Lexicul

-sinonimele-

Lexicul sau vocabularul reprezintă totalitatea cuvintelor care există sau care au existat într-o limbă. Se face distincţia dintre „lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii”1. Termenul de lexic este preferabil celui de vocabular primul fiind „supraordonat, iar al doilea subordonat, lexicul fiind constituit dintr-o serie foarte bogată şi variată de vocabulare”2 (al numelor de rudenie, al meseriilor, al ştiinţelor, al numeralelor etc.).

Disciplina care studiază componenta lexicală a unei limbi se numeşte lexicologie. Există o „lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi la un moment dat al existenţei ei (de obicei momentul actual) şi o lexicologie diacronică sau istorică, al cărei obiect de cercetare îl constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului şi în strânsă legătură cu evoluţia societăţii umane”3.

Majoritatea specialiştilor consideră că vocabularul nu constituie „o masă compactă, omogenă sau nediferenţiată“4. El este format dintr-un fel „de nucleu“5 în care intră cuvinte puţine, dar foarte importante, şi din masa vocabularului cuprinzând cuvinte mai rar folosite.

Această idee a fost formulată de către filologul român Bogdan Petriceicu-Haşdeu (apud Hristea, 1984, p. 13). Acesta a atras atenţia că nu toate cuvintele din vocabularul unei limbi au aceeaşi valoare. Ideea aceasta s-a impus în timp, vorbindu-se de un vocabular fundamental al oricărei limbi.

CUVÂNTULSunt necesare şi câteva precizări cu privire la noţiunea de cuvânt. Acesta este o unitate

de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi ingvistice. Încercările de definire a cuvântului scot în evidenţă trăsătura de „entitate biplană”6. Astfel, cuvântul asociază „un semnificant (o componentă fonică) cu un semnificat (reprezentat printr-o anumită informaţie) ceea ce îl situează în categoria elementelor care fac posibilă comunicarea”7.

În raport cu alte entităţi ale limbii, cuvântul are ca particularităţi unitatea şi autonomia unităţilor lingvistice care i se subordonează. Caracterul unitar se manifestă la nivelul semnificantului, presupunând asocierea unor unităţi fonice, iar la nivelul semnificatului, unitatea este „rezultatul cuprinderii într-un ansamblu global, prin amalgamare, a informaţiei complexe

1 Bidu-Vrânceanu, A., Forăscu, N., 2005, p.13.2 Zugun, P., 2000, p.1.

3 Hristea, Th.(coord.), 1984, p.7.4 ? Ibidem.5 ? Ibidem. 6 ***Gramatica Limbii Române, 2005, p.8.7 Ibidem.

reprezentând sensul sau semnificaţia entităţii cuvânt”8. Caracterul autonom se manifestă prin capacitatea de deplasare a acestei unităţi în interiorul enunţului.

Ca unitate de bază a vocabularului, cuvântul are o formă (totalitatea sunetelor din care este alcătuit care sunt redate printr-o literă sau un grup de litere), de exemplu casa /c-a-s-ă, la care se asociază un anumit înţeles (sensul fiind de „clădire care serveşte drept locuinţă”).

Forma reprezintă latura materială a cuvântului, adică fonemele şi morfemele diferenţiate în rădăcină, afixe şi desinenţe. Există cuvinte care nu poartă accent, dar şi cuvinte (prepoziţii, conjuncţii) care nu conţin morfeme gramaticale, fiind constituite numai din rădăcină.

Sinonimele Cea mai cunoscută definiţie a sinonimelor este următoarea: „acea relaţie de sens care se

stabileşte între cuvinte care au aproximativ acelaşi sens şi pot fi substituite unul altuia în context”9. Din nevoia de a nuanţa o anumită idee, se recurge adesea la folosirea sinonimelor, fiind acceptată de către vorbitori existenţa unor suprapuneri de cuvinte pentru aceeaşi noţiune. Astfel, cenuşiu, plumburiu, sur pot însemna aproximativ acelaşi lucru.

Sinonimia este considerată un tip de „relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au semnificaţii atât de apropiate, încât le considerăm identice”10.

Definiţia sinonimelor implică ideea că, din punct de vedere al echivalenţelor semantice, vocabularul se împarte în trei submulţimi: una alcătuită din cuvinte care au sinonime, a doua formată din cuvinte care nu au sinonime şi a treia ale căror „echivalente sinonimice sunt perifrazele”11.

Cuvintele care au sinonime pot fi cuvinte identice ca sens sau cuvinte apropiate ca sens (ex. pământesc - teluric; orăşenesc – citadin).

Identitatea semantică este foarte rară, cuvintele aflându-se în relaţie de sinonimie perfectă. Cuvintele identice ca sens se află numai în anumite zone ale vocabularului, în special în limbajul ştiinţific, explicându-se originea lor prin provenienţa termenilor sinonimi din diferite limbi. Aceste sinonime apar ori prin derivare, ori prin împrumuturi din alte limbi. De obicei, limba nu tolerează asemenea cuvinte, de aceea ele dispar sau sunt supuse unui proces de diferenţiere stilistică şi semnatică (exemplu: staţie/staţiune).

În cazul sinonimiei apropiate ca sens trebuie îndeplinite nişte condiţii:- posibilitatea substituirii sinonimelor în acelaşi context;

- să fie redate prin aceeaşi parte de vorbire (substantive: noroc-şansă; verbe: a reuşi-a

izbândi, adjective: amical-prietenesc etc.);

- identitatea referentului, cu condiţia ca substituirea să se facă în aceeaşi variantă stilistică.

8 Hristea, Th. (coord.), 1984, p.66.9 Bidu-Vrănceanu A., Forăscu, N., 1988, p.112.10 Bidu-Vrănceanu, A., Forăscu, N., 2005, p. 90.11 Ibidem.

Toate sinonimele unui cuvânt formează o serie sinonimică. De exemplu: cinstit, onest, corect, integru se grupează în aceeaşi serie pe baza următoarelor componente de sens comune:/(caracteristică) adjectivală/, integritate/, /moral/ fără seme diferenţiatoare12.

Verificarea statului paradigmatic al membrilor unei serii sinonimice trebuie să se facă din trei puncte de vedere: „componenţial, contextual şi stilistic”13, iar sinonimia trebuie înţelesă ca o identitate a celor trei aspecte.

Relaţia de sinonimie se poate stabili între:- două cuvinte: a divide - a segmenta;

- un cuvânt şi o expresie: a se rostogoli - a se da de-a dura;

- două expresii: a-şi lua nasul la purtare – a i se urca la cap.

Unii specialişti consideră că există trei categorii de sinonime, clasificabile după locul, timpul şi mediul utilizării lor: „sinonime teritoriale, sinonime cronologice şi sinonime stilistice”14. Astfel, nume populare sau literare de plante sunt diferite după subdialecte şi graiuri: floarea-soarelui este numită şi răsărită, rază, soreană, soreancă, sorie, soreaţă, sorică, sorină, soroaică, sora-soarelui, iarba-soarelui etc. Astfel de sinonime formează o serie de sinonime teritoriale.

Sinonimele cronologice sunt sinonimele care „s-au succedat, coexistând scurte perioade, în istoria limbii române”15, precum slobozenie (în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea), eliberare (în sec. al XIX-lea şi acum).

Sinonimele stilistice sunt sinonimele folosite în limbajul literar: „O putere superioară numită Pronie în limba adevărului şi ursită în graiul vulgar al oamenilor fără ştiinţă”. (B. P. Haşdeu).

Cercetătorii consideră că există trei tipuri de sinonime (teritoriale, cronologice, stilistice) sinonime ideografice pentru că denumesc aceeaşi noţiune „nuanţele de sens fiind semnificative numai pentru circumstanţele în care se fac comunicările concrete care le conţin şi în care, pentru adecvare deplină, este selectat, obişnuit, un anume termen dintr-o serie”16.

Sinonimele se pot clasifica astfel:1. După elementul care intră în relaţia de echivalenţă semantică:

a. sinonime derivative: (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor);

b. sinonime lexicale ce stabilesc relaţii de echivalenţă între două cuvinte;

c. sinonime lexico-frazeologice: a fugi=a o lua la fugă;

d. sinonime frazeologice: a lua peste picior=a-şi bate joc;

12 Bidu-Vrănceanu,A., Forăscu, N., 1984, p.70.13 Ibidem, p. 66.14 Zugun, P., 2000, p.40.15 Ibidem.16 Ibidem.

e. sinonime lexico-gramaticale (cuvinte cu formă sonoră diferită, aparţinând

aceleiaşi clase gramaticale: dar, iar, însă, ci - conjuncţii coordonatoare

adversative).

2. După gradul de echivalenţă semantică:

a. Absolute (sunt puţine la număr, stabilindu-se între cuvinte vechi, regionale, cuvinte

literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici): natriu - sodiu, smalţ

– email, kaliu - potasiu, vocabular – lexic, timp –vreme, varză – curechi;

b. Parţiale (sunt cel mai des întâlnite şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi şi

cuvinte mai noi): scrisoare - carte, casă - clădire, a se veseli -a râde, bun – preţios,

cuvânt - discurs;

c. Aproximative (sunt sinonimele folosite în stilul scriitorilor care atribuie valori figurate

unor cuvinte uzuale): „stropi mari de apă” - bulgări fluizi, „iubire” – arşiţă, cuibar rotind

de ape – „vârtej”.

3. După etimologie:

a. Din aceeaşi limbă (exemplu: absurd/ilogic);

b. Din limbi diferite (exemplu: absenta-fr./lipsi-ngr.).

4. După categoria gramaticală acestea pot fi mai ales: substantive, adjective, verbe,

adverbe.

Cuvântul polisemantic se poate desface în tot atâtea sinonime câte sensuri are în conţinutul lui. Sinonimele obţinute astfel nu sunt echivalente între ele. Creaţia scriitorilor reflectă bogăţia limbii, toate zonele geografice şi istorice ale graiurilor, cu toate achiziţiile şi inovaţiile care-i sporesc expresivitatea, nuanţând rolul polisemiei şi al sinonimiei.

Sursele principale ale sinonimiei sunt considerate de unii cercetători ca fiind: formarea de cuvinte şi de frazeologisme, împrumutul lexical17. Uneori, aceşti factori acţionează cumulat pentru apariţia sinonimiei.

Cunoaşterea temeinică a cuvintelor, a vocabularului poate valorifica bogăţia tezaurului nostru de sinonime.

17 Zugun, P., 2000, p. 53.

Bibliografie:

Avram, M., Pleonasmul şi tautologia, în Limba şi literatura română pentru elevi, 1996, nr. 3, II.Bidu-Vrănceanu A., Forăscu, N., Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.Bidu-Vrănceanu, A., Forăscu, N., Limba română contemporană. Lexicul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.Bidu-Vrănceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Mancaş, M., Pană Dindelegan G., Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, 2001.Bidu-Vrănceanu, A., Forăscu, N., Modele de structurare semantică, Ed. Facla,Timişoara, 1984.Bucă, M., Vinţeler, O., Dicţionar de antonime al limbii române, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990.