Post on 23-Jun-2015
De la simbol la brand / logo
– studiu de caz –
1. Simbolistica leonină în morfologia religioasă
Puternic, suveran, simbolul Soarelui şi al Luminii, îndeosebi, leul,
rege al animalelor este încărcat de calităţi, dar şi defecte inerente rangului
său. Dacă el este întruparea Puterii, Înţelepciunii, Dreptăţii, pe de altă parte,
excesul orgoliului său şi al siguranţei sale, îl fac simbolul Tatălui,
Suveranului, Stăpânului, învins de propria sa putere şi orbit de propria sa
lumină şi care devine tiran crezându-se protector. El poate, deci, să fie
admirat sau considerat de nesuportat; între aceste două trăsături, oscilează
numeroasele sale accepţii simbolice1.
În gândirea indiană Krishna numit şi Gîta, adică leul printre animale
(10,30); Budha este leul neamului Shakya; Blazonul lui Acoka (232 î. Hr.),
regele budhist care a recucerit India şi a reunificat-o, purta efigia a trei lei
urcând un soclu în forma de stradă, cu deviza: ”adevărul este cel care
triumfă”. Aceşti trei lei arătând puterea regelui budhist ar putea simboliza
Tripitaka cu trei coşuri, adăpost canonic al învăţămintelor lui Budha, cum ar
putea simboliza şi Triratna, cele trei instrumente ale existenţei, Budha
(fondatorul) sau deşteptătorul, Dharma (legea), Samgha (comunitatea).
El slujeşte, de asemenea, tronului lui Budha şi lui Kubjika, având
aspectul lui Devi. şi puterea Shakti, cea a energiei divine, forma avatarei
Nara–Simha (om–leu), forţă şi curaj, distrugătorul răului şi al ignoranţei,
reprezentare a lui Manjustirî, purtătorul cunoaşterii. De altfel, Budha
răcneşte ca răgetul leului – ca Brihaspati, atunci când îl învaţă Dharma, aşa
încât în realitate răcnetul leului este răcnetul său.
Şi în iconografia hidusă se menţionează, de asemenea, despre
leoaica shardula, manifestare a Verbului care traduce aspectul reductabil
al lui Maya, puterea manifestării.
Acest rol al leului superb nu se schimbă niciodată fie că e vorba de
Europa sau de Africa. Astfel, odată, cu eliberarea feminină a epocii noastre,
1 Pe această temă vezi J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., pp. 575-577.
leul suprem şi generos a devenit macho phallocrat, care nu ştie sau se
preface că nu ştie că puterea sa este relativă.
În teologia iudeo-creştină el îl reprezintă pe cel născut din neamul lui
Iuda sau pe Hristos, care este leul Iudeilor. Leul lui Iuda despre care citim
în Sfânta Scriptură, în Geneză 49,8, potrivit tradiţiei creştine indică
persoana lui Hristos. Textul din Geneză trebuie coroborat cu textul din
Apocalipsă (5,5), unde prima dintre cele patru fiinţe care înconjoară tronul
celest este legată de imaginea unui leu, şi cu textul din profetul Iezechil
(1,4 – 15 sqq), unde aşezământul lui Yahve apare într-o cvadruplă imagine,
deopotrivă antropomorfă şi teriomorfă, dintre care o faţă este de leu. El
este, de asemenea, şi simbolul lui Hristos – Judecătorul sau Vindecătorul – ,
căruia îi poartă cartea sau pergamentul. Se ştie că El este din aceeaşi
perspectivă simbolul Sf. Evanghelist Marcu. El este cel care, după cum
descoperim în Apocalipsă (5,5), a învins pentru a deschide cartea şi cele
şapte peceţi.
Găsim la Pseudo-Dionisie Aeropagitul explicaţia conform căreia
teologia oferă anumitor îngeri aspectul leului, pentru că imaginea leului
exprimă autoritatea şi forţa invincibilă a sfinţeniei angelice, efort suveran,
vehement, ce nu poate fi supus, spre a imita măiestria divină şi taina, de
asemenea, divină care este dăruită îngerilor pentru a ascunde misterul lui
Dumnezeu într-o obscuritate indicibilă, ascunzând, astfel, cu /prin sfinţenie
privirilor indiscrete urmele legăturii lor cu divinitatea, asemenea leului care
şterge în mersul său urma paşilor în momentul în care se află în faţa
păstorului. Simbol al justiţiei, leul este garantul puterii, materiale sau
spirituale. În acest mod leul trimite ca înţeles şi simbol la tronul
numeroaselor credinţe în acelaşi mod în care se împodobeşte tronul lui
Solomon, al regilor Franţei sau al episcopilor medievali.
Mai clar, în iconografia medievală, capul şi partea anterioară a Leului
corespund naturii divine a lui Hristos, partea posterioară – care este în
contrast cu realativa sa slăbiciune – naturii umane (mai pe larg, vide infra).
E de amintit şi Sf. Ioan Botezătorul, vox clamantis in deserto (Lc.
3,4), prin impetuozitatea discursului său asemănător apetitului irascibil al
leului, simbol al unei voinţe semeţe şi al forţei necontrolate; în
contrapondere, avem leul burtos, simbol al avidităţii oarbe, peste care se
aşează Civa. De la leul, simbol al lui Hristos, această orbire duce direct la
leul – simbol al Antihristului, atestat, de asemenea, în Sfânta Scriptură (I
Petru, 5,8; Apoc. 10, 3).
Analiza despre această semnificaţie va denota uneori simbolul unei
pulsări sociale pervertite: tendinţa de a domina ca un despot, de a impune
în mod brutal autoritatea şi forţa sa, dar răgetul profund al leului şi gura sa
mare deschisă, duc spre un alt simbol, nu solar şi luminos, dar sumbru şi
pământesc.
Leul în această viziune neliniştitoare se înrudeşte altor divinităţi
infernale care înşfacă ziua crepusculului şi o aruncă în zori, cum este
crocodilul mai multor mitologii. Astfel, ajungem în Egipt unde leii erau,
adesea, reprezentaţi printr-un cuplu pereche, doi câte doi: fiecare dintre ei
privea orizontul opus, unul la est, celălalt la vest. Ei au ajuns să simbolizeze
cele două orizonturi şi drumul soarelui de la o extremitate la cealaltă a
pământului. Supraveghind astfel revărsarea zilei, ei reprezentau Ieri şi
Mâine. „Şi, deoarece, călătoria infernală a soarelui îl ducea din gura leului
din Occident în cea a leului din Orient, de unde renăştea dimineaţa, ei
ghiciră energia fundamentală a reîntineririi astrului”. Într-un mod general,
ei simbolizau această reîntinerire a vigorii, care asigură alternanţa nopţii cu
ziua, a efortului şi odihnei. În Orientul extrem, leul, animal emblematic, are
profunde afinităţi cu dragonul cu care ajunge să se identifice. El joacă un rol
de protector împotriva influenţelor răufăcătoare. Dansuri ale leului
(Shishimai) au loc în Japonia pe 1 ianuarie şi în anumite zile de sărbătoare.
Ele se derulează în faţa sanctuarelor shintoiste, pe străzi şi, până, în casele
particulare. Muzicienii îi acompaniază pe dansatori. Aceştia poartă o mască
în formă de leu. Un bărbat poartă masca şi alţi doi sau trei îi înfăţişează
trupul sub un giulgiu. Capul leului este roşu. Acest leu este privit ca
alungând demoni şi aducând sănătate şi prosperitate familiilor, satelor,
comunelor. Viziunea spectacolului, mai sus expus, se termină printr-o fiinţă
exorcizată, iar simbolismul chotonian e mereu reluat, imaginea morţii
devine gaj al reînnoirii, aşadar a vieţii. Este ceea ce întâlnim şi în alte arii
culturale, unde „leul devorează periodic, iar taurul exprimă de milenii
dualitatea antagonică fundamentală a zilei şi a nopţii, a verii şi a iernii”. El
simbolozează, în acest fel, nu doar reîntoarcerea soarelui şi întinerirea
energiilor cosmice şi biologice, dar şi renaşterile în sine. Mormintele
creştine vor fi înfrumuseţate cu imagini de lei. „El singur, leul este un
simbol al renaşterii”. În tradiţia islamică, califul Ali, urmaş al profetului
Mohamed, adorat de şiiţi este leul trimis de Allah, motiv pentru care
drapelul iranian are pe el un leu încoronat.
2. Leul zodiacal
De la 23 iulie la 22 august, reprezintă al cincilea semn al zodiacului,
ocupând mijlocul verii. Acest semn este caracterizat prin deschiderea
naturii sub caldele raze ale soarelui, care este stăpânul planetar. Inima
zodiacului, el exprimă bucuria de a trăi, ambiţia, orgoliul şi ridicarea. Cu
leul, revenim la elementul foc, aşa încât de la berbec la leu se elaborează
metamorfoza principiului care de la puterea animală brută, instantanee şi
absolută ca o scânteie sau licărire, devine putere desfăşurată pentru a se
transforma într-o forţă domoală şi disponibilă ca flacăra iradiantă în
mijlocul căldurii şi al luminii. Noi trecem, de altfel, aurore ale primăverii în
mijlocul după-amiezilor magnifice ale verii. Semnul este reprezentat de
maiestuoasa creatură a regelui animalelor, efigie a puterii suverane, a
forţei mobile este împerecheat cu soarele, semnul şi astrul fiind simboluri
ale vieţii sub aspectul căldurii, luminii, strălucirii, puterii, aristocraţiei.
Partitura leonină este asemănătoare unei ode triumfale în aur arămiu,
strălucind în arderi vitale. Acestui tip zodiacal îi corespunde caracterul
celei mai înalte puteri. Pătimitor, fiinţă a voinţei datorită implicării
necesităţii şi a modului de acţiune, această forţă emotiv – activă ordonată
şi orientată spre un scop, serveşte ambiţiilor deziderate continuu. Este o
natură puternică, născută pentru face să cânte viaţa în plenitudinea vocii,
pentru a găsi motivul său suprem de a trăi pentru a face să strălucească o
notă răsunătoare pe firmamentul destinului său. Această putere poate să
se exercite în desfăşurare orizontală şi oferă un tip herculean realist,
eficace, viguros, concret, ca prezenţă fizică. Dar ea poate, de asemenea,
să se desfăşoare şi vertical, şi oferă un aspectele unui tipar apolinic,
idealist, în care puterile luminoase tind să domine total.
3. Leul heraldic (medieval)2
În starea sălbatică, leii au dispărut din Europa Occidentală de timpuriu,
neîndoielnic cu câteva milenii înaintea erei noastre. Pentru spectacolele de
circ, romanii, îi aduceau, în mare număr, din Africa de Nord sau din Asia Mică,
uneori de şi mai departe. În Evul Mediu, leul nu mai este de mult indigen în
Europa. Cu toate acestea, bărbaţii şi femeile epocii feudale pot avea ocazia să
vadă lei vii, în mod cert, nu chiar, în fiecare zi, dar probabil nu atât de rar
după cum am fi tentaţi să credem la început. Există într-adevăr numeroşi
stăpâni de animale care se deplasează din bâlci în bâlci, din iarmaroc în
iarmaroc. Printre fauna relativ diversificată, ei arată urşi care dansează şi fac
acrobaţii şi, din când în când, un leu sau mai mulţi. Firesc, aceştia sunt
vedete, şi uneori lumea străbate distanţe mari pentru a-i contempla. Alături de
aceste menajerii ambulante există menajerii mai mari, adeseori stabile,
uneori itinerante, în interiorul cărora leii ocupă primul loc : menajeriile regale
şi princiare.
În Europa medievală, aceste menajerii sunt întotdeauna semne ale
puterii. Ele erau astfel încă în Antichitate şi au rămas în epoca modernă. Timp
îndelungat, doar regii, marii seniori şi câteva abaţii îi aveau în posesie.
Începând cu secolul al XIII-lea, unele oraşe, mai multe consilii de canonici şi
câţiva prelaţi bogaţi îi imită. Nu este vorba câtuşi de puţin de a satisface
curiozitatea unui public avid să vadă fiare sălbatice sau insolite, ci de a pune
în scenă embleme sau simboluri vii, pe care doar cei mai înstăriţi le pot
procura, constituite un „tezaur”. Din nefericire, documentele care vorbesc
despre acestea sunt puţine la număr şi nu oferă în general decât fărâme de
informaţii. Ne lipsesc adevăratele inventare sau recensământuri care ne-ar
permite să aflăm alcătuirea menajeriei cutărui sau cutărui principe, într-un loc
anume sau la un moment dat. Ne-ar fi plăcut să ştim mai bine repartizarea
între animale indigene, şi animale exotice, animale sălbatice şi animale
domestice, animale periculoase şi animale inofensive, animale mari şi
animale mici, animale prezente într-un singur exemplar şi animale prezente
2 M. Pastoureau, op. cit., pp.
în număr mare. Cercetarea atentă a componentei acestor menajerii ar fi
indistructivă din mai multe puncte de vedere. În cele datând din Evul Mediu
timpuriu predominau urşii, mistreţii şi leii. În epoca feudală, mistreţii nu-şi mai
află locul printre alte animale, urşii sunt mai puţini numeroşi, totodată
sporeşte numărul leoparzilor şi al panterelor. La sfârşitul Evului Mediu,
animalele exotice, fie că sunt nordice (morse, reni, elani), asiatice(pantere,
cămile) sau africane (elefanţi, dromaderi, maimuţe, antilope, onagri), sunt din
ce în ce mai căutate. Dar marea vedetă rămâne în continuare leul, atribut
obligatoriu al oricărui deţinător de putere.
A vedea un leu viu nu constituie un lucru atât de rar în Europa Evului
Mediu, chiar şi în mediul rural. Iar a vedea un leu pictat, sculptat, brodat sau
modelat este cât se poate de frecvent. La drept vorbind, aproape cotidian,
într-atât sunt de numeroase imaginile leilor în biserici, pe clădiri civile, pe
monumente funerare, în opere de artă şi pe obiectele vieţii materiale. Fie că e
vorba de arta romană sau gotică, în special biserica face să se vadă leul
pretutindeni, în exterior şi în interior, în naos dar şi în strană, pe pardoseală,
pe pereţi, pe pod, pe uşi şi ferestre : lei întregi sau lei hibrizi, reprezentaţi
separat sau integraţi într-o scenă. În decorul abundent al bisericilor, unde
partea rezervată bestiarului este considerabilă, leii sculptaţi sunt astăzi mai
numeroşi decât leii pictaţi. Dar o parte însemnată a acestora din urmă a
dispărut – ca şi majoritatea figurilor zugrăvite pe pereţi – şi nici nu e sigur că
toate animalele sculptate pe care le luăm drept lei au fost concepute şi
primite ca atare. Uneori este vorba de feline indeterminate, respectiv de
simple patrupede cărora este imposibil sa le atribui o denumire de specie.
Totodată, avem tendinţa de a confunda leul cu ursul, aceste două animale
alcătuind un cuplu în Biblie în textele patristice şi în iconografia ce decurge
din acestea. Doar coada şi coama ne permit cu adevărat să-l distingem pe leu
de urs. Şi mai des, suntem tentaţi să-l calificăm drept leu pe orice animal sau
monstru cu botul căscat care pare să înghită sau să vomite o fiinţă umană. În
numeroasele cazuri similare, identitatea este abuzivă, păcătuind prin exces de
precizie.
Ceea ce nu-i împiedică pe lei să abunde, în special în decorul sculptat
din epoca romană. Dar această abundenţă nu se datorează doar sculpturii. În
manuscrisele decorate cu miniaturi, bunăoară, ea se găseşte în aceleaşi
proporţii : leul este animalul cel mai des întâlnit. În anumite cărţi, el este
prezent pe orice filă, în miniatura principală ca şi în literele cu parafă sau
decorul de pe margine. În realitate, oricare ar fi suportul sau tehnica utilizată,
leul este adevăratul „star” al bestiarului medieval, departe, mult prea departe
de toate celelalte animale. Rare sunt locurile sau momentele în care privirea
nu cade asupra unui leu sau a mai multor lei. Acesta face parte din plin din
viaţa cotidiană, fapt care-l invită pe istoric să se îndrepte asupra pertinenţei
unei opoziţii între animalele „indigene” şi animalele „exotice” în cultura
medievală. Clasificările şi concepţiile noastre actuale urmează fi mânuite, în
cazul dat, cu cea mai mare prudenţă.
Această întâietate a leului în bestiarul figurativ se regăseşte în lumea
emblemelor şi a codurilor sociale. Bunăoară, numeroase nume proprii evocă
de departe sau de aproape leul : nume de botez compuse de la rădăcina leo-
(Leo, Leonardus, Leunellus, Leopoldus), nume de familie integrând cuvântul
leu (Lionnard, Lowenstein, Leonelli), dar mai ales nume sau supranume date
personajelor ilustre (Henri le Lion, Lion de Bourghes, Lionel, verişorul lui
Lancelot). Cu toate acestea, nu antroponimia este cea care aduce în acest
domeniu materialul documentar cel mai abundent, ci, începând cu secolul al
XII-lea, heraldica.
Într-adevăr, leul este figura cea mai frecventă în stemele medievale. Mai
mult de 15% îl conţin. Este de bună seamă o proporţie considerabilă, dat fiind
că figura imediat următoare fascia (figura geometrică reprezentată de o fâşie
orizontală), nu atinge decât 6%, pe când vulturul, singurul rival al leului în
bestiarul heraldic, nu depăşeşte 3%. Această întâietate a leului se regăseşte
pretutindeni : în secolul a XII-lea, ca şi în secolul al XV-lea în Europa de Nord,
dar şi în Europa Meridională, în stemele nobile, precum şi în stemele ne-
nobile, în cele ale persoanelor fizice ca şi în cele ale persoanelor morale, în
heraldica adevărată ca şi în heraldica literară sau imaginară. Faimoasa maximă
„cine nu are arme, poartă un leu” apare în secolul al XIII –lea în romanele
cavalereşti şi este încă citată, pe bună dreptate, în manuale de heraldică din
secolul al XVII-lea. În rest, se observă că, exceptând împăratul şi regele
Franţei, toate dinastiile creştinităţii Occidentale, au purtat, într-un moment
sau altul al istoriei lor, pe steme un leu sau un leopard (care nu este pentru
heraldică decât un leu de tip aparte).
Acestui tablou de ansamblu trebuie să îi aducem totuşi anumite nuanţări
de ordin geografic şi cronologic. Cei mai numeroşi lei se întâlnesc în Flandra
şi în Ţările de Jos; în regiunile alpine - şi, în mod general, în zonele montane -,
sunt mai frecvenţi. Pe de altă parte, între secolul al XIII-lea şi secolul al XVI-
lea, indicele mediu de frecvenţă a leului se află pretutindeni într-o scădere
sensibilă. Dar lucrul acesta se datorează diversificării în creştere a
repertoriului figurilor heraldice şi mai puţin, departe de aceasta, unui recul
cantitativ. Pretutindeni, leul îşi păstrează întâietatea. Primul în statistici, este
de asemenea cel dintâi sub pana cronicarilor de arme şi a autorilor de tratate
de heraldică compilate începând cu mijlocul sec al XIV-lea. Totul contribuie
pentru a face din leu regele animalelor, dar şi figura heraldică prin excelenţă.
Asemeni bestiarelor şi enciclopediilor, ei îl înzestrează cu toate virtuţile
conducătorului şi ale războinicului (forţă, curaj, demnitate, largheţe, dreptate) ,
la care se adaugă uneori o dimensiune hristologică (milă, jertfă, mizericordie).
Adeseori constatată, această vogă considerabilă a leului în stemele
medievale rămâne prea puţin explicată. În mod cert întâlnim deja numeroşi lei
pe suporturile emblematice sau insignologice ale Antichităţii şi ale Evului
Mediu timpuriu. Dar în majoritatea regiunilor Europei,acvila, mistreţul, ursul şi
corbul sunt cel puţin la fel de frecvenţi. Mai mult decât atât, între secolele al
VI-lea şi al XI-lea în raport cu statutul pe care îl avusese în lumea greco-
romană, leul pare în recul net în simbolica politică şi în emblematica războinică
în tot occidentul. Or, dintr-o dată, în cea de-a doua jumătate a secolului al XI-
lea, şi de-a lungul secolului al XII-lea, asistăm la o adevărată explozie masivă a
leilor şi a „cavalerilor leului” (cavaleri înzestraţi cu un scut sau cu o banieră pe
care era înfăţişat un leu), la început ca motive figurative într-un decor pictat
sau sculptat, apoi ca teme literare sau teme narative. De unde vin to ţi aceşti
lei pre- şi protoheraldici? Mai mult decât într-o influenţă a cruciadelor şi a unui
împrumut al francilor în ceea ce priveşte însemnele sau practicile
emblematice bizantine sau musulmane, eu cred mai degrabă în rolul jucat de
ţesăturile şi obiectele de artă importate cu regularitate din orientul apropiat şi
din orientul mijlociu, pe care leul era adeseori înfăţişat, uneori în posturi deja
aproape heraldice. Sculptura, pictura, literatura şi blazonul în curs de apariţie
au găsit în acestea o figură ce se pretează tuturor aplicaţiilor plastice şi
simbolice. Dar aceasta nu explica totul, nimic mai fals. Într-adevăr, heraldica
apare într-un moment în care iconografia şi imaginarul leului sunt într-o
puternică expansiune. În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, scutul
înfăţişând un leu devine în orice operă literară latină, franceză sau anglo-
normandă scutul stereotip al cavalerului creştin. El se opune astfel scutului
purtând un dragon al combatantului păgân. Doar regiunile germanice rezistă
preţ de câteva decenii acestei proliferări a leului: mistreţul rămâne aici, la
începutul secolului al XIII-lea, atributul convenţional al eroului literar. Nu
pentru mult timp. Începând cu anii 30 ai secolului al XIII-lea, bunăoară, un
erou atât de admirat ca Tristan abandonează, în Germania şi în Scandinavia,
scutul său tradiţional înfăţişând un mistreţ pentru a-şi lua un scut purtând un
leu după cum o făcea deja de 3 sau 4 generaţii în Franţa şi în Anglia, şi cum o
va face, ceva mai târziu, în Austria şi în Italia de Nord. La sfârşitul secolului al
XIII-lea pretutindeni în Europa Occidentală, orice erou literar era obligat să
aibă ca figură heraldică un leu.
Înainte de a ne întreba asupra simbolisticii leului în tradiţiile medievale
creştine şi de a încerca să răspundem cum anume aceasta sau nu explică
abundenţa sa în imagini şi steme, ar fi cazul să evocam locul acestui animal în
cele trei ansambluri culturale pe care le-a moştenit Evul Mediu creştin : biblic,
greco-roman, barbar (germanic şi celtic).
În epocile biblice, leul trăia în stare sălbatică în Palestina şi în tot
Orientul Apropiat. Este vorba de un leu (leo persicus) mai mic decât cel din
Africa şi care atacă mai ales şeptelul, mai rar oamenii. Abundent în aceste
regiuni timp de mai multe milenii, leul este în recul în momentul cuceririi
romană şi practic dispare în epoca cruciadelor. Biblia îl evocă adeseori,
subliniindu-i vigoarea : a învinge un leu constituie o adevărată ispravă, iar toţi
regii sau eroii înzestraţi cu o forţă remarcabilă sunt comparaţi cu leul. Cu toate
acestea, din punct de vedere simbolic, este vorba de un animal ambivalent :
există lei buni şi lei răi. Aceştia din urmă sunt mai frecvenţi. Periculos, crud,
brutal, hâtru, nelegiuit, leul încarnează forţele răului, duşmanii lui Israel, tiranii
şi regii răi, oamenii trăind în necurăţenie. Psalmii şi Profeţii îi acordă un loc
important şi fac din el o creatură redutabilă de care trebuie să fugi neapărat
implorând protecţia divină : „Scapă-mă din gura leului”, imploră psalmistul;
ruga sa va fi reluată de-a lungul întregului Ev Mediu. Noul Testament nu
rămâne dator din a face din leu o figură a diavolului: „fiţi treji şi vegheaţi!
Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi
caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă(...)” dar există şi un
leu bun, care îşi pune întreaga forţă în serviciul binelui comun şi al cărui răget
exprimă cuvântul Lui Dumnezeu. Este cel mai curajos dintre toate animalele,
dar şi emblema tribului lui Iuda, cel mai puternic trib al Israelului. Din acest
punct de vedere este asociat lui David, descendenţei sale, şi chiar lui Hristos :
„nu plânge: iată că leul şi în seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să
deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”.
Asemeni Bibliei, autorii greci şi latini vorbesc mult despre leu. Ei îl
cunosc bine – dacă ar fi să amintim doar jocurile de circ, mari consumatoare
de lei - , iar mulţi îi acordă un fel de întâietate asupra tuturor celorlalte
animale. Niciunul totuşi – nici măcar Aristotel - nu proclama în mod expres că
leul ar fi „regele animalelor”. Se pare că Pliniu şi preferă în acest rol pe elefant
cu care îşi începe cartea a VIII-a a Istoriei Naturale consacrate patrupedelor.
Şase secole mai târziu, în schimb, Isidor din Sevilla atunci când disertează
despre animalele sălbatice (De bestis), începe cu leul şi îl califică drept „rex,
eo quod princeps sit omnium bestiarum”. Rege, dat fiind că este primul
printre fiarele sălbatice, (rex bestiarum), dar încă nu efectiv rege al animalelor
(rex animalium). Este vorba în cazul dat de o tradiţie orientală (mai degrabă
iraniană decât indiană?), practic necunoscut autorilor greci şi romani din
Antichitatea clasică, prezentă timid în textele biblice şi care penetrează încetul
cu încetul în Occident în epoca elenistică.
Nimic asemănător la celţi, a căror mitologie a rămas timp îndelungat
impermeabilă la tradiţiile mediteraneene şi orientale. Până la creştinare, leul
este ignorat cu desăvârşire şi nu joacă nici un rol în fauna emblematică şi
simbolică. Tronul animal este ocupat de urs (regele Arthur poartă un nume ce
evocă numele ursului, animal regal), dar alte numeroase animale îl
concurează din strâns în sânul bestiarului mitologic : mistreţul, cerbul, corbul,
somonul. Tradiţiile germanilor sunt şi mai complexe şi mai nuanţate. În
straturile de profunzime ale mitologiei germano-scandinave, leul nici nu este
pomenit. Cu toate acestea , de timpuriu, mult înainte de creştinare, varegii,
care au contacte comerciale şi culturale cu societăţiile Asiei Centrale şi
Orientului Mijlociu în regiunea Mării Negre aduc în Occident figurile leului şi
ale grifonului tăiate în metal, sculptate în fildeş, brodate pe ţesături. Curând
aceste figuri capătă o dimensiune simbolică ce se dovedeşte a fi compatibilă
cu tradiţiile germane. În special coama este cea care îl pune în valoare pe leu,
dat fiindcă la germani părul lung şi abundent este dintotdeauna un semn al
forţei şi al puterii. Atunci când primii misionari pătrund în Germania, aducând
cu ei Biblia şi lungul cortegiu de lei, fiara este deja binecunoscută printre
indigenii păgâni, chiar dacă ocupă un loc modest în simbolica şi mitologia
animalică.
Simbolica ambivalentă a leului biblic se regăseşte în simbolica creştină a
Evului mediu timpuriu. Pe urmele lui Augustin, duşman declarat al leului şi al
tuturor fiarelor sălbatice, majoritatea Părinţilor Bisericii fac din el un animal
diabolic: acesta este violent, crud, tiranic; forţa sa nu este pusă în slujba
binelui, botul său seamănă cu gura infernului; orice înfruntare cu leul este
înfruntare cu Satan; a învinge un leu; aşa cum au făcut-o David şi Samson,
constituie un ritual de iniţiere care-i consacră pe eroi şi pe sfinţi. Cu toate
acestea, unii Părinţi ai Bisericii şi câţiva autori – Ambrosie, Origen, Raban
Maurul – adoptă un punct de vedere divergent: sprijinindu-se în special pe
Noul Testament, ei văd în leu „stăpânul animalelor” şi deci o figură a lui
Hristos. Făcând acest lucru, ei pregătesc terenul unei viitoare valorizări
creştine a leului : în texte şi imagini, aceasta este prezentă începând cu
sfârşitul epocii carolingiene şi mai ales începând cu secolul al XI-lea.
Această valorizare are loc sub influenţa bestiarelor latine, derivate din
Physiologus-ul grec compilat de Alexandria în secolul al II-lea al erei noastre.
Pe urmele tradiţiilor orientale, în special ale fabulelor, leul este prezentat
aproape mereu drept rex omnium bestiarum, „regele tuturor fiarelor
sălbatice”, şi nu ca rex animalul, „regele animalelor” . Pentru aceasta va
trebui să aşteptam marile enciclopedii ale secolului al XIII-lea, cele ale lui
Thomas de Cantimpre, Barthelemy Englezul, şi Vincent de Beauvais. Tustrei
califică leul drept rex animalium şi-i consacră descrieri amănunţite, mult mai
întinse decât oricărui alt animal. Ei subliniază forţa, curajul, largheţea şi
mărinimia sa: calităţi proprii regilor, astfel că, în cele mai vechi versiuni ale
Romanului Vulpii, regele Nobil este deja bine înzestrat. Leul devine, aşadar,
definitiv regele animalelor.
Între timp, mereu sub influenţa bestiarelor latine, leul este învestit cu o
importantă dimensiune hristologică. Fiecare dintre „proprietăţile” şi
„minunăţiile” sale, moştenite din tradiţii orientale, este pusă în relaţie cu
Hristos. Leul care-şi şterge cu coada urmele paşilor pentru a-i deruta pe
vânători este Iisus ascunzându-şi natura divină, încărcându-se în sânul Mariei;
el s-a născut om în secret pentru a păcăli cât mai bine Diavolul. Leul care cruţă
un adversar învins este Domnul care, în mărinimia sa, îl cruţă pe păcătosul
pocăit. Leul care doarme cu ochii deschişi este Hristos în mormântul Său:
forma sa umană doarme, dar natura sa divină veghează. Leul care, a treia zi,
prin suflul său le redă viaţa micuţilor săi născuţi morţi, este însăşi imaginea
Învierii.
Începând cu momentul în care leul este înzestrat cu această dimensiune
hristologică forte, o dată cu promovarea sa în numeroase domenii, în fata
autorilor şi creatorilor de imagini se pune o problemă delicată: cum să
procedeze cu aspectele negative ale leului? Ce e de făcut cu leul rău cel
despre care vorbeşte cartea Psalmilor, Sfântul Augustin, Părinţii Bisericii şi pe
urmele lor, o bună parte a culturii clericale din Evul Mediu timpuriu?
Bestiarele, imaginile, emblemele, au ezitat o vreme. Apoi, la răscrucea
secolelor al XI-lea şi al XII-lea, au găsit o soluţie la această problemă: să facă
din leul rău un animal aparte, purtând un nume propriu doar lui pentru a nu fi
confundat cu leul hristologic, pe cale de a deveni definitiv regele animalelor.
Acest animal „supapa” va fi leopardul. Nu leopardul adevărat, ci un leopard
imaginar, având în mare parte proprietăţile şi aspectele formale ale leului (nu
şi coama, totuşi), dar înzestrat cu o natură rea. Începând cu secolul al XII-lea,
textele literare şi tânăra heraldică îl aduc adeseori în scenă, făcând din leopard
un leu decăzut, un semileu, respectiv un duşman al leului. În acest ultim rol,
leopardul se pomeneşte uneori văr sau aliat cu dragonul.
Să reluăm exemplul stemelor pentru a vedea care este locul şi
semnificaţia acestui animal straniu şi nou. Formal, leopardul heraldic nu este
decât un leu înfăţişat într-o poziţie particulară: capul mereu en face şi corpul în
profil de cele mai multe ori orizontal în timp ce leul, dimpotrivă, este surprins,
întotdeauna cu capul şi corpul în profil. Aşadar, anume această înfăţişare en
face a capului constituie diferenţa şi de sens : în iconografia zoomorfă a Evului
Mediu reprezentarea unui animal en face este aproape de fiecare dată
peiorativă. Dat fiind că are capul înfăţişat en face, pe când leul în profil,
leopardul este un leu rău. În rest, ne putem întreba dacă nu cumva, în cultura
romană, nenumăratele fiare înfăţişate cu capul en face şi cu botul larg căscat,
gata să devoreze, nu sunt deja nişte leoparzi. În steme, originea heraldică
propriu-zisă a leopardului este legată de evoluţia stemelor dinastiei
Plantagenet în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea. Din lipsa de
spaţiu nu vom zăbovi îndelung asupra subiectului. Să amintim doar că Richard
Inimă de Leu este primul care începând cu 1194-1195, va utiliza stema
purtând trei leoparzi, stema reluată de toţi succesorii săi (tatăl său, Henric II,
probabil o fi având un scut cu doi leoparzi). Până pe la mijlocul secolului al
XIV-lea în toate stemele, aceste animale cu corpul în profil şi capul en face îşi
păstrează numele de leoparzi, în ciuda conotaţiilor negative. Dar începând cu
această dată, cronicarii de arme în serviciul regilor Angliei încearcă să evite
acest termen preferându-i expresia Lions passant guardant (lei mergând pe
orizontală cu capul en face), care se impune definitiv la sfârşitul secolului al
XIV-lea sub domnia lui Richard II. Acestei ciudate substituiri terminologice îi
corespund cauze în acelaşi timp politice şi culturale în plin război franco
englez, cronicarii de arme francezi multiplică zeflemelele şi atacurile contra
leopardului englez, leul cel rău, animal bastard, fructul acuplării dintre leoaică
şi masculul panterei, pardus-ul bestiarelor latine. Întreaga literatură zoologică
începând cu secolul al XII-lea schiţează într-adevăr un tablou foarte
defavorabil al leopardului. Totodată acest animal devine figură peiorativă prin
excelenţă în stemele atribuite unor personaje literare sau imaginare (creaturi
mitologice, vicii personificate) sau trăind înainte de apariţia stemelor (figuri
biblice, eroi antici). Numeroase romane din ciclul Arthurian opun un scut
înfăţişând leul unui scut purtând leopardul pentru a aduce în scenă un cavaler
bun şi altul rău (la fel cum poemele epice opun un scut purtând leul şi un scut
înfăţişând dragonul). În consecinţă, regii Angliei nu mai pot păstra drept
emblemă heraldică un animal având doar o reputaţie proastă. Fără a schimba
desenul, printr-o simplă substituţie terminologică, leopardul lor devine
definitiv leu între 1350 şi 1380. Aşa cum a rămas până în ziua de azi, pe
stema reginei Elizabeth II.
4. Leul brand / logo
PEUGEOT
Leul de pe sigla Peugeot provine de la emblema oraşului Belfort,
loc unde a fost construit unul dintre primele modele Peugeot. Autorul
emblemei oraşului, Frederic Auguste Bartholdi, este unul şi acelaşi cu
sculptorul care a realizat Statuia Libertăţii din New York.
Istoria companiei Peugeot3
1810-1858
Stabilită în sudul Franţei încă din secolul al XV-lea, familia Peugeot
deţinea mari întinderi de pamânt, pe care în veacul al XVIII-lea a ridicat
mori de vânt şi a dezvoltat afaceri în domeniul tesăturilor, filaturilor şi
morăritului. Ţinutul Montbeliard, situat la graniţa dintre Elveţia, Alsacia şi
Franche-Comté, se bucură de resurse hidrografice abundente şi de forţa de
muncă industrială calificată. Aceşti factori aveau să determine amplasarea
şi a altor locaţii industriale. In 1810, fraţii Jean-Pierre si Jean- Frédéric
Peugeot au transformat o moara într-o oţelărie şi fabrica pentru
producerea de lame pentru fierăstraie; astfel a fost creată compania
Peugeot Bros.
3http://www.autoghid.ro/masini/articole-despre-masini%7Cdetalii/articleID_2041/Istoria-companiei Peugeot.html
Acesta reprezintă adevăratul debut industrial al familiei Peugeot. În
1858 s-a înregistrat oficial marca Leului, activităţile au căpătat un caracter
din ce în ce mai pronunţat industrial şi s-au diversificat: se fabricau unelte
pentru diferite tipuri de activităţi, ustensile casnice, inclusiv renumitele
râşniţe de cafea, războaie de ţesut şi diverse alte obiecte, inclusiv arcuri
pentru crinolinele în stilul celui de al doilea imperiu. Prin muncă asiduă şi
capacităţi inovatoare, Peugeot şi-a creat renumele pentru calitatea si
robusteţea produselor sale.
1885-1935
În 1885, Armand Peugeot începe producerea de biciclete la fabrica
din Beaulieu. Tot el prezintă prima tricicletă acţionată prin forţa aburilor la
Expoziţia Mondială de la Paris din 1889. Aceste evenimente fac din Peugeot
unul dintre pionierii automobilului.
Anul următor, Peugeot înlocuieşte propulsia aburului cu cea pe
benzină.
In 1896 a fost fondată o nouă companie, Société des Automobiles Peugeot,
dedicată exclusiv producerii de automobile. În acelaşi timp, compania Sons
of Peugeot Bros şi-a continuat activităţile devenite tradiţionale: producerea
de unelte, biciclete şi motocicluri uşoare, iar în perioada 1905 - 1915 a
fabricat şi o gamă de vehicule utilitare uşoare sub denumirea de Peugeot
Lion. In 1910, cele două firme au fuzionat, rezultând Société Anonyme des
Automobiles et Cycles Peugeot. Din acel moment, familia s-a lansat pe
piaţa emergentă a automobilelor. Designul aerodinamic, simbol pentru o
întreagă epocă, va influenţa designul auto până la al doilea razboi mondial.
La Peugeot, punctul culminat a fost reprezentat de lansarea
modelului 402 în 1935.
1960 până în prezent
In 1960, Peugeot a devenit, dintr-un producător specializat, unul
general: de la limuzine clasice la modele de mic litraj. Anul 1974
consemnează preluarea firmei Citroen de către Grupul Peugeot. Achiziţia a
fost finalizată abia în 1976 şi astfel a luat naştere un grup auto cu doua
mărci diferite. A doua criză a petrolului din 1978 a provocat o criza şi în
industria auto, ce a urmat celor trei decade de avânt. Peugeot a hotărât ca
singura soluţie o reprezintă adaptarea fără întârziere la un mediu în
profundă schimbare. Acest demers a presupus viabilizarea pe termen lung
a afacerii si menţinerea statutului său de independenta. Preluarea filialelor
europene de la Chrysler, împreună cu aventura Talbot, au zdruncinat
soliditatea companiei la începutul anilor '80. Succesul modelului 205
alături de o restructurare organizaţională majoră au readus Peugeot pe
calea succesului. 1997 reprezintă anul celei de a doua reorganizări majore,
prin adoptarea unei politici cadru şi prin folosirea partajată a
echipamentelor industriale de către Peugeot şi Citroen.
Fiecare marcă şi-a păstrat denumirea, personalitatea si reţeaua de
distribuţie. Tot acum a demarat şi o acţiune vastă pentru reîntinerirea
gamei, începând cu 206, urmat de 607, apoi 307,şi, mai recent, 407.
Istoria leului Peugeot
1847
P rimul leu avea legatură cu realizarea de lame pentru
fierăstraie şi produse de oţelărie. El simboliza trei calităti
ale fierăstraielor Peugeot: duritatea dinţilor, flexibilitatea lamei şi viteza
tăierii. În 1850, imaginea leului a apărut pentru prima dată alături de
denumirea firmei Peugeot Bros. Folosit iniţial ca marcaj pe lamele
fierăstraielor, acest logo a fost înregistrat în 1858 şi va continua să rămână
mulţi ani de acum încolo pe uneltele fabricate sub marcă.
1889 reprezintă un
reper istoric pentru marcă, prin lansarea primului vehicul cu denumirea
Peugeot: un triciclu, rezultat al cooperării dintre Leon Serpollet, expertul în
propulsia prin forţa aburilor, şi Armand Peugeot. Leul este şi astăzi
reprezentat pe unelte şi biciclete. Pe de altă parte, imaginea leului lipseşte
de pe primele maşini produse între 1890 si 1905. Pentru marcarea
acestora, Armand Peugeot, fondatorul companiei Automobiles Peugeot, a
folosit cuvintele Automobiles Peugeot imprimate pe radiatoare. Între anii
1905 si 1915, automobilelor Lion Peugeot construite de către Peugeot Bros
le era ataşată o emblemă cu profilul unui leu.
1910. În urma fuziunii activităţilor de producere a
bicicletelor şi de construire a automobilelor, noua companie Automobiles
et Cycles Peugeot a folosit pentru identificare cuvântul PEUGEOT. Pentru
anumite modele, se foloseau „lei neoficiali”: leul Baudichon (1923) si leul
Marx (1925), numiţi astfel după sculptorii care i-au realizat, reprezintă
veritabile opere de artă. Abea în 1933, capotele modelelor ieşite din uzină
erau ornate cu un leu realizat sub o înfăţişare mai apropiată de
reprezentarea de astăzi.
1 948. Leul heraldic a apărut pe modelul 203,
reprezentat ridicat pe picioarele din spate, în acord cu
postura familiară a leului de pe emblema regiunii Franche-Comté, locul de
nastere al afacerii Peugeot.
1965. După ce a devenit societate pe acţiuni sub
denumirea de Peugeot S.A., marca şi-a schimbat logo-
ul: a fost reţinut numai capul de leu proiectat pe un suport triunghiular.
După trei ani, capul de leu este încadrat într-un pătrat, rezultând semnul de
marcă folosit şi astăzi. În acelaşi timp, pe grila de radiator se regăsea şi leul
heraldic.
1976. În 1976, o nouă structură, compania pe acţiuni PSA
Peugeot-Citroen, reuneşte cele două mărci, Peugeot şi Citroen. Apoi,
Grupul a achiziţionat Chrysler Corporatin. Aceste evenimente aveau să
afecteze identitatea mărcii Peugeot. Pentru a-şi consolida imaginea,
Peugeot a revenit la leul heraldic, sub un design rafinat, aşa-numitul Lion
fil. Cel mai bun ambasador al acestei noi identităţi vizuale avea sa fie
modelul 205, un succes de vânzări începând cu anul 1983.
1998. Identitatea vizuală a Peugeot cunoaşte o nouă
schimbare: adăugarea la scară a picioarelor leului va contribui la
consolidarea impresiei de putere şi echilibru; ochii albaştri şi pătrunzători
simbolizează viziunea pe termen lung a mărcii. Leul, acum întreg şi cu
suprafaţa metalizată, astfel încât să corespundă valorilor mărcii (siguranţă
dinamism, estetică), este inclus în designul celor mai recente modele.
2002. Numit acum Blue Brand, logo-ul este schimbat
din nou, pentru o mai bună reflectare a ambiţiilor mărcii Peugeot. Redat tot
în întregime şi metalizat, cu albastrul insoţit de negru, pentru a reda
umbra leului. Echilibrat ca formă şi proporţii, logo-ul şi Marca auto sunt de
acum indivizibile, pentru că unitatea creează putere.
GENERALI
Istoria leului veneţian
1833. La un an de la fondare, compania
Assicurazzioni Generali Austro-Italiche4 folosea ca
marcă în documentele sale, imaginea a două capete de vultur, simbolul
Casei Habsburgilor.
1848. Urmare a insurecţiei care a dus la
transformarea Veneţiei în Republică, compania a
renunţat la titulatura de „austro-italiche" şi a adoptat ca simbol Leul
Sfântului Marcu, (simbolul veneţian), pentru operaţiunile sale în
peninsula Italia
4 http://www.generali.ro/despre_noi/istorie.htm
1881. În anul aniversar, compania a decis să
unifice mărcile şi să adopte ca marcă leul „cu faţa
orientată spre dreapta”, simbol care avea sa fie folosit până la începutul
secolului al XX-lea, când reprezentarea clasică - sigla cu faţa leului
orientată către stânga - a fost adoptată din nou
1971. Odată cu schimbările care au avut loc în
strategia de marketing a Grupului Generali, imaginea leului Sfântului
Marcu s-a considerat a nu mai corespunde gusturilor şi formelor
moderne de exprimare ale epocii respective. Drept consecinţă, marca a
suferit o profundă restilizare adăugându-i-se logo-ul Generali .
1971. Reprezintă nevoia de a omogeniza imaginea
entităţilor Grupului care operează pe pieţe variate şi care a condus din
nou la redesignul mărcii.
1990. În anii '90 a fost aleasă această marcă, care avea drept scop creşterea vizibilităţii /stabilităţii
companiei şi se păstrează şi astăzi.