Post on 22-Dec-2015
description
Subiectul I: Principiile fundamentale de Drept Internaţional Public
1.1 Definiţi noţiunea de principiu fundamental
pr fund-prescriptie normativ ce se caracterizeaza printr-un inalt nivel
de abstractizare,ce guverneaza conduita subiectilo DIP. La ele putem
evident si caracter politic adic statele decurg la modaliati politice de
solutionare a conflictelor.Ele apara cele mai importante valori a
societietatii int:pacea,egalit dintre state,coperarea.Pr fundamentale au
o valoare jur egala,nefind supuse unei ierarh.Respectarea lor reprez o
conditie sine qua non adica necesar pu evitar conflictelor dintre state.
1.2 Analizaţi istoricul formării şi codificării principiilor
fundamentale
Istoricul formarii si codificarii principiilor fundamentale DIP.
Principiile fundamentale DIP au inceput sa se evidentieze inca din
perioada antica.Chiar daca unele principii considerate astayi
fundamentale pentru DIP au aparut de foarte mult timp,o veritabila
opera de sistematizare a lor incepe abia dupa 2 razboi mondial.
Astfel principiul respectarii cu buna credinta a obligatiilor
asumate,numit si pacta sund servanda,constituie una dintre pietrele
de temelie ale aparitiei si dezvoltarii dreptului international
contemporan.Prin urmare principiile fundamentale,reprezinta rezultatul
unei evolutii istorice,ce sa impus in conditiile intensificarii luptei pentru
independenta impotriva auoritarismului.Printre primele principii care
stau la baza relatiilor dintre state,sunt :egalitatea suverana a
statelor,neinterventia in afacerile interne ale statului.Aceste principii au
stat la baza formarii regulilor de comportare in domeniul relatiilor
internationale dintre state.Principiul egalitatii in drepturi a statelor,se
afirma pu prima dat la terminarea razboiului de 30 ani adica pacea de
la Westphalia
Un moment important in vederea dezvoltarii mai ample a DI,l-au avut
Carta ONU si declaratia adunarii generale a ONU privind principiile de
drept international ale relatiilor prietenesti si de cooperare intre state,in
conformitate cu Carta ONU 1970.Pentru prima data Carta ONU
enunta 7 principii DIP.
1. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta in
relatiile internationale sau principiul neagresiunii
2. Pr reglementarii pe cale pasnica a diferendelor interantionale.
3. Pr neamestecului in treburile interne ale altui stat.
4. Obligatia statelor dea coopera unele cu altele.
5. Principiul egalitatii popoarelor si dreptul lor dea dispune de ele
insele.
6. Pr egalitatii suverane a statelor.
7. Pr indeplinirii cu buna credinta de catre state a obligatiilor
asumate in conformitate cu CartaONU.
Alta codificare o consta si carta drepturilor si indatorririlor economice a
statelor 1974,care consacra un nr de 15 pr destinate reglementarii
raporturilor economice dintre state.
Pe linga pr din Carta ONU aici se mai intil careva pr:ex dr suveran al
statelor de a aleg sistemul economic,politic.
Actul Finan a Conferintei pentru securitate si coperare in Europ 1975
mai consacra inca 3 pr:inviolabilitatea frontierei de stat,intagritatea
teritoriala,respectarea drepturilor omului si libertatile fundamentale.
Astfel putem concluziona in raport cu evolutia si afirmarea principiilor
fundamentale ale DIP,ca pe masura cresterii complexitatii societatii
internationale si a dezvoltarii DIP,se contureaza noi principii,care la
rindul lor pot deveni fundamentale.
1.3. Evaluaţi natura juridică a principiilor fundamentale
Principiile fundamentale ale DIP sunt principii cu un grad maxim de
abstractizare si generalizare cu aplicare universala si avnd valoare
imperativa ele apara valorile fundamentale a relatiilor dintre subiectele
DIP.
Caracterele jur:
Universalitate-se aplica tuturor domeniilor de cooperare dintre
state.
Maxima generalitate-se adreseaza tuturor raporturilor de DIP.
Gradul mare de abstractizare si generalizare
Nu sunt ierarhizate- Au valoare juridica egala
Apara valorile fundamentale avind o importanta deosebita pentru
omenire.
Au caracter dinamic- datorita evolutiei permanente a relatiilor
internationale,este necesara evidentierea si aplicarea unor noi norme
internationale care pot deveni principii DIP.
Reprezinta o conditie sine qua non- necesar pu evitar conflictelor
dintre state.
Fac parte din categoria normelor jus cogens-de la care nu se
poate face abatere.
Subiectul II: Teritoriul în Dreptul Internaţional.
2.1. Definiţi noţiunea teritoriului în DIP
Teritoriul de stat reprezinta spatiul geografic in ale carui limite statul isi
exercita suveranitatea deplina si exlusiva si este alcatuit din suprafete
terestre,acvatice si marine,din solul,subsolul si spatiul aerian.
Prin teritoriu in DI subintelegem suprafata
terestra,acvatica,subsolul,coloana de aer de deasupra lor.
2.2.Clasificaţi teritoriul şi comparaţi regimul juridic al fiecărei
categorii.
In dependenta de regimul juridic teritoriul se clasifica in :
1)Teritoriu de stat-acele suprafete aflate sub jurisdictia deplina si
exclusiva a unui anumit stat.
2)Teritoriu cu regim international-in aceste spatii nu se exercita
suveranitatea nationala a nici unui stat.De ex :zona internationala a
spatiilor submarine,marea libera si coloana de aer de deasupra
ei,Antarctica,spatiul extraatmosferic.
3)Teritoriu cu regim mixt-in aceste zone actioneaza prevederile
legislatiei nationale si a celei internationale.La rindul lor aceste spatii
se clasifica in:spatii ce fac parte din teritoriul unui anumit stat(fluviile
internationale-Dunarea,Rinul,Canalele int-Panama,Strimptorile int-
Bosfor si Dardanele)*Spatii ce nu sunt parte componenta a teritoriului
unui anumit stat(zona economica exclusiva,contigua,platoul
continental)
2.3 Formulaţi modalităţi de modificare a teritoriului în Dreptul
Internaţional Public
Modificarea teritoriului statelor este admisa de DI contemporan in
baza respectarii principiului dreptului popoarelor dea dispune de ele
insele si numai prin mijloace paşnice.Conform Actului Final CSCE de
la Helsinki1975,statele semnatare considera ca frontierele lor pot fi
modificate in conformitate cu dreptul international,prin mijloace
paşnice si prin acord.
Modalitati de modificare:
Ocupatia originara-care se refera la teritoriile fara stapin(terrae
nullius),fiind o modalitate prin care teritori din America,Africa etc,erau
alipite la imperiile coloniale.Aceste teritorii erau ocupate nefiind
respectate drepturile populatiei autohtone.
Ocupatia teritoriilor abandonate(res derilictus),teritorii care fusesera
sub suveranitatea unui stat si care,kipurile,odata parasite,puteau fi
ocupate de alte state.
Cesiunea de teritoriu-desemneaza actiunea de trecere a unuo teritoriu
aflat sub suveranitatea statului care il cedeaza sub suveranitatea
statului care il primeste.
Astfel modificarile teritoriale pot avea loc prin desprinderea unei parti
de teritoriu de la un stat s formarea unui nou stat,reuniunea mai multor
state in unul singur,prin fuziune prin absorbtie,dezmembrarea unui
stat in 2 sau m m state si transferul de teritoriu de la un stat la altul.
Consimtamintul populatie de pe teritoriu ce urmeaza sa fie modificat
se poate exprima:prin hotarire a organului legislativ;prin consultarea
populatiei(referendum).
Test 2
Subiectul I: Principiul nerecurgeii cu forţa şi neameninţării cu ea
1.1 Definiţi noţiunea principiului nerecurgerii la forţă şi
ameninţare cu forţa
Principiu fundamental DIP care condamna razboiul ca mijloc de
reglementare a diferendelor internationale si renuntare la razboi ca
instrument de politica nationala in relatiile reciproce dintre
state.Principiu care limiteaza recurgerea la forta in relatiile
internationale dintre state.
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului
Astfel primele incercari de limitare a recurgerii la forta in relatiile
internationale si de reglementare pasnica a diferendelor internationale
au aparut in sec 19,pe la mijloc,insa fara prea multa incidenta asupra
statelor.Unele actiuni de scoatere a razboiului in afara legii au avut loc
abia in per interbelica sub egida Societatii Natiunilor.Pactul societatii
natiunilor instituia obligatia de neagresiune,insa in acelaşi timp,lasa la
dispozitia statelor dreptul dea incepe razboi dupa epuizarea
mijloacelor pasnice de reglementare a diferendelor.
Dupa pactul Briand Kellog,si tratatul de neagresiune si conciliere,de la
rio de janeiro,la fel condamna agresiunea.
Carta Onu prevede ca toti membrii ONU se vor abtine in relatiile
internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau folosirea ei atit
impotriva integritatii teritoriale cit si alt mod incompatibil cu scopurile
ONU.
La fel si Actul Final de la Helsinki,1975,precizeaza continutul acestui
principiu si prevede o serie de garantii juridice pentru realizarea in
practica a acestui principiu.
1.3 Evaluaţi conţinutul juridic
Astfel dupa cum am mentionat conform acestui principiu in prezent
razboiul este considerat cea mai grava crima interantionala.
Carta ONU care spune: Toţi membrii organizaţiei se vor abţine оn
relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau
la folosirea ei fie оmpotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie оn orice alt
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Conform actelor sus menţionate se interzice:
1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea
directă sau indirectă a forţei оmpotriva altui stat.
2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa оn scopul оncălcării
frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării
diferendelor internaţionale.
3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.
4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a
forţelor neregulate sau a altor bande armate.
5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la
acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.
6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu
оncălcarea prevederilor Cartei ONU.
7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu
forţa sau aplicării ei.
8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de
dreptul la autodeterminare.
Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu
folosirea forţei armate, оntreruperea legăturilor de
comunicaţii,comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele
unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare оn vecinătatea
frontierelor unui stat. Acest principiu presupune interzicerea
propagandei de război. In cazul acestui principiu dreptul
internaţional admite 3 excepţii cвnd se poate recurge la forţă inn
relaţiile internaţionale
Subiectul II: Canalele Internaţionale
2.1 Definiţi noţiunea de canal internaţional
Canalele-cai de comunicatie maritima si internationala care leaga 2
mari libere.Mai sunt denumite si canale internationale.Canalul-cale
artificiala sapata pe teritoriul unui stat,supus suveranitatii exclusive a
acelui stat.Cai maritime de navigatie artificiale constituite pentru a lega
2 mari sau oceane in scopul surtarii rutelor de navigatie
2.2 Analizaţi regimul de navigaţie prin canale inernaţionale.
Asupra canalului nu se aplica automat norma cutumiara de libertate a
comunicarilor internationale.
Internationalizarea canalului depinde numai de consimtamintul statului
pe teritoriul caruia se gaseşte,care trebuie exprimat printro conventie
speciala inkeiate cu statele interesate.De aceea regimul juridic de
navigatie prin canalele internationale nu este reglementat de
Conventia asupra dreptului marii1982.
Astfel se bucura in prezent de regim juridic de canal
international:Canalul de Suez,canalul Panama,canalul Kiel.
Fiecare dintre canalele respective au un regim diferit reglementat de
diferite conventii.
Daca e sa privim prin prisma teritoriului in DI,canalele internationale
fac parte din teritoriu cu regim mixt unde actioneaza prevederile
legislatiei nationale si a celei internationale.
2.3 Evaluaţi regimul juridic al canalului Suez şi de Panama.
Canalul Suez-Canalul suez a fost internationalizat prin conventia de la
constantinopol 1888,semnata de 9 state.Conf conv constantinopol
1888,canalul suez trebuie sa fie intotdeauna liber si de comert sau de
razboi,fara deosebire de pavilion.Convenia proclama 3 principii cu
privire la regimul de navigatie prin canal:egalitatea in tratament al
tuturor navelor,libertatea de acces in canal si neutralizarea canalului.
Conform rezolutiei 1956a consiliului de securitate ONU,este interzisa
orce interventie politica in gestiunea canalului.In timp de
razboi,puterilor beligerante nu li se permite debarcarea in cadrul
canalului,fie a trupelor,fie a munitiilor sau materialelor de
razboi.Canalul permite trecere navelo cu deplasament de pina la
150.000 tone.Pot trece navele cu pina la 16m pescaj.
Trecerea se efectueaz cu 8 noduri si dureaza circa 15
or.Regulamentul de trafic naval prin canal si in porturile sale este fixat
de Autoritatea Navala a canalului Suez.Aceste regulamente sunt
aplicabile atit pu navele de razboi cit si cele comerciale si civile.Zona
canalului este port liber.
Canalul Panama-regimul juridic al canalului este reglementat de
tratatul Hay-Bunau-Varilla1903.Acest tratat atribuie pe linga
toate,drepturi specifice in favoarea SUA ex:dreptul de ocupatie si
control a unui teritoriu de 10 mile dea lungul istmului Panamez,cu
excluderea jurisictiei panamei,dreptul de monopol asupra constructiei
si gestiunii canalului si a oricaror altor cai de comunicare dea lungul
istmului,dreptul de aparare militara a canalului.
In 1977 se inkee un nou tratat cu privire la canalul Panama si Tratatul
cu prvire la neutralitatea permanenta a canalului Panama.Primul tratat
a desfiintat zona canalului,teritoriu aflat sub jurisdictia SUAmsi a
asigurat transferul gradual intro perioada de 20 ani a gestiunii
canalului autoritatilor panameze.Dupa ce tratatul a ajuns la
scandenta,Panama a reluat integral administrarea canalului.
Al 2 tratat e inca in vigoarea,prin tratatul dat,statul panamez se obliga
sa respecte libertatea de trecere in orice timp.Potrivit tratatului SUA
beneficiaza in mod prioritar de aceasta libertate si isi rezerva dreptul
dea recurge la forta inclusiv contra Panamei pentru a asigura liberul
pasaj sau securitatea canalului.
Test nr.3
Subiectul I: Principiul neintervenţei în afacerile interne
1.1 Definiţi principiul neîntervenţiei în afacerile interne
Principiu fundamental care constitue o garantie a suveranitatii si
independentei fiecarui stat in parte.Mijloc de limitare si consacrare in
DI si in relatiile interantionale,a suveranitatii si independentei
participantilor la relatiile internationale. Acest principiu semnifica
obligatia statelor de a nu se amesteca in afacerile interne si externe
ale statelor.
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului
In doctrina de DIP principiul dat a fost afirmat in lucrarea lui Grotius
De iure belli ac pacis.Revolutia franceza ,aflinduse in fata unei
amenintari cu interventia armata contrarecolutionare din partea
statelor europene,a declarat principiul neinterventiei in afacerile
interne ale statelor-natiuni.
Astfel constitutia 1791 prevede ca natiunea franceza nu recunoaste
interventia prin intermediul razboaielor cuceritoare si nici intrun caz nu
va indrepta fortele sale armate impotriva libertatii oricarui popor.Acest
principiu a fost sprijinit si de Doctrina Monroe,Presedinte SUA care a
declarat ca SUA nu va interveni in treburile interne ale unui stat.O alta
doctrina care a consacrat acest principiu este Doctrina Drago,ministrul
afacerilor externe Argentina.
La fel si conventia de la Monte Video 1933,consacra acest principiu si
spune ca noco in stat nu are dreptul dea interveni in afacerile interne
si externe ale altor state.Pactul Ligii Natiunilor,la fel contine principiul
dat.Dupa al 2-lea Razboi mondial acest principiu este consacrat in
Carta ONU.,precum si in statutele altor org internationale cum ar fi
Pactul Ligii Arabe;Carta OSA,Carta OUA,conventia de la Viena cu
privire la relatiile diplomatice 1967.
Declaratia Adunarii generale a ONU din70 si Actul Final de la Helsinki
75,la fel prevad ca statele trebuie sa se abtina de la spprijinirea
directa sau indirecta a activitatilor teroriste,indreptate impotriva
regimului altui stat.
1.3 Evaluaţi conţinutul juridic al principiului
Dupa cum am mentiona mai sus,o multitudine de acte consacra
principiul dat.Astfel conform prevederilor Actului Final de la
Helsinki*75,statele participante se vor abtine de la orice interventie
directa sau indirecta,individuala sau colectiva,in treburile interne sau
externe care intra in copetenta nationala a altui stat participant,oricare
ar fi relatiile lor recirpoce.
Ele se vor abtine in consecinta de la orice forma de interventie,de la
orice act de constringere militara sau politica,economica ori de alta
natura ,tinzind sa subordoneze intereselor lor exercitarea de catre un
alt stat participant a drepturilor inerente suveranitatii sale si prin
aceasta sa obtina un avantaj oarecare.
In consecinta ele se vor abtine intre altele,de la sprijinirea,directa sau
indirecta,a activitatilor teroriste sau a activitatilor subversive,sau altele
indreptate spre rasturnarea vilenta a regimului altui stat participant.
Principiul neinterventiei semnifica obligatia statelor de a nu se
amesteca in afacerile interne si externe ale unu stat,de a nu le impune
regimul sau de stat si ideologia sa.
Interventia la rindul sau poate
fi:armata;economica,diplomatica,ideologica.
Ca si toate celelalte principii fundamentale DIP,principiul dat
reprezinta o norma jus cogens,de la care nu se poate face nici o
abatere.
Subiectul II: Populaţia în Dreptul Internaţional
2.1. Definiţi noţiunea populaţiei
Conform doctrinei,populatie reprezinta totalitatea locuitorilor acelui
stat,si totodata reprezinta element fundamental,precum si o conditie
pentru existenta statului.
Populatia la rindul ei este constituita din:
Cetateni-persoanele care au o legatura juridica cu statul in care se
afla,si care dispun de plenitudinea de drepturi oferite de acel stat.
Strainii-persoanele care se afla pe teritoriu unui stat,dar care au
cetatenia altui stat.
Bipatrizii sau pluripatrizii-persoane cu cetatenie a doua sau mai multe
state.
Apatrizii-persoane care nu au cetatenia nici unui stat.
Refugiati-persoane care apartin unor minoritati etnice,religioase etc,si
care sunt cetatenii cetatenii statului respectiv,dar care se bucura de o
protectie internationala.
2.2 Analizaţi aspectele legate de apatridie
Dupa cum prevede DUDO 1948,recunoasterea demnitatii proprii si a
drepturilor egale si inalienabile a tuturor membrilor familiei umane
constituie fundamentul libertatii,justitiei si pacii in lume.
Conf art 15 DUDO,toti au dreptul la cetatenie.Nimeni nu poate fi lipsit
in mod arbitrar de cetatenia lui sau i se va refuza dreptul de asi
schimba cetatenia.
Conventiile din 1961 si 1954 sunt tratatele specializate care
reglementeaza problemele in domeniul apatridiei.
Pactul international privind Drepturile civile si politice 1966 prevede
ca,fiecare copil va avea fara discriminare,dreptul la acele masuri de
protectie pe care le cere statutul sau de minor din partea
familiei,societatii, si statului.Fiecare copil are dreptul sa obtina o
cetatenie.
Conventia din 1979 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
impotrvia femeilor sustine ca statele parti vor acorda femeilor drepturi
egale cu cele ale barbatilor sa obtina skimbe,sau sa pastreze
cetatenia lor.
La fel si conventia europeana asupra cetateniei 1997, reglementeaza
aspecte prind prevenirea apatridiei.
Cele mai recente progrese cu privire la aspecte legate de cetatenie si
evitarea apatridiei au fost reflectate in Conventia Europeana 2006 cu
privire la prevenirea apatridiei in legatura cu succesiunea statelor.Ea
elaboreaza niste norme mai detaliate ce ar putea fi aplicate de catre
state in contextul succesiunii statale cu privire la prevenirea sau
reducerea cazurilor de apatridie.
Cadrul juridic al RM se elaboreaza pe baza constitutionala ce sustine
printre altele ca drepturile si libertatile fiintei umane reprezinta valorile
supreme ce sunt garantate.La fel si legea cetateniei RM,se bazeaza
pe principiile:dreptui la o cetatenie a fiecarui om si evitarea apatridiei.
2.3 Formulaţi soluţii privind evitarea apatridiei
1) Necesitatea ratidicării Convenţiei privind statul apatridului 1954 şi
Convenţiei privind reducerea cazurilor de Apatridie 1961
2) Informarea în masă a persoanelor ce nu deţin nici o cetăţenie
privind dobîndirea ei
3) Colaborarea autoritaţilor cu UNHCR pentru prevenirea apatridiei.
TEST nr.4
Subiectul I: Principiul soluţionării paşnice a difirendelor internaţionale
1.1 Definiţi principiul soluţionării paşnice a difirendelor
internaţionale
Principiul solutionarii paşnice a diferendelor internationale.
Principiu fundamental DIP care reglementeaza diferendele
internationale pe cale paşnica,pentru a nu fi pusa in pericol pacea si
securitatea internationala si justitia.
Reprezinta o norma Jus cogens de la care nu se poate face
abatere,care are ca scop,reglementarea diferendelor,conflictelor
internationale pe cale pasnica,astfel incit relatiile dintre state sa duca
spre un progres in interesul omenirii.
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului
In evul mediu statele utilizau frecvent medierea,arbitrajul si
concilierea.Reguli de drept international stabilite prin tratatele
multilaterale apar abia la sfirsitul sec 19, cu prilejur conferintelor de
pace de la Haga din 1899 si 1907.Insa atita timp cit dreptul
international nu interzicea razboiul si cit timp recurgerea la forta era
permisa,solutionarea pasnica nu putea sa aiba decit un caracter
subsidiar si sporandic.
Dupa infiintarea ligii natiunilor sau reglementat o serie de instrumente
juridice internationale,care au consacrat principiul nerecurgerii la forta
si la amenintarea cu forta,acesta avind caracter de norma imperativa.
Principiul dat sia cunoscut o consacrare cruciala in Carta ONU
1945.De altfel acest principiu reprezinta si unul dintre scopurile
ONU,adica infaptuirea prin mijloace pasnice si in conformiutate cu
principiile justitiei si dreptului international.
Cu prilejul codificarii DI,principiul solutionarii pasnice a diferendelor
internationale,cunoaste importante dezvoltari.De ex urmeaza
Declaratia Adunarii Generale ONU asupra principiilor de drept
international,Actul Final de la Helsinki 1975,Declaratia de la Manilla cu
privire la reglementarea pasnica a diferendelor internationale 1982.
Astazi principiul dat,are o importanta deosebit de mare din
considerentul solutionarii problemelor internationale fara a recurge la
forta,astfel neavind de suferit nici pacea si securitatea internationala si
nici natiunea.
1.3 Evaluaţi conţinutul juridic al principiului
Conform Actului Final Helsinki75 ,Statele vor reglementa diferendele
internationale dintre ele prin mijloace pasnice,astfel incit sa nu fie
puse in peicol pacea si securitatea internationala si justitia.
Ele se vor stradui cu buna-credinta si intr-un spirit de cooperare sa
ajunga la o solutie rapida si echitabila pe baza dreptului international.
In acest scop ele vor recurge la mijloace ca
negocierea ,ancheta,medierea ,concilierea ,arbitrajul,reglementarea
judiciara sau la alte mijloace pasnice la alegerea lor,inclusiv orice
procedura de reglementare convenita prealabil diferendelor la care
sunt parti.
In cazul in care nu se ajunge la o solutie prin folosirea unuia din
mijloacele pasnice de mai sus,partile in difered vor continua sa caute
un mijloc reciproc ,acceptabil pentru a reglementa pasnic diferednul.
Statele participante,parti la un diferend intre ele,precum si celelalte
participante,se vor abtine de la orce actiune care au putea agrava
situatia astfel incit sa puzna in pericol mentinerea pacii si securitatii
internationale si prin aceasta sa faca mai dificila reglementarea
pasnica a diferendului.
Astfel Declaratia din 1982 cu privire la reglementarea pasnica a
diferendelor internationale,prevede obligatia statelor dea actiona cu
buna credinta in relatiile dintre ele pentru a evita ivirea de
diferente,urmind sa traiasca in pace.
Subiectul II: Regimul juridic al străinilor
2.1 Definiţi regimul juridic al străinilor
Strainul conform legilatiei internationale si conform doctrinei de
specialitate reprezinta persoanele care au cetatenia altor state si se
afla pe teritoriul altui stat a carui cetatenie nu o are.
Conform legii cu privire la regimul juridic al cetatenilor straini si al
apatrizilor RM-se considera cetatean strain persoana care nu are
cetatenia RM dar care are dovada apartenentei sale la un alt stat.
2.2 Analizaţi principiile regimului juridic al străinilor.
In practica si teoria dreptului international se intilnesc 4 forme
principale ale conditiei juridice a strainului:
A)regimul national-potrivit acestui principiu,strainii,in conditiile legii
dispun de drepturi civile si fundamentale,extrem de rar si de drepturi
politice.Regimul national este stabilit si strainilor din tara noastra,art
19Constituie,care spune ca strainii si apatrizii au aceleasi drepturi si
indatoriri ca si cetatenii RM,cu exceptii prevazute de lege.In columbia
de ex cetatenii spanioli au dreptul dea participa la alegeri insa nu dea
candida.
B)Regimul special-prin care strainilor li se acorda numai acele
drepturiu prevazute in mod expres de legi interne si tratate
internationale,de ex dreptul dea intra liber intro tara fara vize si fara
pasaport.
C)Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate-este consacrat de
regula in tratatele bilaterale.In acest regim statul acorda strainilor aflati
pe teritoriul sau drepturi conferite cetatenilor unui stat tert,considerat
favorizat.
D)Regimul reciprocitatii- reciprocitatea implica situatii cind strainii
dispun de anumite drepturi sub conditia ca aceste drepturi sa fie
acordate si cetatenilor proprii in tarile carora apartin strainii in
cauza.Reciprocitatea poate fi legislativa,diplomatica sau de facto.
E)In istorie sa cunoscut si regimul capitulatiilor,in virtutea
caruia ,strainii,cetateni ai mai multor puteri erau scosi de sub
jurisdictia statului in care se aflau.Astfel de regim sa intilnit in Turcia
sec 18,China Japonia sec 19.
F)Un regim special il reprezinta regimul personalului diplomatic si
consular.Acest regim reglementeaza intrarea sederea si iesirea
strainului,membru al personalului diplomatic si consular,a familiilor etc.
2.3 Estimaţi clauza naţiunii celei mai favorizate
Dupa cum am mentionat deja,regimul clauzei natiunii celei mai
favorizate este consacrat de regula in tratate bilaterale. In acest regim
statul acorda strainilor aflati pe teritoriul sau drepturi conferite
cetatenilor unui stat tert,considerat favorizat.
Domeniile care pot face obiectul clauzei sunt:tarife
vamale,tranzit,importuri si exporturi,regimul persoanelor fizice si
juridice,drepturi de autor,regimul misiunilor diplomatice si consulare
etc.
Potrivit altei definitii,principiul clauzei natiunii celei mai favorizate
prevede ca orce facilitare acordata de un stat membru al Organizatiei
mondiale a comertului,in favoarea altui stat membru,se extinde
obligatoriu asupra tuturor statelor membre-acesta fiind principiul
nediscriminarii in comertul international.
De ex UE a incheiat cu tarile terte acorduri comerciale prin care se
acorda reciproc clauza natiunii celei mai favorizate.Astfel de acorduri
au fost semnate cu tarile arabe exportatoare de petrol si cu cele din
Pactul Andin 1984,Cu statele ASEAN 1980 s.a.
Cu RM,UE a inkeat un acord nepreferential- numit acord de
parteneriat si cooperare cu UE la 28 noiemrie 1994,care pina la
incheierea unui nou acord cu UE,astazi reprezinta baza legala a
relatiilor RM/UE.
Test nr.5
Subiectul I: Principiul integrității teritoriale și inviolabilității frontierilor
de stat
Definiți principiul integrității teritoriale și inviolabilității
frontierilor de stat.
Principiul integrității teritoriale presupune dreptul statului de a
exercita supremația sa deplină pe teritoriul său, delimitat prin
frontiere de stat, supremație ce-și găsește expresie în organizarea
politico-administrativă a teritoriului, în stabilirea regimului juridic al
persoanelor ce se află pe teritoriul său, în folosirea liberă a resurselor
sale naturale.
Principiul inviolabilității frontierilor de stat presupune că statele
trebuie să considere inviolabile frontierele celorlalte state și să se
abțină de la orice atentat împotriva acelor frontiere, precum și de la
orice act de acaparare a întregului sau a unei părți a teritoriului unui
stat.
2.Analizați evoluția istorică și codificarea principiilor.
Dreptul la integritate teritoriala și inviolabilitatea frontierilor de stat este
o consecință juridică a suveranității naționale. Inițial aceste drepturi
nu au fost statutate ca principii desinestătătoare ale Dreptului
Internațional, ci doar ca drepturi și îndatoriri ale statelor stipulate în
tratatele de pace de după primul război mondial. Prin adoptarea Cartei
ONU, deși principiul integrității teritoriale nu a fost stipulat într-un mod
distinct, fiind inclus în art.2, a fost statuat cu o sferă de aplicare
universală și obligația respectării lui de state în ansamblul relațiilor
internaționale. Pentru prima dată aceste principii au fost enunțate și
dezvoltate separat de către Actul Final de la Helsinki din 1975.
Ulterior, împreună cu cel al ”respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului” aceste 2 princincipii au devenit alături de
cele șapte enumerate în Carta ONU, principii fundamentale ale
dreptului Internațional.
3.Evaluați conținutul juridic al principiilor.
Principiul integrității teritoriale mai presupune interzicerea oricăror
tentative de a urmări ruperea parțială sau totală a unității naționale,
manifestările de forță îndreptate împotriva teritoriului unui anumit stat.
Astfel, statelor le revine obligația de a nu viola teritoriul altui stat, de a
nu anexa cu forța teritoriul altu stat, precum și de anu exercita puterea
sa pe teritoriul acelui stat.O consecință a acestui principiu este
inadmisibilitatea recunoașterii ca legale a oricărei achiziții teritoriale
efectuate prin forță. În acest sens, Dreptul Internațional interzice
mișcările secesioniste care au ca scop încălcarea acestui principiu.
Recunoașterea integrității teritoriale presupune însă și acceptarea
dreptului de ”pasaj inofensiv”, dreptul de tranzit aerian, feroviar,
maritim dar numai în virtutea și limitele stabilite de convenții și
tratatele internaționale.
Principiul inviolabilității frontierilor de stat presupune că
modificarea frontierelor de stat se face doar prin mijloace pașnice, pe
baza unui acord intervenit între statele interesate și pe bază de
plebiscit.Potrivit acestui principiu, frontierele fiecărui stat vor trebui să
fie respectate de toate celelalte state, de unde decurge caracterul ilicit
al oricăror manifestări sau sau demonstrații de forță în aproprierea
acestor frontiere. Modificările teritoriale și implicit a frontierelor se face
în baza eprimării voinței libere a poporului prin intermediul
plebiscitului.
Subiectul II: Zona Economică Exclusivă
Definiți noțiunea de zonă economică exclusivă
Prin zonă economică exclusivă se subînțelege acea porțiune de mare
adiacentă mării teritoriale cu o lățime maximă de 200 mm (efectiv are
182mm).
Determinați drepturile și obligațiile tuturor statelor în z.e.e.
În z.e.e. statele se bucură de libertățile de navigație și de survol și de
a pune cabluri și conducte submarine cît și de libertatea de a folosi
marea în alte scopuri licite pe plan internațional
Statele deasemenea vor avea obligația de a ţine seama în mod
corespunzător de drepturile şi obligaţiile statului riveran şi vor respecta
legile şi reglementările adoptate de acesta în conformitate cu
dispoziţiile Convenţiei cu privire la dreptul mării din 1982 şi, în măsura
în care ele nu sunt incompatibile cu prezenta parte, celelalte reguli de
drept internaţional. Printre asemenea obligațiuni se numără: 1)
Interdicția transportului de sclavi
2) Obligația de a coopera la reprimarea pirateriei
3) Obligația de cooperare pentru reprimarea reprimarea traficului ilicit
de stupefiante şi de substanţe psihotrope practicat de nave
4) Obligația de cooperare pentru reprimarea emisiunilor neautorizate
(radio)
Evaluați drepturile exlcusive și obligațiile statelor riverane
în zonele lor e.e.
În z.e.e. statul riveran drepturi suverane în scopul explorării şi
exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale, biologice sau
nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de
deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi de explorare şi
exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de
energie cu ajutorul apei, al curenţilor şi al vântului. Statul riveran mai
are dreptul la:
Amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări.
Cercetarea științifică marină
Protecția și conservarea spațiului marin
Statul riveran are obligațiunea de a ţine seama în mod corespunzător
de drepturile şi de obligaţiile celorlalte state şi va acţiona într-un mod
compatibil cu Convenția cu privire la dreptul mării din 1982.
TEST nr.6
Subiectul I: Principiul dreptului popoarelor la autodeterminare
1.1 Definiți principiul autodeterminării popoarelor și dreptul lor
de a dispune de ele însele.
Acest principiu prevede că toate popoarele și națiunile au dreptul de a
determina în mod liber fără nici un amestec de afară statutul lor politic,
economic, social și cultural.
1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiului.
Principiul autodeterminării a fost fundamentat pentru prima dată în
declarația președintelui W.Wilson, din 22 ianuarie 1917, în care se
menționa că o pace trainică nu se poate edifica decît prin
consimțămîntul popoarelor. Ceva mai tîrziu, tot el avea să
menționeze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un
principiu imperativ.
Pentru prima dată principiul autodeterminării este consacrat în Carta
ONU, ulterior acesta fiind reglementat și în Rezoluția Adunării
Generale a Onu 1960 referitoare la acordarea independenței țărilor și
popoarelor din colonii, în Actul Final de la Halsinki 1975 precum și în
Pactul internațional privind drepturile civile și politice.
1.3 Evoluați conținutul juridic al principiului.
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele implică următoarele
drepturi fundamentale:
a)dreptul popoarelor asuprite de a se constitui într-un stat propriu și
independent.
b)dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominației străine și
caracterul legal al acestei lupte
c)dreptul de a beneficia de protecția dreptului internațional.
d)dreptul de a stabili relații oficiale cu state și de a participa la
organizații internaționale
e)dreptul la libera exploatare a resurselor minerale, biologice etc.
La rîndul lor statele pentru respectarea acestui principiu sunt obligate
să acorde ajutor ONU în vederea achitării acesteia de răspunderile pe
care i le conferă carta ONU în privința acestui principiu și să se abțină
de la orice măsură de constrîngere care ar priva popoarele de acest
drept.
Pentru ca un popor să cîștige dreptul de a se numi Mișcare de
Eliberare Națională și de a se bucura de acest statut este nevoie ca
să întrunească 3 elemente : 1) Poporul să aibă la bază un substrat
cultural (valori,limbă, religie etc.)
2) Trebuie să existe un organ de conducere
3) Acest organ de conducere trebuie să se bucure de autoritate în
fața poporului
Trebuie de menționat că minoritățile naționale nu au dreptul de a
lupta pentru autodeterminare. Minoritățile trebuie și sunt protejate prin
tratate internaționale prin care li se garantează drepturile și libertățile
fundamentale (inclusiv cele la păstrarea identității).
Subiectul II: Marea liberă
2.1 Definiți noțiunea de mare liberă
Convenția cu privire la dreptul mării din 1982 definește marea liberă
drept acea parte a mării care nu este cuprinsă nici în zona economică
exclusivă, nici în marea teritorială, apele interne sau arhipelagice unui
stat.
2.2 Analizați principiile aplicabile regimului mării libere
Regimul juridic al mării libere este guvernat de 3 principii importante
ale dreptului internațional maritim, codificate în Convenția din 1982:
principiul libertății mării, principiul folosirii mării în scopuri
pașnice, principiul neapropriațiunii mării libere.
Prin principiul libertății mării se subînțelege că Marea liberă este
deschisă tuturor statelor, fie ele riverane sau fără litoral. Această
libertate presupune:
1)libertatea de survol
2)libertatea de navigație3)libertatea de a pune cabluri și conducte submarine
4)libertatea de a construi insule și alte instalații autorizare de dreptul
internațional
5)libertatea pescuitului
6)libertatea cercetărilor științifice
Prin principiul folosirii mării în scopuri pașnice statele riverane sunt
obligate să se abțină de la recurgerea la forță sau amenințare cu
forța.
Prin principiul neapropriațiunii mării libere statelor li se interzice să
pretindă vriun drept de proprietate asupra mării libere sau să supună o
parte din ea suveranității sale. Principiul dat nu afectează jurisdicția
de stat la bordul unei nave aflate sub pavilionul său.
2.3 Estimați modalități de reprimare a infracțiunilor comise în
marea liberă
În scopul reprimării a infracțiunilor comise în marea liberă este
necesar să menționăm că aici ne vine în ajutor 2 excepții de
la principiul imunității de jurisdicție la bordul unei nave, și
anume: dreptul de vizită și dreptul de urmărire.
Dreptul de vizită este dreptul de control efectuat de o navă de
război sau afectată de serviciul public asupra unei nave comerciale,
atunci cînd există motive serioase de a bănui că această navă
practică: pirateria, transportul de sclavi, nu are naționalitate.
Dreptul de urmărire este dreptul de a urmări nava străina de către o
navă de război sau afectată de serviciul public doar dacă există
motive serioase care presupun că nava a încălcat legile unui stat.
Dreptul de urmărire încetează atunci cînd nava pătrunde în marea
teritorială a propriului stat.
Sunt considerate infracțiuni comise în marea liberă: Transportul de
sclavi, pirateria,traficul de substabțe stupefiante și
psihitrope, emisiunile neautorizate emise în marea liberă.
Ce ține de reprimarea pirateriei, Convenția din 1982 prevede că
orice stat poate să rețină o o navă sau o aeronavă pirat, să aresteze
persoanele şi să sechestreze bunurile care se găsesc la bord.
Tribunalele statului care a efectuat reţinerea pot să se pronunţe
asupra pedepselor de aplicat, precum şi asupra măsurilor de luat în
ceea ce priveşte nava, aeronava sau bunurile.
Deasemenea statelor au dreptul să aresteze orice persoană sau să
imobilizeze orice navă care practică transportul de sclavi, servește
unei emisiuni neautorizate sau practică trafic de substabțe stupefiante
și psihotrope.
Test nr. 7
Subiectul I: Principiile fundamentale ale dreptului internațional public
Definiți noțiunea de principiu fundamental al DIP.
Principiul fundamental al Dreptului Inernaional repezinta o norma
juridica de maxima generalitate, universal valabile, juridic obligatorii
pentru subiectele de drept internațional care au fost create în baza
acordului de voință al statelor. Principiile constituie normele cele mai
importante care stau la baza întregului sistem de Drept Inernațional.
Analizați natura juridică a principiilor fundamentale ale DIP.
Principiile fundamentale au un caracter de maximă
generalitate, acoperind toate domeniile pe care raporturile de DIP le
reglementează. Caracterul universal reiese din faptul că se aplică
tuturor relațiilor dintre state. Principiile fundamentale au și un caracter
juridic, iar faptul că au fost consfințite în cele mai importante
documente internaționale confirmă acest fapt. În literatura de
specialitate se insistă asupra fatpului statele sunt deseori tentate să
recurgă exlcusiv la mijloace poltice de soluționare a conflictelor, astfel
principiile fundamentale capătă și un caracter politic. Ele apără cele
mai importante valoriale societății internaționale, pentru subiecții DIP
și în general pentru toată omenirea. Principiile DIP au o valoare
juridică egală, nefiind supuse unei ierarhizări. Aceste principii
reprezintă niște norme ius cogens, adică sunt norme
imperative,obligatorii. O altă caracteristică a principiilor de DIP
este interdependența principiilor, aceasta rezultînd din faptul că
fiecare principiu se afirmă prin celelalte principii.
Evaluați principiile în procesul de formare a Dreptului
Internațional Public
Reieșind din natura și conținutul juridic al principiilor fundamentale ale
dreptului internațional trebuie de menționat că aceste principiii se
detașează din totalitatea normelor dreptului internațional, ele
reprezentînd nucleul de bază al Dreptului internalional public, întrucît
celelalte norme adoptate ulterior fie pe cale cutumiară, fie pe cale
convențională s-au conformat acestor principii.
Trebuie de menționat deasemenea și faptul că unele din principiile
internaționale au început să influențeze Dreptul Internațional și
relațiile dintre state, încă din antichitate. Astfel principiul îndeplinirii cu
bună-credință a obligațiilor asumate (pacta sunt servanda) apărut în
Roma Antică este și acum piatra de temelie a relațiilor dintre statele
contemporane.
Prin urmare principiile internaționale, au contribuit la marile victorii
revoluționare și democratice asupra autoritarismului și dominației
statelor mai puternice asupra relațiilor internaționale. Momentul
crucial în evoluția Dreptului Internațional a fost adoptarea Cartei ONU
în 1945 și codificarea principiilor fundamentale chiar în art.2 al acestui
document. Ulterior pentru a spori eficiența principiilor fundamentale,
societatea internațională le- mai codificat într-o serie de tratate cum
sînt:
1)Declarația Adunării Generale a ONU privind principiile de drept
internaționale
2)Actul final de la Helsinki 1975
3) Carta de la Paris pentru o nouă Europă 1990
Subiectul II: Valabilitatea tratatelor internaționale
2.1 Definiți noțiunea de validitate a tratatului internațional.
Validitatea tratatului internațional reprezintă corespunderea sa cu
normele legale ce ține de regulile sale de încheiere, conținutul,
obiectul și scopul său. În DIP validitatea tratatului se prezumă.
2.2 Constatați viciile de consimțămînt prezente la încheierea
tratatului internațional.
Viciile de consimțămînt care duc la nulitatea relativă a tratatului sunt:
a) violarea vădită a unei norme de importanță fundamentală a
dreptului intern privind compentența de a încheia tratate.(de ex:
norma constituțională privind ratificarea, procedura de urmat,
deplinele puteri)
b) eroarea dacă constituie o bază esențială a consimțămîntului unui
stat de a fi legat prin tratat sau dacă statul care invocă eroarea nu a
contribuit prin conduita sa la producerea ei.
c) dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părți contractante,
prin care se urmărește determinarea altei părți contractante să-și dea
consimțămîntul pentru încheierea tratatului.
Dolul poate îmbrăca forma unor declarații false, a reprezentării false
sau alte procedee de înșelătorie
d) coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea
încheierii tratatului.
Actele de corupere trebie să fie evidente și în măsură să exercite o
influență considerabilă asupra voinței lui.
Viciile de consimțămînt care duc la nulitatea absolută a tratatului sunt:
a)constrîngerea exercitată asupra reprezentanților unui stat, prin acte
sau amenințări îndreptate împotriva libertății sau integrității fizice a
acestuia, reputației lui, persoanelor dragi ei.
b)constrîngerea exercitată asupra unui stat participant, prin
amenințarea cu forța sau prin violarea altor principii fundamentale ale
DIP.
2.3 Evaluați efectele nulității tratatelor internaționale.
În dependență de viicile consimțămînt prezente la încheirea tratatului,
el poate fi lovit fie înnulitate relativă fie în nulitate absolută.
a) Nulitatea relativă de obicei duce la suspendarea tratatului. Ea poate
fi invocată doar de partea care a fost prejudiciată de încheierea
tratatului.
b) Nulitatea absolută poate fi invocată atît de partea prejudiciată cît de
orice alt membru al societății internaționale, precum și din oficiu de
către o instanță internațională jurisdicțională.
Nulitatea absolută are ca efect declararea tratatului ca fiind nevalabil
și repunerea părților în stituația care a existat pînă la încheierea
tratatului(erga omnes) . Deasemenea părțile trebuie să se străduie să
elimine consecințele oricărui act îndeplinit pe baza acelui tratat.
Test nr.8
Subiectul I: Principiul cooperării internaționale
1.1 Definiți principiul cooperării internaționale.
Principiul cooperării internaționale prevede dreptul subiecților DIP de
a stabili raporturi de colaborare cu ceilalți subiecți, de a participa la
proiecte, inițiative de cooperare pe plan regional și mondial. Principiul
cooperării mai prevede și obligația subiecților DIP de a contribui la
dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional fără bariere sau
discriminări , de a contribui la pacea și securitatea omenirii, de a
preveni crizele și de a participa la combaterea infracționalității internaționale, terorismului etc.
1.2 Analizați evoluția istorică și codificarea principiului
Acest principiu a fost înscris printre principiile de bază ale Cartei ONU,
în care se precizează că trebuie cooperarea internațională în
rezolvarea problemelor internaționale cu caracte economic, social,
cultural precum și în încurajarea și respectarea drepturilor omului.
Formularea cooperării ca scop al O.N.U a făcut ca unii autori să nu
considere cooperarea internațională un principiu findamental. Însă
Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970 prevede că ”Statele,
oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice,
economice și sociale au obligația de a coopera între ele în diverse
domenii ale relațiilor internaționale”. Actul final de la Helsinki 1975
precum și Carta pentru o nouă Europa de la Parsi 1990 la fel
consacră acest principiu, iar carta enumeră express domeniile și
acțiunile care rezultă din obligația cooperării internaționale.
1.3 Evaluați conținutul juridic al principiului
Autorii contemporani ajung la concluzia că cooperarea este de natură
dispozitivă cu unele excepții. Ideia este că astăzi cooperarea
internațională este unicul instrument prin care statele își pot realiza
interesele ori în condițiile conteporane nici un stat nu va putea purta o
politică autarhică (de izolare). Prin urmare obligația de cooperare
pentru state se întîlnește în următoarele situații:1) Carta ONU stipulează obligația tuturor statelor membre de a
participa la sancțiunile decise de consiliul de securitate contra statelor
care atentează la pacea și securitatea internațională.
2) În dreptul cosmis se întîlnește situația cînd un obiect cosmic este
nevoit să aterizeze forțat pe teritoriul unui alt stat, atunci statul pe
teritoriul căruia obiectul este depistat va întreprinde toate măsurile
pentru restituirea obiectului statului de lansare, repatrierea echipajului
și se va abține de la orice investigații asupra obiectului cosmic.
3) La fel în dreptul cosmic, dacă un stat este mai bine echipat și
posedă sateliți care urmăresc starea vremii, atunci el va informa de
urgență statele mai puțin echipate despre calamitățile naturale care le
amenință.
Cooperarea internațională în calitate de principiul fundamental
impliecă subiecte active și cu drepturi egale. Acțiunile lor
deasemenea trebuie să se afle sub imperiul bunei-credințe.
Subiectul II: Zona internațională a teritoriilor submarine
1.1Definiți noțiunea de zonă internațională a teritoriilor
submarine.
Zona internațională a teritoriilor subarine reprezintă fundurile mărilor
și oceanilor și subsolul lor dincolo de limitele jurisdicției naționale.
1.2 Identificați principiile aplicabile regimului zonei submarine.
Regimul juridic aplicabil zonelor internaționale a teritoriilor submarine
este guvernat de următoarele principii:
1)Principiul inadmisibilității revendicărilor de suveranitate și
apropriațiunii zonei. Potrivit acestui principiu nici un stat nu poate să
revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi suverane asupra
unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale. Nici un stat și
nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-și însușească vreo
parte oarecare a zonei sau a resurselor sale.
2)Principiul exploatării și explorării zonei în interesul întregii umanități. Zona și resursele sale sunt considerate patrimoniul comun al întregii
omeniri. În consecință, activitățile din zonă vor fi desfășurate în
interesul întregii omeniri, idependent de situația geografică a statelor,
fie că e vorba de statele riverane sau state fără litoral.
3)Principiul utilizării zonei în scopuri exclusiv pașnice.
4)Principiul răspunderii internaționale pentru daunele rezultate în
urma nerespectării statutului juridic al zonei. Un stat sau organizație
internațională poartă răspundere pentru daunele provocate zonei
internaționale a teritoriilor submarine, rezultate în urma nerespectării
obligațiilor care le revin în conformitate cu clauzele convenționale.
5)Principiul protecției mediului marin. Pentru desfășurarea tuturor
activităților din zonă, trebuie luate măsuri necesare în scopul
asigurprii protecției eficace a mediului marin împotriva efectelor
dăunătoare care pot rezulta din aceste activități.
1.3 Estimați rolul Autorității Internaționale a spațiilor submarine.
Autoritatea Internațională a spațiilor submarine a fost creată prin
Convenția din 1982 și reprezintă o organizație internațională care are
ca scop primordial asigurarea regimului juridic al zonelor
internaționale ale spațiilor submarine. Toate statele părți sunt în mod
automat și părți ale acestei Autorități.Numai Autoritatea poate elibera autorizații statelor membre pentru
desfășurearea activităților în aceste zone (fie cercetări științifice, fie
explorare sau exploatare). Tot Autoritatea urmează să ducă evidența
și să supravegheze aceste lucrări.
Din 1966 Autoritatea a obținut statut de observator pe lîngă ONU.
Dacă inițial cheltuielile erau suportate de ONU, ulteior Autoritatea a
trecut la intretinere prorie, aceasta sporind gradul de impartialitate si
independenta in luarea deciziilor.
Rolul principal pe care il are autoritatea constă în faptul că ea împarte
beneficiile financiare sau alte avantaje economice provenite din
activitățile din zonă. Tot Autorității îi revine rolul principal în vederea
garantării, protecției și conservării mediului marin. La fel Autoritatea
are menirea de a promova și încuraja cercetările științifice marine
Test nr.9
Subiectul 1: Principiul protecţiei drepturilor si libertăţilor fundamentale
ale omului
1.1 Definiţi principiul protecţiei universale a drepturilor omului
Principiul protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale ale
omului - o norma jus cogens care impune obligatia tuturor statelor de
a respecta drepturile si libertatile fundamentale ale omului
1.2 Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătand
valenţe deosebite după
adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima
consacrare oficială a drepturilor
omului apare in SUA, la 12 iunie 1776, in Declaraţia drepturilor, care
consfinţea dreptul omului
la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care
denotă preocuparea societăţii internaţionale in respectarea şi
garantarea drepturilor omului. Reafirmind in preambulul său „credinţa
in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea şi valoarea
persoanei umane, in egalitatea in drepturi a bărbaţilor şi femeilor”,
Carta ONU consfinţeşte in mod expres la art. 56 obligaţiile statelor
privind respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
religie, limbă etc.
In anii care urmează de la data intrării in vigoare a Cartei ONU, in
cadrul Naţiunilor Unite au fost elaborate numeroase instrumente
politico-juridice internaţionale, care au dat expresie preocupărilor
pentru atingerea unui standard minim de protecţie a drepturilor omului,
atributelor fundamentale ale personalităţii individului, drepturile şi
obligaţiile care-i revin in raport cu semenii săi şi societatea din care
fac parte.
Dintre documentele cele mai reprezentative care au fundamentat
existenţa principiului respectării drepturilor omului ca principiu de drept
internaţional este necesar de menţionat: DeclaraţiaUniversală a
Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;
Cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie
1966;
Declaraţia americană a drepturilor şi indatoririlor omului adoptată
la Bogota in 1948;
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 in cadrul
Consiliului Europei;
Actul final alConferinţei pentru Securitate şi Cooperare in
Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975
Documentele ulterioare adoptate in procesul CSCE la Madrid,
Viena, Copenhaga şi Paris
Conventia privind reprimarea si prevenirea crimei de genocid din
1948
Conventia privind reprimarea si prevenirea apartheidului din
1973
1.3 Evoluaţi conţinutul juridic al principiului
Drepturile omului sunt cele mai codificate la moment. Persoanele
fizice in deferitele sale
acceptiuni(copil,refugiat,apatrid,bipatrid,persoana stramutata) este
astazi destinatarul principal a surselor dreptului international.
Au fost create o serie de mecanisme care examineaza cauzele de
nerespectare drepturilor si libertatilor fundamentale. In DIP se cunosc
doua tipuri de asemenea mecanisme: jurisdictionale(CtEDO) si
administrative(Comitetul de la Geneva pentru drepturile omului).
Pe linga categoriile de presoane protejate in DIP exista acte care
protejeaza anumite categorii de drepturi fundamentale.(ex Pactul cu
privire la drepturile civile si politice din 1966).
Astazi se cunosc trei generatii ale drepturilor omului:
1. drepturi civile si politice
2. drepturi economice,sociale si culturale
3. drepturi colective(dr. la pace,la dezvoltare, la un mediu
inconjurator sanatos,dr. la folosirea proprie a resurselor
naturale,etc)
De fapt, in virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de
obligaţii de drept internaţional
cum ar fi de pildă:
- obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind
drepturile omului;
- obligaţia de a nu permite nici un fel de incălcare a drepturilor omului,
creand mijloace judiciare
la indemana celor ale căror drepturi au fost incălcate;
- să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de
viaţă corespunzător
asigurării sănătăţii şi bunăstării lor, preocupandu-se de adoptarea
măsurilor sociale necesare;
- să asigure minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce
impreună o viaţă spirituală
şi de a-şi prezerva identitatea etnică, lingvistică şi religioasă;
- obligaţia de a informa cu bună credinţă forumurile internaţionale in
legătură cu modul in
care statele respectă şi aplică convenţiile internaţionale privind
drepturile omului, manifestand
o receptivitate faţă de sugestiile şi propunerile altor state, faţă de
recomandările organizaţiilor
internaţionale.
In concluzie, este necesar de reţinut că intre principiul drepturilor
omului şi principiile
egalităţii suverane şi neintervenţiei nu trebuie să existe raporturi de
incompatibilitate. Măsurile
prin care sunt traduse in viaţă reglementările internaţionale privind
drepturile omului sunt in
esenţă măsuri interne adoptate de state in virtutea suveranităţii lor.
Afară de aceasta, este necesar
de menţionat că documentele internaţionale creează doar un anumit
cadru juridic general legat
de protecţia drepturilor omului, pe cand concretizarea acestor
prevederi se efectuează in ultimă
instanţă prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, şi in
general prin contribuţia
organelor interne ale statului care veghează respectarea
necondiţionată a drepturilor omului in
fiecare stat.
Subiectul II: Platoul continental
2.1 Definiţi noţiunea de platou continental
Platou continental-acea prelungire naturala subacvatica a tarmului
statului riveran care coboara in panta usoara pina la taluzul
continental care, de regula, se afla la o distanta de pina la 200 mile
maritime masurata de la liniile de baza a marii teritoriale(Conventia cu
privire la dr.marii din 1982)
2.2 Analizaţi tehnicile de delimitare a platoului continental
Conventia cu privire la dreptul marii prevede citeva tehnici de
delimitare a platoului continental:
1. pană la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la
care se măsoară lăţimea
mării teritoriale, atunci cand limita exterioară a marginii continentale
este inferioară celor 200 mile marine,
2. pană la o distanţă de 350 mile marine de la liniile de bază de la
care se măsoară lăţimea
mării teritoriale, atunci cand limita exterioară a marginii continentale se
intinde dincolo de 200 mile marine de la liniile de bază a mării
teritoriale,
3. in aceleaşi condiţii, pană la o distanţă de 100 mile marine de la
izobata de 2500 m, care este
linia care leagă punctele de 2500 m adancime.(1 strelca-platoul
continental,2-izobata de 2500 m,3-prelungirea de 100 mile maritime)
2.3 Estimaţi drepturile exclusive şi obligaţia statelor în explorarea
platoului continental
Drepturile si obligatiile statului riveran asupra platoului
continental 1. Statul riveran exercită drepturi suverane asupra
platoului continental în scopul explorării lui şi exploatării resurselor
sale naturale. 2. Drepturile vizate la paragraful 1 sunt exclusive, în
sensul că dacă statul riveran nu explorează platoul continental sau nu-
i exploatează resursele naturale, nimeni nu poate să întreprindă astfel
de activităţi fără consimţământul său expres. 3. Drepturile statului
riveran asupra platoului continental nu depind de ocupaţia acestuia,
efectivă sau fictivă, şi nici de vreo declaraţie expresă. 4. Resursele
naturale vizate de prezenta parte cuprind resursele minerale şi alte
resurse nebiologice ale fundului mării şi subsolului acesteia, ca şi
organismele vii care aparţin speciilor sedentare, adică organismele
care, în stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării
sau sub acest fund, fie incapabile de a se deplasa altfel decât dacă
rămân în mod constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul
acesteia.
Cabluri şi conducte submarine pe platoul continental 1. Toate
statele au dreptul de a pune cabluri şi conducte submarine pe platoul
continental conform dispoziţiilor prezentului articol.
Insule artificiale, instalaţii şi lucrări pe platoul continental
Prevederile art. 60 se aplică, mutatis mutandis, insulelor artificiale,
instalaţiilor şi lucrărilor situate pe platoul continental.
1. În zona economică exclusivă, statul riveran are dreptul exclusiv de
a proceda la construirea şi de a autoriza şi reglementa construirea,
exploatarea şi utilizarea de:
1. insule artificiale;
2. instalaţii şi dispozitive utilizate în scopurile prevăzute de art. 56
sau în alte scopuri economice;
3. instalaţii şi lucrări care pot împiedica exercitarea drepturilor
statului riveran în zonă.
2. Statul riveran are jurisdicţie exclusivă asupra acestor insule
artificiale, instalaţii şi lucrări, inclusiv în materie de legi şi reglementări
vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare.
Foraje pe platoul continental Statul riveran are dreptul exclusiv de a
autoriza şi de a reglementa forajele pe platoul continental, oricare ar fi
scopurile acestora.
Săparea de galerii Prezenta parte nu afectează dreptul statului
riveran de a exploata subsolul recurgând la săparea unor galerii,
oricare ar fi adâncimea apei în locul respectiv.
Test nr.10
Subiect I: Cutuma Internaţională
1.1 Definiţi noţiunea de izvor de Drept Inernaţional
Izvorul de drept internaţional public poate fi definit ca fiind un
instrument juridic (tratatul sau cutuma internaţională), care dau formă
exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al
subiectelor dreptului internaţional public, in primul rand statele.
1.2 Comparaţi cutuma cu tratatu internaţional
Asemanari:
1. Ambele sunt izvoare de DIP
2. Au forta juridica obbligatorie
3. Sunt create prin acordul de vointa a statelor
4. Pentru a constitui izvoare de drept trebuie sa intruneasca
anumite conditii
5. Sfera lor de aplicare variaza prin aria lor de intindere in spatiu
Deosebiri:
Tratatul Cutuma
Recunoasterea se face pe cale expresa Recunoasterea se
face tacit
Reprezinta un acord scris Se incheie in forma
verbala
Ofera o regelementare clara si este usor Se face apel la
alte surse auxiliare
de dovedit acordul de vointa Trebuie sa fie
generala si constant
Se adopta prin anumite proceduri specifice repetata
Reglementeaza aproape toate domeniile Reglementeaza
doar anumite sfere
relatiilor internationale ale relatiiilor internationale
Intruneste ambele elemente:spiritual si material Lipsa
elementului material
1.3 Evaluaţi tehnici de probare a existenţei cutumei
Ne putem considera in prezenţa unei norme cutumiare – din
momentul din care fiecare dintre subiectele de drept internaţional
poate conta pe faptul că celelalte se vor conforma acelei conduite ce
formeaza obiectul respectivei reguli.
Un fenomen nou in legătură cu formarea cutumei rezidă in
participarea organizaţiilor
internaţionale la procesul cutumiar. Această participare se manifestă
prin acte care deşi emană
de la organele organizaţiilor internaţionale, reprezintă in ultimă
instanţă poziţia adoptată de
statele membre. Este vorba deci de o nouă cale de manifestare a
consimţămantului statelor care
imbogăţeşte considerabil procesul cutumiar.
Ca exemplu de rezoluţii ale Adunării Generale ale ONU care au
influenţat mult procesul
cutumiar pot fi enumerate următoarele:
a. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948;
b. Declaraţia cu privire la declararea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale din 1960;
c. Declaraţia relativă la eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială din 1963 etc.
Cutuma are un neajuns, ce constă in dificultatea dovedirii existenţei
acesteia,
adică a dovedirii conţinutului ei. Pentru a facilita stabilirea elementelor
unei norme cutumiare ar putea fi luate in considerare:
actele normative interne ale statelor (legi, hotărari ale guvernului,
acte ale administraţiei publice locale etc.); orice acte ale
organelor statului cu puteri in planul relaţiilor internaţionale (acte ale
unor ministere, note diplomatice, declaraţii de politică externă,
corespondenţa diplomatică etc.)
hotărari ale instanţelor de judecată, cu incidenţă in materia
dreptului internaţional;
opiniile exprimate de delegaţiile statelor in cadrul unor conferinţe
internaţionale sau in cadrul unor organe ale organizaţiilor
internaţionale;
dispoziţiile unor tratate internaţionale, care pot fi invocate ca
norme cutumiare nu intre statele părţi, ci in raporturile dintre state terţe
sau intre acestea şi statele părţi.
In concluzie, putem constata că cutuma internaţională işi menţine şi in
prezent o insemnătate
normativă determinată.
Subiectul II: Statutul prizonierilor de război
2.1 Definiţi noţiunea de prizonier de război
Conform articolului 43-44 ale Convenţiei de la Geneva din 12 august
1949, conceptul de prizonier
de război derivă din acela de combatant, unde persoanele care fac
parte din componenţa
forţelor militare aflate in conflict se consideră combatanţi (adică au
dreptul să participe nemijlocit la acţiuni militare) şi orice combatant,
fiind prins in prizonierat de partea adversă, este prizonier de război.
2.2 Stabiliţi beneficiarii statutului de prizonier de război
Se bucură de protecţie umanitară in calitate de prizonier de război
următoarele
categorii de combatanţi:
a) membrii forţelor armate ale unei părţi in conflict ai miliţiilor şi
corpurilor de voluntari
făcand parte din aceste armate;
b) membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei
din mişcările de
rezistenţă organizate aparţinand unei părţi in conflict, acţionand in
afara sau in interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu
este ocupat;
c) membrii forţelor regulate care se pretind ale unui guvern ori ale unei
autorităţi nerecunoscute de puterea deţinătoare;
d) Persoanele care urmează forţele armate fără a face parte din ele,
membrii civili ai echipajelor unităţilor de muncă sau ai serviciilor
insărcinate cu bunăstarea forţelor armate;
e) persoanele din randurile populaţiei locale care iau benevol arma in
maini pentru a opune
rezistenţă.
Beneficiază de statut de prizonier de război şi rezerviştii, membrii
mişcărilor de rezistenţă,
precum şi membrii forţelor armate in uniformă care acţionează pe
teritoriul inamic in scopul
obţinerii de informaţii sau distrugerea unor obiective militare.
Nu se bucură de statutul prizonierilor de război spionii, sabotorii,
mercenarii şi militarii care au comis crime de război, după ce un
tribunal competent a pronunţat o sentinţă impotriva lor.
2.3 Estimaţi drepturile şi garanţiile de care beneficiază prizonierii
de război
Prizonierii de război işi păstrează statutul lor juridic din momentul
capturării lor pană la
repatriere.
Drepturi:
Orice act de agresiune sau omisiune ilicită care ar pune in pericol
viaţa sau sănătatea unui
prizonier de război de sub puterea sa va fi considerat ca o gravă
incălcare a Convenţiei, ei nu vor putea fi supuşi unei mutilări fizice sau
experienţe medicale de orice natură care nu ar fi justificată de starea
sănătăţii lor1.
Protecţia prizonierilor de război trebuie să aibă un caracter
permanent, mai ales impotriva
oricărui act de intimidare, contra insultelor sau curiozităţii publice982.
Orice incălcare a acestor reguli va antrena răspunderea statului
respectiv şi a celor care au
efectuat-o, orice act ilicit din partea puterii deţinătoare, antrenand
moartea sau punand in pericol grav sănătatea prizonierilor vor fi
considerate infracţiuni grave şi echivalează cu crime de război.
Toate bunurile şi obiectele prizonierului de război vor rămane in
posesia lui,984 iar bunurile
ridicate vor fi inapoiate in momentul punerii lui in libertate sau
repatrierii lui.
Prizonierii de război vor putea fi puşi in libertate total sau parţial, pe
cuvant sau pe angajament in măsura in care legile naţionale ale
statelor beligerante acceptă această posibilitate.
Prizonierii de război vor fi grupaţi in lagăre după naţionalitate, sex,
limba pe car o cunosc,
obiceiurile lor.
In ce priveşte cantitatea, calitatea şi varietatea hranei, aceasta trebuie
să fi satisfăcătoare pentru a menţine sănătatea prizonierilor, se va ţine
seama şi de regimul obişnuit al prizonierilor.
Vor fi afişate in fiecare lagăr, textul prezentei Convenţii cu anexele
sale, prevăzute in art. 6, in limba cunoscută prizonierilor, iar la cerere
ele vor fi comunicate prizonierilor aflaţi in imposibilitatea de a lua
cunoştinţă de textul afişat.
Numai tribunalele militare vor putea judeca un prizonier de război, cu
excepţia cazurilor in
care legislaţia Puterii deţinătoare autorizează un tribunal civil in mod
expres să judece un membru al forţelor armate.
In toate cazurile in care este posibil, pedeapsa cu moartea nu se
pronunţă asupra femeilor
gravide sau cu copii minori, precum şi asupra prizonierilor de război
care n-au implinit optsprezece ani.
In cazul in care prizonierii de război au evadat şi cad din nou in
prizonierat, nu vor fi pasibili de nici o pedeapsă.
Prizonierilor de război li se recunoaşte dreptul de a dispune de unele
resurse băneşti care
provin:
• dintr-un avans din solda lunară vărsată de puterea deţinătoare în
funcţie de gradul prizonierului;
• din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul
luării în prizonierat;
• din suplimentul trimis de statul de care depind prizonierii de război;
• din indemnizaţiile de muncă plătite de autorităţile statului deţinător;
• din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de
la rude sau de la diverse societăţi de caritate.
Prizonierii au dreptul la intocmirea testamentului. Cadrul Convenţiei
prevede că testamentul
prizonierilor de război trebuie să fie intocmit conform legislaţiei ţării lor
de origine, care va lua măsurile necesare pentru a aduce aceste
condiţii la cunoştinţa Puterii deţinătoare.
Obligatii:
Cu excepţia ofiţerilor lor, toţi prizonierii de război sunt obligaţi la salut
şi la semnele exterioare de respect, prevăzute de regulamentele
propriei lor armate faţă de toţi ofiţerii Puterii deţi nă toare, in acest
sens, fiind autorizat portul semnelor gradului şi naţionalităţii, precum şi
al decoraţiilor.(mai multe n-am gasit)
Test nr.11
1.1 Codificarea Dreptului Internaţional
Prin codificarea dreptului internaţional se inţelege operaţiunea prin
care se realizează
sistematizarea normelor sale pe anumite ramuri cum ar fi dreptul
diplomatic, dreptul mării,
dreptul tratatelor etc.
1.2 Analizaţi formele şi tipurile codificării
Activitatea de codificare a dreptului internaţional se desfăşoară in
două forme principale:
codificarea neoficială şi oficială.
Codificarea neoficială se realizează sub forma numeroaselor
proiecte individuale elaborate de
unii doctrinari, specialişti in domeniul dreptului internaţional public, sau
de către unele instituţii şi organizaţii ştiinţifice interne sau
internaţionale cum ar fi Institutul de drept internaţional,
Asociaţia de drept internaţional, Institutul american de drept
internaţional ş.a.
Codificarea neoficială a dreptului internaţional nu are o forţă
obligatorie pentru subiectele
sale, insă cu toate acestea ea poate fi luată in consideraţie atat in
cadrul codificărilor oficiale, cat şi in practica statelor precum şi in
jurisprudenţa internaţională.
Codificarea oficială este realizată de către state, avand o forţă
obligatorie pentru subiectele
dreptului internaţional, in măsura in care acestea recunosc şi acceptă
caracterul obligatoriu al
actelor de codificare, devenind părţi contractante la tratatele de
codificare. Codificarea oficială a dreptului internaţional a fost realizată
pană in prezent mai mult pe ramuri, decat codificarea lui generală. In
acelaşi timp, există o codificare a normelor sale cu caracter de
universalitate şi o codificare a normelor regionale.
Codificarea exista de 2 tipuri:de lege lata-in urma careia sunt
sistematizate normele deja existente si de lege ferenda-in urma careia
sunt create norme noi,necunoscute pina la acel moment.
1.3 Estimaţi principale codificări esenţiale ale Dreptului
Internaţional
Activitatea de codificare a dreptului internaţional se intensifică după
cel de-al doilea război mondial
sub egida ONU. Adunarea Generală a ONU crează in anul 1947
Comisia de drept internaţional
in calitate de organ subsidiar al său, cu misiunea de a pregăti actele
internaţionale de codificare a dreptului internaţional, de a formula cu
precizie şi sistematic regulile dreptului internaţional, in domeniile in
care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii
doctrinare.
Ca urmare a acestei activităţi, Comisia de drept internaţional a
elaborat proiecte a mai multor
convenţii de codificare a dreptului internaţional, care ulterior au fost
semnate şi ratificate de către state. Acestea sunt patru convenţii de la
Geneva asupra dreptului mării din anul 1958, Conveţia de la Viena cu
privire la relaţiile diplomatice din anul 1961, Convenţia de la Viena cu
privire la relaţiile consulare din 1963,
Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969,
Conveţia de la Viena cu privire la misiunile speciale din anul 1969,
Conveţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor in relaţiile lor
cu organizaţiile internaţionale cu caracter de universalitate din 1975,
Conveţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor in materie de
tratate din
1978,
Conveţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor in materie de
bunuri, arhive datorii
de stat din 1983,
Convenţia de la Montego-Bay cu privire la dreptul mării din 1982,
Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor incheiate intre state
şi organizaţii internaţionale sau intre organizaţii internaţionale din
1986 etc.
In prezent, Comisia de drept internaţional se preocupă de codificarea
unor aşa domenii cum
ar fi: răspunderea internaţională a statelor, imunitatea de jurisdicţie a
statelor şi a bunurilor acestora, statutul curierului diplomatic şi a valizei
diplomatice, reglementarea relaţiilor dintre state şi organizaţiile
internaţionale, codificarea crimelor impotriva păcii şi securităţii
omenirii.
Subiectul II: Soluţionarea Diferendelor maritime
2.1 Definiţi noţiunea de difirend maritim
Prin diferend maritim internaţional se inţelege acea confrontare
obiectivă de interese intre subiecţii dreptului internaţional in legătură
cu folosirea Oceanului Planetar, care opune contestaţii de ordin juridic
intre părţile implicate.
2.2 Analizaţi modalităţile diplomatice de reglemtare a difirendelor
maritime
Dintre mijloacele politico-diplomatice convenţia recomandă
negocierea şi concilierea.
Negocierea. Potrivit articolelor 283-284 atunci cand apare un diferend
intre statele părţi in legătură cu interpretarea sau aplicarea convenţiei,
părţile in litigiu vor proceda imediat la un schimb de păreri privind
rezolvarea diferendului prin negocieri sau orice stat parte poate invita
cealaltă sau celelalte părţi să supună diferendul unei concilieri după o
procedură specială. Această procedură este prevăzută la anexa V la
convenţie.
Concilierea. Dacă invitaţia unei părţi de a supune diferendul maritim
unei proceduri de conciliere
a fost acceptată de cealaltă parte, procedura de conciliere se
declanşează printr-o notificare scrisă. Comisia de conciliere se
compune din cinci conciliatori desemnaţi de pe o listă intocmită de
Secretarul General al ONU,pentru intocmirea căreia fiecare stat-parte
la convenţie este abilitat să desemneze patru conciliatori, care se
bucură de cea mai inaltă reputaţie de imparţialitate, de competenţă şi
de integritate. Numele unui conciliator va rămane pe listă pană cand
acesta esteretras de către statul-parte care l-a desemnat.
Partea care declanşează procedura concilierii numeşte doi
conciliatori, care se aleg de pe lista enunţată din care unul poate să
fie dintre cetăţenii săi. Aceste numiri trebuie să fie menţionate in
notificare. Cealaltă parte la diferend va numi in acelaşi mod doi
conciliatori in termen de 21 de zile de la primirea notificării. Dacă
numirile nu sunt făcute in termenul prevăzut, partea care a declanşat
procedura poate, in săptămana care urmează după expirarea acestui
termen, fie să pună capăt procedurii printr-o notificare adresată
celeilalte părţi, fie să ceară Secretarului General al ONU să efectueze
aceste numiri. Secretarul General al ONU va efectua numirile
necesare, alegand, cu consultarea părţilor la diferend, persoane care
figurează pe lista conciliatorilor, in termen de 30 de zile de la primirea
unei astfel de cerere.
Intr-un termen de 30 de zile de la data ultimei numiri, cei patru
conciliatori desemnaţi vor numi un al cincilea de pe lista de
conciliatori, care va fi preşedinte. Dacă numirea nu este făcută in
termenul prevăzut, fiecare parte poate, in săptămana care urmează
după expirarea acestui termen, să ceară Secretarului General al ONU
să efectueze această numire conform aceleiaşi procedurii. Dacă
părţile nu convin altfel, comisia de conciliere işi stabileşte singură
procedura.
In termen de 12 luni de la constituirea sa comisia trebuie să prezinte
raportul său. Pentru intocmirea lui, ea poate, cu consimţămantul
părţilor la diferend, să invite orice stat parte să-i prezinte punctul de
vedere, verbal sau scris. Hotărarile de procedură, recomandările şi
raportul comisiei vor fi adoptate cu majoritatea membrilor săi. Comisia
poate supune atenţiei părţilor orice măsură susceptibilă de a facilita
rezolvarea pe cale amiabilă a diferendului. Comisia ascultă părţile,
examinează pretenţiile şi obiecţiile lor şi le face propuneri in scopul de
a le ajuta să ajungă la o rezolvare a diferendului pe cale amiabilă.
Raportul va conţine eventualul acord intervenit sau, in lipsa acestuia,
concluziile sale asupra tuturor problemelor de fapt sau de drept
referitoare la obiectul diferendului, precum şi recomandările pe care le
consideră potrivite in scopul unei rezolvări amiabile. Raportul se
depune la Secretarul General al ONU şi se transmite părţilor in
diferend. Acest raport, inclusiv toate concluziile sau recomandările
conţinute, nu este obligatoriu pentru părţile in diferend.
Procedura de conciliere este incheiată in următoarele cazuri:
1. atunci cand diferendul a fost rezolvat,
2. cand părţile au acceptat sau o parte a respins recomandările din
raport printr-o notificare
scrisă adresată Secretarului General al ONU,
3. la expirarea unei perioade de 3 luni de la data comunicării raportului
părţilor.
Onorariile şi cheltuielile comisiei vor fi suportate de către părţile la
diferend. Printr-un acord aplicabil numai diferendului respectiv, părţile
la diferend pot conveni să deroge de la acesta procedură.
2.3 Evaluaţi Eficienţa Tribunalului Internaţional pentru Dreptul
mării în soluţionarea difirendelor maritime.
Ratione materiae competenţa Tribunalului se intinde asupra tuturor
diferendelor şi cererilor care ii sunt supuse potrivit convenţiei, precum
şi asupra tuturor chestiunilor prevăzute in mod special in orice alt
acord, care conferă competenţă Tribunalului. Ratione personae au
calitatea de a se prezenta in faţa Tribunalului statele-părţi la
convenţie, precum şi entităţile, altele decat statelepărţi, in toate
cazurile prevăzute in partea a XI („Zona”) a convenţiei sau pentru
orice deferendo supus in conformitate cu orice alt acord care conferă
competenţă Tribunalului şi este acceptat de toate părţile la diferend.
La examinarea unui diferend supus lui, Tribunalul va aplica dispoziţiile
convenţiei şi celelalte reguli de drept internaţional care nu sunt
incompatibile cu aceasta. Aceasta nu aduce atingere facultăţii pe care
o are Tribunalul de a statua ex aequo et bono dacă părţile in diferend
sunt de acord.
Atunci cand una dintre părţi la diferend nu se prezintă in faţa
Tribunalului sau nu face uz de mijloacele pe care le are la dispoziţie,
cealaltă parte poate cere Tribunalului continuarea procedurii şi luarea
unei hotărari. Absenţa uneia din părţi sau faptul că una dintre părţi nu
face uz de mijloacele pe care le are la dispoziţie, nu pot constitui un
obstacol pentru desfăşurarea procedurii.
Atunci cand intr-un diferend un stat-parte consideră că are un interes
de ordin juridic, acesta se poate adresa Tribunalului cu o cerere
pentru intervenţie in proces. Dacă Tribunalul admite cererea de
intervenţie, hotărarea sa privind diferendul va fi obligatorie pentru
statul care a intervenit,dar numai in măsura in care se referă la
aspectele care au făcut obiectul intervenţiei. Tribunalul, inainte de a
lua hotărarea, trebuie să se asigure nu numai că are competenţa de a
soluţiona diferendul, ci şi că cererea este intemeiată in fapt şi in drept.
Hotărarea Tribunalului este definitivă şi toate părţile trebuie să i se
conformeze. Ea nu este obligatorie decat pentru părţile in litigiu şi
numai pentru cauza rezolvată. La cererea oricărei dintre părţi, in caz
de contestaţie privind sensul şi cuprinsul hotărarii, Tribunalul este
competent să o interpreteze.
Test nr.12
Subiectul I: Sistemul Dreptului Internaţional
1.1 Definiţi noţiunea de sistem a dreptului internaţional
Sistemul dreptului internaţional reprezintă o totalitate de elemente
interdependente, obiectiv existente şi anume: principii de drept
fundamentale şi speciale, norme convenţionale şi cutumiare,instituţii şi
ramuri de drept internaţional.
1.2 Analizaţi elementele sistemului dreptului internaţional
In calitate de element al sistemului dreptului internaţional, norma de
drept internaţional poate fi definită ca o regulă de conduită, creată şi
recunoscută de subiecţii dreptului International ca fiind obligatorie.
Principiul fundamental de drept internaţional este acea regulă de
conduită generală, abstractă, impersonală, posedind cel mai inalt grad
de imperativitate, care apără valorile vitale caracteristice unei anumite
etape istorice de dezvoltare a civilizaţiei umane.
Instituţia dreptului internaţional poate fi definită drept un ansamblu
de norme juridice internaţionale, ce reglementează un domeniu
restrans al relaţiilor internaţionale, şi anume, determină regimul juridic
internaţional al unui anumit spaţiu (de exemplu instituţia dreptului de
trecere inofensivă prin marea teritorială) sau se referă la un obiect
determinat de reglementare juridică (de exemplu instituţia privilegiilor
şi imunităţilor consulare, instituţia drepturilor minorităţilor, instituţia
recunoaşterii statelor etc.).
Instituţiile, la rindul lor se impart in instituţii ramurale şi instituţii
interramurale. Sunt considerate instituţii interramurale acele instituţii
compuse din norme juridice care intră in componenţa a două sau mai
multe ramuri (de exemplu instituţia răspunderii juridice internaţionale,
instituţia succesiunii). Normele instituţiei juridice ramurale se creează
in cadrul unei ramuri concrete şi cuprind anumite compartimente ale
lor (de exemplu in dreptul internaţional maritim pot fi evidenţiate grupe
de norme care reglementează regimul juridic al mări teritoriale, a
zonei economice exclusive, platoului continental, regimul juridic al
mării libere etc.)
Ramura dreptului internaţional reprezintă o totalitate de norme
juridice convenţionale şi cutumiare, ce reglementează raporturile de
un anumit tip apărute intre subiecţii dreptului international in cadrul
unui domeniu mai larg de cooperare internaţională, ce constituie
obiect de reglementare a dreptului internaţional public şi are un grad
inalt de codificare universală, caracterizată prin existenţa principiilor
aplicabile acestui domeniu concret al relaţiilor internaţionale. Sunt
considerate ramuri de drept internaţional public dreptul securităţii
internaţionale, dreptul cosmic,dreptul organizaţiilor internaţionale,
dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul aerian, dreptul diplomatic şi
consular etc.
1.3 Evaluaţi sistemul dreptului internaţional
Sistemul dreptului internaţional public la etapa de azi s-a modificat
considerabil şi continuă să-şi schimbe conţinutul datorită apariţiei şi
dezvoltării noilor domenii ale relaţiilor internazionale (sfera
investiţională, informaţională etc.), precum şi datorită diversităţii
opiniilor despre sistemul dreptului internaţional, intilnite in literatura de
specialitatе, precum şi datorită aspiraţiilor multor savanţi de a
recunoaşte noi domenii ale relaţiilor internaţionale drept obiect de
reglementare a dreptului internaţional.
Lista instituţiilor şi ramurilor de drept internaţional nu este exhaustivă,
ele aflinduse in permanentă dezvoltare şi completare. Totodată
conţinutul şi denumire anumitor ramuri şi instituţii pot varia de la un
stat la altul. Unele ramuri şi instituţii de drept internaţional au apărut
multe secole in urmă (de exemplu dreptul tratatelor, dreptul
conflictelor armate, un număr considerabil de instituţii ale dreptului
diplomatic, dreptului mării etc.).41 Alte instituţii şi ramuri au apărut in
secolul XX (de exemplu dreptul aerian, dreptul cosmic, dreptul
securităţii internaţionale, dreptul internaţional ecologic, instituţia
platoului continental, instituţia zonei economice exclusive,instituţia
asigurării securităţii navigaţiei aeriene, instituţia repatrierii
astronauţilor). Al treilea grup de instituţii şi ramuri sunt astăzi in proces
de devenire (de exemplu dreptul International nuclear, dreptul
internaţional ecologic etc.) Or, in opinia profesorului Kohen o nouă
ramură de drept internaţional apare atunci cind sunt intrunite
următoarele criterii:
criteriul normativ: o totalitate de principii fundamentale, cum sunt
interzicerea utilizării
forţei, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, egalitatea
suverană a statelor, neintervenţia in afacerile interne ale unui stat;
criteriul instituţional: modalitatea in care sunt exercitate pe plan
internaţional funcţiile
legislativă,executivă şi reglementarea diferendelor;
criteriul subiectiv: determinarea creatorilor şi destinatarilor regulilor e
conduită.
Subiectul II: Funcţiile consulare
2.1 Definiţi noţiunea funcţiilor consulare
Funcţiile consulare-reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor
consulare şi ale personalului
acestora.
2.2 Clasificaţi funcţiile consulare.
După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează,
funcţiile consulare pot fi:
– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;
- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice
dintre statul trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară consulatul activitatea;
– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează
minicentre culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele
de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de
promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante;
- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de
ambasade, care se concentrează în principal pe promovarea
intereselor statelor, a autorităţilor de stat, consulatele se preocupă de
problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii administrative,
funcţii de stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă
la marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.
Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii,
ele pot fi împărţite în două categorii:
a) funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului
consular respectiv;
b) funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor ,cel pe
teritoriulcăruia îşi desfăşoară activitatea.
Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat
şi inclus în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul
le încheie, o parteimportantă a acestor convenţii consulare se
concentrează tocmai pe funcţiileasupra cărora cele două state îşi dau
acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.
2.3 Formulaţi specificul fiecărei funcţii consulare în parte
Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare şi, de
asemenea, de către misiunile diplomatice şi constau in:
a) a proteja in statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale
cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, in limitele admise de
dreptul internaţional;
b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi
ştiinţifice intre statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova in
orice alt mod relaţii amicale intre ele in cadrul dispoziţiilor prezentei
Convenţii;
c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia
vieţii comerciale,
economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face
rapoarte in această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da
informaţii persoanelor interesate;
d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului
trimiţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare
persoanelor care doresc să meargă in statul trimiţător;
e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai
statului trimiţător;
f) a acţiona in calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita
funcţii similare, ca şi unele funcţii de ordin administrativ, in măsura in
care legile şi regulamentele statului nu se opun la aceasta;
g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau
juridice, in succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, in
conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă;
h) a apăra, in limitele fixate de legile şi regulamentele statului de
reşedinţă, interesele minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului
trimiţător, mai ales atunci cand este cerută instituirea unei tutele sau
curatele cu privire la ei;
i) sub rezerva practicilor şi procedurilor in vigoare in statul de
reşedinţă, a reprezenta pe
cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri in scopul asigurării
reprezentării lor adecvate in faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale
statului de reşedinţă pentru a cere, in conformitate cu legile şi
regulamentele statului de reşedinţă. adoptare de măsuri provizorii in
vederea apărării drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni atunci cind,
datorită absenţei lor sau din orice alte cauze, ei nu-şi pot apăra in timp
util drepturile şi interesele;
j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii
rogatorii in conformitate
cu acordurile internaţionale in vigoare sau, in lipsa unor asemenea
acorduri, in orice mod compatibil cu legile şi regulamentele statului de
reşedinţă; k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute
de legile şi regulamentele statului trimiţător asupra navelor maritime şi
a navelor f1uviale avand naţionalitatea statului trimiţător şi asupra
aeronavelor inmatriculate in acest stat, ca şi asupra echipajelor lor;
1) a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate in
alineatul k din prezentul articol,
precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor
nave, a examina şi a viza
documentele de bord şi. fără a prejudicia prerogativele autorităţilor
statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite in
cursul călătoriei şi a reglementa, in măsura in care legile şi
regulamentele statului trimiţător autoriză aceasta, divergenţele de
orice natură intre căpitan, ofiţeri şi marinari;
m) a exercita orice alte funcţii incredinţate unui post consular de către
statul trimiţător, care
nu sint interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la
care statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate in
acordurile internaţionale in vigoare intre statul trimiţător şi statul de
reşedinţă.
TESTUL 13
Subiectul I: Subiecții Dreptului Internațional Public
1.1)DEFINITI NOTIUNEA DE SUBIECT DE DREPT
INTERNATIONAL
Subiect international public--sunt entităţile care participă direct la
raporturile internaţionale reglementate de dreptul internaţional public,
care, prin acţiunile lor volitive, obţin drepturi şi işi asumă obligaţii
internaţionale, iar in cazul incălcării acestora poartă răspundere
internaţională.
1.2)CLASIFICATI SUBIECTII DE DIP CONTEMPORANI
In DIP contemporan avem urm sub. :
*Statul :o colectivitate umana cu toate trasaturile aferente unei
suveranitati si cu independenta proprie,alcatuita din teritoriu si
populatie.
* Entitatile statale contestate : - Vaticanul
-Orasele libere
*Alti actori ai rel. internat. :
-org.intern. reprezintă forme de coordonare a colaborării internaţionale
în diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru
juridico-organizatoric prin adoptarea unui statut, elaborat de comun
acord, în care se prevăd obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi
atribuţiile lor, necesare realizării obiectivelor pentru care au fost
constituite.
-miscarile de eliberare nationala;
-pers. Fizica- Insa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor
impotriva pacii si umanitatii, care constituie infractiuni cu caracter
international, raspunderea individului se angajeaza pe plan
international, in fata instantelor jurisdictionale
-corporatiile transnationale o entitate economică formată dintr-o
companie-mamă şi filialele ei din străinătate.
-companiile publice internationale
-umanitatea
1.3)Evaluați statutul RM ca subiect de Drept Internațional Public
luind in consideratie legea cu privire la tratalele internationale si la
reglementarea sa plus faptul ca RM face parte la conventia cu privire
la dr marii ne putem da seama ca din punc de vedere formel ea
reprezinta un subiec activ pe cind practic mai avem multe pina la
perfectiune.ideea principala mai departe improvizati
Subiectul II : Organele jurisdicționale internaționale
2.1)Definiti notiunea si tipologia organelor jurizdictionale
internationale
Organele jurisdictiei internationale –totalitatea organelor
internationale competente sa solutioneze litigiile aparute intre sub. pe
plan international.
Din punct de vedere tipologic şi conceptual jurisdicţiile internaţionale
se impart in două mari categorii:
1. Jurisdicţia internaţională ad-hoc şi
2. Jurisdicţia internaţională permanentă
Jurisdicţia internaţională ad-hoc. In dreptul internaţional public prin
jurisdicţia ad-hoc se subinţelege arbitrajul internaţional. Marţian Niciu il
defineşte ca fiind judecata pe plan internaţional a unui diferend de
către o instanţă de judecată ad-hoc, constituită de părţile in diferend
La randul său, din punct de vedere organizaţional, arbitrajul
internaţional se poate constitui in următoarele forme1184:
- arbitrul unic,
- comisia mixtă,
- tribunalul arbitral,
- tribunalul arbitral mixt,
- arbitrajul special
- arbitrajul instituţionalizat
Arbitrul unic trebuie, de obicei sa nu aibă cetăţenia părţilor in conflict
pentru a se asigura şi pe această cale, imparţialitatea sa. Comisia
mixta Comisiase constituia pe o bază paritară şi era formată numai din
cetăţeni ai parţilor in conflict.
Tribunalul arbitral. El se constituie de obicei dintr-un număr impar de
arbitri: 3, 5 etc., din care 1 sau 2 pot fi cetăţeni ai statelor in conflict,
iar ceilalţi sau celălalt – cetăţeni ai altor state. Tribunalul arbitral mixt.
După primul Război Mondial tribunalele arbitrale mixte au avut ca
sarcină soluţionarea diferendele născute din război. Aceste tribunale
aveau o permanenţă relativă, fiind destinate să soluţioneze anumite
categorii de diferende. Tribunalul arbitral mixt era compus din trei
membri – cate un cetăţean al unui stat neutru in timpul războiului.
Arbitrajul special. Un astfel de organ se constituie pentru soluţionarea
unor categorii aparte de
diferende ce vor apărea eventual.
Jurisdicţia internaţională permanentă. Instanţele jurisdicţionale
internaţionale cu caracter permanent sunt creaţia secolului XX1192,
deboutand cu renumita Curte Permanentă de Justiţie Internaţională
(CPJI), infiinţată după primul Război Mondial prin Pactul Ligii
Naţiunilor. Prima şedinţă de inaugurare a avut loc in 1922, Curtea
activand pană in 1946, cand cedează misiunea juris dicţională in
favoarea succesoarei sale – Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) La
randul său, instanţele internaţionale de judecată pot fi clasificate după
diferse criterii:
1. După întinderea competenţei distingem:
- de competenţă generală – CPJI, CIJ, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene (CJUE);
- de competenţă specială – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO), Tribunalul
Internaţional pentru Dreptul Mării (TIM), Tribunalul Administrativ al
Naţiunilor Unite (TANU),
Curtea Internaţională Penală (CIP).
2. După obiectul diferendelor:
- teritoriale – CIJ;
- in materia dreptulor omului – CIJ, CEDO, CJUE;
- de reprimare a infracţiunilor internaţionale – CIP, Tribunalul
internaţional pentru ex-Iugoslavia,
Tribunalul internaţional pentru Rwanda;
- maritime – TIM, CIJ.
3. După calitatea justiţiabililor:
- intre state – CPJI, CIJ, TIM, CJUE, CEDO;
- intre state şi persoane fizice sau persoane juridice – CEDO, CJUE,
TIM;
- intre state şi organizaţii internaţionale – CJUE, TIM;
- intre organizaţii şi persoane fizice – TIM, TANU.
2.2)COMPARATI COMPETENTA JURIZDICTIEI INTERNATIONALE
Dreptul internaţional actual recunoaşte existenţa unei puteri inerente
jurisdicţiilor internaţionale, atat judiciare cat şi arbitrale, de a soluţiona
litigiile cu privire la propria com petenţă. Competenţa jurisdicţiei de a
decide asupra propriei competenţe se stabileşte in momentul
examinării admisibilităţii cererii introductive şi constituie baza unei
puteri bine delimitate. Identificarea competenţei unei juriddicţii
internaţionale depinde de modalitatea de atribuire a ei. Dreptul
contentiosului internaţional cunoaşte 3 modalităţi de atribuire a
competenţei:
1. modalităţi convenţionale,
2. modalităţi unilaterale şi
3. modalităţi autoritare.
Modalităţile convenţionale. Printre aceste modalităţi figurează
compromisul şi clauza compromisorie.
Compromisul este un acord care are ca obiect delegarea unui organ
imputrnicirea de a judeca un diferend sau o serie de diferende
actuale. Este de precizat că acest acord fixat in compromis vizează in
egală măsură acordul in favoarea unui organ judiciar sau arbitral. Din
punct de vedere al dreptului internaţional compromisul este un tratat
internaţional, incheiat intre părţile diferendului care trebuie să fie
subiecte de drept internaţional public, respectiv se supune regulelor
dreptului comun al tratatelor internaţionale, reglementat prin
Convenţia de la Viena asupra tratatelor internaţionale din
1969. Modalităţile unilaterale. Aceste modalităţi imbracă forma
declaraţiilor unilaterale de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a unor
instanţe internaţionale. Cu alte cuvinte, unele tratatele internaţionale
prin care se crează o jurisdicţie pot subordona autoritatea puterii
jurisdicţionale unei declaraţiei unilaterale, de regulă facultativă, din
partea statului contractant, prin care acesta recunoaşte, obligatoriu in
privinţa sa jurisdicţia internaţională.
Modalităţi autoritare. Aceste modalităţi de atribuire a jurisdicţiei unor
jurisdicţii internaţionale
s-au realizat in practica internaţională prin rezoluţiile Adunării
Generale sau Consiliului de Securitate,
organe ale ONU. In acest sens, nu este exclus ca un acord intre state
să abiliteze o organizaţie internaţională de a crea un tribunal
internaţional
2.3)principalele reguli de procedura la examinarea contenciosului
international
In mod normal o jurisdicţie internaţională dispune de o procedură
ordinară a instanţei (asupra fondului) şi poate recurge la proceduri
incidente. Procedură ordinară presupune cateva etape in mare parte
inspirate din procedura internă:
1. Introducerea оn instanţă. In cazul unei jurisdicţii permanente
sesizarea instanţei are loc printr-un act unilateral din partea
reclamantului, care imbracă forma unei cerere contra reclamatului sau
prin notificarea compromisului dintre părţi. Potrivit art.40 din Statutul
CIJ, cererea sau notificarea sunt adresate grefierului, care trebuie să
le comunice imediat tuturor interesaţilor.Cererea sau notificarea
trebuie să indice expres obiectul diferendului şi părţile.
2. Duelul jurisdicţional. Din momentul sesizării, jurisdicţia aplică
principiul contradictorialităţii şi părţilor li se asigură o egalitate
procesuală. Orice document adus in faţă tribunalului de către o parte
este transmis celeilalte părţi pentru replică. Părţile sunt reprezentate in
faţa jurisdicţiilor internaţionale de către agenţii lor, care pot fi asistaţi
de consilieri sau avocaţi1214. De regulă, procedura contencioasă
cuprinde 2 faze: scrisă şi orală.
3. Adoptarea hotărвrii. Deliberările sunt secrete şi supuse unor reguli
specifice fiecărui tribunal, destinate să degajeze un enunţ legal.
Scopul lor este de a oferi fiecărui judecător posibilitatea să contribuie
direct la procesul adoptării opiniei colegiale a tribunalului Afară de
procedura ordinară, jurisdicţia internaţională realizează acţiuni
procesuale in cadrulprocedurilor incidente. Acestea sunt
complementare procedurii de bază şi de fapt, in mare măsură,
contribuie fie la buna ei derulare, fie la menţinerea unei ordini juridice
provizorii pană la decizia finală. Tribunalul internaţional recurge la
procedura incidentă in 3 situaţii, in cazul:
1. Intervenţiei terţilor. Dreptul contenciosului internaţional recunoaşte
terţilor, care justifică un interes de ordin juridic, dreptul de intervenţie
in cadrul unui proces jurisdicţional care opune două alte părţi1217. In
acest sens, terţul adresează o cerere tribunalului in care aduce
argumentele ce justifică interesul său in cadrul procedurii declanşate.
In fine, tribunalul este acela care autorizează această intervenţie. In
caz de acceptare a terţului, el nu devine parte la proces, dar işi
prezintă observaţiile sale şi hotărarea tribunalului in partea ce vizează
interpretarea unui tratat la care este parte terţul, ii va fi opozabilă1218.
2. Excepţiilor preliminare. O excepţie preliminară este o obiecţie in
adresa jurisdicţiei tribunalului scopul căreia este de a impiedica
examinarea in fond a cauzei1219. Utilizarea ei este frecventă in cazul
cand tribunalul este sesizat unilateral printr-o cerere
3. Măsurilor conservatorii. In principiu, introducerea unei cereri in
instanţa internaţională nu are efect suspensiv. Deoarece procedurile
jurisdicţionale sunt destul de lungi, mai ales atunci cand sunt intarziate
de examinarea excepţiilor preliminare, tribunalul poate decide, la
cererea unei părţi, ordonarea măsurilor conservatorii1220. Cu toate
acestea, luarea unei astfel de decizie nu constituie o practică
frecventă, pentru că ar insemna suspendarea acţiunii care a condus la
apariţia diferendului, ceea ce ar insemna o avantajare provizorie a
unei părţi in diferend1221.
Test nr. 14
Subiectul I. Normele dreptului internațional
1.1.Definiți noțiunea de normă de Drept Internațional
Norma de drept internaţional poate fi definită drept o regulă de
conduită generală, creată de subiecţii dreptului internaţional, ce
reglementează relaţiile dintre aceştia şi este recunoscută ca fiind
obligatorie. Conţinutul normelor dreptului internaţional il formează
drepturile şi obligaţiile cu care sunt investite statele şi alţi subiecţi de
drept internaţional.
1.2 Clasificați normele dreptului internațional
Clasificarea normelor de drept internaţional public comportă un
interes deosebit teoretic, in doctrină fiind propuse următoarele criterii
de clasificare:
1. in dependenţă de acţiunea faţă de cercul de participanţi la
raporturile de drept internaţional public pot fi deosebite:
- norme universale, care reglementează raporturile dintre toţi subiecţii
de drept internaţional.
Aceste norme, fiind reguli de conduită obligatorii adresate unui cerc
nedeterminat de subiecţi de drept internaţional, formează dreptul
internaţional comun.
- norme regionale ce acţionează doar faţă de un număr limitat de
participanţi. Prin norme regionale sunt reglementate raporturile juridice
dintre subiecţii aparţinind unei anumite regiuni geografice insă cu
referire la un obiect comun de reglementare.
- norme locale sunt acele norme care reglementează raporturile
juridice dintre doi sau ciţiva subiecţi de drept internaţional. Normele
locale pot fi atit personificate cit şi nepersonificate.
2. in dependenţă de locul şi rolul normelor in sistemul de drept:
- norme materiale conţin drepturile şi obligaţiile subiecţilor dreptului
internaţional;
- norme procesuale pot fi definite in două accepţiuni. Lato
sensu, norme procesuale sunt considerate normele care
reglementează procesul de creare şi realizare a dreptului.Stricto
sensu,normele procesuale sunt acele norme care reglementează
procesul de realizare a dreptului.
Normele procesuale posedă sancţiuni specifice.
3. in dependenţă de metoda de reglementare juridică, normele de
drept internaţional se impart in:
- norme dispozitive sunt acele norme, de la care statele pot face
abatere de comun acord, dacă aceasta nu prejudiciază interesele
legitime ale altor state.
- norme imperative, care prescriu un model concret de conduită
juridică, de la care nu este permisă nicio abatere.
Printre normele imperative au inceput să se evidenţieze principiile
fudamentale de drept internaţional, numite norme jus cogens.
Normele jus cogens se deosebesc de alte norme imperative ale
dreptului internaţional prin efectele pe care le produc in caz de
nerespectare a lor. Orice abatere de la norma jus cogens provoacă
nulitatea acţiunilor subiecţilor de drept internaţional.
1.3.Evaluați specificul normelor ius cogens
Normele jus cogens apar in sec. XX si pt prima data sunt defiinite in
Conventia de la Viena, cu privire la dreptul tratatelor, unde se spune
ca norma jus cogens este o norma acceptata si recunoscuta de
societatea internationala a statelor in ansamblu ei drept norma de la
care nu se permite nici o abatere si care poate fi modificata doar
printr-o norma cu acelasi caracter.
Trasaturile normelor jus cogens sunt urmatoarele:
generala;
impersonala;
universala;
de maxima imperativitate.
Astazi prin norme jus cogens se subintelege acele 10 principii
fundamentale de DIP(neaplicarea fortei si neamenintarea cu
aplicarea ei in relatiile internationale(neagresiunii),imixtiunea in
afacerile interne ale unui stat, solutionarea pe cale pasnica a
diferendelor internationale, integritatea teritoriala, indeplinirea cu
buna-credinta a obligatiilor internationale, dreptul popoarelor la auto-
determinare, respectarea universala a drepturilor omului, egalitatea
suverana a statelor), care sunt obligatorii pt toate statele existente pe
Glob.
Subiectul II: Organizația Națiunilor Unite – organizație cu vocație
universală
1.1 Definiți noțiunea de organizație internațională
Organizația internațională este o asociație de state fondate în baza
principiului egalitîții suverane care are la bază un act constitutiv (tratat
internațional), are o structură proprie, buget și personalitate distinctă
de cea a fondatorilor.
1.2 Analizați istoria creării O.N.U
ONU inițial a existat sub forma altei organizații și anume – Liga
Națiunilor formată prin tratatul de la Versailles 1920. Scopul Ligii
națiunilor era dezarmarea, prevenirea războaielor prin intermediul
securității colective, rezolvarea disputelor inter-națiuni prin negociere,
diplomație și îmbunătățirea calității vieții. Liga nu dispunea de armată
proprie și după o serie e eșecuri nu a putut face față agresiunilor Axei
Berlin-Roma-Tokyo, declanșîndu-se al doilea război mondial. La
încetarea războiului în 1945, reprezentanți ai 50 de țări s-au întîlnit la
San Francisco pentru a Semna Carta ONU și astfel Liga a fost
înlocuită cu Organizația Națiunilor Unite moștenind numeroase
agenții și organizații fondate de Ligă. Numele de ”United Nations” a
apărut pentru prima dată în Declarația președintelui american
Roosvelt în 1942 cînd 26 de țări și-au unit forțele pentru a înfrunta
Axa.
1.3 Evaluați sistemul și funcțiile organelor principale ale ONU
Potrivit Cartei, ONU are 4 obiective majore: 1) sa mentina pacea si
securitatea internationala;
2) sa dezvolte relatii de prietenie intre natiuni;
3) sa coopereze in rezolvarea problemelor internationale si in
promovarea respectului pentru drepturile omului;
4) si sa fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.
ONU are 6 organe distincte, fiecare avînd funcțiile ei
caracteristice: a)Adunarea Generală –este organul principal și
deliberativ care poate examina principiile generale de cooperare
pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, inclusiv principiile
care guverneaza dezarmarea si reglementarea înarmarilor, si poate
face recomandari cu privire la asemenea principii fie Membrilor
Organizatiei Natiunilor Unite, fie Consiliului de Securitate, fie
Membrilor Organizatiei si Consiliului de Securitate.
b)Consiliul economic si social – poate efectua sau initia studii si
rapoarte privind probleme internationale în domeniile economic,
social, cultural, al învatamântului, al sanatatii si în alte domenii conexe
si poate face recomandari în privinta tuturor acestor probleme
Adunarii Generale, Membrilor Natiunilor Unite si institutiilor
specializate interesate. El poate face recomandari în scopul de a
promova respectarea efectiva a drepturilor omului si libertatilor
fundamentale pentru toti.
c)Consiliu de securitate – duce răspunderea pentru pacea și
securitatea omenirii. Consiliul de Securitate poate ancheta orice
diferend sau orice situatie care ar putea duce la frictiuni internationale
sau ar putea da nastere unui diferend, în scopul de a stabili daca
prelungirea diferendului sau situatiei ar putea pune în primejdie
mentinerea pacii si securitatii internationale.
d)Consiliu de tutelă – examinează problemele referitoare la teritoriile
ce nu sunt capabile să se autoadministreze.
e)Secretariatul – îndeplinește lucrările de secretariat (arhivă, petiții,
depozitarea tratatelor)
f)Curtea Internationala de justitie - organul judiciar principal al
Natiunilor Unite.
Test nr. 15
Subiectul I: Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern
1.1 Definiți ordinea juridică internațională
Prin ordine juridică internațională subînțelegem modul de organizare
și funcționare a societății internaționale, precum și principiile și modul
de interacțiune între subiecții Dreptului Internațional.
1.2 Analizați doctrinele și teoriile ale raportului dintre
Dreptul Internațional și național
În literatura de specialitate s-au conturat 2 teorii de bază:
1)Teoria dualistă – presupune că Dreptul Internațional și cel Intern
sunt 2 sisteme absolut diferite care conțin norme ce reglemeatează
diferite raporturi juridice. Aceste sisteme evoluționează după metoda
liniilor paralele, niciodată intersectîndu-se.
2)Teoria monismului – afirmă existența a 2 sisteme de Drept care
reglementează raporturi juridice diferite însă se întîlnesc situație de
coeziune a lor. Cele mai întîlnite domenii de coeziune sunt: drepturile
omului, regim de frontieră, relații diplomatice. Această teorie cunoaște
2 accepțiuni: a) Monismul cu privatul Dreptului Internațional(autor
Hans Kelsen). Asemenea poziție e adoptată de constituția Franței,
Federației Ruse. Această teorie prevede că atunci cînd există conflict
între normele Dreptului Internațional și cel Național se aplică
prevederile Internaționale. b) Monismul cu privatul Dreptului Intern.
Această teorie e antagonică celeilalte. Autor (kauffman). Această
poziție e prevăzută de constituția Nicaragua.
1.3 Formulați particularitățile raportului dintre dreptul
constituțional al RM și dreptul Internațional
Acest raport poate fi sesizat din art. 4 si 8 a Constituției RM care
prevede că: ”1.Dispozițiile constituționale privind drepturile și
libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu
Declarația Universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte
tratate la care RM este parte. 2. Dacă există neconcordanțe între
pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
care RM este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările
internaționale ” (art.4)
Citind articol se crează impresia că prioritate asupra legilor interne au
doar reglementările internaționale ce țin de drepturile omului iar
această prioritate se răsfrînge asupra tuturor legilor (inclusiv cele
consituționale). Pentru a elucida această neclaritate Curtea
Constituțională în 1999 s-a pronunțat asupra interpretării art. 4 și 8
din Constituție. Hotărîrea Curții Constituționale stipulează însă că:
Reglementările internaționale au prioritate asupra tuturor legilor
înafară de cele constituționale. Reglementările internaționale au
prioritate nu doar dacă țin de domeniul drepturilor omului, dar oricare
reglementări prevăzute în tratatele internaționale la care RM este
parte.
Subiectul II: Regimul juridic al zonelor polare
1.1 Definiți noțiunea de zonă polară.
Zona polară reprezintă zona geografică situată fie la polul nord
(Arctica) fie la polul sud (Antarctica).
1.2 Analizați instrumentele internaționale ce reglementează
statutul Arcticii și Antarcticii.
Statutul Arcticii este determinat de reglementările internaționale și
legislația statelor riverane la Oceanul Înghețat de Nord. O organizație
internațională care are atribuții în acest sens este Consiliul arctic
format din 8 state care scopul de a coordona și coopera cu activitățile
statelor în regiunea dată.
Referitor la Antarctica, în sec. XX mai multe state au încercat să-și
atribuie unele părți din Antarctica. Pentru a stabili regimul juridic
aplicat acestei zone în 1959 s-a semnat Tratatul de la Washington cu
privire la Antarctica. În vederea respectării lui s-a creat un sistem de
control și inspecție reciprocă care se realizează prin observatorii
desemnați de reprezentanții celor 12 părți la tratat. Pentru a soluționa
problemele referitoare la resursele minerale din zonă în 1988 a fost
adoptată Convenția privind reglementarea activităților asupra
resurselor minerale din Antarctica.
1.3 Formulați particularitățile regimului juridic al Arcticii și
Antarcticii
Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă lungă și continuă
în prezent. O încercare de a determina ca acest regim a avut loc la
inițiatva savantului rus lakhtin care a înaintat teoria sectoarelor.
Această teorie favoriza Federația Rusă și defavoriza SUA. Astfel ea
nu a fost acceptată unanim. Unica reglementare este cuprinsă în
Convenția cu privire la Dreptul Mării din 1982 care recunoaște dreptul
statelor riverane zonelor cu înghețuri să ia măsuri de protecție și
control asupra poluării pe o distanță de 200 m.m. În prezent Arctica
necesită o tot mai clară reglementare internațională.
Principiul de bază al regimului internațional al Antarcticii este –
folosirea ei numai în scopuri pașnice. Această zonă are un statut de –
demilitarizare, neutralizare și denuclearizare. Antarctica este însă
liberă pentru cercetări științifice. Atît timp cît tratatul de la Washington
din 1959 este în vigoare nici un stat nu poate înainta pretenții
teritoriale asupra zonei.
Test nr.16
Subiectul I: Principiul egalitatii suverane a statelor
1.1 Definiti notiunea de principiu a egalitatii suverane a statelor
Acest principiu presupune ca toate statele suverane sunt egale in
drepturi,indiferent de momentul aparitiei lor pe harta
politica,dimensiunea teritoriului,nr populatiei,nivelul de devoltare
social-economica.
1.2 Analizati evolutia istorica si codificarea principiului
Incă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la
arbitrariul marilor puteri s-a arătat necesitatea recunoaşterii egalităţii in
drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii intre
indivizi işi găseşte expresie şi relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea
să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranităţii lor.
In ultimele decenii s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea
suverană a statelor,98 accentuindu- se semnificaţia pe care o are
acesta in promovarea unor relaţii de inţelegere intre state.
Dreptul la suveranitate şi independenţă a fost mult teoretizat de jurişti
de prestigiu. In opinia profesorului George Plastara „dreptul de
suveranitate consistă in aceea că statul este stăpin de a hotări aşa
cum crede de cuviinţă asupra intereselor sale şi de a găsi el insuşi
mijloace pentru a infăptui ceea ce consideră că este conform acelor
interese.
Principiul egalitatii suverane a statelor a fost codificat in urmatoarele
acte:
1.Conventia cu privire la drepturile si obligatiile economice ale
statelor(Montevideo,1933)
2.Carta ONU 1945
3.Declaratia principiilor care guverneaza relatiile reciproce dintre state
1970
4.Actul final de la Helsinki 1975
1.3 Evaluati continutul juridic al principiului
Suveranitatea de stat reprezintã un principiu atât al dreptului intern cât
si al dreptului internaþional. Suveranitatea reprezintã dreptul unui stat
de a rezolva liber si dupã propria sa apreciere problemele sale atât în
plan intern cât si extern, fãrã a transgresa în nici un fel drepturile altor
state si nici principiile fundamentale ale dreptului internaþional.
Suveranitatea statului este unitarã si presupune respectarea
suveranitãþii altor state. În ceea ce priveste caracteristicile
suveranitãtii de stat, aceasta implicã independenþa deplinã politicã si
economicã a statului, dreptul acestuia de a fundamenta si a realiza
dupã cum am menþionat propria sa politicã externã si internã.
Suveranitatea se caracterizeazã prin exclusivitate, în sensul cã pe
teritoriul unui stat nu pot coexista, în principiu douã suveranitãti, ci
doar una singurã.
Una din consecinþele principale ale egalitãþii suverane o reprezintã
inalienabilitatea si indivizibilitatea teritoriului de stat.
Legătura puternică a suveranităţii cu toate celelalte principii este
reliefată de faptul că din suveranitate decurg direct o serie de
consecinţe juridice precum: suveranitatea permanentă asupra
bogăţiilor şi resurselor naturale, dreptul de liberă alegere a regimului
social-politic, integritatea frontierelor statului, dreptul de a stabili relaţii
oficiale, de a participa la viaţa internaţională, de a adopta orice măsuri
necesare pentru conducerea vieţii interne şi externe a poporului
respectiv.
Conţinutul principiului egalităţii suverane a statelor este format din
anumite drepturi şi obligaţii care le revin. Din acest principiu decurg
următoarele drepturi ale statelor: dreptul lor la personalitate
internaţională, dreptul statului de a i se respecta integritatea teritorială,
dreptul inerent la legitimă apărare, dreptul de a-şi stabili singur
sistemul său economic, cultural şi normativ, dreptul de a defini şi
conduce in mod liber relaţiile sale cu alte state conform dreptului
internaţional, dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale,
de a fi sau nu parte la tratate bi sau multilaterale, dreptul de participa
la conferinţe internaţionale, dreptul de legaţie activă şi pasivă etc.
Acest principiu mai prevede insă şi unele obligaţii pentru state cum ar
fi respectarea suveranităţii altor state, să respecte personalitatea
internaţională a celorlalte state şi să indeplinească cu bună credinţă
obligaţiile sale internaţionale.
Afară de aceasta, acest principiu mai presupune că toate statele
indiferent de factorii geopolitici au aceleaşi drepturi şi obligaţii
fundamentale aşa cum rezultă din dreptul internaţional cum ar fi
egalitate de capacitate juridică a statelor de a dobandi drepturi şi de a-
şi asuma obligaţii pe plan internaţional, participarea statelor in condiţii
de egalitate la crearea dreptului internaţional, la conferinţe
internaţionale, la organizaţii internaţionale precum şi aplicarea in mod
egal a dreptului internaţional tuturor statelor. Astfel, este necesar să
precizăm că egalitatea in drepturi ca principiu care decurge din cel al
suveranităţii statelor, nu presupune egalitatea de facto intre state, ci
doar capacitatea egală din punct de vedere juridic de a dobandi
drepturi şi obligaţii in relaţiile internazionale.
La fel ca si in alte principii,aici se cunosc exceptii:
1.procedura de votare pe chestiuni de fond a Conciliului de Securitate
a ONU
2.votul ponderat din cadrul FMI si ConsiluL UE(proportional cu
marimea teritoriului,nr. populatiei si PIB se acorda voturi suplimentare)
Subiectul II: Frontiera de stat în Dreptul Internațional Public
2.1 Definiti notiunea de frontiera de stat
Frontiera de stat-acea linie imaginara trasata pe apa si uscat ce
desparte teritoriul de stat de teritoriile statelor vecine,precum si
perpendiculara care delimiteaza spatiul aerian şi subsolul de spaţiul
aerian şi subsolul statelor vecine.
2.2 Formulati criteriile de clasificare a frontierelor de stat
Frontierele de stat se clasifică:
A. După natura lor, in:
a) naturale, care se stabilesc ţinandu-se seama de anumite
particularităţi geografice, cum ar fi
albia unor rauri sau fluvii, munţi, văi, litoralul mării;
b) geometrice sau convenţionale, care sunt linii mai mult sau mai puţin
drepte, care despart
teritoriile statelor;336
c) astronomice, la stabilirea cărora sunt folosite paralelele sau
meridianele.337
B. După elementele componente ale teritoriului, in:
a) terestre, care despart uscatul dintre două sau mai multe state. In
funcţie de particularităţile
terenului ea poate urma linia crestelor munţilor, mijlocul văilor sau
poate fi stabilită, in linie
dreaptă, geometric sau astronomic;338
b) fluviale, separă in două părţi apele unui fluviu situat intre teritoriile a
două state. Frontierele fluviale se stabilesc in funcţie de
particularităţile apelor de frontieră. In cazul fluviilor nenavigabile,
frontierele se stabilesc pe linia mediană a fluviului. In cazul fluviilor
navigabile, linia de frontieră se consideră linia de navigaţie (farwatter)
sau linia celor mai mari adancimi (thalweg), linii care de fapt in cele
mai multe situaţii coincid. In cazul in care fluviul are mai multe braţe,
frontiera se stabileşte pe braţul principal.
In situaţia in care fluviul işi schimbă treptat cursul, frontiera se
stabileşte pe talvegul noului curs. Dacă fluviul işi schimbă albia,
frontiera rămane pe albia veche, fluviul devenind apă interioară a
statului pe teritoriul căruia se găseşte noua albie. Pe podurile care
leagă două state frontiera se stabileşte pe mijlocul podului, dacă intre
cele două state nu există o altă inţelegere.
Aceeaşi regulă se aplică şi in cazul unor baraje de apă de frontieră.
In situaţiile in care intre teritoriile statelor se află lacuri sau mări
inchise, frontiera se fixează pe linia care uneşte punctele de uscat
cele mai avansate ale frontierelor comune sau pe mijlocul lacurilor sau
mărilor.
Un regim juridic special il au mările interioare adiacente mai multor
state. Un exemplu unical il serveşte astăzi Marea Caspică, al cărei
litoral este impărţit intre Federaţia Rusă, Kazahstan,Iran, Azerbaidjan
şi Turkmenistan;339
c) maritime, reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale, stabilite de
state, prin acte unilaterale sau pe baza convenţională cu statele
vecine;(plus desenul din caiet privitor la fr. de stat)
d) aeriene, separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare
care pornesc de la
frontierele terestre sau acvatice in sus pană la limita interioară a
spaţiului cosmic (aproximativ la distanţa de 100-110 km deasupra
nivelului mării).
e)frontiera in sub sol-linia perpendiculara proiectata in jos de pe linia
frontierei terestre si acvatice pina unde ajung mijloacele tehnice de
care dispune statul respectiv
2.3 Evaluati procesul de stabilire a frontierelor de stat
In plan juridic, frontierele se stabilesc prin acorduri incheiate intre
statele vecine. Fixarea frontierelor insă practic se face prin două
operaţiuni distincte: delimitarea şi demarcarea.Delimitarea este o
operaţiune politică şi juridică care constă in identificarea direcţiei
principale şi descrierea amănunţită in cuprinsul tratatului incheiat in
scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia.
Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor
convenite in textul tratatului. Această etapă se realizează de comisii
mixte formate de reprezentanţii statelor părţi la tratat şi au ca atribuţii
stabilirea traseului frontierei şi fixarea semnelor de demarcare,
intocmirea documentelor ce consemnează infăptuirea acestei
operaţiuni, rezolvarea unor probleme legate de intreţinerea frontierei,
a drumurilor de acces etc.
Ulterior,in dependenta de anumite circumstante poate interveni
si redemarcarea.De asemenea,statele pot realiza si o rectificare si
anume precizarea traseului frontierei si corectarea sa in legatura cu
anumite circumstante(denundarea,necesitatea populatiei
bastinsase,etc) Regimul de frontieră se stabileşte prin legi interne şi
cuprinde totalitatea de norme juridice şi măsuri privind paza şi
supravegherea frontierei, controlul pentru trecerea frontierei,
activităţile desfăşurate in zona de frontieră, căile şi condiţiile de acces,
intrare, ieşire, şedere, activitatea intr-o zonă determinată a teritoriului
său de la frontieră ş. a. Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii
Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii
Moldova, adoptată la 17 mai 1994, care reglementează:
a) modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat;
b) paza frontierei de stat;
c) zona de frontieră (stabilită cu o lăţime de 2 km);
d) condiţiile in care se face trecerea peste frontieră a persoanelor,
mijloacelor de transport,
mărfurilor şi a altor bunuri;
e) condiţiile in care se pot practica anumite activităţi (pescuitul,
recoltarea produselor lemnoase şi accesorii ale pădurii);
f) imputernicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat in
domeniul pazei frontierei de stat.
Prin tratate bilaterale incheiate cu statele vecine urmează să fie
reglementate problemele comune de frontieră privind intreţinerea
frontierei, soluţionarea litigiilor de frontieră etc.
Testul 17
Subiectul I: Tratatul internaţional ca izvor de Drept Internaţional
Public
1.1 Definiţi noţiunea de izvor de DIP
Izvorul de drept internaţional public poate fi definit ca fiind un
instrument juridic (tratatul sau cutuma internaţională), care dau formă
exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al
subiectelor dreptului internaţional public, in primul rand statele.
1.2 Analizaţi tratatul internaţional ca izvor de Drept Internaţional
Public
Incepand cu perioada interbelică şi in special după cel de-al doilea
război mondial, tratatul internaţional reglementează majoritatea
domeniilor vieţii internaţionale.Tratatul internaţional reprezintă un izvor
principal al dreptului internaţional public şi, este cel mai important in
reglementarea relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional. O
primă consacrare juridică a tratatului internaţional o putem remarca
in Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor,
care a recunoscut „rolul fundamental al tratatelor in istoria relaţiilor
internaţionale şi … importanţa din ce in ce mai mare a tratatelor ca
izvor al dreptului internaţional şi ca modalitate de dezvoltare a
cooperării paşnice intre naţiuni,oricare ar fi regimurile lor
constituţionale”. Convenţia de la Viena (1969) nu exclude nici
posibilitatea incheierii tratatelor in “formă nescrisă”, adică orală (aşa-
numitelegentlemen’s agreements). Acestea insă ţin mai degrabă de
domeniul trecutului decat de present.
1.3 Argumentaţi formele şi elementele tratatelor
Exista 2 forme pricipale de tratate: scrise si verbale. Datorita prioritatii
sale forma scrisa a devenit dominanta in practica internationala. Multe
tratate contin dispozitii detaliate, uneori cu utilizarea unor indici
numerici, formule, harti etc.Tratatele scrise au o foarte mare
importanta la delimitarea frontierilor cu statele vecine. Cu toate
acestea nici acordurile incheeate in forma verbal nu au disparut din
practica statelor. Ele erau utilizate pentru a schimba rangul unei
misiuni diplomatice din legatie in ambasada, fie pentru stabilirea
relatiilor diplomatice.Denumirea acordurilor orale este gentlemen’s
agreements. Doctrinarii au pareri diferite cu privire la natura juridical a
acestor tratate: unii le recunos cu aceeasi valoare juridica ca si
tratatele scrise iar altii le neaga acest caracter.
Elementele tratatelor international se impart in esentiale si accesorii.
Elementele essential sunt: partile contractante, acordul de vointa al
partilor, obiectul si scopul tratatului.
Partile contractante trebuie sa fie intotdeauna statele, organizatile
international interguvernamentale sau alte entitati carora le este
caracteristica calitatea de subiect de drept international.
Acordul de vointa a partilor trebuie sa fie liber si neviciat
Obiectul il formeaza drepturile si obligatiile partilor create prin normele
stabilite de tratat. Obiectul trebuie sa fie licit si realizabil.
Scopul reprezinta obiectivele urmarite de partile contractante prin
incheerea contractului.
Subiectul II: Misiunile diplomatice
2.1 Definiţi noţiunea misiunii diplomatice
Misiunea poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi
specific funcţiei sau rolului.Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de
agenţi diplomatici,demnitari şi funcţionari ai statului.
2.2 Formulaţi structura şi competenţa misiunilor diplomatice
Pe baza practicii internaţionale se poate vorbi de următoarea schemă
a misiunii diplomatice: cancelaria, secţia politică, secţia economică
şi comercială, biroul militar, secţia sau biroul cultural, secţia sau
biroul de presă, secţia consulară.
Cancelaria ocupă locul principal în misiunea diplomatică. Aici se
primesc, sunt pregătite şi trimise toate documentele care cad în
competenţa şefului de misiune, unde se coordonează munca tuturor
celorlalte secţii. Secţia economică şi comercială vizează
dezvoltarea relaţiilor economice, în general, a celor comerciale în
special, între cele două state.
Secţia ataşatului cultural este de dată relativ mai recentă şi se
ocupă de cunoaşterea şi afirmarea culturală în exterior, dar şi
procesul invers.
Biroul ataşatului militar are atât funcţii de reprezentare, dar şi de
observare, precum şi colaborare în acest domeniu.
Competenţele misiunilor diplomatice aşa cum reiese din art. 3 al
Convenţiei de la Viena constau în special în:
A reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale
cetăţenilor săi în limitele administrate de dreptul internaţional;
A duce tratative cu guvernul statului acreditar;
A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi
evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la
aceasta statului acreditant;
A promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice
culturale şi ştiinţifice între cele două state.
2.3 Evaluaţi funcţiile misiunii diplomatice permanente
Cele mai importante funcţii ale misiunilor diplomatice sunt:
1)Funcţia de negociere ţine prin excelenţă de esenţa activităţii
diplomatice. Prin ea se apără interesele ambelor state încercând a se
pune de acord, a găsi puncte de interes comun în probleme bilaterale
sau multilaterale. De multe ori negocierea este sinonimă cu
diplomaţia.
2)Reprezentarea se manifestă prin participarea agenţilor diplomatici la
evenimentele vieţii publice, simbolizând statul acreditant, atitudinea de
aprobare pe care acesta o adoptă faţă de momentele semnificative
ale vieţii publice din ţara de reşedinţă.
3) Funcţia de observare şi informare. Observarea îi permite agentului
diplomatic să se informeze şi să trimită guvernului său rapoarte
periodice.
4)Funcţia de cooperare internaţională vizează realizarea de raporturi
cât mai bune, menţinerea unei atmosfere cât mai amicale, contribuţia
la colaborarea internaţională pe toate planurile.
5)Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor
acestuia, a persoanelor fizice şi juridice.
6)Funcţia consulară. Este o practică de dată relativ recentă, în
doctrină interpretându-se că statul acreditant poate înfiinţa în
ambasadă o secţie consulară, fără a cere autorizarea statului
acreditar.
Testul 18
Subiectul I: Încheierea tratatelor internaţionale
1.1 Definiţi noţiunea de împuterniciri pentru încheierea tratatelor
internaţionale.
Împuternicirile pentru incheerea tratatelor internationale sunt niste
functii exercitate de catre o categorie de persoane care sunt
imputernicite prin constitutie si alte acte normative in vedere incheerii
unui tratat international cu scopul de a reprezenta interesele statului.
1.2 Analizaţi stadiile şi fazele încheierii tratatelor internaţionale.
Fazele de incheere a unui tratat international sunt:
a) Manifestarea de vointa de a incheea un tratat
b) Pregatirea si adoptarea textului tratatului. Tratatele bilateral sun
pregatite si adoptate prin canale diplomatice pe cind tratatele
multilaterale sunt pregatite de organul de lucrul a organizatiei
internationale sau de catre comitetul de lucrul a conferintei
internationale. Adoptarea se face in baza votarii, de regula tratatul
multilateral se adopta cu votul majoritatii calificate(2/3;3/4)
c) Stabilirea auteticitatii textului tratatului. Auteticitatea indica faptul
ca textul este veridic, definitiv si nu poate fi modificat. Este o faza
importanta realizata prin urmatoarele instrumente:1) semnarea,
2)semnarea ad referendum ( are loc numai atunci cind reprezentatul
nu are deplinele puteri pentru participare fazelor incheerii tratatului) si
este o semnatura definitive.
d) parafarea- semnarea reprezentatilor pe fiecare pagina sau la
sfirsitul textul tratatului.
e) exprimarea consimtamintului la obligatiunile tratatului care se
face prin ratificare sau semnare,
f) acceptarea,
g) aprobarea,
h) confirmarea. In practica se mai intilnesc si subfaze
ca: depozitare, inregistrarea,publicarea..
1.3 Formulaţi modalităţile de exprimare a consimţămîntului de a
se lega prin tratat.
Modalitatile de exprimare a consimtamitului de a fi legat prin tratat
sunt:
Semnarea are de regula ca effect autentificarea tratatului elaborate
prin negocieri.
Schimbul instrumentelor care constitue un tratat la fel reprezinta o
modalitate de exprimare a consimtamintului statelor de a se angaja
printrun tratat international atunci cind: a) instrumentele prevad ca
schimbul lor va avea acest effect, sau b)este stabilita pe alta cale ca
aceste state convin ca schimbul de instrumente sa aiba acest effect.
Rtificarea- exprimarea consimtamitului unui stat prin intermediul
autoritatilor sale competente de a fi legat printr-un tratat international
care este semnat de reprezentantii sai.
Aprobarea (acceptarea) reprezinta o modalitate de exprimare a
consimtamitului statului de a fi parte la acele tratate care nu necesita
sa fie ratificate dar care prevad aprobarea lor.
Subiectul II: Marea teritorială şi apele interioare maritime
2.1 Definiţi noţiunea de mare teritorială şi ape interioare maritime.
Marea teritoriala este partea din apele marilor sau oceanului, de-a
lungul tarmului unui stat, cuprinsa intre linia de baza si linia exterioara
a ei si care se afla sub suveranitatea statului riveran. Conventia de la
Montego-Bay din 1982 stabileste latimea maxima a marii teritoriale de
12 mile marine.
Apele interioare marine -(conform conventiei de la Montego-Bay din
1982) apele situate spre tarmul de la linia de baza a marii
teritoriale.Deasemenea ape marine interioare sunt apele porturilor,
radelor, golfurilor cu latimea mai mica de 24 mile marine precum si
cele cu latimea mai mare de 24 mile marine dar care istoric apartin
statului riveran.
2.2 Analizaţi regimul juridic al apelor teritoriale.
Marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului, până la o
anumită distanţă în larg, considerată ca făcând parte din teritoriul de
stat şi supusă deci suveranităţii statului riveran, suveranitate care se
extinde şi asupra spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum
şi asupra solului şi subsolului acesteia Regimul juridic al mării
teritoriale este stabilit prin legislaţia internă a statului riveran,ţinându-
se cont de prevederile dreptului internaţional Reglementarea
navigaţiei în marea teritorială de către statul riveran are ca scop
asigurarea securitatii traficului, separarea cailor de navigatie,
pilotajul, prevenirea abordajelor etc.Celebra formulă a lui Bynkershoek
potrivit căreia puterea unui stat se termină acolo unde se termină forţa
armelor sale, a condus la fixarea lăţimii mării teritoriale pană la o
distanţă echivalentă unei impuşcături de tun Compromisul acceptat a
fost formulat de Convenţia din 1982 la art. 3 care prevede o delimitare
unilaterală a mării teritoriale. In acest sens, Convenţia autorizează
limita maximă de 12mile marine, statelor revenindu-le două metode
alternative de delimitare, utilizand linia de bază normală sau linia de
bază dreaptă.
2.3 Evaluaţi condiţiile de executare a dreptului de pasaj inofensiv
al navelor străine în apele teritoriale.
Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar,
consacrat apoi prin prima conferinţă asupra dreptului mării, trecerea
inofensivă, aşa cum a fost reglementată în art.14-23 dinConvenţia de
Montego-Bay, reprezintă un progres, prin prevederea unor
reglementări mai detaliateşi mai clare în comparaţie cu Convenţia din
1958 În sensul Convenţiei din 1982 trecerea este inofensivă atât timp
cât nu aduce atingere păcii,ordinii de drept, liniştii publice sau
securităţii statului riveran. Trecerea trebuie să se efectueze
înconformitate cu prevederile Convenţiei şi alte reguli ale dreptului
internaţional. Art. 18 dispune că“prin trecere se înţelege faptul de a
naviga în marea teritorială în scopul:a)de a traversa fără a intra în
apele interioare ori a face escală într-o radă sau instalaţie portuară
situată în afara apelor interioare;b)de a intra în apele teritoriale sau a
le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalaţie
portuară, sau de a o părăsi” O precizare ce se impune în legătură cu
dreptul de trecere inofensivă, se referă la locul încare trebuie să se
afle nava în momentul când s-ar angaja în una dintre activităţile
nepermise şianume“în marea teritorială”, deoarece numai în această
zonă beneficiază de dreptul de trecereinofensivă, în apele interioare
neexistând un astfel de drept pentru navele străine.
Testul 19
Subiectul I: Efectele tratatului inernaţional
1.1 Definiţi noţiunea de tratat internaţional.
Definiţia juridică a “tratatului” este dată in Сonvenţia de la Viena
(1969), care prin această noţiune inţelege “un acord internaţional
incheiat in scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că
este consemnat intr-un singur instrument unic, fie in două sau mai
multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”
(art. 2 pct. 1 lit. a).
1.2 Analizaţi efectele tratatelor în timp, spaţiu şi asupra cercurilor
de subiecţi.
Efectele tratatului in spatiu de regula tratatul incheeat de state sun
obligatorii pentru acestea si se aplica pe intreg teritoriu fata de toata
populatia. Dar exista si o serie de tratate care au obiect de
reglementare raporturi juridice ce se instituie in cadrul unei portiuni de
teritoriu a unui stat aparte ex: conv. Dela Constantinopol cu privire la
libertatea de navigatie pe Canalul Suez. Efectele asupra
subiectilor desi sunt obligatorii pentru toti sbiectii de DIP in procesul
de incheere a tratatelor poate participa un numar restrins de subiecti
iar ca regula tratatele creaza efecte juridice doar pentru statele care
au participat la procesul de incheere sau de aderare ulterior.Efectele
tratatelor in timp incepe sa produce efecte juridice:a) la data
expresa indicate in text, b)la survenirea evenimentelor cum ar fi
declansarea unui conflict armat, c)respectarea anumitor conditii legate
de intrarea in vigoare. Tratatele inceteaza efectele juridice: a)
expirarea termenului pentru care a incheeat daca partile nu au
solicitat din timp, b) odata cu atingerea scopului, c)odata cu incetarea
anumitor evenimente pentru care era preconizat, d) daca apare un
nou trata cu acelasi obiect dar ci dipozitii contrare.
1.3 Temeiurile de incetare a tratatului:
Abrogarea este un caz de stingerea a tratatelor international care
solicita vointa unanima a partilor. Abrogarea poate fi expresa si tacita.
Anularea este modalitate de renuntare unilaterala a unui stat la un
tratat incheiat de acesta.
Denunţarea – în cazul tratatului bilateral denunţarea pune capăt unui
tratat. În cazul unui tratat multilateral denunţarea poartă caracterul
unei retrageri.
La fel reprezintă temeiuri de încetare şi:
Disparitia unei parti contractante ale tratatului-ca subiect de
drept international
Expirarea termenului de valabilitatea a tratatului
Executarea complete a tratatului
Survenirea unei conditii rezolutorii expres prevazuta în
tratat
Drept urmare a constatarii nulitatii tratatului international
Reducerea numarului de participanti la tratatul multilateral
sub numar necesar pentru intrarea in vigoare a acestuia
Drept urmare a doptarii unor decizii obligatoriii din partea
anumitor organizatii international.
Subiectul II: Metode şi mijloace de purtare a războiului
2.1 Definiţi metodele şi mijloacele de purtare a războiului.
Metodele de razboi - acele modalitati folosite de parti cu sau fara
folosirea mijloacelor de lupta pentru atingerea scopuluifinal al
razboiului.
Mijloc de razboi -acele instrumente folosite de parti pentru realizarea
scopului final al razboiului.
2.2 Formulaţi metodele şi mijloacele de purtare a războiului.
Declaratia de la Sankt-petersburg din 11 decembrie 1868 prevedea ca
violent armata nu trebuie folosita decit impotriva celui care o foloseste,
fiind unu din principiile de baza. Populatia civila este alcatuita din
persoane care nu participa direct la ostilitati militare si implicit
impotriva sa nu este ingradit nici un atac de razboi.Astfel statele
implicate in razboi trebuie sa aiba un singur scop legitim de slabire a
fortelor militare a inamicului.Astfel subiectii implicati intr-un razboi
trebuie sa identifice cu egzactitate obiectivele militare pe care doreste
sa le atinga si sa foloseasca numai mijloace si metode de atac strict
necesare pentru distrugerea obiectivelor militare alese.
2.3 Evaluaţi metodele şi mijloacele interzise de purtare a
războiului
Mijloacele de razboi interzise sunt: 1. Arma chimica, 2. arma
biologica, 3.arma incendiara, 4. bombele caseta, 5.minele
antipersonal, 6.minele capcana, 7.gloantele dium.
Metodele de razboi interzise sunt:-otravirea apei surselor
alimentare, -folosirea semnelor distinctive al inamicului, comitetului
international, a comitetului si semilunii rosii, -folosirea metodelor
perfide. In toate conflictele armate, dreptul beligerantilor de a alege
metode de purtare a razboiului nu este nelimitat. Este interzisa
indreptarea atacurilor intentionate, fara discriminare, de terorizare sau
represalii impotriva populatiilor civile. De asemenea sunt interzise in
ce priveste persoanele si bunurile civile: capturarea de ostatici,
folosirea de scuturi umane, inrolarea fortata in cadrul armatei inamice,
represaliile, deportarea si transferul fortat de populatie.
Testul 20
Subiectul I: Mecanisme Universale Internaţionale de protecţie a
drepturilor omului
1.1 Definiţi Dreptul Internaţional al Drepturilor omului – ca ramura
de Drept Internaţinal Public
Dreptul internaţional al drepturilor omului (DIDO) constituie un
ansamblu de norme şi principii de natură convenţională şi/sau
cutumiară care reglementează conduita statelor pentru asigurarea
respectării şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale fără
discriminare atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, precum şi
care stabilesc răspunderea pentru încălcarea acestora.
1.2 Analizaţi apariţia, evoluţia şi codificarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Dreptul international al drepturilor omului este o ramura relative tinara
care a aparut in sec. XIX-lea. Azi este una di cele mai codificate
ramuri de DIP. Ca si orice alta ramura de drept international dreptul
international al dretorilor omului are propiiile izvoare si principii care
sunt codificate in legislatia a mai multor state.Principalele izvoare ar
fi:Declaratia universal a drepturilor omuluidin 1948,Pactul international
cu privire la drepturile civile si politice1966, declaratia islamica
universala1981, Carta ONU din 1945 etc.In DIP sun 2 ramuri care la
prima vedere se asemana foarte mul: DI al drepturilo omului si DI
umanitar. DI al drepturilor omului reglementeaza drepturile si libertatile
fundamentale cu character absolute pe care statele sunt obligate sa le
respecte pe intreg teritoriu in in toate timpurile. Iar DI umanitar are
drept scop protectia persoanei fizice doar in perioada conflictelor
armate.
1.3 Evaluaţi instrumentele universale pentru protecţia drepturilor
omului
În perioada imediat postbelica eforturile comunitatii internationale au
fost orientate spre crearea unui cadru normativ si institutional
universale de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale
susceptibile sa previna orice prejudiciu adus exercitarii de catre fiinta
umana a drepturilor inerente conditiei si dezvoltarii sale. Ele au fost
create în mare parte în cadrul sau sub egida Organizatiei Natiunilor
Unite si institutiilor sale specializate. Carta Organizatiei Natiunilor
Unite. Acest document, semnat în 1945 este inedit dupa natura sa
juridica: pe de o parte este actul constitutiv al ONU si se supune
normelor dreptului organizatiilor internationale, iar, pe de alta parte,
este un tratat international care se supune dreptului comun al
tratatelor internationale, astfel cum a fost codificat prin Conventia de la
Viena asupra dreptului tratatelor.
Carta Internationala a Drepturilor Omului. Din punct de vedere formal
nu exista un astfel de document. Ceea ce numim noi astazi Carta
Internationala a Drepturilor Omului este un ansamblu format din trei
instrumente distincte: Declaratia Universala a Drepturilor Omului din
1948, Pactul cu privire la drepturile civile si politice si Pactul cu privire
la drepturile economice, sociale si culturale, ambele din 1966.
Subiectul II: Strîmtorile Internaţionale
2.1 Definiţi noţiunea de strîmtoare internaţională
Stramtorile internaţionale. Din punct de vedere geografic, stramtoarea
internaţională este
definită ca o porţiune de mare stransă intre două spaţii terestre care
pune in comunicare două
alte mări. Din punct de vedere juridic, stramtorile nu sunt luate in
consideraţie de dreptul
internaţional decat dacă ele „servesc navigaţiei internaţionale”.
2.2 Analizaţi dreptul de trecere în tranzit şi dreptul de pasaj
inofensiv prin strîmtorile internaţionale.
Conform Conventiei de la Montego-Bay sunt stabilite doua moduri
distinct de trecere prin strimtorile international: dreptul de trecere in
transit si pasajul inofensiv.
Prin trecere în tranzit se înţelege exercitarea libertăţii de navigaţie şi
de survol numai în scopul unui tranzit continuu şi rapid prin
strâmtoare, între o parte a mării libere sau o zona economică
exclusivă şi o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă.
Dreptul de trecere în tranzit este recunoscut navelor şi aeronavelor
tuturor statelor fără piedici, cu restricţia că acest drept nu se extinde
asupra strâmtorilor formate între teritoriul continental al unui stat şi o
insulă aparţinând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută
prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate
comparabilă. În acest caz, cerinţa continuităţii şi a rapidităţii tranzitului,
totuşi, nu interzice trecerea prin strâmtoare pentru a ajunge la teritoriul
unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieşi de acolo, sub rezerva condiţiilor
de intrare pe teritoriul acestui stat. Pasajul inofensiv se aplică
strâmtorilor folosite pentru navigaţia internaţională, dar care leagă
marea teritorială a unui stat şi o parte a mării libere sau o zonă
economică exclusivă a altui stat sau care sunt formate între teritoriul
continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat, dacă există
de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică
exclusivă de comoditate comparabilă. Exercitarea dreptului de trecere
inofensivă prin aceste strâmtori nu poate fi suspendată. În cazul
strâmtorilor internaţionale dreptul de trecere în tranzit se deosebeşte
de pasajul inofensiv în principal prin recunoaşterea libertăţii de survol
şi facultatea pentru submarine de a trece sub apă, ceea ce-l
aseamănă mult cu dreptul de trecere prin apele arhipelagice.
2.3 Evaluaţi regimul juridic al strîmtorilor Mării Negre.
Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara, care la
rândul ei comunică cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele, astfel
cele două strâmtori punând în comunicare Marea Neagră şi Marea
Mediterană. Ambele strâmtori se află sub jurisdicţia Turciei.. În timp de
pace, navele comerciale se bucură de o libertate deplină de trecere
prin strâmtori, ziua şi noaptea, oricare ar fi pavilionul şi încărcătura lor,
fără nici o formalitate, cu excepţia controlului sanitar, stabilit prin
regulamentele turceşti la intrare în strâmtori. Regimul juridic de trecere
a navelor de război depinde de categoria şi tonajul lor. Navele uşoare
de suprafaţă, navele mici şi cele auxiliare, oricare ar fi pavilionul lor se
bucură de dreptul de trecere prin strâmtori, dar numai ziua şi cu un
preaviz dat guvernului turc pe cale diplomatic cu 8 zile înainte, dacă e
vorba de navele statelor riverane, şi cu 15 zile înainte pentru navele
statelor ne-riverane. În preaviz trebuie să fie specificate denumirea,
tipul, numărul navelor, destinaţia, data trecerii şi întoarcerii, dacă e
cazul. Tonajul global maxim al tuturor forţelor navale străine, aflate în
trecere prin strâmtori, nu trebuie să depăşească, cu unele excepţii,
15.000 tone, cuprinse în cel mult două nave. Această restricţie nu se
răsfrânge asupra navelor militare aflate în avariere în timpul trecerii,
care se supun, în asemenea circumstanţe, măsurilor speciale de
siguranţă dictate de guvernul turc. Navele militare de linie cu un tonaj
superior al statelor riverane au accesul prin strâmtori cu condiţia
trecerii unul câte unul, însoţite de cel mult două torpiloare. În nici un
caz, navele de război nu vor putea folosi, pe durata tranzitului
strâmtorilor, aeronavele pe care le au la bord. Submarinele militare
pot trece prin strâmtori doar ziua, în mod izolat şi să navigheze la
suprafaţă. În timp de război, în situaţia când Turcia nu este parte
beligerantă, navele comerciale beneficiază de dreptul de trecere în
aceleaşi condiţii ca şi în timp de pace, iar navelor militare ale statelor
beligerante, cu unele excepţii, le este închis accesul în strâmtori.
Celelalte nave militare se bucură de libertatea de trecere în condiţiile
similare stării de pace. În cazul în care Turcia devine beligerantă,
trecerea navelor militare este lăsată total la discreţia guvernului
acestei ţări, iar navele comerciale ale statelor care nu sunt în război
contra Turciei se vor bucura de libertatea de trecere şi navigaţie prin
strâmtori, cu condiţia că nu vor ajuta în nici un mod inamicul şi vor
naviga doar ziua pe şenalul indicat de autorităţile turceşti. Acelaşi
regim de trecere se menţine atunci când Turcia se consideră
ameninţată de un pericol iminent de război
Test 21
Subiectul I: Institutia recunoasterii in DIP
1.1. Definiti institutia de recunoastere in DIP
1.act unilateral, prin care un Stat cnstata existenta anumitor fapte sau
acte, care pot avea consecinte asupra drepturilor si obligatiilorsale sau
asupra intereselor sale politice, si declara espres sau admite implicit
ca acestea constituie elemente pe care se vor baza relatiile sale
juridice viitoare in raport cu noua entitate sau situatie
2. “procedeu” prin care un subiect de drept internaţional, in mod
special un stat, care nu a participat la naşterea unei situaţii sau la
adoptarea unui act, acceptă ca acea situaţie sau act să-i fie opozabile;
adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice
3. reprezinta actul declarativ dar nu constitutiv, constata existenta unui
Stat care exista ca effect al crearii nu ca rezultat al actului de
recunoastere
1.2 Analizati subiectii, tipurile si formele recunoasterii
Subiecti ai recunoasterii pot si numai statele, iar situatiile cind e
necesara recunoasterea sunt: crearea unui nou stat, instalarea unui
nou govern, statutul de neutralitate.
Recunoaşterea poate imbrăca două forme, şi anume:
- recunoaşterea expresă -se face printr-un act special al organului de
stat competent, act unilateral – declaraţie sau notificare formală –
adresată noului stat, prin care se exprimă in mod cert intenţia de a-l
recunoaşte ;
- recunoaşterea tacită- este cea care se poate deduce din faptele
concludente ale unui stat, cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice,
incheierea unui tratat bilateral, care reglementează problema
generală, fără a enunţa rezerve in privinţa recunoaşterii, şi este
practicată de statele latino-americane, mai simplu spus e
manifestata prin atitudinea statului fata de entitatea pe care o
recunoaste.
In privinta formelor recunoaterii au fost expuse 2 teorii:
1. teoria lui Tobar guvernele ajunse pe cale neconstitutionala la
putere nu trebuie recunoscute
2. teoria lui Estrada- guvernele ajunse pe cale neconstitutionala la
putere trebuie recunoscute tacit.
De fapt recunoasterea guvernelor nu presupune recunoastere
expresa sau tacita ci vizeaza doar guvernele ajunse la putere pe cale
neconstitutionala. Recunoasterea guvernelor atrage automat
recunoasterea statului, pe cind recunoasterea statului nu ekivaleaza
numaidecit cu recunoasterea guvernului respectiv.
Tipuri ale recunoasterii
Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce, recunoaşterea
este:
- de jure, de facto, ad hoc
Atat recunoaşterea de jure, cat şi recunoaşterea de facto, se exprimă
prin actul oficial al statului
de la care emană recunoaşterea. Deosebirea dintre aceste forme
constă, in general, in intinderea
efectelor juridice ale recunoaşterii.
1. in cazul recunoaşterii de facto, relaţiile dintre statul care
recunoaşte şi cel recunoscut sunt
mai restranse ca intindere, avand un caracter nestabil şi provizoriu, in
sensul că ea operează in
domeniile consimţite de către statul care o acordă (cooperare
economică internaţională).
*este un mod de recunoastere incomplet, constituind o fază
premergătoare pentru recunoaşterea
de jure, nu e definitiva, poate fi revocată.
*e acordata pt anumite motive: indoieli despre viabilitatea noului stat,
ori reţinere din partea noului stat de a accepta obligaţii in baza
dreptului internaţional sau refuzul acestuia de a rezolva probleme
proeminente.
2. Recunoaşterea de jure a unui stat este completă şi definitivă,
irevocabilă, deoarece
efectele ei se sting numai odată cu incetarea calităţii de subiect de
drept al statului recunoscut.
*are ca efect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului
stat, a tot ceea ce rezultă din exercitarea suveranităţii acestuia,
precum şi stabilirea de relaţii internaţionale in diferite domenii, in mod
special a relaţiilor diplomatice şi consulare, incheierea de tratate
bilaterale etc.
3. recunoasterea ad hoc- are loc cind se desfasoara un eveniment
international si are efecte jur limitate in timp.
1.3 Analizaţi efectele recunoaşterii
Actul recunoaşterii este doar un act de suveranitate prin care un stat
constată apariţia unui altstat ca subiect de drept internaţional,
deoarece statul nou apărut este subiect al dreptului internaţional
public din momentul apariţiei sale şi nu din cel al recunoaşterii sale de
către celelalte state
Efectul recunoaşterii este că statul recunoscut devine subiect deplin
înraporturile sale cu statele care l-au recunoscut, cu toate
consecinţele care decurg dinaceastă calitate, putând să-şi exercite
drepturile şi să-şi asume obligaţiile internaţionale specifice statelor,
intre statul ce recunoaste si cel recunoscut se stabilesc relatii
diplomatice- efectul normal al recunoasterii. Totusi ar trebui de
remarcat ca recunoaşterea este o condiţie a stabilirii relaţiilor
diplomatice,dar nu antrenează în mod obligatoriu aceste relaţii, adica
nu este un efect obligatoriu.
Subiectul II: Interpretarea tratatelor internationale
2.1 Definiti interpretarea tratatelor internationale
Interpretarea unui tratat reprezinta operatiunea intelectuala prin care
se determina sensul unui cuvint sau al unei expresii, prin care se
lamuresc exprimarile ambigue sau obscure ale unei dispozitii
2.2 Analizati metodele si formele de interpretare a tratatelor
internationale
Distingem 2 moduri de interpretare a tratatelor: internationala si
interna
1. interpretarea internationala- in dependenta de autoritatea
competenta pt interpretare poate fi
autentica- facuta de partile contractante ale tratatului. Poate
fi expresa- facuta la momentul incheierii tratatulu, prin clauze
interpretative inscrise in cuprinsul tratatului,tacita-decurge din practica
concordanta a statelor in aplicarea prevederilor unui tratat
international.
jurisdictionala-efectuata de tribunalele arbitrale sau instante de
judecata internationale (CIJ, CJCE), in cazul in care partile nu pot
ajunge la un accord asupra interpretarii tratatului.are forta obligatory
doar pentru partile aflate in diferend
facuta de catre organizatiile internationale –nu au character
obligatoriu
2. interpretarea interna- se impune doar organelor statului in cauza,
nu si altor state parti la tratat.poate fi o
interpretare guvernamentala interna facuta de autoritatile publice
guvernamentale, competente in domeniul relatiilor externe, sau poate
fi efectuata de catre instantele de judecata ale statelor parti
2.3 Formulaţi principalele reguli de interpretare ale tratatelor
internationale:
Sunt codificate in prevederile Conventiei de la Viena(1969) reguli
generale
1. sa fie de buna credinta-interpretarea sa aiba in vedere ce
partile au vrut sa spuna in realitate
2. sens obisnuit al termenilor tratatului- sa se tina cont de
semnificatia uzuala a cuvintelor, cu exceptia cazurilor cind sunt
utilizate in sens special
3. interpretarea termenilor tratatului sa se faca in contextul lor-
fraza, alineatul partea din tratat(preambul, anexe)
4. interpretare in lumina obiectului si scopului sau- raportarea
interpretarii la sensurile si scopurile pe care partile le’au avut in
vedere
reguli speciale stbilite de practica conventionala internationala
1. regula sensului clar- se vor interpreta doar acele prevederi
care sunt neclare
2. neadmiterii interpretarii termenilor in sens absurd sau
national-in contradictie cu contextul, obiectul, scopul tratatului
3. regula efectului util- interpretarea sa produca un effect util
asupra aplicarii tratatului, sa nu’l faca fara effect(nul)
Test nr. 22
Subiectul I: Rezerve la tratate internaţionale
1.1 Definiţi noţiunea rezervei
Potrivit Convenţiei de la Viena (1969) rezerva=o declaraţie
unilaterală, făcută de un stat atunci cand semnează, ratifică, acceptă
sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care urmăreşte să
excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu
privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv.
*un mijloc ce permite statelor care nu sunt de acord cu toate
prevederile unui tratat să devină
totuşi părţi la acesta.
1.2 Analizati conditiile în care pot fi formulate rezerve
Articolul 23 al Convenţiei din 1969 inaintează următoarele cerinţe faţă
de formularea rezervelor:
1) rezervele trebuie să fie formulate in scris şi comunicate statelor
contractante şi altor state care
au calitatea să devină părţi la tratat. Retragerea rezervelor trebuie, de
asemenea, făcută in scris;
2) rezervele sunt formulate cu ocazia semnării tratatului, ratificării,
aprobării sau acceptării
sale, ori in momentul aderării.
3) Statele parti pot accepta(acceptarea poate fi expresă sau tacită )
rezerva ce le’a fost notificata sau formula obiectii fata de aceste.
Neformularea de obiecţii timp de 12 luni de la notificarea rezervei
=acceptare tacită.
Retragerea obiecţiei la o rezervă necesită formularea ei in scris.
Conditii in care sa fie admisa formularea unei rezerve:
1) rezerva să nu fie interzisă de tratat;
2) rezervele să nu se refere la acele dispoziţii ale tratatului, la care in
mod expres este exclusă
posibilitatea formulării de rezerve;
3) rezervele să se refere la acele dispoziţii ale tratatului, la care in
mod expres este prevăzută
posibilitatea formulării de rezerve;
4) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
1.3 Evaluaţi efectele pe care le produce rezerva
Rezervele au drept scop producerea unor modificari in cadrul
raporturilor stabilite inttre state. In funcţie de atitudinea adoptată faţă
de statul rezervatar din partea celorlalte state părţi ale
unui tratat internaţional, apar mai multe efecte. In calitate de efecte
putem specifica ca se stabilesc raporturile convenţionale intre state:
1) intre statul care a formulat una sau mai multe rezerve şi statele
care le-au acceptat continuă
să acţioneze tratatul, cu precizarea că in ceea ce priveşte articolele
faţă de care au fost formulate
rezerve, dispoziţiile care leagă aceste state sunt cele modificate
conform rezervelor;
2) intre statul rezervatar şi statele care au formulat obiecţii la rezerve,
in dependenţă de atitudinea
diferită a acestora din urmă, se pot crea două posibile grupuri de
raporturi:
a) statele care au formulat obiecţii la rezerve pot accepta ca restul
dispoziţiilor tratatului,
neafectate prin rezerve, să se aplice intre ele şi statul rezervatar;
b) aceleaşi state pot insă, ca prin obiecţiile lor la rezerve, să refuze
aplicarea in intregime a
tratatului in raporturile dintre ele şi statul autor al rezervelor.
3)Tratatul internaţional, la care s-au făcut rezerve, se aplică in
intregime, intre părţile contractante care n-au formulat rezerve.
Subiectul II: Dreptul Internaţional extraatmosferic
2.1 Definiţi DI extraatmosferic ca ramura DIP
Dr extraatmosferic= ansamblu de norme jur si principii ce stabilesc
regimuul juridic al sp extraatmosferic, inclusive lunii si altor corpuri
ceresti, regimul jur al obiectelor cosmice precum si principiile de
cooperare ale Statelor in vederea exploatarii si explorarii sp cosmic
2.2 analizati istoricul si codificarea dreptului extraatmosferic
Primele explorari si investigatii ale spatiului cosmic s’au initiat in 1957
prin lansarea primului satelit artificial al pamintului, si se initiaaza in
acest sens necesitatea elaborarii unor principii si norme juridice ce vor
reglementa relatiile intre state in privinta sp cosmic si activitatilor
spatiale. Un rol principal in acest sens l’a avut ONU prin infiintarea
Comitetului pt utilizarea pasnica a spatiului cosmic, care elaboreaza o
serie de acte normative internationale ce formeaza cadrul legal al DI
al spatiului cosmic, activitate reglementata si in legislatiile nationale
ale statelor ce participa la explorarea si utilizarea cosmosuluisi
corpurilor ceresti.
Pentru a desfasura codificarea dreptului extraatmosferic trebuie sa
evidentiem care sunt izvoarele acestui drept, in primul rind sunt
aceleasi ca si ale DIP, desigur avind si izvoare specifice. Locul de
izvor principal il ocupa tratatele internationale multilaterale care
consacra normele de baza ale DI cosmic , care se aploica atit statelor
cit si organizatiilor internationale
Principalele tratate internationale ce regl acest drept sunt:
— „Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea sta telor
in materia de exploatare şi utilizare a spaţiului cosmic, inclusiv al
Lunei şi altor corpuri cereşti”, din 27 ianuarie 1967 (in vigoare din 10
oc tombrie 1967, denumit pe scurt „Tratatul cu privire la spaţiul
cosmic”” din 1967);
— „Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reintoarcerea lor şi
restituirea obiectelor lansate in spaţiul cosmic”, din 22 aprilie 1968 (In
vigoare din 3 decembrie 1968, denumit pe scurt – „Acordul cu privire
la salvarea astronauţilor din 1968”);
— „Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru dau nele
provocate de obiectele
spaţiale”, din 29 martie 1972 (in vigoare din l septembrie 1972,
denumită pe scurt –„Convenţia cu
privire la răspunderea internaţională din 1972”);810
— „Convenţia asupra inregistrării obiectelor lansate in spaţiul cosmic”,
din 14 ianuarie 1975
(in vigoare din 15 septembrie 1975, denumită pe scurt – „Convenţia cu
privire la inregistrarea obiectelor
cosmice din 1975”);
— „Acordul cu privire la guvernarea activităţilor statelor pe Lună şi
celelalte cor puri cereşti”,
din 18 decembrie 1979 (in vigoare din 11 iulie 1984, denumit pe scurt
– „Acordul cu privire la activitatea
pe Lună şi celelalte corpuri cereşti din 1979”).
Un rol nu mai putin important il are si cutuma- aceasta ocupind un rol
second dupa tratate, cit si importanta deosebita mai au si rezolutiile
Adunarii Generale ONU
Inca de la inceput dr cosmic a avut pronuntat character de
universalitate, fiind aplicabil atit statelor cit si celorlalte subiecte ale
sale. Are character profund umanist si pasnic, fiind de la bun inceput
dr al pacii si colaborarii internationale in folosul intregii omeniri, este
un dr originar si autonom in cadrul DIP
2.3 evaluati principiile dr extraatmosferic
Principiile acestui dr au fost consecrate in Tratatul cu privire la spatiul
cosmic 1967, stind la baza regimului juridic al activitatiii spatiale a
statelor si organizatiilor internationale, a spatiului cosmic si corpurilor
ceresti. Acest tratat totusi se limiteaza doar la enumerarea principiilor
neprecizind continutul si ndefinind notiunile de baza ale Dr cosmic,
insa aspectul lacunar ale prevederilor tratatului cosmic au fost
completate prin adoptarea de noi tratate privind activitatile cosmice si
spatiale, elaborate la initiative Adunarii gen a ONU.
1. Pr folosirii cosmosului exclusive in scopuri
pasnice- prevazut in multe tratate, stabileste oblige statelor de a
desfasura activitati cosmice in interesul mentinerii pacii
2. pr explorarii si folosirii cosmosului spre binele si in
interesul tutror tarilor, intregii omeniri- specifica oblige
statelor de a se asigura ca de rezultatele activitatii cosmice vor
beneficia toate tarile si popoarele, acest pr implica colaborarea
cit mai strinsa in activitatea spatiala a statelor
3. princ libertatii de explorare si folosire a cosmosului de catre
toate Statele-de aici decurg mai multe dr pt state si Organiz
Internat,: dr de a desfasura acitivitati pasnice in cosmos, dr lde
acces in conditii de egalitate, in spatiul cosmic sip e corpurile
ceresti, dr la libera exploatare si folosire a cosmosului, dr de a
avea acces la rezultatele activitatii stiintifice spatiale…
4. pr neadmiterii apropriatiunii cosmosului-tratatul din 1967
prevede ca spatiul cosmic si corpurile ceresti nu pot face
obiectul apropriatiunii nationale din partea statelor prin
proclamarea suveranitatii lor, prin folosinta sau alt mijlok. De aici
reiese interdictia si obligatia statelor de a nu’si extinde
suveranitatea lor asupra spatiului cosmic si corpurilor ceresti
5. pr pastrarii jurisdictiei si proprietatii statului de lansare
asupra obiectelor cosmice si a ekipajelor-pt ca S sa eercite dr
de proprietate juridical asupra unui obiect spatial e necesar ca
acesta sa fie inregistrat in registrul acelui stat.de aici reiese
obligatia de a inmatricula obiectelecosmice lansate de ele in
registrul lor national
6. pr cooperarii internationale in activitatea cosmica-se tine
cont de interesele corespunzatoare ale tuturor celorlalte state
parti la tratat
7. pr interzicerii contaminarii cosmosului si de a produce
skimbari nocive in mediiul terestru-trebuie sa evite
contaminarea daunatoare a spatiului cosmic si corpurilor ceresti
cit si skimbarile nocive in mediul terestru, ca urmare a
introducerii substantei extraterestre
8. pr raspunderii internationale a statelor pt intreaga activitate
spatiala-toate statele poarta raspundere internationala pt
activitatile nationale in cosmos indifferent daca ele sunt
desfasurate de organe guvernamentale sau neguvernamentale
9. pr considerarii astronautilor ca trimisi ai omenirii- rezulta
obligatia principala pt state de a proteja si ajuta astronautii, in az
ca ei se afla in primejdie, au aterizat fortat pe teritoriul altui stat
decit cel de lansare sau au aterizat fortat in alta zona a
oceanului decit unde erau asteptati
Test nr. 23
Subiectul I: Regimul de navigație pe Dunăre
1.1 Definiti notiunea de fluviu international
* in acceptiunea juridical subintelegem acel curs de apa ce strabate
teritoriul a doua sau mai multe state din punct de vedere economic.
* cursuri de apa ce separa sau traverseaza teritoriiloe mai multor
state, care sunt navigabile pina la varsarea lor in mare sau ocean
1.2 Analizati evolutia istorica si codificarea regimului de navigatie
pe Dunare
Dunarea a constituit obiect al expansiunii si dominatiei din partea
marilor puteri.
La congresul de la Viena a fost recunoascuta drept fluviu
international. Pentru priam data regimul general international de
navigatie pe Dunare a fost stabilit prin Tratatul de la Paris din
1856 prin care se instituie principiul libertatii de navigatie si Comisia
Europeana a Dunarii.
A doua etapa afost adoptarea Conventiei Dunarii in cadrul
conferintei de la Paris 1921 prin care se instituie libertatea de
navigatie care e asigurata cu obligatia Statului de a acorda egalitate
de tratament pentru toate navele
Regimul actual al Dunarii e reglementat de Conventia de la Belgrad
1948, prevederile careia se aplica portiunii navigabile a Dunarii de la
Ulm(RFG) pina la Marea Neagra, prin canalul Sulina (Romania)
*Navigatia pe dunare e libera pentru cetatenii, navele comerciale,
marfurile tuturor statelor in conditii de egalitate
*navele au dreptul de stationare, procedure de incarcare+descarcare,
sa imbarce/debarce calatori, sa se aprovizioneze cu combustibil,
alimente
* navele militare ale statelor rivverane eu dreptul de a naviga doar pe
portiunea de fluviu cuprinsa intre granitele proprii, in afara acestora-
doar pe baza de intelegere
* navelor miliatare ale statelor neriverane le e interzisa navigatia pe
Dunare
*Administratiile fluviale speciale au misiunea de a executa lucrari
hidrotehnice pt imbunatatirea navigabilitatii Dunarii in anumite
sectoare
* atributiile Comisiei Dunarene sunt de coordonare si recomendare,
consultare si uniformizare
1.3 evaluati structura si functiile Comisiei Dunarii
Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra intregului
fluviu, a fost create prin Tratatul de la Paris din 1856, initial avea doar
atributii tehnice, apoi atributii de elaborare a regulamentului de
navigatie fluviala, stabilirea si perceperea taxelor de la vasele in
trecere pe Dunare, sanctionarea contraventiilor savirsite pe dunare
Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane, cate
unul din partea fiecărui stat, a avut iniţial sediul in oraşul Galaţi
(Romania), iar din 1957 sediul acesteia a fost stabilit la Budapesta.
Atributiile acesteia sunt in general de coordonare si recomandare, de
consulatre si uniformizare . in baza propunerilor si proiectelor statelor
riverane stabileste planul general al lukrarilor in interesul navigatiei,
desfasoara studii de uniformizare a regulilor de navigatie si
supraveghere fluviala, face recomandari statelor si transmite
materialul documentar necesar pentru elaborarea de catre fiecare stat
riveran a regulamentului de navigatie, coordoneaza serviciile
hidrometeorologice pe Dunare, publica pentru nevoile navigatiei harti
si atlase
Comisia se bucura de personalitate juridical iar membrii ei de
imunitate diplomatica, localurile, arhivele si documentele comisiei sunt
inviolabile
Subiectul II: Crimele de război și contra umanității
2.1 Definiti notiunea de crima de razboi si contra umanitatii
Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale
prin care se incalcă in mod grav regulile stabilite prin tratatele
internaţionale sau cu caracter cutumiar referitoare la modul de
desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de
persoane şi de bunuri in cadrul acestuia.
*Termenul de crimă de război este o expresie care desemnează
incălcarea normelor de purtare a războiului de către orice persoană
sau persoane, militare sau civile
crima contra umanitatii-Conform articolului 6 al Statutului tribunalului
de la Nurnberg constituie crime contra umanităţii: asasinatul,
exterminarea, sclavia, deportarea şi orice act inuman comis impotriva
populaţiei civile inainte sau in timpul războiului, precum şi persecuţiile
pe motive politice, rasiale sau religioase, indiferent dacă incalcă sau
nu legea internă a ţării unde au fost comise.
* fapte prin care se aduc importante atingeri vieţii, integrităţii corporale
fizice sau mintale – valori supreme ale fiinţei umane, intr-un mod care
poate pune in pericol existenţa biologică a mai multor persoane.
2.2 Analizati proecsul de codificare a crimelor internationale
Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce reprezintă prin gravitatea
lor un grav pericol social pentru bazele coabitării naţiunilor şi statelor,
sunt fapte ce aduc atingere unor obligaţii internaţionale esenţiale.
Pentru prima oară termenul de crimă internaţională a fost utilizat in
Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nurnberg, conform
căruia aceste se impărţeau in trei categorii:
• Crime de război;
• Crime impotriva umanităţii;
• Crime contra păcii.
Analiza actelor incriminate in Statut sunt inspirate din instrumente
anterioare privitoare la legile şi biceiurile războiului,
respectiv Convenţiile de la Haga din 1907 şi Convenţiile de la Geneva
din 1929
Sfera reglementarii crimelor de razboi a fost extinsa si in conventiile
de la Geneva din 1949 si in Protocolul aditional 1 la aceste conventii
de la Geneva care au stabilit obligaţia statelor de a adopta legislaţia
necesară pentru pedepsirea infracţiunilor grave pe care le prevăd, de
a căuta persoanele vinovate şi de a le deferi tribunalelor sale
indiferent de naţionalitate, potrivit principiului represiunii universale.
Scopul Protocolului 1 din 1977 e de a dezvolta si consolida sistemmul
represiv al conventiilor din 1949
Crimele contra umanitatii sunt definite pentru prima data in Statutul
tribunalului militar international de la Nurnberg care atribuie la
categoría crimelor contra umanităţii următoarele fapte: omorul
intenţionat, exterminările, punerea in sclavie sau obligarea la muncă
forţată, deportările sau transferurile forţate ale populaţiei civile,
expulzarea, persecutarea pe motive politice, rasiale, religioase şi
etnice, deportarea, inclusiv curăţirea sau epurarea etnică, orice alte
acte inumane comise impotriva oricărei populaţii civile (tortura, violul,
prostituţia forţată, lipsirea de libertate etc), genocidul, apartheidul,
practica sistematică a dispariţiilor forţate. Adunarea Generală a ONU
prin Rezoluţia nr.1653(XVI) din 1961, a incriminat folosirea armelor
nucleare şi termonucleare, considerandu-le crime contra umanităţii..
2.3 Evaluati continutul juridic a crimelor de razboi si contra
umanitatii
Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce reprezintă prin gravitatea
lor un grav pericol social
pentru bazele coabitării naţiunilor şi statelor. Ele sunt fapte care aduc
atingere unor obligaţii internaţionale esenţiale. datorită gradului uriaş
de pericol pentru existenţa statelor şi a populaţiilor, au fost scoase in
afara legii şi, pentru a impiedica şi descuraja comiterea lor, a fost
creată o instituţie juridică nouă – răspunderea internaţională a statelor
şi persoanelor vinovate de comitere a astfel de crime, prin care se
incalcă in mod grav regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cu
caracter cutumiar referitoare la
modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor
categorii de persoane şi de bunuri in cadrul acestuia. sunt
condamnabile pe temeiuri morale, etice sau religioase, intrucat ele
constituie incălcări ale normelor legale, au drept rezultat lezarea celor
nevinovaţi şi neprotejaţi, duc la degradarea scopurilor şi principiilor
beligeranţilor, sunt cauză a slăbirii disciplinei propriilor forţe militare,
afectează relaţiile cu alte state şi pot cauza represalii din partea
oponenţilor. cuprind, fără a fi limitate, asasinatul, relele tratamente sau
deportările de civili pentru munci forţate, sau in orice alt scop, a
populaţiei civile in teritoriile ocupate, asasinarea sau relele tratamente
ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare,
executarea de ostatici, jefuirea bunurilor publice sau private,
distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea care nu
este justificată de necesităţile militare.
Conform articolului 6 al Statutului constituie crime contra umanităţii:
asasinatul, exterminarea, sclavia, deportarea şi orice act inuman
comis impotriva populaţiei civile inainte sau in timpul războiului,
precum şi persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase,
indiferent dacă incalcă sau nu legea internă a ţării unde au fost
comise. Crimele contra umanităţii, asemenea celorlalte crime
internaţionale pot fi comise de organele unui stat sau de persoane
particulare, in timp de pace sau de război. rezultă că fac parte din
categoria crimelor contra umanităţii următoarele fapte: omorul
intenţionat, exterminările, punerea in sclavie sau obligarea la muncă
forţată,deportările sau transferurile forţate ale populaţiei civile,
expulzarea, persecutarea pe motivepolitice, rasiale, religioase şi
etnice, deportarea, inclusiv curăţirea sau epurarea etnică, orice alte
acte inumane comise impotriva oricărei populaţii civile (tortura, violul,
prostituţia forţată, lipsirea de libertate etc), genocidul, apartheidul,
practica sistematică a dispariţiilor forţate.
S’a incriminat folosirea armelor nucleare şi termonucleare,
considerandu-le crime contra umanităţii.
Unele dintre faptele care se incadrează in categoria crimelor contra
umanităţii figurează şi printre infracţiunile clasice de drept comun
(omorul, tortura, violul, prostituţia, lipsirea ilegală de libertate,
obligarea la muncă forţată etc.)
Gravitatea deosebită a crimelor contra umanităţii este exprimată de
imprejurarea, că in această categorie se incadrează fapte prin care se
aduc importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mintale –
valori supreme ale fiinţei umane, intr-un mod care poate pune in
pericol existenţa biologică a mai multor natura crimelor contra
umanităţii se comit in baza unor planuri concrete, ele constituind
acţiuni premeditate.
Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se manifestă prin
numărul mare de victime pe care le produc, asemenea crime fiind
indreptate impotriva populaţiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi,
fie că lezarea priveşte o masă amorfă de indivizi, fie că se referă la
anumite grupuri in baza unor criterii precise care le delimitează de
populaţia civilă in general.
Dintre crimele contra umanităţii, cea mai gravă este crima de genocid.
Ca urmare a gravităţii pe care o prezint această este reglementată
distinct de celelalte crime contra umanităţii.
Termenul genocid provine din grecescul genos care inseamnă rasă şi
latinescul cide care inseamnă a ucide, distrugerea colectivelor rasiale,
religioase, etnice
Test 24
Subiectul I: Principiul pacta sunt servanta bona fidem
1.1 Definiti principiul pacta sunt servanda bona fide
Acest principiu presupune executarea cu bună credinţă a inţelegerilor
internaţionale, o atitudine constructivă in indeplinirea angajamentelor
internaţionale care au fost asumate de către state.
*pacta sunt servanda,exprimă in planul dreptului, regula morală
generală care impune respectarea cuvintului dat. Principiul bunei
credinţe conţine regula pacta sunt servanda, insă, nu coincide integral
cu ea, in sensul că această regulă poate fi privită ca o aplicare a
principiului.
1.2 Analizati evolutia istorica si codificarea principiului
acest principiu e cunoscut inca din antichitate , fiind unul dintre cele
mai veki el totusi este consacrat intr’o multitudine de acte, in acest
sens stabilindu’se importanta si rolul deosebit pe care il are acesta.
Este prevazut in preambulul Pactului Ligii Natiunilor si in preambulul
Cartei Onu ce evidentiaza obligatia statelor membre de a indeplini cu
buna credinta obligatiile asumate potrivit Cartei ONU. Conventia de la
Viena 1969 are o importante deosebita in reglementarea acestui
principiu, stabilind cao rice tratat in vigoare leaga partile si trebuie
executat de ele cu buna credinta.
Actul final de la Helsinki precizeaza ca statele in exercitarea
drepturilor suverane tebuie sa se conformeze obligatiilor jur ce le revin
in virtutea DI. Republica Moldova la fel are reglementat acest principiu
in Legea privind tratatele internationaleal RM, astfel RM un poate
invoca prevederile legislatiei sale interne ca justificare a neexecutarii
unui tratat la care e parte. Un lucru important ce trebuie de evidentiat
este ca trebuie respectate doar tratatele legale, licite si juste din punct
de vedere a DI, cit si in corespundere cu nórmele jus cogens
1.3 Evaluati continutul jur al principiului
acest principiu e cunoscut inca din antichitate fiind unul din eleméntele
principale ce se stabilesc in reltiile intre state, in acest sens trebuie sa
aevidentiem ca statele sunt oblig sa indeplineasca cu buna credinta si
pe deplin tratatele internationale, buna credinta fiind cerinta
elementara a dreptului si echiitatii, si trebuie s astea mereu la baza
relatiilor dintre state, la baza interpretarilor si executarii obligatiilor ce
le revin. Initial respectarea angajamentelor avea carácter mai mult
religios, fiind insotite de diferite ritualuri religioase, mai tirziu acestea
luind forma bunei credinte ca obligatie de onestitate si indatorire de
onoare. Sunt obligatorii doar respectarea tratatelor licite, care sunt in
conformitate cu jus cogens, si nicidecucm cele ilegale impuse prin
forta. Prin intermediul acestui principiu evaluam importanta de
garantare a respectului intereselor nationale ale tuturor statelor, deci,
prin conţinutul şi finalitatea sa, principiul pacta sunt
servanda prezintă o importanţă deosebită, in special in contextul
relaţiilor internaţionale actuale, pentru realizarea şi dezvoltarea unor
raporturi normale intre toate statele, membre ale comunităţii
internaţionale
Subiectul II: Imunitățile și privilegiile diplomatice și consulare
2.1 Definiti notiunea de imunitati si privilegii diplomatice si
consulare
imunitate diplomatică-tratamentul pe care, in baza dreptului
internaţional, statele sint obligate să-l acorde organelor diplomatice
străine acreditate in aceste state sau, prin această expresie este
desemnat intregul complex de garanţii de care se bucură o misiune
diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar. Pag
302
2.2Analizati procesul de codificare a imunitatilor si privilegiilor
diplomatice si consulare
In cadrul procesului de codificare rolul cel mai important il au tratatele
si multitudinea de conventii care stabilesc regimul juridic ce urmeaza a
fi aplicat intre state, drepturile si obligatiile acestora in raporturile
stabilite intre ele, fiind principalul izvor de dret.
Tratatul internaţional este un izvor important al dreptului diplomatic.
Prima convenţie internaţionala care a reglementat aspecte ale
activităţii diplomatice a fost Regulamentul de la Viena din 1815 cu
privire la agenţii diplomatici. La 18 aprilie 1961 a fost adoptata
Convenţia de laViena cu privire la relaţiile diplomatice, RM aderind in
1993. În 1963 a fost adoptată Convenţia cu privirela relaţiile
consulare, la care RM adera in 1993. La 10 decembrie 1969
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenţia cu privire la
misiunile speciale.
Mai sunt o multitudine de astfel de conventii ce vizeaza dreptul
consular si care s’ar referi la imunitati si privilegii diplomatice. La o
buna pate din ele a aderat si RM, fapt ce ne demonstreaza ca statul
nostru este cointeresant in stabilirea relatiilor si dezvoltarea acestora
cu alte state in diferite domenii, inclusiv in mentinerea relatilor
diplomatice.
Pe parcursul a mai mulţi ani au fost adoptate mai multe convenţii
internaţionale carereglementează activitatea organizaţiilor
internaţionale si, în special, privilegiile şi imunităţile
acestor organizaţii. Astfel, la 13 februarie 1946 a fost adoptată
Convenţia cu privire la privilegiileşi imunităţile Naţiunilor Unite, RMa
aderat la ea în 1995.
2.3 Evaluati imunitatile si privilegiile diplomatice si consulare
Analiza iunitatilor si privilegiilor urmeaza a fi facuta in conformitate cu
prevederile conventiilor care le stabilesc.o buna parte din conventii
stabilesc ca conventia internationala ar contribui la favorizarearelaţiilor
de prietenie dintre ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor
constituţionale şisociale” şi ar mai trebui de evidentiat ca scopul
acesora un ar fi in a crea avantaje unor indivizi, ci in a asigura
îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de
reprezentare a statelor”.
1.imunităţile diplomatice sînt o excepţie care se aduce principiului
general, potrivit căruia
orice persoană este supusă jurisdicţiei locale. Imunităţile pot fi
absolute, funcţionale sau relative,
în funcţie de termenul şi caracterul activităţii beneficiarului., acestea
suntenumerate in continutul Conventiei de la viena din 1961, in
imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă, imunitatea de
a depune mărturie.
2.Privilegiile diplomatice sînt acele înlesniri, sau avantaje juridice
acordate de către statul acreditarmisiunii diplomatice sau personalului
acesteia. Misiunea diplomatică se bucură de următoareleprivilegii:
scutirea de impozite şi taxe, scutirea de taxe vamale pentru obiectele
destinate uzului oficial al misiunii, scutirea de orice impozite şi taxe
pentru drepturile şi taxele percepute de misiune privindactele oficiale,
la rindul lor trebuie de mentionat ca si agenţiidiplomatici se bucură de
careva privilegii, printre care enumeram:scutirea de impozite şi
taxe,scutirea de prestaţii personale, scutirea de plata asigurărilor
sociale, scutirea de taxe şi control vamal. Convenţia de la Viena
(1961) cu privire la relaţiile diplomatice, mai stabileste ca
orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de
acestea din momentul aflarii pe teritoriul statului acreditar,sau de la
data notificării misiuniisale la M.A.E. al statului acreditar, si le pierde
din momentul ce paraseste teritoriul acestui stat
TESTUL25
Subiectul I: Organizațiile internaționale – ca subiect DIP
1.1 DEFINITI NOTIUNEA DE SUBIECT INTERNATIONAL PUBLIC
Subiect international public--sunt entităţile care participă direct la
raporturile internaţionale reglementate de dreptul internaţional public,
care, prin acţiunile lor volitive, obţin drepturi şi işi asumă obligaţii
internaţionale, iar in cazul incălcării acestora poartă răspundere
internaţională.
1.2 ANALIZATI PARTICULARITATILE ORGANIZATI8ILOR
INTERNATIONALE CA SUDIECTE DE DREPT INTERNATIONAL
In epoca contemporană, organizaţiile internaţionale reprezintă o formă
de armonizare a eforturilor statelor in direcţia unei colaborări
internaţionale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru
juridico-organizatoric (instituţional) – o organizare cu caracter
permanent. Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen
caracteristic al relaţiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie
la dezvoltarea inţelegerii şi colaborării dintre state, la asigurarea păcii
şi securităţii in lume.251 Calitatea de subiect de drept al organizaţiilor
internaţionale guvernamentale este exprimată prin posesia de drepturi
şi aptitudinea de a dobandi şi indeplini atribuţiile in baza statutului sau
altor acte constitutive. Astfel, statele nu pot renunţa la aceste
instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică şi
tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluţionarea unor
probleme actuale şi acute de interes comun, care sunt mai necesare
ca oricandsau chiar indispensabile in condiţiile globalizării. Unele
organizaţii internaţionale guvernamentale participă la relaţiile
internaţionale in nume propriu, ca subiecţi derivaţi şi limitaţi ai
dreptului internaţional public.
Eficienţa activităţii organizaţiilor internaţionale guvernamentale
depinde de modul in care participă la ea statele membre. Examinarea
sub raport static şi dinamic a acestei instituţii, pornind de la cauzele
politice,
economice şi sociale care au stat la baza infiinţării ei, permite
desprinderea caracteristicilor definitorii
ale organizaţiilor internaţionale.
O primă caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la faptul
că membrii acestora sunt statele suverane. Organizaţiile internaţionale
guvernamentale, au la baza creării lor un tratat incheiat intre două sau
mai multe state. Această trăsătură a organizaţiilor internaţionale este
una dintre cele esenţiale, ea evidenţiind de la inceput că in cadrul
organizaţiilor internaţionale sunt prezente state suverane şi egale in
drepturi, care au consimţit liber să adere la activitatea organizaţiilor
respective printr-un act de voinţă proprie. Pornind de la aceasta,
apare cu claritate că organizaţiile internaţionale au un rol de
coordonare a voinţei şi eforturilor statelor, şi nu un rol de subordonare
O a doua caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la
modul in care acestea au luat naştere. Un element comun tuturor
organizaţiilor internaţionale este faptul că asupra infiinţării lor s-a
convenit in cadrul uneia sau mai multor intalniri sau conferinţe la care
au participat un anumit număr de state. La conferinţele de constituire
sunt stabilite o serie de reguli şi norme referitoare la scopurile şi
obiectivele organizaţiei, membrii şi competenţele acesteia, tipurile
şiformele de activitate, modul de formare şi funcţionare a
secretariatului şi diverselor organe ale organizaţiei, incetarea activităţii
etc.
Din aceasta derivă o a treia caracteristică a organizaţiei
internaţionale, şi anume, permanenţa instituţiei astfel constituite.
Caracterul de permanenţă se referă, in special, la aspectul continuu,
fără intreruperi al activităţii organizaţiei. Această trăsătură deosebeşte
organizaţiile de conferinţele internaţionale, care sunt entităţi distincte,
cu caracter temporar.Specifică organizaţiilor internaţionale este şi
unitatea lor, exprimată prin faptul că ele au voinţă proprie, care işi
găseşte expresia in personalitatea juridică a organizaţiilor
internaţionale. In unele situaţii, voinţa proprie a organizaţiilor
internaţionale nu coincide cu voinţa tuturor
membrilor lor, deci, este autonomă.
O altă caracteristică a organizaţiilor internaţionale este aceea că ele
dispun de organe proprii permanente, care asigură realizarea
acţiunilor prevăzute prin programul stabilit de către statele membre şi
indeplinesc diferite funcţii tehnico-administrative. In sfarşit o
ultimă caracteristică este aceea că organizaţiile internaţionale şi
funcţionarii acestora se bucură pe teritoriul statelor membre de
privilegii şi imunităţi.
1.3 Evaluați capacitatea de exercițiu a organizațiilor
internaționale ca subiect DIP
In opinia Curţii Internaţionale de Justiţie,263 a existat intenţia ca
Organizaţia să exercite funcţii şi drepturi care nu pot fi explicate decat
pe baza posedării intr-o largă măsură a personalităţii juridice
internaţionale şi a capacităţii de a acţiona pe plan internaţional, in
calitate de entitate separată de statele fondatoare şi ca subiect de
drept internaţional distinct. S-a ajuns la concluzia că Organizaţia este
o persoană juridică internaţională.264 In afară de ONU, şi alte
organizaţii internaţionale in baza actelor lor constitutive, care le
conferă drepturi şi obligaţii, au o personalitate juridică internaţională,
fiind subiecţi de drept internaţional cu caracter derivat, secundar,
limitat.
In prezent calitatea de subiect de drept internaţional public a
organizaţiilor internaţionale guvernamentale este unanim recunoscută
şi acceptată. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor
internaţionale nu se poate stabili a priori şi nu este identică, prin
conţinutul său pentru toate organizaţiile, ci depinde de domeniul de
activitate şi intinderea competenţei fiecărei organizaţii internaţionale.
Pentru ca organizaţiile internaţionale să-şi poată atinge scopurile
pentru care au fost create, trebuie ca acestea să poată incheia acte
juridice spre a dobandi drepturi şi a-şi asuma obligaţii in conformitate
cu dreptul internaţional, să poată sta in justiţie spre a-şi valorifica
eventualele pretenţii şi să aibă un anumit statut juridic care le
subliniază poziţia lor internaţională, beneficiind de anumite imunităţi şi
privilegii. Pe langă aceste capacităţi fundamentale legate de
personalitatea juridică internaţională s-a mai adăugat şi aceea de a
intreţine relaţii diplomatice.
Datorită unei stranse legături intre personalitatea juridică şi
capacitatea de a-şi angaja responsabilitatea,
capacitatea organizaţiei internaţionale corespunde capacităţii limitate
de a acţiona in dreptul internaţional.
Sintetizand practica internaţională actuală, reţinem că unei organizaţii
internaţionale i se recunoaşte indeosebi:
• personalitatea de drept internaţional;
• inviolabilitatea sediului şi libertatea de comunicare oficială;
• imunitatea de jurisdicţie locală, precum şi scutiri fiscale şi vamale.
Statutul juridic al unei organizaţii internaţionale nu constituie incă un
principiu de drept internaţional, ci există numai ca soluţie de speţă,
fiind conferit in fiecare caz in parte prin tratatul de constituire, care
este atributiv de personalitate juridică internaţională, inclusiv de tot
ceea ce cuprinde statutul.
Pentru garantarea independenţei, faţă de statul de origine, funcţionarii
internaţionali beneficiază de imunitate fiscală şi jurisdicţională, avand
propriul sistem de securitate socială şi de pensii. Statutul juridic al
funcţionarilor internaţionali este cuprins de regulamentele organiz
Subiectul II: Dreptul internațional aerian
2.1)DEFINITI DR.INTERNATIONAL AERIAN CA RAMURA DE
DREPT INTERNATIONAL PUBLIC
Dreptul internaţional aerian este o ramură a dreptului internaţional
public şi constituie un ansam blul de norme juridice şi principii de drept
destinate reglementării relaţiilor dintre subiectele sale, relaţii care iau
naştere ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului aerian de către
aviaţia civilă.
O altă definiţie a acestei ramuri de drept: dreptului internaţional aerian
cuprinde normele juridice care reglementează folosirea de către
oameni a spaţiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi regulile
referitoare la circulaţia aeriană.statul este suveran asupra coloanei de
aer cuprinsă in limitele frontierelor sale, cuprinzand şi spaţiul aerian de
deasupra mării teritoriale.
2.2)ANALIZATI EVOLUTIA SI CODIFICAREA DR AERIAN
Dreptul aerian a inceput să se dezvolte doar incepand cu secolul XX,
cind, ca urmare а progreselor rapide in domeniul aviaţiei, a apărut
necesitatea reglementării navigaţiei aeriene, a creării unor norme de
drept internaţional, care să guverneze activitatea statelor in aer.
De menţionat, că unele reguli juridice, cu privire la spaţiul aerian au
fost formulate inaintea apariţiei şi a dezvoltării aviaţiei. Dreptul roman,
spre exemplu, privea spaţiul aerian (lucru care aparţine tuturor). In
evul mediu, spaţiul aerian era privit ca aparţinand proprietarului
pămantului.
Problema suveranităţii asupra spaţiului aerian a căpătat о insemnătate
practică abia spre sfarşitul secolului al XIX-lea şi inceputul secolului al
XX-lea, о dată cu apariţia şl dezvoltarea navigaţiei aeriene, care a
starnit о luptă indarjită intre state pentru dominaţia aerului. Existau la
acea etapă două teorii privind spaţiul aerian: libertatea
aerului şisuveranitatea asupra spaţiului aerian. După primul război
mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat cu triumful
definitiv al principiului suveranităţii statului asupra spaţiului aerian.
Potrivit acestui principiu, statul este suveran asupra coloanei de aer
cuprinsă in limitele frontierelor sale, cuprinzand şi spaţiul aerian de
deasupra mării teritoriale.
Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian а fost consacrat
intr-o serie de convenţii internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Paris
din 1919, Convenţia de la Havana din 1928, Convenţia de la Chicago
din 1944. Prin Convenţia de la Paris din 1919, „inaltele părţi
contractante recunosc că fiecare putere are suveranitatea completă şi
exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”. Spaţiul
aerian de deasupra largului mării este liber. Statele contractante admit
insă, in relaţiile dintre ele, in condiţii de egalitate şi
reciprocitate, libertatea de trecere, pe baza căreia fiecare stat se
obligă să acorde in timp de расе — şi fără о autorizaţie specială —
aeronavelor civile ale celorlalte părţi contractante libertatea de trecere
paşnică pe deasupra teritoriului său, in condiţiile stabilite de convenţie.
Prima convenţie, Convenţia cu privire la aviaţia civilă intematională, a
inlocuit regimul Convenţiei din 1919. Această convenţie proclamă şi
ea suveranitatea deplină şi exclusivă a statului asupra spaţiului aerian
de deasupra teritoriului său. Potrivit convenţiei, aeronavele civile,
proprietate par ticulară şi care nu sint folosite pentru servicii aeriene
internaţionale regulate au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte
părţi contractante, precum şi dreptul de a face escale in scopuri
necomerciale, fără a avea nevoie de о autorizaţie prealabilă. Acest
drept este subordonat insă unor restricţii legate de securitatea
zborului. Statele contractante au dreptul ca, pentru asemenea raţiuni,
să le ceară să urmeze anumite itinerarii prescrise de ele sau să obţină
о autorizaţie specială.
Prin această convenţie se infiinţează şi Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale (I.C.A.O.), instituţie specializata a O.N.U., care are 3
funcţii principale:
a) funcţia de reglementare şi administrare;
b) funcţia legislativă, de studiere şi pregătire a proiectelor de convenţii
internaţionale privind aeronavigaţia internaţională;
c) funcţia jurisdicţională şi de arbitraj, care revine Consiliului
organizaţiei, in soluţionarea diferendelor ivite in activitatea statelor
membre in domeniul aeronavigaţiei, precum şi cele refe ritoare la
interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a altor acorduri privind
aeronavigaţia internaţionalăO altă convenţie adoptată la Chicago,
Convenţia cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale
(convenţia celor ”două libertăţi”) prevede că statele contractante
recunosc dreptul de survol fără escală, aeronavelor civile folosite in
servicii aeriene internaţionale regulate, precum şi escale in scopuri
necomerciale (alimentare cu combustibili, reparaţii etc.).A treia
convenţie, Convenţia cu privire la transportul aerian internaţional
(denumită convenţia
celor “cinci libertăţi”), prin care se urmăreşte facilitarea aeronavigaţiei
internaţionale. Aceste libertăţi ale aerului sint:
1) dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al
statelor, ceea ce inseamnă trecerea lor inofensivă prin acest spaţiu,
fără să aterizeze ;
2) dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat,
in vederea aprovizionării cu carburanţi sau pentru reparaţii ;
3) dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă
şi mărfuri provenind din statul a cărui naţionalitate о are aeronava, pe
teritoriul oricărei рăгţi contractante la convenţie;
4) dreptul unei aeronave străine de a imbarca pasageri,
corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia statului ei de inmatriculare ;
5) dreptul aeronavei străine de a debarca şi imbarca pasageri,
corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a
convenţiei.
2.3)EVALUATI REGIMUL JURIDIC AL NAVIGATIEI
INTERNATIONALE AERIENE
Convenţia de la Paris din 1919 asupra navigaţiei aeriene prevedea în
mod expres că fiecare stat are suveranitate deplină şi
exclusivă asupra spaţiului atmosferic situat deasupra teritoriului său.
În cuprinsul acestui spaţiu, care constituie spaţiul aerian naţional, se
recunoaşte libertatea traficului aerian, implicând un drept de trecere
inofensivă a aeronavelor civile ale altor state care să se exercite în
condiţii stabilite de fiecare stat
Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează în
primul rând prin dreptul său de a stabili regimul juridic de survol
asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele naţionale, cât şi
pentru cele străine
Fiecare stat reglementează prin legislaţia sa internă condiţiile de
acces şi utilizare a spaţiului său aerian şi poate interzice ca anumite
aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spaţiu
Orice violare a reglementărilor stabilite potrivit legislaţiei naţionale
reprezintă o încălcare a suveranităţii statului şi îi dă acestuia dreptul
de a riposta, obligând aeronava infractoare să aterizeze, şi de a lua şi
alte măsuri considerate drept necesare pentru apărarea securităţii
sale
Orice aeronavă are naționalitatea statului în ale căror registre este
înscrisă
Cu prilejul înmatriculării se face distincția între aeronavele de stat și
cele civile; distincţia nu are în vedere criteriul proprietăţii ci funcţiile pe
care le îndeplinesc aeronavele
CStatele au competența deplină și exclusivă de a stabili regimul
juridic al spațiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor,
reguli de securitate, utilizarea în scopuri comerciale, militare,
competență jurisdicțională etc., cu luarea în considerare a
angajamentelor internaționale
Evoluția tehnicilor de navigație aeriană și intensificarea utilizării
acestui spațiu au determinat o larga colaborare internațională pentru
stabilirea unor reguli juridice internaționale profitabile pentru toate
statele =>
ONFORM CONVENTIEI DE LA CICAGO
Prevederile acesteia se aplică numai aeronavelor civile și nu se va
aplica aeronavelor de stat
Aeronavele de stat, în care sunt incluse și cele pentru servicii miltare,
vamale sau de poliție, nu pot survola sau ateriza pe teritoriul unui alt
stat fară să obțină autorizație din partea acestuia
Statele contractante sunt obligate să țină seama de securitatea
navigației aeronavelor civile când stabilesc reglementări pentru
aeronavele de stat.
aeronavele fără pilot pot survola teritoriul altui stat numai în baza unei
autorizații speciale a acestuia și cu respectarea regulilor impuse prin
autorizație, mai cu seamă în ceea ce privește siguranța aeronavelor
civile
fiecare stat, pentru motive de necesitate militară sau în interesul
securității publice, poate să declare zone interzise pentru aeronavele
altor state, dar fără discriminare
posibilitatea ca, în situații de criză sau în interesul securității
publice, să se restrângă sau să se interzică provizoriu survolul
întregului teritoriu sau a unei părți din acesta, cu aplicație
nediscriminatorie
dreptul statului de a cere oricărei nave care pătrunde în zonele
interzise să aterizeze de îndată ce-i va fi posibil pe un aeroport
determinat
obligația de a se supune controlului vamal atât la aterizare cât și
înainte de a părăsi aeroportul
obligația de a respecta legile și regulamentele naționale privind
intrarea și ieșirea din țară a pasagerilor, echipajelor, mărfurilor
transportate, protecția împotriva propagării bolilor etc.
Convenția reglementează și aspecte privitoare la naționalitatea
aeronavelor, navigația aeriană, condiții pe care trbuie să le
îndeplinească aeronavele(documente de bord, aparatură, certificate,
autorizații și brevete etc.), norme și practici internaționale
Convenția a creat Organizația Aviației Civile Internaționale, cu scopul
de a dezvolta principiile și tehnicile aviației internaționale și de a
favoriza dezvoltarea transporturilor aeriene internaționale
Tot la Chicago, în același an, s-au adoptat două acorduri
internaționale care stabilesc celecinci libertați ale aerului (2 de trafic
aerian şi 3 comerciale):
Dreptul de survol(de tranzit)
Dreptul de a ateriza în scopuri necomerciale(din motive tehnice)
Dreptul de a debarca pasageri și mărfuri care provin din statul a cărui
naționalitate o are nava
Dreptul de a îmbarca pasageri și mărfuri cu destinația statului a cărui
naționalitate o are nava
Dreptul de a îmbarca și debarca pasageri și mărfuri din și pe teritoriul
statelor părți