Post on 27-Nov-2015
IZVOARELE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
BISERICESC
INTRODUCERE
Notiuni generale
Dreptul bisericesc face parte din grupul sistematic-practic al disciplinelor teologice, dar
în studiul său el se foloseşte în acelaşi timp şi de principiile dreptului în general. Astfel , pentru a
putea fixa obiectul dreptului bisericesc trebuie să pornim de la noţiunea dreptului în general.
Asadar, dreptul, îl putem definii ca fiind sistemul normelor de conduită, elaborate sau
recunoscute de puterea de stat care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile
sociale ale societăţii respective stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare
obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat)1.
CUPRINS
Prin izvor al dreptului bisericesc se înţelege organul care dă dreptului o formă văzută şi
din care se nasc toate formele dreptului.
Izvorul principal al Dreptului bisericesc este voia Întemeietorului Bisericii, Iisus Hristos,
din care-şi trag originea şi pe care se bazează toate celelalte izvoare. Iisus Hristos a pus baza
organizării Bisericii şi a arătat principiile după care se conduce Biserica spre a-şi realiza scopul
pentru care a fost întemeiată, mântuirea credincioşilor.
Pentru o mai uşoară studiere a izvoarelor dreptului bisericesc, le vom împărţi după
importanţa lor, în 2 categorii.
a. izvoare fundamentale
b. izvoare întregitoare
I. Izvoarele fundamentale
Dintre izvoarele fundamentale fac parte: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi canoanele
Bisericii.
1 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 28.
a) Sfânta Scriptură ca unul dintre căile principale ale Revelaţiei divine, este totodată şi
izvor fundamental al dreptului bisericesc scris. În ce priveşte Vechiul Testament, observăm că
multe dintre principiile legii mozaice, în special cele cu caracter moral, au rămas în vigoare în
Noul Testament dându-li-se puterea asupra tuturor membrilor Bisericii creştine. Dar cel mai
important izvor al dreptului bisericesc este Noul Testament, deoarece în acesta sunt expuse toate
principiile şi legile fundamentale ale dreptului. Unele dintre acestea au fost date direct de
Mântuitorul, altele au fost date de Sfinţii Apostoli în numele şi la porunca lui Iisus Hristos2.
b) Al doilea izvor fundamental al dreptului bisericesc de-o valoare egală cu Sfânta
Scriptură este Sfânta Tradiţie. După cum se ştie, Mântuitorul Hristos a propovăduit învăţăturile
sale numai verbal, fără să fi scris ceva. Asemenea şi Sfinţii Apostoli şi-au desfăşurat activitatea
mai mult verbal decât scripturistic. Deci Sfânta Scriptură nu cuprinde toate principiile date de
Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli, ci numai pe cele fundamentale. Amănuntele le-au
arătat Apostolii verbal, celor în drept cu ocazia organizării Bisericii, cum trebuie administrată
Biserica. Apostolul Pavel scrie lui Timotei ca să păstreze icoana învăţăturii sănătoase pe care a
auzit-o de la el (II Tim. 1, 13). Apostolii în epistolele lor dădeau conducătorilor Bisericii numai
indicaţii generale asupra administrării Bisericii şi, de obicei, adăugau, “ca şi ei să orânduiască
ceea ce vor crede de trebuinţă” (I Cor. 11, 34), sau lăsau pe conducătorii Bisericii să lucreze
potrivit “instrucţiunilor date de ei verbal” (Tit 1, 5). În felul acesta, hotărârile mai importante
privitoare la organizaţia şi administrarea Bisericii, mai înainte de a fi întărite printr-o lege
formală, intrau în practică în Bisericile întemeiate de Apostoli şi prin tradiţia neîntreruptă se
păstrau de la un conducător bisericesc la altul3.
Tradiţiei, ca izvor fundamental al dreptului bisericesc, i s-a dat aceeaşi importanţă ca şi
Sfintei Scripturi. Canonul 21 al Sinodului local de la Gangra hotărăşte că “în Biserică trebuie
păstrat tot ce s-a predat prin Sfânta Scriptură şi prin tradiţia apostolică”. Această importanţă
acordată tradiţiei este foarte mult accentuată şi de canoanele sinoadelor ecumenice care o
numesc: fie “vechile obiceiuri care trebuie ţinute” (can. 6 al Sin. I ecumenic)4; “vechea predanie”
(can. 7 al aceluiaşi sinod)5; iar canonul 32 al sinodului Trulan stipulează: “Dacă s-ar întâmpla ca
2 Dr. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, trad. rom. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915.p. 32-34 şi 62-64.3 Ibidem, p. 35-37; 64-65.4 G. Ralli şi M. Potli, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, vol. II, Atena, 1853, p. 128 (în continuare vom cita: “Sintagma Ateniană”).5 Sintagma Ateniană, vol. II, p. 131.
un episcop sau vreun preot să nu lucreze în sensul rânduielii date de apostoli…, ca unul care
introduce inovaţi în cele predate, să se depună”6. Canonul 7 al Sinodului VII ecumenic hotărăşte
ca “tot ce s-a neglijat în Biserică să se stabilească din nou, în sensul dreptului scris şi nescris, iar
oricine va încălca predania bisericească, să se depună”7.
Deci, toate aceste principii care s-au transmis verbal alcătuiesc Sfânta Tradiţie. Sfânta
Tradiţie o găsim, de asemenea, în Simboalele de credinţă, în canoanele apostolice şi cele din
timpurile primare ale Bisericii, precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.
c) Canoanele. În timpurile primare, Biserica se conducea după principiile şi legile
fundamentale găsite în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. După ce însă numărul creştinilor a
crescut şi s-a intensificat viaţa Bisericii, s-a ivit nevoia reglementării raporturilor din Biserică.
Atunci, conducătorii Bisericii, bazându-se pe puterea moştenită de la Sfinţii Apostoli, s-au
adunat în sinoade, şi ţinând seama de principiile fundamentale ale Bisericii, au dat legi speciale
pentru administraţia şi disciplina Bisericii, precum şi pentru toate celelalte probleme care s-au
ivit. Dacă conducătorii Bisericii adunaţi reprezentau întreaga Biserică, sinodul se numea
ecumenic, iar hotărârile formulate se numesc canoane.
Prin canoane se înţeleg, deci, legile bisericeşti obligatorii pentru întreaga Biserică şi
cuprinse în Colecţia fundamentală de canoane, încheiată în anul 883 şi apărută sub numele de
Nomocanonul în 14 titluri aprobat de Sinodul din Constantinopol, în anul 920. Alături de aceasta
sunt canoanele intregitoare, obiceiul de drept canonic,hotărarile sinoadelor panortodoxe,
pravilele călugăresti, părerile canonistilor, jurisprudenta ortodoxă si tipicul liturgic. Ele au
valabilitate in intreaga Biserică Ortodoxă.
Lor le urmează izvoarele particulare, valabile numai in fiecare Biserică locală, si anume:
legiuirile bisericesti locale, obiceiul si practica locală, hotărarile organelor de conducere ale
Bisericii si legislatia de stat.
Adunarea acestor izvoare intr-o singură colectie a fost o preocupare constantă a
canonistilor vremii, incă de la inceputul Bisericii. Practic, istoria alcătuirii acestor colectii de
izvoare ale dreptului canonic ortodox se poate impărti in trei perioade8:
Perioada pană la edictul de la Milan (313)
In acest timp s-au alcătuit cateva colectii numite apostolice, intrucat ele cuprind o serie6 Ibidem, vol. II, p.374.7 Ibidem, vol. II, p. 580.8 Dr. Nicodim Milaş, op. cit, trad. rom. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915, p. 130
de canoane ce provin din traditia apostolică (numite canoane apostolice) si diferite prescriptii
referitoare la credinta morală, cult si, in general, referitoare la ceea ce venea in legătură cu viata
religioasă si socială a crestinilor9.
Perioada pană la alcătuirea ColecŃiei fundamentale de canoane a
BisericiiOrtodoxe(883)
După edictul de la Milan (313) Biserica, in deplină libertate, isi dezvoltă activitatea
legislativă, elaborand canoane la sase din cele sapte Sinoade ecumenice.Preocuparea de strangere
a canoanelor intr-o colectie unitară o intalnim incă de la Sinodul I ecumenic (325), care aprobă
„randuieli canonice existente inainte de intrunirea lui, randuieli cuprinse fie in textele canoanelor
numite apostolice sau ale unor sinoade locale, fie in obiceiul de drept al Bisericii pe care-l
fixează in scris”10. Pe langă acestea elaborează canoane noi (in număr de 20), a căror necesitate
s-a impus de realitătile cu care era confruntată Biserica.
La randul său, Sinodul II ecumenic (381), prin canonul 1, aprobă hotărarile canonice ale
Sinodului I ecumenic si mai elaborează altele noi. La fel procedează si Sinodul IV ecumenic
(451), care aprobă canoanele primelor trei Sinoade si la care se adaugă canoanele sale.
După Sinodul V ecumenic (553), care nu elaborează nici un canon, Sinodul VI Trulan
elaborează 102 canoane, iar prin canonul 2, stabileste canoanele care au obligativitatea generală
in Biserică si anume canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, canoanele apostolice,
canoanele a 9 sinoade locale si canoanele a 12 Sf. Părinti.
Ultimul Sinod ecumenic, al VII-lea (787), prin canonul 1 recunoaste si intăreste
canoanele care s-au elaborat pană la acea dată si elaborează alte 22 de canoane. In această
perioadă, sporind mereu numărul canoanelor odată cu intrunirea fiecărui sinod ecumenic, s-a
simtit nevoia alcătuirii unei colectii cuprinzătoare. Lucrul acesta s-a incercat in mai multe
randuri, alcătuindu-se mai multe colectii care se impart in două categorii: colectii
canonice, care cuprind numai canoane si colectii nomocanonice, care pe langă canoane mai
cuprind legi de stat privind Biserica, numite nomi.
Dintre colectiile canonice mai semnificative sunt: Acolutia, Sinopsa lui Stefan
Efeseanul, Colectia in 60 de capete si Colectia in 50 de capete, toate datand din veacurile IV-VI.
9 Nicodem Milas, op.cit., p. 131-132.10 Prof. Pr. Liviu Stan, Codificarea canoanelor, in rev. „ST”, 1969, nr. 9-10, p. 633-634.
Dintre nomocanoane putem aminti Nomocanonul in 50 de titluri alcătuit de patriarhul
Ioan Scolasticul al Constantinopolului (565-577). Pornind de la acest nomocanon, patriarhul
Serghie al Constantinopolului (610-638) alcătuieste un alt Nomocanon in 14 titluri.
De o importantă deosebită este Nomocanonul patriarhului Fotie din anul 883. La
intocmirea acestei colectii, Fotie s-a folosit de toate colectiile de canoane si nomocanoanele care
apăruseră pană atunci. Fiind o colectie izbutită ea a fost acceptată si consacrată printr-un sinod
endemic intrunit la Constantinopol in anul 920, sinod ale cărui hotărari au fost insusite apoi de
către intreaga Biserică de Răsărit, devenind prin aceasta Colectia fundamentală de canoane a
Bisericii Ortodoxe, colectie rămasă oficială pană astăzi.
Perioada de după aparitia Colectiei fundamentale de canoane a Bisericii
Ortodoxe
După aparitia Colectiei fundamentale de canoane a Bisericii Ortodoxe s-a intărit si s-a
asigurat viata organizată si buna administrare a Bisericii. In această perioadă, datorită
evenimentelor istorice prin care a trecut Biserica, precum si datorită redactărilor diferite ale
legilor bisericesti provocate de aceste evenimente, s-a simtit nevoia alcătuirii unor colectii noi,
care „să corespundă nevoilor practice ale timpului, să explice sensul adevărat al legilor
fundamentale ale Bisericii si să exprime toate institutiile cuprinse in esentă in aceste legi”.
Astfel, au mai fost intocmite numeroase alte colectii, fără insă ca vreuna dintre ele să mai
fi dobandit caracterul oficial al Nomocanonului lui Fotie. Cele mai multe sunt compilatii sau
redactări originale, la intocmirea cărora s-a procedat pentru a face fată la diverse trebuinte
bisericesti.
Aceste colectii pot fi impărtite astfel: Nomocanoane mai noi, Colectii orientale tipărite in
Apus si Codici si colectii ale Bisericilor locale din Răsărit.
II. Canoane întregitoare
In această perioadă, la colectia oficială de canoane s-au mai adăugat , prin consensul
unanim al Bisericii, o serie de canoane numite intregitoare. Se numesc aşa deoarece acestea
întregesc izvoarele fundamentale. Ele sunt emise de sinoadele, particulare din Constantinopol,
sub forma de sinoade endemice, care au avut loc după încheierea Colecţiei fundamentale de
canoane a Bisericii Ortodoxe.
Ele au apărut prima dată in Pidalion (Leipzig, 1800), apoi in Sintagma Ateniană (Atena,
1852-1859) si sunt următoarele: canoanele Sf. Ioan Postitorul (†595), canoanele Sf. Nichifor
Mărturisitorul (†818), răspunsurile patriarhului Nicolae al Constantinopolului (1086-1111),
prescriptiile canonice ale Sf. Vasile cel Mare (†379), ale Sf. Ioan Gură de Aur (†407) si ale Sf.
Atanasie (†373).
CONCLUZIE
Prin urmare, Colectia fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe a fost alcătuită in
anul 883 si cuprinde patru categorii de canoane: apostolice, ale Sinoadelor ecumenice, ale
sinoadelor locale si ale Sf.Părinti. La acestea, in secolul al XIX-lea, s-a adăugat cea de-a cincea
categorie de canoane, si anume cele intregitoare. Ea a fost tradusă in limba romană incă din
secolul al XVIlea, cuprinsă in toate pravilele romanesti, partial sau integral. Cele mai
semnificative editii romanesti ale acestei colectii de canoane, cu comentarii, sunt ale episcopului
Nicodim Milas (traducere din lb. sarbă) si ale prof. Ioan Floca, pe baza traducerilor si
comentariilor prof. Liviu Stan.11
BIBLIOGRAFIE
Ceterchi, Prof. Dr., Ioan şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului,
Editura All, Bucureşti, 1993.
Floca, Arhid. prof. dr., Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, Editura
Sophia, Sibiu 1992
Milaş Dr., Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, trad. rom. de D. Cornilescu
şi V. Radu, Bucureşti, 1915.
Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Codificarea Canoanelor, în “Studii Teologice”, an. 1969 nr. 9-
10, p. 633-634.
11 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, Sibiu, 1992, p. 557