAO există trei mari categorii
de disparităţi în repartizarea disponibilităţilor alimentare: pe regiuni geografice, între categorii de
ţări şi în interiorul aceleiaşi ţări. Se menţine o mare disparitate în ceea ce priveşte gradul de
asigurare a necesarului de calorii şi proteine pe persoană. Cel mai ridicat nivel de asigurare se
întâlneşte în ţările dezvoltate. Atât pe baza producţiei proprii, cât şi a importului, fiecare locuitor din
aceste ţări beneficiază în medie de disponibilităţi alimentare cu circa o treime mai mari decât
necesarul. În acelaşi timp, pe ansamblul ţărilor în dezvoltare, acestea sunt, cu unele deosebiri
teritoriale, sub nivelul necesarului. Conform statisticilor FAO, din cele 124 ţări în dezvoltare care au
furnizat date pentru anchete, un număr de 88 (cele mai multe din Africa) nu îşi acopereau necesarul
alimentar caloric şi proteic. Nevoile alimentare ale oamenilor diferă în raport cu vârsta, greutatea
corporală, munca depusă, sexul etc. Un regim alimentar normocaloric trebuie să cuprindă în medie
3000 calorii şi 100 g proteine zilnic pe persoană. Pe plan mondial se manifestă două aspecte
nutriţionale fundamentale: a) subalimentaţia - caracteristică ţărilor subdezvoltate şi unor pături
sărace din diferite alte ţări; b) supraalimentaţia - caracteristică ţărilor dezvoltate şi unor pături
bogate din alte ţări. Foametea şi subnutriţia sistematică din ţările în curs de dezvoltare se manifestă
sub diverse forme: regim alimentar necorespunzător, incorect şi neehilibrat faţă de normele
fiziologice şi geografice variate în care trăiesc şi muncesc oamenii. În 20 din aceste ţări
disponibilităţile alimentare erau mai mici de 2000 de calorii şi sub 60 grame proteine pe persoană şi
zi. În Bangladesh, ţară cu peste 100 milioane de locuitori, 60% din populaţie consumă sub 1800
calorii pe zi, iar proteine sub 50 de grame. În 60 % din numărul total de ţări ale lumii, consumul de
calorii şi proteine pe locuitor este sub media mondială. Aceasta în condiţiile în care totalitatea ţărilor
dezvoltate asigură locuitorilor lor peste 3000 de calorii şi 100 de grame proteine pe locuitor şi zi. La
aceste diferenţe cantitative se adaugă şi altele de ordin calitativ. În ţările dezvoltate aportul caloric şi
proteic de origine animală este în medie de o treime şi respectiv, mai mult de jumătate, pe când în
majoritatea ţărilor în curs da dezvoltare, acesta este de cel mult o cincime la calorii şi un sfert la
proteine.
Insuficienţa disponibilităţilor alimentare în cele mai multe din ţările în curs de dezvoltare are
implicaţii negative, deosebit de profunde, În primul rând, întrucât, din totalul populaţiei care nu se
hrăneşte suficient, circa 300 de milioane sunt copii, este afectată, dezvoltarea fizică şi psihică a
acestora, cu consecinţe asupra activităţilor lor viitoare; în al doilea rând, trebuie menţionate im-
plicaţiile de ordin social. O mare parte a populaţiei subalimentate se află în zonele rurale, iar aceasta
este o cauză principală a accentuării migraţiei spre zonele urbane. Însă, reducerea ponderii populaţiei
ocupate în agricultură a fost deterininată nu de creşterea productivităţii, ci de condiţiile de viaţă şi de
muncă extrem de precare din mediul rural. Această migraţie spre oraşe a antrenat creşterea gradului
de subutilizare a resurselor umane din aceste ţări, neputându-se asigura locuri de muncă pe măsura
acestui exod, dar şi creşterea gradului lor de dependenţă de resursele alimentare din ţările dezvoltate;
în al treilea rând, problema alimentară are, pentru ţările afectate, serioase implicaţii şi de ordin poli-
tic, stând la originea unor proteste ale populaţiei înfometate, convulsii sociale şi creşterii
instabilităţii politice; în al patrulea rând, nevoile alimentare în creştere, în condiţiile în care producţia
internă nu le poate satisface, determină creşterea dependenţei alimentare a ţărilor în dezvoltare faţă
de ţările dezvoltate excedentare, a deficitelor balanţelor de plăţi şi prin urmare a datoriei lor externe.
Care ar fi cauzele crizei alimentare mondiale? Declanşată în 1973, odată cu primul şoc
petrolier, prin hotărârea guvernului SUA de a interzice exporturile de soia, decizie ce a afectat ţările
a căror zootehnie depindea de importul acestui produs, criza alimentară mondială a accentuat starea
de penurie de alimente în ţările în dezvoltare. Amploarea problemei şi multiplele sale consecinţe
negative au determinat sporirea preocupărilor pentru identificarea cauzelor şi a căilor sale de
soluţionare.
Deseori s-a încercat să se explice criza alimentară prin cauze de ordin natural (deşertificare,
secetă, inundaţii etc.), prin explozia demografică sau prin interdependenţa sa cu alte probleme
globale cu care se confruntă omenirea. Desigur, influenţa acestor cauze nu poate fi negată. Diverse
fenomene naturale nu pot decât să agraveze această problemă. Declanşarea crizei alimentare în 1973
a coincis şi cu recolte foarte proaste datorită secetei din acea perioadă, pe întinse zone ale globului
(Africa, fosta URSS etc.). Înaintarea deşertului în anumite zone ale globului pe fronturi foarte largi
nu a putut decât să agraveze acest fenomen. Însă, seceta, inundaţiile şi alte calamităţi naturale, care
au provocat accentuarea deficitului de alimente în multe ţări precum şi creşterea preţurilor acestora,
ar putea fi în mare măsură limitate sau prevenite, în măsura în care ţările respective ar dispune de o
infrastructură agricolă corespunzătoare (irigaţii, îmbunătăţiri funciare etc.). Acestea devin puternic
dependente de nivelul redus de dezvoltare economică a acestor ţări. De asemenea, nu poate fi ignorat
nici impactul creşterii populaţiei asupra crizei alimentare mondiale. Numărul populaţiei reprezintă
astăzi unul dintre, cei mai controversaţi factori de influenţă asupra situaţiei alimentare mondiale. În
unele lucrări sunt reluate teoriile malthusiene şi nemaltliusiene, văzându-se în creşterea populaţiei
principalul factor generator de foamete în anumite zone ale globului. Desigur, foametea a devenit
acută în ţări dens populate precum India, Bangladesh, Nepal, etc. În aceste ţări s-a creat un raport
nefavorabil, între creşterea producţiei agricole şi creşterea demografică. Însă, experienţa unor ţări cu
o populaţie foarte numeroasă, demonstrează că pământul dispune de suficiente resurse pentru a
produce alimente în condiţiile necesare (vezi exemplul Chinei, ţara cu cea mai mare populaţie din
lume, unde foametea a fost eradicată). În plus, cele mai recente statistici ale ONU arată că explozia
demografică, care atinsese un punct maxim la începutul anilor ’70 (cu o rată de creştere anuală de
1,9%), evoluează conform unei curbe descendente, fenomen explicabil, mai ales, prin reducerea
natalităţii în ţările în curs de dezvoltare. Interdependenţa cu alte probleme economice globale joacă
un rol imporţant în determinarea dimensiunii problemei alimentare mondiale. Sporirea preţurilor la
petrol, în condiţiile crizei energetice generate prin cele două şocuri petroliere (1973 şi 1979) a
afectat serios programele ţărilor în curs de dezvoltare privind dezvoltarea agriculturii. Aceasta a
accentuat creşterea dificultăţilor balanţelor de plăţi ale ţărilor în cauză şi prin urmare, aprovizionarea
cu energie şi îngrăşăminte necesare agriculturii.
Criza alimentară mondială este agravată de fenomene de degradare a bazei de resurse agricole.
După cum se apreciază o asemenea degradare are loc pe toate continentele. În America de Nord este
pronunţată eroziunea solului, în Europa acidularea terenurilor, în Africa, Asia şi America Latină
despădurirea şi deşertificarea. Şi peste tot tn lume risipa şi poluarea apei, precum şi poluarea aerului.
Drept rezultat resursele solului se reduc continuu. În SUA, eroziunea solului a depăşit recuperarea
de terenuri, în India, acelaşi fenomen afectează 25-30% din totalul suprafeţelor cultivate. Din cauza
eroziunii solul îşi pierde elementele nutritive, reţine mai puţină apă, scade productivitatea lui.
Sistemele de irigaţii necorespunzător proiectate şi folosite provoacă salinizarea şi alcalinizarea
solului. Conform datelor FAO circa jumătate din sistemele de irigaţii existente în lume antrenează
asemenea consecinţe.
Adevarăta cauză a situaţiei alimentare precare din ţările în dezvoltare este nivelul scăzut de
dezvoltare economică şi prin aceasta, starea înapoiată a agriculturii. Raportul dezvoltare economică
- situaţia alimentară este direct. Dimensiunea PNB pe locuitor este cel care determină, în ultimă
instanţă, consumul de calorii şi proteine în fiecare ţară. Atât venitul cât şi consumul sunt variabile
dependente de nivelul de dezvoltare economică. La nivelul scăzut de dezvoltare economică a acestor
ţări, care reprezintă cauza determinantă a situaţiei lor alimentare, se impune a se adauga şi alţi
factori interni, care ţin de politicile lor economice, în general şi a celor agrare, în special. Multe
dintre ele au preluat mecanic modelele străine de dezvoltare economică, neglijând dezvoltarea
agriculturii şi a culturilor tradiţionale precum şi stimularea producătorilor agricoli. A rezultat de aici
creşterea dependenţei lor alimentare faţă de exterior, unele ţări devenind din exportatoare de produse
agricole, importatoare. În multe părţi ale lumii, agricultura în sensul tradiţional al cuvântului nu prea
mai există.
17.4. Strategii de dezvoltare şi rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemei
alimentare.
Situaţia alimentară mondială are implicaţii majore asupra evoluţiilor economice, sociale şi
politice ale lumii contemporane. Adâncirea decalajelor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare face ca problema alimentară să dobândească noi dimensiuni. Din analiza politicilor
agrare pe plan mondial se observă existenţa unor deosebiri marcante pe ţări şi grupuri de ţări.
Ţările dezvoltate care au o agricultură de înaltă productivitate adoptă măsuri care să permită
lichidarea stocurilor de produse alimentare. În Uniunea Europeană mecanismul autoprotector al
pieţei comune agricole este supus unor critici severe atât din interior cât şi din partea unora dintre
importanţii săi parteneri comerciali. Deşi, între Uniunea Europeană şi SUA sunt importante diferenţe
structurale şi de productivitate, confruntarea dintre acestea în domeniul respectiv este, de asemenea,
destul de dură, vorbindu-se de adevarate ”războaie” ale produselor agricole. Problemele care
preocupă factorii de decizie din aceste ţări sunt cele legate de găsirea de soluţii pentra lichidarea
importantelor stocuri de produse create în zootehnie în Uniunea Europeana şi în domeniul cerealelor
în SUA şi Canada. Se are în vedere punerea în acţiune a unor mecanisme care să permită controlul
eventualelor excedente ale producţiei, reorganizarea pieţelor produselor agricole, asigurarea unei
mai bune distribuţii regionale a avantajelor rezultate din politica agricolă promovată etc.
Rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial se poate realiza, în primul rând, pe calea
dezvoltării şi modernizării economice şi sociale a ţărilor tn curs de dezvoltare. Securitatea
alimentară mondială nu depinde atât de creşterea globală a producţiei, cât de reducerea decalajelor
şi distorsiunilor existente în această privinţă şi deplasarea centrului de greutate în acest sens spre
ţările cu deficite alimentare. Pe această linie, în mai multe din aceste ţări s-au iniţiat reforme şi
ajustări structurale în direcţia facilitării dezvoltării agriculturii. Aceste ajustări structurale
concepute ca un ”sistem coerent de măsuri de sporire a producţiei alimentare şi de modernizare a
mediului rural, se realizează în ţările în dezvoltare pe baza unor programe de sprijin internaţional,
în cea mai mare parte aplicate prin intermediul FAO”. Dintre obiectivele acestor programe
menţionăm:
Conservarea, dezvoltarea şi utilizarea raţională ă resurselor agricole. Întrucât, factorul
pământ este determinant pentru producţia agricolă şi utilizarea lui raţională devine hotărâtoare
pentru asigurarea securităţii alimentare. În această privinţă, valorificarea sa dupa criteriul celei mai
bune folosiri are o deosebită importanţă pentru politica economică a acestor ţări. Mai buna folosire
a apei este şi ea hotărâtoare pentru ridicarea calităţii şi reducerea degradării pământului. Tot în acest
sens, folosirea chimiei modeme pentru dezvoltarea producţiei agricole impune întărirea cadrului
instituţional şi legislativ pentru controlul folosirii ei;
Aplicarea programelor de ajustare structurală. În această privinţă sprijinul guvernamental
devine o cerinţă obiectivă. Formele intervenţiei statului în acest sens sunt diversificate. În unele ţări
ele caută să regleze întregul ciclu alimentar (producţie, repartiţie, desfacere) prin achiziţii publice,
depozitare şi distribuţie, export şi import; controlul preţurilor, subvenţii etc. Însă, în ţările în
dezvoltare, de multe ori, eficienţa acestora este slabă, avantajând deseori populaţia urbană sau se
limitează la câteva culturi comerciale;
Relaţii economice echitabile între ţările bogate şi cele în dezvoltare. Pentru ca centrul de
greutate în producţia alimentară să se deplaseze către ţările cu deficit alimentar, se impune o
schimbare radicală în structurile comerţului internaţional cu aceste produse. Ţările dezvoltate
trebuie să reducă ”presiunea pe care o creează tn comerţul mondial prin exportul de surplusuri
agricole la preţuri subvenţionate”.
Exploatarea unor noi resurse naturale. Din cele circa 250.000 de plante identificate, cel mult
100 sunt cultivate la scară semnificativă pentru alimentaţia populaţiei. Datorită aplicării unei
politici agricole puse în serviciul obiectivelor înguste de rentabilitate comercială, numeroase specii
locale au fost neglijate în favoarea unei agriculturi standardizate. în acest sens, se impune şi o
restructurare a formelor de alimentaţie, care să pornească de la sistemele alimentare existente
înainte, dar care au fost abandonate şi o revizuire a distincţiei uzuale dintre plante utile şi inutile (de
exemplu, algele oferă lajgi posibilităţi de creştere a producţiei alimentare) sau dintre animale
domestice şi sălbatice (ultimele putând fiimiza, de multe ori, mai multe proteine decât primele);
Extinderea pescuitului şi acvacultura (crescătoriile de peşti) reprezintă alte domenii
importante pentru securitatea alimentară mondială. Din acest motiv, extinderea acestora deţine un
loc prioritar în strategia alimentară a multora din ţările în curs de dezvoltare;
Sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare în rezolvarea problemelor legate de datoria lor
externă. În condiţiile în care nevoile lor alimentare sporesc, iar producţia internă nu le poate
satisface, aceste ţări sunt obligate să recurgă tot mai mult la importuri, ceea ce agravează şi mai
mult problemele balanţelor lor de plăţi externe;
Dezvoltarea bazei de resurse tehnologice şi umane a acestor ţări. O combinaţie între
tehnoiogiile moderne şi cele tradiţionale va spori premisele atât pentru folosirea mai completă a
braţelor de muncă cât şi pentru creşterea producţiei alimentare. Având în vedere capacitatea limitată
de a achiziţiona şi asimila noile tehnologii, important este, în această direcţie, intervenţia insti-
tuţiilor publice pentru crearea cadnilui de cercetare şi formare profesională;
O largă cooperare internaţională în vederea realizării programelor de dezvoltare a
agriculturii şi sporirea, în această direcţie, a rolului FAO în mobilizarea comunităţii internaţionale
în vederea asigurării asistenţei tehnice şi financiare în favoarea ţărilor în dezvoltare.
Ideea de a crea o organizaţie internaţională pentru orientarea şi sprijinirea dezvoltării
agriculturii mondiale a apărut în cursul celui de-al doilea război mondial în rândul ţărilor membre
ale coaliţiei antifasciste, care vedeau într-o asemenea organizaţie un cadru organizat la nivel mondial
de refacere a agriculturii distruse de război. Drept urmare, între 18 mai - 3 iunie 1943 s-a ţinut la
Hot-Springs o conferinţă internaţională preliminară de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), cu participarea unor delegaţii din 44 de state. Această nouă
organizaţie mondială al cărui obiectiv stabilit la Conferinţă era soluţionarea problemelor legate de
dezvoltarea agriculturii si alimentaţiei, era o continuare la un nivel superior a Institutului Agncol
Internaţional care fusese cieat la Roma în 1905 şi prin care s-au elaborat mai multe programe care au
vizat îmbunătăţirea alimentaţiei pe glob. În 1946 prin acordul incheiat între FAO şi ONU, aceasta a
fost recunoscută drept instituţie specializată a ONU. Prin acord s-au stabilit foimele de colaborare a
FAO cu alte instituţii ONU prin intermediul Consiliului Eainomic şi Social al acestei organizaţii. La
început, până în 1951 sediul FAO a fost la Washington, după care s-a stabilit la Roma.
Prin sprijinul pe care comunitatea mondială 1-a acordat eforturilor naţionale mai ales din ţările
în dezvoltare, pentru modernizarea tennică şi economică a agriculturii, de valorificare a potenţialului
acestei ramuri, precum şi a pădurilor şi pescuitului (toate acestea trei întrând în conceptul FAO de
agricultură) FAO s-a dovedit, în toată această perioadă de după crearea sa, a fi una dintre cele mai
importante instituţii specializate ale ONU.
Conform actului constitutiv, statele participante erau hotărâte să dezvolte bunăstarea comună
prin înfaptuirea unor acţiuni separate şi corelate cu scopul ”de a ridica nivelul de hrană şi condiţiile
de trai ale popoarelor de sub jurisdicţia lor; de a ameliora randamentul producţiei şi eficacitatea
repartiţiei tuturor produselor alimentare fi agricole; de a îmbunătăţi situaţia populaţiei rurale; de a
contribui astfel, la dezvoltarea economiei mondiale fi a elibera omenirea de foame”. Prin
intermediul acestei organizaţii ţările membre urmau să-şi comunice reciproc măsurile luate şi
progresele realizate în domeniile de activitate enunţate mai sus.
Funcţiile principale ale FAO pot fi grupate în trei categorii principale: funcţia informativă,
funcţia organizatorică şi funcţia tehnico-operativă.
1. Funcţia informativă constă în culegerea, analiza, interpretarea şi difuzarea tuturor
informaţiilor privind hrana, alimentaţia şi agricultura.
2. Funcţia organizatorică este cea mai importantă şi, totodată cea mai complexă. Ea constă în
promovarea şi acolo unde este nevoie, recomandarea unor acţiuni pe plan naţional şi internaţional în
legătură cu: a) cercetarea ştiinţifică, tehnologică, socială şi economică privind hrana, alimentaţia şi
agricultura; b) perfecţionarea învăţământului şi administraţiei în domeniul hranei, alimentaţiei şi
agriculturii şi răspândirea cunoştinţelor teoretice şi practice privind hrana şi algricultura; c)
conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă; d)
perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuţie a produselor alimentare şi agricole; e)
organizarea unor sisteme adecvate de creditare a agriculturii pe plan naţional şi internaţional; f)
adoptarea unei politici internaţionale în privinţa acordurilor asupra produselor agricole.
3. Funcţia tehnico-operativă are o deosebită semnificaţie pentru intensificarea colaborării
internaţionale în domeniul agriculturii şi ea se referă la: a) furnizarea de asistenţă tehnică
guvernelor, atunci când ele solicită acest lucru; b) organizarea, în cooperare cu guvernele interesate
de misiuni tehnico-economice, pentru a le ajuta să-şi îndeplinească obligaţiile care decurg din
acceptarea de către ele a recomandărilor Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură; c) în general, să ia toate măsurile necesare şi indicate spre a se realiza obiectivele
organizaţiei, aşa cum sunt ele stabilite în preambulul Actului constitutiv.
Organul suprem de conducere a FAO este Conferinţa, care se întruneşte în sesiuni ordinare o
dată la doi ani, de obicei în lunile octombrie-noiembrie; pot fi convocate, în cazuri deosebite, şi
sesiuni extraordinare, în cazul în care la sesiunile ordinare Conferinţa decide prin majoritatea de
voturi să se întrunească în anul următor. Fiecare stat membru are un singur vot. Conferinţa hotărăşte
politica generală şi aprobă bugetul organizaţiei, adoptă regulamentul său interior şi cel financiar,
face recomandări statelor membre şi membrilor asociaţi în probleme referitoare la alimentaţie şi
agricultură, pentru ca acestea să le examineze şi să le pună în aplicare prin programe naţionale.
Organul executiv de conducere a FAO între sesiunile Conferinţei este Consiliul organizaţiei care a
organizat mai multe comitete specializate pe diferite probleme: comitetul pentru programe,
comitetul financiar, comitetul pentru produsele de bază, comitetul pescuitului şi comitetul pentru
problemele constituţionale şi juridice. În anii dintre Conferinţele FAO, au loc, de regulă, sesiuni ale
Conferinţelor regionale (pentru Africa, Asia şi Extremul Orient, Orientul Apropiat, America Latină
şi Europa) care se ocupă de problemele şi programele regionale privind dezvoltarea alimentaţiei şi
pescuitului.
Sursele de finanţare ale acţiunilor FAO sunt bugetul propriu, fondurile alocate în cadrul
Programului Naţiunilor Unite pentm Dezvoltare (PNUD) precum şi cele ale unor instituţii
specializate ale ONU ( de exemplu BIRD) şi ale altor organizaţii internaţionale. Bugetul FAO este
constituit din cotizaţiile anuale ale ţărilor membre, diferenţiate în funcţie de Produsul Naţional Brut
pe locuitor, numărul populaţiei şi nivel de trai. FAO este principalul agent de execuţie al PNUD,
calitate în care realizează o serie de proiecte financiare. Pentru acţiunile întreprinse în cadrul
Programului de cooperare, finanţarea serviciilor executate de către FAO este asigurată de BIRD. La
aceste surse de finanţare se adaugă fondurile alocate de ţările dezvoltate pentm execuţia unor
proiecte de asistenţă, de ţările în dezvoltare pentru activităţi luate pe contul lor, precum şi
contribuţiile financiare ale unor persoane şi organizaţii particulare, în cadrul Campaniei mondiale
împotriva foametei şi acţiunilor de dezvoltare.
O evaluare a acţiunilor întreprinse până în prezent de către FAO pentru îmbunătăţirea nivelului
de nutriţie şl, în general, a nivelului de viaţă al populaţiei ţărilor membre, mai ales prin creşterea şi
ameliorarea producţiei agricole în ţările în dezvoltare şi printr-o mai bună repartizare a produselor
alimentare, relevă unele realizări notabile. Dacă la început FAO era mai mult un organism
consultativ, treptat el a devenit un organism de acţiune. Rezultă aceasta, în primul rând, din
Programul ordinar FAO prin care s-au organizat şi coordonat acţiuni privind schimbul de informaţii,
s-a realizat examinarea unor probleme de interes comun şi s-au stabilit mai multe programe de
acţiune în domeniul alimentar şi agricol. În al doilea rând, un loc important în activitatea FAO l-a
ocupat Campania mondială împotriva foametei, prin crearea de comitete naţionale în acest sens în
peste 100 de ţări. În al treilea rând, momente deosebit de importante în activitatea FAO au fost
elaborarea Planului indicativ mondial cu privire la nevoile şi posibilităţile de dezvoltare a
agriculturii în ţările în dezvoltare, a programelor pe termen mediu Agricultura - Orizont 2000 etc.
Mai ales, începând din deceniul al optulea, FAO a iniţiat o serie de programe speciale de asistenţă în
favoarea ţărilor în dezvoltare, dintre care amintim: programul de cooperare tehnică, programul
pentru seminţe, programul pentru eliminarea pierderilor alimentare (potrivit estimărilor FAO
pierderile din recoltă se ridică în ţările în curs de dezvoltare la circa 20-25% din totalul producţiei),
programul de securitate alimentară, programul pentru dezvoltarea pescuitului, programul pentru
îngrăşăminte etc. În al patrulea rând, organizarea Conferinţei comitetul financiar, comitetul pentru
produsele de bază, comitetul pescuitului şi comitetul pentru problemele constituţionale şi juridice. în
anii dintre Conferinţele FAO, au 16c, de regulă, sesiuni ale Conferinţelor regionale (pentru Africa,
Asia şi Extremul Orient, Orientul Apropiat, America Latină şi Europa) care se ocupă de problemele
şi programele regionale privind dezvoltarea alimentaţiei şi pescuitului.
Sursele de finanţare ale acţiunilor FAO sunt bugetul propriu, fondurile alocate în cadrul
Programului Naţiunilor Unite pentm Dezvoltare (PNUD) precum şi cele ale unor instituţii
specializate ale ONU ( de exemplu BIRD) şi ale altor organizaţii internaţionale. Bugetul FAO este
constituit din cotizaţiile anuale ale ţărilor membre, diferenţiate în funcţie de Produsul Naţional Brut
pe locuitor, numărul populaţiei şi nivel de trai. FAO este principalul agent de execuţie al PNUD,
calitate în care realizează 6 serie de proiecte financiare. Pentm acţiunile întreprinse în cadrul
Programului de cooperare, finanţarea serviciilor executate de către FAO este asigurată de BIRD. La
aceste surse de finanţare se adaugă fondurile alocate de ţările dezvoltate pentm execuţia unor
proiecte de asistenţă, de ţările în curs de dezvoltare pentm activităţi luate pe contul lor, precum şi
contribuţiile financiare ale unor persoane şi organizaţii particulare, ui cadrul Campaniei mondiale
împotriva foametei şi acţiunilor de dezvoltare.
O evaluare a acţiunilor întreprinse până în prezent de către FAO pentm îmbunătăţirea
nivelului de nutriţie şi, în general, a nivelului de viaţă al populaţiei ţărilor membre, mai ales prin
creşterea şi ameliorarea producţiei agricole în ţările în dezvoltare şi printr-o mai bună repartizare a
produselor alimentare, relevă unele realizări notabile. Dacă la început FAO era mai mult un
organism consultativ, treptat el a devenit un organism de acţiune. Rezultă aceasta, în primul rând,
din Programul ordinar FAO prin care s-au organizat şi coordonat acţiuni privind schimbul de
informaţii, s-a realizat examinarea unor probleme de interes comun şi s-au stabilit mai multe
programe de acţiune în domeniul alimentar şi agricol. În al doilea rând, un loc important în
activitatea FAO l-a ocupat Campania mondială împotriva foametei, prin crearea de comitete
naţionale în acest sens în peste 100 de ţări. În al treilea rând, momente deosebit de importante în
activitatea FAO au fost elaborarea Planului indicativ mondial cu privire la nevoile şi posibilităţile
de dezvoltare a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare, a programelor pe termen mediu
Agricultura - Orizont 2000 etc. Mai ales, începând din deceniul al optulea, FAO a iniţiat o serie de
programe speciale de asistenţă în favoarea'ţărilor în curs de dezvoltare, dintre care amintim: pro-
gramul de cooperare tehnică, programul pentm seminţe, programul pentru eliminarea pierderilor
alimentare (potrivit estimărilor FAO pierderile din recoltă se ridică în ţările în curs de dezvoltare la
circa 20-25% din totalul producţiei), programul de securitate alimentară, programul pentm
dezvoltarea pescuitului, programul pentm îngrăşăminte etc. În al patrulea rând, organizarea
Conferinţei Mondiale a Alimentaţiei, precum şi constituirea Fondului Internaţional de Dezvoltare
Agricolă (FIDA) şi a Consiliului Mondial al Alimentaţiei, reprezintă unele dintre cele mai reuşite
activităţi FAO din ultimii ani, desfăşurate în vederea eradicării foametei şi subnutriţiei pentm o
mare parte a populaţiei lumii. FIDA a acordat împrumuturi în condiţii avantajoase (fără dobânzi sau
cu dobânzi sub 8%) şi donaţii de circa 2 miliarde DST. În acelaşi timp, nivelul valoric al ajutoarelor
produse, servicii şi bani acordate sub egida Programului Alimentar Mondial s-au ridicat în ultimii
ani la circa 1 miliard dolari anual. Formele principale ale acestui ajutor au evoluat în timp şi s-au
diversificat: livrări gratuite de alimente, livrări în condiţii avantajoase, credite pe termen lung cu
dobândă redusă etc.
Programul Alimentar Mondial (PAM) este un organism specializat în cadrul FAO, care, de la
înfiinţarea sa (1963) a finanţat numeroase proiecte de dezvoltare social-economică în peste 120 de
ţări în curs de dezvoltare. Resursele sale provin din contribuţiile ţărilor participante la aceste
proiecte, din creditele BIRD şi ale FMI. Scopul activităţii PAM este dezvoltarea economică în ţările
în dezvoltare şi valorificarea pe această bază a resurselor lor naturale şi umane, prin dezvoltarea
agricolă şi a infrastructurii rurale, ajutoare alimentare, intervenţii în caz de catastrofe majore etc.
La nivelul organismelor FAO s-a admis treptat că numai investiţiile, ameliorarea tehnologiilor
şi a instituţiilor agrare nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemei hranei şi alimentaţiei pe plan
mondial. Aceasta impune şi un efort mai mare în formarea capitalului uman adecvata în acest sens în
ultimii 10-15 ani programele FAO din diverse domenii au pus din ce în ce mai mult accentul pe
domenii precum învăţământul şi formarea populaţiei care va lucra în agricultură. Practic, în prezent,
majoritatea programelor şi proiectelor acestei organizaţii cuprind şi o secţiune aferentă formării
profesionale. La aceasta se adaugă eforturile FAO din ultimii ani pentru transferurile de tehnologii
moderne din ţările dezvoltate, cu implicaţii directe şi asupra formării lucrătorilor agricoli din ţările
slab dezvoltate.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
1. Cum puteţi defini şi caracteriza conceptul de industrializare?
2. Care sunt tendinţele industriei pe plan mondial?
3. Care sunt componentele politicii industriale?
4. În ce constă rolul agriculturii în cadrul economiei mondiale?
5. Cum se manifestă criza alimentară şi care sunt căile de depăşire?
6. Ce reprezintă subalimentaţia şi care categorii de ţări sunt afectate de acest fenomen?
7. Care sunt perspectivele dezvoltării agriculturii pe plan mondial?
8. Specificaţi strategiile de dezvoltare a agriculturii pentru ţările în dezvoltare?
9. Care sunt organismele internaţionale de sprijin al dezvoltării agriculturii?
10. Prin ce se manifestă rolul FAO în dezvoltarea agriculturii pe plan mondial?
Teste grilă:
1. Găsiţi afirmaţia incorectă în formula „Industria cuprinde următoarele activităţi:
a) Industria manufacturieră sau prelucrătoare
b) Industria agro-alimentară
c) Producţia de energie
d) Industria producţiei bunurilor de consum
2. Printre factorii care stau la baza modificărilor în industria contemporană nu fac parte:
a) Orientarea hotărîtă către pieţile externe
b) Creşterea ponderii la export ale fluxurilor comerţului invizibil
c) Folosirea în proporţie tot mai mare a forţei de muncă de înaltă calificare
d) Susţinerea hotărîtă a cercetării ştiinţifice şi dezvoltarea noilor tehnologii
3. O politică industrială nu cuprinde:
a) Politica de modernizare a unor ramuri
b) Aplicarea unor măsuri privitor la activitate adecvată pentru funcţionarea normală a pieţii
c) Politici de relansare a consumului care susţine activitatea industrială
d) Folosirea pîrghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare industriale sensibile la concurenţa
industrială.
4. Dintre factorii determinanţi ai rolului industriei în economia mondială nu fac parte:
a) Creşterea nivelului înzestrării tehnice a tuturor sectoarelor economiilor naţionale
b) Sporirea productivităţii muncii în toate ramurile economiei naţionale
c) Substituirea materiei prime naturale cu materie primă sintetică
d) Intensificarea procesului de cooperare economică internaţională
5. Care afirmaţie este incorectă?
a) Prima revoluţie industrială este bazată pe producţia maşinistă
b) A doua revoluţie industrială este bazată pe progresul tehnic
c) A treia revoluţie indutrială este bazată pe progresul ştiinţifico-tehnic
d) A patra revoluţie industrialăeste bazată pe generalizarea informaticii şi a noilor tehnologii
6. Care din afirmaţiile din formula de mai jos nu este corectă? Locul şi rolul agriculturii în orice economie
naţională se manifestă prin:
a) Agricultura a fost şi este principala resursă de alimente pentru o populaţie în continuă creştere;
b) Agricultura a fost şi rămâne un important factor al dezvoltării economice;
c) Agricultura şi în prezent rămâne un furnizor important de materii prime pentru industrie;
d) Agricultura reprezintă pentru multe ţări şi o importantă sursă de valută.
7. În ţările dezvoltate producătorii agricoli primesc subvenţii statale pentru:
a) Creşterea randamentului pământului;
b) Sporirea importurilor de îngrăşăminte;
c) Limiitarea producţiei;
d) Utilizarea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific.
8. Cei mai importanţi factori de sporire a producţiei agricole sunt:
a) Cei extensivi;
b) Cei intensivi;
c) Producţia pe cale sintetică;
d) Politicile agricole.
9. Găsiţi afirmaţia incorectă în formula „cauzele subdezvoltării agriculturii în majoritatea ţărilor în dezvoltare”
sunt:
a) Slaba dotare tehnico-materială;
b) Politici greşite;
c) Lipsa asistenţei tehnice şi financiare din partea organizaţiilor internaţionale;
d) Sistemul comercial cu produse agricole este favorabil ţărilor dezvoltate.
10. Pârghiile protecţionismului agricol al ţărilor dezvoltate nu include:
a) Stabilirea unor preţuri la produsele agro-alimentare pentru asigurarea unor venituri fermierilor;
b) Taxe vamale la import mai mici la produsele similare celor ce se produc în ţară şi mai mari la cele ce nu se
produc în ţară;
c) Prime de export;
d) Limitarea creşterii producţiei rin acordarea de stimulente pentru reducerea suprafeţelor cultivate.
18. Problemele globale ce decurg din relaţia om-natură
Obiective:
A defini conceptele legate de problemele globale ce decurg din relaţia om-natură;
A identifica particularităţilor de bază ale problemelor demografice, energetice şi a
materiilor prime şi ecologice ca probleme globale;
A distinge formelor de manifestare a problemelor globale menţionate mai sus;;
A argumenta implementarea unor politici, strategii, normative în vederea soluţionării
problemelor globale ce decurg din relaţia om-natură;
Termeni cheie:
Explozie demografică, implozie demografică (criză demografică), sarcină demografică/presiune
demografică, îmbătrânire demografică, politică demografică, politici pronataliste, politici
denataliste, indicele de îmbătrînire, bilanţ natural, rata natalităţii, rata mortalităţii, tranziţie
demografică, piaţa energetică globală, resurse energetice epuizabile, resurse energetice
regenerabile, energia vîntului, energia eoliană, securitatea energetică, problemă ecologică, criză
ecologică, tehnogeneză, antropogeneză, dezvoltare durabilă (DD), Protocolul Kyoto, Protocolul
Montreal, stratul de ozon, problema deşeurilor.
18.1. Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan mondial
În epoca contemporană creşterea semnificativă a populaţiei are o influenţă tot mai mare, atât
asupra dezvoltării socio-economice a statelor lumii, cât şi asupra relaţiilor internaţionale. Populaţia
are un rol important, dat fiind faptul că reprezintă elementul central în definirea oricărei strategii de
dezvoltare economică durabilă. Potenţialul de resurse demografice ocupă un loc determinant în
cadrul resurselor primare ale Terrei, contând atât aspectul cantitativ, dar mai ales, cel calitativ.
Asigurarea dezvoltării economice cu numărul necesar de resurse de forţă de muncă, creşterea
efectivului populaţiei unui teritoriu cu ritmuri foarte mari, creşterile lente sau diminuările numărului
populaţiei se regăsesc în problema demografică.
Printre multiplele probleme globale existente în prezent, problema demografică are un rol
aparte datorită impactului direct sau indirect asupra altor probleme. Importanţa problemei
demografice este recunoscută de către toate statele lumii, iar stabilizarea creşterii numerice a
populaţiei reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării ecologo-economice durabile.
Problematica populaţiei mondiale î-şi găseşte o dezbatere tot mai mare la diferite niveluri:
internaţional, regional, naţional. Mai multe reuniuni internaţionale au dezbătut intr-o formă sau alta
diferite aspecte ce ţin de problematica demografică: mişcarea naturală şi/sau mecanică a populaţiei,
longevitatea vieţii populaţiei, succesiunea generaţiilor, utilizarea forţei de muncă şi nivelul de
pregătire a acesteia, politica demografică etc. În pofida unor realizări notabile în plan demografic la
nivel mondial, în prezent continuă să existe mari disparităţi în evoluţia indicatorilor principali ai
populaţiei în statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Problema demografică la etapa contemporană este determinată de câteva particularităţi:
d) Creşterea rapidă a populaţiei, cunoscută în demografie sub fenomenul de „explozie
demografică”;
e) Criza demografică sau „implozia demografică”, manifestată într-un şir de state dezvoltate,
iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra unor state cu economia în tranziţie şi
caracterizată prin reproduceri simple sau înguste ale populaţiei şi, corespunzător, diminuarea
efectivului numeric;
f) Modificarea rapidă, într-un sens sau altul, a indicatorilor demografici (mortalitate, natalitate,
fertilitate etc.), fapt ce a determinat tranziţia demografică în mai multe state ale lumii;
g) Creşterea disparităţilor la nivel global a indicatorilor demografici.
De regulă, problema demografică se identifică cu creşterea foarte rapidă a populaţiei,
manifestată prin teama de suprapopulare a Terrei. Creşterea populaţiei şi întrebările pe care le pune
aceasta reprezintă o preocupare nu de dată recentă. Încă din sec. al XVII-lea Maltus, preotul
britanic, a înaintat teoria conform căreia populaţia lumii creşte în progresie geometrică, iar creşterea
producţiei, bunăstarea în progresie aritmetică. Cu toate că teoria maltusistă a fost combătută în timp,
problema demografică nu numai că n-a fost scoasă din lista preocupărilor omenirii, dar a căpătat noi
dimensiuni.
Analiza dinamicii populaţiei Terrei atestă o creştere neuniformă în timp şi spaţiu. Intervalul
de timp necesar adăugării fiecărui următor miliard de locuitor s-a diminuat.
Tabelul 18.1
Creşterea populaţiei Terrei de la 1 mlrd. la altul
Populaţia Terrei, mlrd. loc.
Intervalul de timp necesar înregistrării fiecărui mlrd.
loc. (ani)1820 1 Toată istoria precedentă1927 2 1071960 3 331975 4 151987 5 121999 6 142011 7 12
Sursa: Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003; http://www.prb.org/Aşa cum putem observa din datele tabelului 1, creşterea populaţiei Terrei a fost foarte lentă
până în sec. al XIX-lea. De la primele înregistrări ale numărului populaţiei şi până în anul 1820
când a fost înregistrat primul miliard de locuitori au trecut mii de ani. În sec. al XIX-lea şi mai ales
în sec. XX-lea, timpul necesar adăugării fiecărui următor mild. de locuitori s-a scurtat de la 107 ani,
la doar 12-14 ani. Această creştere spectaculoasă a numărului populaţiei poartă denumirea de
„explozie demografică”.
Pentru o analiză mai detaliată a fenomenului exploziei demografice, manifestat cu precădere
în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea vom recurge la analiza datelor absolute cu privire la creşterea
populaţiei în această perioadă .
Tabelul 18. 2
Dinamica populaţiei Terrei
AniiPopulaţia mln. loc.
Creşterea (în 10 ani, mln.
loc)
Creşterea anuală absolută
Ritmul de creştere (%)
1950 2515 220 22 1,61960 3019 504 50 1,81970 3698 679 68 2,01980 4450 752 75 1,81990 5292 842 84 1,72000 6261 969 97 1,62010 7190 929 93 1,4
2020 (prognoză) 8000 810 81 1,3Sursa: В. П. Максаковсий „Географическая картина мира” - часть III- я, Ярославль,
1996; http://www.prb.org/Explozia demografică a atins apogeul în anii 1950-1970, ritmul de creştere a populaţiei
Terrei, în acest interval, fiind cel mai mare, atingând cota maximală de creştere în anii '70, ceea ce a
însemnat o dublare a populaţiei în doar 35 ani. Această creştere explozivă a îngrijorat savanţii,
politicienii, societăţile. Sub egida ONU au avut loc un şir de conferinţe internaţionale punându-se în
discuţie anumite laturi ale problematicii demografice. În 1954 la Roma a avut loc I-a Conferinţă a
Populaţiei în care s-a pus problema trecerii la politici demografice active, la planificarea familiei, la
evidenţa populaţiei etc. ONU pentru populaţie a organizat ulterior şi alte conferinţe cu problematică
demografică: 1965 – Belgrad, 1974 – Bucureşti, 1984 – Mexic, 1994 – Cairo, 1999 – New-York,
2013 – New - York. Printre problemele discutate în cadrul acestor conferinţe ONU au fost: aplicarea
unor politici denataliste pentru statele cu creşteri mari ale populaţiei, planificarea familiei,
diminuarea căsătoriilor şi a naşterilor timpurii, controlul natalităţii şi a sporului natural,
monitorizarea mai riguroasă a populaţiei, deschiderea unor centre naţionale şi internaţionale de
populaţie, adoptarea unor strategii naţionale în vederea reglementării creşterii populaţiei, problema
fertilităţii, popularizarea mijloacelor de contracepţie etc. Politica de populaţie şi soluţionarea
problemelor demografice trebuie să intre în competenţa strategiilor de dezvoltare a ţărilor lumii.
Fiecare stat trebuie să-şi determine programele şi scopurile demografice, reieşind din posibilităţile
de asigurare a condiţiilor de trai decent. În prezent există divergenţe mari între state în ceea ce
priveşte problema demografică. Statele musulmane, spre exemplu, contestă aplicarea egalităţii
genurilor, precum şi dispoziţiile ce ţin de planificarea familiei prin întreruperea sarcinii. Conferinţa
de la Cairo, de altfel, a fost boicotată de ţările musulmane şi n-a fost atins un consens în această
problematică.
Manifestarea exploziei demografice trebuie analizată în profil regional, datorită modului de
exprimare foarte diferit al acestuia în timp şi spaţiu. Ţările în curs de dezvoltare cuprind
actualmente peste 80% din totalul populaţiei Terrei, în timp ce ţările bogate sub 20%, acest raport
modificându-se continuu în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, care au creşteri naturale ale
populaţiei mult mai mari. Astfel, analizând datele cu privire la repartiţia populaţiei pe regiuni
geografice constatăm următoarele (tab.3):
Tabelul18. 3
Evoluţia populaţiei mondiale pe regiuni geografice (mil. loc.)
1950 1970 1990 2000 2005 2010
Total mondial, din care:Asia Europa AfricaAmerica LatinăAmerica de NordAustralia şi Oceania
2522
139755222116717213
3633
204870435527622919
5207
307379660942028126
6061
360580978951331130
6478
384775689455733032
6892
4157739103058534437
Sursa: http://www.prb.org/Repartiţia populaţiei este foarte neuniformă pe regiuni şi continente, aşa cum putem observa
din tabelul 3. Asiei îi revine circa 60% din populaţia mondială, Africa – 14,4%, Europei – 10,9%.
Doar 2 state din Asia - China şi India cumulează 37% din totalul populaţiei mondiale. Cele mai
înalte rate de creştere a populaţiei le are Africa, iar cele mai scăzute – Europa, Australia şi Oceania.
Analiza evoluţiei demografice pe state atestă creşteri mari şi foarte mari a statelor în curs de
dezvoltare şi o diminuare sau chiar reducere a creşterii în ţările dezvoltate (tab. 4).
Tabelul 18. 4
Evoluţia ierarhiei celor mai populate 10 state din lume (teritoriu actual, mln. loc.)Nr.Crt.
Statul 1900 Statul 1950 Statul 2000 Statul 2010
1. China 415.0 China 555.4 China 1265.8 China 1 338.02. India 227.0 India 369.9 India 1014.0 India 1 189.33. SUA 77.0 SUA 152.3 SUA 283.2 SUA 310.54. F. Rusă 71.0 F. Rusă 101.4 Indonezia 206.3 Indonezia 235,95. Japonia 46.0 Japonia 83.8 Brazilia 172.8 Brazilia 193.16. Germania 43.0 Indonezia 83.4 F. Rusă 146.0 Pakistan 185.87. Franţa 41.2 Brazilia 53.4 Pakistan 141.6 Bangladesh 164.38. Marea
Britanie41.1 Bangladesh 42.6 Bangladesh 129.2 Nigeria 158.3
9. Indonezia 40.5 Pakistan 39.5 Japonia 126.9 F. Rusă 142.010. Italia 34.2 Nigeria 42.6 Nigeria 123.3 Japonia 127.7
Celelalte state, %
39,4 Celelalte state
40,2 Celelaltestate
59.6 Celelalte state
59.0
Sursa: //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html;
http://www.prb.org/Datele cu privire la evoluţia celor mai populate state din lume pe parcursul a peste un secol
ne permite să facem unele concluzii:
- şirul celor mai populate state din lume nu s-a modificat esenţial, în acest interval de timp,
exceptând înlocuirea unor state importante din punct de vedere demografic la începutul secolului
trecut, cu state în curs de dezvoltare, care au avut creşteri spectaculoase ale efectivului numeric pe
parcursul sec. al XIX-lea şi XX-lea;
- statele cu cel mai mare potenţial demografic se regăsesc pe continentul asiatic (6 din 10), la
care se adaugă şi F. Rusă - stat euroasiatic. Asia, pe bună dreptate, reprezintă „rezervorul
demografic” mondial;
- ponderea primelor 10 state conform potenţialului demografic a fost în creştere de la 40% la
circa 60%, ceea ce denotă mari disparităţi ale potenţialului demografic mondial;
- ritmurile cele mai înalte ale creşterii demografice le au statele în curs de dezvoltare, deşi
unele dintre ele prin politicile active denataliste au reuşit să tempereze creşterile foarte mari de
populaţie, pe care le-au avut pe parcursul ultimului secol (Japonia, China).
O altă latură importantă a problemei demografice o reprezintă implozia demografică sau
criza demografică. Acest fenomen se înregistrează într-un număr tot mai mare de state dezvoltate,
iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra mai multor state cu economie în tranziţie, tranziţia
demografică aici însoţind-o pe cea economică. Ritmurile de creştere în aceste state au încetinit, iar
unele state înregistrează un declin constant al populaţiei. Fenomenul se datorează unor politici
denataliste, practicate în statele cu creşteri mari ale populaţiei sau transformărilor social-economice
pe care le-au avut. În consecinţă „povara demografică” este în creştere, manifestată prin majorarea
creşterii sarcinii demografice, a îmbătrânirii populaţiei prin majorarea ponderii populaţiei de vârstă
înaintată. Actualmente tot mai frecvent se discută despre fenomenul îmbătrânirii demografice,
manifestat prin creşterea ponderii populaţiei vârstnice. Statele occidentale se confruntă cu grave
probleme de creşterea a presiunilor asupra bugetelor, a costurilor sociale legate de înrăutăţirea
parametrilor demografici. Pe de o parte, se atestă un declin natural al populaţiei, o micşorare
continuă a ratelor natalităţii, fertilităţii, iar pe de altă parte, succesele din medicină, cultură,
civilizaţie, creşterea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă la naştere au determinat creşterea
numărului persoanelor vârstnice (fig. 1).
Figura 1. Ponderea populaţiei 60+ ani din totalul populaţiei mondiale (2020/2050 - prognoză)Sursa: Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003; http://www.prb.org/
Analiza fenomenului îmbătrânirii demografice atestă mari disparităţi pe regiuni şi pe state.
Regiunea cea mai îmbătrânită demografic este Europa. Statele europene depăşesc rata îmbătrânirii
de 16%1, în timp ce rata populaţiei 65+ este de doar 3% în Africa, 7% - Asia, 9% - America, media
mondială fiind de 7%. Unele state au depăşit cu mult acest indice (Italia – 20%, Germania – 19%,
2010).
Procesele de îmbătrânire demografică se caracterizează prin următoarele tendinţe:
în ţările bogate tendinţele de îmbătrânire sunt mult mai accentuate decât în ţările în curs
de dezvoltare, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la consecinţele socio-
economice pe care le implică acest fenomen;
îmbătrânirea în rândul femeilor este mai accentuată decât în rândul bărbaţilor, determinată
de longevitatea mai mare a acestora în medie cu 5-7 ani;
diferenţele regionale în ceea ce priveşte îmbătrânirea sunt mari. În Europa 20% din
populaţie este de vârstă de peste 60 ani, pe când în Africa ponderea persoanelor cu vârsta
peste 60 ani constituie doar 5%;
rata dependenţei populaţiei vârstnice, raportată la populaţia activă a globului (15-64 ani) se
va dubla în ţările dezvoltate şi se va tripla ţările în dezvoltare în următorii 50 ani;
actualmente peste 10% din populaţia Terrei are vârsta de peste 60 ani, iar în 2050 această
vârstă o va avea circa 1/3 din populaţia globului, cu toate consecinţele care derivă din
aceasta (fig. 1).
Gestionarea fenomenului îmbătrânirii populaţiei devine una dintre preocupările de bază la
statelor la etapa contemporană.
Creşterea rapidă a populaţiei sau declinul demografic se datorează în mare măsură tendinţele
1
Conform scării G. Bojio-Garnier, valoarea indicatorului 12 % se califică ca îmbătrânire demografică
generale de evoluţie a principalelor indicatori demografici. Astfel, indicatorii natalităţii, indicele
specific de fertilitate, ponderea populaţiei feminine de vârstă fertilă au înregistrat evoluţii
spectaculoase. Natalitatea pe fondul unei tendinţe generale de scădere (tab. 5) a suferit modificări
lente în statele africane şi în câteva state mai conservatoare din Asia, dar mult mai rapide în
majoritatea statelor latino-americane şi asiatice, apropiindu-se de valorile caracteristice ţărilor mai
avansate din perspectiva tranziţiei demografice din Europa şi America de Nord. Astfel, dacă
indicele natalităţii în lume este de circa 20‰ acesta este de 2 ori mai mare în statele africane şi
unele state din Asia şi de 2 ori mai mic în statele în care a fost realizată tranziţia demografică de la o
reproducere lărgită la una simplă sau îngustă. Europa este în pragul unui dramatism demografic,
conform opiniei mai multor demografi, natalitatea coborând sub valoarea de 10‰ în mai multe state
(Bulgaria, Germania, Letonia, Elveţia, Estonia etc.). Se certifică astfel existenţa unei strânse legături
între dinamismul economic şi modernizarea comportamentului demografic.
Tabelul 18. 5
Evoluţia principalilor indicatori demografici la nivel mondial (1950-2008)Indicator 1950-
19551955-1960
1960-1965
1965-1970
1970-1975
1975-1980
1980-1985
1985-1990
1990-1995
1995-2000
2000-2005
2005-2010
Rata natalităţii (‰)
37,5 35,7 35,3 33,7 30,9 28,1 27,6 26,8 24,6 22,6 21,1 19,4
Indicele specific de fertilitate (copi-femeie)
4,8 4,8 4,8 4,6 4,5 3,7 3,4 3,2 2,9 2,7 2,6 2,5
Rata mortalităţii (‰)
19,5 17,3 15,5 13,3 11,5 10,9 10,3 9,7 9,5 9,2 9,0 8,9
Sold natural (‰)
18,0 18,4 19,8 20,4 19,4 17,3 17,3 17,2 15,0 13,4 12,1 11,1
Speranţa de viaţă la naştere (ani)
49,7 52,3 54,8 58,2 60,1 61,8 63,1 64,4 65,3 66,3 67,2 69,2
Populaţie tânără (0-14 ani), %
34,9 36,2 37,2 37,5 37,1 35,9 34,3 33,0 32,0 30,8 29,1 27,5
Populaţie vârstnică (peste 60 ani), %
8,2 8,2 8,2 8,3 8,5 8,6 8,7 9,0 9,4 9,8 10,2 10,8
Sursa: I. Muntele „Tendinţe geodemografice în perioada postbelică la nivel mondial” //Transformările demografice şi socio-economice ale populaţiei. Actualitate şi viitor, 2007;
http://www.prb.org/Mari variaţii se înregistrează şi în rata fertilităţii. În intervalul de timp analizat (tab. 5.) se
atestă o diminuare de 2 ori a ratei de fertilitate de la 4,8 copii/femeie (1950-1955) la 2,5
copii/femeie. Ca şi în cazul natalităţii, diferenţele cele mai mari se înregistrează între cele 2 grupe
mari de state: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Majoritatea statelor în curs de dezvoltare prezintă
o fertilitate ridicată sau foarte ridicată, nivelul acestuia depăşind 5 copii/femeie. Spre exemplu, în
statele Yemen, Somalia, Uganda, Angola acest indicator este de respectiv, 7,60; 7,25; 7,20; 7,10
copii/femeie în timp ce în statele Bulgaria, Spania, Cehia, Italia aflate la alt pol al fertilităţii,
ponderile sunt respectiv de 1,10; 1,13; 1,16 şi 1, 20 copii/femeie ceea ce este de 6-7 ori mai puţin
decât în primul grup vizat de state, distanţă foarte mare în demografie [1, p.34; 8]. Nivelul minim al
fertilităţii este înregistrat în Europa – 1,1 copii/femeie, iar maxim în Africa cu o medie de 5,5
copii/femeie. Valorile înregistrate în Europa se situează sub pragul de 2,1 copii/femeie, valoare
considerată necesară pentru înlocuirea generaţiilor, dacă ignorăm componenta migratorie. Europa,
în pofida presiunilor făcute de către societăţile acestor state, nu poate ignora componenta
migraţională în condiţiile actuale de reproducere simplă şi îngustă. Contrastele care se înregistrează
în prezent în nivelul fertilităţii, ilustrează de fapt amploarea decalajelor economice care separă
diferite părţi ale lumii.
Analiza indicatorilor de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, în primul rând a celor două
contingente esenţiale, tinerii (0-14 ani) şi vârstnicii (peste 60 ani) au urmat tendinţe opuse.
Populaţia tânără (0-14 ani) a fost într-un declin continuu, ca urmare a reducerii ratei natalităţii şi a
sporului natural de la 1/3 din totalul populaţiei (1950-1955) la 27,5% în prezent sau cu 6,4 p.p.
Populaţia vârstnică, deopotrivă, în intervalul de timp analizat a înregistrat o creştere, fie şi
nesemnificativă de la 8,2% (1950-1955) la 10,8% (2005-2008) sau cu 1,6 p.p. Populaţia Terrei
îmbătrâneşte lent, actualmente 1/10 din totalul populaţiei este de vârstă înaintată. Creşterea ponderii
vârstnicilor a cunoscut o creştere spectaculoasă în majoritatea statelor dezvoltate, în special cele
vest-europene şi Japonia, cu valori care ating sau depăşesc 25% (max. înregistrat în Italia 27%,
2010). Indicele de îmbătrânire (raportul dintre populaţia tânără şi vârstnică) a crescut foarte rapid în
aceste condiţii, tot mai multe state depăşesc nivelul supraunitar, expresie a unei îmbătrâniri
accentuate, una dintre sfidările societăţii contemporane. Creşterea ponderii populaţiei vârstnice se
datorează creşterii longevităţii vieţii ca expresie a creşterii nivelului de trai, a creşterii calităţii
serviciilor medicale, pe fondul unei rate scăzute a sporului natural. Populaţia statelor post-
industriale ale Europei Occidentale, Americii de Nord au cea mai mare longevitate a vieţii (75-80
ani), acestea depăşind pragul de 40 ani vârsta medie a populaţiei, la polul opus situându-se statele
Africii sud-sahariene cu valori sub 50 ani (min Mozambic, Angola - 43 ani), şi o vârstă medie a
populaţiei în jur de 20 ani.
Cât priveşte indicatorii mortalităţii populaţiei, acestea au urmat aceleiaşi tendinţe de scădere
progresivă. Mortalitatea ca şi emigraţia conduc la diminuarea efectivului populaţiei. Rata
mortalităţii ca şi cea a natalităţii a avut tendinţe de diminuare, acestea datorându-se în primul rând
succeselor înregistrate în medicină. Astfel, în a 2-a jumătate a sec. XX-lea începutul sec. al XXI-lea
rata mortalităţii a scăzut de peste 2 ori de la 19,5% (1950-1955) la doar 8,8% (2005-2010).
Diminuarea ratei mortalităţi a avut loc în toate statele lumii, cu excepţia unor state saheliene care au
grave probleme de asigurare a sănătăţii.
Rata medie a mortalităţii pe glob este de 8‰ (2010) cu variaţii foarte mari de la 2,0‰ în
Kuwait, EAU, Qatar, la 23‰ – Siera Leone. Spre deosebire de ratele natalităţii cele ale mortalităţii
nu reflectă întotdeauna decalajele dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Statele
occidentale având în structura populaţiei pe vârste o pondere ridicată a populaţiei vârstnice, rata
mortalităţii are tendinţe de creştere, pe când în statele în curs de dezvoltare diminuarea ratei
mortalităţii are loc pe fondul succeselor, fie şi modeste, în medicină. Cu toate acestea tendinţe
generale, nivelul mortalităţii în mai multe state africane şi asiatice este mult mai ridicat decât în cele
dezvoltate. În linii mari, repartiţia spaţială a valorilor mortalităţii generale, oscilează între extreme
mult mai apropiate decât în cazul natalităţii, ceea ce permite să evidenţiem 3 grupe de state:
state cu rate ale mortalităţii mici, sub 8‰, având o cotă redusă sau moderată a populaţiei
vârstnice, iar cea a tinerilor mare sau foarte mare, progresele civilizaţiei contemporane fiind,
în acest caz evidente (ex. China, Filipine, Coreea de Sud, Canada, Australia, mai multe state
musulmane bogate în petrol etc.);
state cu rate ale mortalităţii care variază între 8-13‰, în care se încadrează majoritatea
statelor europene şi un număr apreciabil de state în curs de dezvoltare, ca rezultat al
progresului civilizaţional înregistrat aici;
state cu valori ale mortalităţii de peste 13‰ sunt statele subdezvoltate sub aspectul
civilizaţional sau al standardelor de viaţă. Aici se includ un număr mare de state
sudsahariene, dar şi un şir de state din Europa de Est şi Sud-Est, ajunse la o fază de
depopulare şi a unei morbidităţi excesive (ex. Federaţia Rusă, Belarusi, Bulgaria, Estonia
Ungaria etc.).
Indicatorii luaţi ca reper în aprecierea situaţiei demografice nici pe departe nu reflectă
întregul set de indicatori demografici care ar întregi tabloul demografic, dar ne permit să apreciem
dimensiunea problemei demografice din perspectiva creşterii foarte rapide, pe de o parte, sau
implozia demografică, pe de altă parte, care reprezintă „miezul” problemei demografice globale.
Analiza problemei demografice nu poate fi trecută cu vederea fără a lua în calcul tranziţia
demografică, care nu este altceva decât trecerea de la un bilanţ natural la altul. Statele lumii prezintă
o dinamică diferenţiată a celor două componente ale bilanţului natural al populaţiei (natalitatea şi
mortalitatea). Acest fapt a determinat distingerea a câtorva tipuri de evoluţie a bilanţului natural:
primitiv, tânăr, matur şi senil (modern).
f) Tipul demografic tradiţional constituie prima fază a tranziţiei demografice sau începutul
tranziţiei. Acest tip se caracterizează prin rate ridicate ale natalităţii şi mortalităţii, rata
naturală de creştere fiind mică sau chiar sub nivel 0. Acest tip se întâlneşte foarte rar în
prezent, doar la unele grupuri umane izolate din Africa, Asia de Sud şi America Centrală.
g) Tipul demografic tânăr se caracterizează prin diminuarea coeficientului mortalităţii şi al
natalităţii, ratele natalităţii având o scădere mai moderată, fapt ce determină o creştere
naturală, atingând cote maxime în unele state. Această fază a finalizat în ţările dezvoltate la
mijlocul sec. al XX-lea, iar în cele în curs de dezvoltare abia începe. Tipul demografic tânăr
manifestat în statele dezvoltate ale Europei s-a deplasat în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea către
statele în curs de dezvoltare, în special în cele din Asia, Africa şi America Latină, care se fac
responsabile de „vârful” exploziei demografice.
h) Tipul demografic matur s-a manifestat prin accentuarea ritmului de scădere a ratei natalităţii,
pe fondul creşterii ratei mortalităţii, determinat de îmbătrânirea demografică. La sfârşitul
acestei perioade bilanţul natural se apropie de reproducerea simplă. Statele dezvoltate au atins
această fază a tranziţiei demografice în anii ′90 ai sec. trecut care ulterior s-a răspândit şi
asupra ţărilor în curs de dezvoltare. China, spre exemplu, de la un spor natural de 20,2‰,
media anilor ′60-′65, a atins cota de 5‰ în 2008.
i) Tipul demografic modern sau postranzacţional determinat de o nouă apropiere între valorile
natalităţii şi mortalităţii ca şi tipul tradiţional, numai că la un nivel mult coborât, ajungându-se
la un spor natural scăzut sau chiar la un deficit natural al populaţiei ca urmare a îmbătrânirii
(tab. 6).
Tabelul 18. 6 State aflate la diferite nivele de tranziţie demografică
State Rata natalităţii
Rata mortalităţii
Bilanţul natural
Tip al tranziţiei demografice
1. Mali2. Liberia
4848
1516
2322
tradiţional
1. Egipt2. Mexic
2720
65
1915
tânăr
1. Albania2. Coreea de Sud
1310
65
75
matur
1. Japonia2. Germania
98
910
0-2
modern
Sursa: prelucrat după //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html
Dat fiind faptul că statele lumii se confruntă în mod diferit cu problema demografică, unele
având creşteri excesive ale efectivului numeric al populaţiei, iar altele deopotrivă au un declin
natural, a apărut necesitatea influenţării numărului populaţiei într-un sens sau latul prin aşa numita
politică demografică. Mult timp măsurile pe care le adoptau statele în privinţa căsătoriei, migraţiei,
familiei, cu scopul de a influenţa numărul populaţiei, erau sporadice fără a fi integrate într-un sistem
coerent, de aceea acestea nu puteau fi considerate politici demografice, în sensul actual al
cuvântului.
În general, prin politica demografică, în sensul cel mai general, se înţelege ansamblul de
decizii adoptate de stat cu scopul de a influenţa evoluţia demografică în sensul dorit. Statele cu
creşteri lente ale populaţiei, în special ţările dezvoltate, postindustriale, care se află în faza senilă a
tranziţiei demografice (tipul IV) urmează să adopte măsuri în vederea stimulării creşterii populaţiei,
iar ţările în curs de dezvoltare – măsuri restrictive, denataliste menite să reducă ritmurile înalte de
creştere ale populaţiei. Aşa dar, o politică demografică poate avea drept obiectiv influenţarea
numărului populaţiei, a structurii ei, a natalităţii şi mortalităţii, a distribuţiei spaţiale a populaţiei.
Un moment important în istoria conceptului de politică demografică, a principiilor pe care
trebuie să le călăuzească, l-a avut Conferinţa Mondială a Populaţiei (1974), prin Planul Mondial de
acţiune în domeniul Populaţiei, în care se fac un şir de recomandări statelor de a-şi formula o
politică demografică. Deciziile luate la această Conferinţă, precum şi la cele care au urmat, au avut
calitatea de recomandări, statele fiind cele care trebuie să decidă măsurile, strategiile, programele şi
mecanismul de implementare a acestora. Experienţa statelor în materie de politica demografică este
diferită, ca de altfel şi deciziile aplicate de către acestea.
În funcţie de orientarea lor, politicile demografice se împart în politici pronataliste (de
încurajare a natalităţii) şi anti/denataliste (cu scopul reducerii creşterii naturale a populaţiei).
Indiferent de orientare, o politică demografică reclamă mijloace specifice, fonduri financiare şi o
legislaţie adecvată. Statele cu politici denataliste aplică programe de planificare familială, în sensul
descurajării căsătoriilor timpurii, a naşterilor multiple, promovarea mijloacelor contraceptive
moderne, sterilizarea, motivarea familiilor de dimensiuni reduse (China este promotoarea sintagmei
„o familie – un copil”), acces la contracepţie etc. Statele cu politici pronataliste folosesc mijloace
atractive de ordin economic: alocaţii familiale, autoare şi asistenţă socială pentru familiile
numeroase, indemnizaţii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări de
impozite etc. Dat fiind faptul că tabloul demografic se caracterizează printr-o mare diversitate, tot
aşa şi politicile demografice cunosc un mare evantai. Acestea vizează nu numai natalitatea, dar şi
fertilitatea, mortalitatea, morbiditatea şi sănătatea, distribuţia geografică a populaţiei, migraţia
internaţională etc. Politicile tot mai active aplicate de către statele lumii sunt expresia preocupării
constante a comunităţii internaţionale pentru soluţionarea unea dintre principale probleme globale –
problema demografică.
18.2 Problema energiei şi a materiilor prime pe plan mondial
Printre problemele globale ale contemporaneităţii se numără şi problema energetică. Acest
fapt este determinat de natura energeticii şi locul ei în viaţa economică şi politică a fiecărei ţări, în
progresul ştiinţei şi tehnicii, în relaţiile economice internaţionale. Creşterea intensităţii energetice a
muncii în toate domeniile este o condiţie a sporirii productivităţii şi atractivităţii acesteia.
Energetica ca ramură de producţie se dezvoltă deosebit de rapid. Odată cu creşterea populaţiei,
extinderea cerinţelor şi producţiei, sporeşte consumul global de energie.
În prezent circa 85% din recurse consumate constituie resursele de combustibil neregenerabile
(petrol, gaze naturale, cărbune, materiale nucleare), care sînt epuizabile şi a căror extracţie
devine din ce mai dificilă şi costisitoare. Descoperirea de noi zăcăminte nu acoperă resursele
consumate.
Experţii apreciază, că livrările globale pe piaţa mondială a principalului agent energetic –
petrolul – vor atinge nivelul limită în apropiaţii 10 ani. Din aproximativ 100 de state, ce extrag
petrol, la limita volumului maxim de producţie se află 66, printre care SUA şi Rusia, 10 ţări de
acum au depăşit-o (Marea Britanie, Norvegia, Canada), altele se vor apropia de limită în 25 de ani.
La etapa actuală de dezvoltare a progresului tehnic omenirea beneficiază, în fond, de trei
categorii de surse de energie, bazate respectiv pe:
arderea combustibililor fosili (cărbune, ţiţei, gaze);
fisiunea nucleară;
captarea şi convertirea energiilor regenerabile (energia vîntului, energia solară, energia
potenţială a apelor din rîuri, energia termică a apelor subterane, energia valurilor etc).
Aceste trei categorii de resurse se deosebesc considerabil din mai multe puncte de vedere:
capacitatea de a produce energie în cantităţi şi la perioade de timp solicitate (ziua-noaptea,
vara-iarna etc.);
preţul energiei produse;
impactul asupra mediului, datorat producerii resurselor energetice primare şi a energiei
finale.
Surse tradiţionale sunt considerate resursele energetice epuizabile: cărbunele, petrolul, gazele
naturale, şisturile bituminoase, şi minereurile radioactive. Aceste resurse energetice oferite de Terra
sunt limitate. Consumul lor reclamă o mai judicioasă folosire a acestora pe plan mondial şi naţional.
Resursele neregenerabile sunt limitate pentru că, o dată ce rezervele disponibile sunt folosite, ele nu
pot fi înlocuite. Se prevede că, cu menţinerea consumului actual de energie, rezervele disponibile de
petrol şi gaze naturale vor scădea considerabil în secolul XXI. Cărbunele este mai răspîndit, dar
folosirea lui poate crea probleme asupra mediului înconjurător, cum ar fi creşterea temperaturii de-a
lungul timpului. Datorită creşterii cererii de energie din partea ţărilor dezvoltate, precum şi a celor
emergente, va fi din ce în ce mai necesară valorificarea surselor de energie alternativă.
Conform analiştilor de la British Petroleum, cererea mondială de energie va spori spre anul
2030 cu circa 39%, adică se va majora anual cu 1,6%. Această creştere va fi specifică, în fond,
ţărilor ce nu fac parte din OCDE, pe când majorarea cererii energetice în ţările OCDE nu va depăşi
4% pe tot parcursul perioadei de referinţă. Combustubilii fosili vor continua să deţină ponderea
dominantă, şi, către 2030, vor constitui circa 81% din energia mondială, sau cu 6% mai puţin decât
în prezent.
Perspectivele surselor regenerabile de energie
Utilizarea surselor de energie regenerabile SER are avantajul perenităţii lor şi a impactului
neglijabil asupra mediului ambiant, ele ne emiţând gaze cu efect de seră. Chiar dacă prin ardere
biomasa elimină o cantitate de C02, această cantitate este absorbită pe durata creşterii sale, bilanţul
fiind nul. În acelaşi timp aceste tehnologii nu produc deşeuri periculoase, iar demontarea lor la
sfârşitul vieţii, spre deosebire de instalaţiile nucleare, este relativ simplă. Ca orice tehnologie
energetică şi utilizarea SER prezintă unele inconveniente. Impactul instalaţiilor eoliene asupra
peisajului, riscul de contaminare a solului şi al scăpărilor de metan la gazeificare, perturbarea
echilibrului ecologic de către micro hidrocentrale sunt câteva dintre acestea. Cele mai discutate
inconveniente sunt însă cele legate de suprafaţa de teren necesară şi de intermitenţa şi
disponibilitatea lor.
Este cunoscut faptul că pentru producerea unei puteri de 8 MW în instalaţii eoliene este
necesară o suprafaţa de km2, însă din aceasta numai 1% este efectiv ocupată de instalaţii, restul
putând fi utilizată în continuare pentru agricultură. Şi pentru producerea de energie fotovoltaică sunt
necesare suprafeţe importante. Astfel pentru o putere de 1 kw şi o energie anuală de 1000 kWh sunt
necesari 10 m2, dar suprafaţa acoperişelor locuinţelor ar permite instalarea câtorva mii de MW.
Intermitenţa energiei solare şi eoliene poate fi compensată prin instalaţii de acumulare a energiei
electrice sau termice sau prin producerea unor vectori energetici intermediari, cum este hidrogenul
obţinut prin electroliză. Pentru energia hidraulică stocarea este mai facilă prin crearea unor lacuri de
acumulare, iar pentru biomasă aceasta poate fi stocată atât înaintea recoltării cât şi după aceasta în
depozite sau sub formă de biocarburanţi.
Utilizarea SER a cunoscut un prim avânt după crizele petroliere din 1973 si 1980, dar a
cunoscut o stagnare de circa 12 ani după contra şocul petrolier din 1986. Abia după încheierea
protocolului de la Kyoto din 1998, ţările dezvoltate au început să-şi propună programe extrem de
ambiţioase. Astfel la Sumitul de la Johannesburg ţările Uniunii Europene şi-au propus o creştere
anuală de 1% pentru ponderea SER în balanţa energetică până în anul 2010 şi o creştere a ponderii
biocarburanţilor până la 5,75 % în acelaşi an. Aceste obiective nu ar fi atinse fără dezvoltarea
cercetării şi colaborării internaţionale în două direcţii principale :
y) Reducerea costurilor (eolian în largul marilor, fotovoltaic) şi a fezabilităţii industriale
(geotermia de mare adâncime , biocarburanţi de sinteză);
z) Stocajul energiei electrice (centrale de pompare acumulare, producere de hidrogen) şi
termice (acumulatoare la temperatură înaltă) precum şi ameliorarea prognozei pentru aceste energii
şi multiplicarea numărului de unităţi distribuite în teritoriu pentru echilibrarea sistemului
electroenergetic. în paralel cu acestea sunt posibile sisteme de gestiune a cererii, de exemplul la
nivelul „imobilelor inteligente", care produc, stochează şi utilizează energia.
Alternative energetice
Conceptul de dezvoltare durabilă se referă la acel tip de dezvoltare economică ce asigură
satisfacerea necesităţilor generaţiei prezente fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de
a-şi satisface propriile lor cerinţe. Dezvoltarea durabilă pune în prim-plan, în ceea ce priveşte
industria energetică, următoarele obiective: reorientarea tehnologiilor de producere a energiei şi
punerea sub control a riscurilor acestora; conservarea şi sporirea bazei de resurse, reducerea emisiei
de C02, dezvoltarea resurselor regenerabile, unificarea proceselor de luare a deciziilor privind
energia, economia, în general şi protecţia mediului, în special. Prin „energie regenerabilă" se
înţelege energia derivată dintr-un larg spectru de resurse, toate având capacitatea de a se reînnoi, ca
de exemplu: energia hidraulică, solară, eoliană, geotermală şi din biomasă (resturi menajere,
municipale, din industrie şi din agricultură).
Tabel 1 Energia disponibilă anual, pe metrul pătrat al suprafeţei globului, pentru 6 surse
regenerabile
N crt. Resursa regenerabilă Energia livrată anual
(kWh/mp)
1. Eoliană (intermitent) 11 (la viteza medie a vântului)
18 (la viteza maximă a
vântului)
2. Solară (în funcţie de
latitudine, altitudine şi gradul
de acoperire cu nori 5 - 10)
600...2600
3. Geotermală (gheizere) 160...200
4. Fotovoltaică (intermitent) 50...100
5. Biomasă 15 (putere calorică scăzută)
45 (putere calorică ridicată)
Sursa: 9
Aceste resurse de energie pot fi utilizate pentru generarea de energie electrică în toate
sectoarele de activitate, pentru generarea de energie termică necesară proceselor industriale şi
încălzirii locuinţelor, pentru producerea de combustibili necesari transporturilor. Tehnologiile de
producere a energiei din resurse regenerabile se află pe diferite stadii de dezvoltare şi
comercializare. În tabelul 1 sunt prezentate date privind energia disponibilă anual, pe metrul pătrat
al suprafeţei globului, pentru 6 surse regenerabile. Tehnologiile energetice bazate pe resurse
regenerabile generează relativ puţine deşeuri sau poluanţi care contribuie la ploile acide, smoguri
urbane, sau care să determine probleme de sănătate şi nu impun costuri suplimentare pentru
depoluarea mediului sau pentru depozitarea deşeurilor. Posesorii de sisteme energetice bazate pe
resurse regenerabile nu trebuie să fie îngrijoraţi de schimbările potenţiale globale ale climatului
generate de excesul de C02 şi alte gaze poluante. Sistemele energetice solare, eoliene şi geotermale
nu generează C02 în atmosferă, dar biomasa absoarbe C02 când se regenerează şi de aceea întregul
proces de generare, utilizare şi regenerare a biomasei conduce la emisiuni globale de C02 aproape
nule.
În prezent există deja mai multe tehnologii energetice regenerative, alternative la arderea
combustibililor fosili de producere a energiei, şi anume energia hidraulică, eoliană, geotermică,
tehnologia de conversie a energiei solare, biomasa, etc. În continuare se prezintă sintetic aceste
realizări tehnologice în domeniul sistemelor energetice bazate pe resurse regenerabile de energie.
Energia hidraulică
Conversia energiei hidraulice în energie electrică nu este poluantă, presupune cheltuieli
relativ mici de întreţinere, nu există probleme legate de combustibil şi constituie o soluţie de lungă
durată, dar creează unele probleme de ordin ecologic (suprafaţa lacurilor de acumulare). Energia
hidraulică este cea care a penetrat cel mai rapid în balanţele energetice. Hidrocentralele asigură
producerea a 19% (2650 TWh/an) din energia electrică la nivel mondial. Potenţialul tehnic
amenajabil este de circa 14400 TWh/an şi se consideră că peste 8000 TWh/an pot fi produşi în
condiţii economice. Puterea electrică instalată în hidrocentrale este de circa 692 GW şi alţi 110 GW
sunt în construcţie.
Centralele hidroelectrice au cele mai reduse costuri de exploatare şi cea mai mare durată de
viaţă în comparaţie cu alte tipuri de centrale electrice. Există o experienţă de peste un secol în
realizarea şi exploatarea lor, ceea ce face ca ele să atingă niveluri de performanţă tehnică şi
economică foarte ridicate. Energia hidraulică nu mai este de mult o promisiune, ci o certitudine
pentru toate ţările lumii, dezvoltate sau în curs de dezvoltare.
În literatura de specialitate, „energia hidraulică" este legată doar de potenţialul oferit de
cursurile de apă (râuri, fluvii, lacuri de acumulare, cascade, pe firul apei) deşi în acelaşi concept ar
putea fi integrată şi energia valurilor sau a mareelor. Neglijată multă vreme, energia valurilor a
început să intereseze tot mai mult, în special ţările cu suprafeţe întinse de litoral: Marea Britanie,
Franţa, SUA etc.
Energia mareelor poate dezvolta curent puteri electrice de ordinul a 80...100 MW, dar partea
tehnic amenajabilă este mică şi implică investiţii foarte mari. în prezent cea mai mare centrală
mareo-electrică se găseşte în Franţa şi are 240 MW.
Energia eoliană
Manifestată prin deplasarea unor mari mase de aer (curenţi) energia a fost folosită cu succes
în urmă cu secole, extinderea acesteia fiind, totuşi, limitată din cauza caracterului intermitent al
fluxului şi al vitezei variabile a vântului. Potenţialul total al energiei cinetice a aerului, la o înălţime
de 50-100 m deasupra solului, are o valoare importantă, de acelaşi ordin de mărime cu potenţialul
hidroenergetic.
Dezvoltarea instalaţiilor eoliene depinde de maturitatea tehnică atinsă azi în domeniul
aerogeneratoarelor. Dacă acestea s-au dezvoltat pe zonele de coastă, în prezent tendinţa este de a
construi unităţi în interiorul continentelor pentru a furniza energie pentru mii de gospodării, ferme şi
mici întreprinderi.
Centralele eoliene au puteri standardizate, începând de la 100 kw la 5 MW/unitate. Puterea
instalată în aerogeneratoare nu înlocuieşte puterea necesară a fi instalată în surse convenţionale,
inclusiv hidro cu acumulare. Trebuie să existe o rezervă care să acopere nevoile sistemului
electroenergetic în caz de acalmie atmosferică. Energia eoliană poate constitui cel mult o sursă
auxiliară de energie; ea prezintă perspective pentru soluţionarea problemei globale energetice
deoarece pe glob, cu tehnologiile actuale, nu există atâtea zone cu vânturi care să acopere întregul
necesar energetic pământesc.
Energia solară. Argumente în favoarea utilizării energiei solare
Sursa principală de căldură a Pământului este Soarele, în masa căruia au loc transformări de
fisiune şi fuziune nucleară producătoare de căldură şi alte radiaţii, pe care le emite permanent în
spaţiul cosmic sub forma de unde electromagnetice. Modul de manifestare al acestor unde asupra
mediului material receptor este diferit numai datorită frecvenţei lor diferite. O foarte mică parte (cca
2/109) din căldură radiată de Soare este interceptată de Pământ sub forma de radiaţii cu lungimea de
undă corespunzătoare. Energia solară este transportată spre Pământ în proporţie de 50% de radiaţiile
infraroşii, de 41% de radiaţiile luminoase şi 9% de radiaţiile ultraviolete. în medie numai 46 % din
energia radiată de Soare spre planeta noastră atinge de fapt scoarţa terestră, deoarece 35% este
reflectată de nori înapoi în spaţiul intersideral. iar restul de 19% este absorbită de aer. Dar chiar si în
aceste condiţii, eneraia radiantă solară orimită anual de Pământ este de 15.000 ori mai mare decât
consumul actual de energie primară al lumii noastre.
Soarele nu încetează nici o clipa să radieze, dar intensitatea radiaţiei solare recepţionată intr-
un loc pe Pământ, variază de la valoarea zero, din momentul crepusculului, până la un maxim care
poate fi de 1000 W/m2 într-o zi cu cerul senin, în momentul când Soarele este la meridianul locului.
Aceste valori prezintă variaţii zilnice şi lunare şi depind de latitudine şi starea meteorologică.
Totuşi, pentru Pământ Soarele reprezintă o sursa de energie imensă, pretutindeni gratuită şi
inepuizabilă, care a dus la concepţia şi punerea în practică a numeroase instalaţii energetice de
valorificare a ei. Acestea au trebuit să rezolve următoarele probleme de bază: captarea, transportul şi
stocarea energiei solare.
Captarea se bazează pe două principii din fizică:
1. absorbţia integrală a radiaţiilor de către corpurile negre;
2. comportarea selectivă a unor corpuri, cum este sticla faţă de radiaţiile cu o anumită
lungime de undă şi anume proprietatea de a lăsa să treacă aproape complet
(transparenţa) toate radiaţiile luminoase şi cele termice cu lungime de unda mică, iar
pe cele de lungime de undă mare să le absoarbă sau sa le reflecteze.
Din fluxul inepuizabil al energiei solare care depăşeşte 1011 MW, pe sol ajunge sub 20%,.
cu lungimea de undă de 0,4...2,5 mm. Din această categorie: 16% este folosită de evaporarea apelor;
3% la fotosinteza vegetaţiilor terestre, 0,16% de fotosinteza vegetaţiilor subacvatice; 0,02% pentru
formarea de combustibili fosili. Energia solară ajunsă pe Pământ într-o zi este de 30.000 de ori mai
mare decât energia produsă de omenire într-un an întreg sau de 25 de ori mai mare decât cea care ar
fi produsă de volumul total al rezervelor de cărbune. Energia solară prezintă şi dezavantajul că este
difuză şi nepermanentă (ciclu noapte/zi, timp înnorat etc.) şi că nu poate fi colectată decât în regiuni
însorite.
Energia solară poate fi exploatată prin:
a. conversie directă în electricitate prin intermediul dispozitivelor statice pentru
transformarea radiaţiei solare în energie electrică, ca de exemplu: cupluri termoelectrice cu
semiconductori (germaniu sau siliciu), dezvoltând randamente de 5...8%, diode termoionice (cu
vapori de cesiu), cu randamente de 15...18%; celule solare sau pile fotovoltaice cu semiconductori
(seleniură sau sulfura de cadmiu), cu randamente de 12...15%;
b. conversie indirectă în electricitate, problemă mult mai dificilă, care ar putea fi soluţionată
pe două căi: fie prin conversia în energie termică a undelor solare prin care se constituie sursa caldă
a unei centrale termice clasice, iar temperaturile obţinute asigură fierberea apei, fie prin reflectarea
şi focalizarea căldurii cu ajutorul colectoarelor solare care ar capta şi concentra energia solară într-
un fluid ce ar putea fi folosit apoi ca generator de abur cu temperaturi înalte, a căror funcţie ar fi de
a acţiona turbogeneratoare convenţionale sau de construcţie specială.
Energia solară utilizată pentru încălzirea locuinţelor a devenit deja o industrie unde exista
zeci de companii.
Energia geotermală
Energia geotermală este rezultatul a două fenomene diferite: radioactivitatea naturală a
solului sau prezenţa unor roci fierbinţi în apropierea unor pungi de lavă. Resursele energetice
geotermale includ vapori supraîncălziţi, apa fierbinte, pietre uscate fierbinţi, magma fierbinte şi
zone încălzite ale suprafeţei Pământului. Emisiile de dioxid de carbon sunt reduse considerabil (cu
25% faţă de cele mai bune centrale pe gaz şi cu 50% faţă de cele mai bune centrale pe păcură).
Energia termofotovoltaică
O metodă relativ nouă de producere a energiei electrice ce se bazează pe celule de combustie
care convertesc energia termică sau radiaţiile infraroşii, produse prin arderea gazelor naturale sau
prin concentrarea energiei solare, în energie electrică. Elementul de bază al noii metode este o
celulă solidă de combustie cu oxizi (Solid Oxides Fuel Cell SOFC), iar producţia de energie se
realizează prin conversia chimică a substanţelor, şi nu prin ardere. Gazul natural desulfurizat, la o
temperatură de 1000°C, este adus în proximitatea unor celule termofotovoltaice formând astfel pile
de combustie, în care moleculele se „rup" şi se separă în hidrogen şi oxid de carbon. Hidrogenul se
uneşte cu oxigenul din aer pentru a forma apa şi electroni ce generează curentul electric.
Procesul de producere a energiei electrice este similar cu inversul procesului de electroliză.
întrucât celulele termofotovoltaice convertesc combustibilul direct în energie electrică de două, trei
ori mai eficient decât o poate face conversia termodinamică, pilele de combustie constituie, prin
definiţie, o tehnologie specifică nepoluantă şi sunt o sursă potenţială energetică de mare perspectivă
care este foarte eficientă, nezgomotoasă şi nepoluantă, compatibilă cu politica de resurse energetice
regenerabile, fiabilă şi durabilă (nu au piese în mişcare).
O pilă de combustie converteşte aproximativ 50...60% din energia hidrogenului în energie
electrică şi produce apă la circa 300°C, temperatura ideală pentru încălzirea mediului din clădiri.
Producerea energiei electrice prin celule de combustie şi folosirea apei pentru încălzirea clădirilor ar
putea deveni atât de ieftine încât să devină competitive faţă de energia produsă în termocentrale sau
în centrale nucleare. Unele firme din Europa şi din SUA au obţinut certificarea CE pentru centrale
de încălzire cu pile de combustie. Tehnologia hidrogenului a ajuns aproape de faza de
comercializare şi în aplicaţiile mobile (transport auto). Tendinţa este clară deoarece pilele de
combustie au randament dublu faţă de motoarele actuale, iar emisiile sunt practic vapori de apă.
Energia pe bază de biomasă
Centralele energetice bazate pe biomasă produc prin valorificarea (coarderea) reziduurilor
agricole, industriale sau menajere, în arzătoare, alături de cărbune, ţiţei sau gaze, sau prin
convertirea biomasei în gaze combustibile care pot substitui arderea gazelor naturale. Puterea
instalată în asemenea centrale este de circa 20 MW, randamentul global al procesului de convertire
în energie este de circa 20%. Cercetările în domeniu se concentrează pe dublarea sau chiar triplarea
randamentului de conversie, pe reducerea preţului de cost şi pe soluţionarea depozitării cenuşilor
rezultate.
De exemplu, o fermă de 900 porci furnizează deşeurile organice şi resturile de hrană pentru
o centrală furnizoare de electricitate şi căldură.
Resturile fermentează şi se produce gaz de bună calitate, care este folosit drept combustibil.
În prezent, problemele globale de dezvoltare a energeticii, precum şi a securităţii energetice,
a optimizării comerţului cu resurse energetice, a elaborării deciziilor colective se află în centrul
atenţiei participanţilor pieţei energetice mondiale. Mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a
reduce consumul de energie (şi hidrocarburilor), dezvoltă activ domeniul SER şi perfecţionează
producerea energiei cu utilizarea unor tipuri netradiţionale de combustibil (şisturi, hidraţi gazoşi,
carburanţi hidrogenici etc).
În SUA, în decembrie 2007, a intrat în vigoare legea privind independenţa şi securitatea
energetică, orientată spre dezvoltarea producerii energiei pe baza utilizării SER. În acest context a
fost reexaminată strategia şi tactica dezvoltării surselor alternative de energie. Specialiştii consideră,
că în SUA există un potenţial semnificativ pentru utilizarea SER, în special a masei biologice,
energiei vîntului şi celei eoliene. În legătură cu schimbarea legislaţiei, Departamentul informaţiei
energetice a reevaluat indicatorii de dezvoltare a sferei energeticii înspre majorarea ponderii
surselor alternative de energie în balanţa energetică a ţării aproximativ cu 3% anual.
Modificările au atins şi dispoziţia „Corporate Average Fuel Economy” („CAFE”) în partea
ce vizează consumul combustibilului de camioane uşoare care spre a.2020 nu trebuie să depăşească
7litri/100 km. În februarie 2008 Departamentul pentru protecţia mediului din SUA a schimbat
cerinţele standardului „Renewable Fuel Standard” („RFS”), în conformitate cu care mixul
tradiţional de combustibil realizat la staţiile de alimentare cu combustibil trebuie să conţină nu mai
puţin de 7,8% carburanţi biologici. „ERA” a elaborat, de asemenea, noi cerinţe tehnice faţă de
aparate electrice şi a introdus o siglă specială „Energy Star”, pentru dispozitivele care satisfac
cerinţele de eficienţă energetică contemporană. Au fost determinaţi parametrii respectivi pentru
televizoare, aparate de iluminat, iar pentru maşinile de spălat, în afară de normativul de economisire
a energiei, a fost stabilit indicatorul consumului de apă. Organizaţiile de stat sînt obligate să procure
pentru nevoile sale de producţie doar aparate nepoluante şi energo-eficiente.
Conform datelor Ministerului energeticii al SUA în anii 2015-2038 cerinţele mai drastice
faţă de standarde vor permite de a economisi 0.26 х 1015 unităţi termice britanice (UTB) , ce
corespunde consumului mediu anul de energie de către 2,5 mln. menaje din SUA. Totodată în
perioada respectivă emisiile nocive în atmosferă pot fi reduse: CO2 – cu 7,8 mln tone, SO2 – cu 1,8
mii tone, oxid de azot – cu 9,2 mii tone. În ţară au fost elaborate normative noi în construcţia şi
exploatarea edificiilor. În conformitate cu prognozele revizuite „EIA” în SUA în această perioadă de
timp producerea etanolului din porumb va creşte în medie cu 4,3% anual şi va atinge către a 2030
8,1x1015 UTB, ce depăşeşte cu 47% parametrul preconizat iniţial. Producerea combustibililor
biologici din alte categorii de materie primă vegetală în 2030 va constitui circa 2,5 x 1015 UTB, ce
corespunde unei rate medii de creştere anuală de 4,4%-
Se aşteaptă, că rata de creştere a producerii energiei electrice cu utilizarea SRE poate
constitui în medie 2% anual şi în 2030 vor fi produse 558 mlrd. kWt/oră. În special se va utiliza
energia apei, masa biologică, precum şi energia vîntului şi cea eoliană. După modificarea legislaţiei,
specialiştii „EIA” prognozează extinderea aplicării energiei geotermale, utilizate pentru producerea
energiei electrice. De aceea, pentru a.2030 în „Energy Outlook 2008” indicatorul ce determină
cantitatea energiei electrice, fabricate cu utilizarea acesteia a fost reevaluată în direcţia majorării cu
88%.
În Japonia, în conformitate cu recomandările Comitetului Consultativ pentru energetică şi
resurse naturale, guvernul adoptă măsuri pentru creşterea eficienţei energetice a economiei, pentru
ca în 2030 acest indicator să crească cu 30-40% comparativ cu anul 2004. În 2000 a fost adoptată
legea despre utilizarea raţională a energiei, Mai mult, în toate ramurile economiei se vor adopta
măsuri de reducere a costurilor energetice conform planului „Voluntary Action Plan on the
Enviroment”, care deocamdată are un caracter indicativ.
Japonia este dispusă să dezvolte sfera surselor alternative de energie în scopul micşorării
consumului de hidrocarburi şi reducerii emisiei de bioxid de carbon în atmosferă. Specialiştii
consideră, că pentru producerea combustibilelor de alternativă este necesar de a utiliza materii
prime, neutilizabile în fabricarea produselor alimentare, deoarece în ţară se produc doar 40% din
produsele alimentare consumate de populaţie.
Actualmente, în conformitate cu normativele „ETBE”, benzina comercializată la staţiile de
alimentare conţine 3% de etanol biologic În scopul asigurării garantate a ramurii cu etanol biologic
în Japonia a fost creată întreprinderea „Brazil – Japan Etanol”, a cărei obiectiv constă în organizarea
livrărilor acestui tip de agent energetic din Brazilia, în volum de circa 200 mii l anual. Mărind
importul de etanol biologic ţara soluţionează şi problemele în ramura transportului, perfecţionînd
infrastructura respectivă şi motoarele cu ardere internă. Atunci cînd propria producţie a
combustibilului biologic va atinge dimensiuni industriale, segmentul consumului final al acestuia va
ava un nivel adecvat de dezvoltare.
În ţările UE, conform specialiştilor, există trei sectoare importante, ce dispun de potenţial
considerabil pentru reducerea consumului energiei, şi anume cel al transportului (necesită circa 173
din energia consumată în UE), exploatarea edificiilor, precum şi nemijlocit, sectorul de producere a
energiei.
În sectorul transportului se propune introducerea unor rate de impozite preferenţiale pentru
posesorii de automobile cu consum redus de combustibil, precum şi unui şir de măsuri de susţinere
a producătorilor de automobile cu un nivel redus de emisii nocive.
Conform datelor Comisiei economice, construcţiilor şi exploatării edificiilor revin circa 40%
din consumul energiei în UE. În scopul majorării eficienţei energetice specialiştii propun de a
extinde aplicarea noilor tehnologii, de a modifica cerinţele tehnico-normative de bază, inclusiv
referitoare la încălzirea şi iluminarea edificiilor industriale şi locative. Tehnica casnică şi de birou şi
aparatele de iluminare urmează să aibă un consum redus de energie. Vor fi reexaminate şi cerinţele
faţă de aparate, dispozitive şi materiale, în scopul economisirii energiei termice (robinete, geamuri,
garnitura edificiilor etc). Se apreciază, că aceste măsuri vor permite de a economisi pînă la 45 mlrd
euro anual., iar consumul de energie în sectorul imobiliar se va reduce cu 30%.
În Bonn se preconizează crearea Agenţiei Internaţionale pentru surse renovabile de energie
„Internationale Agentur fuer Erneuenbare Energien” – „Irena”, în scopl extinderii utilizării SER pe
glob. Asemenea propuneri au fost înaintate şi de Asociaţia europeană a energeticii regenerabile
(„Eurosolar”). Şi-au manifestat interesul faţă de acest proiect circa 60 de state, printre care SUA,
Rusia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, Australia, Canada, Brazilia, Argentina, India ş.a.
Este destul de evident, că în ţările UE, cultivarea pe suprafeţele agricole a culturilor necesare
pentru producerea combustibilului biologic, influenţează negativ volumul de fabricare a produselor
alimentare şi duce la deficitul alimentaţiei în multe ţări ale lumii. În prezent în ţările UE, pentru
cultivarea materiilor prime utilizate în producerea de combustibil biologic sînt ocupate 17% din
terenuri agricole. Pentru a majora pînă la 10% conţinutul de combustibil biologic într-un mix cu
combustibil tradiţional în a.2020 (în prezent acest indicator este de 2%), suprafeţele destinate
culturilor agricole tehnice urmează să fie mărite cu 10%, ce poate să ducă la scumpirea produselor
alimentare. Mai mult, la producerea de combustibil biologic se utilizează o cantitate considerabilă
de energie, ceea ce reduce efectul pozitiv de pe urma folosirii combustibilului alternativ.
În Germania dezvoltarea tehnologiilor energofobe este una din sarcinile principale a
guvernului federal în domeniul energetic. Spre 2020 analiştii prognozează creşterea ponderii SER în
producerea energiei primare la 16-20%. Din 2000 în Germania funcţionează legea „Das
Erneuerbare-Energien-Gesets” („EEG”), care reglementează ordinea achiziţiilor şi realizării
energiei electrice, în conformitate cu care posesorii de dispozitive ca produc energie electrică cu
ajutorul SRE, au posibilitatea de a se conecta la reţele generale pentru a comercializa energia
electrică produsă, precum şi pentru recepţionarea ei din reţeaua generală în caz de necesitate.
În Marea Britanie în 2007 a fost aprobată o nouă strategie energetică „White Paper”, ce
preconizează majorarea către 2020 a ponderii energiei fabricate cu ajutorul SER (în special pe
seama utilizării energiei vîntului, solare şi a apelor), pînă la 9% a producerii totale de energie, iar
costurile realizării programei pot constitui 4 mlrd. lire st. Dar unii analişti consideră, că către 2020
ponderea SRE în balanţa energetică a ţării nu va depăşi 5%.
În Italia rezervele potenţiale ale energiei geotermale sunt cele mai mari din Europa
Occidentală.. De exemplu, potenţialul apei este apreciat la 105 TWt/oră anual. Din care 65 TWt/oră
sunt tehnic realizabile. Din 2006 la staţiile de alimentare auto conţinutul de combustibil biologic în
combustibilul tradiţional este stabilit la 0,83%, iar în 2010, în conformitate cu cerinţele UE acesta a
atins 5,75%.
Guvernul Italiei stimulează atragerea de investiţii în domeniul SRE. Compania energetică
„Enee”, un monopolist de stat, planifica în perioada pînă în a. 2012 să investească în sectorul SRE
circa 4,1 mlrd dol din care 3,3 mlrd – în construcţia capacităţilor de producere a energiei electrice.
În Grecia consumul de energie electrică creşte, în medie, cu 4-5% anual. În scopul realizării
Directivei UE (din 2001) privind majorarea pînă la 20% a ponderii SER în producerea energiei
electrice, parcurile cu instalaţii de vînt cu capacitatea totală 4 GWt urmau să fie construite către
anul 2012.
În 10 ani în scopul extinderii producerii de energie electrică cu suportul dispozitivelor de
vînt Grecia preconizează să investească 4 mlrd euro, din care 40% pot fi alocate de UE.
În America de Sud producţia de combustibil biologic creşte în Brazilia, Argentina, Peru,
Columbia. În aceste ţări se realizează programe de extindere a producerii şi exportului de
combustibili alternativi.
Brazilia dispune de circa 72 mln.ha terenuri agricole. Obiectivele de dezvoltare pe termen
lung prevăd majorarea acestui indicator de două ori. În prezent 5% din aceste terenuri agricole sunt
ocupate de plantaţiile trestiei de zahăr pentru producerea de etanol, a cărui volum de producţie în
2012 urma să atingă 30 mlrd.l. Acum cîţiva ani cererea internă la combustibil biologic creşte, în
medie, cu 10% anual. În prezent circa 20% din automobile mai vechi au echipamente respective, iar
mijloacele noi de transport sînt completate cu 90%.
Ramura continuă să atragă investiţii importante, care, conform aprecierii guvernului ţării, au
atins 8 mlrd.dol. în 2012. Sporirea producerii energiei biologice stimulează creşterea preţurilor
interne la mărfuri alimentare.
Argentina se plasează pe locul trei, după Brazilia şi SUA la producerea de combustibil
biologic, care se fabrică, în special din boabe de soia. În conformitate cu o lege nouă, în 2010,
ponderea combustibilului biologic în carburanţi diesel, realizaţi la staţiile de alimentaţie combustibil
auto, a crescut pînă la 5%, ce a permis de a spori consumul intern a combustibilului alternativ de
peste 3 ori – pînă la 700 mln.l.
În ţările asiatice cu un ritm rapid se dezvoltă energetica vîntului şi producerea de energie cu
suportul masei biologice. Experţii consideră, că în 2020 capacităţile instalate a turbinelor de vînt ar
putea atinge, 30-40 GWt.
În 2006 în China a intrat în vigoare legea privind SER. Ea prevede creşterea producerii de
energie electrică din SRE (masa biologică, energia vîntului, soarelui, geotermală, a mareelor).
Susţinerea întreprinderilor din sfera SRE se face în trei direcţii: finanţarea firmelor din fondul
guvernului de dezvoltare a energeticii renovabile, împrumuturi preferenţiale, acordate de alte
instituţii financiare, avantaje fiscale. Se aşteaptă, către 2020 ponderea SRE în balanţa energertică a
ţării, va atinge 12%.
CONCLUZII: În deceniile ce vor urma consumul global de energie va creşte şi în 2030 se va
majora de 1,5 ori comparativ cu anul 2007.
În viitorul apropiat nevoile crescînde în resurse energetice a economiei mondiale vor fi
satisfăcute, în mare, pe seama surselor neregenerabile de energie, dar perioada hidrocarburilor
ieftine este pe sfîrşite.
În acest context mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a reduce consumul de energie
şi hidrocarburi, contribuie la dezvoltarea surselor alternative de energie. Instabilitatea preţurilor la
agenţii energetici tradiţionali şi necesitatea protecţiei mediului au condus la creşterea atenţiei din
partea reprezentanţilor puterii de stat, cercurilor de afaceri societăţii civile pentru domeniul surselor
alternative de energie. Într-un şir de ţări se introduc măsuri legislative eficiente vizînd stimularea
cercetărilor ştiinţifice şi utilizarea practică a surselor energetice alternative.
Creşte competitivitatea surselor alternative de energie. În balanţa energetică mondială creşte
ponderea a SER, ca energia apei, masa biologică, energia vîntului, energia soarelui. Un salt calitativ
în dezvoltarea surselor energetice alternative este posibil odată cu crearea tehnologiilor industriale
de utilizare a hidrocarburilor şi hidraţilor gazoşi
Dar, în ciuda succeselor obţinute în dezvoltarea tehnologiei de producere a energiei din surse
energetice regenerabile, costul energiei electrice obţinute din aceste resurse este încă mai mare
decât costul energiei electrice generate prin arderea combustibililor fosili. Costul energiei electrice
generate din resurse regenerabile ar fi mai mic decât cel al energiei din reţea dacă cheltuielile
indirecte (depoluarea mediului, costuri medicale, costuri de securizare a energiei) generate în
procesul producerii energiei electrice prin arderea combustibililor fosili ar fi incluse în costul
unităţii de energie electrică. Gradul de utilizare a energiilor regenerabile s-a îmbunătăţit mult în
ultimii ani, beneficiind în mai multe ţări de sprijin direct din partea guvernelor.
18.3. Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale.
Ca rezultat al intensificări activităţilor economice cu impact direct asupra mediului înconjurător,
în a 2-a jumătate a secolului XX, pe plan mondial s-a agravat foarte mult starea mediului, aceasta
situaţie conducând la apariţia unei crize ecologice globale. Criza ecologică actuală prin conţinutul şi
consecinţele sale a dobândit un caracter planetar, find cea mai cuprinzătoare dintre toate crizele de
orice fel cunoscute în istorie, cea mai profundă prin conţinutul său şi cea mai gravă prin
consecinţele sale. Starea critică a mediului ambiant dintr-o regiune, ţară, macroregiune sau chiar din
întreaga lume a fost generată de utilizarea iraţională a resurselor naturale, de poluarea excesivă a
aerului, apelor, solurilor, resurselor biologice, de creşterea volumului de deşeuri şi reziduuri
industriale.
Până la mijlocul secolului XX impactul antropic asupra mediului înconjurător era moderat,
iar crizele ecologice aveau cu precădere un caracter local. După cel de-al doilea război mondial,
odată cu creşterea presiunii demografice şi economice, în special cu industrializarea masivă, crizele
ecologice au început să se multiplice, să afecteze regiuni întregi, pentru ca la finele secolului XX,
începutul secolului XXI să apară simptoamele unei crize ecologice globale, manifestată prin
expansiunea zonelor deşertice, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, extinderea
găurii de ozon, încălzirea atmosferei, creşterea excesivă a poluării apelor şi aerului, inclusiv a
Oceanului Planetar etc.
Problema ecologică a devenit una globală, dat fiind faptul că aceasta vizează toată populaţia
globului, iar manifestarea critică a componentelor de mediu (apă, aer, sol, lumea vegetală şi
animală) afectează nu doar statele în care are loc impactul, ci întreaga comunitate internaţională. Se
cere, prin urmare, un efort comun din partea comunităţii internaţionale pentru a redresa situaţia
ecologică precară manifestată sub diverse forme şi cu intensităţi diferite. Criza ecologică a devenit
în prezent un factor tot mai puternic de presiune în politica şi economia internaţională. Nici una
dintre problemele globale, cu care se confruntă omenirea, nu prezintă un pericol mai mare pentru
civilizaţia actuală decât cea ecologică. Existenţa acestei probleme la nivel global nu mai este pusă
de nimeni la îndoială, la fel cum şi lipsa de perspectivă în continuarea căii „tehnocratice” de
dezvoltare.
Situaţia ecologică dintr-o ţară, regiune, ecosistem, în funcţia de amploarea proceselor
districtive, poate fi divizată în 6 tipuri2: 1) satisfăcătoare – impactul negativ este la un nivel
acceptabil şi nu depăşeşte limitele de restabilire; 2) conflictuală – problemele ecologice au un
caracter local şi la o intervenţie adecvată pot fi soluţionate; 3) tensionată – se constată atunci când
apar semnale ale problemelor ecologice; 4) critică – în cazul diminuării considerabile a unor indici
cantitativi şi calitativi ai resurselor de mediu; 5) criză ecologică – care se constată în cazul în care
sunt afectate grav mediul natural şi social; 6) catastrofală – atunci când situaţia ecologică se
2
Kочуров В. География экологических систем. – М., 1997.
manifestă cu mare amploare, cu procese distructive ireversibile ale peisajelor naturale şi antropizate
[13, p.17].
Deseori sunt confundate sau generalizaţi termenii problema ecologică şi criza ecologică.
Vorbind despre problema ecologică avem în vedere, de regulă, una dintre problemele globale ale
omenirii, care derivă din presiunea antropică asupra mediului înconjurător, iar criza ecologică se
referă la intensitatea proceselor distructive asupra mediului natural sau uman. Conceptul „criza
ecologică” este un diagnostic care atestă că planeta Pământ este într-o stare gravă sau foarte gravă.
• Formele de manifestare a problemelor ecologice globale şi căile de redresare. Problema
ecologică este multidimensională. Printre aceste dimensiuni pot fi menţionate: schimbarea climei ca
urmare a emisiilor de gaze cu efect de seră, insuficienţa şi poluarea apelor dulci, dispariţia
pădurilor, deşertificarea, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, evacuarea
reziduurilor în cantităţi uriaşe, degradarea solurilor şi ecosistemelor, epuizarea stratului de ozon,
urbanizarea, răspândirea bolilor etc.
Una dintre cele mai acute probleme ecologice globale cu efecte atât economice, sociale şi de
altă natură este problema schimbării climatice. Poluarea excesivă a atmosferei prin pătrunderea a
cantităţilor crescânde de CO2 (dioxid de carbon), CH4 (gaz metan), N2O (oxid de azot) care
provoacă ploile acide etc. a determinat creşterea temperaturii (t°C) medii a atmosferei şi, respectiv,
la schimbările climatice. Concentraţia CO2 în atmosferă a atins în prezent nivelul cel mai înalt pe
parcursul ultimilor 160 000 ani, ritmurile creşterii anuale ale emisiilor de gaze cu efect de seră sunt
în ascendenţă. Dacă până nu demult vinovaţi de poluarea mediului se făceau, în special, statele
dezvoltate, în prezent situaţia s-a schimbat. Cantitatea totală a emisiilor de gaze din partea ţărilor în
dezvoltare a început s-o depăşească pe cea din partea ţărilor dezvoltate în anul 2005, acum lor
revenindu-le 54% din total. Motivul principal constă în relocalizarea activităţilor industriale
poluante către statele subdezvoltate.
Din totalul consumului energetic, combustibilii minerali (petrol, gaz natural, cărbune)
reprezintă actualmente 80%, ceea ce duce la poluarea continuă a aerului şi la intensificarea efectului
de seră. Încălzirea globală (cu aproximativ 1°C pe parcursul sec. XX) a determinat modificarea
esenţială a climei pe glob, cu intensităţi diferite pe regiuni ale lumii şi efecte diferite. Acest fapt a
determinat creşterea îngrijorării întregii comunităţi internaţionale3. Cert este că toate statele vor
avea de suferit de pe urma modificării climei, dar ţările sărace vor suferi mai mult, deoarece sunt
dependente mai mult de agricultură, nu dispun de sisteme sanitare adecvate, în plus acestea sunt
victimele transferurilor activităţilor poluante din ţările bogate şi a cantităţilor uriaşe de deşeuri.
În 2005 a intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, conform căruia majoritatea statelor
industriale s-au angajat să reducă treptat emisiile de gaze poluante cu efect de seră cu cel puţin 5%
3
sub nivelul emisiilor din 1990 în perioada 2008-2012. Reducerile se referă la 3 dintre cele mai
importante gaze: CO2 – dioxidul de carbon, CH4 - metanul, NO2 – oxizii de azot, care se vor
măsura comparativ cu anul de bază 1990. Tratatul a fost semnat de către 141 de state, dintre care 30
puteri industriale, exceptând SUA şi Australia, care au apreciat că protocolul le-ar împovăra mult
economia.
O problemă ecologică majoră nu mai puţin importantă prin gravitatea consecinţelor asupra
vieţii umane şi economice a lumii o reprezintă epuizarea stratului de ozon. Recent, Organizaţia
Meteorologica Mondiala (OMM) a prezentat raportul asupra stratului de ozon stratosferic.
Măsurătorile au evidenţiat că în septembrie 2005 gaura de ozon măsura 27 milioane kmp, o
suprafaţă apropiata de cea înregistrată în anul 2003, data când a fost observata cea mai extinsă gaura
de ozon de când se fac măsurători meteorologice. Stratul de ozon care înconjoară Terra joacă un rol
benefic asupra vieţii şi activităţii umane absorbind cea mai mare parte a razelor ultraviolete B (UV -
B), biologic nocive, protejând suprafaţa Pământului de supradozare. Stratul de ozon, de asemenea,
influenţează distribuirea temperaturii în atmosferă, ceea ce joacă joacă un rol important în reglarea
climei pe Terra.
Diminuarea găurii de ozon se datorează clorofluocarburilor (CCF) utilizate în anumite
produse. Studiile au arătat ca produsele chimice fabricate de om, în principal halonii,
cluorofluorocarbonatii, bromura de metil, sunt responsabile de rarefierea stratului de ozon. Aceste
produse mai sunt încă folosite la frigidere şi instalaţiile de climatizare a aerului ca agenţi frigorifici,
fabricarea produselor cosmetice, aparate pentru producerea spumelor etc. Bromura de metil s-a
folosit zeci de ani la dezinfecţia materiilor prime destinate exportului, precum şi ca pesticid pentru
culturile agricole. Ţările industrializate s-au angajat ca până în anul 2030 să suprime folosirea
hidrocluofluorocarbonului. Produsele antropogene utilizate la fabricarea cosmeticii, sistemelor de
răcire, diluanţilor etc. nu prezintă pericol pentru straturile inferioare ale atmosferei, dar în
stratosferă atomii de clor intră în reacţie cu stratul de ozon O3. Principalul „vinovat” de apariţia
găurilor de ozon se fac CCF-urile, cea mai mare parte a lor fiind fabricate în emisfera de Nord (31%
din freoni se produc în SUA, 30% - UE, 12% - Japonia, 10% - CSI).
Existenţa găurii de ozon a devenit cunoscută publicului larg în 1985 – eveniment care a jucat
un rol important în accelerarea cooperării internaţionale în protecţia găuri de ozon şi care s-a soldat
cu apariţia Protocolului de la Montreal. În 1987 la Monreal, Canada a avut loc Prima Conferinţă
Internaţională cu privire la stratul de ozon, unde a fost primită hotărârea de a reduce cu 50%
producerea clorofluorocarburilor. Dificultatea soluţionării problemei constă în faptul că unele state
în curs de dezvoltare importatoare a tehnologiilor „murdare” din occident nu doresc să renunţe la
pierderile economice ce ar rezulta din demontarea acestor tehnologii.
O altă problemă cu caracter ecologic o reprezintă insuficienţa şi poluarea apelor dulci.
Apa constituie una din condiţiile principale ale existenţei umane. Supravieţuirea umană se datorează
în mare parte apei potabile, cu un conţinut al sării sub 1g la 1l de apă. Apele dulci pe suprafaţa
Terrei sunt repartizate foarte neuniform, gradul de asigurare cu această resursă naturală fiind foarte
inegală pe state şi regiuni ale lumii. Cel mai mare consumator al apei potabile pe Terra o reprezintă
agricultura (circa 60% din totalul apelor consumate). Printre alte ramuri şi activităţi economice cu
un grad sporit al consumului direct sau indirect al apei îl constituie siderurgia, industria chimică,
industria hârtiei şi celulozei, industria alimentară termoenergetica etc. Actualmente a crescut mult
consumul de apă din partea populaţiei. Un orăşean consumă în medie 100-200 l apă, un sătean până
la 50 l apă zilnic, în oraşele mari consumul întrecând de 5-7 ori valorile medii. Consumul excesiv al
apei, precum şi deversările necontrolate au determinat poluarea apelor dulci, în unele bazine
acvatice poluarea atingând cote alarmante. Un impact agresiv asupra apelor îl au detergenţii,
metalele grele, elementele radioactive, îngrăşămintele minerale etc. Preţul apei, conform estimărilor
experţilor, va fi în creştere continuă pe parcursul secolului al XXI-lea, ajungând să fie la fel de
scump ca şi combistibilii.
Spre deosebire de apele dulci, adâncurile Oceanului Planetar au fost mult timp neutilizate
şi considerate zone în afara pericolului ecologist. Însă exploatarea ştiinţifică şi comercială a
oceanului a schimbat această situaţie. Exploatarea excesivă a resurselor piscicole au pus în pericol
securitatea resurselor piscicole pe glob. Oceanul Planetar a cunoscut o poluare masivă şi în
rezultatul transportării combustibilelor pe calea apei, naufragiile, accidentelor fiind destul de
frecvente. După unele calcule anual în Oceanul Planetar pătrund până la 3,5 mln.t petrol şi produse
petroliere. Prntre alte probleme legate de valorificarea Oceanului Planetar se înscriu: utilizarea
resurselor energetice ale oceanului; valorificarea resurselor minerale, atât din apele oceanului, cât şi
din partea subacvatică; construcţia obiectivelor inginereşti (poduri, tunele, oleoducte etc.);
valorificarea resurselor biologice oceanice; creşterea presiunii recreaţionale la ţărmurile mărilor şi
oceanelor etc.
Printre problemele ecologice care au căpătat o amploare globală sunt şi cele legate de
degradarea terenurilor, fapt ce subminează potenţialul de producere a hranei pentru populaţia
crescândă a Terrei. Degradarea terenurilor a căpătat dimensiuni alarmante, manifestate prin
scoaterea din circuitul agricol a numeroase suprafeţe de teren, prin deteriorarea calităţii solurilor
prin eroziune, prin supraexploatarea resurselor biologice, prin deteriorarea terenurilor cauzate de
construcţii de infrastructură, construirea barajelor, canalelor, precum şi prin poluarea chimică
rezultată din utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor sau prin ploile acide.
Degradarea prin eroziune se datorează acţiunii ploilor, vântului şi omului care prin lucrările
agricole a distrus textura solului. Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg glob 20 mln.km2 de
terenuri cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. Anual sunt scoase din circuit circa 7 mln. ha de
terenuri arabile, în condiţiile în care populaţia lumii e în creştere. Calculele arată că în condiţiile
productivităţii agricole actuale o persoană are nevoie în medie de 0,4-0,5 ha teren pentru a fi
asigurat cu produse alimentare şi 0,1 ha teritoriu pentru locuinţă, drumuri şi alte necesităţi. În
prezent în lume fiecărei persoane îi revine 0,3 ha teren arabil, ceea ce este sub limita normativă.
Degradarea terenurilor are loc şi prin supraexploatarea legată de defrişarea pădurilor şi de
suprapăşunat.
Deteriorarea solurilor se realizează şi prin chimizarea excesivă şi ploile caide. Ploile acide
sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf SO2 şi azot N2O care în prezenţa în
atmosferă a vaporilor de apă se transformă în acizi extrem de toxici, ca acidul sulfuric H2SO4 şi
acidul azotic NO3. Chimizarea în exces contribuie la scăderea potenţialului productiv. O alta
consecinţa legată de deteriorarea solurilor şi a apelor freatice a unor elemente minerale cum ar fi
nitratii în concentraţii dăunătoare. Folosite timp îndelungat îngrăşămintele chimice pot opri
reciclarea substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav fertilitatea lor. Alte produse
care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere, zgurile metalurgice şi de la
termocentrale, deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile provenite din industria
alimentara, deşeurile casnice etc.
Degradarea continuă a terenurilor reduce considerabil potenţialul de producţie alimentară şi
de resurse biologice, însoţit de intensificarea unor fenomene anomalice cum ar fi reducerea
biodiversităţii şi deşertificarea. Omul atentează în permanenţă la integritatea biodiversităţii,
nimicind voluntar sau involuntar specii întregi, în contextul exploatării excesive a resurselor
naturale. În ultimele 2 decenii diversitatea speciilor floristice şi faunistice a scăzut cu 20%, o cifră
comparabilă cu dispariţiile native ale speciilor de-a lungul evoluţiei lor geologic.
Terenurile agricole şi pădurile cultivate au apărut pe locul pădurilor native, productivitatea
biologică a lor fiind net inferioară vegetaţiei naturale native. Dacă în cec. XVIII pădurile ocupau
circa 50% din suprafaţa uscatului, la începutul secolului XXI-lea această pondere nu întrecea 25%.
Viteza cu care se micşorează suprafeţele împădurite ale Terrei, în speciale cele tropicale, sunt
îngrijorătoare. Anual sunt defrişate circa 100 mii ha, distrugerea acestor păduri preţioase, numite şi
„plămânii pământului” ocupă doar 7% din suprafaţa uscatului, dar găzduiesc 2/3 din întreaga
diversitate floristică şi faunistică din lume, putând avea consecinţe nefaste dacă nu dramatice pentru
viitorul omenirii. Pădurile au un rol important în menţinerea echilibrului ecologic. Actualmente
pădurile acoperă circa 1/4 din suprafaţa Terrei, dar sub presiunea industriei lemnului, activităţilor de
minerit, extinderea oraşelor, etc. acestea şi-au redus suprafeţele cu o viteză foarte mare. Patrimoniul
forestier al lumii se află într-un proces rapid de diminuare. Pădurile (în primul rând cele tropicale
din America latină, Africa şi Asia) dispar într-un ritm anual estimat la 17 mln ha, acestea pierzând
aproximativ 1,5-2% din suprafaţa lor. Aceste distrugeri masive au la origine, în principal, creşterea
rapidă a populaţiei care utilizează lemnul pentru pregătirea bucatelor şi extinderea terenurilor
agricole, dar şi exportul masiv de lemn către statele bogate. Distrugerea covorului vegetal apare şi
ca urmare a păşunatului intensiv, în special, în statele în curs de dezvoltare. Regiuni întregi sau
chiar state s-au lipsit de covorul vegetal, prin numărul excesiv al capetelor de animale. Terenurile au
fost degradate şi de pe urma construcţiilor infrastructurilor de transport, productive, toate aceste
intervenţii în ecosistemele naturale fiind foarte păguboase pentru mediu.
Creşterea explozivă a numărului populaţiei Terrei, precum şi exploatarea neraţională a
terenurilor cu destinaţie agricolă a determinat accentuarea fenomenului de deşertificare, un hazard
economic de gravitate complexă. Cauzele apariţiei şi extinderii deşerturilor este suprarecoltarea,
practicarea nepotrivită a irigaţiei şi despăduririle. Aproape 3,6 mlrd ha din cele 5,2 mlrd ha terenuri
arabile din lume au suferit de eroziunea şi degradarea solurilor. Peste 100 state ale lumii, inclusiv R.
Moldova, sunt afectate de deşertificare. Ca rezultat al intensificării agriculturii, dar şi a aridizării
climei, reducerea biodiversităţii au condus la distrugerea stratului fertil urmat de pierderea
capacităţii solului de a susţine recolte, păşunat sau alte activităţi umane. Impactul economic este
uriaş cu pierderi de 40 mlrd $ pe an în bunuri agricole şi o creştere constantă a preţurilor la
produsele agricole. Conform unui studiu ONU, aproximativ 30% din suprafaţa Terrei este afectată
de secetă, iar după World Wide Fund pentru Natură, lumea a pierdut 30% dun bogăţiile sale naturale
între 1970-2000. Consecinţele deşertificǎrii sunt: diminuarea producţiei de hranǎ, reducerea
productivităţii solului scăderea capacitǎţii de regenerare a terenului; creşterea inundaţiilor în zonele
din avalul râurilor, reducerea calităţii apei, sedimentarea în râuri şi lacuri, colmatarea lacurilor de
acumulare şi a canalelor navigabile; agravarea problemelor de sănătate datorate furtunilor de nisip
şi praf, în special a infecţiilor oculare, a dificultăţilor respiratorii, a alergiilor şi a stressului;
reducerea mijloacelor de trai, această situaţie forţând populaţia sǎ migreze.
O problemă deosebită în procesul de poluare o reprezintă problema deşeurilor, fie că
acestea sunt deversate în atmosferă, pe sol sau în apă, fie că sunt stocate şi depozitate. În acest al
doilea caz pericolul este potenţial şi problemele legate de depozitarea unor cantităţi mari de
reziduuri care se acumulează în cantităâi enorme sunt greu de rezolvat. În această problemă, ca
peste tot în domeniul protejării mediului, intervine noţiunea de rentabilitate, înţeleasă în sens îngust.
Eliminarea unei tone de deseuri costă circa 160 de dolari, în timp ce depozitarea costă între 40-60
de dolari. Producătorii, urmărind profitul maxim, nu doresc să recicleze deseurile, ci să le
depoziteze (costul fiind de circa 4 ori mai mic). Drept urmare, numeroase ţări slab dezvoltate
primesc, legal sau ilegal, deşeuri pe teritoriul lor. Guineea Bissau, spre exemplu, a avut un contract
în valoare de trei ori mai mare decât venitul naţional (aproximativ 600 milioane de dolari) pentru
depozitarea a 20 de milioane tone de deşeuri pe an. Se apreciază că traficul de deseuri este superior
traficului de droguri.
O influenţă deosebită în acest proces îl au şi societăţile multinaţionale. Se poate observa că
aceste firme pătrund într-o regiune, exploatând intensiv si iraţional resursele naturale, după care se
retrag, lăsându-i pe locuitorii zonei respective să lupte pentru supravieţuire. Consecinţele penetrării
firmelor multinaţionale în aceste ţări au un dublu caracter. Pe de o parte, activitatea lor participă la
asigurarea mijloacelor tehnice şi cadrelor necesare dezvoltării, pe de altă parte, agravează o serie de
probleme economice şi sociale ale acestor ţări. Ele instalează, de regulă, în ţările slab dezvoltate,
obiective economice care duc la cresterea poluării mediului (în deosebi întreprinderi pentru
extracţia de materii prime, fabricarea de îngrăsăminte chimice etc.). Acţionează în cele mai diferite
modalităţi pentru a evita cheltuielile necesare în adoptarea unor măsuri destinate să protejeze natura.
În cadrul societăţilor transnaţionale implantate în aceste ţări se înregistrează frecvent cazuri de
încălcare a tehnologiei de producţie, ceea ce în condiţiile lipsei de măsuri speciale de tehnică a
securităţii, duc la consecinţe dintre cele mai grave asupra mediului.
Un rol deosebit în accentuarea problemei ecologice îl joacă datoriile externe. Exploatarea
resurselor naturale în scopul achitării dobânzilor la datoriile externe a devenit una din cauzele
principale ale distrugerii mediului înconjurător în ţările sărace. Problema ocrotirii mediului se pune
mai acut în special, în ţările care sunt net debitoare: Brazilia, Mexic etc. Pentru multe dintre ţările
slab dezvoltate sărăcia este principala sursă de degradare a mediului înconjurător şi principala frână
în calea dezvoltării. Modelul de industrializare practicat de ţările dezvoltate continuă să constituie
termen de referinţă pentru dezvoltarea economică a acestor ţări, cu toate că în noile condiţii devin
preponderente inconvenientele lui; cresterea exagerată a consumului energetic şi de materii prime
face să apară la orizont spectrul epuizării acestora, poluarea atinge niveluri ce ameninţă să perturbe
echilibrele naturale, gigantismul si urbanizarea excesivă, odată cu implicarea unor costuri tot mai
greu de suportat, antrenează consumuri mari de resurse, conduc la risipă, schimbând condiţiile de
viaţă ale oamenilor care şi aşa sunt destul de precare etc.
• Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului. Globalizarea problemelor
ecologice a determinat guvernele statelor lumii crearea structurilor statale şi a infrastructurii
necesare asigurării unei securităţi ecologice. A fost creată baza legislativă care ar implementa legile
cu caracter ecologic. În corespundere cu aceste deziderate au intervenit schimbări importante în
activitatea industrială, aceasta ramură făcându-se „vinovată” de modificarea componentelor de
mediu în cea mai mare parte, fiind cunoscută sub denumitrea de „tehnogeneză” (modificarea
complexelor naturale sub activitatea activităţii productive a omului) şi/sau antropogeneza. În statele
dezvoltate, spre exemplu, s-au redus considerabil activitatea de producere a oţelului, fontei,
laminatelor, cimentului, consumul resurselor energetice. Au avut loc de asemenea modificări
structurale importante în economie, renunţându-se treptat de la ramurile energofage şi materiofage¸
la micşorarea consumului de energie şi materii prime pentru o unitate de produs, la miniaturizarea
produselor etc. S-a trecut la utilizarea tehnologiilor fără deşeuri, la prelucrarea deşeurilor şi
reintroducerea în circuit a acestora. Cu toate aceste problemele ecologice nici pe departe nu pot fi
considerate ca soluţionate din mai multe considerente. Mai multe activităţi economice poluante au
fost transferate în ţările în curs de dezvoltare, care nu au deocamdată politici ecologice dure şi, în
goana după investiţii, au acceptat desfăşurarea pe teritoriul lor a activităţilor cu un grad de poluare
sporit. În mai multe state dezvoltate, dar în primul rând SUA, rămâne valabil model economic
consumerist, fără a ţine cont de impactul asupra sănătăţii lor şi asupra securităţii ecologice.
Factorul ecologic la etapa contemporană devine unul determinant pentru dezvoltarea
durabilă a statelor, dar şi a Terrei în ansamblu. Analiza situaţiei create conduce la ideea că în
prezent este necesară crearea unui sistem complex de activităţi de utilizare raţională a resurselor,
care ar exclude treptat apariţia situaţiilor de conflict. Economia trebuie să găsească aşa căi de
dezvoltare fără a pereclita echilibrul sistemelor ecologice. Producţia trebuie să se dezvolte în
corespundere cu restricţiile ecologice, să fie durabilă, să nu compromită cerinţele generaţiilor
viitoare. Accentul trebuie schimbat de la lichidarea consecinţelor poluări mediului la căutarea căilor
de preîntâmpinare.
Măsurile de protecţie a mediului înconjurător nu pot fi soluţionate de state aparte, ci prin
conjugarea eforturilor întregii comunităţi internaţionale. Sistemul actual al cooperării ecologice
internaţionale cuprinde aşa aspecte ca: colaborări interparlamentare în vederea elaborării legilor în
domeniul protecţiei mediului, semnarea acordurilor internaţionale şi a convenţiilor pe probleme de
mediu, realizarea comună a proiectelor de mediu, efectuarea comună a expertizelor ecologice,
realizarea în comun a conferinţelor, forumurilor ecologice etc.
• Dezvoltarea durabilă – o nouă şansă de supravieţuire a civilizaţiei umane:
Deteriorarea mediului înconjurător în proporţii deosebit de mari, care a pus în pericol supravieţuirea
civilizaţiei umane şi care poate declanşa o catastrofă social-ecologică de proporţii planetare, a
determinat comunitatea mondială să se orienteze către un alt tip de dezvoltare, numită actualmente
dezvoltare durabilă (DD). În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa Naţiunilor Unite, la care statele
prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influenţează
mediul înconjurător. În 1986 Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare,
având scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea de soluţii cu privire la valabilitatea
pe termen lung a societăţii umane. Problema cheie a dezvoltării durabile constă în creşterea nevoilor
umane ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetare, precum şi degradarea continuă a
mediului.
La Summitul de la Rio-de-Janeiro în 1992 sunt aduse în centrul atenţiei problemele privind
mediul de dezvoltare. Dezvoltarea durabilă reprezintă „o nouă cale de dezvoltare care să susţină
progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor mai îndelungat”. Scopul declarat la
Conferinţa secolului a fost stabilirea unei noi strategii de dezvoltare economică şi socială în lume,
cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă („sustainable developement”). Conceptul de dezvoltare
durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare socio-economică al căror
fundament reprezintă asigurarea echilibrului între sistemele social-economice şi potenţialul natural.
Cea mai cunoscută definiţie a DD este cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare,
cunoscută şi sub denumirea de raportul Bruntland: „Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi”.
În 2002 are loc Sumiitul de Johanesbourg, Africa de Sud, în care se studiază progresele
făcute spre DD şi se trasează noi angajamente pentru statele lumii. La nivelul UE, în cadrul
Consiliului European de la Geteborg (Suedia) în 2001 a fost adoptată Strategia Europeană de
Dezvoltare Durabilă (SDD), fiind propuşi un set de indicatori ai DD, precum şi mecanismul
monitorizării SSD. Republica Moldova este, de asemenea, angajată în implementarea acestui
concept, având un şir de documente, care atestă responsabilităţile diverselor structuri pentru
implementarea DD.
Concluzii:
1. În rezultatul intensificării activităţii economice cu impact direct asupra mediului
înconjurător situaţia ecologică la etapa contemporană s-a agravat considerabil, devenind o
preocupare a întregii comunităţi internaţionale.
2. Criza ecologică globală a devenit un factor tot mai puternic de presiune asupra economiei
şi politicii internaţionale.
3. Problema ecologică se manifestă sub mai multe forme, numărul şi intensitatea cărora a
fost în creştere permanentă.
4. Impactul deosebit de grav asupra vieţii, sănătăţii şi activităţii umane a determinat
comunitatea internaţională să coopereze în vederea soluţionării în comun a problemei
ecologice.
5. Factorul ecologic devine unul determinant pentru dezvoltarea durabilă a statelor şi a
economiei mondiale în ansamblu.
6. Dezvoltarea durabilă oferă o nouă şansă de supravieţuire pentru civilizaţia umană.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:
1. În ce constă esenţa problemei ecologice ca problemă globală?
2. Care sunt cauzele principale ale crizei ecologice?
3. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea problemei ecologice şi care sunt
temele puse în discuţie în cadrul reuniunilor internaţionale?
4. Care sunt formele de manifestare ale problemei ecologice globale?
5. Care pot fi consecinţele impactului ecologic negativ pentru dezvoltarea economică?
6. Care sunt pierderile economice rezultate din distrugerea startului de ozon? Care consecinţe ale distrugerii
stratului de ozon sunt mai periculoase pentru ţara Dvs.?
7. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în scopul atenuării crizei ecologice?
8. În ce constă esenţa problemei demografice ca problemă globală?
9. Argumentaţi cele 2 laturi de bază ale problemei demografice globale: explozia demografică şi implozia
demografică.
10. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru problema demografică şi care sunt
problemele puse în discuţie în cadrul reuniunilor demografice internaţionale?.
11. Care pot fi consecinţele îmbătrânirii demografice pentru dezvoltarea economică?
12. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în cazul aplicări politicii pronataliste? Dar denataliste?
13. Care sunt tendinţele pe piaţa energetică globală?
14. Cum se modifică competitivitatea resurselor energetice pe piaţa mondială?
15. Ce tendinţe se remarcă în utilizarea surselor energetice alternative?
16. Caracterizaţi politica ţărilor Uniunii Europene în domeniul securităţii energetice.
Test:1. Esenţa problemei demografice constă în:
a) Creşterea numărului populaţiei unui teritoriu;b) Diminuarea numărului populaţiei;c) Reproducerea simplă a populaţiei;d) Creşterea explozivă a populaţiei.
2. Explozia demografică a atins apogeul în:a) 1940-1960;b) 1950-1979;c) 1960-1980.
3. Alegeţi perechile corespunzătoare „Locul desfăşurării Conferinţelor ONU pentru populaţie – anii desfăşurării”:
a) Cairo 1974b) New York 1984c) Bucureşti 1965d) Belgrad 1994e) Mexic 1999.
19. Problemele globale cu caracter socio-economic
Obiective:
A însuşi noţiunile: probleme globale cu caracter socio-economic, criminalitate economico-
financiară, crimă organizată, terorism internaţional;
A caracteriza problemele globale la etapa contemporană, tendinţele şi perspectivele
acestora;
A analiza fenomenul de criminalitate economico-financiară şi de spălare a banilor;
A identifica problemele ce ţin de crima organizată în Republica Moldova şi principalele
forme de manifestare ale acesteia;
A explica impactul terorismului internaţional asupra economiei mondiale, efectele şi
costurile terorismului;
A identifica căile de prevenire şi combatere a terorismului şi a crimei organizate, formele de
manifestare a crimei organizate pe plan transnaţional.
Termeni cheie :
Problemă globală, criminalitate economico-financiară, fraudă fiscală, companie offshore, corupţie,
economie subterană, muncă la negru, crimă organizată, trafic cu armament, trafic de droguri,
trafic cu autoturisme furate, trafic de fiinte umane, terorism, conflict internaţional, grupare
teroristă, terorism religios, terorism raţional, terorism statal, terorism aerian, terorism maritim,
securitate economică, securitate publică.
19.1. Criminalitatea economico-financiară: cauze, tipuri, factori determinanţi
Noul mileniu a adus nu doar o accentuată globalizare a pieţelor lumii, dar şi o adâncire fără
precedent a interdependenţelor existente între economiile naţionale. Evident, aceste procese au
favorizat dezvoltarea economiei mondiale, dar şi a crimei organizate transnaţionale şi terorismului.
Creşterea neîncetată a volumului capitalurilor obţinute în urma activităţilor specifice crimei
organizate a determinat o creştere a necesităţii reciclării acestor fonduri, astfel încât s-a ajuns la
situaţia îngrijorătoare ca liderii lumii interlope şi operatorii implicaţi în spălare de bani să poată
controla şi influenţa în unele ţări ale lumii sectoare importante din economie, finanţe, politică şi
administraţie.
Criminalitatea economico-financiară, în general, poate fi considerată partea ascunsă a
criminalităţii, din cel puţin trei motive:
- este mai greu de identificat şi probat, fiind mult mai complexă decât alte forme criminale
tradiţionale;
- efectele sale, desi deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate si
numarul mare de persoane (fizice ori juridice) afectate, sunt mai putin vizibile imediat, de regula,
propagându-se într-o perioada de timp îndelungat;
- datorita faptului ca rezultatul infractiunilor economico-financiare nu este întotdeauna
spectaculos prin imagine (fata de omor, trafic de droguri s.a.), astfel de fapte sunt mai putin
mediatizate.
Criminalitatea economico-financiara formeaza o mare parte din „numarul ocult” al crimelor
nesemnalate sau insuficient semnalate. Aceste crime cauzeaza institutiilor economice si sociale,
precum si populatiei, prejudicii mult mai mari decât cele indicate de numarul cazurilor finalizate
pozitiv si care, de regula, provoaca reactii în lant.
Cel putin în cazul infractiunilor la regimul fiscal, cetatenii, si chiar institutii ale statului,
abordeaza o atitudine de spectatori dezinteresati atunci când iau cunostinta despre fapte ilicite care
afecteaza bugetul de stat, datorita faptului ca nu se simt prejudiciati, lucru total fals.
Un studiu efectuat pentru compararea consecintelor criminalitatii în afaceri fata de
criminalitatea traditionala, a relevat faptul ca rezultatele negative, paguboase sunt mai mari în
cazul celei dintâi, ale carei victime pot fi:
- statul, în cazul infractiunilor de contrabanda, a formelor de frauda fiscala, fraude
financiare s.a;
- societatile comerciale, care cad victime în cazul înselaciunilor cu mijloace de plata
falsificate, concurenta neloiala, încalcari ale drepturilor de autor etc;
- consumatorii, supusi riscului contrafacerilor, produselor falsificate ori înşelaciunilor cu
privire la pret sau calitate.
Pentru a avea o imagine cât de cât reala privind dimensiunile criminalitatii în acest domeniu,
exemplificam faptul ca în Franta, conform unui studiu recent, cheltuielile globale pentru protejarea
finantelor publice si prevenirea infractiunilor economico-financiare, se ridica anual la 1 miliard de
euro, în timp ce prejudiciul provocat prin asemenea fapte a fost estimat la circa 6 miliarde de euro.
Cauzele care pot stimula comiterea infracţiunilor din domeniul analizat pot fi împărţite în
trei categorii: de natura economică, psiho-socială şi juridică.
a) Cauze de natură economică.
- situatia economica precara a anumitor sectoare ale vietii economice, cum ar fi delictele de
bancruta si infractiunile în materie de credit, specifice perioadelor de recesiune;
- existenta unor profituri mari în anumite ramuri de activitate economica care tenteaza
înfiintarea unor societati fictive sau în nume colectiv, la care sunt invitati sa participe cu fonduri un
numar mare de depunatori, pacaliti de oferta generoasa de profit, care nu-si vor recupera investitia
niciodata;
- practica acordarii unor subventii de la stat, râvnite si de exponentii criminalitatii, care
prezinta în acest scop documente falsificate ce atesta ca îndeplinesc conditiile necesare pentru a
beneficia de astfel de facilitati;
- lipsa unui control intern riguros, în cazul societatilor comerciale;
- functionarea unui sistem vamal protectionist sau practicarea unei fiscalitati ridicate;
- greutatile financiare ale unor societati comerciale care motiveaza pe reprezentantii sai sa
recurga la comiterea unor delicte economico-financiare, pentru a subzista.
b) Cauze de natură psiho- socială
- mediul de afaceri dominat de legea concurentei, dorinta oamenilor de afaceri de a
maximiza profitul si productivitatea, prin orice mijloace, chiar si comitând infractiuni;
- ambiţia funcţionarilor ce vizează realizarea unei cariere de succes cu orice preţ, precum şi
obţinerea unor venituri mai mari decît cele legale;
- ignoranţa victimelor sau necunoaşterea de către acestea a mijloacelor de protecţie legală
de care dispun, tentaţia obţinerii unor profituri sporite, nedenunţarea anumitor infracţiuni prin care
au fost lezate, pentru a nu-şi strica imaginea publică sau prestigiul comercial etc.;
- reacţia scăzută a opiniei publice în cazul comiterii unor astfel de infracţiuni, diferită de
cea provocată de alte infracţiuni de impact;
- ineficienţa sau lipsa de operativitate a sistemului judiciar, ceea ce determină victimele să
renunţe la avansarea unor plângeri şi sesizări.
c) Cauze de natură juridică.
- lipsa reglementărilor interne clare, precise şi stabile în cazul infracţiunilor legate de
afaceri;
- inconsecvenţa dreptului penal internaţional al afacerilor, lipsit de unitate, neclar şi
lacunar, ceea ce stimulează frauda.
Frauda fiscală
Frauda fiscală reprezintă ansamblul practicilor care urmăresc elucidarea în totalitate sau în
parte a impozitului datorat statului.
În funcţie de locul de manifestare, intensitate, metodele folosite în antiteză cu legislaţia
economică fiscală, dar şi cu morala şi toleranţa societăţii frauda poate imbraca anumite forme
precum: evaziunea fiscală, contrabanda, înşelăciunea, dar şi forme nesesizabile sau speculative,
interpretări particulare ale unor prevederi legale în scopul sustragerii sau evitării impozitării.
În activitatea practică, încadrarea fraudei, în formele dure de manifestare sau în cele
speculative este determinată de legislaţia statelor şi de momentul desfăşurării unei anumite
activităţi. Astfel, funcţie de politica economică adoptată la un moment dat operaţiunile de import
pot fi purtătoare ale unor impozite foarte mari sau după caz, ale unor taxe convenţionale justificate
de costurile unor servicii vamale.
Fără a detalia motivele care determină opţiunea pentru o anumită politică vamală, rezultă clar
că elucidarea obligaţiilor vamale va produce efecte diferite în cele două cazuri, aceeaşi faptă putând
fi considerată o gravă infracţiune sau o eroare statistică.
Declararea veniturilor şi, în consecinţă stabilirea impozitului aferent acestora pot fi operaţiuni
simple dacă sursele sunt bine delimitate şi tehnica de calcul se bazează pe un sistem logic, dar
complexitatea operaţiunii creste, iar siguranţa unor corecte determinări ale impozitelor scade
accentuat în cazul existenţei unei multitudini de surse de venit concomitente pentru acelaşi subiect.
În practică se întâlnesc foarte des situaţiile când contribuabili cu venituri mici sunt riguros
impozitaţi, în timp ce posesorii unor surse multiple de venituri beneficiază de o sumedenie de
circumstanţe care în final conduc la o impozitare ce contravine evident principiilor de echitate
fiscală. În acelaşi cadru, trebuie explicată egalitatea dintre veniturile pe care un stat le obţine în
cazul în care fiscalitatea nu există sau nu este excesivă şi eficienţa organizării în aceste condiţii a
instituţiilor de control.
Fluxurile financiare ilicite
Fluxuri financiare ilicite în Republica Moldova. Cu fluxuri financiare ilicite în valoare
medie anuală de 375 milioane de dolari SUA, Republica Moldova este plasată pe locul 82 dintre
125 de ţări în clasamentul care evidenţiază evoluţia media anuală a fluxurilor financiare ilicite în
perioada 2000-2008, elaborat de Grupul de analiză american Global Financial Integrity (GFI).
Potrivit raportului „Illicit Financial Flows from Developing Countries: 2000-2009”
(Fluxurile financiare ilicite în ţările dezvoltate: 2000-2009), elaborat de GFI, valoarea cumulativă a
fluxurilor financiare ilicite în această perioadă se ridică la 3 miliarde 375 milioane de dolari.
Această sumă depăşeşte stocul investiţiilor străine directe care la sfârşitul trimestrului III 2010,
potrivit Băncii Naţionale a Moldovei, se apropia de 2,8 miliarde de dolari.
Fluxurile financiare ilicite pot reprezenta, printre altele, sume de bani scoase din Republica
Moldova şi plasate în conturi bancare din paradisurile fiscale. Potrivit estimărilor Transparency
International fluxurile financiare ilicite în valoare medie anuală se cifrează în Republica Moldova la
101,17 dolari pe cap de locuitor.
Tabelul 19.1
Raportul dintre corupţie şi fluxurile ilicite de capital în anumite ţări, 2009
Sursa: World Bank Indicators database, WB, 15 December 2010; Transparency International – Moldova
Deşi volumul refluxului de capital din China este cel mai mare, comparat cu Produsul Intern
Brut al acestei ţări, este relativ mic, chiar mai redus decât cel din Malaiezia, Arabia Saudită sau
Republica Moldova şi ca urmare pune mai puţină presiune pe stabilitatea economică. În ţările cu un
reflux ilicit de capital mai înalt pe cap de locuitor impactul asupra sărăcirii populaţiei este mai mare.
Totuşi, trebuie menţionat că refluxul capitalului dintr-o ţară duce la afluxul acestuia în altă
ţară. Ţările recipiente ale fluxurilor de capital ilicit sunt preponderent cele cu o infrastructură
dezvoltată de deservire a capitalului sau cele care oferă posibilităţi de a ascunde provenienţa acestui
capital.
În aceste condiţii, autorităţile oficiale trebuie să creeze un climat investiţional favorabil, să
dezvolte infrastructura pieţei financiare, inclusiv sistemul bancar, piaţa hârtiilor de valoare, să
organizeze un sistem de evidenţă a fluxurilor ilicite de capital, printr-un schimb operativ de
informaţie cu alte ţări, depunând eforturi pentru restituirea capitalului.
Primele cinci locuri ale clasamentului CFI sunt ocupate de China (241,7 miliarde de dolari
valoare medie anuală), Federaţia Rusă (47,47 miliarde de dolari), Mexic (46,23 miliarde de dolari),
Arabia Saudită (33,5 mld. dolari) şi Malaiezia (32,6 mld. dolari). Conform studiului, ieşirile ilegale
de bani din ţările monitorizate au ajuns la 1.440 de miliarde de dolari în 2008, de la 1.260 de
miliarde de dolari în 2000.
Estimările privind fluxurile financiare ilicite au fost făcute de GFI în baza statisticilor
oficiale privind balanţa de plăţi şi a datelor comerciale raportate la FMI de către ţările membre,
precum şi datele privind datoria externă raportate la Banca Mondială.
Autorii studiului precizează că fluxuri financiare ilicite sunt cuantificate folosind o
metodologie a Băncii Mondiale, care ia in calcul variaţia unor indicatori, ca datoria externă,
transferurile ilicite, evaziunea fiscală etc.În calitate de catalizatorii fluxurilor financiare ilicite, GFI
numeşte mita, corupţia, furtul, evaziunea fiscală, iar cel mai răspândit este denaturarea valorii mărfii
în vamă,. Experţii menţionează că nu au fost luate în considerare contrabanda, unele tipuri de
subevaluare a bunurilor şi schimbul de active. Experţi din Moldova sunt de părere că unele dintre
Ţara Volumul fluxului ilicit de capital (miliarde USD pe an)
PIB 2009 (miliarde USD)
Indicele Perceperii Corupţiei, 2009
Volumul fluxurilor ilicite comparativ cu PIB (%)
Volumul fluxului ilicit pe cap de locuitor
China 241,7 4985,461 3,6 4,85 181,53
Federaţia Rusă
47,47 1231,893 2,2 3,85 334,65
Mexic 46,23 874,810 3,3 5,28 430,33Arabia Saudită
33,5 369,179 4,3 9,07 1319,42
Malaiezia 32,6 193,093 4,5 16,88 1186,32România 3,678 161,110 3,8 2,28 171,23Moldova 0,375 5,405 3,3 6,94 104,17
căile de scoatere a capitalului din ţară sunt nerepatrierea valutei din exporturi, supraevaluarea
preţurilor la importuri şi subestimarea exporturilor.
Fenomenul de spălare a banilor
Spălarea banilor proveniţi din activităţi ilegale afectează în mod direct liberul acces la
investiţii, afectează piaţa muncii legale, desfacerea, consumul, dar şi producţia propriu-zisă.
Problema spălării banilor a fost abordată, în mod organizat, în conţinutul Convenţiei
Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, care a fost adoptată
la data de 20 decembrie 1988, la Viena, în contextul sensibilizării comunităţii internaţionale pentru
combaterea traficului de droguri. Părţile semnatare acestei convenţii,fiind conştiente că traficul ilicit
reprezintă o sursă de câştiguri financiare considerabile, care permit organizaţiilor criminale
transnaţionale să penetreze şi să corupă structurile de stat, activităţile comerciale şi financiare
legitime, cât şi societatea la toate nivelurile sale, au adoptat primele măsuri de împiedicare a
acţiunilor de reciclare a fondurilor provenite din comerţul cu droguri.
Termenul de spălare a banilor a început să fie folosit în anii 1920 când în SUA unele grupuri
infracţionale (foarte cunoscuţi ar fi Al Capone şi Bugsy Moran ) au deschis spălătorii, fie auto, fie
de rufe, care aveau rolul de a spăla „banii murdari”, în fapt să - şi justifice banii proveniţi din
diverse activităţi criminale. Probabil că tocmai de la aceste activităţi a rămas şi denumirea
de ,,money laundering”(spălarea banilor) care în timp a căpătat şi o consacrare juridică.
Prin analiza fenomenului din punct de vedere economic, spălarea banilor presupune
ansamblul de tehnici şi metode economice şi financiare prin care banii sau alte bunuri obţinute din
activităţi ilicite, frauduloase, precum economia subterană sau corupţia, sunt desprinse de originea
lor, pentru ca apoi să li se dea o aparentă provenienţă justificată legal şi economic, în scopul
investirii lor în economia reală.
Conform legii Republicii Moldova nr.190 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării
banilor şi finanţării terorismului, noţiunea de spălare a banilor este definită ca acţiuni, stabilite în
Codul penal la art.243, orientate spre atribuirea unui aspect legal sursei şi provenienţei veniturilor
ilicite ori spre tăinuirea originii sau apartenenţei unor astfel de venituri. La rândul lor, veniturile
ilicite sunt definite ca bunuri destinate, folosite sau rezultate, direct sau indirect, din săvîrşirea unei
infracţiuni, orice beneficiu obţinut din aceste bunuri, precum şi bunuri convertite sau transformate,
parţial sau integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvîrşirea unei infracţiuni şi din
beneficiul obţinut din aceste bunuri.
În zilele noastre, acestui scop îi folosesc restaurantele fast-food, cazinourile şi societăţile
comerciale ce au la bază numerarul.
Reciclarea fondurilor este un proces complex prin care veniturile provenite dintr-o activitate
infracţională sunt transportate, transferate, transformate sau amestecate cu fonduri legitime, în
scopul de a ascunde provenienţa sau dreptul de proprietate asupra profiturilor respective.
Necesitatea de a recicla banii decurge din dorinţa de a ascunde o activitate infracţională. Este cea
mai periculoasă componentă a economiei subterane şi cuprinde: activităţile de producţie,distribuţie
şi consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare,furtul de automobile,
prostituţia, traficul de carne vie, corupţia, şantajul, falsificarea de monede sau alte
valori,contrabanda,etc.
Activităţile criminale, precum traficul de droguri, de armament, de material nuclear, sunt o
realitate pe care o sesizăm destul de des prin intermediul unor ştiri de senzaţie dar în spatele acestor
activităţi circulă sume uriaşe, generatoare de adevărate fluxuri economice financiare. Fenomenul de
plasare în economia oficială a banilor proveniţi din activitatea criminală a cuprins în jocul său
importante segmente ale sistemului financiar bancar internaţional. Spălarea banilor orientează banii
dintr-o economie ilegală şi îi plasează în investiţii binevenite în economia legală.
Paradisurile fiscale şi acttivităţile offshore
Orice contribuabil este tentat să plătească impozite şi taxe cât mai mici sau să nu plătească
nici un fel de impozit. Pentru a profita de astfel de slăbiciune umană, de-a lungul timpului au existat
teritorii care au creat o legislaţie de atragere a fondurilor financiare, acordându-se facilităţi
deosebite, dintre care cea mai importantă o constituie scutirea de impozite ori nivelul acestora
extrem de redus. Aceste teritorii sunt denumite în literatura fiscală „paradisuri fiscale”.
Termenul de „ paradis fiscal” este preluat din limba engleză, de la cuvântul „tax-haven”,
care înseamnă „refugiu”, „port fiscal”.
„Paradisul fiscal” poate fi definit ca fiind spaţiul geografic (reprezentat de teritoriul unei
ţări sau numai de o parte a teritoriului unui stat) în interiorul căruia se acordă numeroase şi
felurite facilităţi fiscale: nu se percep impozite (ori acestea sunt constituite în cote reduse şi privesc
numai unele categorii restrânse de venituri sau bunuri), se asigură – la un nivel ridicat – secretul
bancar, este stimulată dezvoltarea activităţilor comerciale şi transferul beneficiilor, nu există
restricţii în privinţa schimburilor valutare etc.
În prezent, în lume exista mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale. Acestea
sunt situate pe arhipelaguri, în republici insulare sau ţări mici.
Modele de paradisuri fiscale de pe teritoriul Europei sunt: Alderney, Andorra, Belgia, Cipru,
Elveţia, Gibraltar, Guernsey, Jersey, Insula Man, Liechtenstein, Luxembourg, insulele Madeira,
Malta, Monaco şi San Marino. Modele de paradisuri fiscale din afara Europei sunt: Anguilla,
Antigua Şi Barbuda, Antilele Olandeze, Aruba, Bahamas, Barbados, Delaware, Insulele Bermude,
Insulele Cayman, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cook, Mauritius, Panama şi Singapore.
În ultimii ani, controversatul termen „paradis fiscal” s-a transformat în mult mai preţiosul
„centru financiar offshore”, şi aceasta datorită instrumentului principal utilizat în desfăşurarea
afacerilor în cadrul paradisului fiscal, reprezentat de societatea offshore.
În limbajul englez comun „offshore” înseamnă „dincolo de ţărm”. În limbajul economic de
specialitate termenul desemnează activităţi în afara graniţelor naţionale ale statului în care sunt
rezidente. O „companie offshore”,este o societate înregistrată într-o ţară sau într-un teritoriu
dependent al unei ţări cu legislaţie autonomă, dar care nu desfăşoară activităţi economice pe
teritoriul respectiv.
Teoretic, companii offshore se pot înfiinţa în orice ţară din lume, dar nu peste tot se pot
obţine şi avantaje fiscale. Or, tocmai facilităţile oferite de teritoriile paradisurilor fiscale sunt cele
care atrag înfiinţarea şi funcţionarea unor asemenea companii. Aceste teritorii oferă companiilor
offshore un statut fiscal generos în raport cu firmele care lucrează în interior, caracterizat printr-o
impozitare redusă sau inexistentă.
Societatea sau compania offshore este un instrument financiar utilizat pentru planificarea şi
evitarea impozitelor, pentru creşterea profitabilităţii afacerii, pentru participarea (ca acţionar sau
asociat) la managementul afacerii, cu deplină libertate a mişcării resurselor financiare şi în deplin
anonimat al proprietarului.
Companiile offshore sunt înfiinţate în scopul realizării următoarelor operaţiuni:
tranzacţii comerciale în străinătate;
investiţii prin intermediul unei companii offshore;
înregistrări de nave şi aeronave;
achiziţionarea de proprietăţi;
formarea de companii holding;
înfiinţarea de societăţi de asigurare;
înfiinţarea de bănci;
din motive de reputaţie;
pentru a amplasa averea personală într-un mediu sigur;
protecţia bunurilor.
Scopul constituirii unei companii offshore, extrem de diversificat, reprezintă totodată unul
din cele mai importante aspecte legate de înfiinţarea societăţii, întrucât, în contextul mondializării
schimburilor, se consideră că o întreprindere care ignoră paradisul fiscal se condamnă la non-
competivitate. Prin aceasta, compania offshore va trebui să fie în măsură înainte de toate să-şi
cunoască cu adevărat interesele.
Avantajele oferite de companiile offshore înregistrate în paradisurile fiscale sunt:
1. Anonimitate şi confidenţialitate;
2. Suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţională a taxelor;
3. Lipsa controalelor valutare;
4. Operează într-un sistem economic şi politic stabil;
5. Operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;
6. Posibilitatea diversificării obiectivului de activitate fără nici o restricţie;
7. Regulamente lejere;
8. Posibilitatea de expansiune mult mai bună.
Şi pentru că paradisurile fiscale protejează identitatea clienţilor săi prin lege, este greu de spus
cam cât pierde un stat prin neimpozitarea veniturilor expatriate. Practic, oricine îşi poate deschide
un offshore, dacă are banii necesari - aproximativ 2.000 de euro. Capitalul social nu poate depăşi
suma de 40.000 de euro, iar taxa anuală este cel mult 1.000 de euro. Deşi utilizarea diferenţelor de
legislaţie fiscală dintre două sau mai multe ţări este cel puţin la fel de veche ca şi impozitarea,
totuşi, în timp, utilizarea offshore-urilor a devenit practică standard dacă nu pentru spălarea banilor,
atunci pentru evaziunea fiscală.
Cel mai mare paradis fiscal din spaţiul comunitar este Luxemburgul, ţara în care banii pot fi,
legal, feriţi de impozitare. În micuţul stat funcţionează 141 de bănci din 26 de ţări. Timp de mai
multe decenii, Luxemburgul şi-a câştigat reputaţia de oază fiscală sigură. Volumul fondurilor de
investiţii se ridică la aproximativ 2.100 de miliarde de euro, estimează biroul de consiliere
financiară Ogier. Aceste fonduri sunt scutite de taxe. Pentru a-şi proteja profiturile de mâna lungă a
fiscului, multe concerne internaţionale şi-au deschis filiale în Marele Ducat. Banii proveniţi din
străinătate au săltat Luxemburgul în fruntea clasamentului european al veniturilor pe cap de
locuitor.
Offshore-urile reprezintă un factor important al concurenţei globale, ele ajută liderii mondiali
să ocolească regulile de comerţ mondial gândite de ei înşişi.
Indiferent de estimări, este cert că impactul paradisurilor fiscale şi al centrelor offshore asupra
economiei mondiale este considerabil: de exemplu, state ca insulele Cayman sau Bermuda sunt
lideri mondiali în industria financiar-bancară, iar altele, precum Insulele Virgine Britanice şi
insulele Canalului Mânecii deţin recordul la numărul de societăţi comerciale offshore. Încurajate de
acutizarea fenomenului de globalizare financiară, paradisurile fiscale şi centrele offshore deţin şi
alte recorduri: sunt pe primele locuri în ceea ce priveşte numărul de bănci raportat la numărul de
locuitori, volumul de investiţii primite şi cele pe care le efectuează.
Este evident că nivelul semnificativ al fondurilor băneşti derulate prin intermediul
paradisurilor fiscale şi al centrelor offshore este foarte tentant pentru criminalitatea financiară. În
acest sens, folosirea entităţilor multiple de tip ecran şi derularea de operaţiuni economice fictive
sunt doar câteva din tehnicile pe care unii agenţi economici le folosesc în activităţile lor ilicite.
Corupţia
Corupţia este una din cele mai grave probleme, la nivel global. Corupţie se numeşte un abuz,
activ sau pasiv, al funcţionarilor publici, în scopul obţinerii de avantaje financiare private sau de alte
beneficii. Corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese
personale sau de grup. Ca act antisocial, corupţia este foarte frecvent întâlnită în societate şi este
deosebit de gravă deoarece favorizează interesele unor particulari, mai ales în aria economică,
afectând interesele colective prin: însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice în interes
personal, ocuparea unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea unor tranzacţii prin
eludarea normelor morale şi legale.
Corupţia vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de
indivizi cu funcţii de conducere sau care exercită un rol public, ci şi de diverse grupuri şi
organizaţii, publice sau private, în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale sau unui
statut social superior prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, mituire,
cumpărare, intimidare.
Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei se regăsesc şi: slăbirea
autorităţii statului datorită ineficienţei instituţiilor acestuia, degradarea nivelului de trai
al indivizilor, lipsa unor valori sociale însoţită de alterarea respectării principiilor morale, lipsa unei
reforme la nivelul instituţional şi legislativ care să fie în concordanţă cu condiţiile socio-economice.
În Republica Moldova, Legea Nr. 90 din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea
corupţiei defineşte corupţia ca orice folosire ilegală de către o persoană cu statut public a funcţiei
sale pentru primirea unor foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit pentru sine sau pentru o
altă persoană contrar intereselor legitime ale societăţii şi ale statului ori acordare ilegală a unor
foloase materiale sau avantaje necuvenite unei alte persoane.
Transparency International, o organizaţie globală non-profit publică anual un raport în care
se include clasamentul corupţiei la nivel mondial. Fiecare ţară este analizată în funcţie de percepţia
corupţiei în sectorul public, luîndu-se în calcul factori precum corupţia în învăţământ, în spitale, în
şcoli sau atribuirea unor contracte. Clasamentul pentru anul 2012 prezintă 176 de ţări, de la cele mai
puţin corupte, la cele mai corupte, cu scoruri cuprinse între 90 - cel mai mare (cele mai puţin
corupte) şi 8 - cel mai mic (cele mai corupte). Acest indice este stabilit pe baza datelor colectate de
mai multe instituţii internaţionale, precum Banca Mondială, Forumul Economic Mondial, dar şi
bănci asiatice şi africane.
Două ţări din nordul Europei, Danemarca şi Finlanda, precum şi Noua Zeelandă sunt cele
mai puţin corupte ţări din lume, aflându-se la egalitate, cu un indice de 90. Între primele 10 ţări mai
intră patru state europene - Suedia, Elveţia, Norvegia şi Olanda, dar şi Singapore, Australia şi
Canada. Germania este pe locul 13, Barbados este cea mai puţin corupta ţară din America Centrală,
locul 15, Marea Britanie este pe 17, la egalitate cu Japonia, în timp ce Statele Unite ale Americii
ocupa locul 19. Cea mai puţin coruptă ţară din America de Sud este Chile, locul 20. Austria este
doar pe locul 25, în timp ce Qatar şi Emiratele Arabe Unite sunt cel mai puţin corupte ţări din
Orientul Mijlociu, locul 27. Botswana este cea mai puţin coruptă ţară din Africa, pe locul 30, la
egalitate cu Spania, în vreme ce Coreea de Sud este doar pe locul 45.
Contrar aşteptărilor, Grecia este cea mai coruptă ţară a Uniunii Europene, aflându-se pe
locul 94, cu un scor de 36, la egalitate cu Republica Moldova, India, Mongolia, Columbia, Senegal.
România ocupă locul 66 în clasamentul corupţiei la nivel mondial, primind un scor de 44 de puncte.
Italia este cea mai coruptă ţară occidentală, aflându-se pe locul 72.
Cele mai corupte ţări din lume provin din Africa, Orientul Îndepărtat şi Orientul Mijlociu -
Somalia, Coreea de Nord şi Afganistan - care au un scor de 8. Sudan şi Myanmar sunt urmatoarele
cele mai corupte ţări. Venezuela este cea mai coruptă ţară din America de Sud - locul 165, la
egalitate cu cea mai coruptă ţară din America Centrală, Haiti.
Ucraina este cea mai coruptă ţară a Europei - doar locul 144, urmată de Rusia - locul 133 - şi
Belarus - locul 123. Albania este pe 113, iar Kosovo pe 105.
Statele Unite ale Americii deţin cea mai mare economie din lume, dar nu stau foarte bine la
capitolul combaterii corupţiei. America se situează pe locul 19 din 176 de ţări în clasamentul aferent
anului 2012, cu un scor de 74.
19.2. Economia subterană: forme de manifestare şi căi de contracarare
Economia subterană sau tenebră (eng. shadow economy) este o realitate a vieţii în întreaga
lume şi există semnale certe că ea se extinde din ce în ce mai mult. Estimările specialiştilor arată că
veniturile neînregistrate obţinute din activităţi invizibile reprezintă aproximativ 9 trilioane dolari,
deci 23% din Produsul Intern Brut mondial evidenţiat de conturile naţionale. Aceasta înseamnă,
practic, că un nou stat de dimensiunile Statelor Unite ale Americii activează în economia mondială.
Expresia „economie subterană” reprezintă o traducere din limba franceză, din „L‘economie
souterraine”, titlul unei lucrări în care Pierre Pestieau analizează piaţa neagră, distileriile,
contrabanda şi alte activităţi ilegale din timpul ocupaţiei germane. În varianta engleză „The
Subteranean Economy”, a fost utilizată ca titlu al unui studiu de către economistul american Peter
Gutman, publicat în anul 1977 în Financial Analyst Journal şi este echivalentă cu o altă expresie,
„The Underground Economy”, desemnând activităţi ilicite ca: jocurile ilegale de noroc, cămătăria,
comerţul ilegal cu droguri etc.
Economia subterană reprezintă ansamblul activităţilor economice desfăşurate organizat, cu
încălcarea normelor sociale şi ale legilor economice, având drept scop obţinerea unor venituri ce nu
pot fi controlate de stat. Apariţia economiei subterane coincide cu apariţia statului şi impunerea
unor reguli, norme şi legi, iar dezvoltarea fenomenului este corelată cu etapele istorice ale
dezvoltării statului.
Economia subterană este alimentată de o mare parte a activităţilor ilegale circumscrise sferei
criminalităţii în general, respectiv cele care au un scop sau un rezultat patrimonial (furtul,
delapidarea, evaziunea fiscală, corupţia, traficul cu autoturisme furate ş.a.). Prin scopul urmărit,
respectiv obţinerea ilegală de mari câştiguri materiale, crima organizată este, în cvasitotalitatea sa,
componentă a economiei ascunse.
Economia subterană reprezintă totalitatea activităţilor ilicite şi clandestine, prin care se
obţin câştiguri materiale, precum şi sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi oricăror contribuţii
datorate statului din activităţi aparent legale.
Din definiţiile prezentate mai sus putem stabili şi principalele trăsături ale economiei
subterane, respectiv:
- componenta primordială data de scop sau rezultat;
- caracterul de clandestinitate;
- caracterul ilicit al acţiunilor indivizilor antrenaţi în activitatea aducătoare de venituri;
- înglobarea a două componente, respectiv acele activităţi interzise de lege, aducătoare de
venituri (traficul de droguri, traficul cu fiinţe umane, şantajul, orice formă de furt, cămătăria etc.),
dar şi sustragerea de la controlul fiscal al statului a unor activităţi aparent paşnice, dar în esenţă
ilicite (importuri de mărfuri la preţuri subevaluate, neînregistrarea producţiei de mărfuri realizate
ş.a.). Simplificând enunţul celor două componente ale economiei subterane, putem spune că
aceasta se compune din activitatea criminală şi frauda fiscală.
Pentru a estima economia subterană în diferite ţări, se folosesc diferite metode. Nu se poate
afirma că o metodă este mai bună decât alta sau că reflectă mai bine realitatea. Fiecare abordare are
puncte tari şi slabe şi oferă, prin rezultatele ei, amănunte specifice. Indiferent, însă, de metoda
folosită, se observă că economia subterană a atins pe ansamblul ţărilor dimensiuni remarcabile în
ultimele decenii, oferind motive de îngrijorare.
Există mai multe raţiuni pentru care decidenţii politici ar trebui să fie îngrijoraţi de creşterea
acestui fenomen, dintre care cele mai importante sunt:
O economie subterană în creştere poate fi reacţia indivizilor, care se simt împovăraţi de
sistemul fiscal existent şi care aleg ca „opţiune de ieşire” activităţi ilegale sau nedeclarate.
O economie subterană prosperă poate cauza dificultăţi puterii politice, deoarece indicatorii
oficiali - şomaj, forţă de muncă, venit, consum - nu reflectă realitatea. Măsurile politice care
se bazează pe date eronate fie nu îşi produc rezultatele, fie înrăutăţesc situaţia economică.
De altfel, oamenii vor fi atraşi de veniturile superioare pe care le pot obţine în economia
subterană şi vor alege această opţiune. Însă, cel puţin două treimi din veniturile realizate în acest
mod vor fi cheltuite în economia oficială.
Comerţul clandestin cu pietre preţioase şi ţesături deosebite, braconajul, distileriile
clandestine sunt activităţi rămase celebre până în epoca noastră; apoi comerţul complementar,
traficul de frontieră cu bunuri de larg consum ce lipseau de pe piaţa organizată în sistemul socialist
şi marile afaceri, precum traficul de armament, de carne vie, droguri, tutun, alcool, au însoţit
economia subterana pe parcursul timpului, adaptandu-se realitatii imediate din fiecare perioada.
În sfera de cuprindere a economiei subterane au fost incluse practici foarte variate, respectiv:
frauda fiscală, munca clandestină, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia, prostituţia, dar şi o
serie de activităţi casnice care sunt aducătoare de venituri neînregistrate.
În ceea ce priveşte participanţii la activităţile subterane, pot fi identificate două categorii de
persoane; cele care lucrează şi obţin venituri exclusiv în economia subterană, iar cea de-a doua
categorie o reprezintă persoanele ce obţin venituri atât din surse legale, cât şi din economia
subterană.
Factorii esenţiali care au permis dezvoltarea exacerbată a economiei subterane pot fi în
principal următorii:
o Incertitudinile legislative ce au insoţit mutaţiile economice;
o Divizarea economică necontrolată, apariţia unor mici întreprinderi cu activitate
temporară, speculativă;
o Descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităţilor, crescând astfel
numarul indivizilor coruptibili;
o Atitudinea tolerantă atât a autorităţilor, cât şi a populaţiei faţă de încălcarea
reglementărilor, o oarecare reticenţă faţă de disciplină;
o Joncţiunea imediată realizată de reprezentanţii pieţei paralele existente în perioada
socialistă cu cercuri cu preocupări similare din statele vecine şi, pe această cale,
conectarea la structurile internaţionale ale economiei subterane.
Sistemul economiei subterane
Sfera activităţilor pe care le poate include economia subterană este deosebit de cuprinzătoare,
dar sunt acceptate şi analizate drept componente ale economiei subterane: frauda fiscală, munca la
negru şi activităţile criminale.
Estimările economiei subterane în ţările OCDE în perioada 2003-2011
În 2009 criza economică mondială a provocat o creştere a economiei tenebre în toate ţările
OCDE. În 2010, însă, economia tenebră a scăzut comparativ cu 2009, aşa cum multe ţări europene
au reuşit sa depăşească criza mult mai rapid decât se aştepta. Un mare impact asupra evoluţiei
economiei tenebre o are decizia angajaţilor de a se reorienta de pe piaţa neagră a muncii spre cea
formală, deaceea în acest scop instituţiile guvernamentale trebuie să ofere stimulente de angajare
mai atractive decât cele oferite pe piaţa neagră.
În perioda 2003-2011 economia tenebră a scăzut cu aproximativ 25 % în Australia, Austria,
Franţa şi Noua Zeelandă. În ţările care au întâmpinat mai multe probleme în depăşirea crizei,
precum Grecia şi Portugalia, economia tenebră a înregistrat o scădere modestă în această perioadă.
Cea mai accentuată perioadă de manifestare a economiei tenebre a fost 1997-1998, după care s-a
înregistrat o dinamică de descreştere până în criza din 2008. În mediu, în ţările OCDE economia
tenebră a fost de 13,8 % din PIB în 2009, o creştere cu 0,5 % comparativ cu 2008. În 2011 se
preconizează o descreştere a acestui sector informal, excepţie făcând Portugalia şi Grecia.
Dimensiunea economei subterane în ţările europene
Cele mai mari cresteri vor fi inregistrate in Irlanda, Marea Britanie si Spania. La polul opus
se afla Belgia, Austria si Germania. Cresterea din fostele state comuniste, acum membre ale UE, nu
a fost inclusa in studiu, insa Friedrich Schneider, economist al Johannes Kepler University (Linz),
estimeaza ca aceasta va fi asemanatoare sau chiar mai mare.
Estimarile vin dupa 15 ani de scadere a economiei subterane si intr-un moment in care
economia UE este asteptata sa se comprime cu 2% in 2009.
De asemenea, estimarile publicate de EUobserver vin dupa ce o analiza a Ministerului
Finantelor, din februarie, a aratat ca munca la negru a adus prejudicii statului in primele 9 luni din
2008 de peste 29,5 miliarde lei, reprezentand 50,8% din economia subterana.
Astfel, veniturile potentiale din economie care nu au fost incasate la buget au insumat 58,1
miliarde lei in primele noua luni din 2008, reprezentand 11,3% din PIB.
Cea mai mare pondere in economia subterana este reprezentata de neplata contributiilor
pentru salarii si plata salariilor ”la plic” - 29,556 miliarde lei (circa 5,8% din PIB), urmata
evaziunea fiscala ca urmare a neplatii TVA - 23,815 miliarde lei (4,6% din PIB) si sectorul informal
- 4,745 miliarde lei (0,9% din PIB).
Dimensiunea economei subterane în Republica Moldova
În perioada 1999-2006 economia tenebră a Moldovei a înregistrat o rată medie de 45.8% din
PIB, se arată într-un studiu elaborat de Banca Mondială. Conform studiului „Economiiile tenebre
din întreaga lume”, rata economiei tenebre a Moldovei din PIB manifestă o tendinţă ascendentă,
avansând de la 44.6% în 1999 până la 46% în 2006.
Potrivit Biroului Naţional de Statistică a Moldovei, în primele nouă luni ale anului 2010
„elementele economiei neobservate” la formarea Produsului Intern Brut a fost estimat la 52,2
miliarde de lei, o contribuţie per total de 23%. Experţii afirmă că, de fapt, aceasta este ponderea,
confirmată oficial, a economiei subterane în PIB, care include şi domenii care nu sunt luate în
evidenţă statistice, dar nu pot fi considerate ilicite.
În clasamentul regional al ţărilor în tranziţie, care include 21 de state din Europa de Est şi
Asia Centrală, Moldova ocupă poziţia a 18-a, depăşind cu doar o treaptă ţările cu cea mai înaltă rată
a economiei tenebre: Georgia, Ucraina şi Federaţia Rusă.
Deşi nu este inclusă în clasamentul general, Moldova se situează valoric între Kazahstan,
care ocupă poziţia 124 cu o rată a economiei tenebre de 45.3% din PIB şi Nicaragua - cu poziţia 125
şi o rată de 45.8%. În total, studiul prezintă estimări ale economiilor tenebre pentru 162 de ţări.
Statele cu cea mai mică rată a economiei tenebre din PIB sunt Elveţia, SUA şi Austria (8.6,
8.8 şi respectiv 9.8%). În mijlocul clasamentului s-au situat Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi
Insulele Fiji, cu o rată medie de 34.6, 34.7 şi 34.8%. Potrivit studiului, statele cu cea mai mare rată a
economiei tenebre din PIB sunt: Azerbaijan, Bolivia şi Georgia, care au o rată medie de 63.3, 68.1
şi respectiv 68.8 la sută.
Autorii studiilor au constatat că economiile tenebre reprezintă un fenomen complex, extins
la scară mondială în toate tipurile de economii (în curs de dezvoltare, în tranziţie şi înalt dezvoltate).
Pentru toate ţările investigate economia tenebră a înregistrat o dimensiune extrem de mare, cu o
valoare medie de 34.5% din PIB-ul oficial. Oamenii de afaceri se angajează în activităţi economice
tenebre dintr-o varietate de motive, dar mai ales ca răspuns la acţiunile guvernului, în special cele
de impozitare şi reglementare, se precizează în studiu.
Calculele au fost efectuate ţinând cont de următoarele variabile: libertatea fiscală, libertatea
economică, dimensiunea guvernului (rata cheltuielilor statului din PIB), rata şomajului, deschiderea
(corespunde comerţului), inflaţia, rata de creştere a PIB pe cap de locuitor şi rata de creştere a forţei
de muncă.
Munca la negru
Statisticile oficiale înregistrează permanent un numar sporit de şomeri, iar dintre persoanele
angajate în muncă un procent semnificativ realizează venituri care nu pot asigura sub nici o formă
existenţa unei persoane.
Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, o parte importantă a populaţiei nu are reacţia firească în
asemenea situaţii, căutarea unui loc de muncă, fiind în multe cazuri o problema formală, eventual ca
o variantă tranzitorie spre o nouă perioadă de şomaj.
Fără a generaliza şi, mai ales, fără a uita categorii întregi profesionale rămase în afara pieţei
muncii sau persoanele aflate datorită vârstei, sănătăţii sau altor condiţii particulare în imposibilitatea
realizării unor venituri, trebuie subliniat că există în mod evident o mare diferenţă între veniturile
oficiale şi cele efectiv realizate. Una din explicaţiile ce pot motiva aceasta situaţie este munca la
negru.
Expresia, de altfel sugestivă, defineşte activitatea desfăşurată fără respectarea reglementărilor
impuse de legislaţia muncii şi cea fiscală. Sfera de cuprindere este foarte largă, de la activităţile
casnice, gospodareşti, comunitare, trecând prin munca în agricultură, construcţii, diverse ramuri
industriale, uneori inclusiv de înaltă tehnicitate.
Motivaţia practicării muncii la negru, clandestine, este la fel de variată. Specificul economic al
unor perioade, tradiţia, legislaţia sunt elemente care determină comportamentul cetăţenilor.
Situaţia economică concretă existentă la un moment dat impune cetăţenilor o reacţie imediată
pentru asigurarea supravieţuirii, iar anumite tradiţii au încă influenţe puternice, totuşi,
reglementările legale care guvernează societatea stabilesc limita dintre ceea ce este acceptat,
condiţiile de acceptare şi ceea ce societatea respinge.
Astfel, legislatia stabileste in principal:
1. limitele minime şi maxime de vârstă pentru exercitarea anumitor meserii şi, în mod
particular, ocroteşte copiii, interzicând exploatarea acestora;
2. condiţiile de natură tehnică şi normele de protecţie a muncii specifice fiecărui domeniu;
3. limitele timpului de muncă, odihna, condiţii ce trebuie asigurate lucrătorilor;
4. măsuri pentru protejarea forţei de muncă din fiecare stat sau, după caz, de atragere a forţei
de muncă din alte state.
Traditia, supusă în general unor reguli nescrise, marcată în ultimii ani de o tendinţă uneori
accentuată de disoluţie a autorităţii ce o exercită, este totuşi un element hotărâtor pentru activitatea
unor importante grupuri sociale. Pot fi amintite, în acest context, adevărate monopoluri exercitate de
locuitorii anumitor zone în desfăşurarea unor activităţi, situaţie repetată timp de generaţii, obiceiul
invăţării unor îndeletniciri de la vârste fragede, cu metode dure, apoi migrarea sezonieră sau
migrarea din fostele colonii către metropole.
Specificul economic determină, de asemenea, comportamentul cetăţenilor, zonele
subdezvoltate, perioadele de recesiune economică, tranziţia economică, reorientările şi remodelările
economice impun forţei de muncă compromisuri importante pentru asigurarea subzistenţei.
Problema capătă forme accentuate în cazurile situate la cele doua extreme ale pregătirii
profesionale. În multe activităţi subterane sunt folosite la munci brute slab salarizate persoane
evident fără instrucţie, care, într-o anumită situaţie ar putea da foarte puţine relaţii şi ar avea o
credibilitate scăzută.
La cealaltă extremă se situează persoanele care beneficiind de o instrucţie şi o capacitate
intelectuală ridicată, sunt dispuse, contra unor recompense pe masura să se implice în organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi subterane. Din cele prezentate rezultă că motivaţia şi implicit veniturile
realizate din munca la negru sunt foarte diverse.
Consecinţele generate de acest fenomen sunt la rândul lor importante, inclusiv cu rezonanţă în
viitor, atât pentru persoanele propriu-zis implicate, care, pe lângă încălcarea unor norme legale, sunt
lipsite şi de asigurările sociale, cât şi pentru stat care evident va trebui într-o anumită perspectivă să
aloce fonduri inclusiv pentru asistarea socială a multora dintre aceste persoane.
Pirateria şi contrafacerea în domeniul dreptului de autor
Societatea a suferit schimbări majore în ultimele trei decenii, devenind o societate bazată pe
cunoaştere. Această evoluţie se datorează în primul rând dezvoltării fără precedent a componentelor
informaţionale şi informatice şi este un rezultat al impactului extrem de puternic pe care aceste
componente îl produc asupra tuturor activităţilor umane.
Printre domeniile cele mai supuse dezvoltării accelerate şi obligativităţii implementării
schimbărilor tehnologice, un loc de frunte îl ocupă creaţia intelectuală, în primul rând datorită
faptului că rezultatele acesteia, respectiv operele de creaţie intelectuală, au devenit componente de
bază ale activităţii umane, fiind utilizate practic în aproape toate acţiunile desfăşurate în viaţa de zi
cu zi.
În centrul unui model al economiei unei societăţi bazate pe cunoaştere se află bineînţeles
cunoaşterea, care este protejată de drepturi de proprietate intelectuală (drepturi de autor, patente
industriale, mărci etc).
Cunoaşterea este valorificată economic nu prin transferul de proprietate de tip
vânzarecumpărare (în cadrul pieţei), ci prin garantarea unor drepturi de acces prin contracte
specifice precum licenţe, cesiuni, închirieri etc.
Proprietatea intelectuală, aflată în centrul noii societăţi, are rolul esenţial de protejare a
cunoştinţelor împotriva înstrăinării şi folosirii ilegale, dând astfel stimulente inovatorilor să
genereze noi idei şi concepte. Pe de altă parte însă, protejarea prea strictă a proprietăţii intelectuale
ar putea avea drept efect un cost prea mare al diseminării cunoaşterii şi al procesului de cercetare,
ceea ce ar determina o încetinire a producerii noului.
Drepturile de autor ale unui titular sunt încălcate atunci când unul din actele care necesită
autorizarea titularului drepturilor este executat de altcineva, fără a avea consimţământul titularului.
Copierea neautorizată a operei protejate prin drept de autor în scopuri comerciale, ca şi
comercializarea neautorizată a operei copiate, sunt cunoscute sub denumirea de piraterie. Un aspect
esenţial al pirateriei este că activitatea neautorizată se desfăşoară în scopul acumulării de câştiguri
comerciale.
Cu toate că nu a fost menţionat în actele normative, acest termen este utilizat, alături de cel
de contrafacere. În general se consideră că există şi trebuie făcută o distincţie clară între piraterie şi
contrafacere sau mai bine spus între mărfurile pirat şi mărfurile contrafăcute.
Astfel, prin mărfuri pirat se înţelege: toate copiile (în totalitate sau parţiale), indiferent de
suport, inclusiv copertele, realizate fără consimţământul titularului de drepturi sau al persoanei legal
autorizate de acesta şi care sunt executate, direct ori indirect, total sau parţial, de pe un produs
purtător de drepturi de autor sau de drepturi conexe ori de pe ambalajele sau copertele acestora, iar
prin mărfuri contrafăcute se înţelege acele mărfuri rezultate în urma unui proces de falsificare a
unor bunuri sau materiale care are loc în condiţiile ignorării normelor legislative ale
unei ţări sau regiuni.
Domeniile cele mai afectate de piraterie sunt în acest moment (fără a ierarhiza în funcţie de
volumul pirateriei): domeniul audio (piese muzicale, emisiuni radio, telefonie mobilă), domeniul
audiovizual (filme, clip-uri publicitare şi de promovare, emisiuni televizate), domeniul
programelor pentru calculator (sisteme de operare, programe utilitare, jocuri pe calculator),
domeniul operelor scrise (beletristică, lucrări de specialitate – mai ales în domeniul juridic şi
medical, enciclopedii), domeniul internetului (descărcarea – download – ilegală de opere, încărcarea
– upload – ilegală de opere, pagini WEB piratate, postarea ilegală de opere în paginile WEB),
bazele de date.
În Republica Moldova acţiunile de contrafacere şi alte încălcări ale dreptului de autor sunt
prevăzute în Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Pirateria software reprezintă reproducerea sau distribuirea neautorizată de programe pentru
calculator (software) protejate prin drept de autor. Pirateria se realizează prin copierea, distribuirea
sau vânzarea, descărcarea, punerea la dispoziţie prin Internet sau alte reţele sau reproducerea de
software pe calculatorul personal sau pe cel utilizat la locul de muncă.
Implicaţiile pirateriei online la nivel mondial. 67% dintre site-urile care distribuie conţinut
piratat se află pe serverele din SUA şi Europa de Vest. 22% din banda de internet la nivel mondial
este folosită pentru pirateria online.
Industria muzicală pierde, anual, 12,5 miliarde de dolari din cauza pirateriei online. În
SUA, peste 71.000 de locuri de muncă dispar, anual, din cauza aceluiaşi fenomen. Angajaţii pierd
2,7 miliarde de dolari în fiecare an din cauza pirateriei, iar 42% dintre programele TV care rulează
la nivel mondial sunt piratate. În anul 2010 au fost descărcate, ilegal, 59 de miliarde de
programe TV la nivel mondial.
Peste 75% dintre computerele existente în lume au cel puţin o aplicaţie care a fost descărcată
ilegal de pe internet. Un iPod conţine, în medie, muzică piratată în valoare de 800 de dolari, iar 95%
dintre melodii sunt descărcate ilegal de pe internet.
Pirateria, în funcţie de regiuni:
1. Europa Centrală şi de Est: 64% din conţinut
2. America Latină: 64%
3. Asia-Pacific: 60%
4. Orientul Mijlocu şi Africa: 58%
5. Uniunea Europeană: 35%
6. Europa occidentală: 33%
7. America de Nord: 21%
La nivel mondial, media conţinutului piratat este de 42%.
Care sunt ţările în care pirateria online are cea mai mare amploare?
1. China: 91%
2. Columbia: 90%
3. Rusia: 80%
4. Malaezia: 75%
5. India: 60%
Cele mai piratate materiale pe internet sunt filmele (71 %), seriale TV (14,5%), jocuri
video (6,7%), software (6,7%), muzică (2,9%) şi cărţi electronice (0,2%). Cel mai piratat film în
2011, conform torrentfreak.com a fost ”Fast Five”, fiind descărcat de 9.260.000 de ori, pagubele
produse de piraterie fiind de 626.137.000 de dolari. Cele mai piratate programe în 2011, conform
go-gulf.com au fost: Adobe Photoshop CS, Microsoft Office, Nero 9, Windows Vista, Windows XP
şi Windows 7.
În acest context se poate aprecia că protecţia drepturilor de proprietate intelectuală este de o
mare importanţă, esenţa, scopul şi finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenţei umane
şi, în acelaşi timp, garantarea beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs.
19. 3. Crima organizată: conţinut, structură, tendinţe
Indiferent de poziţia din care este privită, globalizarea este însoţită şi de extindere la nivel
mondial a crimei organizate, sub toate formele sale: comerţul ilegal cu substanţe stupefiante, traficul
cu fiinţe umane, traficul cu armament etc.
În ceea ce priveşte conceptul de crimă organizată, putem spune că nu s-a ajuns încă la un
punct de vedere comun al specialistilor, teoreticienilor şi practicienilor în domeniu, deşi preocupări
în acest sens au existat înca din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, constituind subiect de
interes şi în zilele noastre.
Desi crima organizata este un fenomen cunoscut, oamenii si-au format o idee falsa despre
aceasta, partial din cauza definitiilor neclare si unghiurilor diferite din care s-a încercat abordarea
teoretica a acestui fenomen.
Încercari în alcatuirea unei definitii pentru crima organizata apartin specialistilor din
domeniile economic, juridic, politic, social, reprezentantilor mass media si responsabililor cu
elaborarea strategiilor de prevenire si combatere a acestui fenomen.
Necesitatea elaborarii unei definitii unitare rezida din urmatoarele aspecte:
- crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce implica o mai buna
cunoastere a cauzelor, evolutiei si tendintelor sale;
- delimitarea clara a conceptului de crima organizata de celelalte activitati ilegale;
- identificarea tuturor formelor de manifestare a crimei organizate si legaturilor ce exista
între acestea;
- cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor sociale si economice ale fenomenului;
- delimitarea clara între ceea ce reprezinta crima organizata ca activitate ilegala si cea de
grup cu preocupari criminale;
- încriminarea unitara, atât în dreptul international, cât si în cel national, a activitatii
infractionale specifice crimei organizate;
- armonizarea actiunilor practice si strategiei statelor angrenate în lupta împotriva crimei
organizate, inclusiv în ceea ce priveste crearea unui cadru institutional eficient.
Lipsa unei definitii unitare si nedelimitarea clara a conceptului de crima organizata, poate
duce uneori la imposibilitatea urmaririi membrilor unor retele criminale transnationale pe teritoriul
altui stat, unde anumite activitati ilegale nu sunt incluse în sfera acestui tip de fenomen criminal.
De exemplu, plecând de la definitia americana potrivit careia crima organizata consta în
exercitarea sistematica a unei activitati criminale pentru bani si putere”, în urma unui studiu
efectuat recent în Rusia, s-a apreciat ca din cele peste 5.000 de grupari criminale cunoscute în
aceasta tara, numai 350 cores-pund definitiei de mai sus si ca doar 12-20 dintre ele formeaza mari
carteluri6.
Probabil autorii studiului au considerat ca desi toate cele 5.000 de organizatii criminale
actioneaza în scop patrimonial, nu au putut dovedi ca foar-te multe dintre acestea îsi propun ca
obiectiv obtinerea unei pozitii dominante, de putere, atât în sfera criminala, cât si în cea social-
politica.
Iata cum, pornind de la o anumita definitie, pot scapa sferei fenomenului crimei
organizate, anumite activitati ilegale si structuri criminale, fapt ce poate avea consecinte directe
asupra strategiei privind urmarirea interna si internationala, precum si a încadrarii juridice a
faptelor din acest domeniu.
Tendinţe actuale ale crimei organizate
O dată cu extinderea influentei organizatiilor criminale asistam la înflorirea economiei
acestora, ceea ce implica necesitatea reinvestirii profitului excedentar, de regula, în ceea ce este
definita uneori ,,economie speculativa”. Astfel de investitii sunt favorizate de ,,noile tehnologii care
permit o viteza fara precedent a miscarii banilor”.
În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta în
prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si aria de
cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor
lumii si în mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla în proces de tranzitie, data fiind
vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din aceste tari.
Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale,
exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent în acest sens. În primii ani ai
deceniului ’90, când abia se clarificau pozitiile politicienilor cu privire la privatizare, liberalizarea
comertului si încurajarea investitiilor, structurile criminale se si instalasera definitiv, împartindu-si
teritorii, însusindu-si resursele ,,fara stapân” si, mai ales, cautând sa acapareze puterea economica,
dar si politica.
Prin activitatea lor, organizatiile criminale transnationale ameninta suveranitatea nationala
si autoritatea statelor, valorile democratice si institutiile publice, economiile nationale, procesele de
democratizare din tarile eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizatii sunt flexibile,
sofisticate, usor adaptabile si actioneaza dupa strategia companiilor multinationale, extinzându-si
permanent aliantele si acordurile în scopul obtinerii unui acces mai larg la “know - how”, la noile
tehnologii si la mijloacele tehnice performante care sa le asigure o cât mai buna protectie fata de
autoritati. Un teritoriu mai mare pentru crima organizata înseamna automat si realizarea unor
profituri mai mari pentru economia acesteia, si implicit posibilitati mai mari în a ”cumpara”
bunavointa functionarilor statului, ascunderea produsului ilicit si spalarea veniturilor. Aliantele
între organizatiile criminale se realizeaza rapid, fara contracte, garantii sau întelegeri scrise si
parafate, iar lupta dura pe piata neagra duce la constituirea unor puternice concerne transnationale,
cu zone de influenta bine stabilite. Extinderea crimei organizate la scara globala a creat necesitatea
includerii în preocuparile prioritare ale autoritatilor din întreaga lume, a studierii, cunoasterii si
colaborarii în organizarea unei reactii eficiente la aceasta. De asemenea, crima organizata si
globalizarea acesteia a devenit tema de studiu pentru oamenii de stiinta din domeniile economic,
juridic si psiho-social, precum si subiect de presa cu ,,priza” permanenta la public.
Sfera crimei organizate ca componentă a economiei subterane poate fi cu greu separată de
celelalte activităţi care contravin legii, ceea ce face ca şi cuantificarea veniturilor realizate de
structurile criminale organizate să fie dificil de obţinut. Statisticile veniturilor criminale se referă,
în general, la întreaga gamă de activităţi ilicite.
Bineînţeles că şi veniturile realizate de structurile crimei organizate cu filiale pe teritoriul
mai multor state, sunt incomparabil mai mari şi au consecinţe mult mai grave asupra bugetelor
statelor decât neînregistrarea unei facturi de mică valoare, de către comerciantul solitar.
Traficul cu armament
Cifra de afaceri a traficului mondial cu arme la nivel global este greu de evaluat, dar se
apreciază că numarul victimelor produse de arme se ridică la 700.000, din care 500.000 civili.
Fenomenul se explică prin faptul că dintre toate afacerile facute oficial sau prin contrabandă, cele
mai bune beneficii le aduce comerţul cu arme.
Doar o mică parte a armelor existente în lume sunt folosite în scopuri strict militare, cele mai
multe servind conflictelor ciivile, destabilizării unor regiuni, operaţiunilor teroriste sau reţelelor
infracţionale. În general, armele pleacă din ţările dezvoltate şi sunt livrate în cele emergente sau
sărace.
Conform ”Stockholm International Peace Research Institute”, în fruntea exporturilor de
arme se situează SUA, cu 30% din nivelul mondial, Rusia cu 24%, Germania cu 9% şi Franţa cu
8%. În topul cumpărătorilor se situează ţările emergente asiatice (India, Coreea de Sud, China,
Vietnam) cu 44%, apoi ţările europene cu 17% şi cele două Americi cu 11%.
Încercarea ONU de a încheia un tratat care să reglementeze acest comerţ s-a poticnit chiar de
la început, când a fost vorba să se definească ce fel de arme trebuie să facă obiectul tratatului.
Initiatorii conferintei au incercat sa defineasca tipul de arme printr-un document intitulat Chairman's
Draft Paper. Este vorba de următoarele tipuri de arme: tancuri, vehicule militare, sisteme de
artilerie, avioane militare, elicoptere militare, nave de război, rachete, sisteme de rachete, arme de
calibru mic, muniţie, piese sau componente ale acestor arme, precum şi tehnologii sau echipamente,
special concepute pentru producerea sau întreţinerea armelor menţionate.
Documentul prevede întocmirea de rapoarte anuale privind vânzările de arme şi este susţinut
de un număr mare de state, inclusiv Statle Unite, al căror export anual se ridică la 60 miliarde USD.
Intenţia este de a interzice comerţul cu acest armament în zonele ”fierbinţi” ale planetei, iar
unii participanţi au şi observat ca asemenea mod de a antama problema avantajează oarecum ţările
dezvoltate şi, în primul rând SUA.
Într-adevăr, cumpărătorii de arme ce vin din Statele Unite sunt ţări aflate mai puţin sub
bănuiala de a reprezenta un pericol pentru omenire: Kenya, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Ghana,
Nigeria, Zambia, Costa Rica, Mexic, Uruguay, Australia, Noua Zeelandă, Bangladesh, Austria,
Danemarca, Olanda şi Norvegia.
Ţări importante, care livrează armament în zonele de conflict ale globului se opun însă
tratatului, sub pretextul că le sunt prejudiciate interesele economice. În fruntea lor, se situează
Rusia, deranjată de formularea generică privind interdicţia asupra vânzărilor de arme către state,
care ”intenţionează să le folosească împotriva civililor, în scopuri de genocid, de încălcare a Cartei
ONU, sau drepturilor omului”.
Opunerea Rusiei se explică prin faptul că circa jumătate din exporturile de armament ale
Rusiei (13,5 miliarde USD în 2012) sunt deja angajate în ţări care intră sub incidenţa acestei
formulări: Siria, Venezuela şi China. În plus, faţă de orice alţi furnizori, Rusia are avantajul că încă
mai posedă stocuri de armament de pe vremea URSS, deci exportă fără costuri.
Republica Moldova - ţara care nu produce arme, potrivit Institutului Internaţional de
Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI), se clasează printre lideri la capitolul vânzări de
armament către Angola şi alte ţări africane.
În prezent, forţele armate ale Republicii Moldova dispun de circa 200 maşini blindate, 169
obuze de artilerie de calibru 122 mm, 52 obuziere de calibru 152 mm, 11 lansatoare de rachete de
tip ”Uragan”, circa 200 de sisteme anti-tanc ”Fagot”, ”Konkurs” şi ”Şturm”, 36 tunuri antitanc de
calibru 100 mm, sisteme anti-rachete de tip S-125 şi vreo zece elicoptere Mi-8 şi Mi-17”.
Traficul de droguri
Traficul ilicit de droguri reprezintă o infracţiune internaţională de o deosebită gravitate,
având în vedere în special pericolul deosebit de mare pe care îl prezintă consumul de droguri asupra
sănătăţii oamenilor. Făcând din cel care a început să consume droguri un sclav al acestora, pe lângă
faptul că va cheltui sume enorme pentru procurarea acestora, îi vor fi afectate puternic capacităţile
fizice, de muncă, cele psihice, se va produce o degradare a acestuia din toate punctele de vedere şi îl
va pune în situaţia să comită şi alte infracţiuni: furturi, tâlhării, crime, etc, pentru a procura banii pe
care îi presupune obţinerea drogurilor.
Prima reuniune internaţională, în vederea instituirii controlului asupra utilizării substanţelor
care produc modificări de comportament, a avut loc în anul 1909, la Shanghai, iar trei ani mai
târziu, la Haga, s-a semnat prima convenţie internaţională privind circulaţia unor astfel de substanţe.
În 1909, la Bangkok, s-au pus bazele cooperării poliţieneşti în domeniu şi, în prezent,
INTERPOLUL asigură coordonarea activităţii poliţiilor statelor membre pe plan internaţional,
desfăşoară o laborioasă activitate pe linia combaterii traficului de droguri şi crimei organizate.
Conform Statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale, se constată o tot mai
mare creştere a traficului de droguri în ultima perioadă, aceasta rezultând atât din creşterea
numărului ţărilor în care se săvârşesc asemenea fapte, a numărului persoanelor implicate şi din
cifrele afacerilor rezultate din această activitate infracţională. Astfel, în Statele Unite ale Americii,
profitul de pe urma acestei activităţi este de peste 40 milioane dolari, iar în Canada, de 9,4 milioane
dolari, anual.
Desigur că atunci când se vorbeşte despre traficul de droguri se are în vedere numai traficul
ilicit al acestora, aşa cum este el definit în Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 (art.l),
pentru că drogurile sunt utilizate şi în medicină şi farmacie pentru prepararea unor medicamente şi
tratarea unor anumite maladii, dar în aceste situaţii avem de-a face cu o utilizare a acestora în
limitele legii, sub control strict şi de către persoane autorizate, iar dozele utilizate sunt ştiinţific
determinate.
Pe plan internaţional s-au adoptat următoarele instrumente juridice:
• Convenţia unică asupra stupefiantelor - 13 mai 1961;
• Protocolul de amendare a Convenţiei - 1972;
• Convenţia Naţiunilor Unite privind substanţele psihotrope - 21
februarie 1971;
• Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante şi
substanţe psihotrope - Viena, 20 decembrie 1988.
Traficul cu autoturisme furate
În ultimii ani furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una dintre formele cele mai
active de manifestare a crimei organizate.
Atât pe continentul nord-american cât şi în Europa, bande de clasa internaţională,
asemănătoare clanurilor mafiote, organizează furturi şi acţtiuni de contrabandă cu autoturisme, la un
nivel îngrijorator. Numai în Canada se apreciază că într-un an sunt furate autoturisme în valoare de
aproximativ un miliard de dolari şi numai 12% dintre hoţi sunt prinşi. Acest lucru supune la mari
pierderi companiile de asigurări din această ţară.
De asemenea, anual în Germania, sunt declarate drept furate aproape 100.000 de
autoturisme, ceea ce prejudiciază societăţile de asigurări cu aproape 500 de milioane de euro.
Traficul cu fiinţe umane
O altă formă a crimei organizate îndreptată direct împotriva oamenilor ca fiinţe, în cel mai
crud mod cu putinţă, este traficul cu fiinţe umane. Prin aceste activităţi criminale renasc relaţii
sociale apuse în Europa în urmă cu două milenii, când o parte dintre oameni erau simple obiecte în
proprietatea altora.
Aceasta forma de criminalitate, în special când vizeaza minori sau femei tinere, pentru
exploatare sexuala, a devenit o problema majora si îngrijoratoare datorita expansiunii rapide din
ultimii ani. Fenomenul este în crestere si are o dezvoltare transnationala, sensul deplasarii
persoanelor exploatate fiind întotdeauna din zonele sarace catre zonele bogate ale lumii.
Organizatiile ilegale au dezvoltat noi retele foarte agresive în ceea ce priveste exploatarea, în
special a minorilor si femeilor tinere, precum si violarea drepturilor fundamentale ale acestora.
Amploarea fenomenului este uluitoare. Potrivit unei evaluari realizate în anul 2003 de
Guvernul S.U.A., între 800 si 900 de mii de persoane sunt traficate anual peste granitele din
întreaga lume, ele fiind cumparate, vândute, transportate si tinute în conditii de sclavie, pentru
exploatare sexuala si munca fortata. Cifra corespunde si aprecierii Organizatiei pentru Securitate si
Cooperare în Europa.
Veniturile realizate din această activitate, deşi nu se ridică la nivelul celor obţinute din
traficul de droguri, sunt la cote foarte ridicate. Numeroasele cazuri prezentate în presa românească
şi străină arată nivelul veniturilor realizate din traficul de carne vie în economia criminală. O hartă
a traficului de carne vie cuprinde teritoriile de provenienţă a victimelor şi imigranţilor, teritoriile
absorbante (ţintă), precum şi traseele (rutele de deplasare). În general imigranţii, prostituatele şi
victimele traficului cu organe umane provin din zonele sărace ale lumii.
Căderea „Cortinei de Fier” a transformat Europa Centrala si de Est într-un rezervor urias de
prostituate ieftine si imigranti dispusi sa munceasca pe bani putini în Occident, dar oricum mai
bine platiti decât în tarile de origine.
Ţinte ale acestor persoane sunt ţările bogate ale Europei Occidentale precum Germania,
Italia, Franţa, Spania, Olanda, ţările scandinave ş.a. Sunt cunoscute cel putin trei rute europene ale
traficului cu fiinţe umane. Prima, numită şi „balcanica”, trece prin Balcani şi ajunge în Germania,
având ca rute secundare Bulgaria-Ungaria-Germania, sau Bulgaria-Macedonia-Albania-Italia-
Germania.
O altă rută cunoscută sub denumirea de „ruta baltică”, este utilizată mai ales de persoanele
din Asia Centrală. Această ruta trece prin Estonia, Lituania, Letonia şi ajunge în ţările scandinave.
A treia rută cuprinde ţări de la graniţa Europei de Est cu legislaţie tolerantă: România, Republica
Moldova, Polonia, Republica Cehă şi Ucraina.
Cele mai reprezentative ţări care alimentează în mare parte traficul cu copii sunt Cambodgia
şi Nepal (în Asia), Benin şi Togo (în Africa). O altă ţintă importantă pentru traficul cu fiinţe umane
o reprezintă Statele Unite ale Americii.
Aici întâlnim imigranţii, donatorii ilegali de organe, prostituatele şi sclavii sexuali minori,
din toate zonele sărace ale lumii: Europa de Est, Asia Centrală şi de Sud, Africa şi America Latină.
19.4. Terorismul internaţional: esenţă, forme de manifestare, efecte, căi de combatere
Fenomenul terorismului, pericolul lui pentru societate, stabilitatea statelor şi a relaţiilor
internaţionale, este reprezentat prin totalitatea delictelor, efectuate prin recurgerea la violenţă,
pentru a produce teamă, frică de către indivizi sau grupuri special organizate.
În condiţiile actuale, terorismul este o metodă de atingere a scopurilor politice sau de o altă
natură, dar care încă nu a căpătat o definiţie universal valabilă. În acest scop, vom prezenta în
tabelul de mai jos câteva definiţii propuse de autorităţile Statelor Unite ale Americii:
Definirea terorismului de către Agenţiile Statelor Unite ale Americii
Agenţia Definiţia1 2
1. Departamentul Apărării al SUA
Utilizarea premeditată a violenţei ilegale cu scopul provocării fricii, menite să constrângă sau să intimideze statele sau comunităţile în urmărirea scopurilor care sunt de obicei politice, religoase sau ideologice.
2. Biroul Federal de Investigaţii (Federal Bureau of Investigation -FBI)
Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii în vederea intimidării sau constrângerii unui stat, unei populaţii civile, sau oricărei părţi din această categorie cu scopul încurajării intereselor politice sau atingerii obiectivelor sociale.
3. Departmentul de Stat
Violenţa premeditată şi motivată politic săvârşită împotriva scopurilor noncombatante de către grupări subnaţionale sau agenţi secreţi, intenţionate, de obicei, de a influenţa un public.
Sursa: Articolul “Terrorism: The Problems of Definition”, Center for Defense Information (CDI), 2003. http://www.cdi.org/friendlyversion/printversion.cfm?documentID=1564#_edn5
Luînd în consideraţie dificultatea existenţei noţiunii fenomenului, ar fi mai rezonabil
identificarea caracteristicilor terorismului.
Una din principalele caracteristici a fenomenului o formează folosirea cu premeditare a
ameninţării cu violenţă. Dacă lipseşte acest element fapta respectivă nu se încadrează în categoria
actelor de terorism.
O altă caracteristică a terorismului o alcătuieşte clandestinitatea. Necesitatea clandestinităţii
reiese din natura acţiunii violente, întrucât teroriştii sunt nevoiţi să acţioneze acoperiţi pentru
evitarea identificării lor de către forţele de ordine.
Grupurile teroriste creează, de obicei, o structură de susţinere din rândul simpatizanţilor şi
al oamenilor, care au fost constrânşi să-i ajute. Fiind de obicei, restrânse ca număr, grupurile
teroriste devin unităţi operative în cadrul unor organizaţii mai mari. În mod obişnuit organizaţiile
teroriste impun membrilor săi constrângeri, dar apartenenţa la grup este pentru mulţi mai importantă
decât scopurile politice ale grupului.
În documentele ONU, autorii precizează că una din cauzele care provoacă unele persoane la
săvârşirea actelor teroriste rezidă în „legătura dintre dezvoltarea tehnică şi numărul populaţiei, ce
dă naştere la necesităţi noi, cerinţe şi năzuinţe mari de către unele pături sociale şi refuzul altora de
la pasivitate şi smerenie, care a dominat veacuri îndelungate”.
În rândul al doilea, este vorba despre popoarele care luptă pentru eliberare naţională şi din
motivul dat recurg la terorism, popoare care nu doresc să suporte sărăcia, provocată de sistemul
colonial, sau să fie izgoniţi de pe pământurile strămoşeşti. Autorii consideră că există şi premise
psihologice, care duc direct sau indirect la efectuarea actelor de agresivitate.
Totodată literatura de specialitate indică la unele particularităţi, care servesc drept motiv la
comiterea actelor de teroare:
1. Tendinţa teroristului de a atrage atenţia opiniei publice la problema respecrtivă;
2. Fanatismul lui ca rezultat al ideologiei extremiste;
3. Tendinţa de a transforma incidentele locale în internaţionale;
4. Absenţa încrederii în eforturile organizaţiilor internaţionale în ameliorarea problemelor
concrete ce ţin cont de problemele etnice, sociale, economice şi criminale;
5. Îmbunătăţirea legăturilor de transport între continente, posibilitatea de a pleca în termene
scurte dintr-un stat în altul, evitarea pedepsei pentru săvârşirea actelor teroriste;
6. Diferenţa sistemelor politice şi vieţii sociale, eforturile spre o viaţă mai bună,
imposibilitatea plecării libere după hotarele statului.
Conform “Dicţionarului juridic”, terorismul este “o infracţiune contra securităţii publice ce
rezidă în săvârşirea unor explozii, incendii sau altor acţiuni care creează pericolul decesului
oamenilor, în cauzarea unui prejudiciu material considerabil sau survenirea altor urmări sociale
nefavorabile, dacă aceste acte sunt săvârşite în scopul încălcării securităţii publice, intimidării
populaţiei sau cu scopul de a influenţa organele puterii de stat în luarea unor decizii, precum şi în
pericolul săvârşirii actelor menţionate în aceleaşi scopuri”.
Terorismul modern oferă practicanţilor săi multe avantaje, unul dintre ele este numărul
infinit de ţinte. Ei îşi aleg ţinta şi determină unde, cînd şi cum să atace. Numărul posibilităţilor le
oferă teroriştilor o înaltă posibilitate de succes cu risc minimal.
Grupările teroriste se organizează în dependenţă de 3 categorii de motivaţii: raţionale,
psihologice şi culturale.
Terorismul raţional chibzuieşte cu atenţie lucrurile, proiectele şi opţiunile, făcînd şi o
analiză a beneficiului. El caută să determine dacă sunt căi mai puţin costisitoare şi mai
eficace decât terorismul în vederea realizării scopului urmărit. Pentru a-şi asuma riscul, el
cântăreşte capacităţile defensive ale ţintei împotriva capacităţilor sale de atac.
Motivaţia psihologică a terorismului derivă din nemulţumirea personală de viaţa sa. El îşi
găseşte sensul vieţii în terorism. Teroriştii nici nu admit gândul, că ei nu au dreptate şi că
opiniile altora ar fi adevărate. Ei atribuie numai motive negative la toţi din afara grupului
lor.
Motivaţia culturală se explică prin faptul că, prin definiţie culturile formează valori şi îi
împing pe oameni, pentru observatorii străini, la acţiuni care par fără sens. Tratarea vieţii, în
general, şi a vieţii individuale, în special, este o caracteristică de ordin cultural, care are o
legătură strânsă cu terorismul. Teroriştii pot fi gata să-şi sacrifice viaţa pentru organizaţia şi
cauza acesteia. Vieţile altora, fiind totalmente negative în sistemul de valori al teroriştilor,
pot fi distruse cu puţine sau chiar fără remuşcări.
Religia poate fi cea mai volatilă din identificatorii culturali, fiindcă ea atinge valori supreme.
Terorismul în numele religiei poate fi extrem de violent. De aceea, terorismul religios, deţine o
actualitate majoră în diversa clasificare a fenomenului terorismului.
În multe lucrări specialiştii clasifică terorismul în mod diferit, dar în linii generale, o atenţie
mai deosebită îi revin următoarelor sale forme de manifestare:
A. Terorismul religios - este multilateral, unde sunt incluse multe grupări islamice (şiiţi,
suniţi, vahhabiţi), pentru care este caracteristic: majoritatea membrilor fac parte din păturile sărace,
în special din localităţile rurale; un mare fanatism, pregătirea permanentă de a se sacrifica pentru
ideile islamice. În practică, aceste trăsături se manifestă cu efectuarea actelor teroriste în locuri
aglomerate, în urma cărora sunt pricinuite mari distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. În
ultimul timp actele teroriste sunt îndeplinite de aşa-numiţii „camicadze”.
Un loc deosebit în prezent îl ocupă mişcarea fundamentalist islamică cu orientare şiită, care
prin „războiul sfînt” atrage ţările arabe în care predomină religia islamică, cu legile şeriatului şi
dispoziţiile Coranului. Fundamentaliştii se orientează la modelul iranian, format de Imamul
Homeni şi „garda revoluţiei islamice” în anul 1979. Terorismul religios se adresează faţă de
sionism, Israel, şi înaintează ideea nimicirii statalităţii ţării date.
Islamiştii mai activ şi mai insistent decât alte puteri politice apelează la starea de spirit şi
lipsurile maselor din ţările islamice unde naţionalismul şi şovinismul s-a transformat într-o trăsătură
a spiritelor populare. Fundamentalismul islamic a devenit în regiunea dată o mişcare de opoziţie nu
numai regulilor tradiţionale, dar şi reformelor democratice, în cadrul căruia activează mai multe
mişcări, organizaţii şi grupări: În Egipt – „Fraţii Musulmani”; în Algir – „Frontul de eliberare
islamică”; în Iordania – „Luptătorii Alahului”; în Liban – „Herbollah”; în Sudan – „Frontul naţional
islamic”; în Yemen – „Ali-Islab” etc. Aceste grupări au în structura lor aşa-numiţii „afganezi” -
proveniţi din ţările arabe, care au primit o pregătire specială pe care au primit-o în Afganistan,
Bosnia, Serbia, Caucazul de Nord în detaşamentele de gherilă musulmană.
B. Terorismul politic - se caracterizează printr-un şir de grupări şi organizaţii, care prin
metode violente, inclusiv şi acte teroriste subminează statalitatea regimurilor, care se află la
conducerea ţării date, ruperea relaţiilor dintre state, înlăturarea anumitor lideri politici.
„Frontul naţional de salvare”(Libia), „Congresul naţional al Iracului”, şi alte formaţiuni
extremiste activează - împotriva regimului lui S. Husein; în scopul efectuării complotului militar,
care trebuia să înceapă cu asasinarea liderului M. Caddafi. Organizaţiile sioniste „Guş Amuni”,
„Kah”, „Kahane Hai”, „Aeal” sistematic săvârşesc acte teroriste îndreptate împotriva membrilor
organizaţiilor din ţară, care pledează pentru ameliorarea paşnică a conflictului palestino-israelian.
Aşa, la 4 noiembrie 1995, în Ierusalim a fost asasinat prim-ministrul Israelului Jitzhac
Rabin, ca „trădător al intereselor poporului evreesc”; la 6 octombrie 1981, preşedintele Republicii
Arabe Egipt - Muhammed Anvar El Sadat; la 22 mai 1991, candidatul la funcţia de preşedinte al
Indiei - Radgiv Gandi; la 1 ianuarie 1993, Preşedintele Republicii Şri-Lanca - Ranasinghe
Premidasa; doctorul Martin Luther King -personalitate proeminentă a mişcării de emancipare a
negrilor în S.U.A., etc.
Terorismul etnic se caracterizează prin folosirea metodelor teroriste a participanţilor la
mişcările de eliberare naţională şi autodeterminare statală. Numeroşi specialişti în domeniul dat sunt
de părerea că grupările date sunt „terorişti separatişti”.
C. Terorismul statal sau efectuat de către structurile de stat. Adunarea Generală ONU, în
anul 1984, a primit rezoluţia: „Cu privire la neadmiterea politicii terorismului statal şi a acţiunilor
statelor, care sunt îndreptate la subminarea structurilor statale obşteşti în alte state suverane”.
Terorismul statal se poate califica după următoarele forme:
intervenirea statelor în rolul de organizator al actelor teroriste sau activitatea organizaţiilor
teroriste;
comiterea actelor teroriste de către serviciile speciale secrete a unui stat, iar uneori şi
intervenirea forţelor militare a unui stat.
Terorismul de stat spre deosebire de alte forme de terorism este cel mai politizat. De multe
ori subiecţii lui motivează că măsurile efectuate sunt îndreptate spre asigurarea intereselor statului
în cauză, fără a ţine cont de interesele altor subiecţi ai relaţiilor internaţionale.
La fel terorismul de stat este considerată acea formă, prin care statul foloseşte împotriva
concetăţenilor săi violenţa ascunsă, caracteristică statului centralizat, injust, totalitar şi responsabil
de acţiunile sale ca un veritabil terorist.
Gravitatea deosebită a acestei forme de terorism constă şi în faptul că ea poate prejudicia în
cel mai înalt grad pacea, securitatea şi stabilitatea mondială.
D. Terorismul aerian - sub această noţiune se subînţelege amestecul ilegal în activitatea
aviaţiei internaţionale civile cu comiterea cazurilor de omucidere, aplicarea substanţelor explozive
sau a armamentului de foc, îndreptat împotriva navelor aeriene civile, echipajelor, pasagerilor,
utilajului şi încăperilor aerogărilor. La aşa gen al terorismului, destul de des apelează organizaţiile:
„ABU NIDAL”, „Organizaţia 15 mai”, „Organizaţia luptei înarmate a arabilor” (cunoscută ca grupa
lui Carlor - unul din cei mai cunoscuţi terorişti din lume) etc.
E. Terorismul maritim. În conformitate cu Convenţia de la Geneva „Cu privire la dreptul
Maritim” de la 24 aprilie 1958, sub actele de piraterie se subînţelege ”… acte nelegitime de
violenţă, furt, care se înfăptuiesc în marea deschisă şi sunt îndreptate împotriva unui vas sau a unui
aparat de zbor sau împotriva persoanelor şi averii, care se află pe vasul lor”. Obiectele de atac ale
piraţilor se consideră şi porturile, şi construcţiile pe ţărm, fiindcă ele pot fi folosite în calitate de
obiecte pentru reţinerea ostaticilor.
În anii 1985 acte de piraterie au comis „Frontul de Eliberare a Palestinei”, condus de Abu
Abbasem. Grupa de luptători sub masca de turişti au pătruns pe vaporul de pasageri „AKILLE
LAURO”, care efectua un cruiz pe Marea Mediterană. Capturînd vasul marin, teroriştii au acceptat
să-l elibereze cu condiţia eliberării din închisoarea din Italia pe câţiva membri ai grupului dat. Unul
din pasageri a mers în întâmpinarea teroriştilor: ei au debarcat în Egipt şi au plecat pe calea aerului
în una din ţările africane. Dar au fost capturaţi de avioanele de luptă a SUA şi întoarse în Italia,
unde toţi membrii grupului au fost arestaţi. Pentru acordul ca Italia să nu fie inclusă în zona de
activitate a „Frontului” lui Abu Abbasem i s-a permis întoarcerea în Irak.
În ţările CSI tot au loc acte de piraterie, aşa, de exemplu, în ianuarie 1996 un grup de
luptători ceceni au luat în Turcia, în portul Trabzon paromul „Evrazia”, avînd la bord turişti din
Federaţia Rusă şi Ucraina. După datele reprezentanţilor serviciilor speciale turceşti, teroriştii s-au
predat după ameninţările făcute de către ei că se răzbună cu rudele apropiate ale teroriştilor.
F. Terorismul tehnologic (informaţional)
Civilizaţia contemporană întruneşte tehnologii înalte ale schimbului informaţional:
computere şi sistemele specializate create pe baza lor - bancare, bursiere, arhive, de
cercetări, de conducere;
mijloace de comunicare de la sateliţii televiziunii şi comunicaţiei până la radiotelefoanele
celulare.
Un rol deosebit îl au reţelele informaţionale internaţionale electronice - reţelele globale ale
agenţiilor informaţionale, centrele computerizate de radioteleviziune, complexele editoriale. Aceşti
„ganglioni nervoşi” ai comunităţii mondiale vor deveni ţinte de perspectivă pentru terorismul de
generaţie nouă. Folosind noile tehnologii informaţionale, scad cheltuielile financiare. Astfel,
terorismul tehnologic (informaţional) devine un real pericol pentru societate.
Terorismul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI.
În secolul la XX-lea am asistat la schimbări majore în utilizarea şi practicarea terorii.
Progresele tehnologice, aşa ca armele automate şi compacte, explozivele de detonare electrică, au
conferit teroriştilor o nouă mobilitate şi fatalitate, la fel ca şi creşterea călătoriilor aeriene care au
generat noi metode şi oportunităţi.
Unele din cele mai distructive organizaţii care s-au angajat în terorism au posedat o
ideologie religioasă fundamentală. (ex. Hamas şi al-Qaeda).
La sfârşitul secolului 20, SUA a suferit câteva acte de violenţă teroristă comise de către
naţionaliştii din Puerto Rico (aşa ca FALN) şi organizaţii străine.
Cel mai considerabil act de terrorism internaţional a avut loc la 11 Septembrie, 2001 într-o
serie de atacuri coordonate asupra Statelor Unite ale Americii, prin care teroriştii islamici au
deturnat liniile aeriene civile şi le-au utilizat în atacarea turnurilor World Trade Center din New
York City şi Pentagon din Washington, DC.
Alte atacuri majore au avut loc, de asemenea în New Delhi (a fost atacat Parlamentul
Indiei); atacul din Bali cu bombe; bombardarea metroului din Londra; bombardarea trenurilor în
Madrid şi cele mai recente atacuri în Mumbai (hoteluri, staţie de tren, centru evreiesc).
Epicentrul operaţional şi strategic al terorismului Islamic este centrat acum în mare parte în
Pakistan şi Afganistan.
Atacurile de la 11 septembrie (SUA, 2001), atacurile din Londra (Marea Britanie, 2005),
bombardamentele de la Sharm el-Sheikh (Egipt, 2005), bombele din trenurile de navetişti din
Madrid (Spania, 2004), explozia şcolii din Beslan (Rusia, 2004), atentatele din metroul din
Moscova (Rusia, 2010) sunt probabil cele mai cunoscute atacuri teroriste din istoria recentă.
Atacurile teroriste au provocat nu numai moartea celor nevinovaţi, dar au contribuit şi la emiterea
de noi legi privind combaterea terorismului, având şi un impact sever asupra economiei globale.
Ca rezultat direct al atentatelor de la 11 septembrie, e de aşteptat ca despăgubirile din
asigurări plătite să fie cele mai mari legate de un singur eveniment în istoria SUA să le depăşească
cu mult pe cele provocate de orice alt act terorist din lume. Impactul asupra turismului a fost enorm,
cu pierderi estimate între 7 şi 13 miliarde dolari în venituri şi 25000 de slujbe pierdute până în 2003.
Piaţa bursieră s-a închis pentru 6 zile, imediat după atacuri, iar DJIA (Dow Jones Industrial
Average) a căzut 684 puncte (7,1%) în acea zi şi 1369.7 puncte (14,3%) până la sfârşitul săptămânii,
fiind cea mai mare cădere din istorie.
În unele cazuri efectele terorismului pot fi de lungă durată în special în zonele care depind
economic de industria turismului cum ar fi:
j) A doua Intifadă şi atentatele sinucigaşe Hamas care au afectat puternic industria turismului
din Israel.
k) Atentatele comise de Jemaah Islamiah în Bali, insulă cu populaţie majoritar hindusă din
Indonezia, pentru care turismul este industria majoră.
Cateva institute de cercetare, impreuna cu Ministerul Turismului din Israel au realizat un
studiu prin care au demonstrat ca atacurile teroriste repetate au un efect puternic asupra
comportamentului turistilor internationali, in schimb efectul acestor atacuri asupra turitstilor interni
e mai slab. Conform evidentei Biroului Central de Statistica Israelian, s-a inregistrat o scadere de
60% a turistilor internationali si de doar 10% a turistilor interni, dupa atacurile Al-Aqsa Intifada.
În saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie la New York si Washington, pasagerii
au evitat aeroporturile pe masura ce efectele acestor atacuri au avut repercursiuni dincolo de
granitele Statelor Unite, cu ramificatii grave pentru multe companii aeriene. La scurt timp dupa 11
septembrie 2001, multe companii aeriene au falimentat. Iesit din comun a fost faptul ca o serie din
aceste companii aeriene functionau de zeci de ani, si nu toti erau operatori americani de transport.
Atacurile teroriste de la Londra au avut un efect negativ asupra turismului din Marea
Britanie care cheltuieste anual in jur de 15 miliarde de dolari pentru sustinerea acestei industrii.
Londra, pe langa faptul ca este una dintre marile atractii turistice ale lumii, este si un important
centru al modei de care profita marile retele de magazine si case de moda din intreaga lume. Dupa
atentatele teroriste de la metrou, numarul clientilor din zonele comerciale a scazut cu 27%, iar
numarul turistilor s-a redus dramatic, la fel s-a intamplat si in urma atacurilor teroriste din India si a
protestului din Thailanda din 2008.
Problema terorismului este studiată de organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale, de
instituţiile de cercetări ştiinţifice, serviciile speciale, departamentele militare etc. Sunt organizate
multiplele conferinţe, seminare, simpozioane, a apărut o disciplină specială, care este numită
„terologia”.
Din punct de vedere al organelor, care luptă cu terorismul, acesta este una din cele mai dificile
probleme de asigurare a securităţii statului, societăţii şi persoanei. Complexitatea principală
constă în aceea, că lupta eficientă cu terorismul presupune nu numai măsuri, îndreptate
nemijlocit contra lui, dar de asemenea, dacă nu dezrădăcinarea acelor factori, care nemijlocit
contribuie la apariţia şi dezvoltarea lui.
Convenţia ONU din 1973 stipulează ca “fiecare stat-participant prevede pedeapsa respectivă
pentru astfel de crime reieşind din caracterul grav a lor.”
Unele state fixează sub raport juridic conţinutul şi mecanismul reglamentării juridice în
sfera luptei cu terorismul în formă de legislaţie excepţională. În Marea Britanie la începutul anilor
΄70 a fost efectuată codificarea, în rezultatul căreia la 29 noiembrie 1974 a fost adoptată Legea cu
privire la preîntîmpinarea terorismului (prevederi provizorii). La 25 martie 1976 parlamentul englez
legislativ definitivează modificările la legea menţionată, care stabileşte, în particular, măsuri
suplimentare privind responsabilitatea penală pentru finanţarea activităţii teroriste, pentru
nedenunţarea pregătirii unui act terorist şi tăinuirea persoanelor învinuite de terorism.
Comunitatea mondială respinge terorismul ca mijloc de realizare a scopurilor politice. Lupta
cu terorismul a fost declarată de către Organizaţia Naţiunilor Unite drept o sarcină prioritară a
comunităţii mondiale. Totuşi el continuă să facă parte din arsenalul forţelor politice şi nu poate să
nu fie luat în seamă la analiza posibililor rezultate ale luptei politice într-o societate sau altă, într-
un stat sau altul. În toate cazurile în rezultatul terorismului politic în societate se creează o
atmosferă de nesiguranţă în ziua de mîine, o stare de frică şi fărădelege, ce afectează climatul
politic, cultura societăţii, distruge temeliile ei integraţioniste, contribuie la creşterea stărilor de spirit
distructive.
În opinia experţilor occidentali, eforturile actuale ale organelor de stat şi de drept nu sînt
capabile să pună capăt terorismului, şi cu atît mai mult să înlăture rădăcinile lui sociale şi politice
din care cauză terorismul îşi continuă activitatea distructivă în secolul XXI. Pentru multe grupuri şi
organizaţii extremiste teroarea, ca şi mai înainte, este principalul mijloc cu ajutorul căruia
autorităţile pot fi impuse să îndeplinească condiţiile lor, chiar dacă teroriştii nu se bucură de
susţinerea majorităţii populaţiei. Unele studii compară terorismul după semnificaţia lui pentru
omenire cu problemele, legate de armamentul nuclear, sau problemele ecologice.
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Întrebări de control:
1. Definiţi noţiunea de probleme globale şi specificaţi caracteristicile acestora?
2. Care sunt premisele şi formele de manifestare ale terorismului?
3. Analizaţi care este impactul terorismului asupra econnomiei mondiale?
4. Specificaţi conceptul de economie subterană şi trăsăturile acesteia?
5. Identificaţi care sunt formele de manifestare a economiei subterane?
6. Determinaţi factorii principali ce declanşează dezvoltarea economiei subterane?
7. Elucideaţi principalele forme de fraudă fiscală?
8. Care este dimensiunea şi provenienţa fluxurilor financiare ilicite în Republica Moldova?
9. Caracterizaţi care sunt tendinţele actuale ale crimei organizate?
10. Precizaţi care sunt cauzele care stimulează practicarea criminalităţii economico-fiananciare?
Teste grilă:
1. Care din următoarele enunţuri nu se referă la definirea terorismului?
a. Utilizarea premeditată a violenţei ilegale cu scopul provocării fricii, menite să constrângă sau să intimideze statele
sau comunităţile.
b. Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii în vederea intimidării sau constrângerii
unui stat, unei populaţii civile, sau oricărei părţi din această categorie cu scopul încurajării intereselor politice sau
atingerii obiectivelor sociale.
c. Infracţiune care constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un angajat, în interesul său sau al altei
persoane, a unor sume de bani sau a altor bunuri aflate în gestiunea sau în administrarea sa.
d. Violenţa premeditată săvârşită împotriva scopurilor noncombatante de către grupări subnaţionale sau agenţi secreţi.
2. Grupările teroriste se organizează în dependenţă de 3 categorii de motivaţii:
a. raţionale, psihologice şi culturale.
b. psihologice, raţionale şi criminale.
c. psihologice şi criminale şi religioase.
d. culturale, teritoriale şi motivaţionale.
3. Cel mai considerabil act de terrorism internaţional a avut loc în:
a. Marea Britanie în 2005
b. Egipt în 2005
c. Statele Unite ale Americii în 2001
d. Spania în 2004
e. Rusia în 2004
4. Terorismul statal se poate califica după următoarele forme:
a. amestecul ilegal în activitatea aviaţiei internaţionale civile cu comiterea cazurilor de omucidere, aplicarea
substanţelor explozive sau a armamentului de foc.
b. intervenirea statelor în rolul de organizator al actelor teroriste sau activitatea organizaţiilor teroriste.
c. acte nelegitime de violenţă, furt, care se înfăptuiesc în marea deschisă şi sunt îndreptate împotriva unui vas sau a
unui aparat de zbor;
d. comiterea actelor teroriste de către serviciile speciale secrete a unui stat, iar uneori şi intervenirea forţelor militare a
unui stat.
5. Care din următoarele fenomene nu reprezintă un factor de dezvoltare a economiei subterane:
a. Incertitudinile legislative ce au însoţit mutaţiile economice;
b. Divizarea economică necontrolată, apariţia unor mici întreprinderi cu activitate temporară, speculativă;
c. Descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităţilor, crescând astfel numarul indivizilor
coruptibili;
d. Facilitarea sistemului de impozitare a întreprinderilor mari şi mici.
6. Potrivit estimărilor Transparency International fluxurile financiare ilicite în valoare medie anuală se cifrează în
Republica Moldova la:
a. 235,64 dolari pe cap de locuitor.
b. 101,17 dolari pe cap de locuitor.
c. 56,23 dolari pe cap de locuitor.
d. 435,75 dolari pe cap de locuitor.
7. Ţările din Europa de Est şi Asia Centrală cu cea mai înaltă rată a economiei tenebre sunt:
a. Ucraina, Federaţia Rusă şi Kazahstan.
b. Ucraina, Kazahstan şi Belarus.
c. Georgia, Ucraina şi Federaţia Rusă.
d. Federaţia Rusă, Moldova şi Ucraina.
8. Statele cu cea mai mică rată a economiei tenebre din PIB din lume sunt:
a. Elveţia, SUA şi Austria.
b. SUA, Olanda şi Germania.
c. Elveţia, Germania şi China.
d. Olanda, Brazilia şi Japonia.
e. Canada, SUA şi Japonia.
9. Potrivit Biroului Naţional de Statistică a Moldovei, în primele nouă luni ale anului 2010, ponderea economiei
subterane în PIB a fost de:
a. 15 %.
b. 75 %.
c. 63 %.
d. 28 %.
e. 56 %.
f. 23 %.
10. În perioada 1999-2006 economia tenebră a Moldovei a înregistrat o rată medie de:
a. 45.8%
b. 63 %.
c. 28 %.
Bibliografie:
1. Albrow M. The Global Age. Cambridge, 1996
2. Anghelache G. Piete de capital. Ed. Economica 2004
3. Belobrov, A. Efectele financiare ale migraţiei externe a forţei de muncă din R. Moldova.
Teză de doctor în economie. Chişinău, 2010.
4. Bal A. (coord) Economie mondială. Bucureşti, 2006, pp. 301-352
5. Bari I. Economie Mondiala. Bucureşti, 2004, 224p.
6. Bari I. Globalizarea economiei. Bucureşti, 2005, 542 p.
7. Bari I. Problemele globale contemporane. Bucureşti: Editura Economică, 2003, 618 p.
8. Begg D., Fisher S. Economics. London, 2005Bonciu Fl. Economie mondială. Editura
Universitară. Bucureşti, 2009, p.237
9. Buneci P., Masu St. Criza, anticriza şi noua ordine mondială. Editura SolarisPrint, 2009.
10. Burchiu V., Burchiu N., Dracea D. Energii neocondiţionale curate: eoliană, solară,
geotermică, biomasă, maree, valuri. Bucureşti, 2008.
11. Burnete S. Economia internaţională. Editura Lumina Lex. Sibiu. 2011.
12. Callinicos A. Egalitate-sărăcie şi inegalitate în economiile dezvoltate. Editura Antet, 2006
13. Ciucu, C. si altii (2011), Consecintele unei zone de liber schimb aprofundat si cuprinzator
asupra economiei Republicii Moldova, Institutul European din România, Bucuresti, 2011
14. Chircă S. Mecanismele sistemelor economice. Chişinău, 2004
15. Chirovici E.O. Noua economie. Editura Rao Books, 2008
16. Cobzaru I. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti. 2000
17. Cojanu V. Economia integrării si competitivitatea în Europa de Sud-Est. Editura ASE, 2007
18. Creţoiu Gh. Economie. Editura Economică. Bucureşti, 2008
19. Creţoiu Gheorghe. (coord), Economie mondială. Editura Porto Franco Galaţi. 2000, p.21
20. Dinu M. Economie contemporana: ce este globalizarea?. Editura Economică. Bucureşti,
2000, 224 p.
21. Dumitrescu St., Balan A. Economie mondială. Editura Economică. Bucureşti, 2002.
22. Dumitrescu S., Marin G., Puiu O. Economia mondială. Ed. Independenţa
economică, Piteşti. 2003, 375 p.
23. Farndon J. Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi super puteri mondiale. Editura Litera
International, 2008
24. Fetiniuc V., Lopotenco V., Belobrov A. Relaţii valutar-financiare internaţionale. Concepte,
probleme, teste-grilă. Note de curs. – Chisinau: ASEM, 2005.
25. Filip C.L. Micul ghid al marii Uniuni Europene. Editura Proema, 2008
26. Fukuyama F. Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI. Editura Antet, 2005
27. Galaju I. Organizaţii economice internaţionale. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2008. 324 p
28. Galbraith J. K. Societatea perefectă. Bucureşti, 1997
29. Gilphin R. Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global. Editura
Polirom. Iaşi, 2004
30. Gurgu E., Dobrota N. Globalizarea activităţii economice. Bucureşti, 2007
31. Hristev E.Comerţul şi dezvoltarea umană. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,
Chişinău 2011
32. Ignat I., Pralea S. Economie mondială.Iaşi: Sedcom Libris , 2006. 253 p.
33. International Trade Statistics 2012. WTO, 2012. 267 p.
34. International Trade Statistics 2011. WTO, 2011. 265 p.
35. International Trade Statistics 2010. WTO, 2010. 262 p.
36. James D. Gwartney, Richard Stroup. Economics: privat and public choise, Mason 2006
37. KHANA P. LUMEA A DOUA. IMPERII ŞI INFLUENŢA ÎN NOUA ORDINE
GLOBALĂ. EDITURA POLIROM, 2008
38. Krugman Paul R., Obstfeld M. International Economics. Theory&Policy. Seventh Edition,
Boston, 2006
39. Margulescu Serghei, Margulescu Elena, “Trecerea de la globalizarea pietelor la
globalizarea productiei si serviciilor in contextul starii de semiglobalizare”, in The 33-rd
Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA)
Proceedings, Volume I, Polytechnic International Press, Montreal, Quebec, 2009.
40. Miclea L. MERCOSUR în cadrul regionalismului din America Latină. Editura ASE, 2007
41. Migration and development. Moscow, 2007, editorial board: Vl. Iontsev (variantele în l.
engleză şi rusă);
42. Miron D. Economia Uniunii Europene. Editura Luceafărul. Bucureşti, 2004
43. Miron C.H., Cernuşca L. Impactul atacurilor teroriste asupra economiei mondiale. În:
Impact strategic, nr.1(34), 2010, p.27.
44. Moise E., Grigorescu E., GLOBAL ECONOMIC CRISIS – ANTI CRISIS MEASURES
AND ECONOMIC RECOVERY PROGRAMMES. Romanian Economic and Business
Review, 2010, Vol. 7, No. 1, p.33-39
45. Moldovan D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. ARC, Chişinău, 2004
46. Olaru O.L. Organizaţii economice internaţionale. Bucureşti: Pro Universitaria, 2007. 138 p.
47. Olteanu A., Olteanu A. Piete de Capital. Dareco, Bucuresti 2003
48. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Chişinău: ULIM, 2005. 280 p.
49. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene
profesor la Universitatea din Paris.1996
50. Postelnicu Ghe., Postelnicu C., “Globalizarea economiei”, Ed. Economica,, Bucuresti, 2000.
51. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău, 2001, 104 p.
52. Ranay Ch. Epping. Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău. 2002
53. Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2011
54. Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2012
55. Raportul Biroului Naţional de Statistică 2012
56. Robert B. Reich. Munca naţiunilor. Ed. Paideia, 1996. Bucureşti, pag.29
57. Rotaru A., Covaliu M. Fenomenul economiei subterane şi manifestarea lui în Republica
Moldova. Chişinău, 2003.
58. Roşcovan M., Rusu V., Roşca I. Studiu privind evaziunea fiscală şi contrabanda cu produse
petroliere în Republica Moldova. Chişinău: Editura Transparency International – Moldova,
2004
59. Rujan O. Economie internaţională. Ed. Economică. Bucureşti, 2004
60. Rujan Ovidiu: “Teorii si modele privind relatiile economice internationale”, Ed. All,
Bucuresti, 1994.
61. Rusu M.: “Investitiile straine directe”, Bucuresti, 2000
62. Smith A. Avuţia naţiunilor – cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol.I. Chişinău, 1992.
63. Stoica V. Piete de Capital si produse bursiere. Bucuresti 2006
64. Stratan A. Analiza competitivităţii naţionale prin prisma indicatorilor de performanţă a
exporturilor. Institul de Economie Finanţe şi Statistică, Chişinău 2011
65. Suta N. Comerţ Internaţional şi Politici Comerciale. ASE, Bucureşti, 2009;
66. Sută A. Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale. Bucureşti, 1998
67. Sută N. Integrarea economică europeană. Editura Economică. Bucureşti, 1999
68. Teau A.M., Bal A. Companiile transnatíonale in contextul globalizării. Bucureşti, 2008,
228p.
69. UNCTAD, World Investment Report 2007.
70. UNCTAD, Assessing the Impact of the Current Financial and Economic Crisis on Global
FDI Flows, April 2009.
71. UNCTAD, World Investment Report 2012
72. Voinea L.: “Corporatiile transnationale si capitalismul global”, Ed. Polirom, Bucuresti,
2007.
73. Zaharia R. M. Economie mondială. Editura ASE, Bucureşti, 2004, 312 p.
74. Mайкэл Портер. Международная конкуренция». Москва, 1993 (traducere din engleza)
75. Lindert P.H. Экономика мирохозяйственных связей». Москва 1992.
76. Николаевa И.П.. Мировая экономика. Москва, 2005
77. Герчикова И.Н. Международные экономические организации: регулирование
мирохозяйственных связей и предпринимательской деятельности. Учеб. Пособие. М.:
изд-во «Консалтбанкир», 2001. 624 с.
78. Гурова И.П. Мировая экономика: учебник.4-е изд. М.: ОМЕГА-Л, 2011. 400 с.
79. Иванченко А.Г. Мировая экономика: учеб. Пособие. М.: Кно Рус, 2010. 636 с.
80. Халевинская Е.Д. Мировая экономика и международные отношения: учебник. М.:
Магистр: ИНФРА-М, 2011. 364 с.
81. Шреплер Х.А. Международные экономические организации. Справочник/ Пер.С.А.
Тюнаев, И.Н. Фомичева. М.: Международ. отношения, 1999. 456 с.
82. Абрамов В. Мировая экономика. Дашков и Ко, Москва, 2007
83. Фомишин С. Mеждународные экономические отношения. Феникс, Ростов-на-Дону,
2006
84. Шимко П. Международная экономика. Высшая школа. Москва, 2006
85. Миграция населения. – выпуск шестой Миграционная политика. - Под. ред. О.Д.
Воробьовой. – Москва, 2001.
86. 11. Миграция населения. – выпуск четвертый. Система иммиграционного контроля. -
Под. ред. О.Д. Воробьовой. – Москва, 2001.
87. www.statistica.md
88. www.wto.org
89. www.unctad.org
90. www.un.org
91. www.imf.org
92. www.undp.org
93. www.weforum.org
94. www.g20.org
95. www.unctad.org
96. http://www.economywatch.com
97. www.opec.or g
98. www.ocde.org
99. www.mec.gov.md
100.www.eco.md
101.www.miepo.md
102.www.bnm.md
103.www.statistica.md
104.http://terrorism.about.com/od/whatisterroris1/p/Terrorism.htm(citat 23.05.2012)
105.http:// www.cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/nov2006-vol2.pdf (citat 02.05.2012)
106.http://www.transparency.md/content/view/524/1/lang,en/ (citat 03.06.2012)
107.http:// www.transparency.md/Docs/2004/2004_conferinta.pdf (citat 04.06.2012)
108.http:// www.transparency.md/Docs/cor_evaz_fisc_ro.pdf (citat 12.05.2012)
109.http://www.economics-ejournal.org/economics/journalarticles (citat 23.05.2012)
110.http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note10.html#_ftn1 (citat 22.05.2012)
111.http://www.worldbank.org/en/news/press-release/2013/04/19/world-bank-launches-
initiative-on-migration-releases-new-projections-on-remittance-flows
112.www.iom.org
113.www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/migratia/Migratia_FM
114.http:/esa.un.org/migration
115.FAO Statistical Yearbook 2012// http://www.fao.org/docrep/017/i3138e/i3138e.pdf
116.OECD-FAO. Agricultural Outlook 2013-2022//
http://www.fao.org/docrep/018/i3333e/i3333e.pdf
117.http://www.arcweb.com/events/arc-orlando-forum/pages/default.aspx
118.http://stec.univ-ovidius.ro/images/conferinte/31-mai-2013/PIGE%20final
119.www.demoscope.ru
120.www.green-report.ro
121.www.ecomagazin.ro
122.www.unep.org/geo/geo3/english/overview
123.www.ec.europa.eu/sustianable
124.http://www.unctad.org/infocomm/francais/petrole/marche.htm
125.http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/petrole/role-opep.shtml
126.http://www.alliancefr.com/actualite/desinformat/energie.html
127.http://www.fondation-res-publica.org/Panorama-des-ressources-energetiques-mondiales-et-
perspectives_a44.html\
128.http://www.tehnium-azi.ro/page/index/_/articles/surse-de-energie-alternativa/surse-
regenerabile-de-energie-componenta-importanta-a-dezvoltarii-energetice-durabile-r36
129.http://www.bfm.ru/news/167858