Post on 03-Jan-2016
description
2
Introducere
Obiectivul general al lucrării este de a prezenta în mod sistemic elementele
fundamentale cu care se operează în finanțele întreprinderii. Prin prezentarea concisă,
didactică, poate fi utilizată pentru deprinderea noțiunilor fundamentale de către studenții
care studiază fenomenul financiar la nivel microeconomic. În același timp, prin conținut
lucrarea contribuie la îmbunătățirea pregătirii specialiștilor din domeniul financiar.
Capitolele din structura cursului conțin elemente fundamentale referitoare la analiză
financiară, planificare, finanţare pe termen scurt, mediu şi lung a activităţii întreprinderii,
problematica investițională, distribuirea profitului, costul și structura capitalurilor precum și
riscurile specifice activității întreprinderii.
Obiectivele cursului
consolidarea noţiunilor de bază asimilate la alte discipline economice;
cunoaşterea unor metode de investigare ştiinţifică aparţinând analizei
financiare;
alcătuirea unor instrmente previzionale în domeniul financiar;
asimilarea de cunoștințe privind gestiunea financiară a întreprinderii,
cumpărarea, vânzarea unor active fizice sau financiare, oportunitatea apelării la
credite etc.;
fundamentarea deciziilor privind investițiile;
identificarea modului de finanţare al întreprinderilor din mediul economic;
aspecte fundamentale privind distribuirea profitului.
Cerinţe preliminare
Cursul presupune parcurgerea unor elemente de bază din cadrul altor discipline
fundamentale cum ar fi: economie, contabilitate sau calculația costurilor. De
asemenea, sunt importante cunoştinţele furnizate de alte discipline economice
complementare cum ar fi: statistica, managementul resurselor umane și marketing.
Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau
instrumente de lucru.
3
Structura cursului
Cursul este structurat în două module alcătuite în total din 12 unităţi de învăţare.
Astfel, primul modul conţine 7 unităţi de învăţare, iar al doilea 5. S-a optat pentru
o astfel de delimitare cu scopul menţinerii unui grad de complexitate relativ
constant. Fiecare unitate cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica
unităţii de învăţare, exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme propuse
spre rezolvare.
La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate teme de control. Rezolvarea acestora este
obligatorie. Temele vor fi încărcate de către studenţi pe platforma e-learning până
la o dată prestabilită.
Durata medie de studiu individual
Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului „Finanțele
întreprinderii” (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare şi
rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test
ce va conţine întrebări teoretice şi aplicaţii numerice din materia prezentată în
cadrul acestui material. Testul va deţine o pondere de 50% în nota finală, iar notele
aferente temelor de control, realizate pe parcursul semestrului, vor deţine împreună
o pondere de 50%.
4
Modulul 1. Analiza și planificarea financiară
Cuprins
Introducere......................................................................................................................4
Obiectivele modulului.....................................................................................................4
U1. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii................................................................5
U2. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară...............................................................16
U3. Analiza financiară pe baza bilanţului......................................................................25
U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere...............42
U5. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii........................................................58
U6. Analiza financiară cu metoda ratelor.....................................................................69
U7. Bugetele întreprinderii............................................................................................84
Introducere
Analiza reprezintă o metodă de cercetare ştiinţifică bazată pe descompunerea
obiectelor şi fenomenelor studiate în părţi componente. Aplicarea acestei metode
în domeniul financiar a condus la apariţia unor indicatori specifici cu care pot fi
identificate aspectele fundamentale ale gestiunii întreprinderii. Conţinutul metodei,
etapele de aplicare şi alte noţiuni introductive fac obiectul primei unităţi de
învăţare. În continuare sunt prezentate aspecte fundamentale privind delimitarea
finanțelor, accesul întreprinderii pe piața financiară, echilibrul financiar,
renatabilitate și planificare financiară.
Obiectivele modulului
La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:
înţeleagă rolul analizei în studierea fenomenelor financiare;
rețină noțiuni fundamentate din domeniul financiar;
urmărească structurarea pieței financiare și interacțiunea întreprinderii cu
aceasta;
determine echilibrul financiar al oricărei întreprinderi;
analizeze rezultatele întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;
calculeze capacitatea de autofinanțare;
urmărească în dinamică echilibrul financiar;
aplice metoda ratelor pentru analiza rezultatelor întreprinderii;
alcătuiască și să interpreteze instrumente de previziune financiară.
5
Unitatea de învăţare M1.U1. Noţiuni de bază în finanţele
întreprinderii
Cuprins
M1.U1.1. Introducere.....................................................................................................5
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................5
M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii......................................................6
M1.U1.4. Rezumat........................................................................................................14
M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................14
M1.U1.1. Introducere
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici
privaţi fac obiectul dreptului comercial. Prin lege se stabileşte cadrul legislativ cu
privire la principiile, regulile, instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale
complementare acestor operaţiuni. Tot pe cale juridică sunt stabilite instituţiile,
atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni, prin arbitraj sau
judecată, în soluţionarea eventualelor neînţelegeri, deficienţe, conflicte sau
tendinţe.
În sectorul privat, actul de vânzare-cumpărare este condiţionat de acordul
părţilor contractante cu privire la cantitate, preţ, condiţii de livrare şi de plată. În
sectorul public, desfăşurarea activităţii producătoare de bunuri (servicii) publice și
finanţarea acesteia au la bază decizia instituţiei politice competente, care trebuie să
fie acceptată de membrii comunităţii.
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înţeleagă modul de delimitare și studiere al finanțelor;
definească analiza în general şi rolul acesteia în studierea fenomenelor
financiare;
identifice sursele din care se constituie fondurile publice;
înțeleagă obiectul finanţelor private, asemănările și deosebirile dintre
clasele de finanțe;
înțeleagă conținutul principalelor teorii financiare și evoluția acestora;
definească politica și gestiunea financiară;
stabilească obiectul fundamental al întreprinderii.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
6
M1.U1.3 Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii
1.1 Conceptul de finanţe
În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse opinii cu privire la semnificaţia
termenului de finanţe, având conținut diferit de la o etapă istorică la alta, de la un gânditor la
altul. Potrivit majorităţii specialiştilor din domeniul financiar, noţiunea de finanţe provine din
cuvintele latineşti „finis” sau „fiare” care se traduc prin a termina o acţiune judiciară sau un
diferend în legătură cu plata unei sume de bani [27]. De la aceste cuvinte s-au format
„financia” sau „financia pecuniaria”, ce desemnează plata în bani. În timp, conceptul finanţe
a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare,
tranzacțiile bursiere, relaţiile cambiale ş.a. [2]. Totuși, există numeroase diferenţe în definirea
conceptului de finanţe aparţinând practicienilor, cercetătorilor şi altor utilizatori din domeniul
financiar.
1.2 Clase de finanţe
Indiferent de nuanța expresiei și modalitatea de definire este necesară delimitarea
finanțelor în publice și private. Noțiunea de finanţe publice este asociată cu statul, unitățile
sale administrative și urmărește asigurarea echilibrului social. Finanţele private sunt legate de
persoanele juridice cu capital privat şi se referă la resursele financiare ale acestora.
1.2.1 Finanțe publice
Existenţa finanțelor publice este legată de stat, instituţiile centrale sau locale și
instituțiile de drept public. Componenta publică a finanţelor urmărește procurarea și utilizarea
resurselor statului. Constituirea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice se bazează pe
norme şi proceduri specifice stabilite prin lege, cu ajutorul cărora se stabilesc responsabilităţi,
atribuţii şi competenţe specifice. Sursele din care se constituie fondurile publice sunt:
- impozite;
- taxe și accize;
- contribuţii pentru asigurări sociale ale persoanelor fizice sau juridice;
- amenzi, majorări, penalizări şi confiscări;
- vărsăminte ale regiilor autonome și instituţiilor publice;
- concesiuni, chirii și redevenţe;
- venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat;
- rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;
- dividende, dobânzi, despăgubiri, ajutoare și alte sume primite.
Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile și
sectoarele economice. După colectarea fondurilor publice urmează distribuirea lor către
7
persoanele fizice şi juridice, activitate aflată în competenţa autorităţilor publice, realizată în
raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare. Distribuirea
fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii cum ar fi:
- sănătate;
- apărare naţională;
- ordine și administraţie publică;
- învăţământ;
- gospodărire comunală şi locuinţe;
- datorie publică;
- asigurare şi protecţie socială;
- cultură;
- acţiuni economice;
- mediu natural.
O importanță deosebită revine funcţiei de control asigurată în cadrul finanţelor
publice, întrucât acestea aparţin întregii societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control
vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, modul de utilizare
al acestora.
1.2.2 Finanţe private
Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor
necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate, în condiţii normale
de eficiență economică. Obiectul finanţelor private include:
- constituirea capitalului social;
- repartizarea profitului (remunerarea acţionarilor);
- plasarea excedentelor de lichidități;
- obţinerea sau crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea activităţii de
exploatare;
- mobilizarea creanţelor;
- stingerea obligaţiilor de plată ș.a.
În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare ce decurg din obiectul finanţelor
private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie sau managerului
întreprinderii în cauză, în concordanță cu prevederile contractelor economice sau financiare
încheiate cu terţii [14].
În sectorul privat nu există obligația de a cumpăra (sau vinde) o marfă, în condiţiile
propuse de agentul economic, dacă aceasta nu are o anumită valoare de întrebuințare pentru
consumator. Prezenta lucrare are ca obiect finanțele private, localizate la nivel de
întreprindere.
8
1.2.3 Asemănări și deosebiri între clasele de finanțe
Între finanţele publice și cele private există următoarele aspecte comune:
- din punct de vedere al definirii, ambele reprezintă forme ale constituirii şi administrării
mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său
de activitate;
- vizează atât veniturile cât și cheltuielile;
- operează cu categorii financiare de bază (monedă, credit etc.);
- se confruntă cu probleme de dezechilibru financiar.
Tabelul 1.1
Criteriul de comparație Finanțe
Publice Private
Scop urmărit
Satisfacerea nevoilor publice
prin intermediul bunurilor
publice
Gestionarea fondurilor în
vederea maximizării valorii
Reglementare juridică Drept public Drept privat
Instrumente folosite Prin măsuri de constrângere Pe baza de contract voluntar
Influență asupra
monedei naționale Poate influența moneda Nu poate influența moneda
Nivel de manifestare Macroeconomic Microeconomic
În acelaşi timp poate fi identificată o serie de deosebiri grupate în funcție de anumite
criterii specificate în tabelul 1.1.
1.3 Elemente fundamentale în finanțele private
1.3.1 Teorii în finanţele private
Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin cristalizarea
unor probleme de interes general, privind participarea agenților economici pe piaţa financiară.
Dintre acestea, în continuare sunt menționate cele mai cunoscute, datorită contribuţiei lor la
dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit, în fundamentarea
deciziei şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.
a) Teoria portofoliului a fost creată de economistul american Harry M. Markowitz (laureat al
Premiului Nobel pentru economie în 1990) în anii 1952, respectiv 1959 şi publicată în
articolul „Portofolio Selection” şi în lucrarea „Portofolio Selection: Efficient Diversification
of Investments” [16][17]. Elementul central al teoriei constă în faptul că decizia financiară ia
în considerare în mod sistematic covarianţa preţurilor majorităţii activelor financiare. Un
investitor raţional, atunci când constituie un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină
seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra portofoliului din care face parte.
b) Teoria preţului de echilibru pe piaţa financiară a fost elaborată de economistul american
9
William F. Sharpe (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi a fost publicată în
articolul „A Simplified Model for Portofolio Analysis” şi în lucrarea „Portofolio Theory and
Capital Markets” [28][29]. Modelul celebrului autor este cunoscut sub numele CAPM
(Capital Asset Pricing Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează
analiza valorilor mobilare şi evaluarea performanţelor administrării averii.
Teoria arată că pe o piaţă concurenţială, riscul este parametrul remunerat, iar acesta nu
poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor sau structurarea diferită a portofoliilor de
active financiare. Acest risc nediversificabil este măsurabil prin procedee statistice (varianţă,
dispersie) şi a intrat în limbajul curent sub numele de coeficient beta.
c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului a fost elaborată de Merton
H. Miller (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi Franco Modigliani (laureat
al premiului Nobel pentru economie în 1985) şi a fost publicată în articolele „The Cost of
Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments” şi „Corporate Income Taxes and
the Cost of Capital: a Correction” [18][19].
Până la apariţia acestei teorii, abordările financiare erau bazate pe ipoteze strict
empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără nici o încercare
fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al preţului de echilibru.
Teoria arată că, pe o piaţă financiară eficientă, nu există rate optime de îndatorare și de
distribuire a profitului.
d) Teoria opțiunilor are ca subiect central opțiunea ca formă distinctă de activ financiar. O
contribuție remarcabilă la această teorie au avut economiștii americani Fischer S. Black și
Myron S. Scholes (laureați ai Premiului Nobel în 1997) prin elaborarea unui model matematic
bazat pe opțiuni. Modelul construit de autori poartă numele OPM (Options Pricing Model)
sau „Modelul Black-Scholes”. Plecând de la acesta, a fost concepută o formă binominală a
modelului de către economiștii americani John C. Cox, Stephen A. Ross și Mark E.
Rubinstein. Noul model poartă denumirea „Binomial Options Pricing Model” sau “Modelul
Cox, Ross și Rubinstein”.
Teoria de arbitraj financiar a fost formulată de Stephen A. Ross în 1976 fiind
cunoscută sub numele de APM (Arbitrage Pricing Theory). Este o teorie generală a prețurilor
activelor, care susține că prețul de revenire a unui activ financiar poate fi modelat ca o funcție
liniară, între diferiți factori de influență.
e) Teoria semnalelor aplicată la problemele financiare are ca element central asimetria
informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi formularea teoriei agenţiei care formalizează
interacţiunea (conflictul de interese) între acţionari şi manageri. Această abordare ridică noi
probleme, întrucât întreprinderea nu mai este privită ca o entitate compactă care ia decizii
pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate, ci ca un organism complex al cărui comportament
este rezultatul unui proces de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale
diferitelor grupuri și categorii care o formează.
10
f) Teoriile manageriale privesc întreprinderea ca un grup de indivizi cu obiective individuale
specifice. Pentru aceştia se caută o maximizare a funcţiei de utilitate din punct de vedere al
conducerii întreprinderii. Funcţia de utilitate se construieşte pe baza a cinci variabile
independente: mărimea salariilor managerilor, efectivul de personal, volumul investiţiilor,
nivelul costurilor și profiturile. Scopul urmărit prin funcţia de maximizare a utilităţii este
creşterea economică a întreprinderii, ce poate fi urmărită sub forma unei majorări a cifrei de
afaceri sau a activului total.
g) Teoriile comportamentale în cadrul cărora obiectivul era rezultatul negocierilor între
indivizi şi grupurile din care aceştia fac parte, fiecare având obiective proprii. Acest rezultat al
negocierilor urmărea cinci subobiective de negociat: producţia, stocurile, vânzările, segmentul
de piaţă deținut şi profitul. Obiectivul acţionarilor era determinat de mărimea dividendelor
primite, comparativ cu alte întreprinderi [25].
1.3.2 Politica financiară
Noţiunea de politică îşi are rădăcinile în cuvintele greceşti „politike” care semnifica
„arta de a administra” şi „polis” cu înţelesul de oraş - ca formă de organizare politică. Într-o
accepţiune largă conceptul exprimă ansamblul de activităţi orientate spre dobândirea puterii şi
păstrarea ei în societate, de către grupări politice constituite în baza unor interese şi idei
comune.
În finanțele publice politica financiară este o parte a politicii generale a statului,
având scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare, pentru realizarea unor
obiective strategice privind dezvoltarea economică și socială. Autoritatea de referinţă în acest
caz este statul, care acţionează prin şi în virtutea legii, iar prerogativele politicii financiare
vizează în esenţă finanţele publice. Statul instituie un context de încurajare sau dimpotrivă, de
descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice în vederea
atingerii unor scopuri economice, sociale sau politice. Multitudinea mijloacelor, tehnicilor,
instrumentelor și procedeelor utilizate conduce la particularizarea câtorva categorii de politici:
- politica cheltuielilor publice;
- politica fiscală;
- politica monetară;
- politica valutară;
- politica vamală.
În finanțele private politica financiară este o componentă fundamentală în politica
generală a întreprinderii, care contribuie în mod decisiv la realizarea obiectivului fundamental
al acesteia. Principalele elemente ale politicilor financiare sunt:
- rentabilitatea;
- asigurarea și alocarea surselor de finanțare;
- distribuirea profitului;
11
- structura capitalului;
- durata avansării şi dimensiunea capitalului.
Politica financiară determină în mare măsură capacitatea întreprinderii de menţinere,
consolidare sau creștere comparativ cu alţi competitori. În alcătuirea și implementarea
politicii financiare un rol decisiv revine consiliului de administraţie și managerul general care
acţionează ţinând seama de cadrul legal şi de mandatul încredinţat de adunarea generală a
acţionarilor. Politica financiară a întreprinderii poate fi modificată numai prin actul de voinţă
al proprietarilor și este obligatorie pentru toţi angajaţii [14].
1.3.3 Gestiunea financiară
Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii este constituit de cunoașterea și utilizarea
corectă a mijloacelor şi instrumentelor specifice, pentru atingerea obiectivului fundamental al
acesteia. Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea resurselor
financiare ale întreprinderii. În acest scop, gestiunea financiară include toate deciziile legate
de realizarea investiţiilor şi finanţarea lor, evidența încasărilor și plăților, repartizarea şi
utilizarea profitului ș.a. Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să respecte cumulativ
cel puţin trei condiţii fundamentale [25]:
- obţinerea unui anumit nivel al rentabilităţii plasamentelor efectuate de acţionari prin
investirea capitalului în întreprindere;
- asigurarea permanentă a solvabilităţii întreprinderii;
- asigurarea unei flexibilităţi de acţiune pentru participanții la viața economică a
întreprinderii. Într-o economie concurenţială, fiecare participant (acţionar, creditor, salariat,
furnizor, client, stat etc.) îşi stabileşte o strategie individuală pe care urmăreşte să o ducă la
îndeplinire. Gestiunea financiară constă în îndeplinirea obiectivului fundamental al
întreprinderii, concomitent cu armonizarea intereselor participanţilor.
Dintre criteriile de delimitare a gestiunii financiare, în activitatea practică prezintă un
interes deosebit orizontul de timp. Criteriul conduce la gruparea și separarea activităților
specifice în:
- gestiune financiară pe termen scurt;
- gestiune financiară pe termen mediu și lung.
Gestiunea financiară pe termen scurt are rolul de a asigura echilibrul între nevoi şi
necesităţi de finanțare pe termen scurt, în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu şi
lung urmăreşte stabilirea unei strategii financiare de consolidare şi creştere a valorii
întreprinderii. Astfel, gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde următoarele activități:
- gestiunea stocurilor;
- gestiunea creanțelor;
- gestiunea creditelor și plasamentelor pe termen scurt;
- gestiunea riscului valutar;
12
- gestiunea trezoreriei.
Gestiunea financiară pe termen mediu și lung are în vedere:
- gestiunea capitalurilor proprii;
- gestiunea datoriei financiare;
- gestiunea investiţiilor.
Gestiunea financiară nu este posibilă fără o planificare financiară coerentă şi un
control de gestiune riguros.
1.3.4 Analiza financiară
Analiza, în general, desemnează o metodă de cercetare științifică ce constă în
descompunerea unui obiect sau fenomen în părţi componente. Activitatea presupune utilizarea
unor procedee şi tehnici specifice pentru cercetarea părţilor componente ale ansamblului, în
vederea determinării relaţiilor de cauzalitate şi a factorilor generatori ai acestora [10]. Scopul
final al analizei constă în elaborarea concluziilor ce stau la baza fundamentării unor decizii,
care au drept scop îmbunătăţirea obiectului sau fenomenului respectiv. Indiferent de scop,
analiza este orientată de la complex la simplu [11].
Aplicată în domeniul financiar, la nivel microeconomic, analiza a condus la formarea
unei discipline științifice care are drept scop determinarea performanţelor financiare ale
întreprinderii. Determinările se realizează pe baza documentelor contabile de sinteză.
Principalele acţiuni ale analizei financiare sunt:
- analiza echilibrului financiar;
- analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;
- determinarea capacității de autofinanțare;
- analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii;
- analiza financiară cu metoda ratelor.
Analiştii financiari sunt preocupaţi să aprecieze următoarele aspecte ale activităţii
întreprinderii:
1. Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit din activitatea
desfășurată;
2. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen mediu
și lung faţă de creditori.
3. Lichiditatea prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi menţine un cash-flow
pozitiv, în condiţiile onorării obligaţiilor de plată pe termen scurt.
4. Stabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a rămâne în piaţă pe termen lung.
Activităţile specifice din cadrul funcţiei financiare sunt:
- asigurarea din resurse proprii sau atragerea din alte surse a necesarului de capital necesar
derulării activităţii de exploatare a întreprinderii;
- distribuirea fondurilor băneşti disponibile corespunzător obiectivelor prestabilite;
13
- efectuarea de studii şi analize economice cu privire la atragerea şi alocarea mijloacelor
financiare;
- previziunea indicatorilor financiari;
- organizarea şi executarea controlului financiar intern.
1.3.5 Obiectivul fundamental al întreprinderii
Anterior au fost enumerate principalele teorii financiare, un element comun al acestora
fiind dat de determinarea obiectivului fundamental al întreprinderii. Găsirea acestui obiectiv
constituie identificarea raţiunii întregii activităţi desfăşurate. Potrivit teoriilor financiare,
identificarea obiectivul fundamental se face prin alegerea celui mai potrivit concept din
următoarele posibile: echilibru financiar, creştere economică, flexibilitate, supravieţuire,
minimizarea unor costuri și profit. Sintetizând concluziile desprinse, se poate reține ca
obiectiv fundamental al gestiunii financiare maximizarea valorii întreprinderii.
Criteriile de măsurare, a gradului de atingere a acestor scopuri şi obiective sunt
exprimate prin:
- mărimi absolute cum ar fi: fondul de rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, capacitatea de
autofinanţare etc.;
- mărimi relative precum rata îndatorării, rata rentabilităţii etc.
Pentru finanţele private se reţine drept obiectiv fundamental maximizarea valorii
întreprinderii. Măsurarea acesteia a condus la apariția a două formulări:
- patrimonială potrivit căreia se urmărește maximizarea patrimoniului acumulat în exerciţiile
anterioare. Valoarea patrimoniului se determină pe baza situaţiei patrimoniului reflectată în
bilanţ. Este egală cu situația netă (activul net) determinată ca diferenţă între activul total şi
datoriile totale.
- financiară însemnând maximizarea valorii actuale a veniturilor viitoare aşteptate a se realiza,
pe durata de viață a întreprinderii, cu ajutorul patrimoniului deținut în prezent. Valoarea
financiară se determină pe baza speranţelor de câştig, pe care le va aduce întreprinderea, cu
patrimoniul acumulat până în prezent:
VF = CFt
1+r t+
VRn
1+r n,
n
t=1
în care VF valoare financiară a întreprinderii;
CF cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață;
VRn valoarea reziduală estimată, rămasă după n ani de viaţă economică;
r rata de actualizare egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc ce
caracterizează întreprinderea respectivă;
t = 1,...,n durata de viaţă economică a întreprinderii.
Relația admite ca ipoteze simplificatoare existența unor cash-flow-uri anuale constante
și consideră aceeași rata de actualizare pe durata de viață a întreprinderii.
14
Exemple
1. Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi ştiind că dispune de un patrimoniu care îi
va permite încasarea unor sume constante în următorii 5 ani de 6500 mii lei. După aceasta perioadă
valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 870 mii lei. Pentru întreaga perioadă se
consideră o rată de actualizare de 5%.
Rezolvare:
Valoarea financiară a întreprinderii se determină cu relaţia:
VF = CFt
1+r t +
VR5
1+r 5,
5
t=1
în care CF cash-flow-uri viitoare;
r rata de actualizare considerată constantă;
VR5 valoarea reziduală estimată după 5 ani;
t = 1,...,5 durata de viaţă economică a întreprinderii.
Înlocuind rezultă:
VF=6500
1+0,05 +
6500
1+0,05 2+
6500
1+0,05 3+
6500
1+0,05 4+
6500
1+0,05 5+
870
1+0,05 5
Se obţine o valoare de 28823,24 mii lei.
2. Care este valoarea financiară estimată a unei întreprinderi care generează următoarele fluxuri
anuale de trezorerie: CF1= 22450 lei, CF2= 48140 lei, CF3= 68530 lei, CF4= 44280 lei, CF5= 81170
lei și CF6= 27450 lei? Valoarea reziduală estimată este de 9540 lei, iar rata de actualizare are o
valoare constantă de 4%.
Rezolvare:
În acest caz relaţia de determinare a valorii financiare este:
VF = CFt
1+r t +
VR6
1+r 6
6
t=1
Înlocuind în relația anterioară rezultă:
VF=22450
1+0,04 +
48140
1+0,04 2+
68530
1+0,04 3+
44280
1+0,04 4+
81170
1+0,04 5+
27450
1+0,04 6+
9540
1+0,04 6
Se obţine o valoare de 258245,87 lei.
Enumerați sursele din care se constituie fondurile publice.
15
Să ne reamintim...
Finanțele sunt delimitate în două clase: publice și private. Cursul este orientat
către finanțele private;
Există asemănări și deosebiri între clasele de finanțe;
Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin
cristalizarea unor probleme de interes general și au evoluat până în prezent;
Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea
resurselor financiare ale întreprinderii;
Obiectivul oricărei întreprinderi este dat de creșterea valorii acesteia.
M1.U1.4. Rezumat
Există numeroase diferenţe în definirea conceptului de finanţe. Finanțele se
împart în: publice (ale statului) și private (ale întreprinderilor). Teoriile financiare s-
au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX;
Sunt mai multe polici financiare atât la nivelul finanțelor publice cât și a
celor private;
Gestiunea financiară urmărește administrarea resurselor financiare. În acest
scop folosește un ansamble de tehnici și metode, între care un rol fundamental îl are
analiza financiară;
Obiectivul fundamental al oricărei întreprinderi este de maximizare a valorii
sale.
M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Precizați conținutul finanțelor publice și private.
2. Care sunt formele de manifestare ale finanţelor întreprinderii?
3. Definiţi gestiunea financiară.
4. Cum definiţi conceptul de analiză? Dar analiză financiară?
5. Definiţi valoarea întreprinderii în concepţia patrimonială.
6. Stabiliţi diferenţa dintre concepţia patrimonială şi financiară privind valoarea
întreprinderii.
7. Precizaţi rolul gestiunii financiare.
8. Precizaţi diferenţa dintre gestiune şi analiză financiară.
Temă de control
Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi care generează fluxuri
anuale constante de 7840 mii lei pe o perioadă de 4 ani. După această perioadă,
valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 1560 mii lei. Pentru întreaga
perioadă se consideră o rată de actualizare de 4,5%.
16
Unitatea de învăţare M1.U2. Accesul întreprinderii pe piaţa
financiară
Cuprins
M1.U2.1. Introducere....................................................................................................16
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................16
M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară.....................................................16
M1.U2.4. Rezumat........................................................................................................24
M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................24
M1.U2.1. Introducere
Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Piața
financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii
de fonduri disponibile pentru investiţii. Din aceasta întreprinderea colectează
capitalurile disponibile.
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înţeleagă rolul pieței financiare în economie;
identifice operatorii și produsele din fiecare segment al pieței financiare;
stabilească relații financiare și conținutul acestora;
înțeleagă necesitatea asigurării echilibrului financiar;
identifice modul în care sunt organizate activitățile financiare în
întreprinderi;
stabilească sarcinile unui angajat din departamentul financiar.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M1.U2.3 Accesul întreprinderii pe piaţa financiară
2.1 Structura pieţei financiare
Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Din punct de
vedere al sferei de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat două accepţiuni
referitoare la piaţa financiară:
- concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară este formată din piaţa de capital, piaţa
monetară şi piaţa asigurărilor. În acest context, pe piaţa de capital se asigură investirea
capitalurilor pe termen mediu şi lung.
- concepţia continental-europeană, potrivit căreia piaţa de capital are o structură complexă
17
care cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară. În România potrivit
majorității specialiștilor din domeniul financiar a fost adoptată concepţia anglo-saxonă [4][5].
Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii
de fonduri disponibile pentru investiţii. În scopul lămuririi importanței și conținutului pieței
financiare, trebuie reținut faptul că mișcarea capitalurilor în economie se poate realiza prin:
- finanţare indirectă în care disponibilităţile băneşti sunt concentrate la bănci şi utilizate de
către acestea pentru creditarea utilizatorilor de fonduri;
- finanţare directă prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa
financiară. În acest caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi odată cu ele se stabileşte un
set de relaţii între emitenţii de titluri ce formează cererea de fonduri şi cumpărătorii de titluri,
ca purtători ai ofertei.
Pornind de la nevoia de schimb între bunurile acumulate şi capitalurile disponibile se
poate sintetiza faptul că economia unui stat cuprinde:
a) Agenți economici care economisesc capitaluri;
b) Agenți economici care investesc capitaluri;
c) Intermediari ai tranzacțiilor de capital între cele două categorii.
Economisirea presupune un excedent de venituri peste cheltuieli. Pentru capitalurile
economisite se urmărește păstrarea în siguranță sau fructificarea lor. În cazul plasării
economiilor se renunță la capitaluri prezente în favoarea unor câștiguri mai mari, viitoare ce
pot îmbrăca diferite forme: dobânzi, dividende ș.a. Fructificarea economiilor trebuie să
asigure acestora o protecție față de inflație și să aducă un câștig real în condițiile unui risc
acceptabil.
Agenții economici care economisesc capitaluri sunt:
- persoane fizice sau familii care realizează economii din diferite surse de venituri şi
urmăresc ca acestea să fie plasate în diverse investiţii rentabile pe piața financiară;
- întreprinderi rentabile care înregistrează permanent un excedent de trezorerie pe care îl pot
pune la dispoziţia altor utilizatori pentru investiţii;
- statul care poate înregistra pe parcursul execuţiei bugetului central sau a bugetelor locale,
excedente temporare rezultate din încasări mai mari decât plăţile curente, pentru care caută un
plasament rentabil.
Însumând capitalurile disponibile degajate de acești agenți economici, la nivelul
economiei naţionale, se degajă un capital bănesc pentru care se caută, posibilități de investire
sub diverse forme. În același timp, se manifestă cerere pentru capitalurile astfel formate, din
partea celor care au nevoie de finanțare. Cererea provine din partea agenţilor care investesc
capitaluri băneşti în procese productive sau comerciale. Aceștia datorită nevoilor de finanţare
ridicate prezintă un deficit de resurse băneşti la un moment dat pentru care caută acoperire.
Motivaţia investirii în procese productive este dată de marjele de acumulare ce se obţin în
raport cu cheltuielile. În general, ratele de rentabilitate obţinute în procese productive sunt mai
18
mari decât pe piaţa financiară.
Între cele două categorii de participanţi se interpun intermediarii financiari
materializaţi prin:
- instituţii financiare de asigurări, investiţii sau bursiere specializate în transferul capitalului
pe termen mediu şi lung;
- băncile comerciale care activează, în general, pe termen scurt.
Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şi avantajos tuturor
celor trei categorii de participanţi, pentru finanţarea agenţilor deficitari şi plasarea
disponibilităţilor aparținând celor excedentari. Produsele specifice acestor instituţii sunt
valorile mobiliare sau cele specifice pieței monetare, înscrisuri ce dovedesc posesia unei sume
de bani ce poate deveni disponibilă în anumite condiţii.
Fig. 2.1 Componentele pieței financiare
2.1.1 Piaţa de capital
Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii cu active
financiare pe termen mediu şi lung. Prin intermediul acestui segment, capitalurile disponibile
dispersate în economie sunt concentrate către solicitanții de fonduri. În acest fel se întâlnesc și
se reglează în mod liber cererea și oferta de instrumente financiare pe termen mediu și lung.
Obiectul tranzacțiilor îl constituie valorile mobiliare (acțiuni, obligațiuni, derivate etc.).
Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între deținătorul de fonduri şi solicitantul
aflat în căutare de resurse financiare. Astfel, solicitantul de capitaluri va emite titluri, urmând
să primească în schimb contravaloarea lor. Deși este orientată pe termen mediu și lung, piața
de capital permite obținerea unor câștiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor de
curs ale valorilor mobiliare sau preluarea controlului asupra unor emitenți prin achiziții
Piața financiară
Piața asigurărilor
Piața monetară
Piața de capital
19
semnificative de acțiuni.
Piaţa de capital este structurată în două segmente diferite și interdependente.
Delimitarea este una teoretică, nu geografică, ce contribuie la înțelegerea mecanismului de
funcționare a pieței de capital. Astfel se disting:
- piaţa primară care asigură emisiunea şi vânzarea inițială a titlurilor financiare. Este
organizată prin intermediul băncilor sau al societăţilor specializate pentru operaţiuni cu valori
mobiliare. Întrucât astfel de intermediari dispun de ample rețele de distribuție, titlurile emise
ajung la investitorii interesaţi. Este piața pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
vândute prima dată.
- piaţa secundară prin care investitorii cumpără şi vând valorile mobiliare emise pe piaţa
primară, aflate deja în posesia unor deținători. Odată vândute, titlurile fac obiectul
tranzacțiilor pe piața secundară. Datorită existenţei acestei pieţe, investitorii care îşi plasează
capitalurile pe piaţa primară, le pot recupera înainte de scadenţa titlurilor cumpărate. Datorită
acestui mecanism se spune despre piaţa secundară că asigură mobilitatea şi lichiditatea
capitalurilor și permite funcționarea normală a economiei [3].
Funcționarea efectivă a pieței secundare se realizează prin intermediul piețelor
organizate: bursa de valori și piața extrabursieră. Diferenţa dintre cele două forme organizate
ale pieţei de capital constă în:
- existența unor condiţii şi criterii de eficienţă economico-financiară pentru admitere;
- condiţii distincte de informare a investitorilor;
- garanţii diferite oferite pentru investitori;
- modul de funcţionare şi organizare al celor două pieţe.
2.1.2 Piaţa monetară
Piaţa monetară (creditului) este o altă componentă a pieței financiare având instituții,
mecanisme și instrumente specifice. Este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active
monetare având scadenţe relativ scurte (până la un an). Operatorii care intervin pe acest
segment sunt: banca centrală, băncile comerciale, casele de economii, trezoreria publică,
întreprinderile și populaţia având calitatea de creditori sau de debitori după caz. Obiectul
tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie acordarea sau rambursarea de credite pe bază de
monedă. Instrumentele negociate sunt: certificate de depozit (titluri negociabile ce atestă
existenţa unui depozit în cont), bilete de trezorerie (emise de societăţi comerciale, cu excepţia
instituţiilor de credit), bonuri de tezaur (emise de trezoreria publică), titluri pe termen scurt
emise de instituţii financiare.
Piaţa monetară este organizată ca:
- piaţă primară având rol de finanţare pe termen scurt;
- piaţă secundară cu rolul de negociere a activelor financiare pe termen scurt.
20
2.1.3 Piaţa asigurărilor
Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă agenţii
economici în activitatea lor. Asigurările au apărut şi se dezvoltă datorită existenţei unor riscuri
comune, a căror manifestare antrenează producerea de pagube economiei şi populaţiei.
Prezența acestora conduce la formarea comunităţii de risc, însemnând un număr mare de
persoane fizice sau juridice aflate sub incidenţa riscurilor, având aversiune faţă de acestea,
interesate în acoperirea pagubelor și care consimt să se apere în comun, participând la
formarea fondului de asigurare, prin intermediul unei organizaţii specializate. Asigurarea
poate fi privită ca necesitate având ca element distinctiv siguranţa pe care o oferă pentru un
viitor nesigur sau daună. Reprezintă o operaţiune financiară între două părţi:
- asigurător însemnând partea care despăgubeşte în cazul producerii unui eveniment;
- asigurat care, în schimbul unei prime sau cotizaţii, este despăgubit în cazul producerii
riscului asigurat.
Fondul comun de asigurare se constituie din primele subscrise de membrii comunităţii
de risc. Totodată este utilizat prin intermediul unor structuri organizatorice pentru activități
specifice de asigurare: plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, constituirea fondurilor de
rezervă ale asigurătorului, acoperirea cheltuielilor, constituirea la nivel naţional a unor fonduri
de protecţie a asiguraţilor și profitul societății de asigurare. Asigurările de persoane, bunuri şi
răspundere civilă constituie un element important al economiei de piaţă, deoarece corespund
unor cerinţe concrete ale societăţii, acoperind nevoi reale ale cetăţenilor şi agenţilor
economici.
2.2 Relaţia financiară
2.2.1 Conţinutul relaţiei financiare
Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca
autoritate publică sau nu. Piaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi
concepută în afara mediului în care aceasta funcţionează şi evoluează. Din acest mediu
întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în cadrul lui efectuează plăţile curente şi
restituirile de fonduri. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le
deţine cu toţi agenţii economici şi financiari. Schimbul de active dintre agenţii economici
reprezintă o condiţie de existenţă a întreprinderii într-un univers economic în care resursele
sunt limitate [5]. Aceste schimburi se realizează prin intermediul factorului monetar. Orice
schimb economic implică 2 fluxuri:
- un flux real de bunuri;
- un flux monetar, însemnând un capital care se transferă în sens invers fluxului real, cu rol de
stingere a obligației de plată. Aceste fluxuri presupun în mod aprioric o acumulare de bunuri
pe de o parte şi de capital pe de altă parte. Acumularea se realizează în urma unui proces de
21
producţie ce presupune existenţa unor stocuri și a unui capital realizat prin atragerea
disponibilităţilor băneşti de la asociaţi, acționari sau creditori.
Ca agent economic întreprinderea intră în relaţie cu alţi agenţi economici pe care îi
întâlneşte pe diferite pieţe în care schimbă bunuri şi servicii pe bază de monedă. Aceste
schimburi dau naştere universului financiar care apare ca o contraparte a universului
economic, dar şi ca univers autonom organizat pe propriile sale pieţe pe care schimbă active
financiare şi monedă. Fenomenul financiar reflectă un transfer de bogăţie exprimat în termeni
monetari.
2.2.2 Tipuri de relaţii financiare
Relaţii de creditare
În unele situații întreprinderea are nevoie de resurse financiare suplimentare pentru
derularea unor programe investiționale, acoperirea deficitelor de trezorerie etc. Pentru
procurarea lor intră în legătură cu alți agenți economici, cel mai adesea specializaţi, care au
posibilitatea de a împrumuta resurse financiare. Astfel de legături între agenţii economici intră
în sfera relaţiilor de credit, componentă a relaţiilor financiare, în sensul cel mai larg de
cuprindere a lor. Caracteristicile relaţiilor de creditare sunt:
a) Au caracter rambursabil în sensul că transferul bănesc este temporar. Partea către care este
direcţionat transferul numită debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care
trebuie să le returneze celui de la care le-a procurat. Partea care împrumută se numește
creditor și este proprietarul de fapt şi de drept al mijloacelor respective.
b) Sunt purtătoare de dobândă. Dobânda apare ca o remunerare a creditorului și reprezintă o
cheltuială pentru debitor, de aceea este considerată un cost al capitalului bănesc.
Relaţii de asigurare şi reasigurare
Relaţiile de asigurare-reasigurare reprezintă un ansamblu de legături ce se stabilesc
între asigurători şi asiguraţi. Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare-
reasigurare) care preia riscurile asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele
produse sau achită sumele asigurate. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în
schimbul primei de asigurare îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente.
Prin contract, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare, iar în cazul
producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe persoane,
denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.
Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători se desfăşoară în dublu
sens astfel:
- de la asiguraţi la asigurători sub forma primelor de asigurare;
- de la asigurători la asiguraţi, fluxul ia naştere în momentul producerii riscurilor sau
22
evenimentelor asigurate, când societăţile de asigurare sunt obligate să achite despăgubirile sau
sumele asigurate.
2.3 Echilibrul financiar
Noțiune frecvent întâlnită în teoria și practica financiară, echilibrul financiar apare în
legătură cu finanţele publice sau private. Presupune armonizarea fluxurilor băneşti de intrare
cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum. Această stare, cum este definită de unii autori,
are caracter dinamic, în sensul că se modifică în timp, în funcţie de evoluţia necesarului de
finanțare și a surselor de finanțare. Necesarul de finanțare este determinat de ciclul de
exploatare pe de o parte și dividende, respectiv achizițiile de imobilizări pe de altă parte.
Sursele pentru acoperirea acestor nevoi financiare pot fi proprii, împrumutate sau închiriate
din piața financiară. Atât nevoile cât și sursele de capitaluri pentru acoperirea lor, fac obiectul
unor capitole distincte din prezenta lucrare.
Întrucât echilibrul financiar este condiție premergătoare pentru obținerea profitului
este necesară studierea condițiilor de formare și menținere. Studierea în dinamică a
echilibrului financiar presupune alcătuirea unor instrumente care compară nevoile și resursele
financiare pe mai multe perioade consecutive. În acest fel se determină variaţia stării de
echilibru financiar, obţinându-se informaţii privind condițiile concrete care au condus la
consolidarea, menținerea sau deteriorarea lui.
2.4 Organizarea activităţilor financiare în întreprindere
În numeroase întreprinderi mici şi mijlocii, organigramele prezintă un serviciu
contabil inserat în organigrama întreprinderii. Acesta primește datele contabile şi furnizează
informaţii managerului, care exercită funcţia financiară a întreprinderii. În general, contabilul
asigură funcţiile unui trezorier în cadrul acestor societăţi.
Atunci când întreprinderea se dezvoltă, conducerea deleagă o parte din atribuţiile sale
financiare. Activitățile financiare sunt asociate adesea unui compartiment. În cazul
întreprinderilor de talie mare, sistemul financiar este complex deoarece:
- numărul de servicii specializate este sporit;
- sfera lor se lărgeşte odată cu extinderea întreprinderii.
Fluxurile financiare decurg nu numai din activităţi industriale şi comerciale, ci şi din
participaţii la formarea sau majorarea capitalului altor societăţi. Se stabilesc direcții care
grupează servicii specifice cum ar fi:
- contabil, juridic şi fiscal;
- trezorerie, planificare, investiţii;
- control de gestiune.
Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe faze cum ar
fi:
23
- analiza financiară având ca obiectiv descompunerea indicatorilor financiari cu scopul
identificării cauzelor care au stat la baza apariției sau modificării lor față de o bază de
comparație. Identificarea cauzelor permite adoptarea unor soluții concrete care conduc la
rezolvarea problemelor sau valorificarea avantajelor.
- aplicarea soluțiilor desprinse din analiza financiară. De regulă sunt urmărite acțiunile pe
termen scurt din domeniul gestiunii trezoreriei, proiectele de finanțare și de investiții pe
termen lung sau protejarea întreprinderii împotriva riscurilor;
- urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de conducerea
întreprinderii. Această fază permite măsurarea diferenţelor dintre realizări şi proiectele
iniţiale. Oferă totodată posibilitatea declanșării unor soluții de corecţie a rezultatelor, astfel
încât acestea să se apropie de mărimile planificare sau chiar a previziunilor, atunci când se
dovedesc a fi greșite.
Întrucât condiționarea financiară a oricărei activități economice sau sociale este
realitate obiectivă în economia de piață, se impune atenție în selectarea, recrutarea, pregătirea
și valorificarea personalului cu atribuții financiare. Totodată, trebuie subliniată răspunderea
deosebită a acestor salariați sau colaboratori, datorită consecințelor pe care le au deciziile
adoptate asupra viitorului întreprinderii.
Exemple
1. Angajaților cu contract permanent sau temporar la activitatea financiară a
întreprinderii le sunt asociate atribuții ca:
- asigurarea echilibrului financiar;
- menținerea solvabilității întreprinderii;
- asigurarea lichidităților necesare desfășurării activității de exploatare;
- managementul riscurilor financiare;
- supravegherea gradului de îndatorare;
- alcătuirea strategiei financiare a întreprinderii;
- identificarea surselor de finanțare a investițiilor și selectarea acestora;
- adecvarea structurii capitalului;
- folosirea instrumentelor de planificare;
- analiza financiară;
- controlul financiar.
2. În întreprinderi pot fi întâlnite compartimente care grupează activitățile financiare
cu diverse denumiri:
- administrativ şi financiar;
- economic şi financiar;
- informatic şi financiar;
24
- financiar şi juridic.
Enumerați operatorii care apar pe piața de capital.
Identificați un produs la termen oferit de o bancă comercială. Realizați o scurtă
descriere a aestuia.
Să ne reamintim...
În România a fost adoptată concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară
este formată din piaţa de capital, piaţa monetară şi piaţa asigurărilor. Fiecare
segment are operatori și instrumente specifice. Piața asigurărilor are rolul de a
acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor;
Echilibrul financiar est o noțiune fundamentală care presupune armonizarea
fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum;
Organizarea activităților financiare este diferită în funcție de obiectul de
activitate, talia întreprinderii și complexitatea activităților desfîșurate.
M1.U1.4. Rezumat
Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu
deținătorii de fonduri disponibile pentru investiţii;
Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii cu
active financiare pe termen mediu şi lung;
Piața monetară este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active monetare
având scadenţe relativ scurte (până la un an).
M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Definiți echilibrul financiar.
2. Enumerați principalele caracteristici ale relației de creditare.
3. Precizați modalitățile de organizare a activităților financiare într-o
întreprindere.
4. Care sunt diferențele dintre piața primară și secundară de capital?
5. Enumerați operatorii și instrumentele din piața monetară.
6. Explicaţi modul de formare a fenomenului financiar la nivel microeconomic.
7. Care sunt caracteristicile relației de asigurare?
Temă de control
Să se identifice o societate comercială pe acțiuni din domeniul economic. Cum
sunt organizate activitățile financiare în organigrama întreprinderii?
25
Unitatea de învăţare M1.U3. Analiza financiară pe baza bilanţului
Cuprins
M1.U3.1. Introducere....................................................................................................25
M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................25
M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului............................................................25
M1.U3.4. Rezumat........................................................................................................41
M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................41
M1.U3.1. Introducere
În prima unitate de învățare s-a menționat importanța și rolul analizei ca metodă
de cercetare știintifică, utilizată în diverse domenii ale cunoașterii. Aplicată în
domeniul financiar, analiza a condus la apariția unei discipline științifice care
cuprinde instrumente și proceduri cu care sunt evaluate performanțele financiare.
În acest scop, analiza financiară împrumută tehnici și informaţii, dar în acelaşi
timp, se constituie ca furnizor de instrumente şi rezultate pentru alte discipline
științifice.
M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
identifice sursele de culegere a indicatorilor utilizaţi în analiza financiară;
înțeleagă rolul principalelor posturi bilanțiere;
alcătuiască un bilanț financiar;
calculeze și interpreteze indicatorii de echilibru financiar;
stabilească unele corelații care apar între indicatorii de achilibru financiar;
rețină prinpiciile de finanțare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M1.U3.3 Analiza financiară pe baza bilanţului
3.1 Importanţa analizei financiare pe baza bilanţului
Sursele de informaţii frecvent utilizate în analiza financiară aplicată la nivel
microeconomic sunt situaţiile financiare anuale, prin intermediul cărora este prezentată
situaţia economică și financiară a unei întreprinderi într-un exercițiu financiar. Întocmirea
situaţiilor financiare se face în conformitate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice
Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate [21]. Potrivit acestor normative
26
situaţiile financiare care trebuie întocmite de către întreprinderi sunt:
- bilanţul;
- contul de profit şi pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- politici contabile;
- note explicative.
Analiza financiară pe baza bilanţului constituie un aspect esenţial al analizei financiare
ce se bazează pe examinarea situaţiei rezultată la încheierea exercițiului financiar. În acest
scop, posturile bilanţiere sunt grupate în funcție de anumite criterii, astfel încât forma obținută
să permită stabilirea indicatorilor de echilibru financiar.
Echilibrul financiar a fost definit în capitolul precedent când a fost subliniată
importanța asigurării acestuia. În acest capitol sunt stabilite modalități de determinare a
acestui obiectiv financiar. Realizarea echilibrului financiar presupune existenţa permanentă a
unei relaţii de egalitate între sumele totale înscrise în activul şi pasivul bilanţului. Analiza
echilibrului financiar pe bază de bilanţ este subordonată asigurării solvabilității și echilibrului
financiar.
3.2 Modele de bilanț folosite în analiza financiară
Analiza financiară a determinat reflectarea structurii patrimoniului în funcție de criterii
diferite de cele aflate la baza bilanţului contabil. Cu ajutorul acestora sunt alcătuite alte două
forme de bilanț: funcţional şi financiar. Ambele forme se obțin din bilanţul contabil. Dacă
acesta nu este structurat pe criterii de lichiditate și exigibilitate, astfel încât să exprime
acoperirea financiară a activităţilor potrivit naturii acestora, analiza financiară nu poate
conduce la concluzii şi decizii pertinente privind echilibrul financiar al întreprinderii. De aici
rezultă necesitatea unor corecții sau redistribuiri care pot conduce la schimbări semnificative
ale structurii bilanțului contabil. Presupunând că bilanţul este structurat după criterii de
lichiditate și exigibilitate, activele şi pasivele acestuia se grupează în două părţi:
- partea superioară grupează nevoile și sursele permanente de acoperire a acestora pe termen
mediu și lung;
- partea inferioară cuprinde activităţile pe termen scurt și sursele temporare, curente de
finanţare.
În mod corespunzător, activităţile permanente se finanţează din surse disponibile pe
termen lung, în timp ce activităţile temporare se finanţează din surse disponibile pe termen
scurt.
3.2.1 Bilanţul funcţional
Bilanţul funcțional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare
27
economică a întreprinderii, punând în evidenţă utilizările şi resursele corespunzătoare fiecărui
ciclu de funcţionare. Astfel, apar următoarele funcții:
a) Funcţia de investire grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe două
categorii, exploatare şi în afara exploatării, indiferent de durata lor de viaţă. Imobilizările din
exploatare însumează activele pe termen lung utilizate în activitatea de bază, acestea fiind:
construcţii, maşini, utilaje, instalații etc. Imobilizările în afara exploatării includ: terenuri,
clădiri anexe, participaţii, alte active şi plasamente financiare etc.
b) Funcţia de finanţare este subordonată îndeplinirii obiectivului fundamental al întreprinderii
și contribuie la alcătuirea strategiei de finanţare a întreprinderii. În cadrul acesteia sunt
regrupate posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadenţa lor
(împrumuturi obligatare sau bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile
aferente lor) şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Întrucât activele imobilizate sunt
reţinute la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii
[25].
c) Funcţia de exploatare cuprinde fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzare, generatoare
de stocuri reale şi financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ
legate direct de operaţiile ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de
exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare, care în mod normal,
trebuie finanţate din datoriile de exploatare (datorii furnizori şi asimilate, venituri din
exploatare constatate în avans etc.). Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea
lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se după
încheierea fiecărui ciclu de exploatare.
Operaţiuni cum ar fi: creanţe diverse, operaţiuni legate de funcţia de repartiţie a
veniturilor, capital social subscris şi nevărsat, datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) sunt
regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării, iar cele privind disponibilităţile
băneşti (casa, banca, valorile mobiliare de plasament şi creditele bancare curente) formează
activul şi pasivul de trezorerie [24].
Tabelul 3.1
ACTIV=NEVOI PASIV=CAPITALURI
FUNCŢIA DE
INVESTIRE
Activ imobilizat brut Capitaluri proprii
Amortizări şi provizioane
Datorii financiare
FUNCŢIA DE
FINANŢARE
FUNCŢIA DE
EXPLOATARE
Active circulante de
exploatare
Active circulante în
afara exploatării
Active de trezorerie
Datorii de exploatare
Datorii în afara
exploatării
Pasive de trezorerie
FUNCŢIA DE
EXPLOATARE
28
Structurat ca în tabelul 3.1, bilanţul funcțional evidenţiază următoarele:
- în activ se poate distinge o categorie legată de ciclul de exploatare, iar alta independentă de
acesta;
- în pasiv o grupă de resurse este destinată exploatării și alta fără incidență asupra acesteia;
- elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Se
poate concluziona că bilanţul funcţional este alcătuit în funcţie de modalitatea de alocare a
unui mijloc respectiv sursă, iar analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor
operaţii realizate de întreprindere în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor.
3.2.2 Bilanţul financiar
Bilanţul financiar este alcătuit pe principiile lichidităţii, exigibilităţii şi solvabilităţii.
Utilizarea acestuia are ca scop aprecierea solvabilităţii întreprinderii și a echilibrului financiar.
Elementele de activ sunt structurate în funcție de lichiditate astfel:
- active imobilizate;
- active circulante.
Activele imobilizate reprezintă bunurile și valorile utilizate pe o perioadă îndelungată
în activitatea întreprinderii și care nu se consumă după prima lor utilizare. În funcție de
structura lor materială, activele imobilizate se grupează în:
- imobilizări necorporale sunt active identificabile, nemonetare, fără conținut material,
deținute pentru a fi utilizate în procesul de producție, prestări de servicii, sau pentru a fi
închiriate terților;
- imobilizări corporale sunt elemente tangibile deținute de o întreprindere pentru a fi utilizate
pe parcursul mai multor perioade de gestiune în producția de bunuri și servicii sau pentru a fi
închiriate terților;
- imobilizări financiare denumite și investiții financiare sau de portofoliu, sunt active deținute
de o întreprindere în vederea creșterii valorii sale prin încasarea unor sume (dobânzi,
redevențe, dividende) rezultate din creșterea valorii capitalizate sau în scop speculativ.
Nevoile de finanţare determinate de ciclul de exploatare corespund fondurilor pe care
întreprinderea le alocă pentru constituirea stocurilor (materii prime şi materiale, producţie în
curs de fabricaţie, produse finite etc.) şi acordarea de credite comerciale clienţilor.
Elementele de pasiv sunt structurate în funcție de gradul de exigibilitate astfel:
- capitalurile proprii provenite de la acționari sau rezultate din reinvestiri ale acumulărilor
anterioare (rezerve, profit nerepartizat);
- capitalurile din alte surse (subvenţii, provizioane reglementate, alte fonduri).
- datorii pe termen mediu și lung, categorie în care sunt cuprinse împrumuturile cu scadenţă
mai mare de un an;
- datorii pe termen scurt însemnând ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an,
numite şi resurse temporare.
29
Întreprinderea dispune de mijloace financiare legate de ciclul de exploatare, cu
caracter temporar atunci când primește credite comerciale de la diferiți furnizori. Deși
constituie angajamente pentru întreprindere, permit finanțarea activității fără a face plăţi
imediate şi apar ca fonduri sau surse de finanţare pe termen scurt. Tot în categoria resurselor
temporare se încadrează și datoriile faţă de creditorii bancari, stat sau salariaţi.
Construcţia bilanţului financiar presupune efectuarea următoarelor corecții asupra
posturilor din bilanțul contabil [27]:
- se regrupează posturile de activ şi de pasiv în funcţie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea
lor, mai mare sau mai mică de un an;
- posturile considerate active fictive sunt grupate într-o structură financiară prudentă.
Cheltuielile de constituire şi primele privind rambursarea obligaţiunilor considerate fără
valoare (nule) pentru partea rămasă neamortizată, sunt incluse în postul imobilizări
necorporale, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii;
- se prelucrează posturile din structura capitalurilor proprii, în special subvenţiile pentru
investiţii şi provizioanele reglementate, precum şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli
care includ datorii mai mici sau mai mari de un an, îndeosebi datoriile fiscale (în măsura în
care provizioanele sunt deductibile fiscal). Din grupa provizioanelor pentru riscuri şi
cheltuieli se include în capitalurile proprii doar valoarea reprezentând provizioanele fără
obiect real, aceasta putând fi asimilată unei rezerve. Cealaltă parte reprezentând provizioane
pentru riscuri reale, va fi asimilată datoriilor cu scadenţă mai mare sau mai mică de un an.
În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanţ după
repartizarea profitului prezentat în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
ACTIV=NEVOI PASIV=CAPITALURI
NEVOI
PERMANENTE
Active imobilizate:
- necorporale;
- corporale;
- financiare.
Capital social
Rezerve
Profit nerepartizat
Provizioane
Datorii pe termen mediu
şi lung
CAPITALURI
PERMANENTE
NEVOI
TEMPORARE
Active circulante:
- stocuri;
- creanţe;
- titluri de plasament;
- disponibilităţi.
Datorii pe termen scurt:
- furnizori;
- creditori;
- salariaţi;
- stat.
CAPITALURI
TEMPORARE
Activele sunt grupate în imobilizate, lichide pe o perioadă mai mare de un an şi
circulante, susceptibile de a fi transformate în monedă, în mai puţin de un an. Elementele de
30
pasiv sunt împărţite în capitaluri permanente şi datorii pe termen scurt. Capitalurile
permanente regrupează capitalurile proprii, datoriile şi alte resurse exigibile pe o perioadă mai
mare de un an şi prezintă un caracter de stabilitate pentru întreprindere. Datoriile pe termen
scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în mai puţin de un an şi impun o
rambursare (sau o reînnoire) a lor la scadenţă.
Cele două părţi ale bilanţului financiar permit stabilirea echilibrului financiar. Prin
compararea maselor bilanțiere din etajele bianțului financiar rezultă echilibrul financiar al
întreprinderii. Astfel, etajul superior reflectă echilibrul financiar pe termen lung, în timp ce
partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
3.3 Indicatori de echilibru financiar
Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar. Pornind de la
aceasta formă a bilanţului sunt construiți indicatori de echilibru financiar având un anumit
conținut informațional. Numai prin stabilirea și interpretarea corelată a acestora se poate
exprima echilibrul financiar global al întreprinderii.
3.3.1 Situaţia netă
Situația netă sau activul net (SN) se determină ca diferenţă între activul total (exclusiv
elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate. În această formă este expresia valorii
patrimoniale a unei întreprinderi la data încheierii exerciţiului.
SN = Activ total - Datorii totale
În lipsa acestui indicator se poate opta pentru capitalurile proprii evidențiate distinct în
bilanț. Însă, spre deosebire de acestea, situaţia netă este mai restrictivă întrucât exclude
subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate, elemente susceptibile de a fi
grevate de datorii sau de a angaja creanţe fiscale.
SN = Capitaluri proprii - Subvenţii pentru investiţii - Provizioane reglementate
Relația nu ia în considerare subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate
întrucât nu sunt asimilate capitalurilor proprii. Includerea provizioanelor în categoria
capitalurilor proprii pare justificată, potrivit unor autori, întrucât stabilitatea lor permite să se
considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii.
Situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni proprietarilor întreprinderii în caz de
lichidare, respectiv măsura în care cesiunea ipotetică a elementelor de activ, în momentul
stabilirii indicatorului, asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a
acestora. De valoarea acestui indicator sunt interesaţi acţionarii întreprinderii, care vor să
cunoască valoarea pe care ei o posedă și creditorii pentru care activul net constituie gajul
creanţelor lor.
În interpretarea situației nete pot fi întâlnite următoarele situații:
a) SN > 0 => Activ total > Datorii totale
31
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică corectă a
întreprinderii. Sursele de creștere a indicatorului sunt profitul net și alte elemente de
acumulări din exerciţiile precedente. Creşterea situaţiei nete indică atingerea obiectivului
fundamental al gestiunii financiare de maximizare a valorii întreprinderii:
SNT > SNT-1,
în care T perioada curentă;
T-1 perioada precedentă.
b) SN = 0 => Activ total = Datorii totale
Cazul presupune existența unui volum al datoriilor la nivelul sumei activelor
imobilizate şi circulante aflate în patrimoniul întreprinderii.
c) SN 0 => Activ total Datorii totale
Este consecinţa încheierii cu pierdere a exerciţiului curent sau a unor exerciţii
anterioare. În această situaţie, datoriile totale contractate de întreprindere au depăşit valoarea
activului real. Partea neacoperită a datoriilor rămâne în sarcina creditorilor ca rezultat al
asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii. Valoarea negativă a situaţiei nete
evidenţiază o situaţie prefalimentară, dar care nu se poate instala într-o perioada foarte scurtă
de timp. Există semnale care nu trebuie neglijate de gestionarul financiar, aferente perioadei
premergătoare, cele mai importante fiind [9]:
- reducerea profitului;
- scăderea altor indicatori valorici;
- intensificarea deficitelor de trezorerie;
- trecerea de la profit la pierdere;
- consumarea treptată a capitalurilor proprii s.a.
3.3.2 Fondul de rulment
În literatura de specialitate este întâlnită noțiunea de fond de rulment (FR) având
semnificația echilibrului financiar pe termen mediu și lung. Pornind de la această noțiune
centrală pot fi calculate și interpretate, mai multe forme ale fondului de rulment, dintre care
prezintă un interes deosebit: fondul de rulment net (permanent) și fondul de rulment propriu.
Fondul de rulment net (permanent)
Dacă sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment net (FRN). Acest excedent de
resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat pentru
reînnoirea activelor circulante, aceasta fiind o decizie internă a întreprinderii. Ca urmare,
fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă
faţă fără dificultate, diverselor riscuri pe termen scurt.
Indicatorul poate fi definit prin două formulări echivalente exprimând, fie o abordare a
32
părţii de sus a bilanţului, fie o abordare a părţii de jos a acestuia. Indiferent de modalitatea de
calcul, în logica financiară există un singur fond de rulment [24]. Utilizând datele din etajul
superior al bilanţului financiar, fondul de rulment net se determină astfel:
FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente
Comparaţia între cele două mase din bilanț conduce la următoarele situații:
a) FRN > 0 => Capitaluri permanente > Nevoi permanente
Un FRN pozitiv arată faptul că întreprinderea are capitaluri permanente suficiente
pentru a finanţa integral nevoile permanente şi dispune de lichidităţi excedentare care permit
acoperirea riscurilor pe termen scurt. Această situaţie pune în evidenţă existența echilibrului
financiar pe termen lung şi contribuţia acestuia la formarea echilibrului financiar pe termen
scurt.
b) FRN = 0 => Capitaluri permanente = Nevoi permanente
Această situaţie, puţin probabilă în practică, exprimă o armonizare totală a structurii
resurselor cu utilizarea acestora (se asigură echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi durată).
c) FRN < 0 => Capitaluri permanente < Nevoi permanente
În acest caz capitalurile permanente nu sunt suficiente pentru a finanţa integral
imobilizările. Ca urmare, apare necesitatea finanțării lor prin majorarea unor resurse
permanente. În practică, FRN negativ apare în mod frecvent când întreprinderea finanţează o
parte a imobilizărilor din datorii pe termen scurt. Echilibrul financiar poate fi totuşi menţinut,
cu condiţia ca activele circulante să fie foarte lichide şi/sau datoriile pe termen scurt să fie
puţin exigibile. Valoarea negativă a FRN reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare
pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare potrivit căruia
nevoilor permanente le sunt alocate resurse permanente.
După a doua formulare, relația de determinare a FRN este următoarea:
FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare
Formula care utilizează partea de jos a bilanţului pentru calculul fondului de rulment
prezintă interes pentru că pune problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii, întrucât ea
permite confruntarea directă a lichidităţilor previzibile pe termen scurt (activele circulante) cu
rambursările având scadenţă apropiată (datorii pe termen scurt). Comparaţiile dintre masele
bilanțiere din partea de jos a bilanțului financiar conduc la următoarele situaţii:
a) FRN > 0 => Nevoi temporare > Capitaluri temporare => Capitaluri permanente > Nevoi
permanente
Sensul inegalității arată că activele circulante, transformabile în lichidităţi într-un
termen scurt (sub un an), permit rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt (exigibile
într-un interval de timp sub un an) și degajarea unor excedente de trezorerie. Sugerează că
întreprinderea își asigură în perspectivă capacitatea de rambursare a datoriilor și
solvabilitatea.
b) FRN = 0 => Nevoi temporare = Capitaluri temporare => Capitaluri permanente = Nevoi
33
permanente
Este un caz rar întâlnit în practică, întrucât corespunde situației în care activele
circulante acoperă datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unor diferențe de
lichiditate.
c) FRN < 0 => Nevoi temporare < Capitaluri temporare => Capitaluri permanente < Nevoi
permanente
În acest caz, activele circulante sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe
termen scurt. La prima vedere este o stare de dezechilibru cu incidență asupra solvabilităţii
întrucât, în ipoteza transformării activelor circulante în monedă, sumele rezultate nu sunt
suficiente pentru stingerea datoriilor pe termen scurt.
Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată ca a datoriilor pe termen
scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment net negativ.
Este cazul întreprinderilor cu activitate comercială, în care, prin încasările zilnice, se creează
posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizori.
Fondul de rulment propriu
Fondul de rulment propriu (FRP) prezintă o utilitate mai limitată comparativ cu fondul
de rulment net. Se calculează pentru aprecierea autonomiei financiare a unei întreprinderi.
Foloseşte același tip de bilanț și se poate stabili prin relația:
FRP = Capitaluri proprii - Nevoi permanente
În interpretarea indicatorului pot fi întâlnite situațiile:
a) FRP > 0 => Capitaluri proprii > Nevoi permanente
Un fond de rulment propriu, pozitiv semnifică faptul că nevoile permanente sunt
finanţate integral din resurse proprii și există o anumită autonomie financiară.
b) FRP = 0 => Capitaluri proprii = Nevoi permanente
Este o situaţie rar întâlnită în practică ce reflectă faptul că nevoile permanente sunt
egale cu capitalurile proprii.
c) FRP < 0 => Capitaluri proprii < Nevoi permanente
Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările sunt finanţate
parţial din resurse proprii, restul fiind acoperit din datorii.
Fondul de rulment împrumutat
Se calculează ca diferenţă între fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu.
FRÎ = FRN - FRP
În această formă fondul de rulment împrumutat (FRÎ) exprimă mărimea resurselor
împrumutate pe termen lung, destinate să finanţeze activele pe termen scurt (circulante).
În concluzie, fondul de rulment reprezintă un indicator important al echilibrului
financiar, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen scurt, mediu și lung.
34
3.3.3 Necesarul de fond de rulment
Necesarul de fond de rulment (NFR) se calculează pe baza bilanţului funcţional și este
format din două componente:
- necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE), legat strict de activităţile de
exploatare;
- necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).
Necesarul de fond de rulment din exploatare
Prin ciclu de exploatare se înţelege timpul necesar pentru ca întreprinderea să parcurgă
fazele activităţii sale economice. Necesarul de fond de rulment de exploatare se calculează ca
diferenţă între activele şi pasivele de exploatare.
Noţiunea de fond de rulment își pierde din importanță în sistemele de management
care presupun stocuri nule (Just in Time ș.a.). Pentru toate celelalte, în care nu se asigură
aprovizionarea și desfacerea în timp foarte scurt, indicatorul este consistent, întrucât este
variabil în funcţie de duratele de rotaţie ale elementelor care îl compun.
NFRE = Nevoi din exploatare - Resurse din exploatare
Exprimă nevoile de finanţare datorate activității de exploatare și este generat de
decalajul de plată dintre creanţe şi obligații pe termen scurt, precum şi de durata rotaţiei
stocurilor.
a) NFRE > 0 => Nevoi din exploatare > Resurse din exploatare
În acest caz are semnificaţia unui surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele
financiare corespunzătoare. Situaţia este apreciată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei
politici de investiţii care a antrenat creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.
b) NFRE = 0 => Nevoi din exploatare = Resurse din exploatare
Este o situație întâlnită rar în practică, întrucât presupune egalitate între nevoile din
exploatare și sursele temporare localizate la nivelul acestei activități. Presupune o sincronizare
perfectă între încasări și plăți din exploatare.
c) NFRE < 0 => Nevoi din exploatare < Resurse din exploatare
Inegalitatea indică faptul că nevoile de finanţare ale activității de exploatare sunt mai
mici decât sursele de finanţare aferente. Situația este apreciată ca fiind normală dacă este
rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante sau al angajării de datorii cu scadenţe mai
mari (s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile). Acesta este un caz frecvent întâlnit la
întreprinderile cu activitate comercială în care creditele-furnizor sunt mai mari decât creditele-
client. Necesarul de fond de rulment negativ evidenţiază, în general, o situaţie nefavorabilă
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionare sau producţie.
Necesarul de fond de rulment din afara exploatării
Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se stabilește ca diferenţă între
35
activele şi pasivele legate de ciclurile de investiţii, finanţare şi repartizare a rezultatului
întreprinderii. Spre deosebire de necesarul de fond de rulment din exploatare în cea mai mare
parte recurent, elementele care îl compun sunt, în general, punctuale şi nu neapărat recurente.
Relația de determinare a indicatorului este:
NFRAE = Nevoi din afara exploatării - Resurse din afara exploatării
NFRE evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de exploatare şi reprezintă
suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie de finanţare permanentă.
Noţiunea de NFRAE este legată de operaţiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care
constituie activitatea de bază. Pentru a desprinde concluzii corecte privind echilibrul financiar
în etajul inferior al bilanțului financiar este necesară analiza NFR pe cele două componente:
NFR = NFRE + NFRAE
Prin separarea activității de bază de alte activități (financiară și extraordinară) se pot
observa ponderile deținute. Astfel, se apreciază că ponderea activității de exploatare trebuie să
fie minim 95%. În acest caz echilibrul financiar poate fi apreciat ca solid, fundamental, iar în
situația opusă are caracter conjunctural [25].
3.3.4 Trezoreria netă
Stabilirea unui nou indicator de echilibru financiar derivă din necesitatea asamblării
informațiilor desprinse din calculul fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment.
Noul indicator, numit trezorerie netă (TN), asamblează informațiile precedente și sintetizează
echilibrul financiar pe totalul activității întreprinderii. Trezoreria netă se stabilește sintetic ca
diferenţă între fondul de rulment net şi necesarul de fond de rulment (de exploatare şi din
afara acesteia).
TN = Fond de rulment net - Necesar de fond de rulment
Indiferent de modalitatea de calcul pot apărea următoarele situații în interpretarea
corectă a indicatorului:
a) TN > 0 => FRN > NFR
Dacă trezoreria netă este pozitivă, rezultă un excedent de finanţare sub forma
disponibilităţilor băneşti în conturile bancare. Această situaţie favorabilă se concretizează
printr-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit
rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt.
b) TN = 0 => FRN = NFR
Situația presupune egalitate între fondul de rulment net și necesarul de fond de
rulment, ceea ce conduce la un echilibru al trezoreriei, fără excedent sau deficit. Aceasta
înseamnă că fondul de rulment net permite finanţarea integrală a necesarului de fond de
rulment, caz în care, întreprinderea poate evita dependenţa faţă de resursele de trezorerie.
c) TN < 0 => FRN < NFR
Trezoreria netă negativă are semnificaţia un dezechilibru financiar, la încheierea
36
perioadei de gestiune. Întrucât deficitul de lichidități trebuie acoperit, întreprinderea va apela
la resurse financiare împrumutate pe termen scurt. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui
mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse disponibile.
3.3.5 Cash-flow
Modificarea trezoreriei nete în perioada analizată reprezintă cash-flow-ul perioadei
(CF), determinat cu relația:
CF = TN1 - TN0,
în care TN1 trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului;
TN0 trezoreria netă la începutul exerciţiului.
Pot fi identificate următoarele situații:
a) CF > 0 => TN1 > TN0
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, semnifică creşterea capacităţii reale de
finanţare a investiţiilor și o confirmare a majorării valorii întreprinderii.
b) CF = 0 => TN1 = TN0
În cazul în care fluxurile de numerar sunt egale la începutul și sfârșitul perioadei de
gestiune rezultă o conservare a valorii întreprinderii.
c) CF < 0 => TN1 < TN0
O valoare negativă sugerează o reducere a valorii întreprinderii. Fluxurile de numerar
la sfârșitul perioadei sunt mai mici comparativ cu începutul acesteia.
3.4 Corelaţii între indicatorii de echilibru financiar
Sunt definite în funcție de valorile indicatorilor de echilibru financiar pentru o
întreprindere industrială (tabelul 3.3).
3.5 Reguli ale finanțării și echilibrului financiar
Pornind de la echilibrul stabilit între resursele financiare și nevoile de finanțare
corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării:
a) Nevoile permanente sunt finanțate din capitaluri permanente;
b) Nevoile temporare sunt acoperite din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare determină, în general, o situaţie de dezechilibru
financiar. Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe două reguli principale:
a) Regula echilibrului financiar minim;
b) Regula îndatorării maxime;
a) Regula echilibrului financiar minim presupune ca sursele pentru finanţarea activelor să
rămână la dispoziţia întreprinderii pe o durată care să corespundă celei de imobilizare. Pentru
a preveni dezechilibrele generate de eventualele abateri de la această regulă, îndeosebi în
partea de jos a bilanţului, este nevoie ca întreprinderea să prezinte o structură financiară cu
37
fond de rulment net pozitiv.
b) Regula îndatorării maxime urmărește îndatorarea pe termen lung şi mediu. Pentru analiza
patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul de acoperire a unui decalaj momentan,
datorat unui fenomen sezonier sau conjunctural. Îndatorarea vizează două limite:
- suma datoriilor financiare nu trebuie să depăşească valoarea capitalurilor proprii:
Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Capitaluri proprii
- suma datoriilor pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească autofinanţarea medie,
calculată pe o perioadă de trei ani:
Datorii pe termen mediu şi lung ≤ Capacitate de autofinanțare medie anuală x 3
Tabelul 3.3
Indicator Situație financiară
FRN > NFR > 0
TN > 0
- normală, pozitivă (dacă este structurală);
- permite efectuarea de investiții pe termen lung;
- permite efectuarea de plasamente pe termen scurt.
NFR > FRN > 0
TN < 0
- negativă, frecvent întâlnită (dacă este structurală);
- impune găsirea de soluții pentru creșterea FRN;
- în unele situații se impune reducerea NFR.
FRN < 0
NFR > 0
TN < 0
- apare ca urmare a efectuării de investiții ce mobilizează resurse
financiare importante;
- este considerată riscantă;
- impune găsirea de soluții pentru restabilirea echilibrului
financiar.
FRN > 0
NFR < 0
TN > 0
- rar întâlnită;
- riscantă dacă raportul NFRE/NFRAE este sub 95/5% [25].
FRN < NFR < 0
TN > 0
- rar întâlnită;
- este considerată riscantă;
- caracterizată de lipsa resurselor permanente şi dependenţa de
credite comerciale acordate de furnizori sau clienţi.
NFR < FRN < 0
TN < 0
- rar întâlnită;
- este considerată riscantă;
- lipsa de resurse permanente crează dependență de credite
comerciale și bancare.
Exemple
1. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.4 să se determine indicatorii de echilibru financiar.
38
Tabelul 3.4
Activ Suma (lei) Pasiv Suma (lei)
Active imobilizate 13242 Capitaluri proprii 7452
Stocuri 8481 Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
1963
Clienţi 2214 Împrumuturi pe termen lung 5647
Creanţe diverse 872 Datorii furnizori 7873
Investiţii pe termen scurt 665 Alte datorii pe termen scurt 2210
Disponibilităţi 1228 Credite bancare curente 1557
TOTAL ACTIV 26702 TOTAL PASIV 26702
Rezolvare:
Aprecierea echilibrului financiar se va face prin calculul și interpretarea indicatorilor:
a) Situație netă:
SN = Activ total - Datorii totale
SN = 26702 - (5647+7873+2210+1557) = 9415 lei
b) Fond de rulment net:
FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente
FRN = (7452+1963+5647) - 13242 = 1820 lei
FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare
FRN = (8481+2214+872+665+1228) - (7873+2210+1557) = 1820 lei
c) Necesar de fond de rulment:
NFR = (Nevoi temporare - Active de trezorerie) - (Capitaluri temporare - Pasive de trezorerie)
NFR = (8481+2214+872) - (7873+2210) = 1484 lei
d) Trezorerie netă:
TN = FRN - NFR
TN = 1820 - 1484 = 336 lei
Se constată că situația netă a întreprinderii este pozitivă în valoare de 9415 lei. Are
semnificația sumei ce va reveni acționarilor în ipoteza rambursării tuturor datoriilor
contractate, din elementele de activ aflate în patrimoniu.
Fondul de rulment net pozitiv de 1820 lei este expresia realizării echilibrului financiar
pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la finanţarea stocurilor şi creanţelor întreprinderii.
Această marjă de securitate financiară constituie o garanţie a solvabilităţii întreprinderii.
Activitatea pe termen scurt este caracterizată de un volum mai mare de active
circulante comparativ cu datoriile pe termen scurt, ceea ce a condus la apariția unui necesar de
fond de rulment pozitiv în valoare de 1484 lei. Această sumă este echivalentă cu o nevoie ce
trebuie finanțată, nu cu o sursă de finanțare. Pe ansamblu, echilibrul financiar al întreprinderii
s-a finalizat cu o trezorerie netă pozitivă de 336 lei.
39
2. Să se calculeze indicatorii de echilibru financiar și să se interpreteze rezultatele obținute
cunoscând datele din tabelul 3.5.
Tabelul 3.5
Activ Pasiv
Element (lei) N-1 N Element (lei) N-1 N
Imobilizări necorporale 493 665 Capital social 1250 1250
Imobilizări corporale 16594 20309 Rezerve din reevaluare 9038 9887
Imobilizări financiare 2646 1224 Rezerve 6257 7452
Stocuri 4622 3066 Profit reportat 1916 2039
Creanţe 1272 1877 Datorii financiare 4149 2425
Investiţii pe termen scurt 984 1978 Datorii furnizori 3691 3342
Casa şi conturi la bănci 3845 543 Credite la bănci pe
termen scurt
4155 3267
TOTAL ACTIV 30456 29662 TOTAL PASIV 30456 29662
Rezolvare:
Se vor calcula indicatorii de echilibru financiar pe perioadele N-1 și N.
a) Situație netă:
SN = Activ total - Datorii totale
SNN-1 = 30456 - (4149+3691+4155) = 18461 lei
SNN = 29662 - (2425+3342+3267) = 20628 lei
∆SN = SNN- SNN-1 = 20628-18461 = 2167 lei
b) Fond de rulment net:
FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente
FRNN-1 = (1250+9038+6257+1916+4149) - (493+16594+2646) = 22610 -19733 = 2877
lei
FRNN = (1250+9887+7452+2039+2425) - (665+20309+1224) = 23053 -22198 = 855 lei
∆FRN = 855 - 2877 = - 2022 lei
FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare
FRNN-1 = (4622+1272+984+3845) - (3691+4155) = 10723 - 7846 = 2877 lei
FRNN = (3066+1877+1978+543) - (3342+3267) = 7464 - 6609 = 855 lei
∆FRN = 855 - 2877 = - 2022 lei
c) Necesar de fond de rulment:
NFR = (Nevoi temporare - Active de trezorerie) - (Capitaluri temporare - Pasive de trezorerie)
NFRN-1 = (4622+1272) - 3691 = 2203 lei
NFRN = (3066+1877) - 3342 = 1601 lei
∆NFR = 1601 - 2203 = - 602 lei
40
d) Trezorerie netă:
TN=FRN-NFR
TNN-1 = 2877 - 2203 = 674 lei
TNN = 855 - 1601 = -746 lei
e) Cash-flow:
CF = TNN - TNN-1,
CF = - 746 - 674= - 1420 lei
Din calculele efectuate se constată că situația netă a întreprinderii a avut în ambele
perioade valori pozitive, înregistrând o creștere cu 2167 lei. Se poate aprecia că a fost
rezultatul unei gestiuni financiare corecte, finalizată cu creșterea averii acționarilor. Fondul de
rulment net a fost pozitiv în ambele perioade, înregistrându-se o scădere a acestuia cu 2022 lei
în perioada curentă, comparativ cu perioada precedentă. Se constată pentru ambele perioade
asigurarea echilibrului financiar pe termen mai mare de un an.
Necesarul de fond de rulment are în ambele perioade valori pozitive. O astfel de
situație este caracterizată de un volum mai mare de active circulante comparativ cu resursele
financiare pe termen scurt (în condițiile neglijării activelor și pasivelor de trezorerie).
Înseamnă că necesarul de fond de rulment îmbracă forma unei nevoi ce trebuie finanțată, nu a
unei surse de finanțare aspect evidențiat și de trezoreria netă.
Trezoreria netă a înregistrat o valoare pozitivă în perioada N-1 și trece la o valoare
negativă în perioada N. Cash-flow-ul perioadei arată că fluxurile de trezorerie se reduc de la o
perioadă la alta cu 1420 lei.
O întreprindere dispune de următoarele informaţii (mii lei): imobilizări 1250,
stocuri 410, creanţe 220, lichidităţi 80, capitaluri proprii 1120, datorii pe termen
lung 480, datorii de exploatare 120, credite bancare curente 240. Care sunt
indicatorii de echilibru financiar şi ce valoare au? Interpretaţi rezultatele obţinute.
Să ne reamintim...
Sursele de informaţii frecvent utilizate în analiza financiară aplicată la nivel
microeconomic sunt situaţiile financiare anuale, prin intermediul cărora este
prezentată situaţia economică și financiară a unei întreprinderi într-un exercițiu
financiar;
Indicatorii de echilibru financiar sunt: situația netă, fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și cash-flow-ul;
Între indicatorii de echilibru financiar se stabilesc anumite corelații;
Regulile de finanțare urmăresc menținerea echilibrului financiar al
întreprinderii.
41
M1.U3.4. Rezumat
Obținerea profitului este condiționată de asigurarea unor condiții. Una dintre
acestea este asigurarea echilibrului financiar. Pentru stabilirea acestuia literatura
trebuie să fie alcătuit bilanțul financiar;
Pornind de la acesta se stabiliesc și se interpretează corelat indicatorii de
echilibru financiar.
M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Definiţi conceptele: lichiditate, solvabilitate și exigibilitate.
2. Precizaţi modul de calcul şi semnificaţia factorilor pentru fondul de rulment net.
3. Cum apreciaţi o valoare negativă a fondului de rulment net la sfârşitul perioadei de
gestiune? Argumentaţi răspunsul.
4. Diferenţa dintre activul total al unei întreprinderi şi datoriile totale este negativă la
încheierea exerciţiului financiar. Cum apreciaţi situaţia?
5. Cum poate fi interpretat un necesar de fond de rulment negativ la sfârşitul perioadei de
gestiune?
6. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.6 să se determine indicatorii de echilibru financiar.
Tabelul 3.6
Activ Suma (lei) Pasiv Suma (lei)
Imobilizări corporale 14646 Capital social 200
Imobilizări financiare 1624 Rezerve 1844
Stocuri 14312 Provizioane 2424
Creanţe 11324 Datorii pe termen lung 25334
Casa şi conturi la bănci 2753 Datorii pe termen scurt 14857
TOTAL ACTIV 44659 TOTAL PASIV 44659
Temă de control
Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.7 să se determine indicatorii de echilibru
financiar şi să se interpreteze rezultatele obţinute.
Tabelul 3.7
Activ Suma (lei) Pasiv Suma (lei)
Active imobilizate 2172 Capital propriu 200
Stocuri 51460 Împrumuturi pe termen lung 20482
Creanţe 25331 Datorii furnizori 62208
Investiții pe termen scurt 39028 Alte datorii pe termen scurt 15478
Casa şi conturi la bănci 688 Credite bancare curente 17458
Dividende datorate 2853
42
Unitatea de învăţare M1.U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe
baza contului de profit şi pierdere
Cuprins
M1.U4.1. Introducere....................................................................................................42
M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................42
M1.U4.3. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere.....42
M1.U4.4. Rezumat........................................................................................................56
M1.U4.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................56
M1.U4.1. Introducere
Analiza pe baza bilanțului prezentată în capitolul precedent permite determinarea
calității echilibrului financiar la sfârșitul exercițiului cu ajutorul unor indicatori
specifici. Deși sunt bogați în conținut, indicatorii stabiliți anterior reflectă
echilibrul financiar la momentul încheierii bilanțului, având în acest fel caracter
static. De aici apare necesitatea construcției altor indicatori care să completeze
imaginea de ansamblu a performanțelor întreprinderii. Demersul presupune
construcția unor indicatori cu conținut informațional specific. Pentru aceasta se
pleacă de la un alt document contabil de sinteză - contul de profit și pierdere.
M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Înțeleagă conținutul contului de profit și pierdere;
Calculeze și caracterizeze soldurile intermediare de gestiune;
Determine capacitatea de autofinanțare;
Identifice cauzele care au determinat rezultatele nesatisfăcătoare din contul
de profit și pierdere;
Stabilească avantajele oferite de autofinanțare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M1.U4.3. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere
4.1 Structura şi conţinutul contului de profit şi pierdere
Spre deosebire de bilanţ care înregistrează cantităţile acumulate de bunuri, creanţe și
datorii, contul de profit și pierdere înregistrează cheltuielile și veniturile care au determinat o
stare finală a patrimoniului. La final, contul de profit şi pierdere pune în evidenţă profitul net,
ca potenţial de finanţare al activității viitoare.
43
Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor de costuri, suportate de întreprindere în
cursul exerciţiului sub forma sumelor, valorilor plătite sau rămase de plătit pentru:
- consumurile, lucrările executate şi serviciile prestate de care beneficiază întreprinderea;
- cheltuielile cu personalul (salarii, asigurări şi protecţie socială);
- executarea unor obligaţii contractuale sau legale de către întreprindere;
- cheltuieli extraordinare.
Pentru determinarea rezultatului exerciţiului, în cadrul cheltuielilor sunt cuprinse
amortizările şi provizioanele constituite (calculate), grupate în funcţie de natura cheltuielilor.
Veniturile întreprinderii reprezintă sumele, valorile încasate sau rămase de încasat
rezultate din:
- vânzări de bunuri, executări de lucrări și prestări de servicii;
- executarea unor obligaţii legale sau contractuale de către terţi;
- venituri extraordinare.
În contabilitatea financiară, cheltuielile și veniturile întreprinderii sunt structurate după
natura lor pe trei activități:
- exploatare (operaţională) reprezentând activitatea de bază, determinantă pentru obținerea
profitului întreprinderii;
- financiară legată de atragerea și alocarea resurselor financiare;
- extraordinară însumând acțiuni care nu sunt legate de activitatea curentă a întreprinderii.
Fiecare activitate degajă un anumit rezultat (profit sau pierdere), calculat ca diferenţă
între veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune şi reflectat ca atare în contul de rezultate.
Profitul net al exerciţiului urmează să fie repartizat conform reglementărilor în vigoare. Cu
ajutorul datelor din contul de rezultate, performanțele întreprinderii pot fi apreciate prin
soldurile intermediare de gestiune și capacitatea de autofinanţare.
4.2 Soldurile intermediare de gestiune
Structurarea datelor din contul de profit și pierdere pe cele trei activități permite
stabilirea unor indicatori de performanţă cunoscuţi sub titlul generic de solduri intermediare
de gestiune (SIG). Reprezintă indicatori calculaţi în stadii succesive de formare a rezultatului
net al exerciţiului. Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă performanţa, parţială sau de
ansamblu după caz, obţinută în administrarea resurselor întreprinderii.
Importanţa construcţiei soldurilor rezultă şi din faptul că permit identificarea şi
izolarea locului în care apare o problemă de gestiune, indiferent de natura acesteia. Din
punctul de vedere al autorului, pe lângă conţinutul şi valoarea indicatorilor, este importantă
variaţia lor de la o treaptă la alta sau de la o perioadă la alta. În acest fel pot fi puse în evidență
locurile în care s-au produs greșeli în gestiunea perioadelor precedente.
Din punct de vedere constructiv, toate soldurile intermediare de gestiune pornesc de la
acumularea ce se realizează din încasarea mărfurilor și a producţiei vândute din care se scad
44
sau se adună succesiv diferite categorii de cheltuieli respectiv venituri, până la evidenţierea
profitului net ca ultim sold de gestiune. Principalele marje de acumulare bănească sau solduri
intermediare de gestiune utilizate în analiza rezultatelor unei întreprinderi sunt prezentate în
tabelul 4.1.
4.2.1 Marja comercială (Mc) (adaosul comercial) este principalul indicator de apreciere a
performanţelor unei activităţi comerciale. Aceasta presupune cumpărarea şi revânzarea
mărfurilor, fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare.
Costul de cumpărare al mărfurilor include preţul de cumpărare (fără TVA) majorat cu
cheltuielile accesorii de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.
Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor - Cheltuieli privind mărfurile
Mărimea marjei comerciale este influențată de politicile comerciale utilizate de
întreprindere. Primul sold intermediar de gestiune este insuficient pentru a analiza activitatea
unei întreprinderi cu activitate comercială. De aici necesitatea analizei indicatorului pe clienți,
produse, piețe de desfacere, zone geografice de desfacere, etape ale ciclului de viață etc.
Instrumentele folosite în acest scop sunt:
- indicii cu bază fixă, în lanț sau medii stabiliți pe total sau elemente componente;
- abaterile absolute sau relative stabilite pe total sau elemente componente.
Variaţia marjei trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor, ştiut fiind faptul că
reducerea marjei ar trebui să fie compensată de o creştere a vânzărilor.
4.2.2 Producţia exerciţiului (Qe) include valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de
întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Principalul
avantaj al indicatorului este dat de faptul că sintetizează producţia obţinută de întreprindere
într-o perioadă de gestiune, indiferent de stadiul acesteia. De aceea este folosit în stabilirea
soldurilor intermediare de gestiune și a altor indicatori.
Producţia exerciţiului = Producţia vândută + Variaţia stocurilor de produse finite și a
producției în curs de execuție + Venituri din producţia de imobilizări
Indicatorul prezintă anumite dezavantaje provenite, în principal, din faptul că
însumează elemente exprimate diferit. Astfel, producţia vândută şi prestările de servicii sunt
evaluate la preţul de vânzare, în timp ce producţia stocată şi producţia imobilizată sunt
evaluate în costuri unitare de producţie. În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în
funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor. Ca urmare, unii specialişti apreciază că
acest indicator nu exprimă o realitate financiară [22].
4.2.3 Valoarea adăugată (VA) reflectă o măsură a valorii create de întreprindere. Se
utilizează atât la nivel microeconomic, cât și pentru aprecierea performanțelor economiei
naționale și subdiviziunilor acesteia, având conţinut similar.
45
Tabelul 4.1
Nr.
crt. Indicatori
Exerciţiul financiar
Precedent Curent
1 Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707)
2 Cheltuieli privind mărfurile (ct. 607)
3 Marjă comercială (1-2)
4 Producţia vândută (ct. 701 la 708 fără 707)
5 Variația stocurilor de produse finite și a producției în curs
de execuție (ct. 711+712)
6 Venituri din producţia de imobilizări (ct. 721+722)
7 Producţia exerciţiului (4+5+6)
8 Consumuri de la terţi (gr. 60 fără 607, gr. 61 şi gr. 62)
9 Valoare adăugată (3+7-8)
10 Venituri din subvenţii de exploatare (ct. 7411)
11 Cheltuieli cu personalul (gr. 64)
12 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (ct.
635)
13 Excedent brut de exploatare (9+10-11-12)
14 Alte venituri de exploatare (ct. 7417+758+7815)
15 Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și
necorporale (ct. 6811+6813-7813)
16 Ajustări de valoare privind activele circulante (ct.
654+6814-754-7814)
17 Ajustări privind provizioanele (ct. 6812-7812)
18 Alte cheltuieli de exploatare (ct.652+658)
19 Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18)
20 Venituri financiare monetare (gr. 76)
21 Cheltuieli financiare monetare (gr. 66)
22 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și
investițiile deținute ca active circulante (ct. 686-786)
23 Rezultat curent al exerciţiului (19+20-21-22)
24 Venituri extraordinare (ct. 771)
25 Cheltuieli extraordinare (ct. 671)
26 Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25)
27 Impozit pe profit (ct. 691)
28 Rezultat net al exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-
27)
46
Poate fi definită sintetic sub forma unui surplus de valoare pe care, întreprinderea în
ansamblul său, reuşeşte să o realizeze peste valoarea consumurilor materiale provenind de la
terţi în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Valoarea adăugată nu este evidenţiată distinct
în contul de profit şi pierdere și ca urmare trebuie calculată. Astfel, se stabilește pornind de la
producţia exerciţiului majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi
servicii furnizate de terţi.
Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumuri de la terţi
Consumurile de la terţi (consumurile externe sau intermediare după alți autori) sunt
alcătuite din sumele sau valorile care trebuie plătite către terții care au contribuit la obținerea
unei producții (sau a unui produs). În această categorie sunt însumate cheltuielile cu materiile
prime și materialele, alte cheltuieli materiale, alte cheltuieli externe și cheltuieli privind
prestațiile externe. Valoarea astfel stabilită are caracterul unui indicator brut, care nu ţine cont
de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor şi provizioanelor calculate.
Valoarea adăugată prezintă o deosebită semnificaţie în perspectiva distribuirii
veniturilor întreprinderii între participanții la viața economică a acesteia, prezentați în figura
4.1. Astfel, exprimă sursa de acumulări băneşti din care se face remunerarea participanţilor
direcţi la viaţa economică a întreprinderii, întrucât asigură plata următorilor factori:
- acţionarii prin plata dividendelor;
- creditorii cu dobânzi şi comisioane;
- personalul cu salarii și indemnizaţii;
- statul prin impozite şi taxe;
- întreprinderea prin autofinanţare.
Fig. 4.1 Repartiţia valorii adăugate între partenerii întreprinderii
Valoare adăugată
Acţionari Dividende
CreditoriDobânzi și comisioane
SalariaţiSalarii și
indemnizaţii
Stat Taxe și
impozite
ÎntreprindereCapacitate de autofinanţare
47
La nivel de stat, întreprindere sau chiar persoană fizică adăugarea de valoare are un loc
central. Luând în calcul întreprinderea, mecanismul prin care se adaugă valoare este diferit şi
supus unui cumul de factori, între care cei mai importanţi sunt: nivelul de dotare cu
echipamente performante, gradul de pregătire al salariaţilor, tehnologiile utilizate, calitatea
materiilor prime şi a materialelor, organizarea proceselor de producţie.
Se poate concluziona faptul ca, o valoare adăugată mare este posibilă cu ajutorul unor
tehnologii moderne, aplicate cu ajutorul unor mijloace fixe performante și a unui personal cu
înaltă calificare. În cele mai multe cazuri, factorii enumerați sunt condiționați de existența
resurselor financiare.
4.2.4 Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă acumularea brută din activitatea de
exploatare considerând că amortizările şi provizioanele sunt cheltuieli calculate. De aceea,
amortizările şi provizioanele până la solicitarea lor pentru investiţii, riscuri sau cheltuieli se
regăsesc în acumulările băneşti ale întreprinderii. Excedentul brut al exploatării se stabileşte
ca diferenţă între valoarea adăugată (majorată cu subvenţiile pentru exploatare) şi cheltuielile
cu personalul inclusiv alte impozite, taxe şi vărsămintele asimilate.
Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii de exploatare -
Cheltuieli cu personalul - Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
Este un indicator important în determinarea capacităţii de autofinanţare întrucât
reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, utilizată pentru menţinerea
sau creşterea capacităţilor de producţie, rambursarea împrumuturilor angajate anterior, plata
cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și a dividendelor.
4.2.5 Rezultatul din exploatare (RE) (profit sau pierdere) exprimă mărimea absolută a
rentabilităţii activităţii de exploatare.
Rezultat din exploatare = Venituri de exploatare - Cheltuieli de exploatare
Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de bază prin
considerarea tuturor fluxurilor de venituri și cheltuieli de exploatare. Se calculează din
excedentul brut din exploatare, prin adăugarea veniturilor calculate și deducerea cheltuielilor
calculate aferente acestei activități. Alt aspect al utilității indicatorului este dat de faptul că
participă la stabilirea mai multor rate de rentabilitate.
Rezultat din exploatare = Excedent brut de exploatare + Alte venituri de exploatare - Ajustări
de valoare privind imobilizările corporale și necorporale - Ajustări de valoare privind activele
circulante - Ajustări privind provizioanele - Alte cheltuieli de exploatare
Diferenţa dintre excedentul brut de exploatare şi rezultatul exploatării este dată de
considerarea fluxurilor de venituri și cheltuieli efective sau calculate în relațiile de calcul.
4.2.6 Rezultatul curent (RC) (profit sau pierdere) este suma obţinută de-a lungul exerciţiului
48
financiar din activitatea curentă a întreprinderii (exploatare și financiară).
Rezultat curent = Rezultat din exploatare + Venituri financiare - Cheltuieli financiare
Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza rezultatelor
curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.
4.2.7 Rezultatul brut al exercițiului (Rb) (profit sau pierdere) este compus din rezultatul
curent şi al activităţii extraordinare.
Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul curent + Venituri extraordinare -Cheltuieli
extraordinare
Exprimă rentabilitatea totală a activității desfășurată de întreprindere în perioada de
gestiune.
4.2.8 Profitul net al exerciţiului (Pn) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare a
capitalurilor investite de acţionari. Profitul net al exerciţiului este egal cu rezultatul brut al
exerciţiului (pozitiv) din care se deduce impozitul pe profit.
Profit net = Rezultat brut al exerciţiului - Impozit pe profit
Profitul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor sau să se reinvestească în
întreprindere după cum se va vedea în capitolul 12. Profitul net nerepartizat, constituie sursă
de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de activitatea întreprinderii. Profitul
net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, în caz contrar, va
rămâne doar un potenţial de finanţare.
4.3 Capacitatea de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare (CAF) se calculează pornind de la veniturile şi
cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri
de trezorerie. Întrucât nu toate fluxurile au incidenţă asupra trezoreriei pot fi delimitate în
două categorii:
a) Cheltuieli:
- plătibile la o anumită scadenţă;
- calculate, rămase sub forma unor rezerve financiare până la decizia de consumare a lor
pentru finanţarea investiţiilor (amortizări şi provizioane).
b) Venituri:
- încasabile la o anumită dată;
- calculate sub forma reluărilor asupra provizioanelor.
Dacă fiecare element de cheltuială s-ar plăti imediat sau fiecare element de venit s-ar
încasa pe loc, atunci fluxurile de numerar ar fi identice cu cele de venituri şi cheltuieli.
În mediul economic plăţile nu se fac în totalitate odată cu consumul resurselor, iar
încasările nu se fac toate odată cu vânzarea bunurilor. Întreprinderile se aprovizionează cu
49
materii prime pe care le consumă imediat şi le plătesc mai târziu, achiziţionează echipamente
pe care le plătesc în prezent şi le utilizează ulterior, vând produse zilnic şi încasează
contravaloarea lor peste o perioadă de timp sau primesc avansuri în bani pentru produse sau
servicii viitoare. Fluxurile de plăţi şi cele de încasări, deşi corelate, au o mişcare defazată,
adesea contradictorie şi aceasta cu atât mai accentuat, cu cât activitatea întreprinderii este mai
complexă. Din aceste motive situaţia cash-flow-lui diferă semnificativ de contul de rezultate
al perioadei de raportare [6].
4.3.1 Metoda deductivă
Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca diferenţă între
veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) şi cheltuieli plătibile
(corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare).
CAF = Venituri încasabile - Venituri din cesiuni - Cheltuieli plătibile
Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile şi cheltuielile sunt
încasabile respectiv plătibile și ca urmare, se constituie în punct de plecare pentru
determinarea capacității de autofinanțare. La acesta se adaugă veniturile încasabile (de
exploatare rămase, financiare și extraordinare) şi se scad cheltuielile plătibile (de exploatare
rămase, financiare şi extraordinare).
CAF = EBE + Alte venituri încasabile - Alte cheltuieli plătibile
Relația de calcul arată faptul că cele două mărimi CAF și EBE sunt complementare. În
timp ce excedentul brut al exploatării reprezintă un cash-flow potenţial brut de exploatare,
capacitatea de autofinanţare este echivalentă unui cash-flow potenţial net la nivelul întregii
activități. Prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash-
flow-ul întreprinderii [24]. Relația detaliată de determinare a capacității de autofinanțare
cuprinde elementele din tabelul 4.2.
Tabelul 4.2
Excedent brut de exploatare
+ Alte venituri de exploatare (cu excepția ct. 7583 „Venituri din vânzarea activelor și alte
operații de capital” și ct. 7584 „Venituri din subvenții pentru investiții”)
- Alte cheltuieli de exploatare (cu excepția ct. 6583 „Cheltuieli privind activele cedate și
alte operații de capital”)
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare (cu excepția ct. 686 - ct. 786 „Ajustări de valoare privind
imobilizările financiare și investițiile deținute ca active circulante”)
+ Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozit pe profit
= Capacitate de autofinanțare
50
Metoda deductivă a exclus fluxurile de venituri şi cheltuieli calculate. Ca urmare, a
fost necesară fundamentarea unei metode care să le aibă ca obiect şi în acelaşi timp, să se
constituie într-un instrument de verificare.
4.3.2 Metoda aditivă
Pune în evidenţă fluxurile calculate de venituri și cheltuieli. Astfel, se porneşte de la
rezultatul net al exerciţiului, la care se adaugă cheltuielile calculate, neplătibile la o anumită
scadenţă şi se scad veniturile calculate.
CAF = Rezultatul net al exerciţiului + Cheltuieli calculate - Venituri calculate
Relația detaliată cuprinde elementele care nu au fost luate în calcul de metoda
deductivă (tabelul 4.3).
Capacitatea de autofinanțare va avea un caracter potenţial dacă nu este susţinută de
mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variaţia trezoreriei
nete (cash-flow) rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului sau a fluxurilor
financiare.
Tabelul 4.3
Rezultat net al exercițiului
+ Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale
+ Ajustări de valoare privind activele circulante
+ Ajustări privind provizioanele
+ Ajustări de valoare privind imobilizări financiare și investițiile deținute ca active
circulante
+ Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital
- Venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital
- Venituri din subvenții pentru investiții
= Capacitate de autofinanțare
Importanţa autofinanţării se poate argumenta prin avantajele pe care le oferă
întreprinderii, principalele fiind:
- constituie un mijloc sigur şi stabil de finanţare pe termen mediu și lung;
- este o sursă independentă având în vedere că în anumite situaţii conjuncturale, întreprinderea
întâmpină dificultăți în atragerea de capitaluri pe piaţa financiară;
- permite finanţarea investițiilor viitoare integral din capitaluri proprii. O astfel de soluție de
finanțare presupune dimensionarea efortului investiţional în funcţie de capitalurile proprii;
- creează o autonomie financiară faţă de creditori;
- conferă întreprinderii un grad mare de libertate privind alegerea investiţiilor;
- permite controlul cheltuielilor financiare prin reducerea cheltuielilor cu dobânzile;
- condiţionează atragerea de capitaluri împrumutate.
51
Exemple
1. În tabelul 4.4 este prezentat contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi. Să se
determine:
a) Rezultatul din exploatare, financiar şi extraordinar;
b) Soldurile intermediare de gestiune;
c) Capacitatea de autofinanţare.
Rezolvare:
a) Rezultatele celor trei activități se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile
corespunzătoare.
Rezultat din exploatare = Venituri din exploatare - Cheltuieli din exploatare
Rezultat din exploatare = (40287+1496) - (24555+1354+6580+330+2510+420) = 41783 -
35749 = 6034 lei
Rezultat financiar = Venituri financiare - Cheltuieli financiare
Rezultat financiar = 570 - (2030+820) = - 2280 lei
Rezultat din activitatea extraordinară = Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare
Rezultat din activitatea extraordinară = 568 - 1952 = - 1384 lei
Tabelul 4.4
Cheltuieli (lei) Suma Venituri (lei) Suma
Cheltuieli cu materiile prime 24555 Producţia vândută 40287
Alte cumpărări şi cheltuieli
externe
1354 Variația stocurilor de produse
finite
1496
Cheltuieli cu personalul 6580 Venituri din dobânzi 570
Cheltuieli cu alte impozite, taxe
şi vărsăminte asimilate
330 Venituri extraordinare 568
Ajustări de valoare privind
imobilizările corporale
2510
Ajustări de valoare privind
provizioanele
420
Cheltuieli privind dobânzile 2030
Cheltuieli din diferenţe de curs
valutar
820
Cheltuieli extraordinare 1952
Impozit pe profit 380
Total cheltuieli 40551 Total venituri 42921
Rezultat brut al exercițiului 2370
52
b) Soldurile intermediare de gestiune au fost determinate în tabelul 4.5.
Tabelul 4.5
Nr. crt. Indicatori Suma (lei)
1 Venituri din vânzarea mărfurilor 0
2 Cheltuieli privind mărfurile 0
3 Marjă comercială (1-2) 0
4 Producţia vândută 40287
5 Variația stocurilor de produse finite 1496
6 Venituri din producţia de imobilizări 0
7 Producţia exerciţiului (4+5+6) 41783
8 Consumuri de la terţi (24555+1354) 25909
9 Valoare adăugată (3+7-8) 15874
10 Venituri din subvenţii de exploatare 0
11 Cheltuieli cu personalul 6580
12 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 330
13 Excedent brut de exploatare (9+10-11-12) 8964
14 Alte venituri de exploatare 0
15 Ajustări de valoare privind imobilizările 2510
16 Ajustări de valoare privind activele circulante 0
17 Ajustări privind provizioanele 420
18 Alte cheltuieli de exploatare 0
19 Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18) 6034
20 Venituri financiare monetare 570
21 Cheltuieli financiare monetare (2030+820) 2850
22 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare 0
23 Rezultat curent al exerciţiului (19+20-21-22) 3754
24 Venituri extraordinare 568
25 Cheltuieli extraordinare 1952
26 Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25) 2370
27 Impozit pe profit 380
28 Rezultat net al exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-27) 1990
c) Determinarea capacităţii de finanţare prin metoda deductivă este prezentată în tabelul 4.6:
Tabelul 4.6
Excedent brut din exploatare 8964
+Alte venituri din exploatare 0
-Alte cheltuieli din exploatare (cu excepția ct. 6583 „Cheltuieli privind 0
53
activele cedate și alte operații de capital”)
+Venituri financiare 570
-Cheltuieli financiare (cu excepția ct. 686 - ct. 786 „Ajustări de valoare
privind imobilizările financiare și investițiile deținute ca active
circulante”)
2850
+Venituri extraordinare 0
-Cheltuieli extraordinare 0
-Impozit pe profit 380
=Capacitate de autofinanțare 6304
Determinarea capacităţii de autofinanţare prin metoda aditivă (tabelul 4.7):
Tabelul 4.7
Rezultat net al exercițiului 1990
+Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale 2930
+Ajustări de valoare privind activele circulante 0
+Ajustări privind provizioanele 0
+Ajustări de valoare privind imobilizări financiare și investițiile deținute
ca active circulante
0
+Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital 1952
-Venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital 568
-Venituri din subvenții pentru investiții 0
=Capacitate de autofinanțare 6304
2. Să se determine soldurile intermediare de gestiune pe baza datelor din tabelul 4.8.
Interpretați rezultatele obținute. Impozit pe profit 16%.
Tabelul 4.8
Cheltuieli (lei) 2011 2012 Venituri (lei) 2011 2012
Cheltuieli privind mărfurile 25441 32445 Venituri din vânzarea
mărfurilor 31002 36452
Consumuri de la terţi 55474 35903 Producţia vândută 85667 65788
Cheltuieli cu personalul 24558 21445 Variaţia stocurilor de
produse finite și a
producției în curs de
execuție
11487 6518 Cheltuieli cu alte impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate 9455 8557
Ajustări de valoare privind
imobilizările corporale 10558 15669
Venituri din producţia de
imobilizări 4254 874
Cheltuieli privind dobânzile 4793 3557 Venituri din dobânzi 1021 541
Cheltuieli extraordinare 1578 547 Venituri extraordinare 445 782
54
Rezolvare:
În tabelul 4.9 au fost grupate datele pentru determinarea soldurilor intermediare de
Tabelul 4.9
Nr. crt. Indicator 2011 2012
1 Venituri din vânzarea mărfurilor 31002 36452
2 Cheltuieli privind mărfurile 25441 32445
3 Marjă comercială (1-2) 5561 4007
4 Producţia vândută 85667 65788
5 Variaţia stocurilor de produse finite și a producției în curs de
execuție 11487 6518
6 Venituri din producţia de imobilizări 4254 874
7 Producţia exerciţiului (4+5+6) 101408 73180
8 Consumuri de la terţi 55474 35903
9 Valoare adaugată (3+7-8) 51495 41284
10 Venituri din subvenţii de exploatare 0 0
11 Cheltuieli cu personalul 24558 21445
12 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 9455 8557
13 Excedent brut de exploatare (9+10-11-12) 17482 11282
14 Alte venituri de exploatare 0 0
15 Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și
necorporale 10558 15669
16 Ajustări de valoare privind activele circulante 0 0
17 Ajustări privind provizioanele 0 0
18 Alte cheltuieli de exploatare 0 0
19 Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18) 6924 -4387
20 Venituri financiare monetare 1021 541
21 Cheltuieli financiare monetare 4793 3557
22 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și
investițiile deținute ca active circulante 0 0
23 Rezultat curent al exercițiului (19+20-21-22) 3152 -7403
24 Venituri extraordinare 445 782
25 Cheltuieli extraordinare 1578 547
26 Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25) 2019 -7168
27 Impozit pe profit 323 0
28 Profit net (26-27) 1696 0
55
gestiune. Se constată că activitatea întreprinderii include comercializarea de mărfuri și
producția. Veniturile din vânzarea mărfurilor cresc în 2012 comparativ cu 2011, pe fondul
sporirii costului de procurare al acestora. Marja comercială deși pozitivă în ambele perioade a
scăzut de la 5561 lei la 4007 lei antrenând o diminuare a rentabilității întreprinderii. Producția
exercițiului a înregistrat o reducere semnificativă de la 101408 lei la 73180 lei. Cauzele care
pot conduce la o astfel de evoluție sunt numeroase: lipsa cererii pe piață pentru produsele
fabricate, probleme tehnice, tehnologice sau organizatorice, investiții mai puțin eficiente
efectuate în perioada curentă etc. Volumul de activitate mai redus a antrenat o scădere a
consumurilor externe de la 55474 lei, la 35903 lei. Valoarea adăugată a înregistrat valori
pozitive în ambele perioade, tendința fiind de scădere în 2012 comparativ cu 2011.
Excedentul brut de exploatare determinat pe baza fluxurilor efective de venituri și
cheltuieli aferente exploatării, înregistrează valori pozitive de 17482 lei respectiv 11282 lei.
Întrucât indicatorul exprimă în mărimi absolute, rentabilitatea activității de exploatare, se
constată o degradare a acesteia. Soluțiile pentru creșterea rentabilității vor viza, în principal,
valorificarea mai bună a resurselor umane.
După luarea în calcul a fluxurilor de venituri și cheltuieli calculate la nivelul activității
de bază, s-a determinat rezultatul din exploatare. În cazul acestuia s-a constatat o evoluție
diferită comparativ cu indicatorii precedenți. Dacă în 2011 înregistra o valoare pozitivă de
6924 lei, în 2012 activitatea de exploatare generează o pierdere de 4387 lei. Deducerea
cheltuielilor cu amortizarea din excedentul brut din exploatare a condus la o astfel de situație.
Considerarea activităților financiare a condus la determinarea rezultatului curent al
exercițiului, care în 2011 avea o valoare pozitivă de 3152 lei, iar în 2012 o valoare negativă de
7403 lei. În ambele perioade se constată că activitatea financiară a generat pierdere.
După considerarea activității extraordinare a fost determinat rezultatul brut al
exercițiului, care exprimă rentabilitatea pe ansamblul activității întreprinderii. Această
activitate a generat un profit de 2019 lei în 2011 și o pierdere de 7168 lei în 2012. După
deducerea cheltuielilor cu impozitul pe profit s-a determinat profitul net aferent anului 2010.
Rentabilitatea activității în perioada 2011 era caracterizată de rezultate mici comparativ cu
resursele angajate. În 2012 se constată o înrăutățire a activității întreprinderii finalizată cu
pierdere.
3. Exemple pentru înțelegrea diferenței dintre fluxurile încasate/plătite și calculate:
a) Vânzările de produse finite reprezintă din punct de vedere contabil venituri ce se
înregistrează în contul de rezultate, chiar dacă încasarea lor este programată în exerciţiul
curent sau viitor.
b) Încasarea unor creanţe constituite în exerciţiul anterior nu creează venituri noi, ci stingerea
lor.
c) Cheltuielile cu materiile prime, materialele sau energia sunt înregistrate în contul de
56
rezultate al exerciţiului curent chiar dacă scadenţa lor de plată este programată în exerciţiul
următor, când ele vor apărea ca plăţi efective şi vor afecta trezoreria întreprinderii. Plata nu va
genera o nouă cheltuială pentru acel exerciţiu, ci va stinge doar o datorie.
d) Amortizarea apare ca o cheltuială calculată în cadrul exerciţiului curent ce se înregistrează
la cheltuieli de exploatare, dar nu are incidenţă asupra trezoreriei, doar dacă într-o zi în
exerciţiul curent sau viitor se va lua decizia de înlocuire a unor imobilizări complet
amortizate, iar aceasta se va efectua cu o plată.
Dimensiunea autofinanţării are un rol de semnalizator al performanţelor
întreprinderii. Comentaţi această afirmaţie.
Să ne reamintim...
Analiza soldurilor intermediare de gestiune completează informația
desprinsă din analiza bilanțului.
Soldurile intermediare de gestiune sunt: marja comercială, producția
exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut din exploatare, rezultatul din
exploatare, rezultatul curent, rezultatul brut și profitul net;
Fluxurile de venituri și cheltuileli se împart în: încasabile/plătibile și
calculate. Plecând de la această diferență se poate stabili capacitatea de
autofinanțare prin două metode.
M1.U4.4. Rezumat
Analiza pe baza contului de profit și pierdere reprezintă un alt instrument de
diagnostic financiar. Importanţa construcţiei soldurilor rezultă şi din faptul că permit
identificarea şi izolarea locului în care apare o problemă de gestiune, indiferent de
natura acesteia.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă potențialul de finanțare a investițiilor
viitoare din surse proprii. Se poate determina prin două metode: deductivă și aditivă.
Autofinanțarea este cea mai importantă sursă proprie de finanțare pe termen
mai mare de un an.
M1.U4.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care este rolul soldurilor intermediare de gestiune?
2. Definiţi capacitatea de autofinanţare.
3. Enumeraţi avantajele pe care le oferă autofinanţarea.
4. Prezentaţi comparativ relaţiile de determinare a capacităţii de autofinanţare.
5. Precizaţi trei exemple din care să rezulte diferența dintre cheltuieli calculate şi plătite
57
efectiv.
6. Valoarea adăugată obținută în perioada curentă a scăzut față de nivelul planificat al
acesteia. Cum apreciați situația?
7. Caracterizați activitatea unei întreprinderi care a obținut rezultatele din tabelul 4.10.
Tabelul 4.10
Indicator
Valori obținute (lei) Dinamica
2011 2012 Absolută Relativă
Marjă comercială 413452 363747 -49705 87,98%
Producţia exercițiului 80855 58641 -22214 72,53%
Valoare adăugată 298303 182831 -115472 61,29%
Excedent brut din exploatare 165734 118595 -47139 71,56%
Rezultat din exploatare 115874 82264 -33610 70,99%
Rezultat curent 56884 32558 -24326 57,24%
Profit net 20663 8554 -12109 41,40%
Temă de control
Pe baza contului de profit şi pierdere al unei întreprinderi să se calculeze rezultatul
exploatării, financiar şi excepţional, să se determine soldurile intermediare de gestiune şi
capacitatea de autofinanţare prin metodele cunoscute (tabelul 4.11).
Tabelul 4.11
Cheltuieli (lei) Venituri (lei)
Cheltuieli cu materii prime 138930 Producţia vândută 266246
Lucrări şi servicii executate
de terţi 24662
Venituri din producția de
imobilizări 54
Cheltuieli cu personalul 74350
Variaţia stocurilor de produse
finite 1802
Cheltuieli cu alte impozite şi
taxe 6763
Alte venituri de exploatare 145
Ajustări de valoare privind
imobilizările corporale 12254
Venituri din dobânzi 422
Alte cheltuieli de exploatare 219 Venituri extraordinare 3802
Cheltuieli cu dobânzile 7768
Cheltuieli din diferenţe de
curs valutar 1115
Cheltuieli extraordinare 4120
Impozit pe profit 366
58
Unitatea de învăţare M1.U5. Analiza dinamică a rezultatelor
întreprinderii
Cuprins
M1.U5.1. Introducere....................................................................................................58
M1.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................58
M1.U5.3. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii..............................................58
M1.U5.4. Rezumat........................................................................................................68
M1.U5.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................68
M1.U5.1. Introducere
Instrumentele de analiză financiară dezvoltate în capitolele precedente au avut ca
sursă bilanţul (situaţie netă, fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie
netă și cash-flow) sau contul de profit şi pierdere (solduri intermediare de gestiune
și capacitate de autofinanțare). Deşi sunt bogate în conţinut, prezintă dezavantaje,
cel mai important dintre acestea fiind caracterul static. A fost parţial înlăturat cu
informaţia din contul de profit şi pierdere, prin faptul că acesta evidențiază
fluxurile de intrare și ieșire care conduc la starea finală patrimonială. Ca urmare,
era necesară conceperea altor instrumente care să permită modelarea în dinamică a
echilibrului financiar. Astfel de instrumente sunt prezentate în continuare.
M1.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înțeleagă necesitatea studierii în dinamică a rezultatelor întreprinderii;
stabilească diferențele față de instrumentate prezentate anterior;
interpreteze informațiile din tabloul de finanțare;
înțeleagă rolul și importanța fluxurilor de trezorerie;
calculeze tipurile de cash-flow prezentate în unitatea de învățare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M1.U5.3 Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii
5.1 Tabloul de finanţare
Tabloul de finanţare evidenţiază evoluția trezoreriei nete rezultată din confruntarea
variaţiei fondului de rulment net cu modificarea necesarului de fond de rulment pentru
59
exploatare şi în afara acesteia. Are rolul de a furniza informaţii privind evoluţia globală a
trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare
legate de exploatare, activitate financiară sau elemente excepţionale. Într-o altă interpretare,
explică modul de formare a fondului de rulment net şi utilizarea lui până la determinarea
trezoreriei nete.
Din punct de vedere constructiv se stabileşte pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului
de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat. Presupune respectarea cumulată a
următoarelor reguli de alcătuire:
- creșterea unui post de activ determină o nevoie suplimentară ce se înscrie în coloana nevoi;
- reducerea unui post de activ este echivalentă cu o creștere de resurse și ca urmare se va
înscrie în coloana capitaluri;
- creșterea unui post de pasiv contribuie la sporirea surselor de finanțare și se va înscrie în
coloana capitalurilor;
- scăderea unui post de pasiv contribuie la diminuarea resurselor, echivalentă cu o nevoie ce
trebuie finanțată. Înscrierea acestei modificări se va face în coloana nevoilor.
Prima parte a tabloului de finanțare analizează modul de realizare în dinamică, a
echilibrului structural între elementele permanente ale bilanţului funcţional (nevoi şi
capitaluri). Această parte a tabloului este rezultatul politicilor de investiţii şi de finanţare
promovate de întreprindere în perioada analizată. Relația generală descrisă de prima parte a
tabloului de finanțare este:
ΔFRN = ΔCapitaluri permanente - ΔNevoi permanente
ΔFRN = FRN1 - FRN0,
în care FRN1 fondul de rulment net la sfârșitul perioadei;
FRN0 fondul de rulment net la începutul perioadei.
Din confruntarea modificării surselor permanente și a imobilizărilor rezultă
variaţia FRN. Creșterea FRN se înscrie în coloana nevoi, iar valoarea negativă a acestuia este
poziționată în coloana resurse (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1
Partea a ll-a a tabloului de finanţare explică variaţia necesarului de fond de
Tabloul de finanțare (partea I)
Nevoi (Utilizări) Capitaluri (Resurse)
Dividende plătite în cursul exerciţiului
Achiziţia elementelor de activ imobilizat
Reducerea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare
Capacitatea de autofinanţare
Creşterea capitalurilor proprii
Creşterea datoriilor financiare
Cesiunea de imobilizări
Total nevoi
Creștere (∆FRN cu semnul +)
Total capitaluri
Scădere (∆FRN cu semnul -)
60
rulment utilizând elementele din partea inferioară a bilanţului funcţional (tabelul 5.2). Pune în
evidență aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidența lor asupra trezoreriei. Relația
generală explicată de a doua parte a tabloului de finanțare este:
∆NFR = ∆Nevoi temporare - ∆Capitaluri temporare
∆NFR = NFR1 - NFR0,
în care NFR1 necesarul de fond de rulment la sfârșitul perioadei;
NFR0 necesarul de fond de rulment la începutul perioadei.
Tabelul 5.2
Tabloul de finanțare (partea a II-a)
Nevoi (Utilizări) Capitaluri (Resurse)
Creşterea stocurilor şi creanţelor de
exploatare
Creşterea altor debitori
Reducerea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor din afara exploatării
Reducerea stocurilor şi creanţelor de
exploatare
Reducerea altor debitori
Creşterea datoriilor de exploatare
Creşterea datoriilor din afara exploatării
Total nevoi
Scădere (ΔNFR cu semnul -)
Total capitaluri
Creştere (ΔNFR cu semnul +)
Creșterea NFR este plasată în coloana resurselor, iar scăderea este înscrisă în coloana
nevoilor. Relația generală explicată de întreg tabloul de finanțare este:
∆TN = ∆FRN - ∆NFR
În tabelul 5.3 este prezentat conținutul tabloului de finanțare obținut prin
asamblarea părților componente. În interpretarea tabloului de finanțare se pleacă de la
identificarea resurselor permanente de capital şi se continuă cu destinația utilizării lor, în
partea superioară a bilanţului funcţional. După acești pași se trece la partea inferioară a
tabloului. Concluziile desprinse cu ajutorul acestui instrument nu infirmă, ci completează
diagnosticul obținut cu ajutorul indicatorilor de echilibru financiar și a soldurilor intermediare
de gestiune.
În prima parte a tabloului de finanțare, capacitatea de finanțare este determinantă
pentru acoperirea nevoilor permanente. Astfel, aceasta permite:
- remunerarea acționarilor prin plata dividendelor;
- finanţarea nevoilor permanente (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);
- rambursarea datoriilor financiare constituite în exerciţiile anterioare.
Dacă autofinanțarea este insuficientă pentru finanţarea nevoilor permanente,
întreprinderea poate opta pentru:
- dimensionarea nevoilor permanente în funcție de sumele rezultate din autofinanțare, soluție
ce generează atât avantaje cât și dezavantaje;
- suplimentarea capitalurilor permanente cu alte surse proprii (aporturi noi la capitalul social,
61
vânzarea unor active fizice sau financiare) sau împrumutate (emisiune de obligaţiuni sau
împrumuturi bancare).
Tabelul 5.3
Nevoi (Utilizări) Capitaluri (Resurse)
Dividende plătite în cursul exerciţiului
Achiziţia elementelor de activ imobilizat
Reducerea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare
Capacitatea de autofinanţare
Creşterea capitalurilor proprii
Creşterea datoriilor financiare
Cesiunea de imobilizări
I VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET (ΔFRN)
Creşterea stocurilor şi creanţelor de exploatare
Creşterea altor debitori
Reducerea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor în afara exploatării
Reducerea stocurilor şi creanţelor de
exploatare
Reducerea altor debitori
Creşterea datoriilor de exploatare
Creşterea datoriilor în afara exploatării
II VARIAŢIA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT (ΔNFR)
III VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (ΔFRN - ΔNFR)
Scăderea fondului de rulment net poate fi determinată de creşterea activelor
imobilizate şi/sau diminuarea capitalurilor permanente. Aceasta înseamnă că întreprinderea a
efectuat investiții pentru achiziția elementelor de activ imobilizat, iar efectele viitoare ale
acestora ar trebui să-i permită reconstituirea fondului de rulment. Situația este considerată
normală întrucât orice investiție antrenează o reducere a echilibrului financiar. În caz contrar,
diminuarea capitalurilor permanente reflectă rambursarea împrumuturilor constituite anterior
(având drept scop reducerea cheltuielilor cu dobânzile) sau degradarea situaţiei financiare,
datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune.
5.2 Analiza fluxurilor de trezorerie
5.2.1 Conţinutul fluxurilor de trezorerie
Noţiunea de cash-flow este frecvent abordată în majoritatea lucrărilor de
specialitate din țară și străinătate. Analiza fluxurilor financiare, constituie un proces evolutiv,
care se parcurge treaptă cu treaptă. Baza de pornire în analiza fluxurilor de trezorerie o
reprezintă tabloul de finanțare întrucât furnizează informații privind variaţia trezoreriei.
În continuare va fi explicată noțiunea de cash-flow, pe seama variaţiilor de numerar datorate
operaţiunilor de gestiune, inclusiv variaţia necesarului de fond de rulment datorată
activităților investiţionale (numai în imobilizări) şi operaţiunilor de finanţare (prin capitaluri
proprii şi împrumutate).
Fluxurile de numerar apreciate numai prin prisma încasărilor şi plăţilor vizează o
62
modalitate directă de abordare a fluxurilor de numerar. Diferă de abordarea indirectă prin
modul de determinare a fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare, în care sunt luate
în calcul elemente precum: profitul net, amortizările și capitalurile destinate activității de
exploatare.
Fluxurile de numerar afectează deopotrivă, atât lichiditatea cât şi solvabilitatea
întreprinderii, întrucât fondurile băneşti rămase la dispoziţia întreprinderii după plata
datoriilor curente, pot fi folosite pentru rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung.
Prin examinarea a două bilanţuri consecutive, se poate preciza dacă lichidităţile au crescut sau
au scăzut în cursul perioadei. Totuşi, bilanţul nu permite identificarea cauzelor care au
determinat creşterea sau scăderea lichidităţilor pe parcursul exerciţiului financiar. Pe de altă
parte, contul de profit şi pierdere prezintă informaţii referitoare la veniturile, cheltuielile şi
rezultatele degajate de diferite activităţi şi care, reprezintă puncte de reper privind sursele şi
utilizările lichidităţilor. Însă, nici această situaţie financiară nu explică de ce elementele
respective au crescut sau au scăzut. Nu de puţine ori, în spatele unor profituri semnificative
reflectate de contul de profit şi pierdere, se pot ascunde probleme grave de trezorerie.
Cash-flow-ul este diferența dintre încasările și plățile curente ale unei
întreprinderi, pe o anumită perioadă de timp. Frecvent, în situații de instabilitate monetară,
poate avea loc un fenomen de creștere a gradului de neîncasare a veniturilor și o blocare a
producției (stocuri greu vandabile de produse finite). Este o situație întâlnită în perioadele de
recesiune, concretizată prin rezultate pozitive în situațiile financiare, dar nu și de echivalentul
lor monetar în conturile bancare. Previzionarea cash-flow-ului și urmărirea rezultatelor sunt
două activități esențiale, aflate în strânsă legătură.
5.2.2 Fluxurile de trezorerie – rol, importanţă și caracteristici
Separarea fluxurilor de venituri și cheltuieli în încasabile/plătibile și calculate a
fost întâlnită în capitolul anterior la determinarea capacității de autofinanțare. Gruparea este
necesară întrucât, rezultatele contabile reflectă toate operaţiile, inclusiv amortizările şi
provizioanele fără consecinţe asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanţare reţine
numai operaţiile cu incidenţă imediată sau amânată asupra trezoreriei.
Din multitudinea instrumentelor previzionale utilizate pentru aprecierea stării
financiare, se detașează prin rol și conținut, tabloul fluxurilor de numerar. Importanţa acestuia
derivă din rolul pe care îl are pentru supravieţuirea și dezvoltarea întreprinderii. În literatura
financiară, importanța tabloului fluxurilor de trezorerie este argumentată prin următoarele
avantaje:
a) Reprezintă un instrument de analiză care permite previziunea fluxurilor de trezorerie
viitoare;
b) Stă la baza fundamentării deciziilor viitoare ce vor fi adoptate de conducerea întreprinderii;
c) Pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a plăti dividende acţionarilor, de a rambursa
63
împrumuturile contractate şi dobânzile aferente acestora;
d) Are rol de semnalizator al lichidității, solvabilității și structurii financiare a întreprinderii;
e) Permite orientarea investitorilor și creditorilor în relațiile lor cu întreprinderea;
f) Pune în evidenţă legătura dintre rezultatul net şi fluxurile de trezorerie ale întreprinderii,
respectiv dintre bilanţ şi contul de rezultate;
g) Permite efectuarea de comparaţii în timp sau cu alte întreprinderi;
h) Ocupă un rol central în sistemele de indicatori utilizate pentru determinarea lichidității;
i) Permite corelații cu alte instrumente de diagnostic economic sau financiar cu care se află în
strânsă legătură.
5.2.3 Structura fluxurilor de trezorerie
Rezultatul obținut reflectă disponibilităţile în cont care pot fi însuşite și utilizate.
Fiind un instrument de analiză financiară, urmărește conținutul informațional rezultat. Întrucât
înregistrează variații generate de încasări și plăți, reprezintă o sumă de disponibilităţi nete sau
cash-flow-ul disponibil la sfârșitul perioadei. Un flux de disponibilităţi nete este generat de
diferenţa dintre intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) efectuate de o întreprindere pe
parcursul exerciţiului financiar. Din această diferenţă rezultă la sfârşitul anului o sumă de
disponibilităţi nete numită cash disponibil.
a) Cash-flow din activităţi de exploatare. Are un rol determinant întrucât este generat de
activitatea operațională și influențează decisiv evoluţia viitoare a întreprinderii. În consecință
este principala resursă de finanţare a producţiei, a investiţiilor şi de achitare a dividendelor.
Fluxul de numerar din activitatea de exploatare se structurează pe două segmente, încasări şi
plăţi, astfel:
- încasări din vânzarea bunurilor şi prestarea de servicii;
- încasări din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii;
- plăţi către şi în numele angajaţilor;
- plăţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate în activităţile de investiţii
şi financiare;
- încasări şi plăţi pentru prime, despăgubiri, anuităţi din poliţe de asigurare;
- încasări şi plăţi provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare.
b) Cash-flow specific activităţilor de investiţii. Pune în evidenţă măsura autofinanțării acestor
activități și fluxurile de numerar viitoare generate de punerea în funcțiune a investițiilor.
Încasările şi plăţile specifice cash-flow-ului investiţional pot fi:
- plăţi efectuate pentru achiziţia de active corporale şi necorporale pe termen lung, inclusiv
cele executate în regie proprie;
- încasări din vânzarea de terenuri, clădiri, instalaţii, echipamente şi active necorporale
64
achiziţionate anterior;
- plăţi pentru achiziţia unor instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
şi interesele din asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru titlurile păstrate cu scop
de plasament);
- încasări din vânzarea unor instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
şi interese din asocierile în participaţie (altele decât încasările păstrate în scopuri de
plasament);
- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părți;
- încasări din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi;
- încasări și plăţi în numerar pentru contractele futures, forward, swap sau opțiuni, în afară de
cazul în care, contractele sunt deţinute cu scop de plasament.
c) Cash-flow din activităţi de finanţare. Include intrările de numerar de la investitori sau
creditori și ieşirile de numerar către aceştia, sub formă de dividende, rambursări de rate şi
dobânzi, pe măsură ce întreprinderea generează venituri şi profit. Componentele acestui flux
se referă la:
- venituri obţinute din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
- plăţi efectuate către acţionari pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor întreprinderii;
- venituri monetare din emisiunea de bonuri de tezaur, obligaţiuni, credite şi alte împrumuturi
pe termen scurt, mediu sau lung;
- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
d) Cash-flow de gestiune (CFG). Este rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune: exploatare,
investiție şi finanţare. Astfel cash-flow-ul va fi format din profit net, amortizare şi dobânzi.
CFG = Rezultat din exploatare + Amortizarea imobilizărilor + Venituri financiare + Rezultat
excepțional - Impozit pe profit
sau
CFG = Profit net + Amortizarea imobilizărilor + Cheltuieli financiare
e) Cash-flow disponibil (CFD). Arată capacitatea efectivă a întreprinderii de a remunera
acţionarii şi creditorii. Exprimă disponibilitățile bănești rezultate din cash-flow-ul de gestiune
după finanțarea creșterii de imobilizări și a excedentului de NFR solicitat în activitatea de
exploatare.
CFD = CFG - ΔImobilizări - ΔNFR
5.2.4 Previziunea fluxurilor de trezorerie
Fluxul de numerar care circulă printr-o întreprindere este important pentru buna
funcționare a acesteia. Poate fi previzionat pe termen scurt, mediu sau lung având obiective
specifice:
- previziunea pe termen scurt are rolul de a asigura cerinţele zilnice de numerar. De obicei se
65
realizează pentru o lună cu defalcare pe zile;
- previziunea pe termen mediu are rolul de a identifica cerinţele viitoare de numerar pe o
perioadă de până la un an;
- previziunea pe termen lung este utilizată pentru a identifica cerinţele de numerar ale
întreprinderii pentru o perioadă viitoare, cuprinsă între 1 și 3 ani. Previziunile pe termen
mediu și lung sunt utilizate pentru a alcătui și implementa strategiile de finanţare ale
întreprinderii. Previziunea cash-flow-lui este pregătită şi controlată de trezorier. Performanţa
periodică este monitorizată prin compararea previziunilor anterioare cu valorile realizate,
luându-se măsuri de remediere a situaţiei atunci când este cazul.
Exemple
1. Să se realizeze proiecția fluxului de numerar pornind de la datele existente în tabelul 5.4.
Care sunt principalele concluzii care se desprind, știind că numerarul la începutul anului 2011
era de 1256 lei?
Tabelul 5.4
Indicator (lei) Exercițiul financiar
2011 2012
Încasări de la clienți 54478 65887
Plăți către furnizorii de produse și servicii 24458 25589
Plăți către și în numele angajaților 14478 15441
Plăți privind alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate 9886 10211
Plăți legate de TVA 5587 6202
Dobânzi plătite 2556 2115
Impozit pe profit plătit 6521 7784
Plăți în numerar pentru achiziția de terenuri și mijloace fixe 14478 16558
Încasări în numerar ale sumelor împrumutate 24478 36552
Titluri de participație 541 6625
Dividende plătite 5587 10112
Rezolvare:
În tabelul 5.5 au fost grupate încasările și plățile corespunzătoare activităților de
exploatare, investiționale și financiare. Au fost determinate fluxurile de numerar degajate de
cele trei activități. În final, au fost însumate fluxurile de trezorerie degajate de activitățile
menționate, ținându-se cont de numerarul existent la începutul anului 2011.
Se constată la sfârșitul anului 2011 o valoare negativă a numerarului degajat de cele
trei activități. În 2011 activitatea de exploatare degaja un flux negativ de 9008 lei. La acest
66
deficit se adăuga și activitatea investițională consumatoare de numerar în valoare de 14478
lei. Deficitul generat de cele două activități era compensat, dar nu în întregime, de excedentul
degajat de activitatea financiară, având valoarea 19432 lei.
În anul 2012 prognoza a corectat valoarea negativă a fluxurilor de numerar calculată la
sfârșitul anului 2011. Rezultatele obținute sunt diferite față de anul precedent. Astfel,
activitatea de exploatare conduce la un deficit de numerar mai mic, în timp ce activitatea
investițională consumă resurse mai mari comparativ cu anul precedent. Deficitul generat de
cele două activități este integral acoperit de activitatea de finanțare. Întreaga proiecție se
finalizează cu un sold pozitiv de 12254 lei la sfârșitul anului 2012.
2. Folosind datele din tabelul 5.6 să se determine cash-flow-ul disponibil. Contul de profit și
pierdere din anul 2012 prezintă următoarele informații: cifra de afaceri 184875 lei, cheltuieli
pentru exploatare plătibile 143158 lei, amortizarea imobilizărilor 15745 lei, cheltuieli cu
dobânzile 2274 lei și impozit pe profit 3790 lei.
Tabelul 5.5
Indicator (lei) Exercițiul financiar
2011 2012
Fluxuri de numerar nete din activități de exploatare: -9008 -1455
Încasări de la clienți 54478 65887
Plăți către furnizorii de produse și servicii -24458 -25589
Plăți către și în numele angajaților -14478 -15441
Plăți privind alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate -9886 -10211
Plăți legate de TVA -5587 -6202
Dobânzi plătite -2556 -2115
Impozit pe profit plătit -6521 -7784
Fluxuri de numerar nete din activități de investiții: -14478 -16558
Plăți în numerar pentru achiziția de terenuri și mijloace fixe -14478 -16558
Fluxuri de numerar din activități de finanțare: 19432 33065
Încasări în numerar ale sumelor împrumutate 24478 36552
Titluri de participație 541 6625
Dividende plătite -5587 -10112
Fluxuri de numerar totale -4054 15052
Numerar la începutul perioadei 1256 -2798
Numerar la sfârșitul perioadei -2798 12254
67
Tabelul 5.6
Activ (lei) 2011 2012 Pasiv (lei) 2011 2012
Active imobilizate 41442 45578 Capital social 35410 35410
Stocuri 28443 25194 Rezerve 5474 6785
Creanțe 5487 4158 Datorii pe termen lung 18424 15596
Disponibilități 6548 1856 Datorii pe termen scurt 22612 18995
Total 81920 76786 Total 81920 76786
Rezolvare:
Cash-flow-ul de gestiune se determină cu relația:
CFG = Rezultat din exploatare + Amortizarea imobilizărilor + Venituri financiare + Rezultat
excepțional - Impozit pe profit
Rezultat din exploatare = 184875 - 143158 - 15745 = 25972 lei
Profit net = 184875 - 143158 - 15745 - 2274 - 3790 = 19908 lei
CFG = 25972 + 15745 - 3790 = 37927 lei
Pentru verificarea rezultatelor se prezintă o altă relație de determinare a cash-flow-lui
de gestiune:
CFG = Profit net + Amortizarea imobilizărilor + Cheltuieli financiare
CFG = 19908 + 15745 + 2274 = 37927 lei
Cash-flow-ul disponibil se determină pornind de la CFD astfel:
CFD = CFG - ΔImobilizări - ΔNFR
ΔImobilizări = Imobilizări2012 - Imobilizări2011 + Amortizarea imobilizărilor = 45578 - 41442
+ 15745 = 19881 lei
ΔNFR = NFR2012 - NFR2011 = (25194 + 4158 - 18995) - (28443 + 5487 - 22612) = 10357 -
11318 = - 961 lei
Înlocuind se obține: CFD = 37972 - 19881 + 961 = 19052 lei
Găsiți trei soluții de rezolvare a situației în care capacitatea de autofinanțare este
inferioară nevoilor de finanțare din prima parte a tabloului de finanțare.
Să ne reamintim...
Tabloul de finanțare are rolul de a furniza informaţii privind evoluţia globală
a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar. Are două părți care surprind
dinamica echilibrului financiar;
Baza de pornire în analiza fluxurilor de trezorerie o reprezintă tabloul de
finanțare întrucât furnizează informații privind variaţia trezoreriei;
Din multitudinea instrumentelor previzionale utilizate pentru aprecierea
stării financiare, se detașează prin rol și conținut, tabloul fluxurilor de numerar.
68
M1.U5.4. Rezumat
Pornind de la neajunsurile instrumentelor prezentate în unitățile precedente
era necesară conceperea altor instrumente care să permită modelarea în dinamică a
echilibrului financiar;
Un astfel de instrument este tabloul de finanțare. Din punct de vedere
constructiv se stabileşte pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi
pierdere aferent exerciţiului analizat. Presupune respectarea cumulată a unor reguli
de alcătuire;
Prin examinarea tabloului de finanțare se poate preciza dacă lichidităţile au
crescut sau au scăzut în cursul perioadei. Totuşi, nu permite identificarea cauzelor
care au determinat creşterea sau scăderea lichidităţilor pe parcursul exerciţiului
financiar. De aici necesitatea alcătuirii fluxurilor de numerar. Există mai multe tipuri
de cash-flow, fiecare având un anumit conținut informațional.
M1.U5.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Precizați componentele tabloului de finanţare.
2. Care este rolul tabloului de finanţare?
3. Care sunt regulile de alcătuire a tabloului de finanțare?
4. Precizați elementele cash-flow-ului din exploatare.
5. În ce constă previziunea cash-flow-ului?
6. Să se interpreteze conținutul tabloului de finanțare stabilit în tabelul 5.7.
Tabelul 5.7
Nevoi (Utilizări) Suma (lei) Capitaluri (Resurse) Suma (lei)
Dividende plătite în cursul
exerciţiului
5210 Capacitatea de
autofinanţare
10548
Achiziţia imobilizărilor
corporale
14968 Reducerea imobilizărilor 3520
Rambursarea datoriilor
financiare
2392 Creşterea datoriilor
financiare
10452
Creşterea FRN 1950
Creşterea stocurilor 5841 Creşterea datoriilor din
exploatare
4435
Creşterea creanţelor 724
Creşterea NFR 2130
Scăderea TN -180
69
Temă de control
În tabelul 5.8 au fost determinate fluxurile de numerar pe operațiuni de gestiune și pe total. Să
se interpreteze rezultatele obținute.
Tabelul 5.8
Indicator (lei) Exercițiul financiar
2011 2012
Fluxuri de numerar nete din activități de exploatare: 345717 -462254
Încasări de la clienți 1357699 1063643
Plăți către furnizorii de produse și servicii -579055 -184888
Plăți către și în numele angajaților -231751 -216839
Plăți privind alte impozite și taxe -101538 -84937
Plăți legate de TVA -30515 -45571
Dobânzi plătite -51985 -587988
Impozit pe profit -17138 -405674
Fluxuri de numerar nete din activități de investiții: -113359 -110446
Plăți în numerar pentru achiziția de terenuri și mijloace fixe -113359 -110446
Fluxuri de numerar nete din activități de finanțare: -40588 -51339
Plăți în numerar ale sumelor împrumutate -40348 -51100
Dividende plătite -240 -239
Fluxuri de numerar totale 191770 -624039
Numerar la începutul perioadei 277562 469332
Numerar la sfârșitul perioadei 469332 -154707
70
Unitatea de învăţare M1.U6. Analiza financiară cu metoda ratelor
Cuprins
M1.U6.1. Introducere....................................................................................................70
M1.U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................70
M1.U6.3. Analiza financiară cu metoda ratelor............................................................70
M1.U6.4. Rezumat........................................................................................................82
M1.U6.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................83
M1.U6.1. Introducere
O altă posibilitate de analiză a performanţelor financiare ale unei întreprinderi
rezultă din aplicarea metodei ratelor în domeniul financiar. O rată înseamnă un
raport între doi indicatori. Din punct de vedere matematic pot fi raportaţi oricare
doi indicatori însă, apare condiţionarea potrivit căreia, rezultatul obţinut trebuie să
aibă un anumit conţinut economic. În analiza financiară, prin mărime relativă se
înţelege rezultatul raportării a doi indicatori absoluţi. Valoarea aflată la
numărătorul raportului se numeşte indicator raportat, iar cel plasat la numitor, bază
de raportare (comparaţie).
M1.U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
identifice principalele categorii de rate cu care se operează în domeniul
financiar;
înțeleagă construcția unui sistem de rate;
aplice categoriile de rate prezentate în unitatea de învățare;
caracterizeze aspectele fundamentale ale activității întreprinderii (echilibru
financiar, îndatorare, lichiditate, solvabilitate etc.) cu ajutorul unor rate;
stabilească soluții privind aspectele fundamentale în funcție de rezultate.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M1.U6.3 Analiza financiară cu metoda ratelor
6.1 Conceptul de rată - construcţie şi semnificaţie în domeniul economic
Mărimile relative nu prezintă dificultăţi de calcul. Acestea pot apărea din
incompatibilitatea datelor sau în legătură cu baza de comparaţie. În principal, pentru calculul
unei mărimi relative, trebuie respectate trei cerinţe:
- între termenii comparaţi să existe o legătură firească de condiţionare sau dacă este posibil
71
chiar de cauzalitate, care să poată fi exprimată printr-o relaţie matematică simplă sau
complexă;
- termenii comparaţi să fie compatibili din punct de vedere al sferei de cuprindere și
metodologiei de calcul;
- baza de comparaţie să aibă o anumită semnificaţie în evoluţia fenomenului studiat [7].
În funcţie de scop şi informaţiile existente, se operează cu următoarele tipuri de
mărimi relative:
- mărimi relative de structură;
- mărimi relative de coordonare (corespondenţă);
- mărimi relative ale dinamicii;
- mărimi relative ale planificării;
- mărimi relative ale intensităţii.
Există un număr mare de rate ce pot fi calculate cu ajutorul indicatorilor economici.
De obicei se urmăresc indicatorii care prezintă valori semnificative în cadrul patrimoniului
sau a căror modificare oferă informaţii despre performanţele întreprinderii. Este recomandat
să se păstreze pe cât posibil ratele precum şi modul de calcul al acestora, de la un exerciţiu
financiar la altul.
Se remarcă faptul că terminologia folosită în lucrările de specialitate nu conduce către
aceleaşi denumiri. Apar astfel, rapoarte identice ca formă matematică, dar cu denumiri
diferite, în timp ce altele au fost traduse din lucrările de specialitate din străinătate. Studiul
sistemelor de rate folosite în activitatea teoretică și practică a arătat că:
- nu există un sistem de rate unanim acceptat în activitatea practică, întrucât fiecare instituție
financiară insistă asupra unor categorii de rate care reflectă mai bine portofoliile și activitățile
desfășurate;
- aceeași rată este întâlnită cu denumiri diferite;
- intervalele de evoluție pentru diversele rate sunt diferite de la un obiect de activitate la altul.
6.2 Sistemul de rate - construcţie şi interpretare
Ideal ar fi ca performanţele economico-financiare ale unei întreprinderi să poată fi
exprimate cu ajutorul unei singure rate. Întrucât acest lucru este imposibil datorită
complexităţii activităţilor desfăşurate și limitelor acestei metode, apare necesitatea întocmirii
unui sistem de rate. Însă şi în acest caz trebuie îndeplinite câteva condiţii:
- ratele trebuie să fie astfel elaborate încât să sintetizeze toate aspectele fundamentale ale
activităţii întreprinderii;
- să nu existe suprapuneri între conţinutul informaţional al ratelor considerate;
- să fie delimitate din punct de vedere al valorilor minime sau maxime, întrucât o rată are
valoare numai în raport cu o bază de comparație [1].
Analiza financiară realizată printr-un sistem de rate are ca obiectiv măsurarea performanțelor
72
economico-financiare ale întreprinderii. Ratele folosite în acest scop sunt determinate ca
raport între efectele economice sau financiare obţinute şi eforturile depuse. În categoria
efectelor se înscriu, de regulă, soldurile intermediare de gestiune sau alți indicatori valorici.
Eforturile sunt alcătuite, în principal, de capitalurile avansate sau elementele de activ aflate în
patrimoniu.
Ținând cont de aspectele detaliate anterior autorul propune următorul sistem de rate:
a) Rate de rentabilitate;
b) Rate de echilibru financiar;
c) Rate de lichiditate şi solvabilitate;
d) Rate privind managementul datoriei;
e) Rate de structură ale activului şi pasivului;
f) Rate de rotaţie a capitalurilor;
g) Rate ale valorii de piață.
În continuare s-a procedat la detalierea categoriilor de rate care compun sistemul, din
punct de vedere al principalelor relații de calcul și a conținutului informațional specific.
a) Rate de rentabilitate
a.1 Rate de rentabilitate comercială. Apreciază contribuția diferitelor stadii ale activităţii
întreprinderii la formarea rezultatului brut al exercițiului. Se determină, în general, ca raport
între diferite marje de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Exprimă eficienţa
activităţii comerciale a întreprinderilor industriale sau a unei afaceri din domeniul comercial.
Rata marjei comerciale este utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate
comercială și se determină potrivit relaţiei:
Rata marjei comerciale =Marjă comercială
Cifră de afaceri
Raportul pune în evidenţă ponderea deținută de marja comercială în cifra de afaceri. O
pondere redusă are semnificația unor câștiguri mici respectiv, a unor cheltuieli generale mari.
În acest caz politicile comerciale trebuie să urmărească, pe de o parte, reducerea cheltuielilor
de transport, depozitare etc., iar pe de altă parte, vânzarea unor cantități mai mari de bunuri. O
valoare ridicată a raportului permite acordarea unor facilități clienților și pe aceasta cale,
obținerea unor avantaje concurențiale.
Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în
evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub aspect comercial.
Rata marjei nete de exploatare =Rezultat din exploatare
Cifră de afaceri
Rata rentabilității comerciale pune în evidență ponderea deținută de profit în cifra de
afaceri. O valoare ridicată arată rentabilitatea crescută a activității comerciale, în timp ce o
valoare redusă, arată câștiguri mici aduse de această activitate.
Rata rentabilității comerciale =Profit net
Cifră de afaceri
73
a.2 Rate de rentabilitate economică. Exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja o
acumulare brută în raport cu capitalurile angajate. Indicatorii grupați în această categorie
reflectă eficienţa activelor totale sau a celor imobilizate.
În funcţie de modul de calcul şi de exprimare a activului economic există două forme
ale rentabilităţii economice utilizate în activitatea practică:
Rata de rentabilitate economică brută =Excedent brut din exploatare
Activ total
Această rentabilitate economică exprimată în raport cu EBE se poate numi brută.
Obţinerea unei rate de rentabilitate economică netă presupune luarea în considerare a
rezultatului net din exploatare.
Rata de rentabilitate economică netă =Rezultat din exploatare
Activ total
Raportul este dependent de duratele normate de funcţionare a mijloacelor fixe,
modalitatea de utilizare a acestora și de elemente legislative. Astfel, în condițiile unor durate
mici de utilizare a mijloacelor fixe se constată valori mari pentru aceasta rată. Întrucât în
România duratele de utilizare rămân mari, chiar dacă au fost reduse în ultimii ani, raportul în
cauză înregistrează valori mai mici comparativ cu statele dezvoltate [13].
a.3 Rate de rentabilitate financiară. Exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net
prin capitalurile proprii avansate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară măsoară
randamentul capitalurilor proprii, al plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin
cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Exprimă în primul rând interesul acţionarilor, care
investesc pe termen lung şi sunt interesaţi de rezultatul net degajat de activitatea întreprinderii
și de valoarea dividendelor distribuite.
Rata de rentabilitate financiară a capitalurilor proprii. Exprimă măsura în care
proprietarii întreprinderii sunt remuneraţi prin acordarea unor dividende şi creşterea valorii
întreprinderii.
Rata de rentabilitate financiară =Profit net
Capitaluri proprii∙100
Rata rentabilităţii financiare trebuie să fie mai mare ca rata medie a dobânzii pentru ca
investiţia în întreprinderea respectivă să fie mai atractivă decât alte forme de plasament
existente în piața financiară. Depăşirea dobânzii bancare se face în funcţie de prima de risc.
Rata de rentabilitate financiară a capitalurilor permanente. Dacă sunt luate în calcul pe
lângă capitaluri proprii și datoriile financiare se poate stabili o altă formă de rentabilitate
financiară.
Rata de rentabilitate financiară =Profit net
Capitaluri permanente∙100
Randamentul capitalurilor permanente se determină ca raport între dividende și
capitaluri permanente și exprimă măsura în care, prin folosirea capitalurilor înscrise la
numitor, au fost obţinute dividende.
74
Randamentul capitalurilor permanente =Dividende
Capitaluri permanente
b) Rate de echilibru financiar
Ratele de echilibru financiar se alcătuiesc cu ajutorul indicatorilor de echilibru
financiar sau a maselor bilanţiere din etajele bilanţului financiar, ce caracterizează structura
financiară a întreprinderii.
Rata de finanţare a imobilizărilor evidenţiază existenţa fondului de rulment net.
Rata de finanțare a imobilizărilor =Capitaluri permanente
Nevoi permanente
Raportul trebuie să fie mai mare ca 1 pentru a pune în evidenţă existenţa echilibrului
financiar. Situaţia implică acoperirea activelor imobilizate nete din surse permanente de
finanţare (capital propriu şi datorii financiare). O valoare supraunitară a raportului semnifică o
îmbunătăţire a echilibrului financiar pe termen lung și măsura în care întreprinderea poate să-
şi finanţeze activitatea curentă din capitaluri permanente. O valoare subunitară a indicatorului
înseamnă un deficit de capitaluri permanente și lipsa echilibrului financiar pe termen lung.
Rata finanţării activului economic exprimă gradul în care necesarul de fond de rulment
din exploatare contribuie la finanțarea activului economic (activele productive) din cadrul
întreprinderii.
Rata finanţării activului economic =Nevoi permanente
Necesar de fond de rulment din exploatare
Rata de finanţare a NFR se determină ca raport între fondul de rulment net și necesarul
de fond de rulment.
Rata de finanțare a NFR =Fond de rulment net
Necesar de fond de rulment
O valoare supraunitară indică faptul că echilibrul financiar este asigurat și trezoreria
netă are valori pozitive. Dacă rata înregistrează o valoare subunitară atunci echilibrul financiar
în etajele bilanțului financiar nu este îndeplinit, iar trezoreria netă are o valoare negativă.
c) Rate de lichiditate şi solvabilitate
Ambele categorii de rate contribuie la completarea informației desprinsă din analiza
echilibrului financiar. Ratele de lichiditate se alcătuiesc prin compararea posturilor din etajul
inferior al bilanţului, stabilind astfel o corespondență între acestea.
Rata de lichiditate generală exprimă capacitatea întreprinderii de a acoperi datoriile pe
termen scurt prin valorificarea ipotetică a activelor circulante aflate în patrimoniu. Indicatorul
trebuie să fie supraunitar, exprimând astfel faptul că datoriile faţă de terţi se regăsesc în
activele circulante ale întreprinderii, constituind astfel garanţia transformării lor în monedă, pe
măsura derulării ciclului de producţie. Sintetizând informațiile anterioare, se poate afirma că
un raport supraunitar dovedeşte faptul că întreprinderea are suficiente active circulante, ce pot
fi ipotetic transformate în monedă, cu scopul achitării datoriilor pe termen scurt.
75
Rata de lichiditate generală =Active circulante
Datorii pe termen scurt
Rata de lichiditate redusă păstrează aceeași modalitate de alcătuire însă, din totalul
activelor circulante se scad stocurile, datorită faptului că sunt caracterizate de lichiditatea cea
mai mică. Reflectă capacitatea firmei de a degaja lichiditate numai pe baza creanţelor,
titlurilor pe termen scurt sau a disponibilităţilor de numerar aflate la dispoziția întreprinderii.
Lucrările de specialitate recomandă o lichiditate redusă între 0,8 şi 1.
Rata de lichiditate redusă =Active circulante - Stocuri
Datorii pe termen scurt
Rata de lichiditate imediată compară activele circulante cele mai lichide cu datoriile pe
termen scurt având scadență imediată. Lucrările de specialitate recomandă pentru această
formă de lichiditate valori cuprinse în intervalul 1,2 și 2 [25].
Rata de lichiditate imediată =Disponibilități și plasamente pe termen scurt
Datorii exigibile imediat
Rata solvabilităţii globale. Se determină ca raport între activul total și datoriile totale
contractate de întreprindere, indiferent de scadența acestora. Urmărește măsura în care
datoriile totale pot fi acoperite de către activul total al întreprinderii.
Rata solvabilității globale = Active totale
Datorii totale
Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa capacităţii de plată şi a
lichidităţii pot avea caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate
globală. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că întreprinderea are
capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate sau îndepărtate faţă de terţi. Sub acest
nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de capitaluri puse la
dispoziţia întreprinderii.
Rata solvabilităţii parțiale este utilizată, în principal, în sistemele de rate utilizate de
bănci în fundamentarea deciziei de acordare a creditelor.
Rata solvabilității parțiale = Capitaluri proprii
Capitaluri proprii + Credite bancare
În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari decât 0,5 situaţia este
considerată normală, iar valoarea minimă se apreciază a fi 0,3.
Rata autonomiei financiare stabilește ponderea deținută de capitalurile proprii în
totalul capitalurilor permanente.
Rata autonomiei financiare =Capitaluri proprii
Capitaluri permanente
Indică ponderea surselor proprii în finanţarea mijloacelor economice ale întreprinderii.
Înregistrează valori diferite în funcţie de rentabilitatea întreprinderii și politica financiară
adoptată. Se recomandă ca valoarea acesteia să fie mai mare decât 0,5.
d) Rate privind managementul datoriei
76
Ratele privind managementul datoriei se determină ca raport între o datorie și o
categorie mai cuprinzătoare de datorii sau capitaluri proprii. Au rolul de a măsura efectul
îndatorării asupra gestiunii financiare.
Levierul se determină ca raport între datoriile totale şi capitalurile proprii.
Levierul =Datorii totale
Capitaluri proprii
Normele bancare impun existenţa unui levier subunitar pentru a acorda credite în
condiţii de garanţie sigură. Cu cât levierul este mai mare ca 1, cu atât mai mult întreprinderea
va depinde de creditori.
Rata dobânzii efective stabilește dobânda plătită de întreprindere pentru toate
împrumuturile pe termen lung contractate.
Rata dobânzii efective =Cheltuieli cu dobânzile
Datorii financiare
Rata datoriei financiare caracterizează gradul de îndatorare al întreprinderii pe termen
mediu și lung.
Rata datoriei financiare =Datorii financiare
Capitaluri permanente
Normele bancare impun un raport mai mic decât 0,5 pentru a acorda credite pe termen
mediu și lung în condiţiile rambursării sigure.
Rata capacităţii de rambursare exprimă în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a
rambursa datoria financiară (pe termen mediu şi lung) prin intermediul sumelor rezultate din
autofinanţare.
Rata capacităţii de rambursare =Datorii financiare
Capacitate de autofinanţare
Normele bancare impun un număr de 3 ani pentru rambursarea teoretică a datoriei
financiare. Dacă se consideră datoriile totale contractate de întreprindere perioada se mărește
la 4 ani.
Rata capacităţii de rambursare =Datorii totale
Capacitate de autofinanţare
e) Rate de structură ale activului şi pasivului
Calculul ratelor de structură poate oferi date pentru analiza evoluţiei acestora în timp. În acest
sens vor fi calculate ratele de structură pe mai multe perioade succesive. În caz contrar,
conținutul informațional al ratelor din această categorie este redus.
e.1 Rate de structură ale activului. Sunt influenţate de caracteristicile tehnice, economice şi
juridice ale activităţii întreprinderii.
Rata activelor imobilizate arată ponderea deținută de activele imobilizate în totalul
activelor întreprinderii.
Rata activelor imobilizate =Active imobilizate
Total activ·100
77
Diferitele elemente de activ imobilizat justifică utilizarea unor rate complementare.
- Rata imobilizărilor necorporale reflectă ponderea deţinută de activele intangibile
(licenţe, brevete, mărci, fond comercial etc.) în activele totale ale întreprinderii. În multe
dintre întreprinderile româneşti, valoarea acestui indicator este redusă sau nulă.
Rata imobilizărilor necorporale=Imobilizări necorporale
Total activ·100
- Rata imobilizărilor corporale arată ponderea imobilizărilor corporale în patrimoniul
întreprinderii. Valoarea raportului depinde de specificul activităţii desfăşurate şi de
caracteristicile tehnice ale întreprinderii, înregistrând valori diferite de la un domeniu de
activitate la altul. Valori mari ale ratei se întâlnesc în cazul întreprinderilor care au ca obiect
de activitate distribuţia de combustibili, energie și producţia de materii prime.
Rata imobilizărilor corporale =Imobilizări corporale
Total activ·100
- Rata imobilizărilor financiare pune în evidență ponderea imobilizărilor financiare în
total activ. Imobilizările financiare se prezintă sub forma participaţiilor, investiţiilor de
portofoliu sau a creditelor acordate altor întreprinderi. Raportul înregistrează, în general,
valori mici pentru întreprinderile industriale.
Rata imobilizărilor financiare =Imobilizări financiare
Total activ·100
Rata activelor circulante reflectă ponderea activelor circulante în totalul activelor
aflate în patrimoniul întreprinderii.
Rata activelor circulante =Active circulante
Total activ·100
Pot fi alcătuite, pornind de la acest raport, următoarele rate complementare:
- Rata stocurilor caracterizează ponderea acestora în total activ. Înregistrează valori
diferite de la o întreprindere la alta în funcţie de natura activităţii. Indicatorul înregistrează
valori mari în cazul întreprinderilor cu activitate de producţie caracterizată de cicluri lungi de
fabricaţie, precum şi a celor care au ca obiect de activitate distribuţia bunurilor materiale.
Rata stocurilor =Stocuri
Total activ·100
- Rata creanţelor indică ponderea deţinută de totalul creanţelor întreprinderii. Este
dependentă de politicile comerciale adoptate de întreprindere. Mărimea acestei rate este
determinată de modul de încasare a creanţelor, termenele de plată, clienţi şi reducerile
acordate acestora.
Rata creanțelor =Creanţe
Total activ·100
- Rata titlurilor de plasament pe termen scurt arată ponderea deţinută de aceste valori
în patrimoniul întreprinderii. Titlurile de plasament pe termen scurt sunt forme de valorificare
a unor excedente temporare de trezorerie pe piața monetară.
Rata titlurilor pe termen scurt =Titluri pe termen scurt
Total activ·100
- Rata disponibilităţilor se determină ca raport între disponibilități și total activ. Dintre
78
activele circulante, o importanţă deosebită o prezintă disponibilităţile monetare, sub forma
sumelor aflate în conturi la bănci precum şi a numerarului din casieria întreprinderii. Sunt
elementele cele mai lichide ceea ce le face indispensabile în orice activitate economică.
Rata disponibilităților =Disponibilităţi
Total activ·100
e.2 Rate de structură ale pasivului. Sunt mărimi relative de structură care delimitează
ponderea deţinută de o sursă de finanţare în totalul acestora. Întrucât astfel de rapoarte,
alcătuite cu ajutorul diferitelor surse de finanţare, au şi conţinut informaţional de solvabilitate
sau îndatorare se caută identificarea și separarea lor. Astfel, au fost reținute câteva mărimi
relative de structură în această categorie, iar celelalte au fost incluse în alte grupe
(solvabilitate sau îndatorare).
Rata stabilităţii finanţării este un indicator global al finanţării care reflectă ponderea
surselor aflate la dispoziția întreprinderii pe o perioadă mai mare de un an, în totalul
capitalurilor utilizate pentru acoperirea mijloacelor economice.
Rata stabilității finanțării =Capital permanent
Total pasiv·100
Rata datoriilor pe termen scurt indică ponderea datoriilor pe termen mai mic de un an în
totalul capitalurilor întreprinderii.
Rata datoriilor pe termen scurt =Datorii pe termen scurt
Total pasiv·100
Rata datoriilor totale reflectă ponderea datoriilor pe termen scurt, mediu şi lung în
volumul total al surselor de finanţare aflate la dispoziția întreprinderii.
Rata datoriilor totale =Datorii totale
Total pasiv·100
f) Rate de rotaţie a capitalurilor
Ratele de rotaţie exprimă ritmul cu care elementele bilanţului sunt reînnoite în cadrul
activităţii curente a întreprinderii. Analiza ratelor de rotaţie permite aprecierea ritmului de
reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv lichiditatea stocurilor, creanţelor comerciale pe
de o parte şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte. Pentru analiza ratelor mai
mici de un an, pot fi utilizate rate de rotaţie exprimate în număr de rotaţii sau ca număr de
zile. Relaţia de legătură între cele două forme ale vitezei de rotaţie este:
kr=360
dr
,
în care kr coeficient de rotaţie;
dr durata unui circuit de rotaţie.
Durata de rotaţie globală a capitalurilor exprimă numărul de zile în care cifra de
afaceri reînnoieşte activele, fiind dată de relaţia:
dr =Active totale
Cifră de afaceri∙360
79
Ratele exprimate printr-un coeficient de rotaţie compară fluxurile înregistrate în contul
de rezultate cu soldurile din bilanţ. Rotaţia de ansamblu a capitalurilor în raport cu cifra de
afaceri este dată de raportul:
kr =Cifră de afaceri
Active totale
Rotaţia activelor circulante se referă la viteza cu care acestea se transformă în venituri
prin vânzarea producţiei sau a mărfurilor. Ţinând cont că fiecare rotaţie este aducătoare de
venit ce conţine o parte din profit, rezultă că situaţia este cu atât mai favorabilă cu cât viteza
de rotaţie este mai mare. Dacă sunt considerate sursele corespunzătoare rata de finanțare
devine:
Rotaţia capitalului circulant =Cifră de afaceri
Active circulante - Datorii curente
În continuare vor fi prezentaţi indicatori ce pun în evidență rotația diferitelor categorii
de active circulante.
Rata de rotație a stocurilor. Reînnoirea stocurilor se datorează efectului cumulat al
operaţiunilor de aprovizionare, producţie şi vânzare. Ritmul de reînnoire a stocurilor poate fi
determinat prin relaţia dintre valoarea stocului mediu existent în întreprindere şi a
aprovizionărilor care au alimentat stocul în cursul perioadei de gestiune.
Rata de rotaţie a stocurilor =Cifră de afaceri
Stocuri
Dimensionarea corectă a stocurilor determină o viteză cât mai mare de rotaţie a
acestora. Rotaţia stocurilor pune în evidență măsura în care acestea parcurg ciclul de
exploatare. O rotație mai rapidă are semnificația faptului că stocurile parcurg mai rapid fazele
ciclului de exploatare, iar bunurile obținute prin transformarea lor se vând mai repede.
g) Rate ale valorii de piaţă
Indicatorii de rentabilitate financiară calculați cu datele furnizate de situaţiile
contabile nu ţin cont de valoarea de piaţă a întreprinderii. Pentru eliminarea acestui neajuns se
stabilesc indicatori ai valorii de piață. Cu ajutorul lor sunt apreciate rezultatele obţinute de
întreprindere în mediul investițional. Profit pe acţiune se determină ca raport între profitul net
și numărul acțiunilor emise.
Profitul pe acţiune =Profit net
Numărul acţiunilor emise
Randamentul unei acţiuni este produs de dividende şi de creşterea valorii de piaţă a
acţiunii. Pune în evidență câștigul obținut din deținerea unei acțiuni comparativ cu momentul
cumpărării acesteia.
Randamentul unei acţiuni =D+C1-C0
C0
,
în care D dividend repartizat;
C1, C0 cursurile de piață la cumpărarea respectiv revânzarea acţiunii.
80
Exemplu
1. Folosind datele din tabelul 6.1 să se analizeze structura patrimonială a întreprinderii.
Interpretați rezultatele obținute.
Tabelul 6.1
ACTIV (lei) 2011 2012 PASIV (lei) 2011 2012
Imoblilizări
necorporale 1318 1318
Capital social 200 200
Imobilizări corporale 45886 61467 Rezerve 81434 81434
Imobilizări financiare 13859 0 Profit reportat 10443 17305
ACTIVE
IMOBILIZATE 61063 62785
Profit al exercițiului
financiar 64296 25416
Stocuri 111700 90029 CAPITALURI PROPRII 156373 124355
Creanţe 17548 16829 Datorii financiare 37199 27843
Disponibilități 14410 3973 Datorii pe termen scurt 11149 21418
ACTIVE
CIRCULANTE 143658 110831
TOTAL DATORII 48348 49261
TOTAL ACTIV 204721 173616 TOTAL PASIV 204721 173616
Rezolvare:
Tabelul 6.2
Rate de structură (%) 2011 2012
Rate de structură ale activului
1. Rata activelor imobilizate 29,83 36,16
1.1 Rata imobilizărilor necorporale 0,64 0,76
1.2 Rata imobilizărilor corporale 22.41 35,40
1.3 Rata imobilizărilor financiare 6,77 0
2. Rata activelor circulante 70,17 63,84
2.1 Rata stocurilor 54,56 51,86
2.2 Rata creanţelor 8,57 9,69
2.3 Rata plasamentelor pe termen scurt 0 0
2.4 Rata disponibilităților 7,04 2,29
Rate de structură ale pasivului
3.1 Rata stabilităţii financiare 94,55 87,66
3.2 Rata datoriilor pe termen scurt 5,45 12,34
3.3 Rata datoriilor totale 23,62 28,37
81
Pentru determinarea schimbărilor care au avut loc în structura patrimoniului vor fi
stabilite mărimile relative de structură ale activului și pasivului. Rezultatele sunt prezentate în
tabelul 6.2. Analizând rezultatele obținute rezultă că întreprinderea desfășoară activitate de
producție și comercializare. Rata imobilizărilor corporale este apropiată de a activelor
imobilizate, ceea ce demonstrează ponderea mare a acestui element în totalul imobilizărilor.
Valoarea redusă a imobilizărilor financiare şi necorporale semnifică o activitate de investiţii
financiare restrânsă, respectiv o pondere mică a activelor intangibile în total activ. Activele
circulante deţineau o pondere de 70,17% în 2011 şi se reduc în cursul perioadei până la
valoarea de 63,84%. Din punct de vedere al surselor de finanţare, întreprinderea prezintă o
stabilitate financiară, care a scăzut de la 94,55% în anul 2011 la 87,66% în anul 2012.
2. Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului rezultă situaţia din tabelul 6.3.
Tabelul 6.3
Activ (lei) Suma Pasiv (lei) Suma
Active imobilizate 42370 Capitaluri proprii 20551
Active circulante 28562 Datorii pe termen lung 31120
Datorii pe termen scurt 19261
Din contul de profit şi pierdere aferent aceleiaşi perioade s-au reţinut datele sintetizate
în tabelul 6.4. Să se determine rentabilitatea economică şi financiară.
Tabelul 6.4
Cheltuieli (lei) Suma Venituri (lei) Suma
Cheltuieli externe 91244 Producția vândută 171392
Cheltuieli cu personalul 60023
Amortizări și provizioane 11422
Cheltuieli cu dobânzile 6053
Impozit pe profit 420
Rezolvare:
Stabilirea rentabilității se va realiza cu ajutorul ratelor de rentabilitate. Se determină soldurile
intermediare de gestiune necesare pentru calculul ratelor de rentabilitate.
Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumuri de la terţi =
80148 lei
Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii de exploatare -
Cheltuieli cu personalul - Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 20125 lei
Rezultat din exploatare = Excedent brut din exploatare + Alte venituri din exploatare -
Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale - Ajustări de valoare privind
activele circulante - Ajustări privind provizioanele - Alte cheltuieli de exploatare = 8703 lei
Rezultat curent = Rezultat din exploatare+Venituri financiare Cheltuieli financiare= 2650 lei
82
Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul curent + Venituri extraordinare -Cheltuieli
extraordinare = 2650 lei
Profit net = Rezultat brut al exercițiului - Impozit pe profit = 2650 - 420 = 2230 lei
Cu rezultatele obținute se procedează la stabilirea ratelor de rentabilitate cerute în
enunț.
Rata de rentabilitate economică brută =Excedent brut din exploatare
Activ total∙100
Rata de rentabilitate economică brută =20125
70932∙100=28,37%
Rata de rentabilitate economică netă =Rezultat din exploatare
Activ total
Rata de rentabilitate economică netă = 8703
70932∙100=12,26%
În mod similar vor fi calculate două forme ale rentabilității financiare.
Rata de rentabilitate financiară =Profit net
Capitaluri proprii∙100 =
2230
20551∙100 = 10,85%
Rata de rentabilitate financiară =Profit net
Capitaluri permanente∙100 =
2230
20551+31120∙100
= 4,31%
Se cunosc următoarele informaţii: activ total la începutul anului în sumă de
48500 lei, finanţat din capitaluri proprii în proporţie de 62% şi din datorii 38%.
Cu ajutorul acestuia întreprinderea a obținut în exerciţiul financiar analizat un
rezultat din exploatare de 11245 lei, a plătit dobânzi de 2195 lei şi impozitul pe
profit (16%). În aceste condiţii care este rentabilitatea financiară a capitalurilor
proprii?
Să ne reamintim...
O altă modalitate de analiză în domeniul financiar rezultă din aplicarea
metodei ratelor;
Rata înseamnă un raport între două mărimi cu conținut economic;
Un sistem de rate este alcătuit din mai multe categorii de rate;
Prin aplicarea sistemului de rate se poate caracteriza calitatea gestiunii
oricărei întreprinderi.
M1.U6.4. Rezumat
altă modalitate de analiză a calității gestiunii unei întreprinderi rezultă din
aplicarea metodei ratelor. Constă în alcătuirea unui sistem de rate care să surprindă
toate aspectele fundamentale ale activității întreprinderii.
Fiecare rată are un conținut informațional. Numai prin stabilirea corectă a
ratelor și interpretarea rezultatelor obținute se poate pune un diagnosti financiar
83
corect al activității întreprinderii pe una sau mai multe perioade consecutive.
M1.U6.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Precizaţi componenţa sistemului de rate.
2. Care sunt relațiile de calcul și intervalele de variație pentru ratele de lichiditate?
3. Precizaţi modul de calcul al ratei datoriei financiare.
4. Cum apreciaţi o rată de lichiditate generală subunitară?
5. Ratele de eficienţă sunt determinate ca raport între efectele economico-financiare obţinute
şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. Care sunt acestea?
6. Cum apreciaţi un levier financiar subunitar? Argumentaţi răspunsul.
7. Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului rezultă situaţia din tabelul 6.5.
Tabelul 6.5
Activ (lei) Pasiv (lei)
Active imobilizate 11575 Capitaluri proprii 4877
Active circulante 10478 Datorii pe termen lung 6547
Datorii pe termen scurt 10629
Din contul de profit şi pierdere aferent aceleiaşi perioade s-au reţinut următoarele date (lei):
producţia vândută 32420, consumuri de la terţi 19472, cheltuieli cu personalul 8748, cheltuieli
cu amortizarea 1341 și cheltuieli cu dobânzile 958. Să se calculeze rentabilitatea economică şi
financiară.
Temă de control
Utilizând datele din tabelul 6.6 să se calculeze indicatorii de lichiditate și
solvabilitate. Interpretați rezultatele obținute.
Tabelul 6.6
Activ (lei) Pasiv (lei)
Active imobilizate 64578 Capitaluri proprii 64584
Active circulante din care: 53857 Datorii financiare 11458
- stocuri; 35480 Datorii pe termen scurt 42393
- creanţe; 5388
- investiţii pe termen scurt; 544
- casa și conturi la bănci. 12445
Total activ 118435 Total pasiv 118435
84
Unitatea de învăţare M1.U7. Bugetele întreprinderii
Cuprins
M1.U7.1. Introducere....................................................................................................84
M1.U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................84
M1.U7.3. Bugetele întreprinderii...................................................................................84
M1.U7.4. Rezumat.........................................................................................................95
M1.U7.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................95
M1.U7.1. Introducere
Bugetul reprezintă un instrument prin care se realizează previziunea numerică a
alocărilor de resurse şi responsabilităţi pe anumite structuri, în vederea realizării
cât mai eficiente a obiectivelor întreprinderii. Prin bugetare se stabilesc resursele şi
responsabilităţile pe fiecare centru de activitate. Întreprinderile folosesc un astfel
de instrument pentru planificarea activităților viitoare.
M1.U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înțeleagă diferențele dintre sistemele de management;
alcătuiască un buget al vânzărilor, producției și trezoreriei;
urmărească etapele întocmirii diferitelor bugete anuale;
găsescă soluții privind eliminarea soldurilor negative din bugetul
trezoreriei.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M1.U7.3. Analiza dinamicii, structurii şi stării mijloacelor fixe
7.1 Consideraţii teoretice
În literatura de specialitate sunt tratate mai multe sisteme de management între care se disting:
managementul prin obiective, managementul prin bugete, managementul prin proiecte,
managementul pe produs și tehnici de management specifice creativităţii participative ș.a.
Fiecare variantă are propriile avantaje, dezavantaje și reguli de aplicare.
a) Managementul prin obiective este un sistem de management în care elementul central îl
constituie sistemul de obiective alcătuit la nivelul întreprinderii. Presupune determinarea
riguroasă a obiectivelor până la nivelul executanţilor care participă la stabilirea lor şi corelarea
85
strânsă a sarcinilor cu scopul realizării scopurilor prestabilite. Obiectivele pot fi delimitate în
funcție de importanță astfel: fundamentale, specifice și individuale.
b) Managementul prin proiecte este un sistem de management prin intermediul căruia se
rezolvă probleme complexe cu o durată determinată, de către specialiști cu pregătire
eterogenă, constituiți temporar într-o rețea organizatorică. Reprezintă o componentă strategică
ce definește din ce în ce mai mult managerii și organizațiile de succes pe plan mondial.
Proiectul reprezintă o sumă de activități interconectate, având o dată prestabilită, precum și un
buget alocat pentru îndeplinirea unui obiectiv bine definit. Managementul prin proiecte
reprezintă, în esență, procesul dinamic de definire și îndeplinire a unui set de obiective
importante, prin optimizarea utilizării resurselor alocate. Acest proces include planificarea,
programarea, susținerea derulării activităților, monitorizarea, evaluarea și adoptarea măsurilor
corective necesare atingerii obiectivelor proiectului.
c) Managementul pe produs presupune urmărirea produsului de la concepere până la
consumatorul final. Se poate aplica la nivelul unui produs, grupă de produse sau servicii
repetabile în timp. Pentru produsele cu termene fixe şi nerepetabile, se recomandă
managementul prin proiecte.
Managerul de produs are rolul a coordona etapele realizării produsului astfel încât să
maximizeze profitul întreprinderii. Eficienţa activităţii managerului este apreciată în funcţie
de creşterea vânzărilor, gradul de pătrundere pe piaţă și rentabilitatea produsului.
d) Managementul prin bugete reprezintă o metodă de conducere în care instrumentul folosit
este bugetul. Prin intermediul mai multor bugete exprimate în unități monetare se realizează
funcțiile specifice managementului. Pe baza bugetelor se asigură o determinare precisă a
resurselor consumate de subdiviziunile întreprinderii şi a rezultatelor obţinute.
Managementul prin bugete presupune parcurgerea următoarelor etape:
- alcătuirea bugetelor de orientare generală în care se vor regăsi obiectivele strategice ale
întreprinderii;
- elaborarea bugetelor anuale, specifice activităților desfășurate în raport cu structura
organizatorică;
- realizarea legăturilor dintre bugete;
- controlul și evaluarea realizărilor prin care se urmăreşte stabilirea abaterilor de la nivelul
prevăzut al previziunilor;
- adoptarea unor soluții de încadrare a realizărilor în obiectivele prestabilite sau de
reconsiderare a previziunilor.
În vederea asigurării unui control eficient, se elaborează bugete intermediare (pe
subperioade), pe baza cărora se face analiza în timp a încadrării în prevederile bugetare.
86
Dintre sistemele de management descrise pe scurt anterior, va fi dezvoltat din punct de
vedere financiar managementul prin bugete.
7.2 Sistemul bugetar al întreprinderii
Bugetul reprezintă un instrument prin care se realizează previziunea numerică a
alocărilor de resurse şi responsabilităţi pe anumite structuri, în vederea realizării cât mai
eficiente a obiectivelor întreprinderii. Prin bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile
pe fiecare centru de activitate. Întreprinderile folosesc un astfel de instrument pentru
planificarea activităților viitoare. În același timp, astfel de preocupări sunt însoţite de cele
privind respectarea prevederilor bugetelor stabilite, evident până la limita când tocmai bugetul
ar putea deveni o restricţie în creşterea rentabilității.
În sistemul de gestiune al unei întreprinderi pot fi utilizate mai multe tipuri de bugete
ce pot fi delimitate astfel:
a) După criteriul de întocmire:
- bugete de tip financiar, specifice relaţiilor de repartiţie a resurselor financiare în care ieşirile
apar sub formă de cheltuieli, iar intrările sub forma unor venituri;
- bugete de tip economic, aferente activităţilor productive prin care se compară cheltuielile
necesare realizării producţiei, cu veniturile realizate din valorificarea acesteia;
- bugete monetare în care sunt cuprinse fluxurile băneşti ale întreprinderii.
b) După sfera de cuprindere:
- bugete generale în care veniturile şi cheltuielile se fundamentează atât la nivel de
întreprindere cât şi pe subdiviziuni organizatorice (secţii, ateliere etc.);
- bugete parțiale în care veniturile şi cheltuielile sunt determinate pe tipuri de activităţi
(producţie, investiţii, mentenanță, calitate etc.).
c) În funcţie de timp:
- bugete periodice care includ o anumită perioadă de gestiune, de regulă un an, cu defalcare pe
trimestre şi luni;
- bugete continue (glisante) ce au ca scop actualizarea cheltuielilor şi veniturilor în funcţie de
realizările perioadei precedente şi solicitările perioadei următoare.
d) După caracter:
- bugete imperative ce interzic depăşirea previziunile bugetare. Administratorii acestora
trebuie să nu depășească limitele prevăzute în buget. În această categorie se înscriu bugetele
administraţiei şi investiţiilor;
- bugete indicative ce permit depășirea previziunilor bugetare. Astfel de bugete sunt asociate
exploatării și trezoreriei.
Sistemul bugetar al întreprinderii, reprezentat grafic în figura 7.1, cuprinde trei tipuri de
bugete:
- planul financiar alcătuit pe o perioadă cuprinsă între 3-5 ani;
87
- bugete anuale specifice diferitelor activităţi economice ale întreprinderii: aprovizionare,
producţie, vânzări, investiţii, administraţie, mediu etc.
- bilanţul previzional, contul de rezultate previzional şi bugetul trezoreriei.
Legătura dintre aceste bugete constă în elaborarea lor succesivă, pornind de la
strategia adoptată de întreprindere pe o perioadă mai mare de timp, continuând cu
transpunerea anuală a acesteia în bugete specifice şi reflectarea previziunilor anterioare în
starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi rentabilităţii întreprinderii. Pentru estimarea
situaţiei patrimoniale şi monetare, care rezultă din aplicarea bugetelor specifice, se elaborează
bilanţul previzional, contul de rezultate previzional şi bugetul trezoreriei [27].
Avantajele alcătuirii bugetelor sunt:
- au rolul de a orienta activitatea tuturor compartimentelor astfel încât să crească valoarea
întreprinderii;
- armonizează activitatea compartimentelor funcţionale ale întreprinderii, întrucât toate sunt
antrenate în procesul bugetar, într-o măsură mai mare sau mai mică;
- permit conturarea imaginii viitoare a întreprinderii, prin descrierea produselor oferite, a
proiectelor de fuziune, achiziţie, dezvoltare, fabricaţie de noi produse sau pătrundere pe pieţe
noi;
- prezintă estimările şi ieşirile de fonduri, legate de activitatea întreprinderii pe perioada
bugetară.
Dezavantajele utilizării unui astfel de sistem sunt:
- pot diminua flexibilitatea întreprinderii în cazul în care sunt excesiv de detaliate. Ca urmare,
bugetele trebuie să descrie traiectoriile generale ale fluxurilor financiare şi să asigure
posibilitatea de a fi revizuite;
- bugetarea poate deveni o sursă de risipă, prin tendinţa tuturor compartimentelor
întreprinderii de a supraevalua nevoile proprii de finanţare. Aceste consecinţe negative ar
putea fi depăşite prin elaborarea unor bugete flexibile în funcţie de cifra de afaceri.
Bugetele se elaborează, în general, pentru o perioadă de un an. Periodicitatea bugetului
trebuie să fie superioară celei privind ciclul de activitate planificată. Producţia are un ciclu de
exploatare de câteva luni, iar perioada de bugetare a acesteia trebuie să fie de maxim un an.
Fig. 7.1 Sistemul bugetar al întreprinderii
Planul financiar
Bugete specifice
Vânzări Producție Administraţie Investiţii Publicitate Mediu
Bilanţul previzional Contul de rezultate previzional Bugetul trezoreriei
88
7.3 Bugetul vânzărilor
Cifra de afaceri este socotită ca fiind indicatorul fundamental al volumului de
activitate desfăşurată un agent economic. Se regăseşte în toate sistemele de indicatori folosite
în diagnosticarea şi evaluarea economică a întreprinderii. În funcţie de vânzări se reglează
capacitatea de producţie, aprovizionările, personalul etc. Ca urmare, este bugetul principal
care determină parametrii tuturor celorlalte componente ale sistemului bugetar.
Elaborarea bugetului vânzărilor presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Previziunea vânzărilor;
b) Previziunea cheltuielilor de desfacere;
c) Defalcarea prevederilor anuale bugetare pe perioade de timp, produse, grupe de produse,
clienţi, grupe de clienți, piețe de desfacere, etape ale ciclului de viață.
a) Previziunea vânzărilor cuprinde un ansamblu de studii şi evaluări ale pieţei actuale și
potenţiale de desfacere. Studiile cuprind atât produsele fabricate cât şi cele noi. De asemenea,
studiile privesc mediul extern (comportamentul cumpărătorilor, poziţia concurenţei, starea
economiei etc.) şi intern (capacitatea de producţie existentă, politica de marketing, reţeaua de
distribuţie etc.). Rezultatele acestor cercetări se vor concretiza în estimări privind:
- volumul previzionat al vânzărilor;
- valoarea încasărilor determinată prin intermediul preţurilor de vânzare unitare.
Previziunea vânzărilor rezultă din studii de marketing prin care se determină concurența,
potenţialul de absorbţie al pieţei etc. Pentru produsele existente, previziunea vânzărilor se
poate face, fie pe baza tehnicilor cantitative de extrapolare a tendinţelor observate în evoluţia
anterioară a vânzărilor, fie pe baza tehnicilor calitative de analiză a variabilelor care
determină mărimea vânzărilor şi previziunea lor pentru anul de plan.
b) Previziunea cheltuielilor face parte din antecalculaţia costurilor. Principala problemă este
dată de alegerea metodei de calculație a costurilor. În continuare, pentru prezentarea
elementelor teoretice s-a optat pentru o metodă de calculație frecvent folosită care separă
cheltuielile totale ale întreprinderii în funcție de variabilitatea lor față de volumul producției,
în variabile și fixe. Cheltuielile variabile (materiale de ambalaj, salariile distribuitorilor,
comisioanele reprezentanţilor comerciali etc.) sunt direct proporţionale cu volumul vânzărilor.
În consecinţă, previziunea lor se poate face potrivit relaţiei:
y = a·x,
în care y reprezintă cheltuielile variabile;
x vânzările;
a coeficient de proporţionalitate al cheltuielilor în raport cu vânzările.
Cheltuielile fixe (amortizările, cheltuielile cu încălzirea şi iluminatul etc.) rămân
constante pe termen scurt în raport cu volumul vânzărilor. Întrucât nu sunt dependente de
volumul vânzărilor pot fi scrise astfel:
y = b.
89
Coeficienţii de proporţionalitate a și b se stabilesc pe baza datelor înregistrate anterior privind
cheltuielile (variabile şi fixe) şi vânzările.
c) Defalcarea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere se poate face pe perioade mai mici de
timp, produse, familii de produse, clienți sau grupe de clienţi. Se recomandă identificarea
sezonalităţii acolo unde este cazul. Gradul de detaliere depinde de nivelul ierarhic, pentru care
se elaborează bugetul vânzărilor. Un exemplu de buget al vânzărilor este prezentat în tabelul
7.1.
Tabelul 7.1
Indicator Luna Total
I F M A M I I A S O N D
Cifra de afaceri:
- produs A;
- produs B;
- produs C.
Reduceri acordate
Cifra de afaceri
netă
Cheltuieli de
marketing:
- publicitate;
- studii.
Cheltuieli de
personal:
- salarii;
- comisioane;
- cheltuieli de
deplasare.
Cheltuieli
administrative:
- ambalaje;
- manipulare;
- service.
Cheltuieli totale
Marja comercială
7.4 Bugetul producţiei
Bugetul producţiei se constituie ca buget principal, esenţial pentru previziunea
activităţii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinante pentru dimensionarea celorlalte
90
bugete (investiţii, trezorerie etc.). În elaborarea bugetului producţiei se parcurg trei etape:
a) Previziunea cantităţilor de produse care se vor fabrica (planul de producţie);
b) Previziunea costurilor de producţie;
c) Defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de un an sau pe subunităţi
ale întreprinderii (secţii, ateliere etc.).
a) Previziunea cantităţilor de produse urmăreşte armonizarea prevederilor din bugetul
vânzărilor cu capacitatea de producție a întreprinderii. Se urmărește satisfacerea contractelor
încheiate cu clienții, concomitent cu utilizarea deplină a capacităţilor de producţie.
În planul de producţie se stabilesc cantitățile ce se vor fabrica în anul viitor, în funcţie
de producția care se va vinde (din bugetul vânzărilor), variaţia previzibilă a stocurilor de
produse în curs de fabricaţie şi de produse finite, la începutul perioadei comparativ cu sfârșitul
acesteia:
Qf = Qv - Si + Sf ,
în care Qf producția fabricată în anul de plan;
Qv producția vândută în anul de plan;
Si stocuri la începutul anului de plan;
Sf stocuri la sfârșitul anului de plan.
Datele privind stocurile iniţiale sunt furnizate de contabilitate (bilanţul la sfârşitul
exerciţiului în curs), iar stocurile finale se stabilesc în funcţie de cifra de afaceri planificată şi
durata de rotaţie a acestora.
b) Antecalculaţia costurilor reflectă dimensiunea efortului financiar pentru realizarea
produselor stabilite în programul de producţie, în condiţiile normelor de consum ale resurselor
materiale și umane şi a unor cheltuieli generale planificate pentru anul viitor.
c) Defalcarea prevederilor bugetare se poate realiza pe perioade de timp mai mici de un an sau
pe subunităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere etc.).
7.5 Bugetul trezoreriei
În capitolul trei trezoreria netă a fost definită ca surplusul resurselor de finanţare ce se
degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre fondul de rulment net şi
necesarul de fond de rulment. În acest caz trezoreria evidenţiază echilibrul financiar, fiind
rezultatul întregii activităţi a întreprinderii. Deși este utilă în înțelegerea teoretică a
echilibrului financiar, formularea are caracter mai mult teoretic, fiind neoperaţională pentru
gestiunea eficientă a trezoreriei. De aceea se completează cu definirea în funcție de activele şi
pasivele de trezorerie.
Trezoreria netă = Active de trezorerie - Pasive de trezorerie
Trezoreria = Lichidităţi + Active financiare - (Soldul creditor al contului curent + Credite de
trezorerie + Credite de scont)
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune parcurgerea următoarelor etape:
91
1. Previziunea încasărilor şi plăţilor;
2. Determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor
şi plăţilor. Această etapă cuprinde:
a) Determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;
b) Acoperirea soldurilor de trezorerie (acoperirea prin credite a deficitului sau plasarea
excedentului);
c) Determinarea soldului final.
7.5.1 Previziunea încasărilor şi plăţilor
Previziunea încasărilor, fiind fundamentată pe volumul vânzărilor, trebuie să ţină cont
în permanenţă de repartizarea acestora pe luni, de modificările ce vor avea loc în structura
vânzărilor şi de gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii. Aceste variabile vor
influenţa decalajul între termenele de încasare și plată.
Previziunea plăţilor se face pornind de la planificarea cheltuielilor anuale şi de la
eşalonarea previzibilă a plăţilor aferente acestor cheltuieli. În principiu, previziunea plăţilor se
face în mod asemănător cu a încasărilor, ţinând cont de natura diferită a cheltuielilor care vor
determina o serie de particularităţi, atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a
eşalonării scadenţelor de plată. În previziunea plăţilor se vor considera scadenţele
previzibile ale plăţilor din alte bugete anuale (bugetul producţiei, investiţiilor etc.). Soldul
trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile, poate fi deficitar sau excedentar.
7.5.2 Acoperirea soldurilor de trezorerie
Deficitul previzional al trezoreriei urmează să fie acoperit din credite noi de trezorerie,
selectate în funcţie costul real al acestora. Înainte de efectuarea unor noi împrumuturi vor fi
identificate soluții interne, având ca efect diminuarea sau eliminarea deficitelor:
- urgentarea unor încasări (reducerea duratei creditelor acordate clienților sau solicitarea
încasării în avans a unor vânzări);
- amânarea legală a unor plăţi (prelungirea creditelor primite de la furnizori);
- reducerea temporară a plăţilor prin renunţarea la efectuarea unor cheltuieli imediate;
- realizarea unor încasări din activitatea financiară etc.
Numai după epuizarea soluțiilor interne se va proceda la contractarea unor noi credite
bancare în condiții avantajoase de cost și rambursare. În acest caz gestionarul financiar va ține
cont de următoarele:
- angajarea de credite numai atunci când se justifică necesitatea lor;
- alegerea creditelor care se adaptează cel mai bine la situaţia concretă din întreprindere;
- obţinerea celor mai favorabile condiţii de acordare a creditelor privind costul, plafonul
maxim, perioada de grație, nivelul comisioanelor, garanțiile solicitate, flexibilitatea creditului
și posibilitatea reînnoirii.
92
7.5.3 Determinarea soldului final
Trezoreria reprezintă expresia modului de realizare a activităţii întreprinderii şi a
respectării cerinţelor echilibrului financiar. În bugetul trezoreriei sunt previzionate fluxurile
de încasări şi plăţi pe cele trei domenii de activitate ale întreprinderii: exploatare, financiar şi
excepţional. Pentru activitatea de exploatare încasările cuprind:
- încasări din vânzarea mărfurilor, produselor sau serviciilor;
- încasări din vânzări pe credit în perioadele anterioare;
- subvenţii pentru exploatare;
- alte încasări din activităţi de exploatare.
Plăţile pentru exploatare cuprind:
- cumpărări de mărfuri, materii prime şi materiale;
- cheltuieli cu personalul;
- impozite şi taxe;
- alte plăţi de exploatare.
Cheltuielile neplătibile nu se vor regăsi în această parte a bugetului. De asemenea
veniturile calculate nu se vor înscrie în bugetul trezoreriei. Diferenţa dintre încasări şi plăţi
conduce la determinarea excedentului trezoreriei de exploatare (ETE):
ETE = Încasări din exploatare - Plăţi din exploatare
Încasările din activitatea financiară şi extraordinară cuprind:
- încasări din dobânzi, dividende, comisioane pentru titlurile cumpărate;
- creşteri de capital;
- credite noi pe termen lung;
- vânzări de active financiare;
- alte încasări.
Plăţile din activitatea financiară şi extraordinară cuprind:
- plăţi pentru dobânzi, comisioane aferente titlurilor proprii emise şi vândute;
- rambursarea creditelor pe termen lung;
- plăţi ale impozitelor pe profit, dividende;
- alte plăţi.
Diferenţa dintre încasările şi plăţile aferente acestor activităţi reprezintă soldul din
activitatea financiară şi extraordinară (SAFE):
SAFE = Încasări din activitatea financiară şi extraordinară - Plăţi din
activitatea financiară şi extraordinară
Ținând cont de soldul inițial (Si), bugetul trezoreriei ajunge la următoarea formă finală:
Sold final al trezoreriei = Si + ETE + SAFE
Orizontul de previziune al trezoreriei apare în funcţie de obiectivele urmărite de gestiunea
financiară şi de scadenţa încasărilor şi plăţilor.
93
Exemple
1. Într-o întreprindere încasările de la clienţi se realizează în două rate egale, jumătate la 30
zile şi restul la 60 zile, iar datoriile către furnizori se achită integral, la 60 zile de la
aprovizionare. Previziunea vânzărilor şi a achizițiilor pentru primul trimestrul al anului
următor este dată în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2
Indicatori (mii lei) Ianuarie Februarie Martie
Vânzări de produse finite 1000 1000 1000
Achiziții de materii prime 800 3000 2000
Din bilanţul exerciţiului încheiat rezultă următoarele solduri: clienţi 1440 mii lei, din
care 1000 mii lei încasabili în luna ianuarie şi restul în februarie, soldul trezoreriei 60 mii lei,
furnizori 2000 mii lei plătibili jumătate în ianuarie restul în februarie. Să se determine soldul
final al trezoreriei la sfârşitul trimestrului I al anului următor.
Rezolvare:
Pentru rezolvarea aplicației datele se vor grupa în tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Nr. crt. Indicatori (mii lei) Ianuarie Februarie Martie
1 Încasări din vânzări:
- ianuarie;
- februarie;
- martie.
500
500
500
500
500
2 Clienți 1000 440
3 Total încasări (1+2) 1500 1440 1000
4 Achiziții de materii prime 800 3000
5 Furnizori 1000 1000
6 Total plăți (4+5) 1000 1800 3000
7 Total încasări - total plăți (3-6) 500 -360 -2000
8 Sold inițial 60 560 200
9 Sold final (7+8) 560 200 -1800
La sfârșitul trimestrului I întreprinderea se va confunta cu un deficit de trezorerie de
1800 mii lei. Cum o astfel de situație se va manifesta prin neonorarea unor obligații de plată
în luna martie, se impune revizuirea planificărilor efectuate. Soluțiile constau în majorarea
unor categorii de încasări, concomitent cu reducerea sau amânarea unor plăți.
94
2. Se cunosc următoarele informaţii referitoare la încasările și plățile unei întreprinderi (lei):
a. Vânzări lunare de produse finite în valoare de 14000, încasarea realizându-se astfel: 45% în
luna vânzărilor, 35% peste 30 zile și 20% peste 60 zile de la vânzare;
b. Vânzări lunare de mărfuri, în sumă de 800;
c. Încasări din majorarea capitalului social prin aport nou în numerar de 1000, în luna
ianuarie;
d. Cumpărări de materii prime în valoare de 6800 lunar, plata lor realizându-se jumătate în
luna aprovizionării şi restul în luna următoare;
e. Cheltuieli lunare cu personalul 4500;
f. Ratele lunare de rambursat pentru creditele angajate în exerciţiul anterior, inclusiv
dobânzile aferente sunt de 780;
g. Soldurile din bilanţul încheiat (exerciţiul N) sunt: clienţi 1300 încasabili integral în luna
februarie, disponibilităţi băneşti 3340, datorii către furnizori 1400 achitați jumătate în luna
ianuarie şi restul în luna martie.
Să se determine și să se interpreteze soldul trezoreriei la sfârșitul lunii martie (exerciţiul N+1).
Rezolvare:
Pentru rezolvarea aplicației datele se vor grupa în tabelul 7.4.
Tabelul 7.4
Nr. crt. Indicatori (lei) Ianuarie Februarie Martie
1 Încasări din vânzări de produse:
- ianuarie; 6300 4900 2800
- februarie; 6300 4900
- martie. 6300
2 Încasări din vânzări de mărfuri 800 800 800
3 Capital social subscris 1000
4 Clienți 1300
5 Total încasări 8100 13300 14800
6 Cumpărări de materii prime:
- ianuarie; 3400 3400
- februarie; 3400 3400
- martie. 3400
7 Plata personalului 4500 4500 4500
8 Plata ratelor bancare 780 780 780
9 Furnizori 700 700
10 Total plăți 9380 12080 12780
11 Total încasări - total plăți -1280 1220 2020
12 Sold inițial 3340 2060 3280
13 Sold final 2060 3280 5300
95
La sfârșitul primul trimestrul din anul următor se constată un sold final de 5300 lei.
Având în vedere că în fiecare lună au fost determinate solduri finale pozitive, planificarea este
corectă întrucât întreprinderea nu va avea probleme de stingere a obligațiilor de plată.
Identificați cinci soluții concrete pentru corectarea unui sold final al trezoreriei
negativ.
Să ne reamintim...
Sunt mai multe sisteme de management fiecare având propriile avantaje,
dezavantaje și reguli de aplicare;
Bugetul reprezintă alocarea numerică a sesurselor și responsabilităților;
Pornind de la acesta a fost modelată o metodă ce constă în alcătuirea mai
multor bugete articulate într-un sistem.
M1.U7.4. Rezumat
Prin bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile pe fiecare centru de
activitate. Aplicarea bugetului în gestiunea financiară a întreprinderii conduce la
formarea unui sistem;
Legătura dintre bugetele sistemului constă în elaborarea lor succesivă,
pornind de la strategia adoptată de întreprindere pe o perioadă mai mare de timp,
continuând cu transpunerea anuală a acesteia în bugete specifice şi reflectarea
previziunilor anterioare în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi
rentabilităţii întreprinderii.
Sistemul începe cu vânzările, după care urmează ale bugete anuale
(producție, investiții etc.) și se termină cu previziunea trezoreriei.
M1.U7.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care este orizontul bugetului de trezorerie?
2. Enumeraţi etapele întocmirii bugetului vânzărilor.
3. Precizaţi relaţia de calcul a excedentului trezoreriei de exploatare.
4. Care este legătura dintre bugetul vânzărilor şi bugetul producţiei?
5. În cadrul unei întreprinderi previzionarea vânzărilor şi a achizițiilor de materii prime pentru
trimestrul întâi al anului de plan (exerciţiul N+1) este prezentată în tabelul 7.5:
96
Tabelul 7.5
Indicatori (mii lei) Ianuarie Februarie Martie
Vânzări de produse finite 1200 640 850
Achiziții de materii prime 2180 1740 1830
Încasările de la clienţi (vânzările) se realizează în două rate: 60% în luna curentă şi
40% în luna următoare vânzărilor. Plăţile către furnizori se achită integral în luna următoare.
Bilanţul exerciţiului încheiat (exerciţiul N) prezintă următoarele solduri: clienţi 3150 mii lei
încasabili în luna ianuarie, soldul trezoreriei 96 mii lei, furnizori 3880 mii lei jumătate
plătibili în februarie şi restul în martie. În aceste condiţii să se determine şi să se interpreteze
soldul trezoreriei la sfârşitul trimestrului întâi.
Temă de control
În vederea întocmirii bugetului de trezorerie pentru trimestrul I al exerciţiului N+1, sunt
prezentate următoarele informaţii (lei):
a. Vânzări lunare de produse finite în valoare de 5000, încasabili astfel: 25% în luna
următoare vânzărilor, 45% peste două luni de la vânzare şi 30% peste trei luni de la vânzare;
b. Vânzări lunare de mărfuri, în sumă de 1800 încasabili pe loc;
c. Încasări din majorarea capitalului social prin aport nou în numerar, în luna ianuarie în sumă
de 2200;
d. Cumpărări de materii prime şi materiale în sumă de 1800 lunar, achitabili jumătate în luna
aprovizionării şi restul în luna următoare;
e. Cheltuieli lunare cu personalul în sumă de 1100;
f. Ratele lunare de rambursat pentru creditele angajate în exerciţiul anterior, inclusiv
dobânzile aferente sunt de 500;
g. Soldurile din bilanţul încheiat (exerciţiul N) sunt: clienţi 600 încasabili integral în luna
februarie, disponibilităţi băneşti 1340, datorii către furnizori 600 achitabili jumătate în
ianuarie şi restul în martie.
97
Modulul 2. Gestiunea financiară pe termen scurt, mediu și lung a
întreprinderii
Cuprins
Introducere.....................................................................................................................97
Obiectivele modulului...................................................................................................98
U1. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii.............................................98
U2. Gestiunea stocurilor..............................................................................................114
U3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung................................................125
U4. Finanțarea investițiilor..........................................................................................142
U5. Repartizarea profitului..........................................................................................155
Introducere
Prin conţinut, modulul II contribuie la aplicarea şi completarea noţiunilor
fundamentale prezentate în prima parte. Prezintă finanțarea pe termen scurt, mediu
și lung a întreprinderii, finanțarea investițiilor și repartizarea profitului.
Toate aspectele menționate sunt subordonate îndeplinirii obiectivului fundamental
al întreprinderii.
Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung presupune alegerea între mai
multe surse de finanțare, unele aparținând întreprinderii, altele accesate din piața
financiară. Criteriul de selecţie urmărit în alegerea surselor de finanţare este
reprezentat de costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia.
Obiectivele modulului
La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:
identifice modul de finanțare pe termen scurt al întreprinderii;
caracterizeze sursele de finanțare;
optimizeze stocurile din punct de vedere valoric;
urmărească finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung;
calculeze eficiența unei investiții;
propună soluţii de alegere a investițiilor;
decidă distribuirea profitului unei întreprinderi;
aleagă forma de distribuire a dividendelor unei întreprinderi.
98
Unitatea de învăţare M2.U1. Gestiunea financiară pe termen scurt
a întreprinderii
Cuprins
M2.U1.1. Introducere...................................................................................................98
M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................98
M2.U1.3. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii...................................98
M2.U1.4. Rezumat......................................................................................................112
M2.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................112
M2.U1.1. Introducere
Administrarea resurselor financiare pe termen scurt este secţiunea cea mai
importantă a gestiunii financiare a întreprinderii, datorită ponderii semnificative pe
care o deţin activele şi pasivele circulante în totalul bilanţului și faptului că profitul
are ca sursă principală de formare această activitate. Din activitatea eficientă de
exploatare se degajă sumele care contribuie la sporirea capitalurilor proprii.
M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înţeleagă obiectivul gestiunii pe termen scurt a întreprinderii;
caracterizeze rentabilitatea, riscul activelor și pasivelor pe termen scurt;
identifice sursele de finanțare pe termen scurt;
calculeze necesarul de finanțare pe termen scurt;
să aleagă combinații între sursele de finanțare proprii, atrase și
împrumutate.
M2.U1.3. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii
1.1 Gestiunea financiară pe termen scurt - obiective și conținut
Obiectivul urmărit în gestiunea exploatării este unul comun pentru teoria financiară,
fiind reprezentat de creşterea rentabilităţii activităţii, în condiţii de diminuare a riscului.
Întrucât este dificil de coordonat activitatea pe termen scurt sub un astfel de obiectiv general
este necesară găsirea unor formulări echivalente. Astfel, armonizarea relaţiei rentabilitate-risc
se realizează, în principal, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi
resursele de finanțare pe termen scurt. Obiectivul sub care se va acţiona în acest sens este
maximizarea rentabilităţii medii pe unitatea de risc.
Pentru înţelegerea și exprimarea matematică a fenomenului se vor trata în continuare
cele două aspecte fundamentale, risc și rentabilitate, la nivelul activelor și resurselor
99
temporare.
a) Rentabilitatea activelor circulante presupune:
- realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante. Creşterea volumului
aprovizionării, producţiei şi desfacerii este însoţită în general, de o sporire a activelor
circulante;
- gestionarea eficientă a resurselor astfel încât ritmul de evoluție a cifrei de afaceri
(producţiei) să îl depăşească pe cel al activelor circulante;
- sporirea vitezei de rotație întrucât conduce la reducerea volumului activelor circulante.
Încetinirea vitezei de rotaţie atrage după sine o creştere a activelor circulante, o imobilizare
(blocare) de fonduri, reducând eficienţa utilizării capitalurilor;
- în situațiile în care nu este posibilă creșterea cifrei de afaceri datorită restricțiilor existente pe
piețele de desfacere, se urmărește reducerea cheltuielilor. Deși nu reprezintă un scop în sine,
scăderea cheltuielilor are un dublu efect, determinând creşterea rentabilităţii şi diminuarea
volumului activelor circulante;
- creşterea gradului de lichiditate al activelor pe termen scurt, acțiune ce permite degajarea
unor capitaluri temporare ce pot fi plasate mai rentabil în alte forme de plasament.
b) Rentabilitatea resurselor temporare presupune:
- reducerea costurilor capitalurilor necesare pe termen scurt;
- creşterea ponderii surselor atrase, a decalajelor de plăţi favorabile ce rezultă din datoriile
către furnizori, salariaţi, stat etc.
c) Riscul activelor circulante se poate diminua prin:
- eliminarea ruperii de stoc sau a întreruperilor accidentale în aprovizionare, producție și
livrare;
- asigurarea lichidităților pentru efectuarea plăților curente;
- constituirea unui stoc de siguranţă, soluție care determină o creştere a costurilor de
exploatare şi implicit o diminuare a rentabilităţii.
Tabelul 1.1
NEVOI CAPITALURI
Imobilizări Capitaluri permanente
Active circulante:
- Stocuri;
- Creanţe;
- Active de trezorerie.
FRN
Pasive circulante:
- Datorii de exploatare;
- Datorii în afara exploatării;
- Pasive de trezorerie.
d) Riscul resurselor temporare presupune:
- reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de
exploatare;
100
- creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare;
- constituirea la nivelul pasivelor circulante, a unui fond de rulment reprezentând surplusul de
resurse permanente, necesar pentru a pune în siguranţă echilibrul financiar pe termen scurt
(tabelul 1.1).
Spre deosebire de imobilizări, activele circulante au o lichiditate mai mare oferind
întreprinderii posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor
plasamente de trezorerie şi a păstrării unor rezerve lichide în conturile bancare. Alegerea
nivelului activelor circulante şi a modului de finanţare al acestora este legată de atitudinea
conducerii întreprinderii privind optimizarea relaţiei rentabilitate-risc.
Raportul dintre vânzări şi nivelul activelor circulante este specific fiecărei
întreprinderi. În funcţie de acest raport se pot identifica trei politici de gestiune ale ciclului de
exploatare. În fapt, reprezintă o manieră teoretică de a segmenta lucrurile pentru o mai bună
înțelegere a lor. Pe lângă acestea există teoretic, o infinitate de politici de gestiune, fiecare
având efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului pe termen scurt. În funcţie de opţiunile
conducerii întreprinderii se poate opta pentru una din următoarele politici:
- politica defensivă;
- politica ofensivă;
- politica echilibrată.
Politica defensivă, prezentată în figura 1.1.a este caracterizată prin aversiune faţă de
risc. Este adoptată, în general, de managerii prudenţi care îşi propun realizarea unei cifre de
afaceri cu stocuri şi lichidităţi ridicate. Aceștia nu acceptă riscul ruperii de stoc chiar în
detrimentul unei rentabilităţi mai moderate, astfel încât, pentru orice creştere a cifrei de
afaceri sunt preocupaţi de sporirea mai rapidă a stocurilor, în măsură să asigure continuarea
activităţii de exploatare. Politica ofensivă (figura 1.1.b), indiferentă faţă de risc este
promovată de managerii care doresc realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime.
Aceştia sunt dispuşi să accepte riscuri mari legate de insuficiența stocurilor, lipsa de
lichidităţi, întreruperea temporară a producției mizând pe rentabilitatea mult mai ridicată a
accelerării rotaţiei și a creşterii gradului de lichiditate.
Politica echilibrată (figura 1.1.c) armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate
şi risc pe termen scurt. Potrivit acestei politici, creşterea volumului activităţii (cifrei de
afaceri) se realizează cu un stoc curent de mărime corespunzătoare cifrei de afaceri noi.
În raport cu riscul asumat se întâlnesc manifestări diferite de comportament și în
privinţa pasivelor circulante. Într-o politică agresivă finanţarea activelor circulante se bazează
numai pe resursele temporare ce pot fi mobilizate (datorii de exploatare, credite bancare pe
termen scurt) care au costuri de procurare mici, dar care prezintă nesiguranţă în reînnoirea lor
(costă mai puțin însă este o politică riscantă).
Într-o politică defensivă se urmărește finanţarea activelor circulante, în principal, din
resurse permanente (fondul de rulment net) caracterizate prin costuri de procurare mai mari.
101
Se reduce astfel riscul de reînnoire a creditelor şi de creştere a ratei dobânzii (costă mai mult
însă este o politică prudentă).
O politică neutră presupune sincronizarea scadenţele activelor şi pasivelor pe termen
scurt. Rentabilitatea şi riscul ce ar însoţi formarea activelor şi pasivelor circulante, având
sensuri contrare, se neutralizează într-o oarecare măsură. Această politică se bazează pe un
fond de rulment necesar, la nivelul unei creşteri minime a necesarului de fond de rulment,
urmărind ca fluctuaţiile acestuia să fie acoperite din surse temporare.
Din analiza structurală a activelor circulante se poate observa că acestea conţin o parte
permanentă legată de evoluţia viitoare a cifrei de afaceri şi o parte fluctuantă în funcţie de
conjunctură şi variaţiile sezoniere.
1.2 Determinarea necesarului de finanţare al exploatării
1.2.1 Metode de determinare a necesarului de finanţare al exploatării
În literatura de specialitate au fost fundamentate două categorii de metode pentru
rezolvarea problemei necesarului de finanţare al activităţii de exploatare (NFE):
- metode analitice;
- metode sintetice.
Ambele categorii au ca indicatori de fundamentare costurile exploatării sau cifra de
afaceri, previzionate pentru perioada următoare, după cum se poate observa în figura 1.2.
CA
Ac
CA
Ac
CA
Ac
a b
c Fig. 1.1 Politici de gestiune pe termen scurt
102
Determinarea NFE, pe baza costurilor exploatării este justificată prin faptul că nevoia de
capitaluri pentru procurarea şi deţinerea activelor circulante este determinată de cheltuielile de
achiziţie, manipulare şi transport al materialelor, fabricaţia şi livrarea produselor finite.
Determinarea NFE pe baza cifrei de afaceri este motivată de nevoia recuperării
operative a capitalurilor avansate pentru procurarea şi deţinerea stocurilor de active circulante.
Metode de determinare a NFE
Analitice
(bazate pe elemente de active circulante)
Sintetice
(bazate pe total active circulante)
Pe baza costurilor
exploatării
Pe baza cifrei de
afaceri
Pe baza costurilor
exploatării
Pe baza cifrei de
afaceri
Fig. 1.2 Metode de determinare a NFE
Metodele analitice presupun determinarea mărimii NFE pe elemente de stocuri de
materii prime şi materiale, produse în curs de fabricație sau finalizate. La fiecare stoc calculul
analitic se desfăşoară pe materiale sau produse. Întrucât presupun mai multe calcule sunt
admise următoarele ipoteze simplificatoare:
- se folosesc pentru determinarea nevoii de finanţare medie anuală a stocurilor, urmând
ca, pentru nevoia trimestrială de finanţare să se folosească metodele sintetice;
- se utilizează numai pentru fundamentarea nevoii de finanţare, în situaţii de modificări
structurale considerabile ale activităţii: înfiinţare, dezvoltare, fuziune și reorganizare.
Metodele sintetice presupun determinarea necesarului de capitaluri circulante pe
totalul acestora, în funcţie de volumul planificat al activităţii de exploatare şi viteza de rotaţie
înregistrată în exerciţiul anterior. Sunt însoțite de relații de calcul mai simple și sunt utilizate
în perioadele de stabilitate economică sau dacă activitatea întreprinderii nu este perturbată de
evenimente majore.
Frecvent se folosesc modele liniare de proporţionalitate directă a mărimii financiare a
stocurilor, în raport cu volumul de activitate. Pentru a corecta această liniaritate se introduc în
calcul anumiţi coeficienţi de corelaţie a evoluţiei activelor circulante în raport cu producţia. O
altă alternativă este constituită din utilizarea metodelor neliniare (probabilistice), pe baza
legilor statistice ce s-au manifestat în evoluţia activelor circulante, în corelaţie cu volumul de
activitate.
1.2.2 Metode analitice de determinare a necesarului de finanţare
Metode analitice bazate pe costurile exploatării
Pornesc de la elementele de cheltuieli care caracterizează fiecare fază a ciclului de
103
exploatare (achiziţie materii prime și materiale, fabricaţie, vânzare și încasarea creanțelor) şi
de la timpul între două reconstituiri consecutive ale stocurilor exploatării.
Cheltuielile exploatării sunt previzionate pe perioada de gestiune considerată prin
bugetele exploatării (trimestru, an). Se are în vedere ritmul avansării capitalurilor băneşti în
acoperirea acestor cheltuieli sau ritmul recuperării lor prin consumarea stocurilor. Astfel,
cheltuielile materiale pentru stocul curent, se corectează cu un coeficient k egal cu 0,5 datorită
consumării treptate a stocurilor de la nivelul maxim din prima zi a aprovizionării până la
nivelul minim din preziua unei noi aprovizionări.
În mod asemănător, cheltuielile de fabricaţie se ajustează cu un coeficient cuprins între
0,5 şi 1 în funcţie de ritmul de alocare a capitalurilor băneşti în formarea stocurilor de produse
în curs de fabricaţie, pornind de la costul materialelor trecute în ciclul de prelucrare şi
terminând cu costul de fabricaţie al produselor.
Timpul între două reconstituiri ale stocurilor este o înregistrare statistică a vitezei de
rotaţie anterioară a stocurilor. Se determină frecvent ca medie aritmetică (simplă sau
ponderată) a duratelor înregistrate în perioada anterioară, între două reconstituiri succesive de
stocuri.
Astfel, necesarul de finanţat al exploatării se determină în general cu relaţia:
NFE = Cheltuieli de exploatare anuale
360∙t,
în care cheltuieli de exploatare
360 reprezintă cheltuielile de exploatare zilnice;
t durata rotaţiei.
Dacă se urmărește planificarea trimestrială a necesarului de finanțare, atunci relația
anterioară devine:
NFEtrim = Cheltuieli de exploatare trimestriale
90∙t
Necesarul de finanțare al exploatării se va determina analitic însumând următoarele
elemente de stocuri:
- materiale semnificative;
- produse semnificative în curs de fabricație;
- produse finite semnificative;
- produse vândute și neîncasate.
Metode analitice bazate pe cifra de afaceri
În cazul metodelor bazate pe cifra de afaceri se pleacă de la relaţia dintre NFE şi cifra
de afaceri. Elementele fundamentale sunt cifra de afaceri previzionată în bugetul vânzărilor şi
durata rotaţiei celor patru categorii de stocuri. Astfel NFE anual se determină potrivit relaţiei:
NFE = CA
360∙Rc,
în care CA cifra de afaceri anuală previzionată;
Rc rată cinetică ce exprimă durata rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de
104
afaceri.
Dacă se urmărește calculul necesarului de finanțare trimestrial atunci relația anterioară
devine:
NFEtrim = CAtrim
90∙Rc,
în care CAtrim cifra de afaceri trimestrială previzionată.
Necesarul trimestrial se determină pe fiecare categorie de stoc, în funcţie de ratele
cinetice specifice determinate anterior.
1.2.3 Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare
Metodele sintetice au un grad de sinteză mai mare și ca urmare se folosesc pentru
determinarea necesarului de finanţat, anual sau trimestrial, al exploatării. Elementele de
fundamentare sunt bazate tot pe relaţia de proporţionalitate dintre activele circulante şi
costurile exploatării sau cifra de afaceri. Astfel, sunt bazate pe:
a) Viteza de rotaţie în funcţie de costuri;
b) Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie fabricată;
c) Rata cinetică de rotație a activelor circulante.
a) Viteza de rotaţie în funcţie de costuri este o sinteză a metodelor analitice bazate pe costuri.
Necesarul de finanţat trimestrial, pe total active circulante, se determină în funcţie de
producţia fizică trimestrială previzionată, costul complet unitar antecalculat şi durata rotaţiei
din perioada precedentă.
NFEtrim = Q
trim∙c
90∙dr∙ 1-k ,
în care Qtrim producția trimestrială;
c cost complet unitar antecalculat;
dr durata rotației în perioada precedentă;
k coeficient de accelerare a rotației activelor circulante prin costul producției.
Viteza de rotaţie se calculează pe baza costului producţiei fabricată, în anul precedent
şi a soldului mediu al activelor circulante din același an. Se ajustează în funcţie de elementele
previzibile ale anului de plan.
Dr = Ac
Qf
∙360
în care Ac soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;
Qf producția fabricată în anul precedent.
b) Activele circulante la 1000 lei producţie fabricată (Ac/1000) reprezintă un coeficient de
proporţionalitate specific anului precedent. Pentru ca acesta să fie reprezentativ, din activele
circulante luate în calcul se scad cele supranormative. Necesarul trimestrial de active
circulante se determină cu relația:
105
NFEtrim = Qtrim
∙c∙Ac
1000∙4∙ 1-k
în care Ac
1000 active circulante la 1000 lei producție fabricată.
c) Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante se determină în raport cu cifra de
afaceri din anul precedent:
Rc = Ac
CA ∙360
în care Rc rata cinetică a activelor circulante.
Necesarul trimestrial de active circulante se determină cu relația:
NFEtrim = CAtrim
90∙Rc∙ 1-k ,
în care k coeficient de accelerare a rotației activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.
1.3 Finanţarea ciclului de exploatare
Decizia de finanţare a ciclului de exploatare finalizează echilibrul dintre necesarul de
finanţare al activelor circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea acestuia. Întrucât NFE
a fost dimensionat anterior, în continuare sunt prezentate sursele de finanţare ale ciclului de
exploatare:
- proprii;
- atrase;
- împrumutate.
Alegerea unei surse sau a unei combinaţii se va face în condiţii de optimizare a relaţiei
rentabilitate-risc.
1.3.1 Surse proprii de finanţare
Ciclul de exploatare solicită, datorită reînnoirii continue a stocurilor şi creanţelor, o
nevoie de capital permanentă. O astfel de sursă de finanțare a fost delimitată în capitolul trei,
în etajul superior al bilanțului financiar, sub forma fondului de rulment net. Acest excedent
reprezintă o marjă de siguranţă pentru activitatea de exploatare care beneficiază de o sursă
sigură de capital, mobilizată pe termen lung, pentru care nu există preocupare în a fi reînnoită.
Fond de rulment net (FRN) = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) - Imobilizări
Fond de rulment propriu (FRP) = Capitaluri proprii - Imobilizări
Fond de rulment împrumutat (FRÎ) = Fond de rulment net - Fond de rulment propriu
Caracterul reînnoibil al stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi al datoriilor de
exploatare pe de altă parte, face ca nevoia netă de capitaluri pentru finanţarea ciclului de
exploatare să se manifeste la nivelul diferenţei dintre NFE şi datoriile de exploatare, deci al
necesarului de fond de rulment (NFR):
NFR = NFE - Datorii de exploatare
Pentru acestă nevoie permanentă suplimentară ar trebui să existe un fond de rulment
acoperitor (care să permită degajarea unor trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului
106
viitor). Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia în funcţie de
previziunile bugetului investiţiilor şi ale bugetului producţiei. Fiind o sursă permanentă şi
stabilă de capital pentru anul de plan, fondul de rulment va avea o mărime constantă pentru
fiecare trimestru al anului de previziune.
1.3.2 Surse atrase de finanţare
Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte pe sursele
temporare atrase de la terţi în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor (intrarea
şi recepţia materialelor, prestarea manoperei, înregistrarea impozitelor etc.) şi cel al scadenţei
plăţii. Întrucât activele circulante prezintă anumite decalaje de încasări nefavorabile
(caracterizate de o anumită durată de lichiditate), vor admite în compensare decalaje de plăţi
favorabile (caracterizate de o durată de exigibilitate). În consecință, se urmăreşte echilibrul
între durata de lichiditate a activelor circulante şi scadenţa datoriilor de exploatare.
O gestiune eficientă a pasivelor temporare ar fi aceea care realizează un volum al
decalajelor de plăţi superior celor de încasări. Obiectivul este justificat întrucât datoriile
întreprinderii către terţi reprezintă până la scadenţa lor, surse de capital atrase gratuit, iar
decalajele de încasări reprezintă capitaluri interne atrase gratuit de către clienţi.
Caracterul neoneros al datoriilor ar determina trezorierul întreprinderii să crească atât
mărimea lor, cât şi intervalul cuprins între apariţia şi plata acestora însă, depăşirea termenelor
legale de plată privind obligaţiile fiscale fiind însoţită de amenzi şi penalităţi semnificative,
întreprinderile sunt tentate să amâne datoriile către furnizori. Pe ansamblu, efectele
decalajelor de încasări şi plăţi se vor concretiza în încetinirea rotaţiei capitalurilor, cu
consecinţe nefavorabile asupra rentabilităţii acestora.
Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două categorii:
- datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plăţii şi cu termene fixe de plată. În această grupă
se includ datoriile rezultate din salarii, impozite pe salarii, contribuţii la asigurări sociale,
datorii către furnizorii de utilități etc.
- datorii cu sold variabil şi cu termene de plată variabile pe parcursul unei luni de zile.
Acestea se referă la datoriile faţă de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb
etc. precum şi la cele privind constituirea de rezerve, garanţii pentru plata concediilor,
mentenanță etc.
Resursele din prima categorie se fundamentează printr-o metodă analitică ce
presupune însumarea soldurilor zilnice, parcurgând următoarele etape:
1) Alegerea trimestrului cu activitate minimă, iar calculul se va face pe o singură lună din
acest trimestru. Nivelul minim al pasivelor calculate pentru acest trimestru se vor regăsi cu
siguranţă de-a lungul întregului an;
2) Determinarea datoriilor medii zilnice pe fiecare element, prin raportarea obligaţiilor
trimestriale la numărul de zile dintr-un trimestru (90 zile);
107
3) Determinarea soldurilor iniţiale la începutul lunii de calcul din trimestrul cu activitate
minimă. Acest sold iniţial depinde de zilele de plată stabilite pentru fiecare datorie de
exploatare şi de modalitatea de plată imediată sau amânată.
Sintetizând se poate afirma că sporirea vitezei de rotaţie a activelor circulante are ca efecte
creşterea rentabilităţii activității de exploatare și degajarea unor resurse financiare. Încetinirea
vitezei de rotaţie a activelor circulante determină blocarea de capitaluri temporare și o lipsă de
lichidităţi. Pentru stabilirea resurselor ce sunt degajate de creșterea vitezei de rotație pot fi
folosite mărimi absolute şi relative.
Degajarea absolută = Ac1 - Ac0,
în care Ac0 activele circulante precedente;
Ac1 activele circulante curente.
Degajarea relativă = (Dr1 – Dr0)∙CA1
360,
în care Dr0 durata rotației din anul precedent;
Dr1 durata rotației din anul curent;
CA1 cifra de afaceri din anul curent.
1.3.3 Surse împrumutate
Întreprinderile pot utiliza pentru finanțarea activității pe termen scurt
împrumuturi, concretizate prin contractarea de credite bancare. Relaţiile de credit ale
întreprinderilor cu banca sunt, de regulă, reciproce în sensul că acestea, având deschise
conturi bancare, contribuie la formarea unor capitaluri pe care banca le foloseşte pentru
acordarea de credite.
În literatura de specialitate se întâlnesc, la nivelul surselor împrumutate, numeroase
criterii de clasificare cele mai importante fiind:
a) În funcţie de tipul creditului:
- Credit comercial în care obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub formă
de marfă, respectiv vânzarea pe datorie a mărfurilor fără ca în acel moment să fie transmisă
suma echivalentă de la cumpărător la vânzător. Subiectele sunt agenți economici din diferite
ramuri ale economiei care se împrumută reciproc.
- Credit bancar în care obiectul îl constituie transmiterea de capital împrumutat sub formă
bănească. Subiectele sunt băncile în calitate de creditori și întreprinderile, populația sau statul,
având rolul de debitori.
- Credit obligatar. Reprezintă operațiuni de credit în care parteneri sunt instituțiile statului sau
întreprinderi mari în calitate de debitori care emit obligațiuni și creditorii care cumpară aceste
titluri de valoare cu scopul obținerii unui venit sigur.
- Credit ipotecar. Este destinat activității imobiliare și reprezintă una din cele mai importante
categorii de credit în economia de piață. Presupune o convenție între creditor și debitor în care
se prevede: proprietatea care servește ca garanție a rambursării împrumutului, condițiile de
108
rambursare, scadențele, rata dobânzii, penalitățile în caz de rambursare anticipată,
circumstanțele prin care nerespectarea condițiilor de împrumut poate conduce la pierderea
proprietății.
- Credit de consum. Este acordat pe termen scurt sau mediu persoanelor fizice având ca
destinație acoperirea valorii bunurilor și serviciilor achiziționate. Creditul de consum
contribuie în mod direct la creșterea nivelului de trai a unei părți importante a populației,
întrucât permite accesul cumpărătorilor cu venituri mici la bunuri de folosință îndelungată cu
valoare mare.
b) În funcţie de calitatea debitorului:
- credite acordate persoanelor fizice: credite pentru locuinţe, credite personale, credite pentru
consum ș.a.
- credite acordate persoane juridice: credite de exploatare, credite de trezorerie, credite de
finanţare a mărfurilor sezoniere, credite de leasing ș.a.
c) În funcţie de calitatea participanţilor la relaţia de credit:
- credit privat, în care ambele părţi implicate sunt subiecte de drept privat (persoane fizice şi
juridice);
- credit public caracterizat prin faptul că părţile implicate sunt subiecte de drept public.
d) După obiectul creditului: credit în bunuri sau în mărfuri, credit în numerar sau prin
înscriere în cont.
e) După modalitatea de garantare a creditului:
- credit real ce are o garanţie reală;
- credit personal legat de calitatea umană a debitorului, fiind garantat cu răspunderea morală a
acestuia.
f) Din punct de vedere al întinderii drepturilor creditorului:
- credit denunţabil în care creditorul are dreptul să ceară, fără avizarea prealabilă a
debitorului, rambursarea creditului înainte de scadenţă;
- credit nedenunţabil, creditorul poate cere rambursarea creditului numai la scadenţa acestuia,
dinainte stabilită;
- credit legat în care sunt îndeplinite mai multe condiții ce servesc exclusiv finanțării unui
contract privind furnizarea anumitor bunuri sau prestarea unui serviciu și constituirea unei
unități economice;
g) După modul de rambursare:
- credit rambursabil prin anuităţi constante;
- credit rambursabil prin amortizări constante;
- credit rambursabil integral la scadenţă.
h) După perioada de creditare:
- credit pe termen scurt, până la un an, folosit pentru activitatea economică curentă;
- credit pe termen mijlociu cuprins între 1 și 3 ani;
109
- credit pe termen lung, peste 3 ani, utilizat pentru investiţii.
i) După locul de domiciliere:
- credit intern domiciliat în ţară;
- credit extern domiciliat în străinătate.
Creditele pe termen scurt acordate întreprinderilor pot fi:
- credite de exploatare pentru acoperirea cheltuielilor din activitatea curentă;
- credite de trezorerie, acordate pe termen scurt sau foarte scurt, destinate acoperirii deficitului
neprevăzut de numerar, generat de necorelarea încasărilor cu plăţile. Prezintă anumite
avantaje cum ar fi: conversia imediată a creanţelor la termen în numerar generând continuitate
în activitatea întreprinderii, soluţionarea rapidă a cererilor primite, structură simplă de
garantare (cesionare facturi, girare bilete la ordin etc).
- credite de prefinanţare acordate în special întreprinderilor care produc mărfuri sezoniere, pe
stoc sau produse cu ciclu lung de fabricație.
- credite pe termen scurt pentru proiecte de investiţii ce urmăresc reînnoirea echipamentelor
existente.
Din punct de vedere al tehnicilor de acordare pot fi identificate:
a) Credit acordat prin cont curent, ce presupune existenţa unei linii de creditare. Contul curent
este principalul produs financiar destinat administrării disponibilităților bănești ale
întreprinderii. Este utilizat pentru depozitarea la vedere a sumelor, efectuarea de operațiuni de
plăți și încasări, transferuri intrabancare precum și alte tipuri de operațiuni bancare.
Linia de credit reprezintă sistemul general de acordare a creditelor ce presupune
stabilirea unui plafon maxim al creditelor acordate. Există mai multe forme ale liniei de
credit:
- linie de credit provizorie în care banca poate cere oricând acoperirea debitului. Este puțin
utilizată întrucât este cea mai puțin avantajoasă pentru debitor;
- linia de credit confirmată, mai avantajoasă decât cea provizorie, are la bază un acord scris cu
clauze precis determinate;
- linia de credit revolving este cea mai avantajoasă și reprezintă modalitatea curentă de
creditare. În acest caz, plafonul maxim al creditului se împarte în mai multe tranșe, iar
condițiile generale de acordare a creditelor se stabilesc la momentul deschiderii liniei de
credit. Întreprinderea primește prima tranșă în baza liniei deschise, eliberarea următoarelor
tranșe realizându-se automat, cu condiția rambursării tranșelor anterioare.
b) Credit pe baza de document, cel mai important dintre acestea fiind warantul. Este un
document care certifică existența mărfurilor într-un depozit (port, vamă) ce permite
transmiterea proprietății, fiind utilizat pentru obținerea și garantarea creditului bancar.
c) Credit acordat prin conturi separate de împrumut;
d) Credit acordat sub formă de avansuri în cont (contul este autorizat să aibă sold debitor în
limita unui plafon aprobat anterior);
110
e) Credit acordat sub formă de lichidităţi (creditarea contului de bază al clientului se face cu
suma totală a creditului aprobat);
f) Credit de plăţi (presupune achitarea directă din credit a plăţilor dispuse de client);
g) Descoperire de cont, facilitate acordată de bancă clienților săi, persoane fizice sau juridice,
în baza căreia aceștia pot primi din partea băncii permisiunea de a utiliza sume de bani într-o
anumită limită peste soldul existent în cont.
Exemple
1. Să se calculeze eficienţa utilizării activelor circulante folosind datele din tabelul 1.2.
Tabelul 1.2
Nr. crt. Indicatori (lei) Perioada
Precedentă Curentă
1 Active circulante 155784 162478
2 Cifră de afaceri 1189655 1439671
Rezolvare:
Viteza de rotație se determină cu relația:
Vr = Cifră de afaceri
Active circulante
Viteza de rotație în perioada precedentă:
Vr0= 1189655
155784=7,6
Viteza de rotație în perioada curentă:
Vr1= 1439671
162478=8,8
Durata rotației se determină astfel:
Dr = Active circulante
Cifra de afaceri∙360 =
1
Vr
∙360
Durata unei rotaţii în perioada precedentă:
Dr0 = 1
7,6∙360 = 47,3 zile
Durata unei rotaţii în perioada curentă:
Dr1 = 1
8,8∙360 = 40,9 zile
Durata unei rotații s-a redus cu 6,4 zile de la 47,3 zile la 40,9 zile.
Degajarea relativă = (Dr1 – Dr0)∙CA1
360
Degajarea relativă = (40,9 – 47,3)∙1439671
360 = - 25594,15 lei
În perioada curentă s-au încasat cu 25594,15 lei mai mult ca în perioada precedentă, ca
111
urmare a accelerării vitezei de rotaţie cu 6,4 zile.
2. O întreprindere a realizat în perioada precedentă o cifră de afaceri de 1515416 lei. Soldul
activelor circulante, în aceeaşi perioadă, a fost de 241824 lei. Cifra de afaceri previzionată
pentru trimestrul I al anului de plan este de 413711 lei. În aceste condiţii care este necesarul
de finanţare al exploatării pentru trimestrul I al anului următor?
Rezolvare:
Datele din enunț presupun determinarea necesarului de finanțare cu o metodă sintetică.
Rata de rotație pentru toate activele circulante se determină în raport cu cifra de afaceri din
anul precedent astfel:
Rc = Ac
CA
0
∙360
în care Rc rata de rotație;
Ac soldul activelor circulante din anul precedent;
CA0 cifra de afaceri din anul precedent.
Rc= 241824
1515416∙360 = 57 zile
Necesarul de active circulante pentru trimestrul întâi al anului următor se determină cu
relația:
NFEtrim = CAtrim
90∙Rc
în care NFEtrim necesarul de finanțare al exploatării pentru primul trimestru din anul următor;
CAtrim cifra de afaceri pentru primul trimestru din anul următor.
NFEtrim = 413711
90∙57 = 262011,9 lei
3. Se cunosc următoarele informaţii: cifra de afaceri previzionată pentru primul trimestrul al
anului de plan 165537 lei, cifra de afaceri (anuală) aferentă perioadei precedente 512825 lei,
soldul mediu al activelor circulante 95451 lei, coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor
circulante prin cifra de afaceri 0,23. Să se determine necesarul de finanţare pentru trimestrul
întâi al anului de plan.
Rezolvare:
Rata de rotație a activelor circulante se determină în raport cu cifra de afaceri din anul
precedent astfel:
Rc = Ac
CA
0
∙360 = 95451
512825∙360 = 67 zile
Necesarul de active circulante pentru trimestrul întâi al anului următor se determină cu
relația:
112
NFEtrim = CAtrim
90∙Rc∙ 1-k =
165537
90∙67∙ 1-0,23 = 94889,4 lei
în care k este coeficient de accelerare a rotației activelor circulante.
O întreprindere realizează în anul precedent o producţie în valoare de 4517886 lei,
dispunând în aceeaşi perioadă de un sold mediu al activelor circulante în valoare de
948745 lei. Producţia previzionată pentru trimestrul I al anului de plan este de
818665 lei. Viteza de rotaţie din anul precedent este corectată în funcţie de o serie
de factori, care vor determina în anul de previziune, accelerarea acesteia cu 18 zile.
Care este soldul total al activelor circulante pentru trimestrul al anului următor?
Să ne reamintim...
Administrarea resurselor financiare pe termen scurt este secţiunea cea mai
importantă a gestiunii financiare a întreprinderii;
Obiectivul urmărit este maximizarea rentabilităţii medii pe unitatea de risc.
Necesarul de finanțare pe termen scurt se determină cu metode analitice si
sintetice;
Metodele analitice sunt mai exacte, însă mai greu de aplicat. Metodele
sintetice sunt mai simple, dar mai puțin riguroase;
Sursele de finanțare pe termen scurt sunt: proprii, atrase și închiriate;
În gestiunea întreprinderilor se alege o combinație a acestor surse.
M2.U1.4. Rezumat
Acivitatea de exploatare este de bază pentru orice întreprindere, întrucât
conduce la formarea profitului. Ca urmare, s-a stabilit obiectivul sub care se
coordonează această activitate, de arminozare a relației rentabilitate-risc pe termen
scurt;
Au fost prezentate metodele cu care se poate determina necesarul de
finanțare al exploatării: analitice și sintetice;
Au fost caracterizate sursele de finanțare posibile pentru acoperirea
necesarului de finanțare: proprii, atrase și împrumutate;
Politicile de finanțare, obținute prin combinarea elementelor prezentate,
conduc la armonizarea relației rentabilitate-risc.
M2.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Definiţi rentabilitatea şi riscul activelor pe termen scurt.
2. Care sunt modalităţile de creştere a rentabilităţii ciclului de exploatare? Argumentaţi
113
răspunsul.
3. Caracterizați politica agresivă de gestiune a ciclului de exploatare.
4. Realizaţi o comparaţie între politicile de gestiune ale ciclului de exploatare pornind de la
relaţia rentabilitate-risc.
5. Ce înţelegeţi prin surse atrase de finanţare?
6. Care sunt căile de accelerare a vitezei de rotaţie în cazul activelor circulante?
7. Să se calculeze durata medie de încasare a creanţelor, pornind de la datele din tabelul 1.3.
Tabelul 1.3
Indicatori Suma (lei)
1. Venituri din vânzări 456125
2. Creanţe:
- la începutul anului;
- la sfârşitul anului.
45789
36823
8. Determinaţi viteza şi durata de rotaţie a activelor circulante cunoscând datele din tabelul
1.4. Explicaţi rezultatele obţinute.
Tabelul 1.4
Indicatori Planificat Realizat
Valoarea medie a activelor totale (lei) 488751 424561
Valoarea medie a activelor pe termen lung (lei) 154780 136548
Volumul producţiei (bucăți) 2542 2488
Preţul de vânzare unitar (lei) 12 13,5
Temă de control
Un agent economic produce şi comercializează patru produse pentru care previzionează
producţia anuală şi necesarul de finanţat mediu anual pe produs, potrivit datelor din tabelul
1.5. Producţia previzionată pentru primul trimestru al anului următor este de 82905 lei. Să se
determine necesarul de finanţare trimestrial.
Tabelul 1.5
Produs Producţie anuală
(lei)
Necesar de finanţat mediu
anual (lei)
A 6589 2113
B 125446 54789
C 45874 24554
D 36954 23546
114
Unitatea de învăţare M2.U2. Gestiunea stocurilor
Cuprins
M2.U2.1. Introducere..................................................................................................114
M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................114
M2.U2.3. Gestiunea stocurilor....................................................................................115
M2.U2.4. Rezumat......................................................................................................123
M2.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................124
M2.U2.1. Introducere
Problematica stocurilor este parte integrantă a gestiunii pe termen scurt.
Datorită importanței și consistenței este tratată într-un capitol de sine stătător.
Stocul reprezintă o cantitate de resurse materiale sau produse (finite sau într-
un stadiu intermediar de fabricaţie) acumulate în depozitele locale sau centrale
ale întreprinderilor, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei
utilizări ulterioare. Stocurile se pot exprima în mărimi fizice sau valorice. Din
punct de vedere fizic reprezintă cantităţi de materii prime, materiale,
semifabricate, produse sau mărfuri necesare în diferite faze ale ciclului de
exploatare. Mărimea financiară a stocurilor este dată de dimensiunea
capitalurilor necesare pentru constituirea şi păstrarea lor. În acest sens,
capitalurile sunt alocate pentru diferite activități cum ar fi: construirea sau
amenajarea unor spaţii de depozitare, achiziția sau întreținerea mașinilor de
transport, cumpărarea materialelor etc. Recuperarea acestor capitaluri se face
după ce stocurile parcurg ciclul de exploatare, sunt transformate în produse
finite, care ulterior ajung pe piața de desfacere pe diferite canale de distribuție,
sunt valorificate prin vânzare şi se încasează contravaloarea lor.
M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înțeleagă necesitatea constituirii stocurilor în întreprinderi;
urmărească stocurile din punct de vedere fizic și financiar;
identifice tipuri de stocuri;
înțeleagă conținutul modelelor de gestiune a stocurilor;
să aplice modele simple de gestiune a stocurilor.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
115
M2.U2.3. Gestiunea stocurilor
2.1 Stocul - necesitate și conținut
Întrucât cheltuieli suplimentare în gestiunea stocurilor pot fi generate, atât de stocurile
insuficiente cât şi de cele excesive, se impune optimizarea lor. Necesitatea constituirii
stocurilor derivă din caracterul continuu al producţiei (sau al desfacerii) în raport cu caracterul
discontinuu al aprovizionărilor [5]. Importanţa deosebită a stocurilor în structura economică a
întreprinderii constă în faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producţie,
depozitarul valorii adăugate de alți participanți: mijloacele fixe, personalul, informaţiile,
mediul natural ș.a [8].
Având în vedere importanța stocurilor se impune o gestiune eficientă a acestora. În
acest scop sunt concepute modele matematice care permit derularea activității în condiții de
eficiență cu stocuri cât mai mici. Ca urmare, modelele de dimensionare sunt urmărite prin
intermediul unor funcții multiobiectiv. Cu ajutorul lor se urmărește armonizarea relației
rentabilitate-risc.
2.2 Tipuri de stocuri
În literatura de specialitate apar numeroase criterii cu ajutorul cărora sunt delimitate
stocurile. Dintre acestea mai importante sunt:
a) Din punct de vedere al stadiului procesării:
- materii prime şi materiale destinate transformării lor în procesul de producție;
- produse finite care au parcurs ciclul de fabricație și sunt destinate livrării către consumatori;
- produse finite destinate consumului propriu pentru funcţionarea continuă a unor maşini, linii
de fabricaţie etc.
b) Din punct de vedere al modului de depozitare se urmăresc anumite proprietăţi fizico-
chimice ale produselor. Astfel pot fi identificate produse: periculoase, voluminoase, fragile
etc.
c) Din punct de vedere al modului de gestionare:
- stocuri cu gestiune normală;
- stocuri cu afectare directă (generate de o anumită comandă);
- stocuri fără gestiune (din depozitele intermediare, cu o supraveghere globală);
- stocuri de produse consumabile.
d) Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei:
- stoc curent;
- stoc de siguranţă;
- stoc de pregătire sau de condiţionare;
- stoc pentru transport intern;
- stoc de iarnă.
116
e) Din punct de vedere al duratei de imobilizare:
- normale;
- cu mișcare lentă;
- fără mișcare.
2.3 Obiective ale gestiunii stocurilor
Formarea stocurilor este determinată de lansarea unei comenzi, iar desfăşurarea
procesului de stocare în condiţii de eficienţă economică impune o coordonare permanentă şi
un control sistematic al modului de derulare. Principalele obiective ale gestiunii stocurilor
sunt:
- reducerea imobilizărilor de capitaluri;
- asigurarea unor stocuri minime care să asigure desfăşurarea normală a activităţii;
- prevenirea formării de stocuri supradimensionate, cu mişcare lentă sau fără mişcare şi
valorificarea celor existente (devenite disponibile);
- aplicarea unor metode de gestiune și control care să permită menţinerea stocului în anumite
limite;
- asigurarea unor condiţii de depozitare și păstrare corespunzătoare în vederea prevenirii
deprecierilor;
- folosirea unui sistem informatic de gestiune a stocurilor;
- reducerea frecvenţei fenomenului de rupere a stocului şi prin aceasta satisfacerea în mai
bune condiţii a cererii către clienți;
- reducerea cheltuielilor de depozitare;
- mărirea vitezei de rotaţie a capitalurilor temporare.
2.4 Modele de gestiune
În continuare vor fi prezentate câteva modele de gestiune destinate stocurilor.
2.4.1 Modelul Willson fără rupere de stoc
Modelul este însoțit de unele ipoteze simplificatoare:
- cererea este constantă în timp;
- aprovizionarea se face la intervale egale de timp;
- cantităţile aprovizionate sunt egale;
- aprovizionarea se face în momentul în care stocul precedent este integral consumat;
- aprovizionarea se face instantaneu (durata dintre momentul lansării comenzii şi intrarea în
depozit este zero).
Pentru exprimarea matematică a modelului se vor folosi următoarele simboluri:
- T perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;
- N cererea totală pe perioada T;
117
- cs costul unitar de stocare;
- cl costul lansării unei comenzi de aprovizionare;
- t intervalul dintre două aprovizionări succesive;
- n cantitatea comandată şi livrată la fiecare aprovizionare;
- s(t) nivelul stocului din depozit la momentul t.
Obiectivul modelului constă în minimizarea costului total de aprovizionare CT. În
figura 2.1 a fost reprezentată evoluţia stocului, respectând ipotezele simplificatoare. Se
observă că evoluţia este periodică, de perioadă t. În concluzie, se calculează costul total cu
aprovizionarea, stabilind costul pe o perioadă şi înmulţind apoi cu numărul de perioade:
- pe o perioadă se lansează o comandă de aprovizionare cu costul cl şi cheltuieli de stocare pe
o durată t, stocul variind liniar de la n la 0. Ca urmare, costul cu stocarea va fi cs∙n
2∙t (În
general costul de stocare se determină cu relaţia cs∙ s t t
0dt).
- numărul de perioade este egal cu T
t =
N
n;
- costul total cu aprovizionarea va fi:
CT = cl+cs∙n
2∙t ∙
N
n.
Fig. 2.1 Reprezentarea grafică a modelului Willson fără rupere de stoc
Pentru rezolvare se scoate t în funcţie de n:
t = n∙T
N
şi se înlocuiește în expresia costului total cu aprovizionarea:
CT n = cl+cs∙n
2∙n∙
T
N ∙
N
n = cl∙N∙
1
n∙+
cs∙T
2∙n
Cei doi termeni în care a fost separat costul total reprezintă cheltuielile totale cu
lansările și cu stocarea. Se poate observa că primele sunt descrescătoare în n, iar celelalte
liniar crescătoare.
În concluzie, dacă se aduce toată cantitatea într-o singură tranşă vor fi foarte mari
costurile de stocare, iar dacă se va aduce de multe ori câte puţin vor fi foarte mari cheltuielile
cu lansarea. Soluţia optimă se situează în intervalul cuprins între 0 şi N. Pentru determinarea
optimului se va alcătui tabloul de variaţie al costului total în funcţie de n pe intervalul (0,N].
N
T t
n
118
Pentru determinarea minimului acestei funcții se calculează derivata de ordinul întâi în raport
cu n:
CT' = -
cl∙N
n2+
cs∙T
2 care are zerourile n1,2 = ±
2∙cl∙N
cs∙T. Soluția n1 = -
2∙cl∙N
cs∙T∉ 0,N și ca urmare se
acceptă n2 = 2∙cl∙N
cs∙T∈ 0,N .
a) Dacă cl
cs ≥
N∙T
2 costul de lansare este de mai mult de
N∙T
2 ori mai mare decât costul de stocare,
iar tabloul de variaţie va fi:
n 0 N
CT’(n) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
CT(n) cl+cs∙T∙N
2
În concluzie, se va face o singură aprovizionare la începutul perioadei T în care se va
aduce toată cantitatea N, costul total fiind cl + cs∙T⋅N
2.
b) Dacă cl
cs <
N∙T
2 se obţine tabloul de variație cu următorul conținut:
n 0
2∙cl∙N
cs∙T
N
CT’(n) - - - - - - - - - - - - - - - 0 + + + + + + + + +
CT(n) 2∙cl∙cs∙T∙N
În acest caz se vor face N
n =
cs∙T⋅N
2⋅cl aprovizionări la intervale egale cu topt =
2∙cl∙T
cs∙N în
care se va aduce câte nopt = 2∙cl∙N
cs∙T. Această variantă corespunde costului total minim având
valoarea CT = 2⋅cl⋅cs⋅T⋅N.
2.4.2 Metoda ABC
Permite gruparea stocurilor în funcţie de valorile de aprovizionare şi ponderea
achiziţiilor. Cu ajutorul metodei se pot reduce capitalurile imobilizate în stocuri micşorând în
acelaşi timp riscurile de epuizare. Din analiza structurii stocurilor rezultă că ponderea cea mai
mare în totalul acestora este deţinută de un număr relativ mic de componente cu rol principal
în desfăşurarea procesului de fabricaţie. Pe baza acestei concluzii, stocurile sunt împărţite în
trei clase:
- clasa A în care intră componentele cu valoare mare reprezentând cantitativ 10% din stoc şi
70% valoric;
- clasa B ce conține componente reprezentând 20%, atât cantitativ cât şi valoric;
119
- clasa C în care intră componente ce reprezintă cantitativ 70% din stoc şi 10% valoric.
Gruparea materialelor în funcţie de ponderea lor valorică în stocul total, conduce la
curba valorilor cumulate reprezentată grafic în figura 2.2.
Fig. 2.2 Reprezentarea grafică a metodei ABC
Categoria A conține un număr mic de componente și ca urmare se poate controla
zilnic nivelul stocurilor, pentru urmărirea variaţiei cererii şi respectarea termenelor de către
furnizori. În consecință, se va opta pentru un control al gestiunii mai riguros, în măsură să
conducă la o reducere apreciabilă a capitalurilor în stocuri.
Pentru grupa B se pot aplica două soluţii:
a) Stabilirea unor modele distincte pentru dimensionarea stocurilor de materiale din această
grupă cu un grad de rigurozitate mediu;
b) Folosirea pentru materialele care, ca pondere valorică tind către grupa A, a modelelor
precizate pentru această grupă, iar pentru materialele ce tind ca valoare către grupa C, a
modelelor specifice acestora.
Pentru materialele din categoria C se pot folosi procedee mai puţin riguroase
(statistice) şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune determinantă în optimizarea
proceselor de stocare (cheltuieli de transport, depozitare etc.).
2.4.3 Modelul cu stoc curent și de siguranță
Un caz al aprovizionărilor frecvent întâlnit în realitate presupune cantitați și intervale
diferite de aprovizionare. În aceste condiţii intervalul mediu de aprovizionare se determină cu
ajutorul mediei aritmetice ponderate (intervalele variabile de aprovizionare se ponderează cu
cantităţile variabile ce se vor aproviziona):
i = q
i∙ti
qi
,
în care i interval mediu de aprovizionare;
ti interval variabil de aprovizionare;
A
B
C
Pondere
numerică
Pondere
valorică
120
qi cantitate variabilă aprovizionată.
În continuare, se determină stocul curent mediu, în funcţie de necesarul mediu zilnic
de aprovizionat (N/360) şi intervalul mediu între aprovizionări astfel:
Sc = N
360∙i,
în care Sc stocul curent mediu;
N necesar valoric anual.
Pentru evitarea întreruperilor, în procesul de producţie se constituie stocuri de
siguranţă. Mărimea lor depinde de înclinaţia conducerii întreprinderii în legătură cu relaţia
contradictorie rentabilitate-risc. O politică realistă, echilibrată recomandă constituirea stocului
de siguranţă la un nivel care minimizează cheltuielile determinate de lipsa stocurilor sau de
existenţa stocurilor excesive.
Stocul de siguranţă mediu se determină în funcţie de necesarul mediu zilnic şi de
intervalul mediu de abatere faţă de intervalele contractuale sau faţă de intervalul mediu între
aprovizionări astfel:
Ss = N
360∙a
a = q
a∙ta
qa
,
în care ta numărul zilelor de întârziere în aprovizionare (faţă de contract sau i);
qa cantităţile aprovizionate la termene întârziate;
a intervalul mediu de abatere (faţă de contract sau i).
În final se însumează stocul curent și de siguranță. În acest fel se determină necesarul
de finanțat pentru fiecare materie primă sau material.
Exemple
1. Pentru optimizarea aprovizionării unui material, în tabelul 2.1 sunt prezentate următoarele
informaţii:
Tabelul 2.1
Interval între două aprovizionări
succesive (zile)
Cantităţi aprovizionate (kg.)
70 15000
80 3000
55 120000
60 20000
30 500
40 112000
Cantitatea anuală de produse programată a se fabrica este de 2200 bucăți, norma de
121
consum specific din materia primă respectivă 0,17 kg./buc. și preţul de aprovizionare 25,83
lei/kg. Să se determine stocul curent și de siguranţă.
Rezolvare:
Pentru rezolvare datele au fost grupate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2
Interval între
două
aprovizionări
succesive
(zile)
Cantităţi
aprovizionate
(kg.)
Interval
mediu de
aprovizionare
(zile)
Interval de
întârziere
(zile)
Cantități
aprovizionate
cu întârziere
(kg.)
Interval
mediu de
întârziere în
aprovizionare
(zile)
70 1500
50
20 1500
8
80 300 30 300
55 12000 5 12000
60 2000 10 2000
30 50 - -
40 11200 - -
Intervalul mediu între aprovizionările consecutive (i) se determină cu ajutorul mediei
aritmetice ponderate. În acest scop intervalele variabile de aprovizionare (ti) se ponderează cu
cantităţile variabile ce se vor aproviziona (qi):
i = q
i∙ti
6i=1
qi
6i=1
= 1500∙70+300∙80+12000∙55+2000∙60+50∙30+11200∙40
1500+300+12000+2000+50+11200
i = 1358500
27050 ≅ 50 zile
Necesarul valoric anual se determină astfel: N = Cantitate de produse x Norma de
consum specific x Preț de aprovizionare unitar. Înlocuind se obține:
N = 2200 x 0,17 x 25,83 = 9660,42 lei.
În continuare se determină stocul curent mediu (Sc), în funcţie de necesarul mediu
zilnic de aprovizionat (N/360) şi de intervalul mediu între aprovizionări:
Sc = N
360∙i =
9660,42
360∙50 = 1341,72 lei
Stocul de siguranţă mediu se determină în funcţie de necesarul mediu zilnic (N/360) şi
de intervalul mediu de abatere (a):
Ss =N
360∙a =
9660,42
360∙8 = 214,67 lei
a = q
a∙ta
qa
= 1500∙20+300∙30+12000∙5+2000∙10
1500+300+12000+2000
a = 119000
15800 ≅ 8 zile
122
în care ta numărul zilelor de întârziere în aprovizionare;
qa cantităţile aprovizionate la termenele întârziate;
ta numărul zilelor de întârziere față de media i.
2. O întreprindere se aprovizionează cu materii prime în vederea fabricării unui produs.
Cantitatea necesară pe un an de zile este 15564 kg. Costul lansării unei noi comenzi de
aprovizionare 135 lei, iar costul de stocare al unui kilogram pe zi 41 lei. Care este intervalul
mediu între două aprovizionări şi stocul optim?
Rezolvare:
Enunțul corespunde modelului Willson fără rupere de stoc. Potrivit acestui model,
intervalul mediu între două aprovizionări și stocul optim se determină cu relațiile:
topt = 2∙cl∙T
cs∙N,
nopt = 2∙cl∙N
cs∙T,
în care topt intervalul mediu de aprovizionare;
nopt cantitatea optimă aprovizionată;
T perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;
N cererea totală pe perioada T;
cs costul unitar de stocare;
cl costul lansării unei comenzi de aprovizionare;
t intervalul dintre două aprovizionări succesive.
Înlocuind se obțin valorile:
topt = 2∙cl∙T
cs∙N=
2∙135∙360
41∙15564=
97200
638124= 0,4 zile,
nopt = 2∙cl∙N
cs∙T =
2∙135∙15564
41∙360=
4202280
14760= 16,87 kg.
3. Activitatea de aprovizionare a unei întreprinderi este caracterizată de următoarele date:
- cererea anuală dintr-o materie primă 8256 kg.;
- costul lansării unei comenzi de aprovizionare 184 lei;
- costul unitar de stocare 11 lei/kg.;
- costul unitar de penalizare 3,2 lei/kg.
Să se determine cantitatea optimă aprovizionată și intervalul între două aprovizionări
succesive.
123
Rezolvare:
Se aplică modelul Willson cu rupere de stoc. Cantitatea optimă aprovizionată se
determină, potrivit acestui model, cu relația:
n0= 2∙cl∙N
cs∙T∙
cs+cp
cp
= 2∙184∙8256
11∙360∙
11+3,2
3,2= 58,14 kg.
s0= 2∙cl∙N
cs∙T∙
cp
cs+cp
= 2∙184∙8256
11∙360∙
3,2
11+3,2= 12,73 kg.
Intervalul optim de aprovizionare se determină astfel:
t = 2∙cl∙T
cs∙N∙
cs+cp
cp
= 2∙184∙360
11∙8256∙
3,2
11+3,2=0,55 zile.
Să se calculeze stocul optim de materii prime şi materiale şi numărul de
aprovizionări necesare pentru un an de gestiune, dacă costul unei comenzi este
egal cu 22 lei, necesarul anual de materii prime şi materiale 8200 lei, cheltuielile
de stocare (păstrare) 5% din preţul de achiziţie.
Să ne reamintim...
Stocurile se pot exprima în unități fizice sau valorice;
Recuperarea capitalurilor alocate pentru constituirea stocurilor se face după
ce acestea parcurg ciclul de exploatare;
Stocurile pot fi delimitate în funcție de anumite criterii;
Sunt mai multe obiective urmărite în gestiune stocurilor care urmăresc, în
general, minimizarea capitalurilor alocate pentru constituirea lor.
M2.U2.4. Rezumat
Stocurile sunt cele mai mari active circulante, de aceea problematica lor s-a
tratat într-o unitate de învățare separată;
Necesitatea constituirii stocurilor derivă din caracterul continuu al producţiei
(sau al desfacerii) în raport cu caracterul discontinuu al aprovizionărilor;
Importanţa deosebită a stocurilor în structura economică a întreprinderii
constă în faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producţie, depozitarul
valorii adăugate de mijloace fixe, personal etc.
Având în vedere importanța stocurilor se impune o gestiune eficientă a
acestora. În acest scop au fost prezentate modele matematice, care permit derularea
activității în condiții de eficiență, cu stocuri cât mai mici.
124
M2.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Precizați necesitatea constituirii stocurilor.
2. Definiți stocul din punct de vedere fizic și valoric.
3. Care sunt obiectivele gestiunii stocurilor?
4. Enumerați modelele de optimizare a stocurilor.
5. Pentru determinarea stocului de siguranţă mediu sunt prezentate următoarele informaţii
(tabelul 2.3):
Tabelul 2.3
Interval între două aprovizionări
succesive (zile)
Cantităţi aprovizionate (kg.)
72 10000
56 2000
25 1000
48 20000
35 15000
Intervalul mediu între aprovizionări este de 40 zile, cantitatea anuală de produse
programată a se fabrica 720 bucăți, norma de consum specific din materia primă respectivă
0,25 kg./buc., iar preţul de aprovizionare 5,5 lei/kg.
Temă de control
Pentru determinarea stocului de siguranţă mediu, sunt prezentate următoarele informaţii
(tabelul 2.4):
Tabelul 2.4
Interval între două aprovizionări
succesive (zile)
Cantităţi aprovizionate (kg.)
72 25000
18 35000
43 12000
30 22000
Produsele ce vor fi fabricate sunt A, B și C. Cantităţile anuale de produse programate a se
fabrica sunt: 220 bucăți A, 8000 bucăți B şi 32000 bucăți C. Normele de consum specifice din
materia primă respectivă sunt: 0,7 kg./buc., 0,14 kg./buc. şi 0,25 kg./buc. Preţul de
aprovizionare al materiei prime este 42,3 lei/kg.
125
Unitatea de învăţare M2.U3. Finanțarea întreprinderii pe termen
mediu și lung
Cuprins
M2.U3.1. Introducere..................................................................................................125
M2.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................125
M2.U3.3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung......................................125
M2.U3.4. Rezumat.......................................................................................................141
M2.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................142
M2.U3.1. Introducere
Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung presupune alegerea între mai
multe surse de finanțare, unele aparținând întreprinderii, altele accesate din piața
financiară. Criteriul de selecţie urmărit în alegerea surselor de finanţare este
reprezentat de costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia.
M2.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înţeleagă conținutul fiecărei surse de finanțare;
identifice sursele de finanțare împrumutate și închiriate pe piața financiară
precum și caracteristicele acestora;
înțeleagă rolul autofnanțării în finanțarea investițiilor privind achiziția de
imobilizări;
stabilească avatajele și modalitățile de majorare a capitalului social;
alcătuiască tabloul de rambursare a unui împrumut bancar sau obligatar.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M2.U3.3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung
3.1 Surse proprii de finanţare pe termen mediu şi lung
Sursele proprii de finanțare proprii pot fi delimitate în:
- autofinanţare;
- vânzarea de active fizice sau financiare;
- aporturile noi de capital ale acționarilor;
- încorporarea rezervelor;
- conversia datoriilor.
126
3.1.1 Autofinanțarea
Relațiile de calcul pentru stabilirea capacității de autofinanțare, importanța și rolul
autofinanțării au fost prezentate în capitolul 4. Sintetizând informațiile legate de acest concept
fundamental, se poate afirma că autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în
cursul exerciţiului din activitatea eficientă desfășurată. Reluarea conceptului în cadrul
prezentului capitol se datorează faptului că este cea mai sigură soluţie de finanţare a nevoilor
permanente.
Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea
globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a finanţa
activitatea viitoare.
Autofinanţarea = CAF - Dividende plătite
Deşi are un rol fundamental în constituirea fondurilor, autofinanţarea poate să devină
insuficientă în cazul dezvoltării întreprinderii şi ca urmare, apare necesitatea identificării altor
surse de capitaluri pe termen mediu și lung.
3.1.2 Vânzarea de active fizice sau financiare
Reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior, cu scopul
obținerii unor surse proprii de finanţare a investiţiilor viitoare. O astfel de sursă se degajă
numai dacă vânzarea activelor se realizează cu un câştig de capital (valoarea de vânzare este
mai mare decât valoarea rămasă neamortizată reevaluată). Încasările din vânzarea activelor
presupun recuperarea dintr-o dată a capitalului rămas, care altfel s-ar fi recuperat în timp, pe
calea amortizării.
Este posibilă o strategie financiară a întreprinderii care să se bazeze pe finanțarea unor
elemente de activ foarte performante, dar costisitoare, utilizate pe perioade scurte de timp, caz
în care sunt înlocuite cu altele mai noi rezultate ca urmare a progresului tehnic. Procesul de
dezinvestire poate fi apreciat în strânsă legătură cu valoarea actualizată netă existând și alte
posibilități.
Decizia de dezinvestire va fi fundamentată atunci când:
- valoarea încasată este mai mare decât valoarea financiară rămasă de recuperat:
VI - CFt
1+r t +
VRn
1+r n> 0
n
t=p
,
în care VI valoare încasată prin vânzare în anul p;
CFt cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață rămasă a
acesteia;
VRn valoare reziduală estimată rămasă după n ani de viaţă economică;
r rata de actualizare;
t = p,...,n durata de viaţă rămasă a întreprinderii.
127
3.1.3 Aporturile noi de capital ale acționarilor
Acţiunea este o valoare mobiliară emisă de o societate comercială, reprezentând o cotă
parte din capitalul social al acesteia. Este un titlu negociabil, ce conferă deţinătorului o serie
de drepturi ce pot fi grupate astfel [3]:
- patrimoniale:
dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul social, corespunzător
sumei subscrise;
dreptul de a participa la împărţirea profitului;
dreptul de a primi o parte corespunzătoare din activul rămas după lichidarea
societăţii.
- nepatrimoniale:
dreptul de a primi un înscris care conţine dreptul de proprietar al deţinătorului;
dreptul de a dispune liber de acţiuni;
dreptul de a participa la elaborarea deciziilor;
dreptul de control şi informare;
dreptul de preemţiune sau de menţinere a calităţii de proprietar în funcţie de
mărimea capitalului investit.
Din mulțimea criteriilor de clasificare au fost reținute cele mai importante, acestea
fiind:
a) După drepturile pe care le generează:
- acţiuni ordinare care reflectă mărimea capitalului social;
- acţiuni preferenţiale care atestă, de asemenea, participarea la întreprindere, dar au
caracteristici care le disting de cele ordinare. Astfel, acţionarii au dreptul la dividende fixe,
care se plătesc înaintea celor ordinare. Acţionarii nu dispun de dreptul la vot, în afară de cazul
în care a fost dispus altfel prin contractul de emisiune, caz în care acţiunile preferenţiale dau
drept la vot [15].
b) După modul de transmitere:
- acţiuni nominative, au înscris numele deţinătorilor şi pot fi transmise unei alte persoane,
numai în anumite condiții;
- acţiuni la purtător, nu poartă un nume şi se pot transmite fără nici o formalitate, persoana
care le deţine fiind recunoscută ca acţionar.
c) După forma de prezentare:
- materializate printr-un înscris;
- dematerializate, emise prin înregistrare în cont.
Creșterea capitalului social poate avea ca surse aporturile noi ale acționarilor,
încorporarea rezervelor sau a datoriilor, convenite în contribuții la capitalul social. Dintre
toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar
reprezintă o operaţiune de finanţare directă, deoarece procură întreprinderii lichidităţi
128
suplimentare, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv fără a determina
creşterea surselor de finanţare. Pentru finanțarea investițiilor este importantă subscrierea de
noi aporturi care să determine creșterea efectivă a capitalului social.
Capitalul social se poate mări prin:
a) Majorarea valorii nominale a acțiunilor existente. Creșterea capitalului social prin
majorarea valorii nominale a acțiunilor poate fi adoptată numai cu votul tuturor acționarilor,
în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor, profiturilor sau a primelor de
emisiune [21]. Prin majorarea valorii nominale a vechilor acţiuni rezultă o valoare nominală
nouă determinată astfel:
Valoarea nominală nouă = Valoarea nominală veche + Aportul suplimentar de la acţionarii
vechi
Aportul suplimentar de la acţionarii vechi = Creşterea capitalului / Numărul acţionarilor vechi
Această soluţie întâmpină obstacole, datorită faptului că este dificil ca toţi acţionarii
vechi să consimtă participarea la majorarea de capital.
b) Emisiunea de acţiuni noi la care să participe acţionarii vechi şi alţii noi este o soluţie
frecvent întâlnită. Acțiunile noi pot fi emise la valoarea nominală a celor vechi (mai rar) sau la
o valoare mai mare, apropiată de cursul de piață al acțiunilor vechi. Al doilea procedeu
prezintă dezavantajul că generează efecte de dizolvare (diluare) a capitalurilor deținute de
acționarii vechi. Astfel, în cazul acționarilor vechi se reduce:
- valoarea capitalului pe acţionar;
- profitul pe acţiune;
- puterea de decizie.
Dacă întreprinderea nu ar compensa efectele de dizolvare, atunci acționarii vechi ar
decide renunțarea la acțiunile deținute. Un astfel de comportament ar determina o depreciere a
cursului bursier pentru acțiunile întreprinderii și o decapitalizare pe termen lung. Pentru
compensarea efectelor de diluare, vechii acţionari vor primi drepturi de subscriere, care pot fi
vândute către noii acţionari ce doresc să subscrie la capitalul întreprinderii. Astfel, pentru a
intra în posesia unei noi acţiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziţioneze un
număr de drepturi de subscriere determinat prin raportul:
nds = N
n,
în care nds numărul drepturilor de subscriere;
N numărul acțiunilor vechi;
n numărul acțiunilor noi.
Pentru a fi mai atractivă, dar şi pentru a limita efectul de diluare a valorii acţiunilor
vechi, valoarea de emisiune a unei noi acţiuni nu poate coborî mult sub valoarea de piaţă a
acţiunilor vechi. Astfel, valoarea de emisiune se va situa între două limite:
- o limită inferioară dată de valoarea nominală;
- o limită superioară egală cu valoarea acţiunii înainte de creşterea capitalului.
129
Vn <E <C,
în care Vn valoare nominală;
E valoarea de emisiune a acțiunilor noi;
C valoarea de piață a acțiunilor vechi.
Din inegalitatrea anterioară se pot identifica următoarele situații:
- E < Vn nu este o situație permisă de legislație;
- E > C acţiunile fiind prea scumpe, subscriitorii vor fi îndepărtaţi de la cumpărarea acestora;
- E > Vn rezultă o primă de emisiune utilizată pentru acoperirea cheltuielilor generate de
emisiunea şi vânzarea noilor acţiuni.
Prima de emisiune se determină ca diferență între valoarea de emisiune și valoarea
nominală.
pe = E - Vn,
în care pe prima de emisiune.
După creşterea capitalului, valoarea de piaţă (teoretică) a tuturor acţiunilor se
calculează astfel:
Vp = N∙C+n∙E
N+n,
în care Vp valoarea de piață a tuturor acțiunilor după majorarea capitalului social.
Dreptul de subscriere compensează pierderea de valoare a acţiunilor vechi generată de
majorarea capitalului. Se prezintă sub forma unui titlu de valoare negociabil, pe toată durata
subscrierii, ce poate fi vândut la bursă de către vechii acţionari care nu doresc să subscrie la
creşterea de capital. Prin vânzarea dreptului de subscriere, aceștia încasează o sumă egală cu
pierderea de valoare a acţiunilor. Acţionarul vechi care doreşte să subscrie la creşterea de
capital, va procura o acţiune nouă la preţul de emisiune și va primi în mod gratuit un număr de
drepturi de subscriere pentru pierderea de capital suferită.
ds= C - Vp = C - N∙C+n∙E
N+n= C-E ∙
n
N+n,
în care ds valoarea teoretică a unui drept de subscriere.
Vechiul acţionar are alternativa de a subscrie la numărul de titluri corespunzător
(numărul de acţiuni noi) sau de a vinde drepturile de subscriere, astfel încât, el nu va pierde,
dar nici nu va câştiga.
3.1.4 Capitalizarea rezervelor
Majorarea surselor de finanțare prin capitalizarea rezervelor, a primelor de emisiune şi
a profitului nerepartizat reprezintă o operaţiune de finanţare indirectă (fără aport nou de
capital). Încorporarea rezervelor în capitalul social se poate realiza prin două modalităţi:
- emisiunea de noi acţiuni (la aceeaşi valoare nominală cu cele existente) care se împart
gratuit acţionarilor vechi;
- creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni (mai rar practicată).
130
În acest caz se calculează capitalizarea bursieră înainte şi după emisiune şi apoi se
stabileşte valoarea unei acţiuni după încorporare. Diferenţa dintre valoarea de piaţă a unei
acţiuni înainte de emisiune şi valoarea de piață teoretică a acesteia după emisiune reprezintă
dreptul de atribuire. Se stabileşte similar cu dreptul de subscriere, valoarea de emisiune a
acţiunilor noi fiind nulă (acţiunile noi sunt distribuite în mod gratuit):
da= C - Vp= C - N∙C+n∙0
N+n= C∙
n
N+n,
în care da valoarea dreptului de atribuire.
Dreptul de atribuire, ataşat fiecărei acţiuni vechi, recompensează pierderea de valoare
a acţiunilor vechi (prin creşterea numărului de acţiuni emise). Prin atribuirea de acţiuni
gratuite, situaţia acţionarilor rămâne neschimbată, modificându-se însă numărul de titluri, care
sporind, face ca valoarea totală să fie repartizată pe mai multe acţiuni. În schimb, puterea şi
controlul acţionarului asupra societăţii se consolidează ca efect al majorării numărului de
titluri deţinute.
3.1.5 Conversia datoriilor
În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiunea de obligațiuni convertibile, se
poate prevedea încă de la lansarea acestora, posibilitatea preschimbării lor în acțiuni, la o
anumită dată, într-un interval de timp determinat și în condiții bine definite. Conversia
obligațiunilor în acțiuni poate avea loc la aceeași valoare nominală sau la o valoare mai mare,
fapt ce poate duce la apariția primelor de capital.
Prin conversia datoriilor se transferă în categoria capitalurilor proprii o sumă care
figura ca datorie, fără a se modifica totalul pasivului. Întrucât datoriile se diminuează şi
capitalurile proprii cresc se ameliorează structura și stabilitatea financiară a întreprinderii. Ca
urmare, întreprinderea poate să solicite noi împrumuturi.
Creşterile de capital realizate prin încorporarea rezervelor sau conversia datoriilor sunt
avantajoase prin restructurarea surselor de finanțare, dar nu afectează mărimea lor totală.
Totuşi, aceste operaţii exercită o influenţă indirectă asupra condiţiilor de finanţare.
3.2 Sursele împrumutate de finanţare pe termen mediu şi lung
În funcţie de provenienţa sau originea celor care le acordă, capitalurile împrumutate pe
termen lung pot fi:
- împrumuturi bancare;
- împrumuturi obligatare;
- leasing.
3.2.1 Împrumuturile bancare
Etimologic, cuvântul „credit” își are originea în limba latină „creditum-creditare”,
având semnificația „a crede” sau „a avea încredere”. Creditul reprezintă relația bănească între
131
o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor,
o valoare cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de
reputația debitorului.
Din clasificările creditelor întâlnite în capitolul opt se remarcă diversitatea mare a
acestora. Ca urmare, este necesară cunoașterea situațiilor și consecințelor pe care îndatorarea
le are asupra întreprinderii. În acest sens sunt utile cunoștințele prezentate în capitolele
anterioare referitoare la echilibru financiar, solvabilitate, lichiditate și rentabilitate.
Dobânda apare în strânsă legătură cu capitalul împrumutat. Din punct de vedere al
definirii există numeroase abordări în literatura de speciliatate între care pot fi reținute:
- prețul capitalului împrumutat;
- recompensa pentru renunțarea la lichidități pe o perioadă de timp;
- partea din plusvaloarea încasată de creditor de la debitor, ca plată pentru capitalul de
împrumut cedat;
- o primă plătită pentru a intra în stăpânirea curentă a resurselor;
- o caracteristică a oricărui capital, nu numai a celui împrumutat, întrucât conduce la sporirea
resurselor viitoare.
Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 unități monetare.
Reprezintă raportul dintre mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat.
Nivelul și dinamica dobânzii este rezultatul acțiunii mai multor factori cum ar fi:
- rata profitului;
- raportul dintre cererea și oferta de capital;
- riscul;
- inflația;
- termenul de rambursare;
- politicile monetare și fiscale.
Principalele criterii de clasificare a dobânzii sunt:
a) Din punct de vedere al perioadei de creditare:
- dobândă simplă folosită când perioadele de calcul sunt mai mici de un an;
- dobândă compusă stabilită când perioadele de calcul sunt mai mari de un an.
b) Din punct de vedere al legăturii dintre dobândă și inflație:
- dobândă nominală;
- dobândă reală.
c) Din punct de vedere al creditorului:
- dobândă plătită celor care au constituit depozite bancare;
- dobândă încasată de la debitori ca urmare a creditelor acordate către aceștia.
d) După posibilitatea de revizuire:
- dobândă fixă, având aceeași valoare pe durata de viață a împrumutului obligatar;
- dobândă variabilă, caz în care se revizuiește periodic.
132
Dobânda simplă se calculează pe o perioadă mai mică de un an și presupune
achitarea la scadență a acesteia:
D = C∙Nz∙Rd
360∙100,
în care D dobânda;
C capitalul împrumutat;
Nz numărul zilelor de creditare;
Rd rata dobânzii.
Dacă dobânda se determină lunar relația devine:
D = C∙Nz∙Rd
12∙100
În cazul stabilirii anuale a dobânzii relația se simplifică, având următoarea formă:
D = C∙Rd
100
Dobânda compusă se stabilește atunci când perioada de creditare este mai mare de un
an. În cazul în care perioada este alcătuită dintr-un număr întreg de ani, dobânda se determină
astfel:
D = Cf - Ci,
în care Ci capital inițial;
Cf capital final determinat cu relația:
Cf = Ci∙ 1+Rd
100
n
Termenul 1+Rd
100 se numește factor de fructificare.
Dacă perioada este mai mare de un an, fără a cuprinde o valoare întreagă, atunci relația
de determinare a dobânzii este:
D = Cf - Ci
Cf = Ci∙ 1+Rd
100
n
∙ 1+Nz∙Rd
360∙100
3.2.2 Împrumuturile obligatare
Obligaţiunea este un valoare mobiliară care certifică deţinătorului calitatea de creditor.
Este un titlu de creanţă asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o
societate comercială. Conferă deţinătorului dreptul de încasare a unei dobânzi şi poate fi
răscumpărată la scadenţă de către emitent, investitorul recuperând astfel capitalul avansat.
Pentru emitent obligaţiunea reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut.
În calitate de emitenţi statul şi colectivităţile locale sau agenţii economici procură în acest
mod resurse financiare, renunţând la creditul bancar.
Obligaţiunile pot fi clasificate astfel:
a) În funcție de modul de acoperire a riscurilor:
- garantate cu anumite active, caracterizate de un înalt grad de protecţie în cazul în care
societatea comercială nu efectuează plăţile;
133
- negarantate, caz în care reprezintă împrumuturi pe termen lung şi sunt emise de către
întreprinderi fără nici o garanţie specifică. Emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se
bucură emitentul.
b) După modul de transmitere:
- nominative ce au înscris numele deţinătorului şi se prezintă sub forma unui certificat
nominativ, dând posibilitatea la operaţiuni de transfer în registrul emitentului, în cazul unei
schimbări a dreptului de creanţă;
- la purtător ce sunt confecţionate şi imprimate după norme stricte.
c) În funcție de emitent:
- corporative;
- emise de stat;
- emise de colectivităţile locale.
d) După modalitatea de emisiune:
- materializate, emise pe suport de hârtie;
- dematerializate, emise prin înscriere în cont.
e) După tipul de venit:
- cu dobândă emisă la valoarea nominală, returnabilă la scadență, la care se adaugă o dobândă
ce reprezintă venitul investitorului, plătibilă periodic sau la scadență;
- cu cupon zero (cu discount) emise la un preț mai mic decât valoarea nominală și care se
returnează la scadență, diferența reprezentând venitul investitorului.
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung,
care constă în emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor către investitorii potențiali. Obligaţiunile
nu conferă nici o putere de decizie asupra emitentului şi nici nu permit deţinătorului să
beneficieze de creşterea societăţii, aşa cum se întâmplă în cazul acţiunilor. Împrumuturile
obligatare au, de regulă, un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social.
O emisiune de obligațiuni este considerată mai ieftină, nu numai față de alternativa
împrumutului bancar, ci și față majorarea de capital prin emiterea de acțiuni noi, întrucât de-a
lungul timpului, s-a constatat statistic faptul că dividendele plătite în cazul în care s-ar emite
noi acțiuni sunt mai costisitoare ca dobânzile datorate deținătorilor de obligațiuni.
Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:
a) Valoarea împrumutului;
b) Rata nominală a dobânzii;
c) Durata împrumutului;
d) Valoarea nominală a obligațiunii;
e) Modalitatea de rambursare.
a) Valoarea împrumutului obligatar se stabileşte de către întreprindere, în funcţie de
necesităţile de finanţare şi oferta de capitaluri băneşti existentă pe piaţa financiară.
134
b) Dobânda se determină aplicând rata nominală a dobânzii la valoarea nominală a titlului
emis:
Dobânda =Vn∙Rd
100,
în care Vn valoarea nominală a obligațiunii;
Rd rata dobânzii.
c) Durata împrumutului reprezintă timpul cuprins între data emiterii şi data rambursării.
Împrumutul este rambursat (amortizat) conform unui calendar indicat pe obligaţiune.
d) Valoarea nominală a obligațiunii se determină ca raport între suma totală a împrumutului și
numărul de obligațiuni.
Vn = I
N,
în care I valoarea împrumutului;
N numărul de obligațiuni.
Pornind de la valoarea nominală se pot calcula alți indicatori care completează
informația legată de împrumutul obligatar sau evoluția pe piață a obligațiunilor pe durata
împrumutului.
Valoarea de emisiune reprezintă prețul plătit de către cumpărătorul obligaţiunii în
momentul emiterii acesteia și poate fi:
- egală cu valoarea nominală (la paritate);
- mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai atractive;
- mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situaţie întâlnită mai rar deoarece
obligaţiunile se vând, în general, sub paritate.
e) Modalitatea de rambursare se stabilește prin contractul de emisiune. Pot fi întâlnite
următoarele modalități:
- rambursare prin anuităţi constante şi amortizări variabile. Anuitatea reprezintă suma de bani
plătită anual, pe o perioadă determinată, de către un debitor pentru rambursarea capitalului
împrumutat şi plata dobânzilor aferente. Pentru ca anuităţile să rămână sensibil constante, este
necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze crescător şi compensator cu
modificarea descrescătoare a dobânzilor anuale.
Anuitate = I∙i
1 - 1+i -n,
în care I valoarea împrumutului;
i procent de dobândă anuală;
n durata împrumutului.
Amortizarea anuală = Anuitatea constantă - Dobânda la împrumutul nerambursat
Această modalitate de rambursare a împrumuturilor obligatare presupune un cost mai
ridicat al împrumutului rambursat (comparativ cu modalitatea a doua) întrucât amortizările
sunt mai mari către sfârşitul duratei de rambursare.
- rambursare prin amortizări constante şi anuităţi variabile, caz în care emitentul va rambursa
135
în fiecare an tranşe egale din împrumut.
Amortizare=Valoare împrumut
Durată împrumut
- rambursare integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia, prezintă avantajul
dispunerii de capital împrumutat pe toată durata de acordare, trezoreria întreprinderii
împrumutate fiind afectată numai la plata dobânzilor. Există însă un inconvenient ce se
manifestă în momentul rambursării, prin faptul că afectează trezoreria cu întreaga sumă ce
trebuie rambursată. Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al
procurării împrumutului, deoarece dobânda se calculează în fiecare an la suma totală a
capitalului împrumutat.
- răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligaţiunilor este
inferior valorii de rambursat. Modalitatea prezintă anumite limite legale în legătură cu
numărul obligaţiunilor ce pot fi răscumpărate.
3.2.3 Leasingul
Conceptul de „leasing“ provine din termenul englezesc „lease“ care are sensul de
contract, concesiune, drept (substantiv) și a închiria, a concesiona (verb) [9]. În franceză se
utilizează termenul „credit-bail“ cu semnificația de contract de închiriere. Întreprinderile
apelează la leasing în cazurile în care costurile îndatorării sunt mai mici decât cele aferente
creditelor bancare [24]. Leasingul este o modalitate de finanţare prin care întreprinderea
utilizatoare a obiectivului de investiţii nu are calitatea de proprietar, ci chiriaş în acest
contract. Reprezintă o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare prin care chiriaşul
obţine avantaje legate de posesia bunului închiriat, în timp ce finanţarea achiziţiei acestuia
este făcută de societatea de leasing. În acelaşi timp este o operaţiune de finanţare care permite
întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviinţă plătind o chirie, fără a fi
necesar să-şi constituie fonduri de investiţii.Leasingul are la bază un contract ce exprimă un
acord prin care proprietarul unui activ, denumit locator îl închiriază unui utilizator, denumit
locatar, contra unui preț, în condiții determinate [20]. În practică, de multe ori într-un contract
de leasing sunt implicate trei părți:
- un furnizor (locator);
- un finanțator (creditor);
- un utilizator (locatar).
Contractele de leasing se prezintă într-o mare varietate și pot fi puse în evidență cu
ajutorul următoarelor criterii de clasificare:
a) În raport cu forma de stabilire a relațiilor contractuale:
- contract de leasing direct (direct lease) în care furnizorul având rol de locator, închiriază
direct bunul utilizatorului (locatar);
- contract de leasing indirect (indirect lease) în care utilizatorul alege un bun, indică
locatorului să-l cumpere de la furnizor și apoi intră în contract de leasing cu locatorul. Ca
136
atare, locatorul cumpără activul de la producător cu scopul de a-l închiria.
b) În funcție de conținutul ratei plătite locatorului de către locatar:
- contract de leasing brut (full service lease) prin care, în prețul plătit de locatar sunt incluse și
cheltuielile de întreținere aferente bunului (service, reparații) și orice taxe derivate din
proprietatea asupra activului;
- contract de leasing net (net lease) prin care utilizatorul plătește furnizorului doar prețul
bunului închiriat, dar își asumă obligațiile privind plata cheltuielilor de întreținere, plata
asigurării activului și orice taxă impusă de lege. Majoritatea contractelor de leasing sunt de
acest tip.
c) În funcție de serviciile propuse:
- contract de leasing „vinde și închiriază“ (sale and lease back) prin care proprietarul activului
îl vinde și concomitent îl închiriază de la societatea de leasing. Reprezintă o formă de leasing
în care utilizatorul este și furnizorul bunului finanțat, locatorul achiziționând de la acesta
bunul la o valoare agreată.
- contract de leasing time sharing (time sharing lease) prin care bunul, obiect al contractului,
se închiriază simultan mai multor beneficiari pe perioade distincte în scopul folosirii integrale
a capacității acestuia. Fiecare utilizator va plăti chiria proporțional cu timpul în care va utiliza
activul;
- contract de leasing experimental (experimental lease), presupune o închiriere pe termen scurt
a bunurilor ce vor fi cumpărate de utilizatori dacă acestea corespund standardelor tehnice
stipulate în contract. Se utilizează în scopul promovării vânzărilor de mașini și utilaje;
- contract de master-leasing, întâlnit în comerțul internațional, în situația închirierii
containerelor de transport pe termen lung (time-leasing) sau pentru o singură călătorie (trip-
leasing).
- leasing extern (cross-border) este o operație de leasing financiar sau operațional, efectuată
între un finanțator non-rezident și un utilizator rezident.
Dintre tipurile de leasing enumerate anterior vor fi detaliate contractele de leasing
financiar și operațional.
Leasing financiar
Contractul de leasing financiar transferă, în mare măsură, toate riscurile și avantajele
aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi transferat în cele
din urmă sau nu. Caracteristicile contractelor de leasing financiar sunt [20]:
- transferă locatarului dreptul de proprietate asupra bunului la sfârșitul duratei contractului;
- locatarul are opțiunea de a cumpăra bunul la un preț mai mic decât valoarea justă;
- durata contractului de leasing acoperă în cea mai mare parte durata de viață economică a
bunului;
- valoarea actualizată a plăților aproximează valoarea justă a bunului în regim de leasing;
137
- bunurile în regim de leasing au o natură specializată și sunt potrivite numai locatarului;
- locatarul va suporta pierderile legate de rezilierea contractului de leasing;
- câștigurile/pierderile rezultate din variația valorii reziduale revin locatarului;
- leasingul poate fi prelungit pentru o a doua perioadă la o chirie mai redusă decât a pieței.
Leasingul financiar este o tranzacție pe termen mediu sau lung, prin intermediul căreia
o societate de leasing cumpără activul cerut de un locatar de la un producător furnizor și îl
cedează spre folosință locatarului, contra unei chirii (rată de leasing), iar la sfârșitul perioadei
de contract acesta are dreptul de opțiune de a-l cumpăra la valoarea rămasă.
Practic, locatarul (utilizatorul) caută furnizorul de active, negociază cu acesta
parametrii tehnici și termenul de livrare, inclusiv activitățile de punere în funcțiune. Tot
locatarul testează societățile de leasing disponibile și o alege pe aceea care îi oferă condițiile
cele mai bune privind chiria, durata contractului și condițiile finale.
De regulă, în cazul leasingului financiar, locatorul nu are responsabilitatea întreținerii
activelor cedate spre folosință locatarului sau de a furniza alte servicii. Durata contractului de
leasing este apropiată de durata tehnică de viață a activului, iar la expirarea contractului,
utilizatorul (locatarul) are posibilitatea de a reînnoi contractul sau de a cumpăra activul la
valoarea reziduală [25].
Leasing operațional
Prin contractul de leasing operațional se angajează persoana fizică sau juridică care
predă activul (locatorul), să-l pună la dispoziția locatarului spre utilizare. De obicei, aceste
contracte cer locatorului să asigure serviciile de întreținere și asigurare, fapt ce face să fie
numite și leasing de mentenanță. Costurile întreținerii și asigurării sunt incluse în chiria
leasingului. Leasingul operațional are alte două caracteristici importante [20]:
- prevede o clauză de anulare care dă posibilitatea locatarului să renunțe la locație și să
restituie activul locatorului înainte de expirarea contractului, de obicei în condițiile plății unor
penalități.
- în general activul nu este complet amortizat. Durata contractului de leasing este mai mică
decât durata economică de viață estimată a echipamentului. Locatorul se așteaptă să
recupereze valoarea activului prin reînnoirea contractului cu actualul utilizator, prin închiriere
către alți locatari sau prin vânzare. Aceste contracte avantajează locatarii, însă locatorii se
confruntă cu riscuri mai ridicate.
Din elementele teoretice descrise anterior pot fi sintetizate avantajele leasingului ca
fiind următoarele:
- nu modifică structura financiară a întreprinderii (capacitatea de îndatorare), ci numai
angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal ceea ce lasă
posibilitatea unor împrumuturi bancare;
- leasingul acoperă în întregime valoarea bunului închiriat, în timp ce împrumutul bancar
138
acoperă parțial valoarea obiectivului, restul fiind acoperit din alte capitaluri;
- permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a întreprinderii;
- pe plan fiscal, chiriile plătite micşorează baza impozabilă.
Există în schimb mai multe dezavantaje, între care cele mai importante sunt:
- afectează lichidităţile întreprinderii;
- modifică autofinanţarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată;
- chiriile plătite sunt mai mari decât ratele aferente unui credit bancar.
Exemple
1. Să se întocmească tabloul de rambursare al unei obligaţiuni emisă în următoarele condiţii:
valoarea nominală 18 lei, durata de viaţă 4 ani, rata nominală a dobânzii 12% și rambursarea
se va face prin amortizări constante.
Rezolvare:
Pentru rezolvare datele vor fi grupate în tabelul 3.1. Amortizarea anuală se determină
cu relația:
Amortizare =Valoare nominală
Durată împrumut=
18
4= 4,5 lei
Tabelul 3.1
Anul Valoare
nominală
Rată
rambursată
Valoare
rămasă de
rambursat
Dobândă Anuitate
1 18 4,5 13,5 2,16 6,66
2 13,5 4,5 9 1,62 6,12
3 9 4,5 4,5 1,08 5,58
4 4,5 4,5 0 0,54 5,04
Total 0 18 0 5,4 23,4
2. Se consideră un împrumut de 100000 lei rambursabil în 5 ani. Rata dobânzii este de 15%
pe an. Să se întocmească tabloul de amortizare al împrumutului:
a) Prin anuități constante;
b) Prin amortizări constante.
Rezolvare:
a) Anuitatea se determină cu relația:
Anuitate = I∙i
1 - 1+i -n=
100000∙0,15
1- 1,15 -5= 29831,5 lei
139
în care I valoare împrumut;
i rata dobânzii.
Rambursarea prin anuități constante se face potrivit tabelului 3.2.
Tabelul 3.2
An Împrumut Amortizare Dobândă Anuitate
1 100000 14831,5 15000 29831,5
2 85168,5 17056,2 12775,3 29831,5
3 68112,3 19614,7 10216,8 29831,5
4 48497,6 22556,9 7274,6 29831,5
5 25940,7 25940,7 3891,0 29831,5
Total 0 100000 49157,5 149157,5
b) Rambursarea împrumutului prin amortizări constante este prezentată în tabelul 3.3.
Amortizare =Valoare împrumut
Durată împrumut=
100000
5= 20000 lei
Tabelul 3.3
An Împrumut Amortizare Dobândă Anuitate
1 100000 20000 15000 35000
2 80000 20000 12000 32000
3 60000 20000 9000 29000
4 40000 20000 6000 26000
5 20000 20000 3000 23000
Total - 100000 45000 145000
Deşi presupune sume anuale mai mari, costul împrumutului este mai mic decât în
cazul a.
3. O societate pe acţiuni dispune de un capital format din 10000 acţiuni, cu valoarea nominală
de 10 lei/acţiune. Valoarea bursieră a acţiunilor societăţii este de 16 lei pe acţiune. Societatea
doreşte majorarea capitalului social cu suma de 50000 lei prin aporturi noi în numerar.
a) Să se realizeze majorarea capitalului social utilizând două modalităţi:
- creşterea valorii nominale a acțiunilor vechi;
- printr-o emisiune suplimentară de acţiuni, la valoarea nominală a celor vechi.
b) În situaţia în care conducerea societăţii, realizează emisiunea suplimentară de 2000 de
acţiuni noi, pe care le vinde la o valoare de emisiune de 14 lei/acţiune se cere:
- valoarea de piaţă teoretică a acţiunilor după creşterea capitalului;
- valoarea teoretică a drepturilor de subscriere;
- numărul drepturilor de subscriere pentru achiziţia unei acţiuni noi;
- suma plătită pentru cumpărarea unei acţiuni noi, atât de vechii acţionari cât şi de cei noi.
140
Rezolvare:
a) Creşterea valorii nominale a acţiunilor vechi:
Aportul suplimentar de la acţionari =Creştere capital
Număr acţiuni=
50000
10000= 5 lei/acțiune
Valoarea nominală a unei acţiuni noi = 10 + 5 = 15 lei/acţiune
Capitalul social după majorare = 100000 + 50000 = 150000 lei
Emisiunea de acțiuni noi la valoarea nominală a celor vechi:
Număr acţiuni noi =Creştere capital
Valoare nominală=
50000
10= 5000 acțiuni
Numărul total al acţiunilor = 10000 + 5000 = 15000 acţiuni
Capital social după majorare = 15000·10=150000 lei
b) Valoarea de piaţă teoretică a acţiunilor după creşterea capitalului se determină cu relația:
Vp =N∙C+n∙E
N+n=
10000∙16+2000∙14
10000+2000=15,66 lei
Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere:
ds = C - Vp = C - E ∙n
N+n = 16 - 15,66 = 0,34 lei
Numărul drepturilor de subscriere:
nds = N
n =
10000
2000 = 5
Un deţinător de 5 acţiuni vechi poate cumpăra a acţiune nouă la preţul de emisiune 14
lei, diferenţa până la 15,66 lei fiind constituită de 5 drepturi de subscriere, acordate de
societatea comercială pentru compensarea pierderii cauzată de majorarea capitalului.
Capitalul unui acţionar care deţinea 5 acţiuni vechi şi a cumpărat una nouă, în
condiţiile unor drepturi de subscriere va fi de:
5·16 +1·14 = 94 lei
Dacă acţionarul vechi nu doreşte să cumpere acţiuni noi, el poate vinde drepturile de
subscriere altor cumpărători interesaţi. În acest caz capitalul vechiului acţionar va fi:
5·15,66 = 78,3 lei
Noul acţionar, va plăti pentru cumpărarea unei acţiuni noi, preţul de emisiune 14 lei,
plus un număr de 5 drepturi de subscriere, astfel încât pentru o acţiune nouă va achita 15,66
lei.
4. O societate comercială a utilizat creditul în următoarele condiţii:
- suma împrumutată 10000 lei;
- perioada de creditare 30 zile;
- rata anuală a dobânzii, stipulată în contractul de credit este 12% anual.
Să se determine care va fi suma dobânzii aferentă creditului primit.
141
Rezolvare:
Întrucât perioada de creditare este mai mică de un an se calculează dobânda simplă cu
relația:
D = C∙Nz∙Rd
360∙100,
în care D dobânda;
C capitalul împrumutat;
Nz numărul zilelor de creditare;
Rd rata dobânzii.
D = 10000∙30∙12
360∙100 = 100 lei
Pentru perioada dată, conform condiţiilor stipulate în contract, debitorul este obligat să achite
o dobândă de 100 lei.
Să se calculeze dobânda totală aferentă unui împrumut bancar în valoare de
46000 lei cu o rată a dobânzii de 9% anual, pe un termen de 18 luni. Creditul a
fost contractat la începutul lunii mai, iar în decembrie s-au restituit băncii 16000
lei.
Să ne reamintim...
criteriul de selecţie urmărit în alegerea surselor de finanţare pe termen mediu
și lung este reprezentat de costul capitalurilor;
sursele de finanțare pe termen mediu și lung au fost delimitate în proprii și
împrumutate;
sursele proprii sunt: autofinanțarea, vânzarea de active fizice sau financiare,
aporturile noi de capital ale acționarilor, încorporarea rezervelor și conversia
datoriilor;
împrumuturile pe temen mediu și lung sunt: creditele bancare, obligatare și
leasingul.
M2.U3.4. Rezumat
finanțarea pe termen mediu și lung contribuie la creșterea întreprinderii. sunt
mai multe surse de finanțare selectate în funcție de costul lor din piața financiară;
au fost prezentate sursele de finanțare proprii și împrumutate;
sursele de finanțare împrumutate completează pe cele proprii până la
atingerea gradului maxim de îndatorare;
astfel constituite, sursele de finanțare pe termen mai mare de un an sunt
orientate către distribuirea de dividende și achiziția de imobilizări.
142
M2.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Precizaţi sursele de finanţare împrumutate pe termen mediu şi lung.
2. Care sunt alternativele decizionale în politicile de finanţare?
3. Ce reprezintă dreptul de subscriere? Cum se calculează?
4. Stabiliți valoarea de emisiune a noilor acţiuni în cazul majorării capitalului.
5. Realizaţi o comparaţie între cele două tipuri de valori mobiliare primare: acţiuni şi
obligaţiuni.
6. Capitalul social al unei întreprinderi este compus din 120000 acțiuni a căror valoare
bursieră este de 6 lei pe acțiune înainte de creşterea capitalului. Se emit 30000 de acțiuni la
4,5 lei pe acţiune. Să se determine:
a) Valoarea teoretică de piaţă a acţiunilor după majorarea capitalului;
b) Numărul drepturilor de subscriere necesar pentru a procura o acţiune nouă;
c) Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere;
d) Suma plătită de un acționar vechi pentru a cumpăra o acțiune nouă;
e) Suma plătită de un acționar nou pentru a cumpăra o acţiune nouă.
7. Să se determine dobânda totală aferentă unui împrumut bancar în valoare de 156000 lei cu
o rată a dobânzii de 12% anual, pe un termen de 3 luni. În ultima zi a primei luni s-au restituit
băncii 25000 lei, iar pe data de 15 din a doua lună s-au mai restituit încă 15000 lei.
8. O societate pe acţiuni prezintă următoarea situaţie referitoare la capitalurile proprii:
- capital social constituit din 18000 acţiuni cu valoare nominală de 10 lei/acţiune;
- rezerve 60000 lei;
- valoarea de piaţă a vechilor acţiuni 14 lei/acţiune.
Se decide creşterea capitalului social prin încorporarea unei părţi a rezervelor, prin
emiterea a 3000 acţiuni noi care se vor distribui în mod gratuit acţionarilor. Să se determine:
a) Valoarea de piaţă a unei acţiuni după majorarea capitalului;
b) Valoarea teoretică a dreptului de atribuire.
Temă de control
Se consideră un împrumut obligatar constituit din 100000 obligaţiuni cu o valoare nominală
de 30 lei, dobândă de 15% şi durata de 4 ani. Cunoscând că rambursarea se va face la paritate
să se întocmească tabloul de amortizare al împrumutului:
a) Prin amortizări constante şi anuităţi variabile;
b) Prin anuităţi constante şi amortizări variabile;
c) Integral la scadență.
143
Unitatea de învăţare M2.U4. Finanțarea investițiilor
Cuprins
M2.U4.1. Introducere..................................................................................................143
M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................143
M2.U4.3. Finanțarea investițiilor.................................................................................143
M2.U4.4. Rezumat.......................................................................................................153
M2.U4.5. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................153
M2.U4.1. Introducere
Pentru îndeplinirea obiectivului fundamental întreprinderile sunt nevoite să
investească. Identificarea și combinarea capitalurilor necesare pentru acoperirea
investițiilor au fost identificate și unitățile de învățare precedente. În continuare se
prezintă conceptele fundamentale care stau la baza procesului decizional privind
efectuarea de investiții.
M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
definescă și clasifice investițiile întreprinderii;
determine oportunitatea unei investiții;
aplice principiile de finanțare la nivelul întreprinderii;
calculeze indicatori de eficiență ai unei investiții cu metode tradiționale și
bazate pe actualizare;
adopte decizii privind eficiența unei investiții prin interpretarea corelată a
indicatorilor de eficiență.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M2.U4.3. Analiza ratelor de rentabilitate
4.1 Investiția - concept, arie de cuprindere și clasificare
Noţiunea de investiţii reprezintă o categorie financiară complexă sub aspectul
delimitării şi clasificării ei:
- din punct de vedere economic reprezintă consumuri de resurse care se fac în prezent pentru
obținerea în viitor a unor efecte economice superioare, eșalonate în timp;
- din punct de vedere contabil investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile pentru
achiziţia sau construirea unor imobilizări noi;
144
- din punct de vedere financiar reprezintă un consum de resurse financiare făcut pentru
obținerea unor efecte utile viitoare;
- din punct de vedere monetar investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor angajate în vederea
obţinerii unor venituri monetare viitoare.
- în abordarea psihologică a investiției investitorul renunţă la valori imediate aflate în posesia
sa, cu speranţa obţinerii unor valori mai mari, viitoare și incerte. Investiţia vizează intenţia
individului sau întreprinderii care investeşte, conducând la decalarea consumului în timp.
Noțiunile fundamentale care gravitează în jurul conceptului de investiție sunt:
- oportunitatea, apreciată în strânsă corelaţie cu necesitatea, timpul optim de realizare şi dare
în funcţiune a capacităţilor de producţie, formarea resurselor financiare, condiţiile de
aprovizionare şi desfacere etc.
- eficiența reflectată prin raportul dintre efectele obţinute din exploatarea investiţiei şi
eforturile efectuate. Eficienţa investiţiilor depinde de o serie de factori, între care se detaşează
nivelul costurilor de producţie şi volumul vânzărilor. Costurile unitare de producţie vor fi cu
atât mai reduse, cu cât investiţiile şi cheltuielile de exploatare vor fi repartizate asupra unor
vânzări mai ridicate [23]. Indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor trebuie să permită
compararea cu alte proiecte investiționale și aprecierea mai multor variante de proiect.
- timpul deoarece orice proiect investițional presupune parcurgerea unei perioade în care pot fi
identificate momente distincte;
- riscul însemnând variabilitatea rezultatelor viitoare sub presiunea unor factori dinamici.
Într-o întreprindere investiţiile sunt de o mare diversitate, principalele criterii de
clasificare fiind:
a) După natură:
- corporale (achiziţia sau crearea de active în scopul menținerii sau creşterii potenţialului
productiv);
- necorporale (cercetare, marketing, programe informatice etc.);
- financiare (participarea la formarea sau majorarea capitalului social al altor întreprinderi,
obligațiuni etc.).
b) După rolul funcțional în cadrul unui proiect investițional:
- directe;
- colaterale (resurse, energie, apă etc.);
- conexe.
c) După cronologia intrărilor și ieșirilor de trezorerie:
- o singură intrare și o singură ieșire;
- intrări multiple și o singură ieșire;
- o singură intrare și ieșiri multiple;
- intrări și ieșiri multiple.
d) După modul de finanțare:
145
- surse proprii;
- surse împrumutate;
- surse închiriate;
- alocații bugetare.
e) După termenul de derulare:
- pe termen scurt;
- pe termen mediu și lung.
f) În funcție de risc:
- înlocuire;
- modernizare;
- dezvoltare;
- strategice.
Investiţiile de înlocuire a echipamentelor complet uzate au un risc scăzut, deoarece nu
presupun modificări ale tehnologiei de fabricaţie, noile echipamente având, în general,
caracteristici similare celor vechi.
Investiţiile de modernizare a echipamentului existent în funcţiune, implică un risc
redus ca urmare a unor modificări în tehnologia de fabricaţie. Sunt cunoscute şi sub
denumirea de investiţii de raţionalizare sau de creştere a productivităţii. Sunt destinate
creșterii rentabilităţii şi productivităţii întrucât determină: scăderea costurilor de producţie,
reducerea manoperei, îmbunătățirea calității produselor etc.
Investiţiile de dezvoltare sau de extindere presupun un risc mai mare legat de creşterea
întreprinderii pe pieţele tradiţionale sau potențiale.
Investiţiile strategice angajează structural întreprinderea şi presupun un grad de
incertitudine ridicat. Se referă la automatizarea întregului proces de fabricaţie, operațiuni de
fuziune sau preluare, crearea unei filiale în străinătate etc. Ca urmare a gradului de
incertitudine ridicat, riscul va fi considerabil mai mare.
Sursele de finanţare corespunzătoare primelor două categorii sunt, în general, creditele
pe termen lung acordate în condiţii avantajoase de cost, rambursare şi garantare, întrucât
rentabilitatea este sigură şi riscul redus. Ultimele două categorii se vor finanţa, îndeosebi,
din capitaluri proprii (autofinanţare, creşteri de capital prin aport în numerar etc.), sursele
împrumutate fiind mai greu de obţinut datorită riscului ridicat şi a incertitudinii asupra
rentabilităţii.
4.2 Criterii financiare de evaluare a investiţiilor
Criteriile financiare pentru evaluarea investiţiilor urmăresc determinarea influenței
asupra:
a) Rezultatelor viitoare ale întreprinderii;
b) Echilibrului financiar;
146
c) Riscului.
a) Incidenţa investiţiilor asupra rezultatelor întreprinderii. Orice investiţie efectuată de
întreprindere presupune cheltuieli şi venituri pe durata de funcționare a acesteia. Evaluarea
contribuţiei investițiilor asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii, se face cu ajutorul unor
indicatori determinaţi prin compararea capitalurilor alocate iniţial cu rezultatele viitoare ce
vor fi obţinute.
O altă posibilitate permite ca evaluarea să se facă pe baza rezultatului brut sau cash-
flow-ului, rezultat din confruntarea încasărilor și plăţilor suplimentare rezultate din activitatea
întreprinderii, prin punerea în funcţiune a investiţiei. Datorită caracterului pur monetar al
analizei financiare a investiţiilor, cash-flow-ul reprezintă indicatorul de rezultate cel mai
pertinent.
Cash-flow = Venituri monetare generate de investiţie - Cheltuieli monetare determinate de
investiţie
b) Influența investiţiilor asupra echilibrului financiar. Acest criteriu are în vedere incidenţa
operaţiilor de investiţii asupra solvabilităţii întreprinderii. Alocarea fondurilor iniţiale în
proiectul de investiţie pentru achiziţia activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc.) ridică
problema finanţării globale, fie procurând resurse externe suplimentare, fie efectuând o
prelevare asupra fondului de rulment şi acceptând o anumită deteriorare a trezoreriei.
Din alt punct de vedere investiţia solicită pe toată perioada de viaţă un necesar de fond
de rulment suplimentar. Acesta corespunde alocărilor de capital pentru creşterea stocurilor şi
creanţelor comerciale generate de obiectul investițional. Creditele furnizor suplimentare vor
reduce această nevoie de finanţare, dacă se pot obţine în viitor.
Necesar de fond de rulment suplimentar = Variaţia stocurilor determinată de investiție +
Variaţia creanţelor comerciale - Variaţia datoriilor către furnizori
c) Influența investiţiilor asupra riscului. Întrucât cheltuielile pentru finanţarea investiţiei
afectează trezoreria întreprinderii, determină apariția riscului de insolvabilitate sau de
faliment. Pe de altă parte, caracterul incert al activităţii şi al rezultatelor viitoare presupune o
creștere a riscului de exploatare.
4.3 Indicatori de caracterizare a eficienței investițiilor
4.3.1 Indicatori de eficiență fără actualizare
Indicatorii se referă la eficiența economică a investițiilor fără a lua în calcul tehnici de
actualizare. Folosirea indicatorilor din această categorie se recomandă pentru proiectele
investiționale derulate pe perioade mici de timp, în care efectul timpului asupra monedei
poate fi neglijat.
Principalii indicatori din această categorie sunt prezentați în continuare.
147
a) Volumul capitalului investit (I) reflectă resursele financiare utilizate pentru finanțarea
investiției.
b) Durata de execuție a investiției (d) este perioada de timp necesară realizării investiției.
Deoarece în aceasta etapă nu se obțin efecte utile, se impune scurtarea duratei de execuție.
c) Durata de funcționare a obiectivului de investiții (Df) se stabilește în funcție de duratele
normale de funcționare ale mijloacelor fixe care compun investiția.
d) Investiția specifică sau unitară reprezintă un indicator de eficiență economică a investițiilor
care exprimă valoarea investițiilor ce revin pe o unitate de producție.
Is = I
q,
în care Is investiția specifică;
q volumul fizic al producției.
e) Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se va recupera investiția din
profitul mediu anual obținut.
Tr = I
Pa
,
în care Tr termenul de recuperare;
Pa profitul mediu anual.
f) Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (E) reprezintă profitul anual obținut la o
unitate monetară investită.
g) Cheltuielile echivalente reprezintă un indicator care însumează resursele financiare
consumate de investiție în timpul execuției și în perioada de funcționare a acesteia.
K = I + Ca·Df,
în care K cheltuielile echivalente;
Ca cheltuielile anuale de producție;
Df durata de funcționare a investiției.
Dacă suma rezultată se împarte la volumul producției se obțin cheltuielile echivalente
specifice sau unitare:
Ks = I + Ca∙Df
q,
în care Ks cheltuielile echivalente unitare;
q reprezintă volumul fizic al producției.
h) Randamentul economic al investiției este o mărime relativă care compară profitul obținut,
din momentul începerii lucrărilor de investiții până la momentul scoaterii din funcțiune, cu
volumul total al investiției.
Re = Pn
I,
în care Re randamentul economic al investiției;
Pn profit net.
i) Viteza de recuperare a investiției reprezintă raportul dintre durata de funcționare și termenul
148
de recuperare. Indicatorul exprimă de câte ori este cuprins termenul de recuperare în durata de
funcționare sau de cate ori s-ar putea recupera investiția pe parcursul duratei de funcționare.
Vr = Df
Tr
,
în care Vr viteza de recuperare a investiției.
4.3.2 Indicatori de eficiență cu actualizare
Indicatorii stabiliți cu ajutorul tehnicilor de actualizare sunt mai relevanți întrucât
conduc la rezultate mai exacte. Prezintă dezavantajul unor relații de calcul mai complicate. Se
recomandă utilizarea lor ori de câte ori alocarea capitalurilor sau recuperarea lor se face într-o
perioadă mai mare de un an. Indicatorii de eficiență compară sub diferite forme cheltuielile
ocazionate de efectuarea și funcționarea investiției cu veniturile generate în perioada de
funcționare. Într-un mediu economic inflaționist puterea de cumpărare a monedei se
schimbă datorită influenței factorului timp. Ca urmare, este necesară eliminarea influenţei
timpului, prin aducerea cheltuielilor și veniturilor la acelaşi moment de referinţă. Momentul
ales ca etalon este dat, de regulă, de punerea în funcțiune a investiției.
Capitalizarea are la bază relaţia dobânzii compuse prin care la sfârşitul celui de-al n-
lea an suma I0 (capitalul iniţial) a crescut prin adăugarea dobânzilor.
In = I0·(1 + r),
în care (1 + r) factor de fructificare a capitalului (capitalizare).
Alocările de capital pentru finanţarea investiţiilor, fiind efectuate pe o perioadă scurtă
de timp, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate (doar pentru durata de
execuție a lucrărilor mai mari de un an). Operaţia de determinare a valorii I0 se numeşte
actualizare sau aflarea valorii actuale a sumei In după n ani.
I0 = In
1+rn ,
în care 1
1+r factor de actualizare;
r rată de actualizare.
Rata de actualizare evidenţiază randamentul cerut de acţionari pentru remunerarea
capitalului investit. Se stabileşte prin selectarea unei valori de bază (rata neutră), la care se
adaugă o primă de risc..
Prima de risc include atât riscurile interne datorate exploatării investiției cât şi cele
externe, ce caracterizează sectorul de activitate din care face parte întreprinderea.
Principalii indicatori de caracterizare a eficienței investiţiilor, bazaţi pe tehnici de
actualizare, sunt prezentați în continuare.
a) Termenul de recuperare exprimă intervalul de timp (numărul de ani) necesar recuperării
capitalului investit prin intrările nete de trezorerie medii anuale actualizate (CF):
Tr = I
CF,
149
în care Tr termenul de recuperare;
CF cash-flow mediu anual determinat cu relația:
CF = CFt∙ 1+r -tn
t=1
n
CFt cash-flow din anului t;
t=1,...,n durata de funcționare a investiției.
Termenul de recuperare exprimă numărul de ani după care suma actualizată a cash-
flow-rilor anuale devine egală cu volumul capitalului investit. Acest criteriu evaluează riscul
de nerecuperare a capitalului investit. Cu cât Tr este mai scurt, cu atât mai riscul este mai mic.
În alegerea proiectului de investiţii se urmăreşte ca Tr să fie mai mic ca durata de viaţă a
investiţiei.
Prezintă însă inconvenientul eliminării proiectelor de investiţii rentabile derulate pe
termen lung.
b) Valoarea actualizată netă exprimă rezultatul la încheierea duratei de viaţă a investiţiei
(inclusiv valoarea reziduală):
VAN = CFt∙ 1+r -t - I,
n
t=1
în care VAN valoare actualizată netă.
Pentru a justifica investiţia realizată, indicatorul trebuie să fie pozitiv şi superior
dobânzii pe piaţa de capital. Cu cât valoarea indicatorului este mai mare, cu atât proiectul
devine mai rentabil. Dacă valoarea este negativă înseamnă că cash-flow-rile anuale actualizate
nu permit recuperarea fondurilor alocate iniţial și proiectul va fi respins. În cazul investiţiilor
finanțate din fonduri împrumutate, valoarea VAN trebuie să fie superioară dobânzii plătite.
Acest criteriu presupune că fluxurile de trezorerie anuale sunt reinvestite pe piaţa
financiară la un nivel constant al ratei de actualizare, ipoteză puţin realistă. Dacă rata de
actualizare variază de la o perioadă la alta, relaţia devine:
VAN = - I + CF1
1+r1 +
CF2
1+r1 ∙ 1+r2 +
CF3
1+r1 ∙ 1+r2 ∙ 1+r3 +…
Se observă că o rată de actualizare ridicată determină o valoare actualizată netă mai
mică. Alegerea ratei de actualizare este importantă pentru fiabilitatea rezultatelor.
c) Indicele de profitabilitate exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială iniţială
de investiţie egală cu unu. Se determină ca raport între valoarea actuală a intrărilor nete de
trezorerie şi volumul capitalului investit, conform relaţiei:
Ip = CFt∙ 1+r -tn
t=1
I,
în care Ip indice de profitabilitate.
Proiectul va fi rentabil dacă Ip va fi supraunitar.
CFt∙ 1+r -t
n
t=1
= VAN + I ⇒ Ip = I + VAN
I = 1 +
VAN
I
150
Această relaţie demonstrează că Ip este un indice de rentabilitate relativă, deoarece
VAN măsoară surplusul actualizat primit pentru un leu capital investit.
d) Rata internă de rentabilitate reprezintă raportul de actualizare a fluxurilor viitoare de
trezorerie pentru care VAN este nulă.
CFt∙ 1 + RIR -t
n
t=1
- I = 0 ⇒ CFt∙ 1 + RIR -t = I,
în care RIR rata internă de rentabilitate.
Se prezintă sub forma unei rate de actualizare pentru care valoarea actualizată a
costurilor (ieşirilor de trezorerie) este egală cu valoarea actualizată a veniturilor (intrărilor de
trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt nule.
Rata internă de rentabilitate trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a
dobânzii de piaţa financiară sau cu costul mediu ponderat al capitalului, pentru a justifica
investiţia făcută. Cu cât RIR este mai mare, cu atât investiţia este mai rentabilă. Calculul RIR
conduce la ecuaţii de ordin superior și ca urmare se recurge adesea la interpolare. Astfel, se
calculează mai întâi VAN la o rată de actualizare destul de ridicată pentru a obţine o valoare a
sa negativă şi apoi la o rată mai scăzută pentru a găsi o valoare pozitivă, între ele aflându-se
valoarea zero. Cu valorile obținute se determină RIR:
RIR = rmin + rmax - rmin ∙VANrmin
VANrmin- VANrmax
,
în care rmin, rmax rata minimă sau maximă de actualizare utilizată pentru calculul VAN;
VANrmin, VANrmax valoarea actualizată netă corespunzătoare celor două rate.
Exemple
1. O întreprindere are de ales între proiectele investiționale cu caracteristicile din tabelul 4.1.
Să se determine proiectul cel mai avantajos din punct de vedere al termenului de recuperare.
Tabelul 4.1
Proiect Investiţie
iniţială
Cash-flow anual
1 2 3 4 5
A 57300 13750 15345 14630 13575 14070
B 68400 18100 19200 19750 20000 21100
C 56700 12400 11750 10975 11340 10235
D 43400 7450 10800 12750 10150 9750
Rezolvare:
Relația de determinare a termenului de recuperare neactualizat (nu se precizează rata
de actualizare) este:
151
Tr = I
Pa
,
în care Tr termenul de recuperare;
I volumul investiției;
Pa profitul mediu anual.
Se determină profitul mediu anual și termenul de recuperare pentru fiecare proiect:
Proiectul A:
Pa = (13750 + 15345 + 14630 + 13575+14070)/5 = 14274 lei
Tr = 4,01 ani.
Proiectul B:
Pa = (18100 + 19200 + 19750 +20000+21100)/5 = 19630 lei
Tr = 3,48 ani
Proiectul C:
Pa = (12400 + 11750 + 10975 + 11340 + 10235)/5 = 11340 lei
Tr = 5 ani
Proiectul D:
Pa = (7450 + 10800 + 12750 + 10150 +9750)/5 = 10180 lei
Tr = 4,26 ani
Conform criteriului urmărit, proiectul B este cel mai avantajos.
2. În tabelul 4.2 sunt prezentate două variante investiționale. Cunoscând că rata de actualizare
este de 12%, să se decidă asupra investiţiei optime pe baza criteriului VAN.
Tabelul 4.2
Varianta Suma investită
(lei)
Cash-flow anual (lei)
1 2 3 4
A 70400 24300 21200 19350 22750
B 65300 26700 25100 24350 22080
Rezolvare:
Se calculează valoarea actualizată netă pentru cele două variante investiționale:
Varianta A:
VAN = - I + CFt
1+r t = - 70400 +
24300
1,12+
21200
1,122
+19350
1,123
+22750
1,124
n
t=1
VAN = - 70400 + (21696,42+16900,50+13772,93+14458,03) = - 3572,12 lei
Varianta B:
VAN = - I + CFt
1+r t = - 65300 +
26700
1,12+
25100
1,122
+24350
1,123
+22080
1,124
n
t=1
VAN = - 65300 + (23839,28+20009,56+17331,83+14032,22) = 9912,89 lei
152
Conform acestui criteriu va fi aleasă varianta B.
3. Un proiect investiţional este caracterizat de următoarele date:
- suma investită 25876 lei;
- veniturile anuale sunt de 5662 lei, 8475 lei, 6256 lei, 4432 lei și 1455 lei în cei 5 ani de
exploatare a investiției;
- costurile de exploatare anuale sunt constante de 1320 lei. Să se determine termenul de
recuperare al investiţiei neactualizat.
Rezolvare:
Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se va recupera investiția din
profitul anual obținut și se determină cu relația:
Tr = I
Pa
,
în care Tr termenul de recuperare;
I volumul investiției;
Pa profitul mediu anual.
Profitul anual se determină ca diferență între venituri și cheltuieli generate de
funcționarea investiției. Dacă se notează cu Pai profitul din anul i atunci:
Pa1 = 5662 - 1320 = 4342 lei
Pa2 = 8475 - 1320 = 7155 lei
Pa3 = 6256 - 1320 = 4936 lei
Pa4 = 4432 - 1320 = 3112 lei
Pa5 = 1455 - 1320 = 135 lei
Profitul mediu anual se determină ca medie aritmetică a profiturilor anuale obținute:
Pa = Pa1+Pa2+Pa3+Pa4+Pa5
5=
4342+7155+4936+3112+135
5 = 3936 lei
Înlocuind în relația termenului de recuperare se obține:
Tr = I
Pa
= 25876
3936 = 6,5 ani
În vederea efectuării unei investiţii o întreprindere a efectuat un împrumut de
112000 lei cu o dobândă anuală de 8%. Veniturile obţinute ca urmare a
valorificării obiectului investițional pe o perioadă de 5 ani au fost: 23520 lei,
48645 lei, 24510 lei, 19535 lei şi 2240 lei. Știind că cheltuielile anuale au fost de
11200 lei, iar profiturile obţinute au fost reinvestite câştigându-se 10% anual, să
se calculeze rata de rentabilitate a investiției.
153
Să ne reamintim...
investițiile pot fi clasificate după mai multe criterii. reține atenție riscul,
întrucât pune în evidență princiile de finanțare;
conceptele fundamentale legate de investiții sunt: oportunitatea, eficiența,
timpul și riscul;
orice investiție determină: modificarea rezultatelor viitoare, echilibrul
financiar și riscul;
indicatorii prin care este caracterizată eficiența unei investiții se determină ca
raport între efectele obținute și eforturile generate de aceasta.
nu se poate exprima corect eficiența unei investiții prin stabilirea și
interpretarea unui singur indicator.
M2.U4.4. Rezumat
investiția este calea normală de creștere a oricărei întreprinderi, întrucât
determinăsporirea rezultatelor viitoare;
pentru fundamentarea oricărei investiții este necesară studierea oportunității
și a eficienței. oportunitatea presupune considerarea mai multor variante
investiționale;
eficiența se determină prin compararea efectelor obținute cu capitalurile
investite;
s-au stabilit condițiile în care se calculează indicatorii fără tehnici de
actualizare și în prezența acestora;
fiecare indicator are un conținut informațional și contribuie la adoptarea
deciziei de efectuare a investiției.
M2.U4.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Cum se clasifică investiţiile în funcţie de risc?
2. Enumeraţi criteriile financiare pentru evaluarea proiectelor de investiţii.
3. Precizați relaţia de calcul pentru rata internă de rentabilitate a unei investiţii.
4. Enumeraţi indicatorii de eficienţă fără actualizare utilizaţi pentru selecţia proiectelor de
investiţii.
5. Care sunt alternativele decizionale în politicile de investiţii?
6. Cum sunt finanţate investiţiile în funcţie de riscul specific?
7. Analizaţi situaţia în care termenul de recuperare al unei investiţii este mai mare decât
durata de funcționare a acesteia.
8. O întreprindere realizează o investiţie de 68000 lei cu o durată de viaţă de 4 ani. Intrările
154
nete de trezorerie anuale sunt de 42500 lei, iar rata de actualizare este de 14%. Să se
determine valoarea actualizată netă.
9. Determinaţi dacă proiectul investiţional poate fi acceptat conform criteriului VAN,
cunoscând că valoarea proiectului este 45800 lei, perioada de investire 5 ani și rata de
actualizare 14%. Valoarea cash-flow-urilor pentru perioada analizată este 11200 lei anual.
10. O întreprindere urmărește două proiecte de investiţii derulate pe cinci ani cu
caracteristicile din tabelul 4.3. Alegeți proiectul după criteriul VAN dacă rata dobânzii este
9%.
Tabelul 4.3
Proiect Valoare (lei) Fluxuri anuale de trezorerie (lei)
A 11234 2441 3214 2145 953 1065
B 23114 5851 6972 4213 2651 1238
M2.U4.6 Temă de control
Să se aleagă proiectul investiţional din punct de vedere al indicelui de profitabilitate,
cunoscând datele din tabelul 4.4. Rata de actualizare pentru toate proiectele este 13%.
Tabelul 4.4
Proiect Valoare
proiect (lei)
Cash-flow anual (lei)
1 2 3 4 5
A 35446 6549 12456 9856 7423 11202
B 69542 8726 10236 12456 14875 9862
C 45668 9845 12458 18456 6541 2130
155
Unitatea de învăţare M2.U5. Repartizarea profitului
Cuprins
M2.U5.1. Introducere.................................................................................................155
M2.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................155
M2.U5.3. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii...........................................155
M2.U5.4. Rezumat......................................................................................................160
M2.U5.5. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................160
M2.U5.1. Introducere
O politică de dividend reprezintă un ansamblu de instrumente şi tehnici folosite
pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor.
Teoriile economice mai recente sau cele clasice, au explicat mecanismul
distribuirii de dividende și impactul lor asupra întreprinderii, acționarilor și
investitorilor. Dintre acestea, cele mai importante vor fi prezentate în unitatea de
învățare.
M2.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
definească o politică de distribuire a dividendelor;
înțeleagă de ce trebuie distribuite dividende într-o întreprindere;
rețină elementele fundamentale care conduc la stabilirea unei politici de
dividend;
stabilească formele sub care sunt distribuite dividendele, precum și
deosebirile dintre acestea.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
M2.U5.3 Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii
5.1 Aspecte teoretice ale repartizării profitului
Capitolele precedente au urmărit aspecte fundamentale ale gestiunii activității unei
întreprinderi. Astfel, elementele teoretice și practice au urmărit:
- identificarea surselor de finanțare;
- alocarea resurselor financiare în condiții de eficiență;
- însușirea mecanismului investițional;
- folosirea unor instrumente de previziune financiară;
- utilizarea unor tehnici de analiză financiară etc.
156
Toate aspectele menționate sunt subordonate îndeplinirii obiectivului fundamental al
întreprinderii. Spre deosebire de acestea, prezentul capitol tratează problematica distribuirii
profitului, subiect central al unei politici de dividend. Repartizarea profitului net urmărește
acoperirea nevoilor de dezvoltare şi plata dividendelor.
5.2 Conținutul și implicațiile politicilor de dividend
Profiturile obţinute la nivelul unei întreprinderi reprezintă una din cele mai importante
surse de finanţare ale creşterii acesteia, iar dividendele reprezintă fluxuri de numerar datorate
acţionarilor.
O creştere a dividendelor va conduce la scăderea sumelor destinate autofinanţării
investiţiilor şi în consecinţă, renunţarea la o parte din proiectele investiționale în perioada
următoare. Fluxurile de numerar către acţionari vor fi în acest caz mai mari, ca urmare a
stabilirii unui procent mai ridicat din profitul destinat dividendelor şi vor conduce la o rată
scăzută a profiturilor şi a dividendelor viitoare. De aceea politica de dividende are două efecte
contradictorii. Distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar pe de altă
parte asigură un venit acţionarilor determinând creşterea randamentului la plasamentul
financiar iniţial. Distribuirea are ca efect opoziţia dintre societate ca entitate economică şi
acţionari al căror înţeles se măsoară numai în termeni de plasament financiar. Această
opoziţie se estompează în timp, pe măsură ce acumularea devine sursă de obţinere a profitului
pe termen lung [12].
Pentru a înţelege modul în care este influenţat comportamentul investitorilor de către
politica de dividend este necesar să se cunoască formele dividendelor şi modalitățile de plată
ale acestora.
Cei mai importanţi factori care influenţează politica de dividend a unei întreprinderi
sunt:
- situaţia financiară a întreprinderii;
- constrângerile fiscale;
- restricţiile juridice;
- preferinţele investitorilor;
- protecţia împotriva diluării capitalului.
În scopul prevenirii riscului diluării capitalului şi al controlului, unele întreprinderi
aleg varianta reinvestirii profiturilor şi plata unor dividende mai mici. Altele aleg unele
alternative de creştere a dividendelor plătite în dauna unor profituri reinvestite mai mici.
5.3 Politici privind distribuirea dividendelor
În practica financiară se folosesc mai multe metode de determinare a dividendelor, ce
alcătuiesc conținutul politicilor de distribuire, având implicații diferite asupra acționarilor și
creditorilor.
157
5.3.1 Politica dividendelor reziduale
Se bazează pe faptul că investitorii preferă ca întreprinderea să reţină şi să
reinvestească profitul în loc să le plătească dividende, dacă rata rentabilităţii obţinută pentru
profitul reinvestit este mai mare decât rata rentabilităţii pe care investitorii ar putea să o
obţină, plasând dividendele în investiţii cu grad de risc similar.
Politica dividendelor reziduale se bazează pe următoarele patru etape pe care trebuie
să le parcurgă întreprinderea când decide să acorde dividende:
- determinarea bugetului optim pentru investiţii;
- determinarea sumei de capital propriu necesară finanţării proiectului;
- utilizarea profitului net şi a profitului reportat al întreprinderii pentru asigurarea necesarului
de capital;
- plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile de acoperire a
bugetului optim pentru investiţii (dacă rămâne profit disponibil).
5.3.2 Politica dividendelor constante sau progresiv crescătoare
Politica dividendelor constante (dividende stabile) presupune ca întreprinderea să
menţină nivelul de dividende acordat de la un an la altul. Cu toate acestea, conducerea
întreprinderii poate să acorde dividende crescute de la un an la altul dacă se previzionează o
creştere a profitului în perioada următoare.
Această politică porneşte de la regula de a nu reduce niciodată dividendul anual şi este
promovată de managerii care cred în valoarea informaţională a dividendelor pentru investitori.
Astfel, investitorilor le este sugerată o imagine de siguranţă şi soliditate a întreprinderii.
Pe de altă parte apare şi efectul de formare a „clientelei” în sensul tendinţei
întreprinderii de a atrage investitorii care preferă un anumit nivel al dividendelor, în funcţie de
cota de impozitare suportată.
5.3.3 Politica ratei constante de plată a dividendelor
Este caracterizează prin plata unui procent constant din profitul net, distribuit sub
formă de dividende („constant payout ratio”). Având în vedere că profiturile pot să fluctueze
mult de la o perioadă la alta, va însemna că dividendele vor varia ca valoare. De exemplu,
dacă profitul întreprinderii va scădea, dividendele se vor reduce chiar dacă scăderea
profiturilor nu este de durată.
5.3.4 Politica dividendului constant de valoare scăzută pe acţiune plus extradividend
Această politică de dividende este una intermediară, situată între politica dividendelor
stabile şi politica dividendelor ca proporţie constantă din profit. Presupune ca întreprinderea
să menţină de la un an la altul nivelul de dividende acordat. Cu toate acestea conducerea
158
întreprinderii poate să acorde dividende crescute de la un an la altul, dacă se previzionează o
creştere a profitului în perioada următoare.
5.4 Forme de distribuire
Formele prin care sunt distribuite dividendele sunt:
a) În natură, dacă întreprinderea realizează produse care să intereseze pe acţionari;
b) În numerar, aceasta fiind cea mai răspândită formă şi care prevede o procedură ce va fi
evidenţiată în cele ce urmează. Dividendele trebuie să fie vărsate într-un interval de timp
determinat de la data închiderii exerciţiului la care se referă şi după ce adunarea generală a
stabilit suma ce va fi distribuită.
c) Plata dividendelor în acţiuni. Societăţile pe acţiuni au posibilitatea să ofere acţionarilor, fie
dividende ce urmează să fie încasate în numerar, fie acţiuni noi în contul dividendelor ce li se
cuvin.
Distribuirea acţiunilor gratuite reprezintă o tehnică prin care se multiplică numărul
acţiunilor, divizând preţul. Distribuirea acţiunilor gratuite reflectă o creştere de capital prin
încorporarea rezervelor. Aceasta este, în general, bine primită de public, dacă este însoţită de
menţinerea dividendelor pe acţiune la acelaşi nivel, ceea ce conduce la o creştere a fondurilor
încasate de acţionar. Dacă din punct de vedere contabil se materializează printr-un simplu
transfer de rezerve asupra capitalului social situaţia netă rămânând neschimbată, financiar se
traduce printr-o politică de autofinanţare. Distribuirea acţiunilor gratuite este un semnal
important, adresat de consiliul de administraţie acţionarilor, ce semnifică o situaţie financiară
satisfăcătoare a întreprinderii.
Exemple
1. O întreprindere dispune de un capital social de 145200 lei, format din 14520 acțiuni cu
valoarea nominală de 10 lei. Activitatea de producție a întreprinderii este caracterizată de
următoarele:
- venituri din vânzarea producției 565420 lei;
- volumul producției 3100 buc.;
- cheltuieli variabile unitare 85 lei;
- cheltuieli fixe 127970 lei.
Ştiind că întreprinderea distribuie anual acționarilor 30% din profitul net obținut și
impozitul pe profit este 16% să se calculeze:
a) Suma dividendelor plătite către acționari;
b) Profitul destinat investițiilor;
c) Dividendul pe acțiune.
159
Rezolvare:
a) Pentru rezolvarea aplicației se va calcula mai întâi profitul net obținut de întreprindere:
Rezultat brut = Venituri totale - Cheltuieli totale
În lipsa altor surse, veniturile totale rezultă din vânzarea producției obținute.
Cheltuielile totale se determină astfel: 3100·85 + 127970 = 391470 lei
Rezultat brut = 565420 - 391470 = 173950 lei
Profit net = Rezultat brut - Impozit pe profit = 173950 - 0,16·173950 = 146118 lei
Știind că rata anuală de distribuire a dividendelor este de 30% se determină suma
dividendelor plătite către acționari:
Dividende plătite = 0,30·146118 = 43835,4 lei
b) Profitul destinat investițiilor este dat de partea rămasă din acesta după plata dividendelor:
Profitul destinat investițiilor = 146118 - 43835,4 = 102282,6 lei
c) Dividendul pe acțiune se determină ca raport între dividendele plătite și numărul de acțiuni:
Dividend pe acțiune = 43835,4/14520 = 3 lei/acțiune.
2. O întreprindere are o structură a capitalurilor alcătuită din 60% capitaluri proprii și restul
datorii. Rata de rentabilitate a capitalurilor proprii este de 18%. Să se determine:
a) Profitul obținut cu ajutorul unui activul total de 140000 lei;
b) Suma dividendelor știind că se distribuie acționarilor 25% din profitul net obținut;
c) Randamentul economic al profitului reinvestit, știind că va fi alocat integral pentru
cumpărarea unui echipament care va genera un câștig de 3402 lei.
Rezolvare:
a) Rentabilitatea financiară a capitalurilor proprii se determină cu relația.
Rf = Pn
Cpr
∙100
în care Rf rentabilitate financiară;
Pn profit net;
Cpr capitaluri proprii.
Capitalurile proprii reprezintă 60% din pasivul total (egal cu activul total):
Cpr = 60
100∙140000 = 84000 lei
Din relația de determinare a rentabilității financiare se scoate profitul net și se
înlocuiește:
Pn = Rf∙Cpr
100 =
18∙84000
100 = 15120 lei
b) Partea din profitul obținut distribuită acționarilor este de 25% din profitul net obținut. Se
obține o valoare de 0,25·15120=3780 lei.
c) Randamentul economic al investiției compară câștigul obținut cu volumul total al
investiției:
160
Re = Pn
I∙100
în care Re randamentul economic al investiției;
Pn câștigul obținut din reinvestirea profitului rămas;
I volumul investiției (partea rămasă din profit).
Suma rămasă după distribuirea dividendelor este:
15120 - 3780 = 11340 lei
Știind că această sumă se reinvestește pentru achiziția unui echipament rezultă:
Re =3402
11340∙100=30%.
Precizaţi formele sub care sunt distribuite dividendele.
Să ne reamintim...
unitatea tratează problematica distribuirii profitului, subiect central al unei
politici de dividend;
repartizarea profitului net urmărește acoperirea nevoilor de dezvoltare şi
plata dividendelor;
distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar asigură
un venit acţionarilor;
politicile de distribuire au implicații diferite asupra acționarilor și
creditorilor;
formele sub care sunt distribuite dividendele sunt: plata în numerar, în natură
sau în acțiuni.
M2.U5.4. Rezumat
o politică de dividend reprezintă un ansamblu de instrumente şi tehnici
folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor;
profitul obținut de întreprindere are două direcții de orientare: finanțarea
investiților viitoare și distribuirea dividendelor.
dividendul este partea din profit cuvenită acționarului. Distribuirea
dividendelor conduce la diminuarea sumelor rămase la dispoziția întreprinderii
pentru investiții, însă asigură satisfacția și stabilitatea acționarilor;
plecând de la aceste elemente, au fost fundamentate în teoria financiară, mai
multe teorii și politici privind distribuirea dividendelor.
M2.U5.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
161
1. Ce reprezintă dividendul?
2. Enumerați politicile privind distribuirea dividendelor.
3. Care sunt alternativele decizionale în distribuirea dividendelor?
4. Prezentați câteva caracteristici ale teoriei reziduale asupra dividendului.
5. În ce constă politica dividendelor constante sau progresiv crescătoare?
Temă de control
Capitalul social al unei întreprinderi este format din 16500 acţiuni cu o valoare nominală de 8
lei. Se cunosc următoarele date referitoare la activitatea desfășurată de întreprindere:
- volumul fizic al producției vândute 5442 unități;
- prețul mediu unitar de vânzare 25 lei;
- cheltuieli variabile totale 23665 lei;
- cheltuieli fixe 96125 lei.
Ştiind că adunarea generală a acţionarilor a hotărât distribuirea de dividende în proporţie de
40% din profitul net, iar impozitul pe profit este 16%, să se calculeze:
a) Dividendul plătit pentru fiecare acţiune;
b) Suma rămasă pentru investiții.
162
BIBLIOGRAFIE
1. Abrudan, I., Cândea, D. (coordonatori): Manual de inginerie economică. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002
2. Altman, E.: Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate
Bankruptcy. Journal of Finance, 23(4), 1968
3. Anghelache, G.: Bursa şi piaţa extrabursieră. Editura Economică, București, 2000
4. Basno, C., Dardac, N., Floricel, C.: Monedă. Credit. Bănci. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
5. Bran, P.: Finanţele întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 1997
6. Coelli, T. J., Rao, P. D. S., O'Donnell, C. J., Battese, G. E.: An Introduction to Efficiency
and Productivity Analysis. 2nd ed., Springer, 2005
7. Gheorghe, C.: Analiza economico-financiară a întreprinderii. Editura Universităţii
Transilvania, Brașov, 2008
8. Gheorghe, C.: Environment Elements in the Company Economic Structure. The 4th
International Conference on Advanced Manufacturing Technologies, ICAMaT, Bucureşti,
2005
9. Gheorghe, C.: Insolvența - soluție pentru continuarea activității firmelor grav afectate de
criză. Revista RECENT, vol. 11, nr. 30, Braşov, 2010
10. Gheorghe, C.: Ways of Financial Crisis Transmission in Romania. International
Conference on Economic Engineering and Manufacturing Systems, Braşov, 2009
11. Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F.: Finanțe manageriale. Editura Economică,
București,1998
12. Helfert, A. E.: Financial Analysis Tools and Techniques. A Guide for Managers. McGraw
Hill Professional, 2001
13. HG 2139 din 30.11.2004 privind clasificarea și duratele normale de funcționare a
mijloacelor fixe, publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 13.01.2005
14. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată prin Legea nr. 441 din
27.11.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28.11.2006
15. Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial nr.
571 din 29 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare
16. Markowitz, H.: Portofolio Selection. The Journal of Finance, Vol. II, No.1, March 1952
17. Markowitz, H.: Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments. New York,
163
John Wiley&Sons, 1959
18. Modigliani, F., Miller, M.: Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a
Correction. The American Economic Review, Vol. 53, Nr. 3, 1963
19. Modigliani, F., Miller, M.: The cost of Capital, Corporation Finance and The Theory of
Investment. The American Economic Review, Vol. 48, Nr. 3, 1958
20. OG nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, publicată în
Monitorul Oficial nr. 224 din 30.08.1997
21. Ristea, M. (coordonator): Contabilitate financiară. Editura Universitară, Bucureşti, 2005
22. Robu, V., Georgescu, N.: Analiză economico-financiară. Editura OMNIA UNI S.A.S.T.
SRL, Braşov, 2000
23. Românu I., Vasilescu I.: Managementul investiţiilor. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997
24. Stancu, I.: Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi
gestiunea financiară. Editura Economică, Bucureşti, 1997
25. Toma, M., Alexandru, F.: Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere. Editura
Economică, Bucureşti, 1998
26. Văcărel, I. (coordonator): Finanţe publice. Ediţia a VI-a. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007
27. Vintilă, G.: Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000
28. William, F. Sharpe: A Simplified Model for Portofolio Analysis. Management Science, vol
9, nr.1, 1963
29. William F. Sharpe.: Portofolio Theory and Capital Markets. New York, McGraw Hill,
1970
164
CUPRINS
Modulul 1. Analiza și planificarea financiară
U1. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii........................................................
U2. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară........................................................
U3. Analiza financiară pe baza bilanţului...............................................................
U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere........
U5. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii..................................................
U6. Analiza financiară cu metoda ratelor...............................................................
U7. Bugetele întreprinderii.....................................................................................
Modulul 2. Gestiunea financiară pe termen scurt, mediu și lung a întreprinderii
5
16
25
42
58
69
84
U1. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii....................................... 98
U2. Gestiunea stocurilor.......................................................................................... 114
U3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung........................................... 125
U4. Finanțarea investițiilor...................................................................................... 142
U5. Repartizarea profitului...................................................................................... 155
Bibliografie....................................................................................................................... 162
Cuprins............................................................................................................................. 164