Post on 11-Dec-2015
description
CORIANDRUM SATIVUM L.
1.1. Clasificare ştiinţifică
Regn: Plantae
Încrengătura: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliatae
Ordin: Apiales
Familie: Apiaceae
Gen: „Coriandrum”
Specie: „C. sativum”
Nume binomial: „Coriandrum sativum”
1.2. Poziţia coriandrului în sistematică vegetală
Genul Coriandrum cuprinde plante cultivate precum Coriandrum
sativum şi specii sălbatice: Coriandrum tordylium. Aceasta din urmă este
prezent în sud-estul Anatoliei (Hedge şi Lamond 1972) şi nordul Libanului
(Mouterde 1986).
Exemplare de ierbar de Coriandrum tordylium de la Edinburgh (Scoţia)
şi Turku (Finlanda) demonstrează faptul că această specie anuală este foarte
similară cu Coriandrum sativum, ce este cultivat.
Cel mai apropiat genului Coriandrum este genul Bifora. Acest gen
cuprinde specii de Bifora americana originară din zonele sud-estice ale
Americii de Nord (Rickett 1969). Cuprinde 2 specii din zona mediteraneană:
B. radiani şi B. testiculatya (Şi kin 1950) aceste specii apar ca şi buruieni în
culturile de iarnă, în sudul Europei, zona mediteraneană şi Orientul Apropiat
(Hanf 1990).
Bifora radiani este din punct de vedere morfologic asemănătoare cu
coriandru, dar fructele au o formă diferită şi nu conţin uleiuri esenţiale. Pe de
altă parte, conţinutul de ulei gras din fructe este foarte mare la ambele specii,
41,5% din substanţa uscată la B. testiculata şi B. radiani 49,5% (Kleiman şi
Spencer 1982). Fructele de Coriandrum sativum conţin în funcţie de genotip
până la 27,7% din uleiul gras. Cultivatorii au încercat să folosească B.
radiani ca sursă genetică în creşterea coriandrului însă nu a fost posibil.
Planta verde de B. radiani are un miros foarte puternic, care este
similară cu cea a coriandrului, dar nu a devenit o plantă de cultură.
Hanf (1950) susţine că numele german pentru B. radiani este
“Gereideverpester” sau “poluatorul de cereale”- din pricina mirosului
neplăcut al acestei plante, care afectează, de asemenea, cerealele în care
creşte.
Cele şase genuri ce aparţin familiei Coriandreae cuprinde plante
sălbatice şi în Asia Centrală. Ele sunt plante perene şi, observând
exemplarele din ierbarul de la Institutul de Botanică din Sankt-Petersburg,
morfologia lor este diferită de morfologia coriandrului.
Subfamilia Apoideae cuprinde cele mai multe genuri de umbelifere şi
provine din zone temperate din Europa şi Asia (Heywood 1971). Taxonomia
plantelor cultivate de umbelifere este atent prezentată de Mansfeld (1959).
1.3. Descrierea culturilor
Coriandru este o plantă anuală şi, în funcţie de condiţiile climatice se
cultivă vara sau iarna. La înflorire planta poate ajunge la înălţimi cuprinse
între 0.20-1.40 m. Germinaţia este epigee, tulpina este erecta, cu ramificare
simpodială, ramificată în partea superioară. Culoarea tulpinii este verde, iar
uneori, în timpul perioadei de înflorire este roşie sau violet. Are rădăcina
pivotantă, subţire, superficială şi puţin ramificată. Este o specie de plantă
erbacee anuală din familia umbeliferelor, exclusiv de cultură, înaltă de 30—
100 cm, exalând un miros neplăcut de ploşniţă , cu flori albe sau roz şi fructe
în formă de globuleţe, bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care seminţele
uscate se întrebuinţează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept
condiment. Poartă şi denumirile de puciognă, buruiană-pucioasă sau piper-
alb.
Frunzele sunt de culoare verde pe faţa superioară, iar pe faţa inferioară
sunt ceroase. În timpul perioadei de înflorire, uneori, se colorează în roşu sau
violet. Frunzele bazale sunt lung peţiolate, trifoliate sau penat sectate, care
se usucă de obicei la începutul perioadei de vegetaţie. Frunzele tulpinale
sunt alterne, penat liniar- sectate, cu peţiolul din ce în ce mai scurt spre
vârful tulpinii. La începutul creşterii, coriandru are forma unei rozete de
frunze, care porneşte direct din coletul plantei formând o tufă globuloasă. În
această fază poate fi confundat cu pătrunjelul, datorită frunzelor rotunjite, cu
foliole sectate şi dinţate pe margini. Privite mai atent se observă că sunt mai
subţiri şi de un verde mai fraged. Pe tulpini frunzele sunt cu totul altele,
diferite de cele din rozetă, fin decupate, cu foliole filiforme.
Inflorescenţa este formată din umbele compuse, lung pedunculate, cu 3
—7 radii și lipsite de involucru ; ele sunt pe tipul 5, cu petale albe sau ușor
roz-violaceu, inegale la florile de la marginea inflorescenței la care petala
externă este mult mai mare (până la 4 mm).
Coriandru are ovar inferior şi caliciu alcătuit din 5 dinţi ce sunt încă
vizibile la fructul copt în jurul stilopodului. Cei 5 dinţi ce alcătuieşte caliciul
sunt de diferite lungimi, petalele fiind situate periferic. Florile sunt alcătuite
din 5 petale (sunt de tipul 5). Florile periferice din orice umbelă sunt
asimetrice. Florile centrale sunt circulare, cu petale mici. Culoarea petalelor
este roz pal sau uneori albe. Florile interioare ale umbelelor sunt staminate.
Umbeliferele de ordin superior conţin, de obicei, mai multe flori staminate
decât primele, şi perioada de înflorire fiind scurtă.
Intr- o singură floare se afla între cele 5 petale 5 filamente staminale.
După ce se deschide floarea , filamentele albe sunt vizibile, deoarece acestea
sunt îndoite. Acesta este cea mai bună etapa pentru sterilizarea artificială a
florilor, deoarece filamentele staminelor se disting uşor şi încă nu a avut loc
răspândirea găruncioarele de polen.
Datorită faptului că florile periferice ajung la acest stadiu mai dreveme
decât florile centrale, acestea din urmă ar trebui eliminate, pentru că ploenul
lor nu contribuie la procesul de polenizare. În funcţie de de condiţiile
climatice, 2-3 zile de la deschiderea primei flori, sacii de polen se deschid şi
are loc răspândirea grăuncioarelor de polen.
Când acest proces s-a finalizat, pistilul se separă în partea de sus. Planta
poate fi polenizata artificial prin plasarea de granule de polen, din antera pe
sigmat cu ajutorul unei pensule prin periaj atent.
Procesul compet de înflorire pentru o singură umbela durează
aproximativ 5-7 zile, după cum am menţionat lungimea sa depinde de
condiţiile climatice. Acest lucru este considerabil prelungit pe vreme
ploioasă şi rece. Ca urmare, florile ce au întâmpinat vreme nefavorabilă vor
avea un număr redus de fructe sau multe vor avea o singură sămânţă în
mezocarp.
În condiţii optime, multe specii de insecte sunt polenizatori pentru
planta de coriandru. Aceste specii de insecte polenizatoare diferă în funcţie
de zona de cultivare a coriandrului.
Hussein şi Abdel-Aal (1982) au raportat faptul că albinele melifere au
fost polenizatori a plantei Coriandrum sativum în Egipt. Heeger (1989)
menţionează 10 specii de insecte polenizatoare a coriandrului în Germania,
dintre care unele sunt pe cale de dispariţie.
Romanenko şi colaboratorii (1991) au arătat că plantele care nu sunt
sterilizate, dar au fost polenizate cu granule de polen ce aparţine altei plante
au avut un grad de selfing de 25%. Acestă simplă tehnică oferă informaţii
despre polenizarea plantei, dar este de asemenea, important pentru
reproducerea plantei, pentru că evită procesul dificil de sterilizare, în cazul
în care celula reproducătoare bărbătească prezintă o genă marker.
O particularitate a coriandrului este aceea că nu toate inflorescenţele
ajung în acelaşi timp la maturitate. Cu cât plantele sunt mai viguroase şi au
mai multe ramificaţii, fructele se coc treptat. Ele se recoltează când cel puţin
70% din ele se colorează în galben, semn că seminţele sunt mature şi conţin
o cantitate mare de ulei aromat.
Fructul este o diachenă sferică, tare, format din două unicarpe
emisferice. Acestea rămân, cel mai adesea reunite, două câte două,
constituind mici sfere cafenii- gălbui.Spre deosebire de alte plante din
familia Umbelliferae la care pedicelul ce poartă seminţele se despică în
două, iar cele două părţi gemene, se despart, la coriandru ele sunt lipite şi
după coacere.
Fructul (Fructus Coriandri) recoltat la maturitate, când are culoarea
galben-brun deschis. Fruct glabru, globulos sau sferic cu diametrul de 4-5
mm, cu carpofor întreg şi două mericarpe (achene) concave la partea
comisurală şi convexe la partea exterioară, de cele mai multe ori unite.
Fiecare mericarp este prevăzut cu 5 coaste primare longitudinale, flexuos
ondulate şi 4 coaste intercalate pronunţate şi crenelate. În partea superioară a
fructului se observă stilopodul. Fructele au culoare galbenă sau galbenă-
maronie-deschis. Mirosul şi gustul la fructele uscate este aromat, plăcut. La
cele verzi mirosul este dezagregabil.
Mirosul fructelor de coriandru este dulceag şi aromat, iar gustul este
dulceag-amărui, cu o uşoară iuţeală.
1.4. Originea
Privitor la originea coriandrului este încă neclară, cu toate acestea,
mulţi autori au numit coriandru drept planta sălbatică.
Unii autori susţin că ar fi din regiunea mediteraneană de est, iar alţii,
că ar proveni din Asia. Ori cât ar părea de curios, pe cele două ţărmuri ale
Mediteranei, părerile în legătură cu coriandru erau şi mai sunt total opuse. Pe
ţărmul european, de plantele de coriandru nu se apropie nimeni până nu se
coc seminţele, din pricina mirosului puternic, emanat de întreaga plantă,
asemănător unei ploşniţe de pădure. Seminţele însă, se bucură aici ca şi, în
toată Europa de o largă şi binemeritată apreciere.
Pe vremuri şi până în zilele noastre, datorită gustului lor picant-
mentolat, seminţele sunt folosite pentru a face acceptabile unele
medicamente mai neplăcute. Funzele lui, de cum apar şi, mai târziu întreaga
plantă, cu tulpini florale, sunt folosite pentru aromatizarea supelor, ciorbelor,
salatelor şi ceaiurilor. Aroma lor este şi astăzi foarte apreciată în multe ţări
din Africa, din India şi din Peru.
Se cultivă la noi pe suprafeţe mai întinse în câmpia Dobrogei şi în alte
regiuni ale ţării, iar aroma florilor acestei plante o include în grupa plantelor
melifere. În ţara noastră se cultivă coriandru în Câmpia Bărăganului,
Olteniei, Câmpia şi Podişul Dobrogei. Utilizarea frunzelor drept aromatizant
să fie mai veche decât cea a seminţelor, de vreme ce se menţionează în unele
scrieri mai vechi, precum în China erau folosite în arta culinară cu 1500 de
ani î.e.n. şi era cultivat până şi în grădinile suspendate ale reginei Semiramis
din Babilon. Egiptenii îl numeau „iarba fericirii” şi îi atribuiau proprietăţi
afrodisiace, grecii şi romanii îşi aromatizau vinurile cu coriandru, îl foloseau
că planta terapeutică, iar românii sunt cei ce l-au adus în vestul imperiului.
Tot în Evul Mediu şi-a găsit utilizarea în prepararea unor băuturi digestive,
devenite celebre: lichiorurile Benedictin şi Chartreuse. Fructe de coriandru
au fost găsite în mormântul lui Tutankhamon, şi au fost frecvent găsite în
alte morminte din Egiptul antic, la acel moment (Germer 1989). În Europa,
romanii au adus coriandru din ţările nordice, precum şi numele plantei este
similară în toate aceste ţări. Coriandru datează încă din timpul dinastiei a
cincea, adică din 2500 î.Hr.
În prezent, coriandru este cunoscut pe toate continentele şi meridianele
globului. Coriandru creşte la noi, numai cultivat, reuşind să vegeteze fără
prea multe îngrijiri, aproape pe orice teren, cu condiţia să fie bine expus la
soare, solul să fie uşor, având cerinţe mai ridicate, doar faţă de umiditatea
din sol şi atmosferă. Se poate semăna primăvara sau toamna, plantele răsar
după circa 3 săptămâni, iar recoltarea se face vara. Coriandru are
inflorescenţe de ordin diferit, ale căror fructe nu ajung concomitent la
maturitate, nici pe aceeaşi plantă şi nici în lan şi mai ales scuturarea cu
uşurinţă a seminţelor, constitue o piedică în obţinerea facilă a acestora. Cu
cât plantă este mai viguroasă şi cu mai multe ramificaţii, cu atât variaţia în
gradul de coacere a fructelor pe aceeaşi plantă este mai mare. Recoltarea
începe imediat ce 60-75 % din fructe au căpătat o culoare galbenă.
Cunoscut şi cultivat pe suprafeţe mari de popoarele antice ca planta
aromatică şi medicinală, menţionat în lucrările lui Columella, Varro,
Dioscoride, este răspândit şi sălbăticit pe toate continentele. La origine este o
plantă care creşte în Asia, pe dealuri însorite şi în zone nu foarte bogate în
precipitaţii, utilizată de mii de ani în India, Iran şi China.
Aroma acestei plante cu calităţi de condiment este însă diferită faţă de
cea a pătrunjelului. Coriandrul se foloseşte foarte mult în bucătăria
mediteraneeană dar şi în cea a Asiei Centrale, a Orientului Mijlociu, Indiana,
Mexicană, latino-americană sau chiar africană. În antichitate el era folosit ca
plantă condimentară, terapeutică şi în parfumerie. Grecii şi romanii îşi
aromatizau vinurile cu coriandru şi îl foloseau ca plantă terapeutică. Indienii
îl folosesc în arta culinară, dar îi cunoşteau şi valoarea medicinală,
folosindu-l în tratarea constipaţiei, a guturaiului şi a insomniei. În secolul al
XVII-lea el a fost unul dintre ingredientele apei de toaletă preparată la Paris
de călugăritele din Ordinul Carmelitelor.
Coriandru este privit în egală măsură atât ca planta cât şi ca un
condiment. Mai iubită în zonele asiatice şi în unele ţări mediteraneene,
coriandru este relativ o plantă mai nouă pentru gastronomia românească.
Având în vedere calităţile sale medicinale impresionante, coriandru este un
liant extraordinar intre satisfacerea necesităţii de a mânca natural şi sănătos
şi dorinţa de a mai avea la dispoziţie în bucătăria proprie un condiment
interesant, apreciat şi la îndemână, în orice moment al anului.
Grecii vechi l-au numit „koriannon”, de unde a devenit în latina
„Coriandrum” şi astfel i-a rămas numele până în zilele noastre în cele mai
multe limbi europene. Pe tărâmuri îndepărtate, în cele două Americi,
frunzele sale mai sunt numite „cilantro”. Studiile au demonstrat că această
plantă conţine ulei volatil (coriandrol, geraniol, cimol), lipide, amidon,
pectine, minerale. Prin conţinutul său, coriandrul are acţiune carminativă,
calmând durerile abdominale şi prevenind apariţia gazelor intestinale. De
asemenea, îmbunătăţeşte digestia, uleiul volatil din componenţa coriandrului
stimulând secreţia sucurilor digestive. Coriandru este apreciat şi pentru
proprietăţile bactericide.
Coriandru este o bună sursă de bioflavonoide, care sunt bune în cazul
hemoroizilor, varicelor şi al altor probleme ale venelor. Coriandru este unul
dintre cele mai importante condimente folosite în industria alimentară,
industria parfumurilor, în cea farmaceutică, este o bună plantă meliferă şi
constituie un valoros furaj concentrat pentru animale.
1.5. Etimologie
Numele grecesc al plantei „koriannon” derivă din „korios” (gândac) din
cauza mirosului frunzelor. A fost împrumutat în latina pentru a deveni
“Coriandrum” şi a intrat astfel, până la urmă, în aproape toate limbile
europene.
Termenul german „wanzendill” (mărarul gândacului) şi
„wanzenkummel” (chimenul gândacului) pot fi traduceri ale numelui iniţial
grecesc; denumirile sunt mai curând peiorative şi reflectă atitudinea de
prudenţă manifestată în Europa de Nord faţă de acest condiment.
Datorită formei şi utilizărilor asemănătoare frunzele de coriandru mai
sunt uneori numite şi pătrunjel, la care se adaugă un epitet geografic; nume
ca „pătrunjel italienesc” sau „pătrunjel chinezesc” sunt adesea folosite.
În America Latină şi SUA frunzele de coriandru sunt cunoscute sub
numele de „cilantro”. Această denumire are aceeaşi origine cu termenul
coriandru, derivând direct din latina medievală „celiandrum”.
Spaniolii au denumit frunzele de coriandru „culantro”, schimbat apoi în
„cilantro”. Oricum, termenul „culantro” mai există şi acum, dar denumeşte
de obicei nu frunzele de coriandru, ci cele de coriandru mexican, ceea ce
stârneşte confuzii. Tot confuzii stârneşte şi denumirea de „cilantrillo”
folosită pentru coriandru seminţe pe unele insule din Caraibe.
Numele de „Coriandrum” (vine de la gândac, ploşniţă) a fost folosit de
Pliniu, care spunea că un tip mai bun de coriandru vine din Egipt, de unde şi
evreii l-au preluat. Este folosit mult ca şi condiment, singur sau în
amestecuri, cum este cel numit curry. În ţările nordice, seminţele se
amestecă în aluatul de pâine, dar cel mai mult se utilizează la prepararea
unor băuturi alcoolice - a lichiorurilor în special. Este nelipsit din distileriile
de gin şi din patiserii şi cofetării.
1.6. Componente şi utilizări
Sunt multe utilizări a coriandrului care se bazează pe produsele
primare, frunzele şi fructele, cum ar fi:
-utilizari medicinale
-utilizari culinare
Compuşii chimici specifici coriandrului au fost identificate şi
recunoscute ca materii prime pentru uz industrial.
Uleiurile esenţiale şi grase ale fructelor de coriandru sunt folosite în
industrie, fie separat, fie combinate. Uleiul gras este obţinut din rezidurile de
extracţie, fie prin presare sau fie prin extracţie.
Un alt beneficiu este ca coriandrul produce o cantitate considerabilă de
nectar şi atrage astfel multe insecte polenizatoare, motiv pentru care are
voloare economică.
Luk’janov şi Reznikov (1976) afirma că un hectar de coriandru permite
albinleor melifere să colecteze polenul necesar producerii a 500 kg de miere.
1.6.1. Uleuri esenţiale şi grase ale fructelor
Compoziţia chimică generală a fructelor este următoarea :
-0.2-1% ulei volatile format din 60-70% d-linalol sau corindrol, gerniol,
cimol, pinen, terpen, filandren, dipentene, acid petroselinic etc.
-15-20% lipide
-10% amidon
-4-5% substanţe minerale, pectine etc.
Utilizările fructelor de coriandru fiind strâns legate de compoziţia
chimică a acestuia.
Conţinutul de ulei esenţial din greutatea de fructe uscate de coriandru
variază între 0.03 şi 2.6%, iar conţinutul de acizi graşi între 9.9 şi 27.7%
1.6.2. Utilizări în medicină
Primele utilizări medicinale ale plantei de coriandru a fost utilizată de
către vechii egipteni. Trimiteri în utilizare medicinală a acesteia, precum şi
instrucţiuni de cultivare sunt înscrise în decretul « Capitulare de villis » de
către împăratul german Carol, în 812 (Goock 1977).
Fructele de coriandru sunt utilizate pentru a ajuta buna funcţionare a
sistemului digestiv. Multe alte fructe de umbelifere au fost folosite în
medicină încă din antichitate, unele sunt utilizate ca afrodisiac. De exemplu
Conium maculatum L. este otrăvitoare.
De asemenea mai este utilizat extern pentru tratarea ulcelelor şi a
reumatismului, aceste şi multe alte utilizări au fost descrise de către Hegi
( 1926).
Losch (1903) subliniază ideea că fructele trebuiesc înmuiate în vin cu
scopul de a elimina compuşii chimici care provoacă ameţeli. Fructele tratate
astfel au fost folosite în scopuri medicinale, precum tratarea halitozei.
În India, fructele sunt utilizate ca şi afrodisiac, agent frigorific, tonic,
diuretic şi în diferite preparate culinare. Mai sunt utilizate cu scopul de a
ascunde gustul sau mirosul de către alt ingredient în preparatele
farmaceutice, au şi efect antibacterian.
Coriandrul a fost utilizat în scop aromatic şi medicinal din cele mai
vechi timpuri, iar numele plantei vine de la cuvântul grecesc „koris“, care
înseamnă ploşniţa, plantele şi seminţele imature având un miros intens de
ploşniţă.
Nativ din Orientul Mijlociu, coriandrul era cultivat şi în grădinile
suspendate ale reginei Semiramis din Babilon, una din cele şapte minuni ale
lumii antice. În antichitate, el era folosit că planta condimentara, terapeutica
şi în parfumerie (E. Păun, 1988).
Grecii şi romanii îşi aromatizau vinurile cu coriandru şi îl foloseau că
planta terapeutică. Romanii sunt cei care au adus coriandrul în vestul
imperiului, în provinciile Britania şi Francia. Indienii îl foloseau în arta
culinară, dar îi cunoşteau şi valoarea medicinală, utilizându-l în tratarea
constipaţiei, a guturaiului şi a insomniei (D. Muntean, 2002).
Coriandrul se cultivă pentru fructe. Fructele conţin ulei volatil (0,4-1%)
compus din diverse substanţe aromate, separabile în esenţe de parfum.
Principalul component al uleiului volatil este coriandrolul.
Din uleiul volatil de coriandru pot fi separate esenţe de parfum cu
miros de lăcrămioare (linaloolul), trandafir (geraniol), violete (metilina şi
ionina), lămâie (citralul). Pe lângă aceste substanţe, fructele de coriandru
mai conţin 12-26% proteina şi 4-7% săruri minerale.
Fructele şi substanţele extrase din acestea au utilizări în industria
alimentară (mezeluri, lichioruri), dar şi pentru aromatizarea şi corectarea
gustului unor medicamente. Intră în componenţa ceaiului contra colicilor la
copii, ceaiului gastric şi a ceaiului tonic aperitiv.
De asemenea, prezintă acţiune bactericidă şi fungicidă bună, şi, de
aceea, în cadrul sistemului de agricultură ecologică este utilizat sub formă de
ulei volatil ca fungicid vegetal pentru combaterea unor boli, printre care
pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvu). Are efect repelent faţă de
rozătoare, datorită mirosului neplăcut de ploşniţă al plantelor.
Este utilizat şi în industria săpunurilor. După extragerea uleiurilor,
turtele pot fi folosite ca furaj pentru animale, iar tulpinile drept combustibil.
Un alt merit deosebit al coriandrului îl constituie faptul că este o foarte bună
plantă meliferă.
1.6.3. Utilizarea plantei ca şi condiment
În Caucaz, Iran, Irak, Mexic şi America de Sud coriandrul este utilizat
în principal ca şi plantă proaspătă, din pricina aromei specifice care este
complet diferită de cea a fructelor coapte.
Este consumat la scara lagă în India, China, Tailanda, Malaezia,
Indonezia şi în Orientul Apropiat.
În ţările în care se utilizează planta verde, aroma sa este foarte aperciată
şi folosită în diverse feluri de preparate culinare, ca de exemplu supe, salate,
sosuri etc. Mirosul specific al coriandrului este datorat conţinutului de
aldehide din uleiul esenţial. Este bogat în vitamina C (acid ascorbic, până la
160mg/100g), vitamina A (până la 12 mg/100g) şi vitamina B2 (până la 60
mg/100g).
1.6.4. Utilizarea uleiului esenţial din fructe
În 1885 a fost construită o fabrică de distilare cu vapori pentru
extragerea uleiului esenţial din fructele de coriandru. Introducerea
coriandrului în cultură a început din 1830.
Uleiul este obţinut printr-o tehnică de prelucare continuă şi complet
automatizată de fructe zdronite prin distilare cu vapori. Uleiul esenţial este
utilizat în fabricarea săpunurilor şi în produse alimentare. Utilizat în
industrie ca agent aromatizant pentru lichior, cacao şi ciocolată.
Decilaldehida (randament de 0,1% din greutatea de ulei de coriandru)
obţinut prin tratarea uleilui cu bisulfit, utilizat în parfumerie. Componenta
principală, linalolul este folosit ca bază pentru tehnica suplimentară de
prelucrare.
În ţările din Europa de Vest cererea de ulei esenţial din fructe de
coriandru este în creştere. După extracţia uleiului esenţial, rezidurile sunt
folosite ca hrana pentru rumegătoare.
1.6.5. Utilizarea uleiului gras din fructe
Uleiul gras se obţine prin presare sau prin extracţie. Acest ulei are
calităţi speciale. Principalul component al uleiului gras este acidul
petroselinic (C18 :1(6c)) este un izomer de acid oleic(C18 :1(9c)) .
În zona temperată coriandrul este planta cu cel mai mare potenţial
petroselinic pentru producerea de acid.
1.6.6. Uleiul volatil
Uleiul de coriandru se obţine din fructe uscate şi sfărâmate, după o
prealabilă macerare în apă caldă, prin distilarea cu vapori de apă. Gradul de
maturizare a fructelor, înainte de recoltare, contribuie foarte mult la calitatea
uleiului, deoarece compoziţia uleiului volatil existent în plantă verde şi în
fructele imature este mult diferită de cea a fructelor mature. Randamentul de
extracţie este de 0,3-1%.
Uleiul volatil din fructe de coriandru este un lichid incolor sau galben-
deschis, cu miros aromatic, caracteristic şi agreabil, asemănător celui de
trandafir. Este solubil în alcool, eter de petrol, uleiuri grase şi este insolubil
în apă.
Componentul principal al uleiului este linaloolul, prezent în proporţie
de 50-75%. Se mai găsesc hidrocarburi monoterpenice (20-30%) , acetat de
linalil (cca 5%), geraniol (3%), acetat de geranil (3%).
Se produce în cantităţi mari fiind utilizat în cea mai mare parte în
domeniul odorantelor. La parfumerie se foloseşte în compoziţii orientale sau
florale, aducând note dulci, uşor lemnoase şi picante. Se foloseşte de
asemenea pentru parfumarea săpunurilor, cremelor, a diferitelor loţiuni
cosmetice. Este un bun carminativ şi stomahic.
Se recomanda împotriva asteniei nervoase, dar mai ales ca stimulent al
memoriei. Câteva picături dintr-o soluţie alcoolică de 10% ulei de coriandru,
adăugate într-un vin alb, îi conferă acestuia o autentică aromă.
Este utilizat într-o gamă mare de arome şi condimente. Cantitatea
maximă admisă în produse alimentare este de 0,012%. În mod experimental,
s-a stabilit că uleiul din fructe de coriandru are proprietăţi hipoglicemiante.