1. Comparaţie între definiţia şi caracterizarea dreptului penal intern şi dreptului penal cu caracter internaţional. Asemănări şi deosebiri între cele două discipline. Legătura dintre dreptul penal intern şi dreptul internaţional public.

DIP si dreptul penal intern

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice sau juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept, democratic şi social.

Dreptul internaţional penal (DIP) cuprinde norme privitoare la reprimarea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale (genocidul, crime contra umanităţii, terorismul, traficul de stupefiante, crima organizată), prin care se pun în pericol pacea şi securitatea internaţională, sau care aduc atingeri intereselor comune ale tuturor statelor. Totuşi, trebuie să subliniem că aceste infracţiuni care fac obiectul de studiu al DIP sunt incriminate şi sancţionate şi de dreptul penal intern. De ex. prin aderarea ţării noastre la Convenţia privind incriminarea crimei de genocid din 1948, România a introdus în legea penală internă această infracţiune (art. 357 C.pen.).

Diferenta intre dreptul penal intern care apara, impotriva infractiunilor, Romania, suveranitatea, independeta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept,si (DIP) cuprinde norme privitoare la reprimarea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale (genocidul, crime contra umanităţii, terorismul, traficul de stupefiante, crima organizată), prin care se pun în pericol pacea şi securitatea internaţională, sau care aduc atingeri intereselor comune ale tuturor statelor.

DIP este necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii întregii umanităţi precum şi pentru desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor dintre state, pentru existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii, pe cand dreptul penal intern este necesar pentru apararea valorilor sociale. Un loc central in cadrul acestui sistem de valori il ocupa valorile democratice si umaniste, drepturile fundamentale ale omului.

Dreptul penal si Dreptul international public

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice sau juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept, democratic şi social.

In timp ce, dreptul internaţional (public) este acea ramură a dreptului care se ocupă de cercetarea normelor juridice, scrise sau nescrise, create de către state şi alte subiecte de drept internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale şi a raporturilor care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale şi totodată se ocupă şi de elaborarea acestor norme juridice.

Dreptul internaţional este creat pe baza acordului de voinţă al statelor şi are ca scop reglementarea raporturilor dintre ele; astfel, statul are un dublu rol: creează normele dreptului internaţional şi tot el este destinatarul acestor reglementări, comparativ cu dreptul penal care se naste prin vointa legiuitorului datorita necesitatii combaterii fenomenului infractional.

Dreptul penal intern, reglementeaza relatiile sociale de putere in care una din parti este statul ca reprezentant al societatii, al puterii publice, in timp ce dreptul international reglementeaza relatiile intre state.

Dreptul internaţional se orientează spre promovarea şi garantarea valorilor fundamentale mondiale, cum ar fi: pacea şi securitatea, democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, libertatea popoarelor, cooperarea paşnică între naţiuni, iar legea penala apara, impotriva infractiunilor, Romania, suveranitatea, independeta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept.

2. Asemănări şi deosebiri între principiile dreptului penal intern şi principiile dreptului penal cu caracter internaţional.

După cum se ştie, în ţara noastră, infracţionalitatea a cunoscut creşteri alarmante după anul 1990, datele statistice publicate fiind relevante în acest sens.

Combaterea şi diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în condiţiile în care sunt întreprinse cumulativ iniţiative legislative şi măsuri de ordin social, economic, juridic care să permită contracararea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează infracţionalitatea şi să asigure intervenţia operativă şi eficientă a organelor specializate care au atribuţii antiinfracţionale.1

Un loc distinct în lupta împotriva infracţionalităţii îl au normele juridice penale care, în totalitatea lor formează dreptul penal.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.2

Cele mai importante valori sociale ale statului de drept sunt menţionate în art.1 al Codului penal, care prevede că legea penală (dreptul penal) apără împotriva infracţiunilor,

1 Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept penal, Partea generală, Ediţia a IV-a, Ediţie revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Editura Europa Nova, Bucureşti,. 1997, p.7.2 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.7.

România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Dreptul penal, ca ramură distinctă în sistemul dreptului, are la bază anumite idei ce caracterizează conţinutul normelor juridice penale.3

Totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal formează principiile fundamentale ale dreptului penal.4

Principiile fundamentale, fie că sunt expres formulate în lege – ca de exemplu, infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale, art.17 alin(2) C.pen. – fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale dreptului penal, ele reliefează modul cum trebuie dusă lupta împotriva fenomenului infracţional5.

5.3.1.2. Principiile fundamentale sau regulile de bază ale dreptului penal român 1. Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilorNormele dreptului penal din orice stat urmăresc să apere împotriva infracţiunilor anumite

valori sociale, de regulă valorile sociale importante, cele care aduc atingere intereselor generale6.În dreptul penal român, principiul fundamental al reacţiei sociale împotriva infracţiunilor

orientează activitatea de elaborare a normelor dreptului penal (incriminarea ca infracţiuni în raport de importanţa valorilor sociale ce pot fi periclitate prin săvârşirea unor astfel de fapte, legiferarea) şi de aplicare a acestora.

În condiţiile existenţei statului de drept, principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor capătă, de asemenea, o semnificaţie deosebită, deoarece dreptul penal, alături de celelalte ramuri de drept, trebuei să contribuie la afirmarea şi consolidarea structurilor statale, să apere suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului7.

2. Principiul legalităţii8

Principiul legalităţii este cunoscut în Codul nostru penal sub denumirea de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, ceea ce înseamnă că acesta îmbracă două forme, şi anume:

a) legalitatea incriminării exprimată şi sub forma adagiului latin „nullum crimen sine lege” (nici o infracţiune fără lege), presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, în momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune.

Legalitatea incriminării este prevăzută în art.2 din Codul penal care arată că legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. În alin.1 al art.17 din Codul penal se prevede că fapta pentru a fi infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală. De asemenea, potrivit art.141 C. pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă in legi sau decrete.

b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor exprimată şi sub forma adagiului latin „nulla poena sine lege” (nici o pedeapsă fără lege), presupune că împotriva persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în limitele şi condiţiile stabilite de lege. În art.2 teza a II-a C. pen. se precizează că legea

3 Ibidem, op. cit. p.19.4 Ion Oancea, Drept penal,Partea generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p.26; Constantin Bulai, Drept penal, Partea generală, vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1992, p.40.5 Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.10.6 Alexandru Boroi, op.cit., p.13.7 Idem.8 Problema principiului legalităţii incriminării s-a pus într-un mod accentuat mai ales după evenimentele din decembrie 1989 şi odată cu adoptarea Constituţiei din decembrie 1991, pentru detalii, C.L. Popescu, Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale în lumina Constituţiei din decembrie 1991, în Dreptul nr.4/1994, p.41, citat de Alexandru Boroi, op.cit., p.11.

penală prevede pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor infracţiuni.

Principiul legalităţii este caracterizat de faptul că pedepsele aplicabile infracţiunilor sunt stabilite dinainte de lege, atât în ceea ce priveşte natura cât şi cuantumul lor, instanţa având posibilitatea să aplice numai o anumită pedeapsă şi durată.9

Celelalte măsuri care se pot lua în cazul săvârşirii de infracţiuni, legea penală are în vedere măsurile de siguranţă (care se iau pentru înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală) şi măsurile educative (care se aplică minorilor în vederea reeducării lor).

Principiul legalităţii are şi un revers în sensul că nu pot fi pedepsite unele fapte care nu sunt cuprinse în lege, chiar dacă prin gravitatea pe care o prezintă, la un moment dat, s-ar justifica sancţionarea lor (nevoile societăţii se schimbă mai repede decât legea şi pot apărea fapte periculoase, care, din lipsa unei dispoziţii legale prealabile, să rămână nepedepsite). Întrucât în statul de drept, procedura de elaborare şi modificare a legilor este relativ operativă, putându-se lua măsuri de a se prevedea în lege manifestările periculoase noi, nu s-a luat niciodată în serios propunerea de a se renunţa la principiul legalităţii şi pedepsei.10

3. Principiul umanitar11

Umanismul se reflectă şi în dispoziţiile dreptului penal, ceea ce presupune atât corecţia celor care au încălcat legea cât şi protecţia membrilor societăţii care au respectat-o, a societăţii în general care trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor.

Corecţia se face prin respectarea drepturilor infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitate. Executarea pedepsei urmăreşte reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.

Protecţia persoanei se face prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei, a patrimoniului acesteia etc.

4. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social;Principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social

este consacrat în actualul cod penal de art.17 alin.1 teza I care prevede că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social şi de art.18 care arată ce se înţelege prin pericol social (orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse). Implicit, acest principiu este prevăzut şi de art.18¹ C. pen. cu denumirea marginală „Faptă care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni”.

Potrivit art.18¹, alin.1, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

5. Egalitatea în faţa legii penale;În condiţiile statului de drept, egalitatea în faţa legii este reflectată în faptul că nu se

cunosc privilegii, imunităţi sau inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Legea penală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor care au săvârşit infracţiuni,

fără deosebire de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, sau poziţie socială datorită funcţiei sau ocupaţiei. Art.16 alin 1 şi 2 din Constituţia României, statuează că cetăţenii sunt egali în faţa 9 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.23; G. Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ediţia a VII-a , Editura Juridică, Bucureşti, 2002, p.33-34, Alexandru Boroi, op.cit., p.11-13.10 G. Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa, op. cit., p.34-35.11 În doctrină se mai foloseşte şi varianta Principiul Umanismului

legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări şi nimeni nu este mai presus de lege. Încălcarea acestor drepturi sunt pedepsite de legea penală (art.247 C. pen. – abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; art.317 C. pen. – instigarea la discriminare; art.318 C. pen. – împiedicarea libertăţii cultelor).

6. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală.Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură o prevenţie generală iar

în situaţiile concrete în care sunt pronunţate pedepse penale se realizează o prevenţie specială faţă de cel condamnat. Astfel, prevenirea infracţiunilor se realizează prin măsuri speciale de publicitate la data promulgării legii cât şi ulterior, printr-o susţinută propagandă juridică precum şi prin aplicarea de pedepse corespunzătoare celor care au săvârşit fapte penale.

Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală se realizează într-o măsură considerabilă şi prin luarea unor măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, deoarece aceste măsuri, înlăturând anumite stări de pericol ce-au fost remarcate cu prilejul săvârşirii faptei penale, previn săvârşirea unor noi infracţiuni de către făptuitor.

Problema prevenirii faptelor prevăzute de legea penală trebuie abordată şi interpretată în contextul mai larg al prevenirii infracţiunilor, prin măsurile complexe ce se adoptă pe plan social, economic şi juridic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină şi/sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.12

5.3.2. Principiile noului cod penal român şi cele ale justiţiei penale internaţionale

5.3.2.1. Consideraţii generale privind noul cod penal în contextul actual al reformei penale în România

Noul Cod penal adoptat prin Legea nr.301/200413 care ar urma să intre în vigoare la data de 1 septembrie 2009 se pare că nu a rezolvat problemele reformei penale în România, din moment ce la momentul actual, la nivelul Ministerului Justiţiei se lucrează la elaborarea unui alt Cod penal, existând incertitudini asupra soartei viitorului Cod, cât şi asupra viitoarei legislaţii penale.

Intrarea în vigoare a noului Cod penal este condiţionată şi de elaborarea Codului de procedură penală corespunzător dispoziţiilor din noul Cod penal. În varianta noului Cod penal care ar urma să intre în vigoare la data de 1 septembrie 2008 nu s-a elaborat un Cod de procedură penală corespunzător şi nici nu se lucrează în prezent la un asemenea cod, comisia actuală care este constituită la nivelul Ministerului Justiţiei şi care lucrează la noua variantă a Codului penal, este interesată să elaboreze un nou Cod de procedură penală corespunzător cu soluţiile pe care le promovează acest nou Cod.

Totuşi noul Cod penal adoptat prin Legea nr.301/2004 a fost elaborat la nivelul cerinţelor europene şi a căutat să reflecte cât mai fidel etapa istorică pe care o străbatem, fiind în concordanţă cu tradiţiile şi particularităţile poporului român şi corespunzător cu stadiul atins de gândirea juridico-penală română. Aceste cod este fundamentat pe principiile juridico-penale unanim acceptate, unele cu valoare şi valabilitate universală, care stau la baza legilor penale moderne, cum sunt legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, teritorialitatea legii penale, personalitatea legii penale, realitatea legii penale şi universalitatea legii penale, reţinându-se în dispoziţii de drept pozitiv dezvoltări actuale ale unora dintre acestea, în măsură să le asigure o cât mai largă aplicabilitate şi o cât mai deplină eficienţă, în condiţiile globalizării

12 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.25.13 Publicată în M.Of. nr.575/29.06.2007.

contemporane, atât a relaţiilor interumane şi interstatale, cât şi a fenomenelor multiple, tot mai agresive şi în continuă expansiune ale criminalităţii.14

5.3.2.2. Relaţia dintre principiile noului cod penal român şi cele ale justiţiei penale internaţionale

1. Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor;Noul Cod penal exprimă la un nivel corespunzător nu numai exigenţele societăţii noastre,

în etapa actuală, faţă de comportarea destinatarilor legii, dar şi stadiul de dezvoltare a gândirii juridice şi practicii judiciare penale în etapa pe care o străbatem.

Legiuitorul a reuşit să elaboreze o lege mai bine sistematizată, mai completă (absorbind multe dintre actele normative penale disparate existente până acum), mai corespunzătoare fenomenului infracţional cu care se confruntă societatea, mai temeinic aşezată pe baza noilor principii de politică penală ale statului de drept, cu o deschidere mai largă şi în ceea ce priveşte experienţa altor state în materie penală şi, pe cât a fost cu putinţă, mai accesibilă destinatarilor legii penale.15

Principiul fundamental al reacţiei sociale împotriva infracţiunilor a orientat, de asemenea, activitatea de elaborare a normelor noului Cod penal.

Unele dispoziţii din noul Cod au caracter de noutate, ele sunt reglementate pentru prima dată, fiind prevăzute ca urmare a cerinţelor actuale determinate de apariţia unor noi forme încălcare a valorilor sociale existente şi implicit, de apariţia unor noi valori sociale care trebuiesc respectate.

Astfel, au fost prevăzute pentru prima dată dispoziţii referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice ( art.45 C. pen.)16; structurarea infracţiunilor în crime şi delicte în funcţie de gravitatea lor (art.3 C. pen.); cauzele justificative (art.21 C. pen.); ordinul legii şi comanda autorităţii legitime (art.24 C. pen.); consimţământul victimei (art.25 C. pen.); pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică (art.54 C. pen.)17; regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice (art.80 – 86 C. pen.)18; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii (art.107 C. pen.); renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei pentru persoana fizică (art.108 – 109 C. pen.); libertatea sub supraveghere severă (art.118 C. pen.); renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului (art.126 C. pen.) amânarea aplicării pedepsei minorului (art.127 C. pen.); explicarea înţelesului unor termeni sau expresii în legea penală – persoană care exercită un serviciu de interes public (art.163 C. pen.) şi pedeapsă prevăzută de lege (art.171 C. pen.).

În Partea Specială a codului au intervenit, în afara unei noi sistematizări a volumului de incriminări, tratarea în premieră a unor materii specifice diverselor domenii ale activităţii economico-sociale. Astfel în Titlul I intitulat „Crime şi delicte contra persoanei”, reţin atenţia reglementările referitoare la crimele şi delictele privind manipularea genetică (Capitolul IV, art.193 – 197 C. pen.); încălcarea prin orice mijloace de interceptare a dreptului la viaţă privată (art.209 C. pen.) şi confecţionarea sau utilizarea de aparate pentru interceptarea comunicaţiilor 14 G. Antoniu, Probleme actuale ale reformei penale în România, în „Dreptul” nr.1/2007, p.153 – 155; G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în R.D.P. nr.1/2004, p.31; Iulian Poenaru, Noul Cod penal, în”Dreptul” nr.12/2004, p.5. 15 George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All Beck, Bucureşti., 2004, p.3 – 4. 16 Răspunderea penală a persoanei juridice a fost reglementată ulterior în actualul Cod penal în art. 19¹ cu denumirea marginală “Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice”, reglementare introdusă prin art.I, pct.1 din Legea nr.278/2006 la data de 12.10.2006.17 Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică şi recidiva în cazul persoanei juridice sunt prevăzute în art.40¹ şi 40² din actualul Cod penal, fiind introduse la data de 12.10.2006 prin art.I, pct.11 din L. nr.278/2006.18 Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt reglementate de actualul Cod penal în capitolul IV¹, Titlul III, Partea Generală, fiind introduse la data de 12.10.2006 prin art.I, pct.23 din L. nr.278/2006.

(art.213 C. pen.). În Titlul II intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului este incriminată infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art.257 C. pen.); în Titlul III intitulat „Crime şi delicte contra securităţii naţionale” sunt incriminate actele ostile contra unui stat străin (art.279 C. pen.) şi uzurparea militară (art.284 C. pen.); în Titlul VI intitulat „Crime şi delicte contra intereselor publice sunt incriminate remuneraţia injustă (art.311 C. pen.); profitul prin eroare (art.321 C. pen.) şi împiedicarea concurenţei în licitaţiile publice (art.329 C. pen.); în Titlul VII intitulat „Crime şi delicte contra înfăptuirii justiţiei” sunt incriminate îngăduirea reţinerii sau arestării nelegale (art.345 C. pen.) şi împiedicarea activităţii justiţiei (art.348 C. pen.); în Titlul VIII intitulat „Crime şi delicte de pericol public” sunt incriminate manifestările de rasism sau naţionalism şovin (art.362 C. pen.) iar în ultimul Titlu XII intitulat „Crime şi delicte contra capacităţii de apărare a ţării este incriminată „Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă (art.505 C. pen.).

2. Principiul legalităţii;Principiul legalităţii, aşa cum am mai spus, este cunoscut în actualul Cod penal sub

denumirea de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi că acesta îmbracă două forme, legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei şi a măsurilor. Acelaşi principiu se regăseşte şi în noul Cod penal însă cu o formulare mai precisă a denumirii marginale.

În actualul Cod penal (art.2), deşi principiul legalităţii este definit în conţinut, prin referire atât la incriminare, cât şi la pedepse şi măsuri (de siguranţă şi educative), în denumirea marginală acest principiu este formulat numai ca principiu al legalităţii incriminării. Noul Cod penal a pus de acord definirea conţinutului principiului cu formularea denumirii marginale, aceasta referindu-se atât la incriminare, cât şi la sancţiunile de drept penal (pedepsele, măsurile de siguranţă şi educative).

Cea mai importantă modificare în formularea principiului legalităţii este completarea lui, în acord cu propunerile făcute în doctrina penală în sensul că orice incriminare şi sancţiune de drept penal trebuie prevăzute într-o lege iar dispoziţia legală trebuie să fie anterioară în raport cu fapta concretă şi cu pedeapsa sau măsura care ar urma să se aplice pentru săvârşirea faptei (art.2 alin.2 C. pen.) 19

O atare formulare nu coincide nici cu formularea din Codul penal italian (art.1), care defineşte legalitatea incriminării şi pedepsei numai referindu-se la prima idee, existenţa legii, nici cu soluţia legii penale franceze (art.111-3) care se aseamănă cu cea italiană şi nici cu cea a legii penale germane (§1) care defineşte legalitatea incriminării şi pedepsei numai prin cea de-a doua idee (anterioritatea legii în raport cu fapta săvârşită).20

Legalitatea incriminării rezultă şi din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii care, deşi au fost preluate, în substanţa lor, din actualul Cod penal, noul Cod penal modifică ordinea în care sunt enumerate în lege aceste trăsături. Astfel, cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală este prevăzută în alin.1, teza I al art.17 din noul Cod penal şi nu în alin.1 teza a III-a cum este prevăzută în actualul Cod penal.

În intenţia legiuitorului a fost să plaseze verificarea existenţei pericolului social după ce s-a constatat că fapta este prevăzută de legea penală, şi nu înainte de această cerinţă cum este în textul actualului Cod penal.

Pericolul social al faptei, ca trăsătură esenţială, a fost trecut după cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală şi înainte de cerinţa ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

3. Principiul umanitar;

19 George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.4. 20 George Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în R.D.P. nr.1/2004, p.32

Principiul umanitar se reflectă şi în dispoziţiile noului Cod penal care urmăreşte corecţia celor care au încălcat legea prin stabilirea unui sistem diversificat de pedepse.

Faptul că noul Cod penal reglementează mai multe instituţii juridico-penale prin care infractorii pot evita executarea pedepsei şi chiar aplicarea acesteia, cum sunt suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.95), renunţarea la pedeapsă (art.108), amânarea executării pedepsei (art.109), conferă codului un caracter mai puţin represiv.

De asemenea, regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă sunt apţi de muncă, pe educarea condamnaţilor, pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă. Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, indiferent dacă această comportare va fi determinată de temerea de pedeapsă sau de o schimbare completă a modului de viaţă şi a atitudinii faţă de obligaţiile sociale.

Protecţia membrilor societăţii, a societăţii în general se face atât prin incriminarea faptelor care aduc atingere valorilor sociale, cât şi prin corecţia amintită a celor care au încălcat legea. În noul Cod penal, Partea Specială, legiuitorul acordă o atenţie deosebită protecţiei persoanei prin incriminarea, chiar în Titlul I, intitulat „Crime şi delicte contra persoanei” a faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, iar în Titlul II, intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului” a faptelor îndreptate contra patrimoniului acesteia

4. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social;Aşa cum am mai precizat, pericolul social al faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, a

fost trecut după cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală (alin.1 teza a II-a) care prevede că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social.

Aşezarea în această ordine a pericolului social modifică natura acestei trăsături esenţiale în sensul că legiuitorul, modificând ordinea acestor trăsături esenţiale înseamnă că a abandonat ideea unei selectări a faptelor susceptibile de incriminare după criteriul pericolului social (criteriul substanţial), aşezându-se ferm pe poziţia că prevederea faptei în legea penală constituie criteriul hotărâtor, caracterizarea de bază a infracţiunii (criteriul formal), concluzie pe care doctrina penală a sugerat-o de multă vreme, în acord cu celelalte doctrine penale.21

Prin aşezarea pericolului social după cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală, legiuitorul a avut în vedere pericolul social concret al faptei, cu funcţia de individualizare a pedepsei, adică acel pericol social pe care îl evaluează organele judiciare după ce au stabilit că există o faptă prevăzută de legea penală şi ar urma să treacă la stabilirea vinovăţiei şi la individualizarea sancţiunii.

5. Egalitatea în faţa legii penale;Aşa cum am mai spus, în condiţiile statului de drept, nu se cunosc privilegii, imunităţi sau

inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Orice discriminare pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, sau poziţie socială se pedepsesc. În noul Cod penal încălcarea acestor drepturi sunt pedepsite(art.316 C. pen. – abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; art.362 C. pen. – manifestări de rasism sau naţionalism şovin; art.246 C. pen. – împiedicarea libertăţii cultelor).

6. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală.21 George Antoniu, op.cit., p.12 – 13.

Noul Cod penal, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute este de natură să asigure o prevenţie generală prin măsuri speciale de publicitate anterior datei de intrare în vigoare cât şi ulterior prin aplicarea de pedepse corespunzătoare celor care au săvârşit fapte incriminate de acesta..

După cum se ştie, în principiile fundamentale ale dreptului penal îşi au originea şi alte reguli, limitate doar la anumite laturi ale reglementării juridice penale, la o anumită instituţie a acestuia, numite de la caz la caz, generale, speciale sau instituţionale, cum sunt, spre exemplu, cele referitoare la aplicarea legii penale în timp şi spaţiu.

În legătură cu aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, noul Cod penal modifică ordinea reglementării, dând prioritate dispoziţiilor referitoare la aplicarea legii penale în timp în raport cu cele care reglementează aplicarea legii penale în spaţiu. În adoptarea acestei reglementări s-a avut în vedere nu numai tradiţia noastră (toate codurile penale române de până la cel din 1969 au dat prioritate aplicării legii penale în timp), experienţa legilor penale străine (toate aceste legislaţii consacră prioritatea aplicării legii penale în timp) dar şi un argument raţional; pentru a se putea vorbi de o aplicare în spaţiu a legii penale trebuie ca mai întâi, aceasta să existe, voinţa legiuitorului să capete forma de lege, devenind obligatorie pentru toţi destinatarii legii penale.22

Noul Cod penal formulează principiul neretroactivităţii şi excepţia de la acest principiu, retroactivitatea legii penale în acelaşi articol 5 unde în alin.1se arată că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni(neretroactivitatea legii penale) iar în alin.2 se prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

În domeniul dreptului penal şi al dreptului procesual penal, la iniţiativa Comisiei Europene, un grup de experţi a pregătit în perioada 1995 – 1996, lucrarea intitulată generic „Corpus Juris” care a avut ca scop principal elaborarea unor principii directoare în materie de protecţie penală a intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul spaţiului juridic european.

„Corpus Juris” a identificat şase principii directoare, alese dintre principiile cel mai des întâlnite în constituţiile statelor membre şi rezultate din jurisprudenţa celor două curţi europene (o Curte de Justiţie şi una de Conturi).

Dintre principiile cele mai des întâlnite, considerate „tradiţionale”, comune sistemelor juridice penale continentale, au fost preluate trei principii de drept penal material şi anume, legalitatea incriminării şi a pedepselor, răspunderea penală personală şi proporţionalitatea pedepselor la care s-a adăugat un principiu de garanţie procedurală – dreptul la un judecător. Au fost identificate şi două principii noi, principiul teritorialităţii europene (principiu de drept penal material) şi principiul procedurii contradictorii (de procedură penală).23 Principiile dreptului penal reprezinta acele idei care strabat sau calauzesc intreaga reglementare juridica penala precum si activitatea de combatere a fenomenului infractional prin mijlocirea dispozitiilor de drept penal. A. Principiile dreptului penal internaţional1. Principiul legalitatii incriminarii, a pedepselor, a masurilor educative si de siguranta. Acest principiu imbraca doua aspecte ASEMANARI:a) primul aspect se refera la legalitatea incriminarii exprimata in regula"nullum crimen sine lege"(nu exista infractiune fara lege). In virtutea acestei reguli o fapta oricat de periculoasa ar fi, nu poate constitui infractiune daca nu este descrisa ca atare de lege.22 George Antoniu, op. cit, p.6.23 Pentru detalii, a se vedea, Veronica Dobozi, Corpus Juris, fundament al viitorului sistem judiciar penal european, “Dreptul”, nr.3/2007, p.232 – 243.

b) al doilea aspectvizeaza legalitatea pedepsei si a masurilor care se pot lua in cazul savarsirii faptelor prevazute de legea penala si se exprima in regula"nulla poena sine lege"(nu exista pedeapsa fara lege). Potrivit acestei reguli nu se poate aplica niciodata o pedeapsa sau alta sanctiune de drept penal decat cele prevazute de lege in momentul savarsirii faptei. .Acest principiu a fost inscris pt prima oara in Declaratia drepturilor omului si a cetateanului din 1789, reluat in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789, reluat in Declaratia Universala a Drepturilor Omului , adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 dec 1948, precum si Pactul international cu privire la drepturile civile si politici, adoptat de acelasi organ la data de 16 dec 1966 si consacrat de toate legislatiile penale ale statelor civilizateDEOSEBIRI:In Codul penal in vigoare acest principiu este prevazut in art 2. in care se arata:"Legea prevede care fapta constituie infractiuni, pedepsele ce se aplica infractorilor si masurilor ce se pot in cazul savarsirii acestor fapte". Aceasta formulare a p[rincipiului legalitatii nu este completa deoarece:- pe de o parte , nu se prevede anterioritatea legii incriminatoare (nullum crimen sine lege praevia) in raport cu fapta savarsita.- iar pe de alta parte, nu interzice explicit incidenta legii incriminatoare fata de faptele anterior savarsite. De aceea autorii noului Cod penal , a carei intrare in vigoare a fost amanata, au completat dispozitiile art 2. din CP. de la 1968 prin adaugarea unui nou alineat avand urmatorul cuprins:"Nimeni nu poate fi sanctionat pentru o fapta care nu este prevazuta de lege ca infractiune la data savarsirii ei. Nu se poater aplica o pedeapsa sau nu se poate lua o masura de siguranta ori o masura educativa neprevazuta de lege la data comiterii faptei" Aceasta noua reglementare exprima principiul leg sub toate aspectele si anume ca nimnei nu poate fi sanctionat pentru o fapta care a savarsit-o daca nu era prevazuta ca infractiune inainte de data comiterii ei, si nici o persoana nu poate fi supusa unei alte sanctiuni decat aceea pe care legea o prevede la data comiterii faptei.2.Principiul incriminarii faptelor care prezinta un anumit grad de pericol social Acest principiu este consacrat in art 17 alin (1), art 18 si art 18.1. din CP in vigoare, dispozitii potrivit carora trebuie interzisee, sub sanctiunea penala, numai acele actiuni sau inactiuni care prezinta un grad de pericol social care sa impuna o reactie prin aplicarea de sanctiuni de drept penal impotriva faptuitorului. Acest principiu subliniaza delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal ca si faptul ca folosirea mijloacelor de constrangere penala trebuie sa fie ultima ratio sau extrema ratio. Pentru ca o fapta sa prezinte pericol social al unei infractiuni:- ea trebuie sa aduca atingere valorilor sociale fundamentale ocrotite de legea penala si-sa prezinte un grad de pericol care sa justifice folosirea constrangerii penale.Aceasta inseamna ca legea penala trebuie folosita numai atunci cand alte mijloace de constrangere nu s-au dovedit eficiente.3. Principiul prevenirii faptelor prevazute de legea penals Ratiunea de a fi, a intregii reglementari juridico-penale, este de a ocroti valorile sociale fundamentale si de a preveni savarsirea de noi fapte penale. Prevenirea savarsirii faptelopr prevazute de legea penala, se realizeaza:-in primul rand, prin actiunea de cunoastere a acestora, ca si a pedepselor corespunzatoare lor, prin respectarea voluntara a regulolor de conduita de catre destinatarii legii penale,-cat si prin luarea unor masuri preventive prevazute de lege in acest scop.4.Principiul umanismului

Presupune ca legiuitorul roman, in procesul de elaborare si aplicare a normelor dr penal, sa porneasca de la interesele si drepturile fundamentale ale omului, de la asigurarea conditiilor de realizare si imbogatire a personalitatii fiecaruia, in concordanta cu cerintele societatii moderne. Acest principiu trebuie sa se manifeste si in privinta celor care au savarsit infractiuni, in sensul stabiliririi precise a conditiilor raspunderii penale ,iar in cadrul acestor raporturi sa se tina seama de conditia umana a celui condamnat, sa se respecte drepturile la asistenta juridica si medicala, sa se foloseasca mijloacele de reeducare corespunzatoare care sa serveasca la transformarea si resocializarea infractorului si sa nu-si injoseasca demnitatea personala.Constrangerea penala nu trebuie sa conduca la cauzarea de suferinte sau psihice condamnatului, altele decat cele inerente oricarei pedepse.5.Principiul egalitatii in fata legii Desi CP nu cuprinde o reglementare explicita in legatura cu principiul egalitatii in fata legii, acesta este consacrat implicit prin faptul ca nu exista nici o dispozitie care sa permita tradarea inegala a vreunei persoane pe motiv de rasa, sex, religie, convingeri politice , etc

P. egalit. in fata legii este garantat de Constitutie Ro. este in art 16 alin (1) prevede ca "Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari", iar in alin (2) ca "Nimeni nu este mai presus de lege". Se intelege ca potrivit acestui principiu toti menbri societatii sunt egali in fata legii penale atat ca beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cat si in calitate de destinatari ai exigentelor acestei legi.B. Principiile dreptului penal internaţional

DPI sau Dreptul Cooperării Judiciare Internaţionale în materie penală se fundamentează pe următoarele reguli de bază sau principii:

1. Principiul legalităţii. Acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare Beccaria în anul 1764 în lucrarea „Dei delitti e delle pene”, menţionând că „numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” În domeniul DPI, acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu legea. Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea combaterii fenomenului infracţional. Astfel, de exemplu extrădarea poate fi solicitată ori acordată potrivit Convenţirei Europene de Extrădare din 1957, dacă fapta săvârşită este incriminată ca infracţiune de legislaţia ambelor state (solicitat şi solicitant), fiind necesară dubla incriminare.

Principiul legalităţii reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise după intrarea în vigoare a legii incriminatoare.

Acest principiu este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” – 1789, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” – 1950.

Astfel, în virtutea respectării principiul legalităţii în DPI, trebuie avute în vedere următoarele ideei:

a) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla poena sine lege praevia),

b) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta),

c) respectarea legalităţii procesuale (nullum justitia sine lege, nullum judicium sine lege).

Principul legalităţii guvernează şi subramura dreptului internaţional penal, lucru dovedit de prevederea lui în mod expres în statutele tribunalelor internaţioanle.

2. Principiul respectării suveranităţii, securităţii, ordinii publice şi a altor interese ale României. Acest principiu este prevăzut expres în legea 302/2004 în art. 3, prin care se stabilesc limitele cooperării judiciare, în aşa fel încât această activitate cu caracter internaţional să nu pericliteze sub nici o formă suveranitatea, securitatea, ordinea publică şi alte interese ale ţării noastre, definite prin Constituţie.

Principiul respectării suveranităţii statelor este formulat încă din Evul Mediu, în condiţiile luptei pentru formarea statelor naţionale. Suveranitatea este un atribut esenţial al statului şi constă în supremţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia pe plan extern faţă de orice altă putere. Astfel, suveranitatea este o trăsătură generală a statului ce constă în supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Acest principiu cuprinde următoarele elemente esenţiale:

- statele sunt egele din punct de vedere juridic,- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi,- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state,- integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile.

Acest principiu este consacrat în Declaraţia din 1970 a Adunării Generale O.N.U., prin Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.

3. Principiul preeminenţei dreptului internaţional. Tot în legea 302/2004, art. 4 se statutează această regulă conform căreia, prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.

Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile legi 302/2004 putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar.

4. Principiul curtoaziei internaţionale şi reciprocităţii. Conform acestei reguli, cooperarea internaţională în cadrul DPI se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat.Astfel, lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.

Conform art. 6 din legea 302/2004, în cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente.

5. Principiul non bis in idem. Conform art. 10 din Legea 302/2004 cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal,b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată

sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.Dispoziţiile de mai sus nu se aplică:a) dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din

motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României,

b) în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.

În alţi termei, principiul non bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă sau să execute de două ori o pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune, ţinându-se seama astfel de autoritatea de lucru judecat.

Pe lângă faptul că acest principiu este prevăzut expres în legea 302/2004, datorită importanţei sale, acesta mai beneficiază şi de o mare atenţie internaţională. Astfel, principiul non bis in idem este prezent şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la Schenghen” din 1990, „Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală”- Strasbourg 1972.

6. Principiul confidenţialităţii. Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de prezenta lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide.

7. Principiul umanismului. Acest principiu presupune ca întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală să pornească de la interesele fundamentale ale omului, acesta, împreună cu drepturile şi libertăţile sale ocupând locul central în cadrul activităţii de cooperare la nivel naţional şi internaţional de apărare socială. Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – art. 7”, „Declaraţia Universala a Drepturilor Omului – art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanleor condamnate”, etc.

Astfel, în baza acestui principiu, România poate refuza acordarea unei cereri de cooperare internaţională în materie penală dacă sunt indicii că viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol.

Având în vedere cele menţionate, guvernată de aceste reguli ridicate la rang de principii, cooperarea internaţională în materie penală se desfăşoară într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschisă la noi reguli care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.

8. Principiul imunităţii de jurisdicţie. Conform acestei imunităţi personale, nu pot fi urmărite şi judecate pe teritoriul statului în care sunt acreditate sau pe al cărui teritoriu se află ca reprezentanţi oficiali ai statelor lor.

Persoanele care au această imunitate sunt: ambasadorul, membrii consulatelor, ministrul plenipotenţiar, ataşatul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasadă sau delegaţie, precum şi membrii familiilor acestora.

Imunitatea diplomatică este o instituţie veche a relaţiilor juridice dintre state, aceasta acordându-se pe bază de reciprocitate prin convenţii bilaterale şi în conformitate cu principiile stabilite prin normele cutumiare. De imunitatea de jurisdicţie se bucură şi trupele staţionate pe teritoriul unui stat ori aflate în trecere.

Acest principiu nu este prevăzut expres în legea 302/2004 însă el rezultă din prevederile „Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice”, încheiată la Viena la 18.04.1961, din „Convenţia privind relaţiile consulare”, adoptată la Viena în 1963, în „Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile dilpomatice” şi „Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare”.

9. Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penaleAcesta este prevăzut expres în art. 17 al. 2 C. Pen. Conform acestei reguli, DPI

funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală.

Conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa–zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege.

În doctrina dreptului penal au existat la un momentdat voci care sugerau aplicarea de sancţiuni penale şi atunci când exista doar o stare de pericol a persoanei (aşa numitele măsuri ante delictum), fără ca persoana în cauză să fi comis vreo infracţiune. Desigur că această concepţie aparţine unui sistem de drept penal totalitar, care încalcă flagrant libertatea persoanei.

Transpus în lumina dreptului penal internaţional, acest principiu subliniază ideea conform căreia, statele în activitatea de cooperae în materie penală, trebuie să prevadă în cuprinsul tratatelor pe care le încheie dubla incriminare, ceea ce nu lasă loc unei încălcări a libertăţii persoanei.

10. Principiul răspunderii penale pentru fapta proprie Deşi nu este prevăzut expres în cuprinsul niciunui tratat internaţional în materie penală,

existenţa lui se deduce din condiţiile privind răspunderea penală în DPI. Este o regulă ce guvernează întreg sistemul de drept penal, conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale.

Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată că persoana trimisă în judecată nu a comis infracţiunea, se va dispune achitarea acesteia conform art. 11 pct. 2, lit. a, raportat la art. 10 lit. c C.p.p.

3. Comparaţie între izvoarele dreptului penal intern şi ale dreptului internaţional penal. (izvoarele dr penal intern le gasiti singuri si le comparati pe loc la examen). Izvoarele DIP:1. Tratatul internaţional: acesta reprezintă principalul izvor al dreptului internaţional, prin care se crează norme noi ori se modifică cele deja existente. Convenţia de la Viena din 1969 defineşte tratatul ca fiind „acordul internaţional încheiat între state sau alte subiecte de drept internaţional, consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe indiferent de denumirea lor”. La ONU au fost înregistrate până în prezent 40 000 de tratate. Cele mai importante sunt:

- Carta Naţiunilor Unite,- Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice,- Convenţia din 1963 privind relaţiile consulare,- Convenţia pentru reprimarea genocidului din 1948,- Pactele drepturilor omului din 1966, etc.

2. Cutuma: sau obiceiul este un alt izvor al dreptului internaţional şi constă în practica generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor considerată de ele ca dând expresie unei reguli de drept. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: practică generală, comună şi nu restrânsă a unui număr restrâns de state, practică rezultând din acte repetate, uniforme în decursul unei perioade anume. Dacă un elemenet lipseşte ne vom afla în prezenţa unei uzanţe sau a unei practici oarecare, de exemplu ceremonialul diplomatic.

e. Principiile dreptului internaţional (public).1. egalitatea suverană – (acesta este consacrat în numeroase documente, dar în primul rând în Carta Naţiunilor Unite). Principiul constă în ansamblul drepturilor statului legate de soluţionarea problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional. Suveranitatea include dreptul exclusiv al statului de a–şi adopta legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat, de a decide singur asupra diferitelor probleme ale vieţii politice, socilae şi culturale. Exercitarea suveranităţii înseamnă independenţă în raport cu alte state.

2. nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa - acesta este consacrat Carta Naţiunilor Unite şi prevede interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state, precum şi interzicerea recurgerii la restrângeri ecomomice sau politice. Astfel, conform acestui principiu un război de agresiune este considerat crimă împotriva păcii. Consiliul de Securitate poate să decidă în caz de agresiune întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor pe calea ferată, pe mare sau chiar reperea relaţiilor diplomatice. În tratatele de drept internaţional agresiunea este definită ca fiind „folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat în orice mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”.

3. integritatea teritorială a statelor – acesta este prevăzut în Declaraţia asupra principiilor dintre statele participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi este confirmat şi de Carta Naţiunilor Unite. Acest principiu consacră inviolabilitatea frontierelor, precum şi afirmarea dreptului fiecărui stat la integritate teritorială şi la angajamentul tuturor celorlaltor state de a o respecta. Ca elemente funadalmentale ale acestei reguli de drept menţionăm:

- obligaţia statelor de a se abţine de la orice atentat împotriva frontierelor statelor, care sunt considerate inviolabile,- statele trebuie să se abţină de la orice act de acaparare a unei părţi sau a întregului teritoriu al unui alt stat.

4. reglementarea paşnică a diferendelor – este unul dintre cele mai importante principii ale dreptului internaţional. Problema reglementării pe cale paşnică a diferndelor interstatale a fost examinată pentru prima dată în cadrul Conferinţelor de la Haga din 1889 şi 1907. Astfel, se impune părţilor obligaţia de a depune toate eforturile pentru evitarea conflictelor armate şi soluţionarea lor în mod paşnic prin intermediul diplomaţiei, a bunelor oficii, mediere, comisii de conciliere, etc. Acest principiu se respectă prin:

- obligaţia de a reglementa orice diferend numai pe cale paşnică,- obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor,- libera alegere a mijloacelor de soluţionare pe care părţile le consideră cele mai

potrivite,- obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în

conformitate su scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.

5. neamestecul în treburile interne ale unui stat – astfel, este interzisă intervenţia directă sau indirectă în afacerile unui stat. În primul rând, se interzice intervenţia armată, constrângerea armată sau ameninţarea cu aceasta într-un stat sau împotriva acestuia. De asemenea, un stat nu poate recurge la măsuri economice, politice sau de altă natură pentru a convinge un alt stat să i se subordoneze. Singura excepţie o reprezintă situaţia în care un stat ar reprezenta un pericol grav pentru pacea şi securitatea mondială. În acest caz, Consiliul de Securitate al ONU este singurul care poate lua măsuri conform Cartei Naţiuniloor Unite inclusiv măsuri de recurgere la forţă sau alte forme de constrângere.

6. dreptul popoarelor de a dispune de ele însele – este consacrat de Carta Naţiunilor Unite şi cuprinde dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici un amestec din afară. Conform acestei reguli de drpt statele au dreptul de a fi suverane şi independente şi de a se asocia în mod liber cu un alt stat independent sau de a se integra în acesta. Acest principiu se referă la popoare şi nu la minorităţi naţionale sau alte grupuri etnice.

7. cooperarea între state – acesta este un principiu dar şi un mod ce a se manifesta din partea statelor. Acestea au dreptul, dar şi obligaţia de a coopera în diferite domenii ale vieţii sociale.

8. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – acesta nu este numai un principiu al dreptului internaţioanl ci o preocupare contemporană majoră a tuturor statelor lumii moderne şi civilizate. Acest principiu este cristalizat în existenţa unor multitudini de documente

prin care se prevăd şi se garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Aceste instrumente sunt serioase garanţii că omul reprezintă valoarea supremă demnă de toată protecţia şi atenţia din partea tuturor. Printre cele mai importanţe documente precizăm: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 10.12.1948, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale - Paris 04.11.1955, Carta Africană a drepturilor omului – Nairobi 1981, etc.

9. respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional (pacta sunt servanda) – este principiul care stă la baza unor relaţii trainice şi ordonate între state. Astfel, statele au obligaţia de a respecta cu bună credinţă toate obligaţiile asumate în tratatele pe care le-au încheiat.

-izvoarele principale ale dr penal intern(Constitutia Ro., legea penala, OUG,TRATATIVELE SI CONVENTIILE INTERNATIONALE)

4. Comentaţi sistemul sancţionator din cadrul CPI în raport cu sistemul sancţionator intern.

Sist santionator din cadrul CPI: Din statutul doctrinei si legislatiei penale observam ca sanctiunile de drept penal au cunoscut de-a lungul timpului o evolutie si o diversitate continua. Pe langa pedepsele , care au fost primele sanctiuni de drept penal(sanctiuni penale) s-au introdus masurile de siguranta si, mai tarziu masurile educative. Potrivit reglementarilor in vigoare sistemul sanctiunilor de drept penal cuprinde pedepsele, masurile educative si masurile de siguranta.ARTICOLUL 77Pedepse aplicabile   1. Sub rezerva art. 110, Curtea poate pronunta contra unei persoane declarate vinovata de o crima prevazuta la art. 5 din prezentul statut una dintre urmatoarele pedepse:   a) o pedeapsa cu inchisoarea pe timp de cel mult 30 de ani; sau   b) o pedeapsa cu inchisoare pe viata, daca gravitatea extrema a crimei si situatia personala a condamnatului o justifica.   2. La pedeapsa cu inchisoarea Curtea poate adauga:   a) o amenda stabilita conform criteriilor prevazute de Regulamentul de procedura si de probe;   b) confiscarea de profituri, de bunuri si de averi provenind direct sau indirect din crime, fara prejudicierea drepturilor tertilor de buna credinta.

CPI   ARTICOLUL 78Stabilirea pedepsei

   1. Cand stabileste pedeapsa, Curtea tine cont, conform Regulamentului de procedura si de probe, de considerente precum gravitatea crimei si situatia personala a condamnatului.   2. Cand pronunta o pedeapsa cu inchisoarea, Curtea reduce timpul pe care condamnatul l-a petrecut, la ordinul sau, in detentie. Ea poate reduce, de asemenea, orice alta perioada petrecuta in detentie datorita unui comportament legat de crima.

   3. Cand o persoana este recunoscuta vinovata de mai multe crime, Curtea pronunta o pedeapsa pentru fiecare crima si o pedeapsa unica, indicand durata totala a detentiei. Aceasta durata nu poate fi inferioara celei privind pedeapsa individuala cea mai grea si nu poate fi superioara celei de 30 de ani sau celei privind pedeapsa cu inchisoarea pe viata prevazuta la art. 77 paragraful 1 lit. b).Sist sanctionator intern : Sistemul sancţionator de drept penal român este format din patru categorii de sancţiuni: pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă şi sancţiuni extrapenale.Regimurile de executare ale pedepselor privative de libertate sunt: de maximă siguranţă, închis, semideschis şi deschis.

Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere şi reeducare, specifice dreptului penal, care se aplică în cazul săvârşirii unor fapte (acţiuni sau inacţiuni) prevăzute de legea penală, în scopul restabilirii ordinii de drept încălcate şi apărării relaţiilor sociale protejate prin normele penale.- reglementarea sancţiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga reglementare penală, contribuind la realizarea ordinii de drept, atât prin conformare cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei care au nesocotit dispoziţiile normelor penale,- în cadrul raporturilor penale de conformare, sancţiunile penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei prevăzute de legea penală şi intensitatea avertismentului adresate tuturor membrilor societăţii asupra consecinţelor încălcării legii penale, iar în cadrul raportului penal de conflict, pedeapsa apare ca o consecinţă firească a aplicării legii penale, proporţională cu gravitatea faptei şi periculozitatea concretă a făptuitorului,

. Categorii de sancţiuni:Ca rezultat al evoluţiei sistemului sancţionator penal, în prezent se cunosc patru categorii de sancţiuni de drept penal: I. Pedepsele---- pentru pers. fizică ----ped. principale --- detenţiunea pe viaţă (art. 53, 53¹ C.pen.) --- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani

--- amenda de la 100 la 50.000 lei ---- ped. complementare --- interzicerea unor drepturi (64

C.pen.) --- degradarea militară (67 C.pen.)

---- ped. accesorii (71 C.pen.) ----- pentru pers. juridică------ ped. principale ---- amenda de la 2.500 la 2.000.000

lei ------ ped. complementare

II. Măsurile educative ------- neprivative de libertate ---- mustrarea, libertatea supravegheată (art. 101 C.pen.) ------- privative de libertate ------ internarea într-un centru de reeducareIII. Măsurile de siguranţă ----- neprivative de libertate ----- obligarea la tratament medical (art. 112 C.pen.) ------ privative de libertate -------- internarea medicală

------ restrictive de libertate ------ expulzareaIV. Sancţiuni extrapenale --- mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 la 1.000 lei (art. 91 C.pen.).

Pedepsele:Sunt acele sancţiuni de drept penal care constau în măsuri de constrângere şi reeducare prevăzute de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată infractorului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

e. Clasificarea pedepselor:- după importanţă:

* principale (închisoarea)* complementare (interzicerea unor drepturi)* accesorii (cele care însoţesc automat o pedeapsă principală)

- în raport de obiectul asupra căruia se exercită constrângerea sunt:* privative de viaţă – pedeapsa capitală (inexistenţă în legea penală română)* corporale – care privesc corpul persoanei, provocarea unor suferinţe fizice (bătaia); în

prezent în legea noastră penală nu există nici o pedeapsă corporală* privative de libertate sau restrictive de libertate – care constau în suprimarea sau

restrângerea dreptului la libertatea de mişcare (închisoarea)* pecuniare - care se exercită asupra patrimoniului condamnatului (amenda)* privative de drepturi sau restrictive de drepturi – care constau în suprimarea definitivă

sau temporară a unor drepturi ale condamnatului sau în restrângerea acestora (pedeapsa complementară a interzicerii unora din drepturile prevăzute de art. 64 C.pen.)

* morale – care constau în dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei săvârşite de acesta (mustrarea, blamul public);- după gradul de determinare:

* determinate care pot fi:* absolut determinate (detenţiunea pe viaţă)* relativ determinate (închisoarea între anumite limite speciale)

* nedeterminate, unde se prevede doar natura nu şi cuantumul pedepsei (amenda art. 205 C.pen.)

Detenţiunea pe viaţă:Detenţiunea pe viaţă reprezintă în general o sancţiune de drept penal, o pedeapsă principală în special, aplicabilă numai persoanei fizice şi constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii.- a fost introdusă prin Decretul-Lege nr. 6/7.01.1990, înlocuind pedeapsa cu moartea,- este prevăzută în C.pen. în art. 53 pct. 1 lit. a), art. 54, art. 55 şi art. 55¹,

- în partea specială a C.pen. şi în legile penale speciale sunt prevăzute infracţiunile deosebit de grave pentru care se poate aplica,

. Închisoarea:Este o pedeapsă principală, privativă de libertate şi care constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus. (art 57, cod penal )

Amenda:Aceasta este pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de bani pe care infractorul este obligat să o plătească în contul statului. ( art 63, cod penal )

5. Comparaţie între obiectul de studiu al dreptului penal intern şi dreptul internaţional cu caracter penal A.Obiectul stiintei dr penal intern are ca obiect de studiu dr penal(ca legislatie), adica ansamblu de norme si institutii, privit in complexitatea si evolutia sa. Obiectul dr penal intern il formeaza relatiile de aparare sociala din care fac parte atat relatiile de cooperare intre oameni in asigurarea ocrotirii ordinii sociale, cat si relatiile de conflict intre titularii calorilor sociale ocrotite de legea penala si cei care au savarsit fapte vatamatoare sau periculoase impotriva acestor valori.B. Stabilirea în concret a faptelor penale, cu fizionomia lor proprie, implică indicarea pentru

fiecare dintre acestea a tuturor elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv ce le definesc, în aşa fel

încât infracţiunile să nu poată fi confundate şi să se diferenţieze în mod clar sub aspectul

tratamentului juridic în cadrul principiilor generale ale reglementaţiei penale. Asemenea

elemente privesc obiectul infracţiunii (juridic şi material), latura obiectivă, subiectul şi latura

subiectiva a acesteia. Obiectul juridic al infracţiunii se referă la valorile şi relaţiile sociale

ameninţate sau vătămate efectiv prin săvârşirea faptei şi ocrotite prin încriminarea acesteia, iar

obiectul material îl reprezintă entitatea concretă lezată (un obiect, un lucru, corpul uman etc.)

asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită, energia fizică a acestuia,

ameninţându-l cu un pericol de vătămare materială sau provocându-i efectiv o astfel de vătămare.

Obiectul juridic, adesea corelat şi cu obiectivul material, constituie criteriul după care

codurile penale clasifică diferitele categorii de infracţiuni pe care le încriminează. În raport de

acest criteriu, Codul penal român, de exemplu, împarte infracţiunile în mai multe categorii, între

care infracţiunile: contra statului, contra persoanei, contra avutului (public sau particular),

contra autorităţii, contra unor activităţi reglementate de lege (de serviciu, care împiedică

înfăptuirea justiţiei, contra circulaţiei pe calea ferată sau pe drumurile publice), la regimul

stabilit pentru anumite activităţi economice, care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea

socială, contra capacităţii de apărare a ţării, contra păcii şi omenirii etc.

Latura obiectivă defineşte fapta în materialitatea ei, fie că aceasta se consumă în

întregime, fie că rămâne în faza de tentativă sau de acte pregătitoare încriminate, sub diferite

forme de manifestare (ex: lovire, proferarea unor expresii, însuşirea unor bunuri, transmiterea

unor documente, deţinerea unei arme etc.), inclusiv condiţiile în care aceasta s-a manifestat (în

raport de timp, de spaţiu, de modalităţi - cum sunt intensitatea şi durata, de instrumentele folosite

etc.), precum şi imnurile concrete produse.

6. Comentaţi şi analizaţi expresia „Dreptul Internaţional Penal – capitol al dr. internaţional public sau ramură distinctă de drept”?

Dreptul internaţional penal este considerat ca fiind o ramură relativ nouă în peisajul dreptului internaţional, despre aceasta vorbind-se încă din anul 1889, când trei penalişti renumiţi (Van Hamel, profesor la Universitatea din Amsterdam, Prins, profesor la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la Universitatea din Berlin) au fondat Uniunea Internaţională de Drept Penal.

Din păcate, această Uniune nu a rezistat conjuncturii existente în timpul primului război mondial, dar necesitatea ei a fost apoi resimţită dorindu-se crearea unei noi Asociaţii de drept penal internaţional. Această Asociaţie s-a străduit să elaboreze un drept penal comun cu dreptul internaţional pentru a veni în sprijinul solidarităţii internaţionale. În sprijinul fondatorilor săi, Asociaţia a devenit reprezentativă prin dorinţa unanimă a tuturor statelor animate de sentimente pacifiste, în scopul de a-şi uni forţele pentru apărarea umanităţii de o criminalitate din ce în ce mai accentuată.

Astfel, în sprijinul respectării legilor războiului, a respectării tratatelor internaţionale şi, în principal, pentru pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea acestor reguli (fie în calitate de organe ale statului, fie particulari) a apărut şi s-a conturat Dreptul internaţional penal.

Perioada interbelică a avut o contribuţie mai mult decât semnificativă la consolidarea temeliei dreptului internaţional penal, atunci cand juristul român Vespasian V. Pella (initiatorul primei COnventii cu privire la crearea unei Crti Penale Internationale) profesor la Universitatea Bucureşti şi un specialist reputat în drept internaţional , care a ştiut foarte bine cum să folosească instrumentele acestuia pentru a atinge obiectivul important al păstrării păcii şi ordinii în societatea internaţională a timpului său. Acesta a contribuit substanţial la dezvoltarea acestei noi ramuri de drept internaţional prin participările sale active la lucrările Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal, Asociaţiei Internaţionale pentru unificarea dreptului penal şi ale multor altor foruri internaţionale, inclusiv Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, în mai 1947, când şi-a prezentat noile sale teorii cu privire la dreptul internaţional penal (supranaţional – cum îi spunea el)24 – care au fost, de fapt, consacrate prin deciziile acestui tribunal internaţional ad-hoc.

Vespasian V. Pella a dat una din cele mai vechi definiţii ale dreptului internaţional penal. El scria că dreptul internaţional penal reprezintă “totalitatea regulilor de fond şi formă care

24 Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella, O viaţă dedicată dreptului internaţional, în Revista Română de Drept Internaţional, an I, nr.1, vol.1, oct.-dec. 2003, p.336.

guvernează modul de reprimare a acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia între popoare”25.

Pornind de la teoria lui Vespasian V. Pella în literatura de specialitate, s-au dat mai multe definiţii dreptului internaţional penal. Cum ar fi: “ansamblul de reguli juridice recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere, sau, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite pentru reprimarea violărilor aduse perceptelor de drept internaţional public” (Stefan Glasse-jurist Belgian)

Punctul de unde pleacă dreptul internaţional penal este schimbarea tezei, conform căreia, subiectul răspunderii internaţionale este numai statul. Treptat însă, a apărut ideea care, de altfel, s-a şi impus, că şi persoanele fizice (indivizii) răspund pentru săvârşirea unor acte contrare dreptului internaţional, care sunt incriminate ca infracţiuni internaţionale.

Dreptul internaţional penal, ca ramură a dreptului internaţional public, a apărut şi s-a dezvoltat pe baza unei cooperări internaţionale şi a actelor internaţionale prin care anumite fapte au fost incriminate ca infracţiuni internaţionale.

În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele cooperează pe plan internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii pentru combaterea infracţiunilor internaţionale prin care sunt incriminate anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor. Aceste convenţii cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor penală.

În ceea ce priveşte dreptul internaţional penal acesta reglementează faptele penale care aduc atingere relaţiilor paşnice dintre popoare, precum şi drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi: crimele contra păcii şi omeniri, crimele de război, crimele contra umanităţii, cât şi pe cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau activităţi importante pentru colaborarea internaţională şi anume, infracţiuni internaţionale, cum ar fi26: terorismul internaţional, infracţiunile împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, capturarea sau deturnarea de aeronave, pirateria maritimă, distrugerea cablurilor submarine, traficul ilicit de droguri, circulaţia şi traficul publicaţiilor obscene, falsificarea de monedă, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de copii, viol, sclavaj sexual, prostituţie forţată, sterilizare forţată, pedofilie, infracţiuni privitoare la bioetică, atentatele la securitatea personalului Naţiunilor Unite, comerţul ilegal al bunurilor culturale, infracţiuni referitoare la telecomunicaţii şi informatică, infracţiuni referitoare la protecţia intereselor economice.

Fiind o ramură a dreptului public ce se bazează, şi totodată, se află în relaţii de corelaţie reciprocă cu normele generale ale acestui drept, se constituie din norme materiale27 şi din norme procesuale28.

De asemenea, prin crearea Curţii Penale Internaţionale, şi-a constituit propriul aparat represiv, aplicându-se atunci când este săvârşită o infracţiune internaţională.

Mai putem spune că dreptul internaţional penal se prezintă ca un cod perfect unitar, coerent şi legiferat29 ce se exercită în forme special, adica apără cele mai importante valori internaţionale şi ordinea juridică internaţională, reprimând infracţiunile internaţionale şi stabilind obligaţiile internaţionale ce revin statelor în această materie.

25 A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.II, Bucureşti, 1983, p.533.26 Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit., p.4-5.27 Acestea stabilesc actele interzise, adică totalitatea faptelor considerate de convenţii drept infracţiuni.28 Normele procesuale stabilesc procedurile permise în situaţia în care normele materiale au fost încălcate.29 Bineînţeles, odată cu adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

Astfel, se pne problema daca dreptul internaţional penal că tinde să devină o ramură distinctă de drept. O putem include în continuare, ţinând cont de complexitatea ei, în subramurile dreptului internaţional public sau a dreptului penal?30

Evoluţia societăţii care, implicit, presupune şi evoluţia infracţiunilor cu caracter internaţional, a determinat, în zilele noastre, impunerea şi implicit, recunoaşterea pe plan internaţional a dreptului internaţional penal ca ramură distinctă de drept. De aceea se află la etapa cristalizării ca ramură autonomă de drept, fiind recunoscută ca una dintre cele mai noi ramuri ale dreptului internaţional public, oficial codată în totalitatea normelor sale, din anul 1998, odată cu instituirea jurisdicţiei penale internaţionale prin adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale31.

Bineînţeles, în stadiul actual, în ziua următoare Conferinţei de la Roma, bătălia nu este încă câştigată. Va trebui să se aprecieze noua situaţie creată odată ce statele îşi vor stabili poziţia definitivă cu privire la acest Statut. Dacă Curtea Penală Internaţională nu ar fi luat fiinţă în următorii 20 de ani, ne-am fi regăsit încă o dată în plus într-un clar-obscur ce nu permitea un răspuns net în ceea ce priveşte consolidarea cutumiară a dreptului internaţional penal. Pentru ca acest drept, aşa cum este valabil pentru drepturile persoanei, trebuie să fie acelaşi pentru toţi indivizii, fără deosebire de naţionalitatea lor, de rasă sau chiar de alte criterii. Fără îndoială, în dreptul penal, egalitatea în faţa legii este un imperativ absolut. Fără o egalitate în drept şi în fapt, chiar şi arhitectura juridică cel mai judicios construită ar fi sortită eşecului32.

7. Ce se înțelege prin conceptul de „crimă internațională”?

-faptul international ilicit care rezulta dintr-o incalcare de catre un stat a unei obligatii internationale atat de esentiale pt ocrotirea intereselor fundamentale ale comunitatii internationale, incat incalcarea acesteia este recunoscuta

Crima internationala- principalul concept de drept material cu care opereaza ,,jurisdictia internationala penala

Sectiunea 1. Clarificari terminologice ale conceptelor cu care opereaza dreptul international penal

Jurisdictia internationala penala opereaza cu o multitudine de concepte de drept material care sunt de esenta dreptul international penal si care au fost preluate, unele, din dreptul penal intern, si adaptate relatiilor internationale. Alte concepte s-au cristalizat prin dezvoltarea propriilor sale concepte, in cadrul izvoarelor sale specifice de drept. Specificul desfasurarii relatiilor internationale, in sensul fundamentarii acestora pe necesitatea existentei unor reguli de compor-tament international, a condus la prevenirea, interzicerea si pedepsirea faptelor care incalca valorile supreme ale comunitatii internationale. Aceste fapte au fost calificate crime internationale.

Credem ca se impune o lamurire terminologica a acestui concept, in ceea ce priveste folosirea lui stricto sensu sau lato sensu, ca termen de baza in definirea faptelor sanctionate de dreptul

30 A se vedea, Stefan Glasser, Introduction à l’étude du droit international pénal, Paris, 1945, p.4.31 Doc. O.N.U. A/CONF.183/9, 17 iulie 1998.32 Christian Tomuschat, La cristallisation coutumière, în H.Ascensio, E.Decaux et A.Pellet, op.cit, p.23.

international penal, precum si in raport cu alte concepte de drept international penal precum delictul international, faptul international ilicit si faptul international cu consecinte prejudiciabile.

§1. Infractiunea internationala          ^

Exista autori romani', care folosesc sintagma „infractiune internationala' pentru a desemna generic faptele incrimininate si sanctionate de dreptul international penal. Utilizarea acestei expresii in scopul de a defini faptele sanctionate de catre dreptul international penal incearca o transpunere a conceptului de infractiune din dreptul penal intern in dreptul international, desi aceasta nu corespunde pe deplin modului de aparitie si dezvoltare a dreptului international penal, reprezentand o perspectiva mai degraba unilaterala de abordare, si anume calificarea unei fapte penale din perspectiva exclusiva a caracterului sau penal ilicit.

Dreptul international penal nu s-a cristalizat doar prin preluarea unor infractiuni din competenta exclusiva de urmarire si sanctionare a statelor, la nivelul sistemelor de drept national. Dreptul international penal a aparut mai degraba, determinat fiind, din nevoia imperioasa ca anumite actiuni sau omisiuni ale statelor, ale celor care actioneaza in numele si pe seama statelor, sa fie sanctionate la nivelul la care au fost comise - nivelul international. De exemplu, desi obiceiurile de razboi au fost reglementate inca din antichitate prin Codul lui Manu sau tratatele chineze ale lui Sun Tzu intitulate Arta Razboiului', abia dupa interzicerea recurgerii la forta armata in dreptul international s-a ajuns la considerarea crimelor de razboi ca fiind de competenta materiala a jurisdictiilor internationale penale care au functionat efectiv2.

Sintagma „infractiune internationala' este folosita si de autori straini3 pentru a desemna, alaturi de crimele internationale si delictele internationale, si o a treia categorie de fapte incriminate international, cu un grad de pericol social chiar mai scazut decat cel al delictelor internationale, care, alaturi de primele doua categorii de fapte, ar justifica intr-o viziune ideala interventia jurisdictiei internationale penale.

Exista fapte (ca traficul de droguri, pirateria, sclavia) care, desi initial au intrat sub incidenta exclusiva de reglementare a legilor nationale, prin evolutia relatiilor internationale au fost transpuse in ordinea juridica internationala - definirea, interzicerea si pedepsirea lor formand obiectul unor conventii internationale1.

Chiar Statutul Curtii Penale Internationale2 (ulterior denumit Statutul de la Roma), care a intrat in vigoare la l iulie 2002, foloseste ca termen de baza (atat in textul original in engleza, cat si in traducerea oficiala in limba romana efectuata cu ocazia ratificarii Statutului prin Legea nr. 111/20023) in identificarea si caracterizarea faptelor ce intra in competenta materiala a Curtii permanente, precum si pe tot parcursul sau (incepand cu preambulul si continuand cu majoritatea articolelor din text), forma singular si plural a substantivului comun „crima', in engleza crime.

Utilizarea termenului de „infractiune' in cadrul a cinci articole [art. 8 parag. 2 lit. a)4, art. 70 parag. l5, an. 81 parag. 3 lit. c) pct. (i), art. 106 parag. 2, art. 108 - titlu6] din continutul Statului de la Roma, asa cum a fost ratificat de Legea nr. 111/2002, reprezinta fie o alegere de traducere nefericita, fie o folosire a termenului de „infractiune' cu sensul general de incalcare a dreptului. Ambele situatii nu pot constitui un argument in favoarea folosirii sintagmei „infractiune

internationala' pentru a desemna principalul concept de drept material cu care opereaza jurisdictia internationala penala.

Pentru motivele expuse mai sus, apreciem ca in lumina dezvoltarilor recente ale dreptului international penal, ar trebui sa se renunte,in cadrul terminologiei romane din aceasta materie, la folosireasintagmei de „infractiune internationala' in favoarea sintagmei „crimainternationala'pentru a desemna faptele ce fac obiectul reglementariidreptului international penal

§2. Crima internationala lato sensu

Conceptul de crima internationala lato sensu, s-a impus ca urmarea evolutiei reglementarii internationale a faptelor pe care le acopera, inacest sens afirmam ca aceasta sintagma „crima internationala' latosensu desemneaza generic toate faptele sanctionate de dreptul international penal.  

Aparut pe cale cutumiara si cristalizat odata cu organizarea societatii internationale conceptul de crima internationala lato sensu, ingloband initial acele fapte care incalcau anumite reguli ale comunitatii internationale, in special cele de purtare a razboiului.

Fiind intr-o permanenta evolutie, odata cu dezvoltarea dreptului international in general, acest concept si-a precizat si diversificat continutul juridic. Astfel, a ajuns sa acopere, pe langa incalcari ale regulilor de purtare a razboiului, si alte amenintari sau vatamari grave ale unor noi valori sociale fundamentale adoptate de comunitatea internationala, precum pacea si securitatea internationala sau drepturile fundamentale ale omului.

In definirea conceptului de crima internationala in general, doctrinari ai dreptului international penal1 surprind caracteristicile esentiale ale faptelor acoperite de acest concept, care determina reglementarea lor internationala, iar prin aceasta clarificarea sa terminologica.

Pentru Vespasian V. Pella, unul dintre juristii romani dedicati activitatii de stabilire a unei jurisdictii internationale penale, crima internationala este o actiune sau o inactiune pedepsita de o sanctiune prevazuta si aplicata in numele comunitatii internationale1.

Pentru Stefan Glasser, crima internationala este un fapt contrar dreptului international, atat de vatamator pentru interesele protejate la nivel international incat statele de comun acord il interzic si cer urmarirea si pedepsirea lui .

Aceste doua definitii ale crimei internationale lato sensu, desiformulate la inceputul secolului XX, reflecta caracteristicile esentialeale acestui concept, care ajuta la identificarea corecta a continutuluisau juridic. Identificam in definitiile propuse doua caracteristici esentiale ale crimelor internationale lato sensu, si anume: caracterul vatamator al faptelor calificate drept crime internationale pentru valorile

sociale, protejate international, precum si vointa comuna a statelor dea interzice si pedepsi crimele internationale.

§3. Crima internationala stricto sensu

Reglementarile internationale si, mai ales, infiintarea si functio narea unor jurisdictii internationale penale3 au condus la considerarea drept crime internationale numai a anumitor categorii de crime internationale de catre aceste jurisdictii, acoperite, in opinia noastra, de conceptul de crima internationala stricto sensu.

Carta de la Nurenberg, cum a fost numit Statutul TribunaluluiMilitar International ce a functionat la Nurenberg, la incheierea celuide-al doilea razboi mondial si care a judecat si condamnat membriimportanti ai partidului nazist, cuprinde la art. 6 „crimele care intrasub jurisdictia tribunalului', si anume: crimele impotriva pacii, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii.

In proiectul sau din anul 19961 pentru elaborarea unei conventii privind raspunderea internationala a statelor, intr-un articol distinct, art. 19, intitulat „crime si delicte internationale', Comisia de Drept International a Organizatiei Natiunilor Unite (ulterior denumita CDI ONU) definea crima internationala ca fiind acel fapt international ilicit care rezulta dintr-o incalcare de catre un stat a unei obligatii internationale, atat de esentiala pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunitatii internationale, incat incalcarea acesteia este recunoscuta ca o crima de catre aceasta comunitate in ansamblul sau.

In continuare, textul propus de CDI ONU enumera nelimitativ valorile comunitatii internationale protejate de norme juridice a caror incalcare poate constitui in mod special crima internationala. Desi aceasta definitie ar putea sa corespunda si conceptului mai larg de crima internationala lato sensu,apreciem ca elementele cuprinse in definitia propusa de comisie se subsumeaza crimei internationale stricto sensu.

Urmarind aceasta definitie, Statutul Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie (ulterior denumit TIPFI) prevede la art. lca tribunalul va urmari penal persoanele responsabile pentru cele maigrave violari ale dreptului international umanitar', iar Statutul din anul1998 al Curtii Penale Internationale (ulterior denumita CPI), cu caracter permanent, intrat in vigoare in anul 2002, prevede la art. 5 competenta Curtii care este limitata la „cele mai grave crime ce preocupacomunitatea internationala'.

Conform definitiei din proiectul CDI ONU, care a stat la baza stabilirii competentei materiale a TIPFI, a TIPR (Tribunalul Penal International pentru Ruanda) sau a CPI, conceptul de crima interna-ionala stricto sensu este delimitat in stransa legatura cu conceptele de ius cogens si obligatii erga omnes.in acest sens, crima internationala tricto sensu reprezinta incriminarea incalcarii unei norme de jus •ogens, care stabileste obligatii erga omnes pentru membrii comunitatii internationale.

De asemenea, pe langa definirea conceptului de crima internationala stricto sensu, in legatura cu conceptul de norma de jus cogens si de obligatie erga omnes, apreciem ca, pentru delimitarea sa terminologica de conceptul de crima internationala lato sensu, se impune si introducerea unui criteriu nou, si anume jurisdictionabilitatea internationala a faptelor acoperite de acest concept. Acest criteriu al jurisdic-tionabilitatii la nivel international, desi pare sa depinda doar de bunul plac al vointei internationale, se impune insa in mod obiectiv in constiinta juridica a comunitatii internationale si mai nou chiar in Constiinta juridica apartinand ordinii juridice a fiecarui subiect de drept international public.

in concluzie, apreciem ca prin sintagma „crima internationala stricto sensu' sunt desemnate, in sensul prezentei lucrari, acele fapte care incalca normele imperative de drept international, vatama grav valorile fundamentale ale comunitatii internationale si intra in competenta materiala a jurisdictiilor internationale.

8.Ce se intelege prin conceptul de delict international ?

Prin delict, intelegem un fapt nepermis de legea penala, o infractiune de o gravitate mai mica, care se sanctioneaza cu amenda penala sau cu inchisoare corectionala, si care provine din latinescul “delictum” . (definitia din DEX)

Prin termentul de “delict international” intelegem toate faptele care nu sunt incriminate printr un tratat, dar care leazeaza cele mai importante valori sociale. In cadrul acestei subramuri a dreptului penal, cea mai importanta valoare sociala lezata este pacea si omenirea.De asemenea, prin delict international mai intelegem toate faptele care nu sunt incriminate ca actiuni prin tratate dar prin care se incalca normele internationale. Este un act potrivnic normelor consecrate de acordurile internationale savarsit din culpa sau cu intentie de un stat , organizatie internationala sau persoana fizica.

9.Ce se intelege prin Incalcari grave ale Conventiei de la Geneva ?

In urma acestor incalcari grave ale Conventiei de la Geneva au fost infiintate doua tribunale ad-hoc : primul in 1993 – Tribunalul International Penal pentru fosta Iugoslavie si al doilea in 1994 – Tribunalul International Penal pentru Rwuanda . Tribunalul imputernicit sa exercite gravele incalcari ale Conventiei de la Geneva din anul 1949 a fost Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie. Prin expresia “ Grave incalcari ale Conventiei de la Geneva “ intelegem violari ale legilor si regulilor de razboi , genocidului si crimelor impotriva umanitatii savarsite in mod constant, in fosta Iugoslavie dupa 1 ianuarie 1991.

10.Tratatul de la Versailles 1919 si importanta sa pivind aparitia si evolutia conceptiei de justitie internationala penala.

Tratatul de la Versailles 1919

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferinta de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficiala a Primului Razboi Mondial între fortele Aliatilor (Franta, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) si cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistitiului semnat la 11 noiembrie 1918, în padurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula caGermania sa-si asume completa responsabilitate pentru declansarea razboiului si sa plateasca mari compensatii (reparatii de razboi) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea tarilor vecine, suferea o severa limitare a fortelor militare si a fost deposedata de coloniile sale africane si cele de dincolo de ocean. Reprezentantii noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligati de catre învingatori sa semneze acest tratat, altfel luptele aveau sa înceapa iarasi. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de catre Liga Natiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un soc, resimtit, deseori, ca o trauma sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, si la accederea lui Adolf Hitler la putere.

Aparitia si evolutia conceptiei de justitie international penala

De-a lungul timpului, paginile istoriei au fost pline de conflicte, de razboaie, de crime teribile si atrocitati, care au lasat în urma victime nevinovate. Aceste lucruri au întarit ideea crearii unei justitii internationale care sa fie mai presus de interesele statelor. Datorita faptului ca au fost comise, de multe ori, crime care au depasit granitele jurisdictiei nationale, se impunea înfiintarea unei jurisdictii internationale, având ca destinatie speciala pedepsirea si eventual prevenirea savârsirii unor asemenea crime. În acest sens, înca de la sfârsitul secolului XIX au existat preocupari ale juristilor în vederea instituirii unei jurisdictii penale internationale. Milioanele de victime ale primei conflagratii mondiale readuc în atentia comunitatii internationale problema responsabilitatii penale pentru crimele de razboi, comise în masa de guvernantii aflati la putere, care au declansat si purtat razboiul, ca efect al politicii de forta adoptate . Un punct de referinta îl constituie faptul ca Tratatul de la Versailles stabilea pentru prima data raspunderea personala a unui sef de stat pentru politica de încalcare a dreptului gintilor , tot pentru prima oara aparând notiunea de “crima de razboi”.Potrivit prevederilor art.227 din Tratatul de pace încheiat la Versailles în 1919, fostul Kaiser al Germaniei, Wilhelm al-II-lea urma sa fie pus sub acuzatie publica de catre Puterile aliate pentru "ofensa suprema contra moralei internationale si autoritatii sacre a tratatelor". Clauzele Tratatului de la Versailles prevazute în art.277 nu au fost însa aplicate întrucât guvernul olandez a refuzat extradarea fostului împarat german.

11. Contributia lui Vespasian V. Pella la aparitia si dezvoltarea D.I.P

Razboiul mondial dintre anii 1914 – 1918 a fost dezlantuit de catre puterile imperialiste pentru reîmpartirea sferelor de influenta ale lumii, acapararea de colonii si teritorii straine , astfel ca în constiinta comunitatii internationale au survenit reactii profunde, care, alaturându-se aspectului de responsabilitate penala a guvernantilor, a impus preocupari temeinice si au început tratative în vederea crearii unui cadru juridic permanent de exercitare a jurisdictiei penale internationale. În

aceasta directie s-au îndreptat si preocuparile mai multor organizatii internationale ale juristilor, cum ar fi Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International si Asociatia Internationala de Drept Penal. Aceasta din urma l-a avut ca presedinte pe reputatul jurist român Vespasian V. Pella.

Contributia lui V.V.Pella :

- În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a remarcat în plan diplomatic, dar şi ca specialist în drept internaţional, eminentul jurist român Vespasian V. Pella33, care împreună cu alţi reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu si-au adus contribuţia la elaborarea unor instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii şi ordinii internaţionale.

- s-a făcut cunoscut mai ales printr-o serie de propuneri şi iniţiative concrete vizând sancţionarea infracţiunilor internaţionale, în felul acesta, activitatea sa constituind unul dintre elementele cele mai importante ale prezenţei româneşti în gândirea politică şi juridica interbelică.

- Concomitent cu activitatea didactică şi ştiinţifică, Vespasian Pella a desfăşurat o prodigioasă activitate diplomatică în cadrul Ligii Naţiunilor. Astfel, a fost delegat al României la mai multe sesiuni ale acestei organizaţii internaţionale

- la Conferinţa pentru dezarmare, a fost raportor al mai multor comisii internaţionale care au funcţionat în cadrul Ligii Naţiunilor

- s-a remarcat prin activitatea desfăşurată ca raportor general al Conferinţei diplomatice a Ligii Naţiunilor pentru adoptarea convenţiilor privind represiunea terorismului şi crearea unei Curţi Penale Internaţionale

- o importantă activitate ca expert al mai multor organizaţii internaţionale şi, în primul rând, al Organizaţiei Naţiunilor Unite

- „Memorandumul" pe care 1-a prezentat în 1950 asupra unui Proiect de cod de sancţionare a crimelor contra păcii şi umanităţii, la cererea Secretarului General al O.N.U

- A desfăşurat concomitent, în toată această perioadă, o remarcabilă activitate ca preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, ca secretar general şi fondator al Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal şi cu vicepreşedinte al Asociaţiei Juridice Internaţionale.

- Numele lui Vespasian Pella rămâne legat de ideea sancţionării infracţiunilor internaţionale, şi în primul rând a crimei de agresiune,

- susţinea ideea unei răspunderi cumulative, atât a statelor, cât şi a indivizilor, pentru infracţiunile care aduceau atingere legii internaţionale.

33

- Ideile esenţiale ale concepţiei sale, care au devenit astăzi unanim cunoscute şi preţuite, au fost enunţate într-o valoroasă lucrare pe care a publicat-o în 1925, la vârsta de nici 28 de ani, intitulată sugestiv „Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului

- Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii dreptului internaţional ca un drept al păcii, care interzice agresiunea, V.V.Pella a fundamentat, în scrierile sale, necesitatea consacrării pe plan juridic a responsabilităţii statelor pentru încălcarea dreptului internaţional

- Meritele lui Vespasian V. Pella, privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale şi a unui Cod represiv mondial au fost unanim recunoscute în lume, „el fiind cel care a aruncat scânteia creatoare”, după cum spunea Jean Graven.

- Nu trebuie să încheiem fără a reda excepţionala definiţie a dreptului internaţional penal elaborată de Vespasian V.Pella , cu mult timp înainte ca acesta să fie altceva decât o sublimă formă lipsită de conţinut: „ o disciplină juridică, care, în vederea apărării ordinii internaţionale, determină crimele împotriva păcii şi umanităţii, prevăzând sancţiunile şi condiţiile de responsabilitate ale indivizilor, statelor sau altor persoane juridice”

- Pentru a înţelege pe deplin rolul şi însemnătatea activităţii lui Vespasian V.Pella, trebuie să-l cităm pe juristul român de prestigiu, Iulian Poenaru, care făcea următoarele aprecieri: „…putem afirma, fără teamă de a greşi, că ideile, concepţiile şi atitudinea înaintată ale lui Vespasian V.Pella, benefice întregii omeniri, îşi au sursa în inteligenţa nativă şi în sclipirile de geniu ale poporului român, al cărui prestigios ambasador a fost pe toate meridianele şi paralelele globului pământesc”

12. Scurta privire istorica privind aparitia si dezvoltarea justitiei penale internationale .

De-a lungul timpului, paginile istoriei au fost pline de conflicte, de războaie, de crime teribile şi atrocităţi, care au lăsat în urmă victime nevinovate. Aceste lucruri au întărit ideea creării unei justiţii internaţionale care să fie mai presus de interesele statelor. Datorită faptului că au fost comise, de multe ori, crime care au depăşit graniţele jurisdicţiei naţionale, se impunea înfiinţarea unei jurisdicţii internaţionale, având ca destinaţie specială pedepsirea şi eventual prevenirea săvârşirii unor asemenea crime.

În acest sens, încă de la sfârşitul secolului XIX au existat preocupări ale juriştilor în vederea instituirii unei jurisdicţii penale internaţionale. În anul 1872, jurisconsultul elveţian Gustav Moinyer a prezentat Comitetului internaţional pentru ajutorul militarilor răniţi proiectul unui tribunal compus din 5 membri, dintre care 2 numiţi de beligeranţi şi 3 de statele neutre.

Această propunere se baza pe conceptul jurisconsultului de organizare a unei jurisdicţii penale internaţionale în vederea reprimării crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.

Aceasta a fost un insucces, astfel că, îmboldit de dorinţa de a se face dreptate, Moinyer reia această propunere 23 de ani mai târziu, în faţa mentorilor Institutului de drept internaţional de la Cambridge, dar nici aici nu a avut succes.

Cu aceste încercări drept precedent, începând cu ultimii ani ai secolului XIX s-a dezvoltat un cadru legal adecvat ce a permis urmărirea şi sancţionarea crimelor ce nu pot fi lăsate la discreţia jurisdicţiilor naţionale. Bazele acestui cadru legal au fost dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva ale Crucii Roşii Internaţionale din anul 1864 şi a Convenţiilor de la Haga din 1907 şi dispoziţiile art.227-230 ale Tratatului de la Versailles.

Potrivit prevederilor art.227 din Tratatul de pace încheiat la Versailles în 1919, fostul Kaiser al Germaniei, Wilhelm al-II-lea urma să fie pus sub acuzaţie publică de către Puterile aliate pentru "ofensa supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor".

Acestă "ofensă supremă" contra moralei internaţionale şi autoritatea sacră a tratatelor constă în violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a principiilor Convenţiei de la Haga – în fond a dreptului ginţilor. Chiar dacă acestă dispoziţie nu făcea referire decât la o anumită crimă de război (destul de vag determinată din punct de vedere juridic), prin afirmarea existenţei unei morale internaţionale şi a responsabilităţii pentru încălcarea acesteia, se recunoştea prezenţa unor norme universale care transced frontierelor internaţionale şi care sunt superioare suveranităţii statului.

Clauzele Tratatului de la Versailles prevăzute în art.277 nu au fost însă aplicate întrucât guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german. Doar ofiţerii germani luaţi prizonieri au fost judecaţi de tribunalele militare franceze şi engleze, guvernul german refuzând extrădarea criminalilor de război, excepţie făcând şase ofiţeri. Mai mult, S.U.A., ca principală putere învingătoare şi beneficiară a războiului a impus celorlalţi parteneri punctul de vedere, completând Tratatele de la Versailles, prin hotărârile Conferinţei de la Washington, din decembrie 1921- februarie 1922.

Războiul mondial dintre anii 1914 – 1918 a fost dezlănţuit de către puterile imperialiste pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă ale lumii, acapararea de colonii şi teritorii străine, astfel că în conştiinţa comunităţii internaţionale au survenit reacţii profunde, care, alăturându-se aspectului de responsabilitate penală a guvernanţilor, a impus preocupări temeinice şi au început tratative în vederea creării unui cadru juridic permanent de exercitare a jurisdicţiei penale internaţionale. În această direcţie s-au îndreptat şi preocupările mai multor organizaţii internaţionale ale juriştilor, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal. Aceasta din urmă l-a avut ca preşedinte pe reputatul jurist român Vespasian V. Pella.

13. Comentati rolul conventiilor si tratatelor in codificarea Dreptului International Penal .

Convenţiile internaţionale de la Geneva (22 august 1864) şi de la Sankt Petersburg (11 decembrie 1868) sunt primele acte de drept internaţional care cuprind prevederi în favoarea "ameliorării situaţiei militarilor răniţi pe câmpul de luptă." Se punea problema "atenuării pe cât

posibil a calamităţilor provocate de război" şi se dorea interzicerea folosirii acelor arme care "erau contrare legilor umanităţii".

Sunt astfel primele texte oficiale de drept internaţional care evocă o anumită conciliere între "necesitatea de a purta războaie şi aceea de a respecta legile umanităţii", dacă nu ţinem cont de eforturile cu caracter strict religios, făcute de Biserica Catolică încă din epoca marii dezvoltări a acesteia; Consiliul de la Laterano din 1139 declara "în afara legii" utilizarea arbaletelor sau arcurilor care puneau în pericol multe vieţi omeneşti."

Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 au prevăzut în continuarea acestor idei "obligaţia ca pe timp de război, populaţia civilă şi beligerantă să rămână protejaţi de principiile Dreptului ginţilor, aşa cum acestea rezultau din practicile stabilite între naţiunile civilizate din legile umanităţii şi din conştiinţa publică".

De asemenea, dreptul intern a avut un rol pozitiv în codificarea normelor internaţionale. Spre exemplu, art.71 din Instrucţiunile din 1863 care prevedeau că "oricine răneşte în mod intenţionat inamicul redus deja la neputinţă, îl omoară sau ordonă să fie ucis, sau încurajează soldaţii săi să-l omoare, va fi executat, dacă culpabilitatea sa este demonstrată, fie că aparţine armatei Statelor Unite, fie că este un inamic capturat după comiterea crimei".

În acest fel se poate vorbi de punerea bazelor, chiar dacă într-o formă embrionară, a ceea ce se va numi ulterior Dreptul internaţional umanitar, care defineşte obligaţiile statelor cu referire specială la conducătorii poliţiei ai acestora pe care trebuie să şi le asume şi să le respecte în cursul desfăşurării conflictelor militare, obligaţii feudale pe existenţa unor legi imanente şi a unor valori recunoscute şi protejate pe plan universal.

Ulterior adoptării acestei convenţii, apare şi prima situaţie practică în care se invocă ideea unei responsabilităţi de tip universal.

Este cazul avertismentelor internaţionale adresate la 18 mai 1915 Imperiului Otoman, referitor la masacrele comise împotriva populaţiei armene. Cu această ocazie, guvernele Marii Britanii, Rusiei şi Franţei atenţionează că îi consideră responsabili personal pe fiecare din membrii guvernului otoman de crimele comise în Turcia.

Avertismentul a rămas evident fără efecte, dar este prima manifestare oficială în care alte state intervin faţă de crime ce nu sunt comise pe teritoriul lor sau împotriva propriilor cetăţeni, invocând o responsabilitate universală a membrilor puterii politice.

Pe plan strict normativ, este însă important de semnalat o primă cristalizare a unora dintre crimele de natură universală care vor intra ulterior în competenţa instanţelor internaţionale, inclusiv a viitoarei Curţi Penale Internaţionale.

Începutul a fost făcut prin menţionarea "crimelor de război" în cuprinsul celei de a IV-a Convenţii de la Haga din 1907. În Preambulul acestui act internaţional şi-a găsit locul celebra "Clauză Martens", care cerea interpretarea obligaţiilor statelor în conformitate cu "principiile Dreptului ginţilor, aşa cum rezultă din uzanţele naţiunilor civilizate, din legile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice." Pe această construcţie juridică se vor intemeia acţiunile întreprinse împotriva conducătorilor Turciei în 1915 ca şi ideea comisiei de anchetă din 1919 ce-şi dorea tragerea la răspundere a "criminalilor de război."

Aşa cum se poate observa din cele prezentate mai sus, chiar dacă nu există, în perioada respectivă, o codificare completă a tratatelor, convenţiilor, precum şi o serie de acte şi norme stabilite între state, era impusă o anumită conduită în caz de conflict armat.

Primul Război Mondial a demonstrat însă, printre altele, insuficienţa normelor Convenţiilor de la Haga. Ulterior, Tratatul de la Versailles din 1919, care conţinea clauza răspunderii penale pentru crima de război, alături de Pactul Societăţii Naţiunilor ce limita dreptul

statelor de a recurge la război şi Pactul Briand-Kellog care interzicea ducerea războiului ca mijloc al politicii internaţionale au încercat să "normeze" relaţiile internaţionale între state.

Pornind de la constatarea că în timpul marilor bătălii ale războiului mondial regulile impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de beligeranţi, apare ideea necesităţii unor noi reglementări ale războiului, în special pentru protejarea necombatanţilor, dar şi a comportamentului combatanţilor pe timpul ducerii luptelor, ori a tratamentului aplicat prizonierilor, răniţilor.

După primul Război Mondial, Comisia de jurişti creată la Convenţia de pace de la Paris, în 1919, a alcătuit o listă care conţinea 32 de fapte considerate crime de război, începând cu omoruri şi masacre, terorism sistematic, violuri şi torturi aplicate civililor, deportarea civililor, folosirea de gloanţe explozive sau gaze toxice şi asfixiante, otrăvirea apei etc.

Tratatul de la Versailles din 1919 consacră răspunderea pentru încălcarea caracterului sacru al tratatelor, cât şi pentru acte contrare legilor şi obiceiurilor războiului, discuţia purtându-se la un moment dat numai sub aspectul judecării acestor crime de către tribunalele naţionale.

Un progres sensibil în ceea ce priveşte cristalizarea noţiunii de crime de război şi sancţionarea acestora a avut loc prin redactarea şi semnarea Tratatului de la Washington, dintre SUA, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, cu privire la folosirea submarinelor şi a gazelor asfixiante în timp de război, cât şi prin Convenţia de la Geneva din 27 iunie 1929, privind îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din rândul armatelor aflate în campanie.

Între cele două războaie mondiale a fost adoptat Protocolul de la Geneva, din 1925 privind prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice.

Cel de-al doilea Război Mondial a obligat istoria universală să înscrie o pagină neagră pentru umanitate, monstruozităţile comise nefăcând cinste omenirii.

S-a ajuns la concluzia necesităţii constituirii unor tribunale internaţionale ad-hoc pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor de comiterea celor mai mari atrocităţi înregistrate până atunci la nivel mondial (Nürnberg, Tokyo).

Conceptul de crimă de război a fost extins în continuare prin convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de război, cât şi prin Protocolul din 8 iunie 1977, adiţional la aceste convenţii.

Art.50 al Convenţiei introduce o distincţie între faptele cu caracter de crime de război şi care pot fi judecate pe plan naţional şi acele încălcări care prezintă un pericol deosebit, constituind crime universale, care cad sub jurisdicţia tuturor părţilor semnatare. Acestea din urmă au fost denumite "infracţiuni grave".

Semnificativ este şi faptul că, în cel de-al 4-lea alineat, care tratează infracţiuni grave pe un teritoriu ocupat, printre altele a fost inclusă şi crima de apartheid, care fusese în prealabil incriminată şi printr-o Convenţie specială adoptată sub auspiciile Naţiunilor Unite.

În ceea ce priveşte conceptul de crime împotriva umanităţii, cristalizarea acestuia este de origine recentă, definirea lor fiind făcută prin art. 6 lit.c din Statului Tribunalului militar internaţional de la Nuremberg cât şi prin Legea nr. 10 a Consiliului Suprem de Control Aliat al Germaniei acestea privesc acţiunile cu caracter de maximă violenţă dirijate împotriva unei populaţii civile şi sunt interzise, fie că au fost comise în cursul unui conflict armat cu caracter internaţional, fie că au fost comise în cursul unui conflict cu caracter intern.

Deosebirile dintre crimele de război şi crimele împotriva umanităţii constau în aceea că ultimele pot fi comise atât în situaţii de conflict armat (situaţii proprii în exclusivitate crimelor de război) cât şi pe timp de pace; de asemenea crimele contra umanităţii pot fi comise numai

împotriva populaţiei civile, nu şi împotriva membrilor forţelor combatante; în al treilea rând crimele de război nu includ decât faptele comise împotriva forţelor adverse, pe când crimele împotriva umanităţii includ şi faptele comise împotriva propriilor cetăţeni.

În prezent, crimele împotriva umanităţii sunt reglementate de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 260/III din 09.12.1948. În baza art.2 din Convenţie: genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comis cu intenţia de a distruge în totalitate sau numai în parte un grup naţional etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

a). Omorârea membrilor unui grup;b). Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;c). Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează

distrugerea fizică totală sau parţială;d). Măsuri care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;e). Transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul. În cel de-al treilea articol sunt enunţate actele ce vor fi pedepsite:a). Genocidul;b). Înţelegerea în vederea comiterii genocidului;c). Incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;d). Tentativa de genocid e). Complicitatea la genocid.

14. Justitia la nivel European – Institutii abilitate

De-a lungul timpului, paginile istoriei au fost pline de conflicte, de razboaie, de crime teribile si atrocitati, care au lasat în urma victime nevinovate. Aceste lucruri au întarit ideea crearii unei justitii internationale care sa fie mai presus de interesele statelor. Datorită faptului că au fost comise, de multe ori, crime care au depăşit graniţele jurisdicţiei naţionale, se impunea înfiinţarea unei jurisdicţii internaţionale, având ca destinaţie specială pedepsirea şi eventual prevenirea săvârşirii unor asemenea crime.

Primele Tribunale care au fost create in scopul combaterii acestor fenomene infractionale care au lezat in principal o valoare sociala fundamentala : pacea si omenirea , au fost : Tribunalul Militar International de la Nurenberg , care a fost primul tribunal infiintat , Tribunalul Militar International pentru Orientul Indepartat , Tribunalul Penal International pentru Fosta Iugoslavie , Tribunalul Penal pentru Rwuanda.

Tribunalul International Penal pentru Fosta Yugoslavie a fost infiintat prin hotararea 827 a Consiliului de Securitate al O.N.U. Aceasta hotarare a fost aprobata la 23 mai 1993 in urma gravelor incalcari a drepturilor omului comise pe teritoriul fostei Iugoslavii inca din anul 1991 , si ca raspuns la amenintarile la adresa pacii si a securitatii internationale cauzate de aceste incalcari.

Pe baza Raportului Secretarului General al O.N.U., Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia nr.808 din 22 februarie 1993 prin care se hotăra înfiinţarea unui Tribunal Internaţional, iar

Secretarul General era rugat să prezinte propuneri concrete şi opinii adecvate, pentru implementarea rapidă şi efectivă a acestei hotărâri, ţinând seama şi de sugestiile prezentate de statele membre ale O.N.U.

Pe baza unor asemenea propuneri şi a studiului efectuat de către Secretarul General al O.N.U. privind înfiinţarea unui Tribunal Internaţional, luând cunoştinţă de numeroasele aspecte juridice şi politice pe care le implică instituirea unei asemenea instanţe, Consiliul de Securitate prin Rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 a decis „stabilirea unui Tribunal Penal Internaţional pentru judecarea persoanelor prezumate responsabile de încălcări grave ale Dreptului Umanitar Internaţional, comise pe teritoriul fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, începând cu 1 ianuarie 1991”.

Totodată, prin această rezoluţie a fost stabilit şi Statutul Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Acesta a fost constituit ca organ subsidiar al Consiliului de Securitate, în temeiul articolului 29 din Carta O.N.U.

Sediul Tribunalului Internaţional a fost stabilit la Haga.

Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional era compus, iniţial, din 11 judecători aleşi pe o perioadă de patru ani, cu dreptul de a fi realeşi, de către Adunarea Generală a O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate, de pe o listă de 22-23 de persoane, întocmită de către Secretarul General, pe baza nominalizărilor făcute conform unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora. Dacă la început cei 11 judecători, câţi au fost iniţial, erau repartizaţi în două Camere de primă Instanţă, compuse din trei judecători şi o Cameră de Apel, compusă din cinci judecători, ulterior, această situaţie s-a schimbat.În prezent, Tribunalul Internaţional este alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27 de judecători ad-litem.

De asemenea, Procurorul Tribunalului este numit de către Consiliul de Securitate, pe baza propunerii Secretarului General O.N.U., tot pentru o perioadă de patru ani, fiind ajutat de personalul necesar, numit, la propunerea sa, de către acelaşi Secretar General.

La 11 februarie 1994 a fost adoptat Regulamentul de procedură al Tribunalului, de către judecătorii acestuia, fără să existe nici un precedent pe care aceştia să se poată baza în momentul selectării şi redactării regulilor. Operaţiunea de selectare a regulilor a avut loc într-un interval scurt de timp, deoarece, fără acestea Tribunalul nu ar fi putut demara activitatea sa de sprijinire a reinstaurării păcii în Balcani. Aceasta a dus la necesitatea adaptării constante a regulilor de procedură şi probe, la evoluţia practicii judiciare, pe parcursul activităţii TPIY, în vederea accelerării procedurilor.

Competenţa ratione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice autori, coautori, complici şi instigatori – care au comis – încălcări grave ale dreptului internaţional, fără a se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate.

Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie aplică normele Dreptului Internaţional Umanitar, care fac parte, neîndoielnic din dreptul cutumiar, pentru a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor scrise la care unele state nu sunt părţi.

Din punct de vedere al competenţei ratione materiae, spre deosebire de Tribunalul de la Nürnberg, competenţele sale se întind inclusiv la cazuri de crime, săvârşite în condiţiile de conflict intra-statal, nu numai în condiţii de conflictele internaţionale. Procedura Tribunalului este publică, potrivit articolului 21 şi 22 al Statutului.

Referitor la competenţele ratione temporis şi ratione loci, Tribunalul va judeca crimele comise pe teritoriul fostei Republici Federale Yugoslave, începând cu data de 1.01.1991.

Tribunalul nu dispune de o forţă poliţienească proprie, bazându-se pe contingentele internaţionale de menţinere a păcii, cum ar fi KFOR şi SFOR. Judecătorul francez Claude Jorda este preşedintele Tribunalului, iar Carla del Ponte este procurorul şef. Tribunalul nu poate judeca suspecţi în absenţa acestora şi nici nu poate solicita pedeapsa capitală. Pedeapsa maximă este închisoarea pe viaţă.

In prezent singura institutie abilitata pentru a judeca, este Curtea Penala Internationala de la Haga, numita uneori si Tribunalul de la Haga. Aceasta Curte Internationala penala este o justitie internationala permanenta, cu sediul la Haga in Olanda. Menirea si scopul acestei Curti este de a judeca personae care au comis genociduri, crime de razboi si crime impotriva umanitatii..

In prezent curtea este compusa din 28 de magistrati care au fost investiti in functie pe 11 martie 2003 , dintre care in rangul cel mai inalt este canadianul Phillippe Kirsch

15. Motivaţi şi justificaţi apariţia dreptului internaţional cu caracter penal.

Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea contemporană, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţională în ansamblu ori vizează interesele unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate ce depăşeşte graniţele internaţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe teritoriul mai multor state, stau la baza constituirii şi dezvoltării DIP, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere şi reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii societăţi umane contemporane.

DIP este necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii întregii umanităţi precum şi pentru desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor dintre state, pentru existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii.

O deosebită importanţă asupra constituirii DIP au avut-o încercările de a limita războaiele şi de a le umaniza. Prima formulare a principiului limitării dreptului prioritar se întâlneşte în preambulul Declaraţiei de la Sankt-Petersburg din 1868, în care se fixa că scopul războiului este depăşit dacă se folosesc “arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi din luptă sau ar face moartea lor inevitabilă”. Răspunderea pentru infracţiunile comise în timpul primului război mondial a căpătat o importanţă reală după război, figurând în preliminariile Tratatului de la Versailles.

Acest prim război mondial a fost un veritabil punct de plecare a unei intense activităţi doctrinare în domeniul DIP. Pentru unii, declanşarea Marelui Război a sunat dezgheţul dreptului internaţional. Aşa cum am arătat şi anterior, după primul război mondial, DIP s-a îmbogăţit cu noi reglementări cu privire la interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului. Tot în acea perioadă au fost adoptate noi Convenţii privind reprimarea şi sancţionarea infracţiunilor internaţionale.

Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi colaborarea internaţională pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter interstatal menţionăm:

Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii 1921; Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore 1933;

Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene 1923; Convenţia referitoare la sclavie 1926; Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă 1929; Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930; Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunatoare 1936; Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului 1937.

Evenimentul cel mai important al epocii pentru dezvoltarea DIP a fost Pactul Briand-Kellogg (1928) prin care statele condamnă recurgerea la război pentru tranşarea diferendelor internaţionale şi se obligă să renunţe la război ca instrument de politică internaţională, în relaţiile lor mutuale.

Primele idei de instituire a DIP ca ramură de drept de sine stătătoare au fost exprimate de juristul român Vespasian V. Pella care a scris în 1935 Proiectul unui Cod penal mondial şi care este precursorul unor măsuri internaţionale pentru reprimarea actelor de terorism, el fiind considerat artizanul acestor convenţii.

16. Comparaţie între principiul legalităţii din dreptul penal intern şi DIP.Se ştie că în dreptul penal intern printre principiile fundamentale figurează principiul legalităţii incriminării (Nullum crimen sine lege) şi principiul legalităţii pedepsei (Nulla poena sine lege). Potrivit acestor principii, nu există infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei, respectiv nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepsei şi pentru fapte de natura celei săvârşite de către persoana ce urmează să fie sancţionată penal.

În dreptul internaţional penal principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei, rezultat din combinarea celor două principii de drept intern, are un caracter cutumiar, ca un produs al practicii internaţionale constante şi al uniformizării reglementărilor penale ale statelor civilizate.

Evident, în lipsa unei legislaţii universale sistematizate ca în dreptul intern, existenţa incriminării anumitor fapte se constată în dreptul internaţional penal printr-o analiză complexă a tuturor izvoarelor principale ale dreptului internaţional (cutuma, tratatele, principiile fundamentale), recurgându-se, totodată, şi la datele oferite de doctrina şi de jurisprudenţă şi în mod obligatoriu făcându-se trimiteri la dreptul intern al statelor în ce priveşte pedeapsa ce urmează să fie aplicată.

Astfel, Tribunalul Internaţional de la Nürnberg a avut de demonstrat că până la al doilea război mondial războiul de agresiune era deja interzis de dreptul internaţional, iar crimele săvârşite în timp de război erau interzise prin convenţiile deja existente (din 1864, 1929 şi 1907(; în ce priveşte pedepsele ce urmau a fi aplicate, Tribunalul a recurs la legislaţia internă a statelor implicate în sancţionarea criminalilor de război.

În aceste condiţii, s-ar putea spune că în dreptul internaţional penal principiul trebuie reformulat în maxima „Nullum crimen sine jure”.

Acceptat ca principiu fundamental al dreptului internaţional penal, principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei a fost înscris şi în importante documente politico-juridice internaţionale. În acest sens, Declaraţia universală a dreptului omului cuprinde acest principiu ca

pe una din garanţiile fundamentale cu caracter judiciar, prevăzând că „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care ele au fost săvârşite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos” .

17. Comentaţi principiul umanismului în reglementarea juridico-penală internă şi internaţională.

Principiul umanismului. Acest principiu presupune ca întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală să pornească de la interesele fundamentale ale omului, acesta, împreună cu drepturile şi libertăţile sale ocupând locul central în cadrul activităţii de cooperare la nivel naţional şi internaţional de apărare socială. Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – art. 7”, „Declaraţia Universala a Drepturilor Omului – art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanleor condamnate”, etc.

Astfel, în baza acestui principiu, România poate refuza acordarea unei cereri de cooperare internaţională în materie penală dacă sunt indicii că viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol.

Având în vedere cele menţionate, guvernată de aceste reguli ridicate la rang de principii, cooperarea internaţională în materie penală se desfăşoară într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschisă la noi reguli care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.

18. Comentaţi principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală în reglementarea juridico-penală internă şi internaţionalăLegea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură o prevenţie generală iar în situaţiile concrete în care sunt pronunţate pedepse penale se realizează o prevenţie specială faţă de cel condamnat. Astfel, prevenirea infracţiunilor se realizează prin măsuri speciale de publicitate la data promulgării legii cât şi ulterior, printr-o susţinută propagandă juridică precum şi prin aplicarea de pedepse corespunzătoare celor care au săvârşit fapte penale.Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală se realizează într-o măsură considerabilă şi prin luarea unor măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, deoarece aceste măsuri, înlăturând anumite stări de pericol ce-au fost remarcate cu prilejul săvârşirii faptei penale, previn săvârşirea unor noi infracţiuni de către făptuitor. Problema prevenirii faptelor prevăzute de legea penală trebuie abordată şi interpretată în contextul mai larg al prevenirii infracţiunilor, prin măsurile complexe ce se adoptă pe plan social, economic şi juridic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină şi/sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.

Noul Cod penal, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute este de natură să asigure o prevenţie generală prin măsuri speciale de publicitate anterior datei de intrare în vigoare cât şi ulterior prin aplicarea de pedepse corespunzătoare celor care au săvârşit fapte incriminate de acesta..După cum se ştie, în principiile fundamentale ale dreptului penal îşi au originea şi alte reguli, limitate doar la anumite laturi ale reglementării juridice penale, la o anumită instituţie a acestuia, numite de la caz la caz, generale, speciale sau instituţionale, cum sunt, spre exemplu, cele referitoare la aplicarea legii penale în timp şi spaţiu.În legătură cu aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, noul Cod penal modifică ordinea reglementării, dând prioritate dispoziţiilor referitoare la aplicarea legii penale în timp în raport cu cele care reglementează aplicarea legii penale în spaţiu. În adoptarea acestei reglementări s-a avut în vedere nu numai tradiţia noastră (toate codurile penale române de până la cel din 1969 au dat prioritate aplicării legii penale în timp), experienţa legilor penale străine (toate aceste legislaţii consacră prioritatea aplicării legii penale în timp) dar şi un argument raţional; pentru a se putea vorbi de o aplicare în spaţiu a legii penale trebuie ca mai întâi, aceasta să existe, voinţa legiuitorului să capete forma de lege, devenind obligatorie pentru toţi destinatarii legii penale. Noul Cod penal formulează principiul neretroactivităţii şi excepţia de la acest principiu, retroactivitatea legii penale în acelaşi articol 5 unde în alin.1se arată că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni(neretroactivitatea legii penale) iar în alin.2 se prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.În domeniul dreptului penal şi al dreptului procesual penal, la iniţiativa Comisiei Europene, un grup de experţi a pregătit în perioada 1995 – 1996, lucrarea intitulată generic „Corpus Juris” care a avut ca scop principal elaborarea unor principii directoare în materie de protecţie penală a intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul spaţiului juridic european.„Corpus Juris” a identificat şase principii directoare, alese dintre principiile cel mai des întâlnite în constituţiile statelor membre şi rezultate din jurisprudenţa celor două curţi europene (o Curte de Justiţie şi una de Conturi).Dintre principiile cele mai des întâlnite, considerate „tradiţionale”, comune sistemelor juridice penale continentale, au fost preluate trei principii de drept penal material şi anume, legalitatea incriminării şi a pedepselor, răspunderea penală personală şi proporţionalitatea pedepselor la care s-a adăugat un principiu de garanţie procedurală – dreptul la un judecător. Au fost identificate şi două principii noi, principiul teritorialităţii europene (principiu de drept penal material) şi principiul procedurii contradictorii (de procedură penală).

19. Comentaţi principiul infracţiunea – unic temei al răspunderii penale în reglementarea juridico-penală internă şi internaţională.

Acesta este prevăzut expres în art. 17 al. 2 C. Pen. Conform acestei reguli, DPI funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală.

Conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa–zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege.

În doctrina dreptului penal au existat la un momentdat voci care sugerau aplicarea de sancţiuni penale şi atunci când exista doar o stare de pericol a persoanei (aşa numitele măsuri ante delictum), fără ca persoana în cauză să fi comis vreo infracţiune. Desigur că această concepţie aparţine unui sistem de drept penal totalitar, care încalcă flagrant libertatea persoanei.

Transpus în lumina dreptului penal internaţional, acest principiu subliniază ideea conform căreia, statele în activitatea de cooperae în materie penală, trebuie să prevadă în cuprinsul tratatelor pe care le încheie dubla incriminare, ceea ce nu lasă loc unei încălcări a libertăţii persoanei.

20. Comentaţi principiul personalităţii răspunderii penale în reglementarea juridico-penală internă şi internaţională.Deşi nu este prevăzut expres în cuprinsul niciunui tratat internaţional în materie penală, existenţa lui se deduce din condiţiile privind răspunderea penală în DPI. Este o regulă ce guvernează întreg sistemul de drept penal, conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale.

Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată că persoana trimisă în judecată nu a comis infracţiunea, se va dispune achitarea acesteia conform art. 11 pct. 2, lit. a, raportat la art. 10 lit. c C.p.p.În dreptul intern este, în general, recunoscut că răspunderea penală incumbă persoanei care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acesteia (autor, instigator, complice) în procesul infracţional.

Principiul este recunoscut şi în dreptul internaţional penal. În acest cadru se pun unele probleme, în special în legătură cu situaţiile în care se comit infracţiunile aşa-zise „de stat” care, prin natura lor, nu pot fi săvârşite decât de către persoanele care acţionează în numele şi în contul statului.

Acţionând în calitate de agenţi ai statului, persoanele respective pot săvârşi infracţiuni internaţionale ori de câte ori decid, ordonă sau execută acte incriminate de dreptul internaţional penal, cum ar fi declanşarea unui război de agresiune, violarea angajamentelor asumate pe plan internaţional în timp de pace, nerespectarea regulilor de ducere a războiului sau ordonarea unor crime de război – deportarea populaţiei civile, executarea de bombardamente nediferenţiate, execuţii în masă sau fără judecată etc.

Răspunderea proprie a unor asemenea persoane care nu acţionează în interes personal, ci în îndeplinirea unor însărcinări de stat, se bazează pe faptul că orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de acea natură aparţine oamenilor persoane bine determinate care, indiferent în ce calitate s-ar afla şi indiferent de responsabilităţile pe care le au, trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor impuse de legea penală. Pe de altă parte, singura represiune reală eficientă este aceea care loveşte pe adevăraţii vinovaţi de încălcarea obligaţiilor internaţionale.

De altfel, scopurile pedepsei – educarea şi prevenirea – nu pot fi atinse decât în raport de persoane fizice, iar întregul sistem de sancţiuni penale are în vedere persoana fizică, numai aceasta putând avea o anumită atitudine psihică concretizată în vinovăţie.

Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statului, care au acţionat în numele acestuia. Statul nu poate fi criminal.

Problema s-a pus în mod concret şi şi-a găsit rezolvarea în cadrul tratatelor şi al dezvoltărilor politico-juridice ulterioare legate de răspunderea pentru declanşarea şi ducerea războiului de agresiune în primul şi în cel de-al doilea război mondial: în primul caz, Kaizerul

Wilhelm al II-lea în solidar cu guvernul german; în al doilea caz, deşi au fost declarate ca fiind criminale, guvernul Germaniei, partidul Nazist şi Statul Major German, inculparea a privit persoane fizice concrete care au făcut parte din aceste organisme politice sau statale.

În Statutul Tribunalului de la Nürnberg (art.10) se prevedea, de altfel, că: „În toate cazurile în care Tribunalul va proclama caracterul criminal al unui grup sau al unei organizaţii, autorităţile competente ale fiecărui stat semnatar vor avea dreptul să defere tribunalelor naţionale militare sau de ocupaţie orice individ, pentru faptul de a fi fost afiliat la acest grup sau la această organizaţie”.

În afara Statutelor tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi Tokio, principiul răspunderii penale internaţionale individuale şi-a găsit expresia şi în alte convenţii internaţionale ulterioare, între care cea împotriva genocidului, precum şi în toate proiectele întocmite de organismele juridice ale ONU şi ale altor organizaţii internaţionale pentru reglementarea sau codificarea dreptului internaţional penal.

21. Comentaţi principiul individualizării sancţiunilor de drept penal în reglementarea juridico-penală internă şi internaţională.

Ca institutie juridica a dreptului penal, raspunderea penala cuprinde un ansamblu de norme juridice privitoare la realizarea prin coercitiune a ordinii juridice penale, percepte ce cuprind conditiile în care ia nastere raportul juridic penal de conflict, continutul si modul de solutionare a acestuia, cauzele care fac ca raspunderea penala safie înlaturata sau ipotezele în care ea poate fi înlocuita cu alta forma de raspundere juridica.

Principiul Individualizarii sanctiunilor de drept penal ( art 7 CP) este reglementat în art.75 CP cu privire la criteriile generale de individualizare a pedepsei, conform caruia persoanei recunoscute vinovate de savârsirea unei infractiuni i se aplica o pedeapsa echitabila în limitele fixate în partea speciala a prezentului cod si în stricta conformitate cu dispozitiile partii generale a CP. La stabilirea categoriei si a termenului pedepsei, instanta de judecata tine cont de gravitatea infractiunii savârsite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstantele cauzei care atenueaza ori agraveaza raspunderea, de influenta pedepsei aplicate asupra corectarii si reeducarii vinovatului, precum si de conditiile de viata ale familiei acestuia. O pedeapsa mai aspra, din numarul celor alternative prevazute pentru savârsirea infractiunii, se stabileste numai în cazul în care o pedeapsa mai blânda, din numarul celor mentionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.

- sanctiunile penale trebuie astfel sa fie stabilite încât sa reflecte gradul de pericol social al faptei si faptuitorului;

- 3 categorii ale individualizarii:a) individualizarea legalab) individualizarea judiciarac) individualizarea administrativa

Individualizarea legala – legiuitorul stabileste pedepse legale pentru fiecare infractiune în parte.

Individualizarea judiciara – determinarea sanctiunii concrete pe care infractorul trebuie sa o execute.

Individualizarea administrativa – se realizeaza dupa ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare, în timpul executarii sanctiunii.

In reglementarea juridico-penala internationala desi nu este prevazut expres în cuprinsul niciunui tratat international în materie penala, existenta lui se deduce din conditiile privind raspunderea penala în DPI. Este o regula ce guverneaza întreg sistemul de drept penal, conform caruia fiecare trebuie sa raspunda personal pentru faptele sale.

Daca în cursul judecatii, instanta constata ca persoana trimisa în judecata nu a comis infractiunea, se va dispune achitarea acesteia conform art. 11 pct. 2, lit. a, raportat la art. 10 lit. c C.p.p.

22. Comentaţi principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social în reglementarea juridico-penală internă şi internaţională. Principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei in reglementarea juridico-penala interna este principiul potrivit caruia, orice fapta care atrage raspunderea penala trebuie sa fie expres prevazuta de lege in momentul in care a fost savarsita, iar autorului faptei nu i se poate aplica o alta sanctiune decat cea prevazuta de lege la momentul savarsirii infractiunii.

Astfel, acest principiu interzice incriminarea prin analogie; aceasta nefiind permisa niciodata in sistemul penal roman actual. Esenta acestui principiu fundamental consta in aceea ca o fapta, pentru a fi infractiune, trebuie sa fie prevazuta de lege. Pedepsele si masurile ce se pot lua in cazul savarsirii infractiunilor nu pot fi decat cele prevazute de lege.

Principiul legalitatii incriminarii este prevazut de art.2 , Cod Penal si este prevazut de asemenea si in conventiile internationale.

Consacrarea acestui principiu în Codul penal nu vine decât ca o garanţie a drepturilor şi libertăţilor prin faptul că împiedică extinderea legii penale prin analogie.

Acelasi principiu este prevazut totodata si in dreptul international si a fost pentru prima data consacrat de catre penalistul Italian Cesare Beccaria in anul 1764 in lucrarea “Dei delliti e

delle pene” mentionand ca „numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.”

În domeniul DPI, acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu legea. Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea combaterii fenomenului infracţional. Acest principiu reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise după intrarea în vigoare a legii incriminatoare.

Este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” – 1789, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” – 1950.

Spre respectarea acestui principiu in dreptul international trebuie sa se tina seama ca legea penala noua nu retroactiveaza ( nullum crimen sine lege praevia, nulla poena sine lege praevia) , descrierea exacta in lege a faptei incriminate si prevederea clara a sanctiunii aplicabile ( nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta ) si respectarea legalitatii procesuale ( nullum justitia sine lege, nullum judicium sine lege ).

Principiul legalitatii guverneaza si subramnura dreptului international penal, lucru dovedi de prevederea lui in mod expres in statutele tribunalelor internationale.

...

23. Comentaţi conceptul de “Suveranitate” d.p.d.v. al dreptului penal intern şi internaţional.

Egalitatea suverană – (acesta este consacrat în numeroase documente, dar în primul rând în Carta Naţiunilor Unite). Principiul constă în ansamblul drepturilor statului legate de soluţionarea problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional. Suveranitatea include dreptul exclusiv al statului de a–şi adopta legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat, de a decide singur asupra diferitelor probleme ale vieţii politice, socilae şi culturale. Exercitarea suveranităţii înseamnă independenţă în raport cu alte state.

24. Comentaţi expresia “nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa” d.p.d.v. al dreptului penal intern şi internaţional.

Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa - acesta este consacrat Carta Naţiunilor Unite şi prevede interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state, precum şi interzicerea recurgerii la restrângeri ecomomice sau politice. Astfel, conform acestui principiu un război de agresiune este considerat crimă împotriva păcii. Consiliul de Securitate poate să decidă în caz de agresiune întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor pe calea ferată, pe mare sau chiar reperea relaţiilor diplomatice. În tratatele de drept internaţional agresiunea este definită ca fiind „folosirea forţei armate de către

un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat în orice mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”.

25. Importanţa în dreptul internaţional a respectării “integrităţii teritoriale a statelor” şi a „neamestecului în treburile interne ale unui stat”.

Integritatea teritorială a statelor – acesta este prevăzut în Declaraţia asupra principiilor dintre statele participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi este confirmat şi de Carta Naţiunilor Unite. Acest principiu consacră inviolabilitatea frontierelor, precum şi afirmarea dreptului fiecărui stat la integritate teritorială şi la angajamentul tuturor celorlaltor state de a o respecta. Ca elemente funadalmentale ale acestei reguli de drept menţionăm:

- obligaţia statelor de a se abţine de la orice atentat împotriva frontierelor statelor, care sunt considerate inviolabile,- statele trebuie să se abţină de la orice act de acaparare a unei părţi sau a întregului teritoriu al unui alt stat.

Neamestecul în treburile interne ale unui stat – astfel, este interzisă intervenţia directă sau indirectă în afacerile unui stat. În primul rând, se interzice intervenţia armată, constrângerea armată sau ameninţarea cu aceasta într-un stat sau împotriva acestuia. De asemenea, un stat nu poate recurge la măsuri economice, politice sau de altă natură pentru a convinge un alt stat să i se subordoneze. Singura excepţie o reprezintă situaţia în care un stat ar reprezenta un pericol grav pentru pacea şi securitatea mondială. În acest caz, Consiliul de Securitate al ONU este singurul care poate lua măsuri conform Cartei Naţiuniloor Unite inclusiv măsuri de recurgere la forţă sau alte forme de constrângere.

26. Reglementarea paşnică a diferendelor în dreptul internaţional.

Reglementarea paşnică a diferendelor – este unul dintre cele mai importante principii ale dreptului internaţional. Problema reglementării pe cale paşnică a diferndelor interstatale a fost examinată pentru prima dată în cadrul Conferinţelor de la Haga din 1889 şi 1907. Astfel, se impune părţilor obligaţia de a depune toate eforturile pentru evitarea conflictelor armate şi soluţionarea lor în mod paşnic prin intermediul diplomaţiei, a bunelor oficii, mediere, comisii de conciliere, etc. Acest principiu se respectă prin:

- obligaţia de a reglementa orice diferend numai pe cale paşnică,- obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor,- libera alegere a mijloacelor de soluţionare pe care părţile le consideră cele mai

potrivite,- obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în

conformitate su scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.

27. Comentaţi apariţia, dezvoltarea şi diversificarea continuă a cooperării între state.

Cooperarea între state – acesta este un principiu dar şi un mod ce a se manifesta din partea statelor. Acestea au dreptul, dar şi obligaţia de a coopera în diferite domenii ale vieţii sociale.

28. Comentaţi şi analizaţi expresia „respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – acesta nu este numai un principiu al dreptului internaţional ci o preocupare contemporană majoră a tuturor statelor lumii moderne şi civilizate. Acest principiu este cristalizat în existenţa unor multitudini de documente prin care se prevăd şi se garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Aceste instrumente sunt serioase garanţii că omul reprezintă valoarea supremă demnă de toată protecţia şi atenţia din partea tuturor. Printre cele mai importanţe documente precizăm: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 10.12.1948, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale - Paris 04.11.1955, Carta Africană a drepturilor omului – Nairobi 1981, etc.

29. Comentaţi şi analizaţi expresia „respectarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional”.În Principiu îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale îşi are originea forţa juridică a dreptului internaţional, în lipsa lui dreptul internaţional n-ar mai avea calitatea de drept. Principiul se răsfrânge asupra tuturor obligaţiilor internaţionale, indiferent de izvorul lor, adică asupra celor decurgând din tratatele internaţionale, din normele cutumiare, precum şi din hotărârile obligatorii ale organelor şi organizaţiilor internaţionale. Drept obiect de protecţie sunt relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional ce se referă la crearea, aplicarea şi încetarea acţiunii tratatelor internaţionale şi a cutumei internaţionale. Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale se bazează pe ideea de reciprocitate. Cel ce încalcă o normă de drept internaţional nu poate pretinde nici la drepturile ce decurg din aceasta. Principiul cuprinde ş.a. norme mai concrete: inadmisibilitatea refuzului unilateral şi arbitrar de la obligaţiile asumate, răspunderea juridică p/u încălcarea obligaţiilor internaţionale, inadmisibilitatea invocării dreptului intern ca justificare p/u neexecutarea obligaţiilor externe, datoria de a aduce legislaţia naţională în concordanţă cu obligaţiile internaţionale asumate, inadmisibilitatea contractării unor obligaţii contrare celor în vigoare în raporturile cu statele terţe

30. Comentaţi următorul text: „Dreptul penal internaţional cuprinde norme de drept intern care au şi un element de extraneitate în ceea ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau al producerii consecinţelor acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea infracţiunilor, constituind astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern”.

Din analiza textului intelegem, pe de o parte, importanta DIP in contextual cresterii infractionalitatii transfrontaliere. Astfel, infractorii comit infractiuni pe teritoriul unui stat si apoi se refugiaza pe alt stat ingreunandu-se munca autoritatilor pentru a-l prinde pe faptuitor. Ajutorul

reciproc dat de state ajuta la prinderea celor care au comis fapte penale, la judecarea si condamnarea in conditii simplificate. In aceste conditii se reprima criminalitatea transfrontaliera.Pe de alta parte, este absolut necesara prinderea intr-un termen scurt a celor care au savarsit infractiuni pentru a nu mai comite fapte penale.

31. Precizați și analizați specificitatea principiilor dreptului internaţional penal.A. Principiile dreptului penal internaţional

DPI sau Dreptul Cooperării Judiciare Internaţionale în materie penală se fundamentează pe următoarele reguli de bază sau principii:

1. Principiul legalităţii. Acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare Beccaria în anul 1764 în lucrarea „Dei delitti e delle pene”, menţionând că „numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” În domeniul DPI, acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu legea. Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea combaterii fenomenului infracţional. Astfel, de exemplu extrădarea poate fi solicitată ori acordată potrivit Convenţirei Europene de Extrădare din 1957, dacă fapta săvârşită este incriminată ca infracţiune de legislaţia ambelor state (solicitat şi solicitant), fiind necesară dubla incriminare.

Principiul legalităţii reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise după intrarea în vigoare a legii incriminatoare.

Acest principiu este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” – 1789, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” – 1950.

Astfel, în virtutea respectării principiul legalităţii în DPI, trebuie avute în vedere următoarele ideei:

d) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla poena sine lege praevia),

e) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta),

f) respectarea legalităţii procesuale (nullum justitia sine lege, nullum judicium sine lege).

Principul legalităţii guvernează şi subramura dreptului internaţional penal, lucru dovedit de prevederea lui în mod expres în statutele tribunalelor internaţioanle.

2. Principiul respectării suveranităţii, securităţii, ordinii publice şi a altor interese ale României. Acest principiu este prevăzut expres în legea 302/2004 în art. 3, prin care se stabilesc limitele cooperării judiciare, în aşa fel încât această activitate cu caracter internaţional să nu pericliteze sub nici o formă suveranitatea, securitatea, ordinea publică şi alte interese ale ţării noastre, definite prin Constituţie.

Principiul respectării suveranităţii statelor este formulat încă din Evul Mediu, în condiţiile luptei pentru formarea statelor naţionale. Suveranitatea este un atribut esenţial al

statului şi constă în supremţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia pe plan extern faţă de orice altă putere. Astfel, suveranitatea este o trăsătură generală a statului ce constă în supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Acest principiu cuprinde următoarele elemente esenţiale:

- statele sunt egele din punct de vedere juridic,- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi,- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state,- integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile.

Acest principiu este consacrat în Declaraţia din 1970 a Adunării Generale O.N.U., prin Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.

3. Principiul preeminenţei dreptului internaţional. Tot în legea 302/2004, art. 4 se statutează această regulă conform căreia, prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.

Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile legi 302/2004 putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar.

4. Principiul curtoaziei internaţionale şi reciprocităţii. Conform acestei reguli, cooperarea internaţională în cadrul DPI se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. Astfel, lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.

Conform art. 6 din legea 302/2004, în cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente.

5. Principiul non bis in idem. Conform art. 10 din Legea 302/2004 cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal,b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată

sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.Dispoziţiile de mai sus nu se aplică:

a) dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României,

b) în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.

În alţi termei, principiul non bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă sau să execute de două ori o pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune, ţinându-se seama astfel de autoritatea de lucru judecat.

Pe lângă faptul că acest principiu este prevăzut expres în legea 302/2004, datorită importanţei sale, acesta mai beneficiază şi de o mare atenţie internaţională. Astfel, principiul non bis in idem este prezent şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la Schenghen” din 1990, „Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală”- Strasbourg 1972.

6. Principiul confidenţialităţii. Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de prezenta lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide.

7. Principiul umanismului. Acest principiu presupune ca întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală să pornească de la interesele fundamentale ale omului, acesta, împreună cu drepturile şi libertăţile sale ocupând locul central în cadrul activităţii de cooperare la nivel naţional şi internaţional de apărare socială. Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – art. 7”, „Declaraţia Universala a Drepturilor Omului – art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanleor condamnate”, etc.

Astfel, în baza acestui principiu, România poate refuza acordarea unei cereri de cooperare internaţională în materie penală dacă sunt indicii că viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol.

Având în vedere cele menţionate, guvernată de aceste reguli ridicate la rang de principii, cooperarea internaţională în materie penală se desfăşoară într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschisă la noi reguli care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.

8. Principiul imunităţii de jurisdicţie. Conform acestei imunităţi personale, nu pot fi urmărite şi judecate pe teritoriul statului în care sunt acreditate sau pe al cărui teritoriu se află ca reprezentanţi oficiali ai statelor lor.

Persoanele care au această imunitate sunt: ambasadorul, membrii consulatelor, ministrul plenipotenţiar, ataşatul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasadă sau delegaţie, precum şi membrii familiilor acestora.

Imunitatea diplomatică este o instituţie veche a relaţiilor juridice dintre state, aceasta acordându-se pe bază de reciprocitate prin convenţii bilaterale şi în conformitate cu principiile stabilite prin normele cutumiare. De imunitatea de jurisdicţie se bucură şi trupele staţionate pe teritoriul unui stat ori aflate în trecere.

Acest principiu nu este prevăzut expres în legea 302/2004 însă el rezultă din prevederile „Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice”, încheiată la Viena la 18.04.1961, din „Convenţia privind relaţiile consulare”, adoptată la Viena în 1963, în „Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile dilpomatice” şi „Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare”.

9. Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penaleAcesta este prevăzut expres în art. 17 al. 2 C. Pen. Conform acestei reguli, DPI

funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală.

Conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa–zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege.

În doctrina dreptului penal au existat la un momentdat voci care sugerau aplicarea de sancţiuni penale şi atunci când exista doar o stare de pericol a persoanei (aşa numitele măsuri ante delictum), fără ca persoana în cauză să fi comis vreo infracţiune. Desigur că această concepţie aparţine unui sistem de drept penal totalitar, care încalcă flagrant libertatea persoanei.

Transpus în lumina dreptului penal internaţional, acest principiu subliniază ideea conform căreia, statele în activitatea de cooperae în materie penală, trebuie să prevadă în cuprinsul tratatelor pe care le încheie dubla incriminare, ceea ce nu lasă loc unei încălcări a libertăţii persoanei.

10. Principiul răspunderii penale pentru fapta proprie Deşi nu este prevăzut expres în cuprinsul niciunui tratat internaţional în materie penală,

existenţa lui se deduce din condiţiile privind răspunderea penală în DPI. Este o regulă ce guvernează întreg sistemul de drept penal, conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale.

Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată că persoana trimisă în judecată nu a comis infracţiunea, se va dispune achitarea acesteia conform art. 11 pct. 2, lit. a, raportat la art. 10 lit. c C.p.p.

32. Comentaţi principiul respectării suveranităţii, securităţii, ordinii publice şi a altor interese ale României în plan internațional.-31

33. Comentaţi expresia „preeminenţa dreptului internaţional”.-31

34. Comentaţi şi analizaţi principiul curtoaziei internaţionale şi reciprocităţii.-31

36. Comentaţi şi analizaţi principiul imunităţii de jurisdicţie în dreptul penal intern şi internaţional.

International:Principiul imunităţii de jurisdicţie a statelor constituie o regulă cutumiară a dreptului internaţional public, potrivit cu care un stat nu poate fi adus în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale unui alt stat.Dreptul internaţional cere ca statul să îsi limiteze dreptul de jurisdicţie atunci când este vorba despre un alt stat. Sursa materială a imunităţii statelor constă în tratate, practica statelor ca element al cutumei, decizii judecătoresti si lucrările de specialitate. Astfel de tratate sunt: Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile dilpomatice şi Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare.

Intern:Imunitatea de jurisdicţie se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, dar în conformitate cu principiile stabilite prin normele cutumiare codificate în cadrul a două importante convenţii internaţionale multilaterale şi anume, Convenţia de la Viena din 1961, privind relaţiile diplomatice şi Convenţia din 1963 de la Viena, privind relaţiile consulare.Imunitatea de jurisdicţie apare ca un principiu al dreptului internaţional penal şi, totodată, o parte componentă importantă a dreptului internaţional care reglementează relaţiile diplomatice şi consulare dintre state şi, în general, relaţiile internaţionale contemporane.Imunitatea de jurisdicţie face parte dintr-un ansamblu mai larg de privilegii şi imunităţi de care se bucură agenţii unui stat pe teritoriul altui stat, în cadrul imunităţii diplomatice.Dreptul internaţional conferă anumitor persoane străine imunitate de urmărire penală şi de jurisdicţie pentru infracţiunile comise pe teritoriul ţării de reşedinţă, datorită rangului sau funcţiilor oficiale pe care acestea le îndeplinescPersoanele care au această imunitate sunt: ambasadorul, membrii consulatelor, ministrul plenipotenţiar, ataşatul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasadă sau delegaţie, precum şi membrii familiilor acestora.Conform acestei imunităţi personale, nu pot fi urmărite şi judecate pe teritoriul statului în care sunt acreditate sau pe al cărui teritoriu se află ca reprezentanţi oficiali ai statelor lor.De menţionat că imunitatea de jurisdicţie nu creează în cazul persoanei în cauză impunitate, adică lipsă de răspundere, în cazul în care încalcă dispoziţii cu caracter penal, ci doar transferă luarea măsurilor de sancţionare din atribuţiile ţării ale cărei legi se încalcă în sarcina organelor interne ale statului căreia îi aparţine persoana respectivă.

37. Precizaţi şi analizaţi modalităţile de realizare a DPI. Tipuri de cooperare internaţională în materie penală. Specificitatea lor.

Raspuns:

În literatura de specialitate au fost reţinute următoarele tipuri sau forme de cooperare internaţională în materie penală:

1. după modul de înfăptuire sunt: forme de cooperare realizate prin mijloace de drept penal. Principalele mijloace de drept

penal sunt:* aplicarea legii penale române pentru infracţiuni comise în afara teritoriului ţării

de către cetăţeni străini sau apatrizi fără domiciliul în România, în temeiul universalităţii legii penale;

* incriminarea şi sanţionarea ca infracţiuni, prin dispoziţii din Codul Penal sau din legi speciale, a unor fapte periculoase pe care România s-a angajat, prin convenţii internaţionale, să le incrimineze şi să le sancţioneze – aşa numitele delicta juris gentium;

* recunoaşterea prin normele dreptului penal a unor efecte ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţe a altor state, aşa-numita recidivă internaţională (art. 37 alin. 3 C. Pen.);

* asistenţa juridică internaţională în materie penală, * instituţia extrădării ca formă de bază a cooperării între state,* recunoaşterea, potrivit art. 89 C.Pen., a efectelor hotărârilor judecătereşti

pronunţate în străinătate, prin scăderea din durata pedepsei aplicate de instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori părţii din pedeapsă executate în afara teriroriului,

* transmiterea, în temeiul reciprocităţii, între state de informaţii şi date privitoare la antecedentele penale ale unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună împotriva criminalităţii. forme de cooperare internaţională în materie penală realizate prin mijloace de drept

procesual penal. Principalele mijloace de drept procesual sunt: *comisia rogatorie internaţională,*recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine,* înmânarea de citaţii şi transmiterea de piese judiciare,* cooperarea organelor de poliţie judiciară (Interpol).

2. după sursa de reglementare sunt: forme de cooperare care îşi găsesc temeiul în convenţii şi tratate internaţionale şi forme care funcţionează în baza declaraţiilor de reciprocitate între state sau pe baza

legilor interne. forme de cooperare internaţională în materie penală realizate prin Legea 302/2004:

extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală.

3. după criteriul transmiterii prerogativelor de suveranitate sunt: forme de cooperare primară (ce constau în transmiterea competenţei în ceea ce priveşte

urmărirea penală a unor persoane sau a executării pedepsei – atribute ale suveranităţii de stat – extrădarea ) şi

forme de cooperare secundară (care nu presupun o astfel de transmitere – cazierul judiciar).

38. Ce reprezintă „Delicta juris gentium” în DPI/DIP?

Raspuns:Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii (obiectul de studiu al DPI) se realizează în primul rând prin semnarea şi aderarea la unele convenţii internaţionale care au ca principal scop reprimarea unor anumite categorii de infracţiuni, incriminarea şi sancţionarea lor în dreptul nostru penal. Acestea sunt numite în literatura de specialitate „delicta juris gentium” .(DIP)Printre infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare se numara: terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, etc.; aceste fapte sunt incluse in categoria de infractiuni internationale „delicta juris gentium” prin tratate si conventii incheiate intre state prin care acestea se obligă să le încrimineze în legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare.(DPI)

39. Precizaţi şi analizaţi locul drepturilor fundamentale ale omului în cadrul studierii dreptului internaţional penal.

Raspuns:Drepturile fundamentale ale omului ocupa un loc central in cadrul dreptului international penal. Normele acestei ramuri de drept privesc in mod expres apararea drepturilor fundamentale ale omului, drepturi fara de care persoana umana nu poate fi conceputa, pentru ca omul reprezintă suprema creaţie a lumii care, prin spiritul său neobosit, tinde continuu spre perfecţionare. Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate, transmise din generaţie în generaţie, iar aceste valori au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viaţă care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept în relaţiile sociale.

40. Dreptul la viaţă şi ocrotirea sa juridico-penală în plan intern şi internaţional.

Raspuns:Viaţa reprezintă bunul cel mai preţios pentru individ, fiind inerentă oricărei fiinţe. După cel de-al doilea război mondial omenirea, profund zbuciumată de crimele şi atrocităţile care au avut loc, a considerat că dreptul la viaţă trebuie să fie garantat şi prin documente internaţionale.Desigur că, în cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul central îl ocupă apărarea vieţii acesteia. Viaţa reprezintă bunul, valoarea cea mai de preţ a omului, condiţia supremă a existenţei şi afirmării rolului său în cadrul grupului social.

Dreptul la viaţă a fost consfinţit încă din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789 şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Statele europene plecând de la aceasta din urmă şi considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi şi că pentru atingerea acestui scop este necesară în primul

rând apărarea şi dezvoltarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, au adoptat la Roma în noiembrie 1950 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Conform acestei convenţii, dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege şi ca atare statele care au aderat sau au ratificat Convenţia au obligaţia de a garanta prin legislaţia internă dreptul la viaţă a persoanei. De regulă, acesta apare în scris cu rang de principiu în Constituţia fiecărui stat.Sunt putine state in lume care inca mai aplica pedeapsa capitala, aceasta nu inseamna insa ca acele state nu ocrotesc dreptul la viata, ci doar ca accepta exceptii in cazul unor hotarari judecatoresti prin care o persoana este sanctionata prin condamnarea la moarte.

41. Precizaţi şi comentaţi consecinţele juridico-penale ale nerespectării dreptului la viaţă în cadrul Dreptului Internaţional Penal.

Potrivit concepţiei care corespunde principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, încălcarea unor anumite obligaţii de o gravitate deosebită pentru comunitatea internaţională, cum sunt cele privind pacea şi securitatea, nu generează numai raporturi bilaterale, ci raporturi cu toate celelalte state, cu efecte erga omnes, interesând toate statele lumii34 .Conform dreptului internaţional contemporan, în afară de state sunt subiecte de drept internaţional naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberarea lor, acestea bucurându-se de anumite drepturi încă înainte de a se constitui în state independente. De asemenea, organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept internaţional, în cadrul competenţei lor, potrivit specializării domeniului în care activează. Persoanele fizice pot fi subiecte de drept internaţional, datorită calităţii pe care o îndeplinesc, dar şi datorită actelor de încălcare a normelor internaţionale. De aceea, în limitele arătate şi aceste entităţi de drept internaţional pot şi trebuie să răspundă internaţional pentru daunele aduse prin acţiunile lor.

Orice act ilicit presupune reunirea a trei factori: violarea unei reguli juridice; producerea unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între violarea regulii juridice şi prejudiciul produs. Aceste trei elemente se regăsesc şi în răspunderea internaţională.

În dreptul internaţional violarea unei reguli juridice ia caracterul mai larg al violării unei obligaţii internaţionale, adoptarea unui comportament care este în contradicţie cu comportamentul pe care subiectul de drept internaţional ar fi trebuit să-l aibă în raport cu dreptul internaţional. Pot fi încălcate normele cutumiare sau convenţionale internaţionale, dar pot fi încălcate şi principiile de drept internaţional care au caracterul unor norme de jus cogens, după cum pot să nu fie respectate obligaţiile asumate printr-un tratat bilateral sau deciziile unui organ arbitral ori ale unei instanţe judiciare internaţionale35.

Se poate reţine că răspunderea internaţională constituie instituţia dreptului internaţional public, în temeiul căreia statul sau alte subiecte ale dreptului internaţional public, care săvârşesc fapte ilicite în raport cu dreptul internaţional, sunt răspunzătoare faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de statele lumii în cazul crimelor internaţionale36 .

În cazul răspunderii statului, ca subiect de drept internaţional, instituţia răspunderii internaţionale a fost construită pe două idei fundamentale:34 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, vol.I, p.330 – citat de Vasile Creţu în Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p.127. 35 Vasile Creţu, op.cit., p.12836 Ion M.Anghel, Viorel I.Anghel, op.cit, p.12.

1. un stat nu poate şi nici nu trebuie, să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar în viaţa internaţională – el putându-se manifesta ca suveran, doar în limitele dreptului internaţional;

2. în cazul comiterii unei acţiuni ilicite, statul este obligat să răspundă pentru aceasta.În consecinţă, răspunderea internaţională a statelor este o instituţie a dreptului

internaţional care desemnează consecinţele ce decurg, pentru un stat, din încălcarea de către acesta a unei obligaţii internaţionale, fie că această obligaţie şi-a asumat-o printr-un tratat la care era parte, fie că obligaţia rezultă din normele cutumiare ale dreptului internaţional.

Alături de această răspundere a statelor, există şi o răspundere internaţională a persoanelor. Este bine ştiut că persoanele care acţionează în calitate de agenţi ai statului, sunt considerate a fi săvârşit infracţiuni, ori de câte ori, ordonă sau execută acte a căror incriminare este prevăzută de dreptul internaţional. De asemenea, persoanele fizice pot comite însă, infracţiuni care sunt incriminate la nivel internaţional, în felul acesta, angajându-şi răspunderea pentru asemenea fapte.

42. Comentaţi existenţa pedepsei cu moartea. Argumente pro şi contra. Poziţia DIP în aplicarea şi executarea acestei pedepse în istoria justiţiei internaţionale penale.

Raspuns:Pedeapsa cu moartea, cea mai aspră sancţiune ce poate fi aplicată unei fiinţe umane, continuă să existe în dreptul intern al multor state şi să fie executată.

De-a lungul timpului au existat păreri contradictorii în ceea ce priveşte legitimitatea pedepsei capitate. Astfel, legitimiştii care îşi exprimau opinii în favoarea pedepsei cu moartea invocau ca argument principal efectul intimidant al acestei poedepse. Este adevărat că odată executată această pedeapsă cei care iau la cunoştinţă despre aplicarea şi executarea acesteia sunt înfrânaţi în tendinţele lor infracţionale fiind intimidaţi de execuţia care a avut loc.

Pedeapsa cu moartea a fost multă vreme instrumentul prin care unele regimuri despotice sau dictatoriale au înţeles să supună masele largi ale populaţiei gata în orice moment să declanşeze revolta. La polul opus, se află adepţii curentului aboliţionist care pleacă de la argumentul că viaţa a fost dăruită de Dumnezeu oamenilor şi numai acesta este îndrituit să îi pună capăt şi de aceea nici unui muritor nu-i este permis, indiferent de motiv, să ia viaţa unui semen al său. Totodată, aboliţioniştii au invocat în sprijinul abolirii pedepsei capitale faptul că în cazul erorilor sau înscenărilor judiciare acestea practic nu se mai pot îndrepta dat fiind caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea şi caracterului ireversibil al fenomenului morţii.

De remarcat, este totuşi faptul că erorile judiciare săvârşite în detrimentul societăţii şi al justiţiei dar în avantajul acuzaţiilor nu au sensibilizat opinia publică, fiind date uitării. Un om vinovat rămas liber şi nepedepsit constituie un eşec, în timp ce condamnarea unui nevinovat este considerată o crimă.

Cezare Beccaria în lucrarea sa „Dei Delliti e delle pene” se situează pe poziţii aboliţioniste militând pentru umanizarea pedepselor şi pentru respectarea demnitaăţii umane. Totuşi, Beccaria consideră că pedeapsa cu moartea este justificată în două situaţii: când infractorul are asemenea relaţii şi purtare încât atinge securitatea naţiunii şi când moartea infractorului este singurul mijloc de a-i abate pe ceilalţi de la comiterea infracţiunilor.

În anul 1902, în Anglia, prin Children Act, Legea referitoare la copii a fost suprimată pedeapsa cu moartea însă numai pentru minorii sub 16 ani. În timpul şi după primul război mondial s-au înregistrat tot mai multe erori judiciare ceea ce a condus la intensificarea luptei aboliţioniştilor. În Anglia, în anul 1928 Camera Comunelor s-a pronunţat pentru prima dată împotriva abolirii, apoi in 1929 Comitetul s-a pronunţat pentru suprimarea pedepsei cu moartea, cu titlu de încercare, timp de 5 ani. În Franţa, în anul 1932, juraţii au primit dreptul de a înlătura pedeapsa cu moartea „de facto”, prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante în favoarea celui condamnat. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în Austria în anul 1919, în Suedia în anul 1921, în Danemarca în anul 1930, în Spania şi Argentina în anul 1932.

Prin instaurarea regimurilor fasciste în Italia şi Germania hitleristă se creează climatul general favorabil declanşării unui nou război mondial, unei noi perioade sumbre din istoria omenirii. În anul 1925, pedeapsa cu moartea afost restabilită în Italia; în 1938 în România; în 1939 în Franţa pentru acţiunile de trădare şi spionaj, apoi pentru anumite crime de jaf săvârşite în timp de război. În această perioadă numai Elveţia, stat neutru, nu mai prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea.

Actuala Constituţie a României prevede în art. 22 alin. 3 că pedeapsa cu moartea este interzisă. În ţara noastră, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul-Lege nr. 6/1990 şi drept urmare orice dispoziţie din C.pen., C.proc.pen. şi alte acte normative referitoare la pedeapsa cu moartea sunt considerate că se referă la pedepsa detenţiunii pe viaţă.

Pe plan internaţional lupta aboliţioniştilor a fost încununată cu succes, fiind adoptate unele documente internaţionale care interzic aplicarea pedepsei capitale sau prevăd abolirea acesteia.

43. Comentati Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid.

Prezenta Conventie este alcatuita din 19 articole in limba chineza, engleza,franceza,rusa si spaniola si poarta data de 9 decembrie 1948. A fost semnata pe data de 31 decembrie 1949 si are o durata de 10 ani incepand cu data intrarii in vigoare.Partile contractante din cadrul Conventiei , confirmand ca genocidul, comis atat in timp de pace cat si in timp de razboi este o crima de drept international se angajeza sa-l previna si sa-l pedepseasca.Genocidul se refera la actele comise cu intentia de a distruge in totalitate sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios ; spre ex : omorarea membrilor unui grup, atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup, supunerea international a grupului la conditii de existent care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala, masuri care vizeaza scaderea natalitatii in sensul grupului, transferarea fortata a copiilor dintr-un grup intr-altul.

Art.3 din prezenta Conventie face referire la actele ce vor fi pedepsite, si anume : genocidul, intelegerea in vederea comiterii genocidului, incitarea directa si publica la comiterea unui genocide, tentativa de genocide si complicitatea la genocid.Astfel, persoanele care au comis unul din actele enumerate vor fi pedepsite indifferent ca sunt conducatori, functionari sau particulari. Acestea vor fi trimise in fata tribunalelor competente ale statului pe teritoriul caruia a fost comis actul sau in fata Curtii Internationale de Justitie.Originalul Conventiei va fi depus la Arhivele Organizatiei Natiunilor Unite. Aceasta va fi inregistrata de Secretarul General al ONU la data intrarii sale in vigoare.Ex. Cazuri : Bangladesh – 1971 , CAmbodgia-1979, fosta Iugoslavie, Ruanda.

44. Comentati Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii.

Prin aceasta Conventie s-a urmarit afirmarea principiului imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii si sa asigure aplicarea lor universal. Astfel , s-a convenit prin aceasta ca oricare ar fi data la care au fost comise, anumite crime nu sunt imprescriptibile. ( crimele de razboi, crimele contre umanitatii indifferent daca sunt comise pe timp de razboi sau pe timp de pace ).Daca oricare dintre aceste crime va fi comisa, prevederile acestei Conventii vor fi aplicate reprezentantilor autoritatii de stat si persoanelor care participa la comiterea ei ca autori sau complici, care se fac vinovati de incitare directa la comiterea oriccareia dintre aceste crime sau care participa la o intelegere in vederea comiterii ei, precum si reprezentantii autoritatii de stat care tolereaza comiterea acestei crime.

Statele parti se angajeaza sa adopte, in conformitate cu procedurile lor constitutionale orice masuri legislative care ar fi necesare pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor mentionate ; iar aolo unde in acest domeniu ar exista o prescriptive, in virtutea legii ssau altfel, ea va fi abolita.Prezenta Conventie se regaseste in limba chineza, engleza, franceza, rusa si spaniola , are 11 articole si poarta data de 26 noiembrie 1968.Expira dupa o perioada de 10 ani de la data intrarii in vigoare, atunci cand orice parte contractanta poate formula o cerere de revizuire a Conventiei pe calea unei notificari scrise adresate Secretarului General al Organizatiei Natiunilor Unite.

45. Comentati Conventia impotriva torturii si a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante si Conventia Europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante si Protocoalele sale aditionale.

“Conventia impotriva torturii si a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane sau degradante” a fost adoptata in data de 10 decembrie 1984 si intrata in vigoare la 26 iunie 1987 ca dorinta a statelor parti de a spori eficienta luptei impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante in intreaga lume. Este impartita in trei parti si cuprinde 33 de articole.

Gasim in prezenta Conventie , termenul de “tortura” desemnand orice act prin care se provoaca unei persone, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, de natura fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana sau de la o persoana terta, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi penttru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis sau este banuita ca l-a comis, sau pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau suferinta sunt provocate de catre un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial , sau la instigarea sau cu consimtamantul express au tacit al unor asemenea persoane.Nici o imprejurare exceptional,oricare ar fi ea, fie ca este vorba de starea de razboi sau amenintare cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu

poate fi invocate pentru a justifica tortura. Fiecare stat in parte va veghea ca toate actele de tortura sa constituie infractiuni dpdv al dreptului penal.Fiecare stat va respecta si va lua la cunostinta obligatiile si hotararile ce-I revin cu privire la Conventia semnata.

In cadrul Conventiei se va infiinta un Comitet impotriva torturii compus din 10 experti care vor functiona cu titlu personal. Orice stat parte la Conventie va putea sa declare in orice moment ca recunoaste competenta Comitetului de a primi si examina comunicari in care un stat pretinde ca un alt stat parte nu-si indeplineste obligatiile ce decurg din Conventie.Comitetul va prezenta statelor parti si Adunarii Generale a ONU un raport annual asupra activitatilor desfasurate in aplicarea prezentei Conventii. Fiecare stat va putea, in momentul cand va semna sau ratifica prezenta Conventiei sau cand va adera la ea , sa declare ca nu recunoaste competenta acordata Comitetului.

Conventia Europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

Statele member e ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Conventii, adoptata la Strasbourg in 26 noiembrie 1987 si intrata in vigoare la 1 februarie 1989, convinse ca protectia persoanelor private de libertate impotriva torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ar putea fi intarita printr-un mechanism extrajudiciar, cu caracter preventive au convenit asupra aspectelor Conventiei, aici de fata.

Astfel, s-a instituit un Comitet European pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Apar vizitele, prin intermediul carora Comitetul examineaza tratamentul persoanelor private de libertate in vederea intaririi, daca este cazul, a protectiei lor impotriva torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Comitetul se compun dintr-un numar de membrii egal cu cel al partilor. Acesta nu poate cuprinde decat un singur cetatean din partea aceluiasi stat. Comitetul isi desfasoara activitatea cu usile inchise. Cvorumul este constituit din majoritatea membrilor sai.Dupa fiecare vizita, Comitetul intocmeste un raport cu privire la faptele constatate cu ocazia acesteia, tinand seama de toate observatiile prezentate eventual de catre partea interesanta.Acestea sunt confidential.

Prezenta Conventiei este deschisa semnarii statelor member ale Consiliului Europei.

Protocolul nr.1Prin acest Protocol, semnat de statele member ale Consiliului European se aduc

completari Conventiei mai sus mentonata si anumite modificari.Prezentul Protocol este deschis spre semnare statelor member ale Consiliului Europei semanatare ale Conventiei. A fost incheiat la Strasbourg in data de 4 noiembrie 1993, in limba franceza si engleza si depus in arhivele Consiliului Europei.

Protocolul nr. 2Statele membre ale prezentului Protocol la Conventia Europeana pentru prevenirea

torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, convinse de oportunitatea de a permite membrilor Comitetului European pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, de a fi reeligibili de doua ori si luand in considerare pe

langa acestea necesitatea de a garanta o innoire echilibrata a membrilor Comitetului , au incheiat prezentul Protocol in data de 4 noiembrie 1993 la Strasbourg.

46. Comentati Conventia privind sclavia si Conventia suplimentara cu privire la abolirea sclaviei, traficului de sclavi si a institutiilor si practicilor analoge sclaviei.

Avand in vedere ca de-a lungul timpului s-a declarat intentia ferma de a pune capat traficului de sclavi ( Conferinta de la Bruxelles 1889-1890 ), suprimarea totala a sclaviei in toate formele sale prin Actul General de la Berlin 1885 si luand in considerare raportul Comisiei temporare pentru sclavie numita de Consiliul Ligii Natiunilor la 12 iunie 1924, s-a decis sa se incheie prezenta Conventie si au desemnat drept plenipotentiari in acest scop.

S-a definit termenul de “sclavie” ca fiind statutul sau conditia unei persoane asupra careia este exercitata oricare putere sau toate puterile atasate dreptului de propietate. De asemenea comertul de sclavi este definit prin toate actele implicate in cedarea prin vanzare sau schimb a unui sclav procurat in vederea vanzarii sau schimbului si in general prin toate actele de comert sau transport de sclavi.

Prin prezenta Conventie , Inaltele parti contractante se angajeaza, fiecare pentru teritoriile aflate sub suveranitatea , jurisdictia, protectia , suzeranitatea sau tutela sa sa previna si sa suprime comertul cu sclavi si sa edifice, progresiv abolirea totala a sclaviei in toate formele sale. Acestea isi vor acorda reciproc asistenta cu scopul asigurarii abolirii sclaviei si a comertulu cu sclavi.Conventia se gaseste in limba franceza si engleza, ambele exemplare fiind originale, cuprinde 12 articole si a fost incheiata la Geneva pe 25 septembrie 1926 intr-un exemplar depus la arhivele Ligii Natiunilor.

Conventia Suplimentara cu privire la abolirea sclaviei, traficului de sclavi si a instituiilor si practicilor analoge sclaviei a luat nastere prin constatarea ca libertatea este un drept pe care fiecare fiinta umana l-a dobandit prin nastere, prin recunoasterea ca, dupa incheierea , la Geneva in data de 25 septembrie 1926, a Conventiei cu privire la sclavie, noi progrese au fost obtinute in aceasta directive, constatant totusi ca sclavia, traficul cu sclavi, institutiile si practicile analoge sclaviei n-au fost inca eliminate in toate regiunile lumii si hotarand ca la Conventia din 1926 trebuie sa se adauge o Conventie suplimentara.

Astfel, se pune accentual pe institutii si practice analoge sclaviei. Statele parti se angajeaza sa ia masurile legislative privind abolirea complete sau abandonarea institutiilor acolo unde ele subzista inca, care intra sau nu in definitia sclaviei din Conventia de la Geneva , 25 septembrie 1926. Acestea vor lua toate masurile eficace pentru a impiedica navale si aeronavele autorizate purtand pavilionul lor sa transporte sclavi si pentru a pedepsi persoanele vinovate de aceste acte. Vor efectua schimburi de experienta si se vor informa reciproc in legatura cu orice traffic de sclavi si orice tentative de infractiune de acest gen.Reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seaman sa-si piarda libertatea sa sau unei persoane aflate in grija lui va constitui infractiune penala.

Prezenta Conventie va intra in vigoare la data la care doua state vor deveni parti. Subsemnatii au semnat prezenta Conventie la 7 septembrie 1956.

47. Comentati Conventia privind munca fortata sau obligatorii si Conventia privind abolirea muncii fortate.

Conventia privind munca fortata sau obligatorie a fost adoptata in data de 28 iunie 1930 si cuprinde 30 de articole.

Orice membru a Organizatiei Internationale a Muncii care ratifica prezenta Conventie se angajeaza sa desfiinteze folosirea muncii fortate sau obligatorii sub toate formele ei si in cel mai scurt timp posibil.Termenul de “munca fortata sau obligatorie” va insemna orice munca sau serviciu pretins unui individ sub amenintarea unei pedepse oarecare si pentru care numitul nu s-a oferit de buna voie. Nici o autoritate care are dreptul sa impuna munca fortata sau obligatorie nu va trebui sa permita sa se recurga la aceasta forma de munca decat daca s-a asigurat ca serviciul sau munca ce trebuie efectuata reprezinta un interes direct si important pentru colectivitatea chemata sa o execute, ca acest serviciu este de o necessitate actual sau iminenta, ca aceasta munca nu va constitui o povara prea grea pentru populatia actual fata de mana de lucru disponibila.

Perioada maxima in timpul careia un individ oarecare va putea fi constrains la munca fortata sau obligatorie nu va trebui sa depaseasca 60 de zile dintr-o perioada de 12 luni, iar salariile vor trebui sa fie platite fiecarui muncitor individual.

Prin prezenta Conventie se stabileste despagubirea in caz de accidente sau boli provocate de munca, transferarea muncitorilor in alte regiuni, conditiile cu privire la lucrarile in constructii cat si cele pentru transportul de persoane sau marfuri.Pentru ca dispozitiile sa fie posibil aplicate, autoritatile competente vor trebui sa elaboreze un regulament complet si précis cu privire la folosirea muncii fortate sau obligatorii sis a fie aduse la cunostinta persoanelor supuse muncii fortate sau obligatorii.

Orice membru al Organizaiei Internationale a Muncii care ratifica prezenta Conventie se angajeaza sa o aplice pe teritoriile supuse suveranitatii, jurisdictiei, protectiei , suzeranitatii , tutelei sau autoritatii sale, in masura in care el are dreptul sa isi assume obligatii in legatura cu problemele de jurisdictie interna.

Avand in vedere Convendia asupra muncii fortate 1930, Conventia din 1926 de la Geneva referitoare la sclavaj, decizia adoptarii altor propuneri referitoate la abolirea anumitor forme de munca fortata sau obligatorie, care constituie o violare a drepturilor omului s-a decis sa se adopte “ Conventia privind abolirea muncii fortate” la data de 25 iunie 1957, formata din 10 articole.Astfel, fiecare membru al Organizatiei Internationale a Muncii care ratifica prezenta Conventie se angajeaza sa ia masuri eficiente in vederea abolirii immediate a muncii fortate sau obligatorii si sa nu recurga la ea sub nici o forma.Directorul General al Biroului International al Muncii va notifica tuturor membrilor inregistrarea tuturor ratificarilor, declaratiilor si denuntarilor care ii vor fi communicate de catre membrii.

48. Comentati Conventia international privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala.

Prezenta Conventie are ca radacini principiile demnitatii si egalitatii fiintelor umane ( Carta Natiunilor Unite ), Declaratia Universala a Drepturilor Omului, iar statele parti au fost dormice sa puna in aplicare prin aceasta principiile enumerate in Declaratia Natiunilor Unite

privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala si sa asigure cat mai repede posibil adopatarea masurilor practice in acest scop.Expresia “Discriminarea rasiala” are in vedere orice deosebire, excludere, restricie sau preferinta intemeiata pe rasa, culoare, ascendenta sau origine nationala sau etnica, care are ca scop sau effect de a distruge sau compromite recunoasterea, folosinta sau exercitarea, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale in domeniile politicie, economice , sociale sau culturale.Statele parti condamna discriminarea rasiala si se angajeaza sa urmeze o politica menita sa elimine orice forma de discriminare. Aceastea condamna in special segragatia rasiala si apartheidul si se angajeaza sa prevenina, sa interzica si sa elimine pe teritoriile tinand de jurisdictia lor toate practicile de aceasta natura. Acestea se obliga sa respecte dreptul fiecaruia la egalitate inn fata legii fata deosebire de rasa, culoare, originie nationala sau etnica.

Pentru discriminarea rasiala se constituie un comitet compus din 18 experti care sunt alesi de statele parti prin vot secret; fiecare stat poate sa desemneze un candidat ales dintre cetatenii sai. Membrii comitetului sunt alesi pentru patru ani. Comitetul adopta regulamentul sau de ordine interioara, isi alege biroul pentru o perioada de 2 ani, Secretarul General al ONU asigura secretariatului Comitetului, Comitetul isi tine in mod obisnuit reuniunile la sediul ONU.Prezenta Conventie va fi deschisa spre aderare oricarui stat al Organizatiei Natiunilor Unite, iar aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare la Secretarul General al Natiunilor Unite.Conventia este scrisa in limba chineza, engleza, franceza, rusa si spaniola , si sunt in egala masura valabile.A fost semnata la New York, 7 martie 1966 si este compusa din 25 de articole dispuse in trei parti.

49. Comentati Conventia international asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid.

Statele parti la prezenta Conventie, convinse ca o Conventie internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid ar permite sa ia noi masuri pe plan international si pe plan national in vederea eliminarii si reprimarii crimei de apartheid au convenit asupra incheierii unei conventii cu acelasi nume, compusa din 19 articole, ale carei texte in limba chineza, engleza, franceza, rusa si spaniola au aceeasi valabilitate,a fost adoptata si deschisa spre semnare in data de 30 noiembrie 1973 si intrata in vigoare la 18 iulie 1976.“Apartheidul” este o crima impotriva umanitatii, si actele inumane rezulta din politicile si practicile de apartheid si alte politici si practici asemanatoare de segregatie si discriminare rasiala, sunt crime care contravin normelor dreptului international, indeosebi scopurilor si principiilor Cartei Natiunilor Unite si ele constituie o amenintare serioasa pentru pacea si securitatea nationala.Ex. 1). A refuza unui membru sau unor membrii ai unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale dreptul la viata si la libertatea personala. 2). A impune deliberat unui grup rasial sau mai multor grupuri rasiale conditii de viata menite sa duca la distrugerea fizica totala sau partial. 3). A lua masuri legislative sau de alta natura menite sa impiedice un grup rasial sau mai multe de a participa la viata politica, sociala , economica si cultural a tarii. Etc

Sunt considerate dpdv penal ca fiind responsabile pe plan international si oricare ar fi mobilul, persoana, membrii unor organizatii si institutii si reprezentantii statului care comit acte inumane, participa la acele acte, le inspira direct sau conspira la savarsirea lor sau favorizeaza , incurajeaza direct savarsirea crimei e apartheid sau coopereaza direct la ea .Statele parti la prezenta Conventie se angajeaza sa accepte si sa execute in conformitate cu Carta Natiunilor Unite deciziile luate de Consiliul de Securitate avand drept scop de a preveni, a elimina si a reprima crima de apartheid.Orice stat parte la prezenta Conventie poate cere oricarui organ competent al ONU e a lua, conform Cartei Natiunilor Unite, masurile pe care le considera corespunzatoare pentru a preveni si elimina crima de apartheid.

Romania a ratificat Conventia la 10 iulie 1978 prin Decretul nr 254, publicat in “Buletinul Oficial al Romaniei” , Partea I , nr. 64 .

50. Precizaţi contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice pentru înfăptuirea justiţiei penale internaţionale.

Contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice pentru înfăptuirea justiţiei penale internaţionale

În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a remarcat în plan diplomatic, dar şi ca specialist în drept internaţional, eminentul jurist român Vespasian V. Pella, care împreună cu alţi reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu si-au adus contribuţia la elaborarea unor instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii şi ordinii internaţionale. În calitate de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, juristul român a întocmit, în anul 1928, un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional, Statut pe care Asociaţia l-a aprobat. Acest Statut prevedea crearea unei Camere criminale în sânul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională care să aibă în competenţă judecarea persoanelor fizice şi a statelor care se vor fi făcut vinovate de agresiune sau de alte infracţiuni contrare dreptului internaţional. După redactarea acestui statut, Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935, şi proiectul unui Cod represiv mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul 1928.

În anul 1934, la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi Regele Alexandru I al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis Barthou. Acest act de terorism internaţional a zguduit comunitatea internaţională şi a determinat o reacţie promptă din partea guvernelor la preocupările internaţionale ce vizau crearea unei instanţe penale care să judece persoanele fizice responsabile de atentatele la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Ca urmare a acestei reacţii internaţionale, de o deosebită amploare, s-au elaborat, sub egida Societăţii Naţiunilor, două proiecte de convenţii: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului” şi “Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale”, având ca punct de inspiraţie proiectele în această materie iniţiate de Vespasian V.Pella. Acest proiecte au fost dezbătute la Geneva în anul 1937 dar, în ciuda faptului că au fost semnate de 24 de state, ulterior nu au fost ratificate.51.Curtea Penală Internaţională. Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale.

1 Natura juridică a Curţii Penale InternaţionaleLa data de 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii Penale Internaţionale şi a

fost deschis spre semnare până la data de 31 decembrie 2000, la sediul ONU de la New York.

Pentru a intra în vigoare trebuiau depuse instrumentele de ratificare din partea a cel puţin 60 de state.

Fiind considerat acest Statut nu numai un instrument pentru promovarea justiţiei, dar şi unul pentru încurajarea păcii, la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a fost promovată o campanie de accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe lista celor mai importante 25 de documente ale secolului.

De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a recomandat statelor membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice documentul în cel mai scurt timp posibil, adresând totodată Consiliului Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre priorităţile sale de acţiune pe anul 2001.

În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la data de 1 iulie 2002, intră în vigoare Statutul care înfiinţează primul tribunal permanent ce are competenţa să judece persoanele vinovate de cele mai grave violări ale Dreptului Internaţional Umanitar, şi anume genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi, în speranţa definirii, crima de agresiune.

România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr.111/13.03.2002.Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat multilateral nu este nouă.

Această formulă a apărut odată cu ideea de jurisdicţie internaţională permanentă, încă de la începutul secolului XX şi a fost analizată cu ocazia înfiinţării Tribunalelor Internaţionale Penale pentru fosta Yugoslavie şi pentru Rwanda, ca formulă alternativă la înfiinţarea acestora ca măsură a Consiliului de Securitate al ONU în baza Capitolului VII din Carta ONU. „O asemenea abordare...”, a afirmat Secretarul General al ONU în raportul său cu privire la înfiinţarea TPIY, „... ar avea avantajul de a permite o examinare detaliată şi o elaborare a tuturor aspectelor referitoare la stabilirea unui tribunal internaţional”. „De asemenea, această abordare..”, a afirmat tot Secretarul General al ONU, „... va permite statelor participante la negocierea şi încheierea tratatului, exerciţiul deplin al voinţei lor suverane, în particular, manifestarea în sensul de a fi parte sau nu la Statutul Curţii.”

De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un tratat ar reprezenta o bază legală mai fermă pentru judecarea autorilor crimelor internaţionale”.

Rezultatul Conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns tuturor acestor susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat Statut al Curţii Penale Internaţionale. Exercitarea voinţei politice a statelor participante la Conferinţă s-a manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei Curţi permanente, din nefericire mai puţin puternică decât ar fi fost nevoie.

Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei Curţi, manifestată de către marile puteri, care au simţit o anumită temere în a permite crearea unui organism puternic, care s-ar putea aşeza la un moment dat împotriva intereselor lor politice.

Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat toate inconvenientele inerente unei formule de acest gen, ceea ce s-a concretizat într-o anumită perioadă de timp necesară intrării în vigoare a Statutului, şi nu în ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte puternica, permiţând Consiliului de Securitate al ONU suspendarea quasi discreţionară a procedurilor Curţii.

Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă înfiinţarea Curţii, precum şi faptul că înfiinţarea ei are la bază consensul comunităţii internaţionale, se poate afirma că o Curte mai puţin puternică şi complementară jurisdicţiilor naţionale este ceea ce comunitatea internaţională şi-a dorit la momentul adoptării Statutului.

Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de 108. Dintre acestea, 30 sunt state africane, 14 din Asia, 16 din Europa de Est, 23 din America Latină şi Caraibe şi 25 din Europa de Vest.

Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, aşa cum vom arăta în continuare, dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat parte la Statut. Jurisdicţia Curţii este relativ restrânsă, constând iniţial din numai trei crime, iar aceasta se referă numai la crimele de interes major pentru comunitatea internaţională.

Sediul Curţii este la Haga, în Olanda, fiind binecunoscut faptul că acest oraş are cea mai bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, acesta fiind deja sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, precum şi al Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie. Pentru aceasta, Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez, care a fost aprobat de adunarea statelor părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în numele său.

În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor semnatare, Curtea Penală Internaţioanlă devine o anexă a jurisdicţiei penale naţionale, făcând parte integrantă din legislaţia naţională. Rezultă de aici că ea nu încalcă suveranitatea naţională şi nici nu trece peste competenţa sistemelor judiciare naţionale care au dreptul să investigheze şi să judece crimele internaţionale. Se poate spune că jurisdicţia penală naţioanlă are prioritate asupra jurisdicţiei Curţii, rolul acesteia fiind de a o completa. Supremaţia sistemelor juridice naţionale reiese şi din alte prevcederi ale Statutului, asfel că toate cererile Curţii cu privire la cooperare, inclusiv cele în vederea arestării sau predării unui acuzat, precum şi aducerii de probe sunt soluţionate de către sistemele judiciare naţionale.

Din acest moment putem vorbi despre Curtea Penală Internaţională ca fiind un subiect de drept internaţional, binenţeles în forma unei organizaţii internaţionale, deoarece îndeplineşte anumite criterii de determinare a calităţii de subiect de drept internaţional. Analizând cele arătate, rezultă că această Curte Penală Internaţională a fost creată în baza unui tratat multilateral – Statutul de la Roma. În continuare, se poate afirma că organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională are o structură organizatorică bine delimitată, care cuprinde organe specializate, precum şi organe plenare, în vederea funcţionării într-un domeniu specializat al relaţiilor internaţionale – realizarea justiţiei internaţionale penale.

Referitor la criteriul distincţiei între statele membre ale organizaţiei internaţionale şi organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în cazul CPI, după cum rezultă din chiar dispoziţiile Statutului, referitoare la independenţa de care se bucură organele Curţii care au personal independent şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.

Din punct de vedere al personalităţii juridice a CPI, aceasta este confirmată de dispoziţiile art.4 parag. 1 din Statut, care prevede : „Curtea va avea personalitate juridică.” Acest articol se referă la ambele tipuri de personalitate juridică specifice unei organizaţii internaţioale, de drept intern şi de drept internaţional public.

Cu privire la ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei entităţi ca o organizaţie internaţională interguvernamentală, şi anume legalitatea scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI, ca organizaţie internaţională, rezultă cu claritate din preambulul Statutului. Acesta reafirmă, pe de o parte, scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în activitatea oricărei organizaţii internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară, demostrat fiind faptul că Statutul o codificarea a dreptului internaţional în materie.

Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine că entitatea CPI, înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o organizaţie internaţională interguvernamentală de sine stătătoare, cu personalitate juridică proprie, aflată într-o relaţie specială.

A fost creat un Comitet Pregătitor care are misiunea de a întocmi un Proiect de Reguli de Procedură şi Probaţiune în concordanţă cu prevederile Statutului, deosebit de important pentru fixarea în concret a cadrului procesual în acre are loc instrumentarea unei cauze aflate în competenţa Curţii. Acest Comitet Pregătitor va elabora şi un ansamblu de norme destinate definirii Elementelor crimelor, care vor avea rolul de a sprijini Curtea în interpretatrea şi definirea crimelor aflate în competenţa sa, datorită faptului că în textul Statutului se regăsesc doar enunţate.Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele Principiul legalităţii şi pe cel al răspunderii penale, reglementând instituţia exonerării de răspunderea penală şi o Parte specială care defineşte crimele care intră sub jurisdicţia Curţii. De asemenea, include multe domenii de drept penal şi internaţional cum ar fi Drept procesual penal, instituţia extrădării, Drept internaţional umanitar, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

52. Legea aplicabilă în cadrul Curţii Penale Internaţionale.. Legea aplicabilă

Statutul de la Roma reglementează legea aplicabilă crimelor internaţionale, care vor fi judecate de către Curtea Penală Internaţională. Astfel, în judecarea cauzelor aduse spre soluţionare, Curtea aplică prevederile Statutului, ale Convenţiilor de la Geneva privind dreptul internaţional umanitar, precum şi alte convenţii şi cutuma internaţională. Datorită caracterului penal al cauzelor, sunt de asemenea, aplicabile principiile generale ale dreptului penal (legalitatea incriminării şi a pedepsei, neretroactivitatea legii penale, răspunderea penală individuală).

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie este cel după care se ghidează şi Statutul de la Roma. În conformitate cu acesta Curţii Penale Internaţionale i se cere să aplice, în primul rând, normele pe care le conţin Statutul în sine, Elementele Crimelor şi Regulile de procedură şi dovezi ale Curţii. În al doilea rând Curţii i se cere să aplice tratate, principii şi reguli ale dreptului internaţional, inclusiv principiile dreptului privind conflictele armate cu caracter internaţional, atunci când ele pot fi aplicate.

În cazul în care cele două categorii de norme sunt absente, Curtea trebuie să aplice principii generale de drept, derivate din legile naţionale ale diferitelor sisteme judiciare din lume, inclusiv legile naţionale ale statelor care, în mod normal ar avea jurisdicţie asupra crimei respective. Trebuie precizat că aceste principii generale trebuie aplicate, numai atunci când sunt în conformitate cu dispoziţiile Statutului şi cu normele şi regulile dreptului internaţional.

O altă posibilitate de aplicare a principiilor şi regulilor de drept este aceea a propriei jurisprudenţe. Astfel, Curtea poate face referire la unele din hotărârile sale anterioare, atunci când este nevoită să aplice anumite dispoziţii ale Statutului într-un mod mai restrictiv decât numite tratate internaţionale..

Aplicarea şi interpretarea legilor, din toate sursele menţionate, trebuie să se facă în conformitate cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, general recunoscute pe plan internaţional, fără deosebire de sex, vârstă, rasă, culoare, limbă, religie,etnie, naţionalitate, opinie politică sau stare materială, datorită faptului că la Curtea Penală Internaţională se judecă diferite

crime comise de către indivizi,( genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război), fapt indicat şi în Statutul de la Roma.

53. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale în Statutul CPI.. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale

Elementul material reprezintă acţiunea sau inacţiunea prin care este săvârşită o faptă prevăzută ca fiind interzisă (crimă) de norma internaţională, iar elementul psihic este reprezentat de intenţia persoanei care săvârşeşte actul interzis.

Din punct de vedere al elementului material, conform art.25 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, o persoană răspunde penal pentru o crimă ce intră sub jurisdicţia Curţii, dacă:săvârşeste o astfel de crimă individual, împreună cu o altă persoană, sau prin intermediul unei alte persoane, indiferent dacă acea persoană este responsabilă penal;ordonă, solicită sau determină săvărşirea unei astfel de crime, care are loc sau se presupune a avea loc;în scopul facilitării săvârşirii unei astfel de crime, ajută, tăinuieşte sau sprijină, în orice alt mod, săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime, inclusiv furnizarea mijloacelor necesare în vederea comiterii ei;contribuie, în mod intenţionat, în orice alt mod, la comiterea sau tentativa de comitere a unei astfel de crime de către un grup de persoane care au unn ţel comun; această contribuţie trebuie să ca scop continuarea activităţilor criminale ale grupului sau să se realizeze prin cunoaşterea intenţiei grupului de a comite asemenea crime;incită, în mod direct şi public, alte persoane la comiterea genocidului;încearcă să comită o astfel de crimă, prntr-o acţiune al cărei început este cosiderabil, însă crima nu este săvârşită, din cauza unor circumstanţe idependente de voinţa acelei persoane.

Pe de altă parte, referidu-ne la elementul psihic, pentru ca persoana să răspundă penal şi să intre sub jurisdicţia Curţii, actele din cadrul elementului material trebuie să fie săvârşite cu intenţie şi cu bună ştiinţă. În acest sens, Statutul dezvoltă bazele excluderii răspunderii penale.Astfel, în conformitate cu prevederile sale , cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:legitima apărare;bolile psihice care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei;starea de intoxicaţie provocată în mod involuntar care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei;constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a integrităţii fizice;comiterea crimei de către alte persoane;alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii.

54. Precizaţi şi analizaţi condiţiile de admisibilitate a unui caz la Curtea Penală InternaţionalăAdmisibilitatea unui caz

Conform art.17 din Statut, Curtea trebuie, în primul rând, să hotărască admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui caz. Astfel, un caz nu poate fi admis, atunci când:cazul este investigat de către un stat care are jurisdicţie asupra lui, exceptând situaţia în care statul nu este capabil sau refuză să efectueze ancheta sau urmărirea;

cazul a fost investigat de un stat care are competenţă asupra lui şi acesta a hotărât să nu acţioneze în justiţie persoana respectivă, în afară de cazul în care o astfel de hotărâre este rezultatul refuzului sau incapacităţii statului de a duce la bun sfârşit demersul;persoana respectivă a fost deja judecată, iar un proces nu este permis conform art.20, par.3;cazul nu este suficient de grav pentru a justifica o altă acţiune a Curţii.

Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale nu a fost posibilă decât prin afirmarea principiului de complementaritate al competenţei Curţii în raport cu cele ale jurisdicţiilor naţionale. Aşadar, numai atunci când statul nu este în măsură să acţioneze, Curtea poate să-şi justifice competenţa.

Admisibilitatea unui caz poate fi solicitată de: inculpat sau persoana pe numele căreia a fost eliberat un mandat de arestare;un stat cu jurisdicţie asupra cazului;un stat la care se solicită acceptarea jurisdicţiei, conform art.12 din Statut.

Admisibilitatea unui caz sau competenţa Curţii poate fi solicitată numai o singură dată, de către orice persoană sau stat din cele mai sus menţionate, înainte sau la începutul procesului. În cazuri excepţionale, Curtea poate acorda solicitarea de mai multe ori, sau după încetarea procesului.

Dacă o solicitare de admisibilitate a unui caz este adresată de un stat, Procurorul are obligaţia să suspende ancheta până la decizia Curţii.

În cazul în care un proces este pe rol, procurorul poate solicita autorităţilor Curţii prerogativa de a continua investigarea, pentru a putea păstra probele, în următoarele situaţii:atunci când există o posibilitate mică de a obţine probe importante sau un risc semnificativ ca acestea să nu poată fi disponibile ulterior;pentru a finaliza declaraţiile sau mărturiile martorilor, începute anterior;pentru a împiedica sustragerea de la judecată a unei persoane pe numele căreia s-a emis, deja, un mandat de arestare.

În situaţia în acre Curtea a hotărât că un caz nu este admis, procurorul mai poate înainta Curţii o cerere de revizuire a hotărârii, atunci când este convins că au apărut noi fapte semnificative sau schimbări de circumstanţe.

55. Comentaţi principiile generale prevăzute în Statutul CPI.. Principiile generale ale legii penale

Principiile generale ale legii penale sunt considerate norme de bază ce trebuie respectate de către Curtea Penală Internaţională, în vederea stabilirii răspunderii penale individuale, dar şi pentru excluderea ei.Statutul Curţii prevede principiile generale cele mai importante ale deptului penal, după cum urmează :

Principiul non bis in idemAcest principiu fundamental este aici consacrat astfel: „Curtea nu va putea să interogheze

o persoană, cu privire la acţiuni care au format bazele unei crime, pentru care a fost condamnată sau achitată”.

Principiul nullum crimen sine lege

Acest principiu, al legalităţii, care se află în vigoare în marea majoritate a sistemelor judiciare, trebuie interpretat în mod strict, iar în caz de incertitudine chiar şi în favoarea persoanei anchetate, urmărite sau condamnate.

Conform acestui principiu, o persoană nu poate răspunde penal în baza acestui Statut, în afară de cazul în care comportamentul în cauză constituie, în momentul în care se produce, o crimă care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale.

În plus, Statutul stipulează că definiţia unei crimeva fi strict interpretată şi nu va fi extinsă prin analogie, iar în caz de ambiguitate, definiţia va fi interpretată în favoarea persoanei investigate, acuzate sau condamnate. Pentru aceasta, Curtea asigură că discreţia interpretativă a Judecătorului este menţinută în limitele Statutului, adică în cele stabilite de statele care l-au negociat.

Principiul nulla poena sine legeArticolul 23 din Statut prevede faptul că o persoană condamnată de către Curte poate fi

pedepsită numai în concordanţă cu termenii Statutului. Este vorba aici de confirmarea principiului legalităţii pedepsei, sub un alt aspect, şi anume acela al pronunţării pedepsei.

Principiul neretroactivităţii legii penaleNeretroactivitatea legii penale este un principiu consacrat în dreptul penal, care se aplică

şi în cazul dreptului internaţional. De aceea, conform caracterului său, trebuie aplicat obligatoriu atât de instanţele naţionale, cât şi de cele internaţionale.

Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede în art.24 faptul că nici o persoană nu va fi responsabilă penal pentru acţiunile săvârşite anterior intrării în vigoare a Statutului.

În cazul în care un tratat internaţional este revizuit, principiul mai sus enunţat presupune o excepţie admisă, în mod tradiţional, şi anume aceea de aplicare imediată persoanei anchetate, urmărite sau condamnate a dispoziţiilor legale noi, dacă se constată că acestea sunt mai favorabile pentru persoana respectivă.

Crimele care sunt în competenţa Curţii nu sunt supuse niciunui statut de restricţii, adică sunt imprescriptibile, aşa cum rezultă şi din prevederile Convenţiei privind imprescriptibilitatea Crimelor de Război şi a Crimelor împotriva Umanităţii din data de 26 noiembrie 1968, intrată în vigoare la data de 11 noiembrie 1970.

Principiul răspunderii penale individualeTratatul de Pace de la Versailles din data de 28 iunie 1919 este primul tratat internaţional

care consacră răspunderea penală individuală, prin inculparea în mod public a Împăratului Germaniei, Wilhelm II de Hohenzollern, pentru ofensa supremă adusă moralei internaţionale şi a inviolabilităţii tratatelor.

Astfel, conform prevederilor art.25 din Statut, Curtea va avea competenţă asupra persoanelor fizice care au comis crime aflate în jurisdicţia ei, putându-le impune răspunderea penală individuală şi, bineînţeles, să le supună unor pedepse.

Statutul nu face nici o referire la persoanele juridice, fie ele State, companii sau altele de acest gen, cu toate că ultimul paragraf al art.25 reprezintă afirmarea unui principiu fundamental al dreptului internaţional penal şi anume, principiul răspunderii penale a unui stat, care stă la baza relaţiilor internaţionale.

Cu toate că unele state ar fi dorit, pentru stabilirea răspunderii penale, o vârstă minimă sub 18 ani şi ar fi vrut ca şi Curtea să poată acuza un minor, articolul 26 din Statut stipulează că persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, la momentul presupusei săvârşiri a unei crime, aflată sub jurisdicţia Curţii, sunt excluse din sfera de competenţă a acesteia, rămânând în grija legilor naţionale tragerea la răspundere a minorilor.

Prevederile Statutului se vor aplica, în mod egal, tuturor persoanelor, fără a diferenţia pe baza capacităţii oficiale. Aşadar, această capacitate oficială, fie în calitate de şef al statului sau al Guvernului, fie un membru al Guvernului sau Parlamentului, nu va scuti, în nici un caz, o persoană de răspundere penală şi nici nu va constitui motiv de reducere a pedepsei. Rezultă de aici că nu i se poate interzice Curţii exercitarea jurisdicţiei asupra persoanelor oficiale ale unor state părţi, pe baza imunităţii sau regulilor speciale de procedură atribuite poziţiilor oficiale ale acestora, fie ele în conformitate cu legea naţională sau internaţională.

Referitor la şefii militari şi ceilalţi superiori ierarhici, Statutul stabileşte o distincţie între aceştia, în sensul că în cazul şefilor militari Statutul oferă garanţii criteriului prevăzut în art.7 din Statutul Tribunalului de la Nürnberg, unde un şef militar era răspunzător penal atunci când ştia sau, în funcţie de circumstanţe, ar fi trebuit să ştie că forţele militare aflate în subordinea sa au comis sau vor comite crime şi că, în consecinţă, nu a luat măsurile necesare şi raţionale posibile penru a împiedica executarea lor sau nu le-a raportat ulterior autorităţilor competente, în scopul finalizării anchetei.

56. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale.. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională are în componenţă un număr de 18 judecători, care sunt aleşi pentru mandate de 3, 6 sau 9 ani prin vot secret de către Adunarea Statelor Părţi. În perioada 03-07 februarie 2003 au fost organizate la New York alegeri pentru mandate de 3, 6, respectiv 9 ani, iar în perioada 26-27 ianuarie 2006, tot la New York au fost aleşi 6 judecători pentru un mandat de 9 ani.Numărul acestora este mai ridicat decât numărul magistraţilor care fac parte din Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia sau Tribunalul Penal pentru Rwanda şi poate varia în funcţie de necesitatea extinderii sau reducerii activităţii Curţii.

Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă consideraţie morală, caracterizate prin imparţialitate şi integritate şi care îndeplinesc condiţiile în statele lor pentru a exercita cele mai înalte funcţii judiciare. Fiecare candidat trebuie să aibă competenţă în drept şi procedură penală şi experienţa necesară în procedura penală ca judecător, procuror, avocat sau o altă funcţie similară ori să aibă competenţă în domenii ale dreptului internaţional, cum ar fi dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului, precum şi o experienţă îndelungată într-o profesie juridică relevantă pentru activitatea Curţii. O altă condiţie este aceea că toţi candidaţii trebuie să cunoască şi să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii, respectiv limba engleză sau franceză.

În procesul de alegere a judecătorilor, Statele Părţi, mai au în vedere reprezentarea principalelor sisteme jurudice ale lumii, o reprezentare geografică echitabilă şi o reprezentare echilibrată între bărbaţi şi femei. De asemenea, Statele părţi vor ţine seama de necesitatea de a asigura prezenţa în cadrul Curţii a judecătorilor specializaţi în anumite domenii, inclusiv în problemele legate de violenţa împotriva femeilor şi a copiilor, dar fără să se limteze la acestea .

Candidaţii sunt nominalizaţi de către Statele Părţi din rândul celor mai reputaţi specialişti în domeniu. Ei trebuie să aibă cetăţenia Statelor Părţi la Statut, dar nu neapărat cetăţenia statelor care îi propun. Fiecare Stat Parte în parte poate nominaliza un singur candidat. Dacă persoana nominalizată are dublă cetăţenie este considerată a fi cetăţean al statului în care îşi exercită în mod obişnuit drepturile sale civile şi politice.

Pe baza acestor propuneri se întocmesc două liste, una conţinînd candidaţi cu competenţă în drept penal şi procedură penală şi una conţinând candidaţi cu competenţă în domanii ale dreptului internaţional. Votul este secret, iar judecătorii aleşi vor fi aceia 18 care vor obţine cel mai mare număr de voturi, dar cel uţin două treimi din voturile statelor părţi prezente şi votante.

Înainte de preluarea prerogativelor judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi, grefierul şi grefierul adjunct îşi vor lua, în şedinţă publică, angajamentul solemn de a-şi exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi conştiinţă.

Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor şi au obligaţia de a nu se angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor jurisdicţionale sau care pot afecta încrederea în independenţa lor. De asemenea, ei trebuie să-şi exercite atribuţiile cu normă întregă, la sediul Curţii.

Conform prevederilor art.41 din Statut, un judecător poate fi recuzat într-o cauză dacă el a intervenit înainte, sub orice titlu, în această cauză în faţa Curţii sau într-o cauză penală conexă la nivel naţional, în care persoana care face obiectul anchetei sau urmăririi este implicată. De asemenea, un judecător poate fi recuzat dacă se dovedeşte că acesta are un interes personal în cazul respectiv sau o legătură oarecare cu acest caz, de natură să pună sub semnul întrebării imparţialitatea sa.

Preşedinţia poate să elibereze un judecător din funcţiile care i-au fost atribuite în virtutea Statutului, la cererea sa, conform Regulamentului de Procedură şi de Probe.

57. Comentati specificitatea faptelor care sunt de competenta CPICompetenta Curtii este limitata la crimele cele mai grave care privesc ansamblul

comunitatii internationale. In baza prezentului statut Curtea are competenta in ceea ce priveste urmatoarele crime: : genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.

Specificitatea acestor crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care leagă toate statele şi de la care statele nu pot deroga în relaţiile dintre ele.

Crima de agresiune este dată în competenţa Curţii, dar în prezent, doar Consiliul de Securitate al O.N.U. poate califica o situaţie ca fiind agresiune.

Statutul defineşte, în articolul 6, genocidul37 drept “oricare dintre următoarele acte săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: uciderea membrilor grupului; cauzarea unei grave leziuni corporale sau mentale a membrilor grupului; deteriorarea condiţiilor de viaţă ale grupului cu scopul distrugerii fizice în totalitate sau în parte; impunerea unor măsuri cu intenţia de a preveni naşterile de vieţi omeneşti în cadrul grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul”.

Crimele impotriva umanitatii au fost definite precum fapte de violent comise la scara larga de catre indivizi (care pot si agenti ai statului) impotriv altor indivizi, intr-un scop politic, ideologic, rasial, national, etnic, religios.

Potrivit art.8, Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Astfel, în sensul Statutului, prin crime de război se înţelege:

- omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari, distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile militare, constrângerea unui prizonier de a servi în forţele armate ale unei puteri

37

inamice, fapta de a lipsi un prizonier de război de dreptul de a fi judecat regulamentar şi imparţial, deportarea, luarea de ostatici;

- : lansarea de atacuri împotriva populaţiei civile, în general, asupra bunurilor cu caracter civil, împotriva personalului, instalaţiilor, materialelor, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul acţiunilor de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, de atacuri cu pierderi de vieţi omeneşti, din rândul populaţiei civile, atacarea sau bombardarea oraşelor, satelor şi locuinţelor ;

- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă caracter internaţional.

58. Precizati si analizati competenta Curtii Penale InternationaleUna dintre competentele CPI este “ratione loci”. Astfel, Din punct de vedere al locului

unde se săvârşesc crimele, Curtea Penală Internaţională are competenţa de a judeca acele crime care au fost săvârşite pe teritoriile statelor părţi sau de către cetăţenii acelui stat.

De asemenea, Curtea poate avea competenţă, în urma extrădării de către un stat a unei persoane care nu este cetăţean al acelui stat, dar care a comis o crimă pe teritoriul acestuia; extrădarea către Curte este similară cu extrădarea către alt stat, acesta fiind un exerciţiu de suveranitate. În cazul acestei extrădări trebuie să se ţină cont de normele internaţionale privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Referitor la extradare, Statutul de la Roma face distinctie intre termenul de predare, care înseamnă predarea unei persoane din controlul statului în cel al Curţii, şi termenul de extrădare, care înseamnă predarea unei persoane de către un stat celuilalt, aşa cum prevede convenţia sau legislaţia internă, adică unui alt stat suveran.

Jurisdicţiile naţionale sunt competente să judece crimele comise, nefiind obligate să predea presupuşii criminali Curţii. De aceea, Curtea Penală Internaţională va judeca numai atunci când nici un alt stat nu va fi dispus să o facă.

Competenta “ratione temporis” face referire la prevederile art. 11 din Statutul CPI, si anume: aceasta are competenţa numai asupra crimelor care s-au săvârşit după intrarea în vigoare a Statutului (dupa 1 iulie 2002). Rezultă de aici caracterul neretroactiv al Curţii şi obligativitatea acceptării sine qua non a Statutului Curţii Penale Internaţionale de către toate statele. Nu se vor putea judeca, deci, crimele comise in trecut, anterior intrarii in vigoare a Statutului, iar in cazul in care unele state devin parti la Statut pe parcurs, jurisdictia si normele Curtii isi vor avea aplicabilitatea numai asupra crimelor savarsite dupa intrarea in vigoare a Statutului pt statele respective. (ratificare, acceptare, aprobare sau aderare).

O alta competenta a CPI este ratione personae. Aceasta se refera la competenta CPI de a judeca si pedepsi orice pers fizica ce a implinit varsta de 18 ani, care este vinovata de savarsirea infractiunilor aflate sub jurisdictia Curtii.

Conform unor dispozitii ce stabilesc principiile si limitele exercitarii jurisdictiei Curtii, Statutul de la Roma a prevazut:

- Curtea îşi exercită jurisdicţia numai asupra persoanelor fizice38 care comit, ordonă, solicită, încurajează, facilitează, contribuie la comiterea unei crime sau chiar şi numai la tentativa de a comite o crimă care intră sub incidenţa Curţii; - in cazul in care un stat, care are competenţă în speţă nu are voinţa sau se află în incapacitatea reală de a urmări penal şi judeca persoana care se face vinovată de comitere a unor fapte incriminate de Statut, Curtea îşi va putea exercita jurisdicţia;-Curtea isi va exercita jurisdictia numai asupra unor anumite categorii de persoane: persoanele care au comis crime ce intră sub incidenţa Curţii, pe teritoriul statelor parte la Statut sau al statelor care au recunoscut competenţa Curţii [art.12 alin.(2) lit.a) din Statut], cetăţenii statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut competenţa Curţii [art.12 alin.(2) lit.b) din Statut] sau şefii militari şi superiorii ierarhici răspund în anumite condiţii pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda lor, respectiv, de subordonaţii lor (art.28 din Statut).

In cadrul competentei ratione personae, răspunderea penală a persoanelor fizice este una individuală şi nu se admite răpunderea colectivă a acestora (chiar daca unele state sau pers juridice au fost implicate in pregatirea crimei respective.

Aspectele de jurisdicţie ratione personae care apar reglementate la art. 12 şi art. 13 lib.b) din Statut: - Jurisdicţia asupra persoanelor care au comis crimele ce intră sub incidenţa Curţii pe teritoriul unui stat parte la Statut sau al unui stat care a acceptat jurisdicţia Curţii cu privire la aceste crime.

Este general acceptat că jurisdicţia teritorială reprezintă o manifestare a suveranităţii statale. Orice stat, în virtutea legislaţiei proprii, are jurisdicţie asupra persoanelor şi proprietăţilor aflate pe teritoriul său. Singurele excepţii de la această regulă a jurisdicţiei teritoriale a statelor fiind cele referitoare la imunităţile39 de care se bucură anumite persoane sau proprietăţi, potrivit dreptului internaţional.

- Jurisdicţia asupra cetăţenilor statelor care au ratificat Statutul sau ai statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii

Exercitarea jurisdicţiei Curţii asupra cetăţenilor statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii reprezintă o consecinţă evidentă a exercitării jurisdicţiilor penale naţionale. - Jurisdicţia asupra oricăror persoane care se fac vinovate de comiterea unor fapte incriminate de Statut pentru care sesizarea Curţii se face de către Consiliul de Securitate al ONU

Competenta ratione materiae: Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime: genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.

Crima de agresiune este dată în competenţa Curţii, dar în prezent, doar Consiliul de Securitate al O.N.U. poate califica o situaţie ca fiind agresiune.

38 art. 25 din Statut39

Statutul defineşte, în articolul 6, genocidul40 drept “oricare dintre următoarele acte săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: uciderea membrilor grupului; cauzarea unei grave leziuni corporale sau mentale a membrilor grupului; deteriorarea condiţiilor de viaţă ale grupului cu scopul distrugerii fizice în totalitate sau în parte; impunerea unor măsuri cu intenţia de a preveni naşterile de vieţi omeneşti în cadrul grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul”.

Crimele impotriva umanitatii au fost definite precum fapte de violent comise la scara larga de catre indivizi (care pot si agenti ai statului) impotriv altor indivizi, intr-un scop politic, ideologic, rasial, national, etnic, religios.

Potrivit art.8, Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Astfel, în sensul Statutului, prin crime de război se înţelege:

- omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari, distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile militare, constrângerea unui prizonier de a servi în forţele armate ale unei puteri inamice, fapta de a lipsi un prizonier de război de dreptul de a fi judecat regulamentar şi imparţial, deportarea, luarea de ostatici;

- : lansarea de atacuri împotriva populaţiei civile, în general, asupra bunurilor cu caracter civil, împotriva personalului, instalaţiilor, materialelor, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul acţiunilor de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, de atacuri cu pierderi de vieţi omeneşti, din rândul populaţiei civile, atacarea sau bombardarea oraşelor, satelor şi locuinţelor ;

- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă caracter internaţional.

59. Analiza crimei de genocid în raport cu infracţiunile contra persoanei.

Faptele de genocid, incriminate in accord cu prevederile art 6 din Statutul CPI, au fost definite ca acea infractiune ce consta in savarsirea in scopul de a distruge, in intregime sau in parte, o colectivitate sau un grp national, etnic, rasial sau religios, a vreuneia din urmatoarele fapte: uciderea membrilor grupului, vatamarea grava a integritatii fizice sau mintale a membrilor colectivitatii,supunerea grupului la conditii de existent sau tratament de natura sa duca la distrugere fizica sau transferarea fortata a copiilor apartinand unui grup intr-un alt grup.

Astfel, in ceea ce priveste obiectul juridic al infractiunii de genocide, acesta consta, in principal, in relatiile sociale referitoare la existent si seuritatea colectivitatilor umane, a grupurilor nationale, entice, religioase. Raortat la infractiunile contra persoanei, infratiunea de genocide include, in continutul sau, fapte ce sunt incriminate ca infractiuni contra pers (omor, vatamare corporala gara, lipsire de libertate in mod illegal). Totusi, diferenta esentiala dintre rima de genocide si infratiunile contra persoanei va rezulta din scopul savarsirii faptei, si anume ca in cazul genocidului acesta este de a distruge in intregime sa in parte un grup rasial, dar si din faptul ca persoanele impotriva carrora se savarsesc aceste fapte sunt luate in considerare ca membri ai grupului respectiv, in cazul genocidului, dar luate in individualitatea lor distincta, in cazul infr contra persoanei.

40

Tot ca o asemanare intre cele doua tipuri de infratiuni intervine si obiectul material, care in ambele cazuri este reprezentat de corpul persoanelor asupra carora se exercita fapta incriminate. Tot intr-o asemanare consta si subiectul active, in sensul ca acesta poate fi orice pers, cu precizarea ca, in cazul genocidului, conform unor opinii, se presupune ca acesta ar trebui sa aiba o calitate speciala, aceea de a fi angajat intr-o structura de stat. De asemenea, participatia penala este, de regula, posibila sub toate formele, in ambele cazuri.

In ceea ce priveste latura obiectiva, elem material se realizeaza, in ambele cazuri, prin actiuni, chiar daca acestea vor fi diferite, Latura subiectiva, in schimb, va prespune o intentie directa in cazul genocidului, datorita scopului special urmarit de faptuitor, si o intentie direta sau indirect in cazul infr contra persoanei, in functie de infr respectiva.

60. Comparatie intre genocid si crime impotriva umanitatiiPrin crimă de genocid – în conformitate cu scopurile statutului - se înţelege orice crima,

săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, si anume :

- Uciderea de membri ai grupului;- Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri grupului;- Supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze

distrugerea sa fizică totală sau parţială;- Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;- Transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.

Esenţial este, deci, pentru existenţa crimei de genocid, intenţia calificată a autorilor de a acţiona în sensul distrugerii, în totalitate sau în parte, indiferent de proporţiile concrete ale distrugerilor, a unui grup uman, genocidul aparand ca un caz agravant, calificat, drept crima impotriva umanitatii.

Pe de alta parte, crimele impotriva umanitatii au fost definite în doctrină ca reprezentând anumite fapte de violenţă comise pe scară largă de către indivizii care sunt sau nu agenţi ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop eminamente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios.41

Crimele împotriva umanităţii au apărut în dreptul internaţional penal abia după cel de-al doilea război mondial, avându-şi originea în faptele comise de Germania nazistă şi Japonia militaristă împotriva unor categorii largi de persoane, pe criterii rasiale, naţionale, etnice sau alte raţiuni similare. Ex : asasinat, exterminare, supunerea la sclavie sau deportarea impotriva oricarei populatii civile, inainte sau in timpul razboiului. (INTRODUCERE)

(COMPARATIA PROPRIU-ZISA). Astfel, privind comparativ, genocidul, alaturi de crimele impotriva umanitatii sunt

considerate cele mai grave crime din DIP, avand in vedere atat rezultatul fatal produs, cat si intentia sau modalitatile de comitere a acestor crime. Tot ca o asemanare intervine si textul de incriminare al acestor crime, si anume Tratatul de la Nurnberg, dar si determinarile sau motivele pentru care se savarsesc aceste crime, cum ar fi cele de natura rasiala, etnica, religioasa.

In cazul problemei diferentierii crimei de genocide de crimele impotriva umanitatii, precizam ca deosebire principal scopul fiecareia. Daca, in cazul genocidului, scopul este de a

41

distruge, in intregime sau in parte, un grup, pe temeiuri nationale, rasiale, religioase, in cazul crimelor impotriva umanitatii acest scop lipseste practice, activitatea infractionala indreptandu-se asupra unor indivizi in scopuri politice, ideologice, etnice etc.

O alta deosebire intre cele doua crime este si latura subiectiva a infractiunii: genocidul se caracterizeaza ca fiind cea mai grava crima, tocmai prin faptul ca exista intentia clara de distrugere a unui grup, essential fiind pt aceasta crima intentia calificata, deci implicit a unui scop realmente urmarit in plan mental, in timp ce crimelor impotriva umanitatii le lipseste intentia vadita de distrugere a intregului grup (national, rasial, etnic, religios).

In cazul diferentierii celor doua crime intervine si faptul ca cele impotriva umanitatii au caracterul lor specific: acestea se comit atat pet imp de pace, cat si de razboi, pot fi comise numai impotriva populatiei civile, atat a adversarului, cat si a propriei populatii si, desi sunt indreptate asupra persoanelor, se pot indrepta si asupra bunurilor acestora.

61. Comentati crima de apartheidCrima de apartheid, sau condamnarea discriminării rasiale şi a eradicării practicilor de

discriminare a unor persoane pe acest criteriu a rprezentat un subiect important al unor foruri internaţionale, în special a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Astfel, in Declaratia Natiunilor Unite s-a pus problema necesitatii de a se elimina in mod rapid toate formele şi toate manifestările de discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a se asigura respectarea demnităţii umane.

Conform Conventiei Internationale privind eliminarea si reprimarea apartheid-ului, acesta reprezinta o crima impotriva umanitatii, iar practicile inumane ce decurg din aceasta crima incalca principiul legii internationale, constituind o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale.

Art. 2 al acestei conventii a enumerat acele acte inumane ce constituie latura obiectiva a crimei de apartheid, daca sunt savarsite in conditiile si in sopurile prevazute in definita acesteia, si anume :

- Refuzul faţă de un membru sau membri unui grup rasial ori a mai multor grupuri rasiale, al dreptului la viaţă şi la libertate al persoanei umane.

- Impunerea deliberată faţă de un grup rasial sau mai multe asemenea grupuri a unor condiţii de viaţă destinate să antreneze distrugerea lor fizică totală sau parţială;

- Luarea de măsuri legislative sau de altă natură, destinate a împiedica un grup rasial sau asemenea grupuri să participe la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării şi să creeze, în mod deliberat, condiţii care să împiedice dezvoltarea deplină a grupului sau a grupurilor în cauză;

- Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, care vizează divizarea populaţiei după criterii rasiale, prin crearea de rezervaţii sau ghetouri separate pentru membri grupului sau grupurilor rasiale;

- Exploatarea muncii grupului sau grupurilor, îndeosebi, prin supunerea la muncă forţată;

Conform conditiilor Statutului, crimele impotriva umanitatii se deosebesc de infracţiunile de drept comun în special prin trăsături proprii: gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii lor:

Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanităţii este exprimată de împrejurarea că în această categorie se încadrează fapte prin care se aduc importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mentale – valori supreme ale fiinţei umane -într-un mod care poate pune în pericol existenţa biologică a mai multor persoane, precum şi de împrejurarea că faptele de natura crimelor contra umanităţii se comit în baza unor planuri concertate, ele constituind acţiuni premeditate.

Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se manifestă prin numărul mare de victime pe care le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva populaţiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi, fie că lezarea priveşte o masă amorfă de indivizi, fie că se referă la anumite grupuri în baza unor criterii precise pe care le delimitează de populaţia civilă, în general.

Mobilul săvârşirii crimelor contra umanităţii îl constituie, de regulă, o politică deliberată şi urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau potenţial pentru cei ce iniţiază asemenea fapte ori le săvârşesc, fie ca expresie a unor convingeri de natură ideologică, etnică sau religioasă ale autorilor unor fapte de această natură.

62. Comparatie intre crimele contra umanitatii si crimele de razboiCrimele impotriva umanitatii au fost definite în doctrină ca reprezentând anumite fapte de

violenţă comise pe scară largă de către indivizii care sunt sau nu agenţi ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop eminamente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios. Acestea au apărut în dreptul internaţional penal abia după cel de-al doilea război mondial, avându-şi originea în faptele comise de Germania nazistă şi Japonia militaristă împotriva unor categorii largi de persoane, pe criterii rasiale, naţionale, etnice sau alte raţiuni similare. Ex : asasinat, exterminare, supunerea la sclavie sau deportarea impotriva oricarei populatii civile, inainte sau in timpul razboiului.

Pe de alta parte, crimele de razboi sunt reprezentate de fapte precum : omuciderea intenţionată, tortura şi tratamentele inumane; fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică sau sănătatea; distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţi militare, fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în forţele unei puteri inamice; fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau o persoană protejată de dreptul său de a fi judecată regulamentar şi imparţial; deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală; luarea de ostatici, adica infractiuni grave care se refera la persoane si bunuri protejate de dispozitiile conventiilor de la Geneva.

Ca si asemanare asemanare principala se pune problema ca ambele crime aduc atingere unui drept fundamental, si anume dreptul la viata, consacrat atat in CEDO, cat si in legea penala interna a fiecarui stat. De asemenea, atat crimele contra umanitatii, cat si crimele de razboi prevad in latura subiectiva intentia de a produce suferinte mari sau de a vatama integritatea fizica sau morala, sanatatea, de a distruge etc. Tot ca o asemanare intervine si faptul ca, desi crimele de razboi au existenta de sine statatoare, ele pot fi savarsite alaturi de alte crime contra umanitatii, dar si faptul ca ambele pot avea, ca subiecti ai infractiunii, agenti ai statului (sau ca ambele pot si sav pe timp de razboi).

In ceea e priveste problema diferentierii celor doua, amintim, in principa, ca in cazul in care crimele contra umanitatii sunt reprezentate de infractiuni precum omorul, exterminarea, sclavia sexuala, crimele de razboi presupun si fapte de constrangere a prizonierilor de razboi de a sevi in fortele unei puteri inamice, de privare, cu intentie, a unui prizonier de dreptul sau de a fi judecat impartial, sauf apte precum detentia ilegala sau luarea de ostatici.

De asemenea, o diferenta o reprezinta si scopul celor doua tipuri de crime : in timp ce la crimele contra umanitatii scopul este de natura ideologica, rasiala, etnica, religioasa, in cazul crimelor de razboi acesta este unul cu implicatiile unui conflict armat. Totodata, crimele de razboi presupun atacuri ce au ca rezultat pierderea sau ranirea persoanelor civile, autorii acestora fiind, de regula, organizatii sau institutii guvernamentale sau pers particulare ce ationeaza in calitate de agenti ai statului. Diferenta intervine si in cazul originii incriminarii, deoarece crimele de razboi au fost incriminate intr-o lege nationala (Instructiunile Americane), si nu intr-un tratat, precum in cazul crimelor contra umanitatii.

63. Terorismul international si calificarea sa in planul dreptului intern si international

La ora actuală, terorismul internaţional este una dintre cele mai dezbătute şi mai controversate probleme. Astfel, numeroşi jurişti, oameni politici, cercetători din diferite domenii – sociologi, politologi, economişti, au căutat să identifice esenţa fenomenului terorist studiindu-i cauzele, formele de manifestare şi definindu-i trăsăturile care-l individualizează, fara a putea, insa, sa ii atribuie o definiţie juridică universal acceptată, datorită în primul rând caracterului politic, incontestabil al acestui fenomen, ceea ce a condus, implicit, la şi imposibilitatea încriminării acestei fapte ilicite grave, de către tribunalele penale internaţionale create până în prezent, ca o crimă de sine stătătoare şi sancţionată ca atare.

Potrivit regulilor de drept penal, atât cel naţional cât şi internaţional, încriminarea unei fapte presupune existenţa unei definiţii precise. Acest aspect este menţionat şi în Statutul Curţii Penale Internaţionale, potrivit căruia „definirea unei crime este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie”42. Fără să existe o definiţie clară, precisă a terorismului, în dreptul internaţional, terorismul nu este o infracţiune autonomă, în acest domeniu, însă el a devenit o astfel de infracţiune, în domeniul dreptului intern.

În legislaţiile diferitelor state el a fost încriminat (ex : Franţa, care după reforma codului său penal, a definit infracţiunea de terorism ca „acţiunea deliberată care tinde, prin intimidarea cu violenţă să răstoarne instituţiile democratice...”).

Cu toate că în domeniul dreptului internaţional, terorismul internaţional, datorită lipsei definirii acestuia, nu este încă calificat ca o infracţiune autonomă, s-au elaborat conventii internationale pentru prevenirea şi reprimarea terorismului. (ex : Convenţia de la Washinghon din 1971, Convenţia de la Haga din 1970, Convenţia privind reprimarea finanţării terorismului din 1999).

Terorismul este considerat ca fiind o infracţiune multiformă. Sub acest aspect, putându-se distinge între terorismul internaţional şi terorismul de stat.

Terorismul internaţional, are ca autor un individ sau un grup de indivizi care comit acte de violenţă împotriva populaţiei civile cu scopul de a constrânge şi a determina autorităţile publice de a le satisface anumite cerinţe ori scopuri, in timp ce terorismul de stat, se

42 Art.22 alin.2 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, Capitolul III – Principii generale de drept penal.

caracterizează prin aceea că autor este statul, care, fie foloseşte terorismul împotriva cetăţenilor ca mijloc de guvernare, fie susţine anumiţi indivizi, care comit acte de terorism43.

Actele ce privesc terorismul international sunt încriminate astfel: deturnări de aeronave, infracţiuni împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, luarea de ostatici, infracţiuni împotriva securităţii navigaţiei maritime, infracţiuni contra securităţii platformelor fixe infracţiuni în domeniul finanţării şi altele.

Terorismul de stat poate exista, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. În primul caz el vine în conflict cu drepturile omului, iar în cel de-al doilea cu dreptul umanitar 44. (În timp de pace, infracţiunile pe baza cărora, comunitatea internaţională poate să sprijine încriminarea terorismului de stat sunt: munca forţată, deportarea, genocidul, întemniţarea arbitrară, finanţarea terorismului sub multiplele sale forme45. În timp de război, este necesar a se face distincţia între combatanţi şi necombatanţi. Combatanţii sunt membrii forţelor armate ale unei părţi aflate în conflict. Ei trebuie să aibă semne distinctive faţă de populaţia civilă. Dreptul umanitar sau dreptul conflictelor armate condamnă toate politicile de teroare care recurg la omoruri, luări de ostatici, torturi, rele tratamente, acte de terorism.)

Eşecul datorat lipsei unei definiţii juridice a terorismului internaţional nu împiedică statele să condamne toate formele de terorism şi să vrea să combată manifestările multiforme ale acestuia, folosind instrumente juridice dar şi politice46.

Controverse privind calificarea terorismului (crimă de drept comun, crimă de război sau crimă împotriva umanităţii_

Astfel au apărut o serie de discuţii printre specialiştii în domeniu privind calificarea terorismului, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001.

Asocierea terorismului cu violenţa este evidentă, însă ea nu trebuie absolutizată în raport cu infracţiunea de drept comun, deoarece nu toate actele de violenţă pot fi incluse în noţiunea de terorism47.

În opinia noastră a califica terorismul drept o infracţiune de drept comun, ar însemna a nu se ţinea seama de caracteristicile acestei crime, de gradul de pericol social pe care-l prezintă pentru anumite valori esenţiale ale societăţii internaţionale, iar ca o primă consecinţă ar fi aceea că ne-am afla în imposibilitatea de a aplica acestuia regimul sever de pedepsire al crimelor de drept internaţional.

Atât prin formele de manifestare, cât şi prin consecinţele sale în prezent terorismul reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, a drepturilor omului şi a altor valori superioare ale omenirii, motiv pentru care am optat pentru calificarea lui drept crimă de drept internaţional.

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, au existat şi opinii extrem de avizate şi fundamentate care afirmau că actele grave de terorism, întrunesc elementele constitutive ale crimelor împotriva umanităţii. Opinăm că doar anumite forme de terorism pot fi considerate o veritabilă crimă împotriva umanităţii.

Soluţia adoptată de moment privind calificarea actelor din 11 septembrie 2001, în categoria crimelor împotriva umanităţii, rămâne totuşi o soluţie a cărei validitate rămâne mărginită la această speţă, problema definirii terorismului nefiind solutionata.

43

44

45

46

47

Au existat şi păreri potrivit cărora actele teroriste din 11 septembrie 2001, pot fi calificate şi ca fiind crime de război.

Ţinând seama de definiţia dată crimelor de război în art.8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, prima condiţie a unei crime de război este legată de existenţa unui conflict armat, iar în cazul analizat de noi, această condiţie nu este prezentă.

Astfel, în faţa evoluţiei şi supleţii demonstrate, a dreptului conflictelor armate, este posibil ca situaţii similare celor de la 11 septembrie să fie calificate, în viitorul apropiat, drept conflict armat. Atunci se vor aplica principiile dreptului conflictelor armate şi se va putea pune problema calificării drept crime de război a actelor teroriste similare celor de la 11 septembrie 2001.

Prin urmare, potrivit reglementărilor internaţionale existente în prezent, nu putem afirma că actele teroriste de la 11 septembrie 2001 pot fi calificate ca fiind crime de război.

64. Comentaţi specificitatea cazurilor aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională.4.3.6. Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională4.3.6.1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilorPână în momentul de faţă48 trei State Părţi au depus solicitări Biroului Procurorului, în

vederea analizării situaţilor, după cu urmează:- la data de 29.01.2004 – Republica Uganda- la data de 19.04.2004 – Republica Democrată Congo- la data de 06.01.2005 – Republica Central AfricanăDe asemenea, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adresat o solicitare Biroului

Procurorului, la data de 31.03.2005, în vederea analizării situaţiei din Darfur, Sudan.După o analiză riguroasă a celor prezentate, în conformitate cu Statulul de la Roma al

Curţii Penale Internaţionale şi cu Regulile de Procedură şi de Probe, Procurorul şef al Curţii, Luis Moreno Ocampo, a decis, până acum deschiderea investigaţiilor în 4 situaţii:

- la data de 23.06.2004 în Republica Democrată Congo- la data de 29.07.2004 în Republica Uganda- la data de 06.06.2005 în Darfur, Sudan- la data de 22.05.2007 în Republica Central Africană.

4.3.6.2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo – primul caz al Curţii Penale Internaţionale

După aproape doi ani de la adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, la data de 23 iunie 2004, Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Louis Moreno Ocampo, la Haga, anunţă decizia sa de a deschide prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale. Astfel, Biroul Procurorului urma să investigheze gravele crime comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo, începând cu data de 1 iulie 2002. Decizia deschiderii unei investigaţii a fost luată după analizarea considerentelor legate de jurisdicţie şi admisibilitate cerute de Statutul de la Roma. Procurorul a concluzionat că o investigaţie asupra gravelor crime din R.D.Congo ar fi în interesul justiţiei şi a victimelor.

Biroul Procurorului a analizat îndeaproape situaţia din R.D. Congo, începând cu iulie 2003, iniţial concentrându-se asupra crimelor comise în Regiunea Ituri. În septembrie 2003, Procurorul a informat Statele Părţi că era gata să solicite autorizarea Secţiei de Primă Instanţă, să-şi folosească propriile puteri să pornească investigaţia, cu condiţia să primească suport din

48 30 octombrie 2007

partea autorităţilor din R.D. Congo. În noiembrie 2003, Guvernul R.D. Congo saluta, printr-o scrisoare, implicarea Curţii Penale Internaţionale şi în martie 2004 R.D. Congo a adresat Curţii o notă asupra situaţiei din ţară.

Milioane de civili au murit în urma conflictelor din R.D.Congo, încă din anul 1990. Jurisdicţia Curţii, însă, se aplică crimelor comise după data de 1 iulie 2002, când Statutul de la Roma a intrat în vigoare. State, organizaţii internaţionale şi neguvernamentale au raportat mii de morţi prin execuţii în masă şi singulare în R.D. Congo, începând cu anul 2002. Rapoartele se mai refereau la violuri, tortură şi la folosirea ilegală a copiilor ca soldaţi.

În baza acestor date s-a lansat prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale, Procurorul şef Louis Moreno Ocampo spunând că: “aceasta este un pas mare înainte pentru justiţia internaţională, împotriva impunerii şi pentru protecţia victimelor”.

4.3.6.3. Deschiderea investigaţiilor în Republica UgandaÎn luna decembrie a anului 2003 Preşedintele Ugandei Yoweri Museveni a luat decizia de a prezenta situaţia privitoare la Armata de Rezistenţă a Lordului (Lord’s Resistance Army) Procurorului Curţii Penale Internaţionale. Procurorul a considerat că există suficientă baza pentru a demara investigaţiile. Între Presedintele Museveni şi Procurorul CPI a avut loc o întâlnire pentru a stabili baza pentru cooperările următoare dintre Uganda şi CPI. O problemă importantă va fi localizarea şi arestarea conducerii LRA. Aceasta va necesita o cooperare activă a statelor şi instituţiilor internaţionale în susţinerea eforturilor autorităţilor ugandeze.

Mulţi dintre membrii Armatei de Rezistenţă sunt ei însuşi victime, fiind răpiţi şi brutalizaţi de conducerea LRA . Problema reintegrării acestor persoane în societatea din Uganda este esenţială pentru stabilitatea viitoare a Ugandei de Nord. Aceasta va necesita sprijinul susţinut al comunităţii internaţionale, deoarece Uganda şi Curtea Penală Internaţională nu pot face asta singure.

În efortul de a încuraja membrii LRA să se întoarcă la viaţa normală, autorităţile ugandeze au promulgat o lege de amistiere. Preşedintele Museveni i-a comunicat Procurorului Curţii intenţia sa de a modifica această lege în aşa fel încât să excludă conducerea LRA, asigurându-se că cei care poartă cea mai mare responsabilitate pentru crimele împotriva umanităţii comise în Uganda sunt aduşi în faţa justiţiei.

Tinând cont de situaţia tocmai prezentată, la data de 29 iulie 2004, la Haga49, Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno Ocampo, a constatat că există bază suficientă pentru deschiderea unei investigaţii privind situaţia din Uganda, decizia de începere fiind luată după o analiză amănunţită a informaţiilor disponibile, pentru a se asigura că cerinţele prevăzute în Statutul de la Roma sunt îndeplinite.

65. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg. Comentarii.

Puterile invingatoare au luat in calcul, chiar inainte de sfarsitul razboiului , posibilitatea infiintarii unui tribunal care sa poata judeca responsabilii crimelor comise in timpul celui de.al doilea razboi mondial . Astfel, a fost semnata Declaratia de la Moscova , in octombrie 1943 , prin care Puterile Aliate intentionau sa trimita membrii partidului nazist si militarii germani

49 ICC-OTP-20040729-65-En.

resposabili de atrocitati sau crime in tarile unde au fost comise faptele, pentru a putea fi judecati si pedepsiti potrivit legilor acestor tari .

Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în numele ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii, crime împotriva păcii , crime de război , crime împotriva umanităţii.Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Sentinţa trebuia motivată şi era definitivă. De asemenea, ca accesoriu la sentinţă, tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului, trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania.În concret, prin sentinţele finale:

- au fost achitate trei persoane - patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 ani - trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă - doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg constituie prima experienţă istorică de instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de înfăptuire a justiţiei penale internaţionale şi are meritul de a consacra în dreptul internaţional, principiul răspunderii penale individuale în detrimentul răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în acel moment disputa istorică în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii penale a persoanei morale

66. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat (Tribunalul de la Tokyo).

In ianuarie 1946, în baza Declaraţiei de la Postdam, Comandantul Suprem al Puterilor Aliate emite o hotărâre prin care înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe marii criminali de război din Orientul Îndepărtat.Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, putea judeca doar persoanele învinuite de comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat să declare anumite grupuri sau organizaţii ca având caracter criminal.Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Ca accesoriu la sentinţă Tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului trimiţându-le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate.După luni de pregătire Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, cunoscut şi sub numele de Tribunalul pentru crime de război de la Tokyo, procurorii şi-au prezentat pledoaria acuzându-i pe inculpaţi de crime de război, crime contra păcii şi crime împotriva umanităţii.

Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul Îndepărtat a hotărât următoarele:- pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane: foşti premieri, şi generali- închisoarea pe viaţă pentru unsprezece persoane şi închisoare pe diferite termene pentru alte persoane.

67. Comparaţie între activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda.

Secolul XX a fost, probabil, cel mai sângeros din istorie. Milioane de oameni au fost victimele genocidului, crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război, torturii, execuţiilor nelegale şi “dispariţiilor”. Aceste crime au fost comise în întreaga lume în timpul războaielor internaţionale şi civile, dar şi în condiţii de pace.În acest context, O.N.U. a analizat problema creării unui tribunal penal internaţional, depunând diligenţe în acest sens încă de la începutul anilor 1950. Până în anul 1989, acestei probleme nu i s-a dat o importanţă deosebită, dar ea revine brusc în actualitate, odată cu sfârşitul războiului rece.Până la materializarea acestui proiect, conflictele ce au izbucnit în fosta Jugoslavie şi Rwanda, precum şi atrocităţile ce au avut loc ulterior au mobilizat Consiliul de Securitate al O.N.U., care, în conformitate cu atribuţiile sale de a lua măsurile necesare pentru menţinerea şi reinstaurarea păcii internaţionale şi a securităţii a înfiinţat două tribunale ad-hoc:

1. În anul 1993 – prin rezoluţia 827 – Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi

2. În anul 1994 – prin rezoluţia 955 – Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a fost infiintat după modelul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie , pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor rwandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecineStatutul celor doua Tribunale sunt asemanatoare , care dispun că orice persoană care comite o infracţiune prevăzută în dreptul internaţional este justiţiabilă .

68. Comentarii privind Tribunalul Special pentru Irak.4. Tribunalul Special pentru Irak

Ţinând seama de faptul că în competenţa Tribunalului Special pentru Irak, ca instanţă specială intră crime deosebit de grave ca : genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, crime prin care este ameninţată pacea şi securitatea internaţională, apreciem că este o motivaţie suficientă pentru a supune atenţiei şi analizei chiar şi acest context aspectele privind controversele create în jurul acestei instanţe şi a sentinţelor pronunţate.

4.1.1. Puncte de vedere privind necesitatea creării TribunaluluiAbominabilele crime comise de regimul de la Bagdad sub conducerea lui Saddam

Hussein în perioada 17 iulie 1968 – 1 mai 2003, crimele comise în legătură cu războaiele din Irak împotriva Republicii Islamice Iran şi Kuweitului au determinat creerea unei instanţe care să judece şi condamne persoanele ce se fac vinovate comiterea unor astfel de crime.

Astfel la data de 10 decembrie 2003, sub guvernarea Autorităţii Provizorii conduse de S.U.A., a fost creat Tribunalul Special pentru Irak, ca entitate independentă care să nu fie asociat cu nici un departament al Guvernului irakian.

Constituirea Tribunalului a avut loc ca urmare a unor îndelungate negocieri purtate între autorităţile americane şi noile autorităţi de la Bagdad, precum şi diversele organizaţii ale şiiţilor, suniţilor şi kurzilor din Irak.

Discuţiile privind constituirea unei instanţe penale care să examineze şi să condamne faptele săvârşite de fostul dictator de la Bagdad şi colaboratorii săi au vizat mai multe variante posibile astfel : o primă variantă ar fi optat pentru judecarea lui Saddam Hussein de către un tribunal american ; constituirea unui tribunal internaţional ad-hoc de genul celor pentru fosta Yugoslavie şi Rwanda şi constituirea unui tribunal naţional care să examineze încălcările săvârşite de fostul dictator au fost alte variante puse în discuţie înainte de a se lua hotărârea creării Tribunalului Special pentru Irak.

Referitor la prima variantă, respectiv aceea de a-l trimite pe fostul dictator de la Bagdad în faţa unui tribunal american, era de neconceput, întrucât în această situaţie ar fi fost necesar să i se recunoască statutul de „prizionier de război”, ceea ce autorităţile americane nu doreau, fiind greu de demostrat din punct de vedere al Convenţiilor privind dreptul internaţional umanitar.

Constituirea unui Tribunal internaţional ad-hoc sub egida Consiliului de Securitate al O.N.U., cea de-a doua variantă pusă în discuţie, ar fi fost şi ea greu de conceput, în primul rând având în vedere aspectul cel mai important şi anume faptul că acţiunea militară a S.U.A. în Irak nu a avut girul Consiliului de Securitate, dată fiind poziţia Franţei, Germaniei şi Rusiei care s-au opus.

O altă problemă care se ridică aici este şi cea legată de competenţa Consiliului de Securitate de a înfiinţa organe subsidiare cu atribuţii exclusiv judiciare. Competenţa judiciară în cadrul O.N.U. este încredinţată Curţii Internaţionale de Justiţie şi nicidecum Consililui de Securitate.

În concluzie, singura rămasă în discuţie vis-a-vis de cele propuse a fost aceea de constituire a unui Tribunal Special pentru Irak, aspect contestat chiar şi de către unele forţe politice din Irak.

Acest Tribunal a fost organizat în bună măsură cu susţinere de la Guvernul american, care a insistat pe judecarea crimelor din Irak, încercând să demonstreze prin aceasta că autorităţile locale funcţionează.

În viziunea S.U.A., care s-a opus Curţii Penale Internaţionale, se susţine că practica internaţională ar trebui să promoveze judecarea crimelor de genul acesta la nivel naţional.

În opinia noastră, faptele grave (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război) comise în perioada 1968 – 2003 pe teritoriul Irakului sau cele comise în legătură cu războaiele purtate de Irak împotriva Iranului şi Kuweitului, constituie violări grave ale obligaţiilor ce decurg din norme imperative de drept internaţional şi ca atare ele intră în competenţa materială a jurisdicţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere astfel de crime care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională ar fi putut fi deferite spre judecare Curţii Penale Internaţionale. Numai că, analizând problema sub aspectul limitării în timp a Curţii Penale Internaţionale, aceasta nu ar putea judeca crimele comise înainte de intrarea în vigoare a Statutului acesteia. - IN PLUS DACA CUMVA INTREABA-(4.1.2. Competenţa Tribunalului Special pentru Irak

Potrivit art.2 din Statut sediul acestui Tribunal va fi la Bagdad sau în orice regiune guvernată de Irak potrivit hotărârii Consiliului de Guvernare.

Trbunalul are competenţă asupra oricărui irakian sau străin acuzat de infracţiunile enumerate în articolele 11-14 din prezentul Statut, comise în perioada 17 iulie 1968 – 1 mai 2003.

Următoarele crime intră în competenţa materială a Tribunalului: Genocid Crime împotriva umanităţii Crime de război Violarea anumitor legi irakiene enumerate de art.14, după cum urmează:

Persoane din afara justiţiei care încearcă să manipuleze justiţia sau să se amestece în funcţiile justiţiei, în violarea Constituţiei interne a Irakului din 1970, cu modificările ulterioare;

Irosirea resurselor naţionale, a bunurilor şi fondurilor publice; Abuzul de poziţie şi preocuparea pentru politicile care pot conduce la

ameninţarea cu război sau folosirea forţelor armate ale Irakului împotriva unei ţări arabe, în conformitate cu art.1 din Legea nr.7/1958.

4.1.3. Organizarea TribunaluluiPotrivit art. 3 din Statut, Tribunalul este organizat astfel:

Una sau mai multe Camere de Judecată O Cameră de Apel Judecătorii de investigaţii Departamentul Procurorilor Departamentul administrativ

Judecătorii permanenţi ori cei independenţi aflaţi în rezervă care compun Camerele Tribunalului vor fi irakieni, cu excepţia prevăzută la art.4 lit.d), care precizează că „Consiliul de Guvernare sau Guvernul viitor, în cazul în care este absolut necesar, poate numi judecători din afara Irakului care au experienţă cu privire la infracţiuni cuprinse în acest Statut”.

Numirea judecătorilor se face pe o perioadă de 5 ani, iar condiţiile de numire în funcţie sunt cele prevăzute de sistemul de justiţie irakian, respectiv Legea nr.10/1970, privind organizarea judecătorească.

În ceea ce priveşte competenţa acestei instanţe, chiar dacă Tribunalul Special pentru Irak şi Curţile naţionale ale Irakului vor avea concurs de jurisdicţie în a judeca persoanele care se fac vinovate de comiterea infracţiuniolor prevăzute în art.11 – 14, Statutul prevede totuşi o competenţă prevalentă a Tribunalului Special, faţă de orice altă instanţă naţională, în sensul că Tribunalul poate cere oricând altei Curţi iraţiene să-i transfere în orice fază a procedurii, orice caz aflat pe rol cu privire la infracţiunile prevăzute în art.11-14. Mai mult, aceste instanţe au obligaţia de a transfera cazurile solicitate.

Principiul Non bis in idem se aplică în mod absolut, în ceea ce privesc hotărârile date de Tribunal, în sensul că nici o altă persoană nu va fi judecată de către Curţile irakiene pentru fapte pentru care ea a fost deja judecată deja judcată de Tribunal potrivit art.300 – 301 din Codul de procedură penală al Irakului.

În situaţia în care o personă a fost judecată de către o Curte irakiană pentru fapte ce constituie infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului, acesta dacă Tribunalul hotărăşte, poate rejudeca cauza.

Situaţiile în care se poate solicita rejudecarea cauzei de către Tribunal sunt: când Tribunalul consideră că judecata făcută de Curte nu a fost imparţială sau independentă şi a fost destinată să-l apere pe acuzat, ori cazul nu a fost corect judecat. )

69. Asemănări şi deosebiri în cadrul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.Pacea şi omenirea sunt valori sociale care dintotdeauna au constituit bunurile cele mai de preţ ale popoarelor. Războaiele regionale (zonale) sau mondiale cunoscute în istoria omenirii (în special ultimele războaie mondiale) au demonstrat că nu este de ajuns să se proclame însemnătatea acestor valori, ci trebuie să se întreprindă măsuri prin toate mijloacele (inclusiv cu ajutorul legii penale) pentru apărarea lor.

Ideea reprimării faptelor contra păcii şi omenirii a apărut astfel ca o reacţie firescă a popoarelor împotriva atrocităţilor ce se comit mai ales prin războaie de agresiune. S-a acţionat mai ales în anii ce au urmat după cel de-al doilea război mondial când s-a pus problema pedepsirii celor care au comis crime contra păcii şi omenirii.

Asemanari- au ca ob jur relaţiile sociale cu răsfrângeri interne şi interstatale inerente coexistenţei

colectivităţilor umane, relaţii a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt asigurate prin apărarea păcii şi omenirii;- sunt imprescriptibile-prevazute in codul penal art 356-360- urmarea imediată – constă în starea de pericol care se creează la adresa păcii şi implicit la coexistenţa paşnică între popoare, ce rezultă din săvârşirea uneia din modalităţile elementului material.2B. Subiecţii infracţiunii

- subiectul activ - orice persoană responsabilă penal; fapta este susceptibilă de toate formele de participaţie;

- subiectul pasiv - statul român ca reprezentant al societăţii, dar şi omenirea în ansamblul ei;Acte pregătitoare: deşi posibile, nu se sancţionează.. Tentativa - este posibilă şi se pedepseşte conform art. 361 alin. 1 C.pen.;Deosebiri :

- unele dintre infr sunt conditionate de timpul savarsirii infr : ex : pe timp de razboi “ tratamentele neomenoase”,Distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri (art. 359 C.pen.),

- genocidul rep exterminarea pe motiv naţional, etnic, religios

elementul material priveste diverse modalitati de savarsire : - elementul material – se realizează prin acţiuni alternative cum ar fi: acţiunile de

propagandă, de răspândire de ştiri tendenţioase sau inventate, precum şi orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război, toate în mod sistematic. Acţiunea de propagandă echivalează cu a propovădui concepţii, ideei favorabile războiului, iar răspândirea de ştiri tendenţioase înseamnă aducerea acestora la cunoştinţa altor persoane (în public) prin care se urmăreşte crearea

unei psihoze favorabile războiului. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca propaganda sau răspândirea de ştiri să fie de natură aţâţării răuboiului; (propaganda pt razboi)

a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului,b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului,c) supunerea colectivităţii sau grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să

ducă la distrugere fizică; d.p.d.v. faptic avem în vedere lipsa de hrană, îmbrăcăminte, condiţii inumane de locuit, neasigurarea sistenţei sanitare şi a medicamentelor, neasigurarea căldurii în locuinţe, etc.,

d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului,e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă

colectivitate sau în alt grup, (genocid) etc.( luam Tudorel Toader la noi la examen si ne e mai usor sa citim de acolo direct –

pag529)

70. Comentaţi d.p.d.v. juridic următorul text: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI * ARTICOLUL 1

Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii. -este consacrat pr egalitatii, demnitatii- toate pers sunt libere- astfel se interizice sclavia- le sunt recunoscute persoanelor drepturile si libertatile , indifrent de sex, rasa, culoarea, nationalitate etc.- inzestrarea cu ratiune si constiinta denota existenta factorilor intelectiv si volitiv cu care sunt inzestrati oamenii. In cadrul laturii subiective in ceea ce priveste mobilul si scopul savarsirii unei infractiuni,atunci cand lipseste mobilul se revela o anormalitate. -comportamentul civic , „in spiritul fraternitatii” joaca rolul de preventie generala in ceea ce priveste prevenirea savarsirii de infractiuni.

71. Comentaţi existenţa unei jurisdicţii internaţionale penale. Argumente pro şi contra.Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi însemnătatea justiţiei internaţionale penale

Ideea de justiţie internaţională penală a căpătat un caracter mai pronunţat începând cu a doua jumătate a secolului XX. Din păcate, mecanismele de sancţionare a crimelor internaţionale constituie o vastă categorie de instrumente lipsite de un temei unic şi care funcţionează într-un ansamblu încă neordonat la nivelul comunităţii internaţionale, nivel la care au fost înfiinţate de-a lungul timpului tribunalele ad-hoc în anii 1945-194650, Tribunalul Penal Internaţional pentru ** Adoptată şi proclamată de Adunarea generală a O.N.U prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948. România a semnat Declaraţia la 14 decembrie 1955 când prin R 955 (X) a Adunării generale a ONU, a fost admisă în rândurile statelor membre.50 Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient

fosta Iugoslavie în anul 1993, Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda în 1994, şi în cele din urmă un tribunal cu caracter permanent, în 1998 – Curtea Penală Internaţională. Îmbucurător este faptul că în zilele noastre nu mai puţin de 104 de state au ratificat Tratatul prin care a fost înfiinţată această instanţă.

Prin înfiinţarea acestor jurisdicţii penale internaţionale nu s-a dorit decât pedepsirea persoanelor care încalcă normele dreptului internaţional. Spre exemplu, conflictele ce au izbucnit în fosta Iugoslavie şi Rwanda şi atrocităţile care au avut loc ulterior au constituit factorul determinant în reaprinderea sentimentului de justiţie care exista la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Acestor tribunale le-au fost aduse nenumărate critici referitoare la competenţă sau la rolul mascat pe care îl jucau dirijate fiind din umbră de Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, în absenţa unui tribunal penal permanent cu jurisdicţie universală, înfiinţarea unor tribunale ad-hoc s-a dovedit a fi o alegere potrivită.

Datorită imboldului înfiinţării tribunalelor sus menţionate, s-a dorit şi reuşit să se înfiinţeze un tribunal penal internaţional care, spre deosebire de tribunalele ad-hoc urma să aibă jurisdicţie globală, fiind apt a răspunde oricăror violări ale normelor dreptului internaţional. A fost creată, aşadar curtea Penală Internaţională, în dorinţa de a construi un tribunal independent, corect, imparţial, reprezentativ şi liber de orice influenţă politică, în măsură să poată judeca „cele mai grave delicte de privesc comunitatea internaţională ca un întreg”.

72. Precizaţi şi comentaţi motivele de exonerare a răspunderii penale din cadrul Statutului CPI.

ARTICOLUL 31Motive de exonerare a raspunderii penale

1. In afara altor motive de exonerare a raspunderii penale prevazute de prezentul statut, o persoana nu raspunde penal daca, in momentul comportamentului in cauza:a) suferea de o boala sau o deficienta mintala care o priva de capacitatea de a intelege caracterul delictuos sau natura comportamentului sau ori de a-l stapani pentru a fi conform exigentelor legii;b) era intr-o stare de intoxicatie care o priva de facultatea de a intelege caracterul delictuos sau natura comportamentului sau ori de a-l stapani pe acesta pentru a-l alinia la exigentele legii, cu conditia sa nu se fi intoxicat in mod voluntar in circumstantele in care stia ca, datorita intoxicarii, risca sa adopte un comportament care sa constituie o crima ce tine de competenta Curtii sau nu sa fi tinut deloc seama de acest risc;c) a actionat rezonabil pentru a se apara, pentru apararea altuia sau, in cazul crimelor de razboi, pentru a apara bunurile esentiale supravietuirii sale ori a altuia sau esentiale la indeplinirea unei misiuni militare, impotriva recurgerii iminente si ilicite la forta, intr-un mod proportional cu amploarea pericolului pe care l-ar risca propria persoana sau altcineva ori bunurile protejate. Faptul ca o persoana a participat la o operatiune defensiva condusa de forte armate nu constituie in sine un motiv de exonerare a raspunderii penale potrivit prezentei litere;

d) comportamentul despre care se sustine ca ar constitui o crima ce tine de competenta Curtii a fost adoptat sub constrangere, rezultand dintr-o amenintare cu moartea iminenta sau dintr-o atingere grava, continua ori iminenta a propriei integritati fizice sau a altuia si daca a actionat din necesitate si intr-un mod rezonabil pentru a inlatura aceasta amenintare, cu conditia sa nu fi avut intentia de a produce un prejudiciu mai mare decat cel pe care a incercat sa il evite. Aceasta amenintare poate fi:(i) fie exercitata de alte persoane;(ii) fie constituita de alte circumstante independente de vointa sa.2. Curtea se pronunta asupra chestiunii de a sti daca motivele de exonerare a raspunderii penale prevazute in prezentul statut sunt aplicabile in cazul cu care este sesizata.3. In timpul procesului Curtea poate lua in considerare un motiv de exonerare a raspunderii, altul decat cele care sunt prevazute la paragraful 1, daca acest motiv decurge din dreptul aplicabil prevazut la art. 21. Procedura de examinare a acestui motiv de exonerare este stabilita in Regulamentul de procedura si de probeComentariu :

a- prob mintale sau orice alta boalab- nu poate sa fie stapana pe actiunile sale datorita intoxicatiei cu diferite substante, aceasta

insa nu fie provocate special pt a fi exonerata de raspunderec- a actionat in legitima aparare sau in stare de necesitate pt a sala diverse bunuri sau chiar

vieti omenestid- a actionat sub imperiul constrangerii sau in stare de necesitate fara insa a depasi limitele

acesteia.

73. Precizaţi şi analizaţi drepturile persoanelor din cadrul unei anchete la CPI.Statutul din 17 iulie 1998 - de la Roma al Curtii Penale Internationale

ARTICOLUL 55Drepturi ale persoanelor in cadrul unei anchete

1. Intr-o ancheta deschisa in baza prezentului statut o persoana:a) nu este obligata sa depuna marturie impotriva ei insesi, nici sa se recunoasca vinovata;b) nu este supusa la nici o forma de coercitie, constrangere sau amenintare, nici la tortura, nici la vreo alta forma de suferinta sau tratament de cruzime inuman sau degradant;c) beneficiaza gratuit, daca nu este interogata intr-o limba pe care o intelege si o vorbeste perfect, de ajutorul unui interpret competent si de toate traducerile necesare cerintelor echitatii; si

d) nu poate fi arestata sau detinuta arbitrar; ea nu poate fi privata de libertate daca aceasta nu are loc pentru motivul si potrivit procedurii prevazute in prezentul statut.2. Cand exista motive sa se creada ca o persoana a comis o crima ce tine de competenta Curtii si ca aceasta persoana trebuie sa fie interogata fie de procuror, fie de autoritatile nationale in baza unei cereri facute conform cap. IX, aceasta persoana are in plus drepturile urmatoare, asupra carora este informata inainte de a fi interogata:a) sa fie informata inainte de a fi interogata ca exista motive sa se creada ca ea a comis o crima ce tine de competenta Curtii;b) sa pastreze tacerea, fara ca aceasta tacere sa fie luata in considerare pentru determinarea culpabilitatii sau a nevinovatiei sale;c) sa fie asistata de un aparator la alegerea sa sau, daca nu are, de un aparator din oficiu de fiecare data cand interesele justitiei o cer, fara a trebui in acest caz sa verse o remunerare, daca nu are mijloace;d) sa fie interogata in prezenta avocatului sau, daca nu a renuntat la dreptul de a fi asistata de un avocat.

Comentariu : 1.

a- opereaza prezumtia de nevinovatie si nicio pers nu va fi pedepsita pt o fapta pe care nu a comis-o ( nulla poena sine lege)

b- b- opereaza pr umanismului, astfel ca pers ca fi tratata cu decentac- in cadrul anchetei i se va pune pers la dispozitie un interpret pt a intelege toate acuzele si

pt a se aparad- astfel, toate masurile privative de libertate se vor lua doar in masura in care sunt preazute

de lege, si doar pt fapta de care este acuzata pers anchetata2. a- ii este pusa in vedere fapta pt care este certatab- dreptul la tacerec- are dr la un aparator ales, dar daca nu are mijloace materiale, I se va asigura unul din oficiud – pe tot parcursul procesului sa fie asistata de aparator, in cazul in care a ales aceasta varianta