IZVOARELE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

BISERICESC

INTRODUCERE

Notiuni generale

Dreptul bisericesc face parte din grupul sistematic-practic al disciplinelor teologice, dar

în studiul său el se foloseşte în acelaşi timp şi de principiile dreptului în general. Astfel , pentru a

putea fixa obiectul dreptului bisericesc trebuie să pornim de la noţiunea dreptului în general.

Asadar, dreptul, îl putem definii ca fiind sistemul normelor de conduită, elaborate sau

recunoscute de puterea de stat care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile

sociale ale societăţii respective stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare

obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat)1.

CUPRINS

Prin izvor al dreptului bisericesc se înţelege organul care dă dreptului o formă văzută şi

din care se nasc toate formele dreptului.

Izvorul principal al Dreptului bisericesc este voia Întemeietorului Bisericii, Iisus Hristos,

din care-şi trag originea şi pe care se bazează toate celelalte izvoare. Iisus Hristos a pus baza

organizării Bisericii şi a arătat principiile după care se conduce Biserica spre a-şi realiza scopul

pentru care a fost întemeiată, mântuirea credincioşilor.

Pentru o mai uşoară studiere a izvoarelor dreptului bisericesc, le vom împărţi după

importanţa lor, în 2 categorii.

a. izvoare fundamentale

b. izvoare întregitoare

I. Izvoarele fundamentale

Dintre izvoarele fundamentale fac parte: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi canoanele

Bisericii.

1 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 28.

a) Sfânta Scriptură ca unul dintre căile principale ale Revelaţiei divine, este totodată şi

izvor fundamental al dreptului bisericesc scris. În ce priveşte Vechiul Testament, observăm că

multe dintre principiile legii mozaice, în special cele cu caracter moral, au rămas în vigoare în

Noul Testament dându-li-se puterea asupra tuturor membrilor Bisericii creştine. Dar cel mai

important izvor al dreptului bisericesc este Noul Testament, deoarece în acesta sunt expuse toate

principiile şi legile fundamentale ale dreptului. Unele dintre acestea au fost date direct de

Mântuitorul, altele au fost date de Sfinţii Apostoli în numele şi la porunca lui Iisus Hristos2.

b) Al doilea izvor fundamental al dreptului bisericesc de-o valoare egală cu Sfânta

Scriptură este Sfânta Tradiţie. După cum se ştie, Mântuitorul Hristos a propovăduit învăţăturile

sale numai verbal, fără să fi scris ceva. Asemenea şi Sfinţii Apostoli şi-au desfăşurat activitatea

mai mult verbal decât scripturistic. Deci Sfânta Scriptură nu cuprinde toate principiile date de

Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli, ci numai pe cele fundamentale. Amănuntele le-au

arătat Apostolii verbal, celor în drept cu ocazia organizării Bisericii, cum trebuie administrată

Biserica. Apostolul Pavel scrie lui Timotei ca să păstreze icoana învăţăturii sănătoase pe care a

auzit-o de la el (II Tim. 1, 13). Apostolii în epistolele lor dădeau conducătorilor Bisericii numai

indicaţii generale asupra administrării Bisericii şi, de obicei, adăugau, “ca şi ei să orânduiască

ceea ce vor crede de trebuinţă” (I Cor. 11, 34), sau lăsau pe conducătorii Bisericii să lucreze

potrivit “instrucţiunilor date de ei verbal” (Tit 1, 5). În felul acesta, hotărârile mai importante

privitoare la organizaţia şi administrarea Bisericii, mai înainte de a fi întărite printr-o lege

formală, intrau în practică în Bisericile întemeiate de Apostoli şi prin tradiţia neîntreruptă se

păstrau de la un conducător bisericesc la altul3.

Tradiţiei, ca izvor fundamental al dreptului bisericesc, i s-a dat aceeaşi importanţă ca şi

Sfintei Scripturi. Canonul 21 al Sinodului local de la Gangra hotărăşte că “în Biserică trebuie

păstrat tot ce s-a predat prin Sfânta Scriptură şi prin tradiţia apostolică”. Această importanţă

acordată tradiţiei este foarte mult accentuată şi de canoanele sinoadelor ecumenice care o

numesc: fie “vechile obiceiuri care trebuie ţinute” (can. 6 al Sin. I ecumenic)4; “vechea predanie”

(can. 7 al aceluiaşi sinod)5; iar canonul 32 al sinodului Trulan stipulează: “Dacă s-ar întâmpla ca

2 Dr. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, trad. rom. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915.p. 32-34 şi 62-64.3 Ibidem, p. 35-37; 64-65.4 G. Ralli şi M. Potli, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, vol. II, Atena, 1853, p. 128 (în continuare vom cita: “Sintagma Ateniană”).5 Sintagma Ateniană, vol. II, p. 131.

un episcop sau vreun preot să nu lucreze în sensul rânduielii date de apostoli…, ca unul care

introduce inovaţi în cele predate, să se depună”6. Canonul 7 al Sinodului VII ecumenic hotărăşte

ca “tot ce s-a neglijat în Biserică să se stabilească din nou, în sensul dreptului scris şi nescris, iar

oricine va încălca predania bisericească, să se depună”7.

Deci, toate aceste principii care s-au transmis verbal alcătuiesc Sfânta Tradiţie. Sfânta

Tradiţie o găsim, de asemenea, în Simboalele de credinţă, în canoanele apostolice şi cele din

timpurile primare ale Bisericii, precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

c) Canoanele. În timpurile primare, Biserica se conducea după principiile şi legile

fundamentale găsite în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. După ce însă numărul creştinilor a

crescut şi s-a intensificat viaţa Bisericii, s-a ivit nevoia reglementării raporturilor din Biserică.

Atunci, conducătorii Bisericii, bazându-se pe puterea moştenită de la Sfinţii Apostoli, s-au

adunat în sinoade, şi ţinând seama de principiile fundamentale ale Bisericii, au dat legi speciale

pentru administraţia şi disciplina Bisericii, precum şi pentru toate celelalte probleme care s-au

ivit. Dacă conducătorii Bisericii adunaţi reprezentau întreaga Biserică, sinodul se numea

ecumenic, iar hotărârile formulate se numesc canoane.

Prin canoane se înţeleg, deci, legile bisericeşti obligatorii pentru întreaga Biserică şi

cuprinse în Colecţia fundamentală de canoane, încheiată în anul 883 şi apărută sub numele de

Nomocanonul în 14 titluri aprobat de Sinodul din Constantinopol, în anul 920. Alături de aceasta

sunt canoanele intregitoare, obiceiul de drept canonic,hotărarile sinoadelor panortodoxe,

pravilele călugăresti, părerile canonistilor, jurisprudenta ortodoxă si tipicul liturgic. Ele au

valabilitate in intreaga Biserică Ortodoxă.

Lor le urmează izvoarele particulare, valabile numai in fiecare Biserică locală, si anume:

legiuirile bisericesti locale, obiceiul si practica locală, hotărarile organelor de conducere ale

Bisericii si legislatia de stat.

Adunarea acestor izvoare intr-o singură colectie a fost o preocupare constantă a

canonistilor vremii, incă de la inceputul Bisericii. Practic, istoria alcătuirii acestor colectii de

izvoare ale dreptului canonic ortodox se poate impărti in trei perioade8:

Perioada pană la edictul de la Milan (313)

In acest timp s-au alcătuit cateva colectii numite apostolice, intrucat ele cuprind o serie6 Ibidem, vol. II, p.374.7 Ibidem, vol. II, p. 580.8 Dr. Nicodim Milaş, op. cit, trad. rom. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915, p. 130

de canoane ce provin din traditia apostolică (numite canoane apostolice) si diferite prescriptii

referitoare la credinta morală, cult si, in general, referitoare la ceea ce venea in legătură cu viata

religioasă si socială a crestinilor9.

Perioada pană la alcătuirea ColecŃiei fundamentale de canoane a

BisericiiOrtodoxe(883)

După edictul de la Milan (313) Biserica, in deplină libertate, isi dezvoltă activitatea

legislativă, elaborand canoane la sase din cele sapte Sinoade ecumenice.Preocuparea de strangere

a canoanelor intr-o colectie unitară o intalnim incă de la Sinodul I ecumenic (325), care aprobă

„randuieli canonice existente inainte de intrunirea lui, randuieli cuprinse fie in textele canoanelor

numite apostolice sau ale unor sinoade locale, fie in obiceiul de drept al Bisericii pe care-l

fixează in scris”10. Pe langă acestea elaborează canoane noi (in număr de 20), a căror necesitate

s-a impus de realitătile cu care era confruntată Biserica.

La randul său, Sinodul II ecumenic (381), prin canonul 1, aprobă hotărarile canonice ale

Sinodului I ecumenic si mai elaborează altele noi. La fel procedează si Sinodul IV ecumenic

(451), care aprobă canoanele primelor trei Sinoade si la care se adaugă canoanele sale.

După Sinodul V ecumenic (553), care nu elaborează nici un canon, Sinodul VI Trulan

elaborează 102 canoane, iar prin canonul 2, stabileste canoanele care au obligativitatea generală

in Biserică si anume canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, canoanele apostolice,

canoanele a 9 sinoade locale si canoanele a 12 Sf. Părinti.

Ultimul Sinod ecumenic, al VII-lea (787), prin canonul 1 recunoaste si intăreste

canoanele care s-au elaborat pană la acea dată si elaborează alte 22 de canoane. In această

perioadă, sporind mereu numărul canoanelor odată cu intrunirea fiecărui sinod ecumenic, s-a

simtit nevoia alcătuirii unei colectii cuprinzătoare. Lucrul acesta s-a incercat in mai multe

randuri, alcătuindu-se mai multe colectii care se impart in două categorii: colectii

canonice, care cuprind numai canoane si colectii nomocanonice, care pe langă canoane mai

cuprind legi de stat privind Biserica, numite nomi.

Dintre colectiile canonice mai semnificative sunt: Acolutia, Sinopsa lui Stefan

Efeseanul, Colectia in 60 de capete si Colectia in 50 de capete, toate datand din veacurile IV-VI.

9 Nicodem Milas, op.cit., p. 131-132.10 Prof. Pr. Liviu Stan, Codificarea canoanelor, in rev. „ST”, 1969, nr. 9-10, p. 633-634.

Dintre nomocanoane putem aminti Nomocanonul in 50 de titluri alcătuit de patriarhul

Ioan Scolasticul al Constantinopolului (565-577). Pornind de la acest nomocanon, patriarhul

Serghie al Constantinopolului (610-638) alcătuieste un alt Nomocanon in 14 titluri.

De o importantă deosebită este Nomocanonul patriarhului Fotie din anul 883. La

intocmirea acestei colectii, Fotie s-a folosit de toate colectiile de canoane si nomocanoanele care

apăruseră pană atunci. Fiind o colectie izbutită ea a fost acceptată si consacrată printr-un sinod

endemic intrunit la Constantinopol in anul 920, sinod ale cărui hotărari au fost insusite apoi de

către intreaga Biserică de Răsărit, devenind prin aceasta Colectia fundamentală de canoane a

Bisericii Ortodoxe, colectie rămasă oficială pană astăzi.

Perioada de după aparitia Colectiei fundamentale de canoane a Bisericii

Ortodoxe

După aparitia Colectiei fundamentale de canoane a Bisericii Ortodoxe s-a intărit si s-a

asigurat viata organizată si buna administrare a Bisericii. In această perioadă, datorită

evenimentelor istorice prin care a trecut Biserica, precum si datorită redactărilor diferite ale

legilor bisericesti provocate de aceste evenimente, s-a simtit nevoia alcătuirii unor colectii noi,

care „să corespundă nevoilor practice ale timpului, să explice sensul adevărat al legilor

fundamentale ale Bisericii si să exprime toate institutiile cuprinse in esentă in aceste legi”.

Astfel, au mai fost intocmite numeroase alte colectii, fără insă ca vreuna dintre ele să mai

fi dobandit caracterul oficial al Nomocanonului lui Fotie. Cele mai multe sunt compilatii sau

redactări originale, la intocmirea cărora s-a procedat pentru a face fată la diverse trebuinte

bisericesti.

Aceste colectii pot fi impărtite astfel: Nomocanoane mai noi, Colectii orientale tipărite in

Apus si Codici si colectii ale Bisericilor locale din Răsărit.

II. Canoane întregitoare

In această perioadă, la colectia oficială de canoane s-au mai adăugat , prin consensul

unanim al Bisericii, o serie de canoane numite intregitoare. Se numesc aşa deoarece acestea

întregesc izvoarele fundamentale. Ele sunt emise de sinoadele, particulare din Constantinopol,

sub forma de sinoade endemice, care au avut loc după încheierea Colecţiei fundamentale de

canoane a Bisericii Ortodoxe.

Ele au apărut prima dată in Pidalion (Leipzig, 1800), apoi in Sintagma Ateniană (Atena,

1852-1859) si sunt următoarele: canoanele Sf. Ioan Postitorul (†595), canoanele Sf. Nichifor

Mărturisitorul (†818), răspunsurile patriarhului Nicolae al Constantinopolului (1086-1111),

prescriptiile canonice ale Sf. Vasile cel Mare (†379), ale Sf. Ioan Gură de Aur (†407) si ale Sf.

Atanasie (†373).

CONCLUZIE

Prin urmare, Colectia fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe a fost alcătuită in

anul 883 si cuprinde patru categorii de canoane: apostolice, ale Sinoadelor ecumenice, ale

sinoadelor locale si ale Sf.Părinti. La acestea, in secolul al XIX-lea, s-a adăugat cea de-a cincea

categorie de canoane, si anume cele intregitoare. Ea a fost tradusă in limba romană incă din

secolul al XVIlea, cuprinsă in toate pravilele romanesti, partial sau integral. Cele mai

semnificative editii romanesti ale acestei colectii de canoane, cu comentarii, sunt ale episcopului

Nicodim Milas (traducere din lb. sarbă) si ale prof. Ioan Floca, pe baza traducerilor si

comentariilor prof. Liviu Stan.11

BIBLIOGRAFIE

Ceterchi, Prof. Dr., Ioan şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului,

Editura All, Bucureşti, 1993.

Floca, Arhid. prof. dr., Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, Editura

Sophia, Sibiu 1992

Milaş Dr., Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, trad. rom. de D. Cornilescu

şi V. Radu, Bucureşti, 1915.

Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Codificarea Canoanelor, în “Studii Teologice”, an. 1969 nr. 9-

10, p. 633-634.

11 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, Sibiu, 1992, p. 557