Post on 27-Mar-2021
1
E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
B u l e t i n
N r . 2 6 • a p r i l i e 2 0 0 8
2
SCRISOARE PASTORALĂ
LA SFINTELE PAȘTI 2008
+ NATHANIEL
Din milostivirea lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Detroitului şi al Episcopiei
Ortodoxe Române din America
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini ai
Episcopiei noastre de Dumnezeu-păzite,
Har, Milă şi Pace de la Hristos Domnul Cel Înviat, iar de la noi
părintească dragoste şi arhiereşti binecuvântări.
“Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de
păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu
eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi
credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la
toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire
răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.”
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Iubiţi credincioşi,
Imnul de mai sus este cântat la fiecare
Utrenie duminica, şi este rostit de către preot
la fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie.
În cadrul Utreniei este cântat imediat după
citirea uneia dintre cele 11 Evanghelii ale
Învierii. Legătura este evidentă: Fragmentul
evanghelic descrie arătările Mântuitorului de
după Învierea Sa din morţi. ”Mai întâi S-a
arătat lui Petru şi apoi celor doisprezece... mai
apoi S-a arătat la mai mulţi de cinci sute dintre
fraţi în acelaşi timp.” (I Cor. 15, 5-6). Acest
imn ne invită să lăudăm, să mărim şi să ne
închinăm Învierii lui Hristos, pentru că şi noi,
văzând astăzi Învierea Lui, am beneficiat
veşnic din jertfa Sa de pe cruce. Astfel, stăm
împreună cu apostolii, aducând mărturie
despre evenimentul care ”a călcat moartea
prin moarte” şi a adus bucurie întregii lumi.
În timpul slujbei Sfintei şi
Dumnezeieştii Liturghii, acest imn este rostit de către preot atunci când cele două părţi din Sfântul
Trup, marcate NIKA (biruieşte), sunt puse în Sfântul Potir pentru împărtăşirea credincioşilor. În
acest timp, ne aducem aminte că ne împărtăşim cu Sângele şi Trupul înviat al Domnului,
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele
lumii. Suntem chemaţi să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos. Închinarea este permisă numai
3
către Dumnezeu. Închinându-ne lui Hristos, mărturisim că ne închinăm lui ca unui Domn şi
Dumnezeu. Înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, afirmăm: ”Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu
eşti cu adevărat Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşi pe cei
păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.”
Acum trei zile, în Sfânta şi Marea Vineri, am stat înaintea mormântului lui Hristos, cântând
prohodul la trupul său adormit, lângă trupl său care a fost”ţintuit de cuie pe cruce şi cu suliţa
împuns” (tropar la Proscomidie). De ce oare a fost el ţintuit de cuie cu mâinile şi picioarele pe
cruce, având pe cap cunună de spini şi a fost împuns în coastă cu suliţa? De ce a fost jertfit? ”De
bunăvoie S-a suit cu trupul pe cruce ca să sufere moartea şi să ne ridice din morţi prin slăvită
Învierea Sa.” (Troparul Învierii glasul al 5-lea).
Noi vom muri? Cu siguranţă, cu toţii vom muri. Hristos a murit, dar El a înviat aşa precum
spusese mai înainte; şi prin învierea Sa din morţi, a călcat moartea, aceeaşi moarte care ne va
cuprinde şi pe noi! Noi vom muri? Da, vom muri, dar chiar dacă vom muri, nu vom rămâne în
această stare permanent, ci temporar. Atunci când Domnul se va întoarce ”să judece vii şi morţii”,
va avea loc ”învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie” în care nu va mai fi moarte!
Sf. Atanasie cel Mare spune: ”Chiar şi pe cruce fiind, El nu s-a ascuns pe Sine; ci mai
degrabă a făcut întreaga creaţie martoră a prezenţei Făcătorului ei. Apoi, arătându-Se cu adevărat
mort, nu a îngăduit ca templul trupului Său să zacă mult, ci în a treia zi l-a înviat fără schimbare şi
fără stricăciune, făgăduinţă şi preţ al biruinţei Sale.” (Despre Întrupare, C. V, 26).
Sf. Atanasie continuă, explicând că ”o dovadă foarte puternică a acestei distrugeri a morţii şi
a biruinţei prin cruce este dată de faptul că toţi ucenicii Mântuitorului au dispreţuit moartea...” (Ibid
27). ”Moartea este legată de mâini şi de picioare; toţi cei care sunt în Hristos trec peste ea, şi ca
martori ai lui Hristos, o iau în râs, zicând: ”Unde este moarte biruinţa ta? Unde este moarte boldul
tău?” (I Cor. 15, 1-2). (Ibidem). De aceea, astăzi, la mormântul gol, noi, ucenicii lui Hristos,
dispreţuim şi derâdem moartea, pentru că astăzi noi suntem martori ai puterii lui Hristos asupra
morţii.
Mai mult, ca ucenici ai lui Hristos, trebuie sa ne bucurăm în această zi! Trebuie de
asemenea, să cântărim cu grijă dacă credem cu adevărat că Hristos a înviat din morţi şi că moartea
nu mai are stăpânire asupra noastră! De aceea, este bine şi folositor pentru noi să ne amintim
îndemnul Sf. Apostol Pavel către credincioaşii din Corint: ”Fraţilor, vreau să vă aduc aminte de
Evanghelia pe care v-am propovăduit-o vouă, Evanghelia pe care voi aţi primit-o şi în care sunteţi
mântuiţi. Pentru că Evanghelia vă va mântui numai dacă credeţi cu adevărat cele propovăduite vouă
şi întru care aţi fost botezaţi – credinţa în altceva nu vă va mântui. (I Cor 15; 1-2). ”Iar dacă se
propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum pot unii dintre voi să spună că nu este înviere a
morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos nu a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduiea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori
mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos,
pe care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a
înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre.”
(I Cor. 15, 12-17).
Iubiţi credincioşi,
Și noi suntem ucenici şi martori ai lui Hristos; şi noi trebuie ”să călcăm moartea”, pentru că
prin crucea lui Hristos, moartea nu mai are putere asupra oamenilor. Să ierte Dumnezeu pe cei
dintre noi care vorbesc şi se poartă de parcă nu ar exista învierea morţilor şi judecata viilor şi a
morţilor! După cum spune Sf. Apostol Pavel, noi suntem martori ai credinţei noastre că Hristos a
4
murit, a fost îngropat şi a înviat din morţi şi se va întoarce pe pământ pentru a înfiinţa împărăţia Sa
care nu va avea sfârşit. A crede în Hristos înseamnă a fi creştin, iar a fi creştin înseamnă să
mărturisim că Hristos a murit şi a înviat şi a fost văzut de ucenicii săi timp de 40 de zile, care apoi
au mărturisit lumii întregi Învierea Lui.
Afirmând că suntem creştini, haideţi să auzim invitaţia Sf. Grigorie de Nazians de a ne oferi
lui Hristos: „Haideţi să ne oferim pe noi înşine, cea mai preţioasă şi mai potrivită comoară lui
Dumnezeu; haideţi să dăm înapoi Chipului ceea ce este făcut după chip; Haideţi să recunoaştem
demnitatea noastră; haideţi să cinstim arhetipul nostru; haideţi să cunoaştem puterea tainei şi pentru
ce a murit Hristos. Haideţi să devenim ca Hristos, întrucât şi Hristos a devenit ca noi. Haideţi să
devenim dumnezei de dragul Său, întrucât El de dragul nostru a devenit om... Haideţi să dăm totul,
să oferim totul, Celui care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare şi împăcare pentru noi.” (Cuvântări
I, IV, V).
Aşteptând a doua venire a Domnului înviat, Sântul Grigorie ne cheamă „să devenim ca
Hristos”, ceea ce înseamnă că întreaga noastră existenţă, viaţa noastră zilnică, gândurile noastre,
cuvintele noastre, faptele noastre, trebuie să fie astfel încât să preamărească şi să laude pe Hristos,
pentru că El ne-a răscumpărat din pierzania veşnică şi ne-a binecuvântat cu viaţa nesfârşită în
împărăţia Sa. Haideţi să ne aducem aminte că atunci când am fost botezaţi în Hristos, în Hristos am
fost închinaţi; am devenite persoane noi în căutarea împărăţiei noi. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în
Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia!”
Ultimele cuvinte ale imnului reflectă acest gând al Sfântului Grigorie: „Totdeauna
binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe
moarte a stricat.”
Iubiţi credincioşi,
Următori loiali ai lui Hristos, în această zi de Sărbătoare a Sărbătorilor şi Praznic al
Praznicelor, încheiem Scrisoarea noastră Pastorală adresată vouă cu aceste cuvinte ale Sfântului
Ioan Teologul: “… a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând aceasta le-a
arătat mâinile şi coasta sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi:
Pace vouă!...” (Ioan 20;19-21). “Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut!” (Ioan 20, 29). Astăzi, “văzând Învierea lui Hristos”, noi şi lumea împreună cu noi se umple
de bucurie, pentru că păcatele noastre au fost iertate şi viaţă veşnică s-a revărsat peste întreaga
omenire.
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Primiţi dragostea noastră părintească şi binecuvântări arhiereşti către cei de aproape şi către
cei de departe.
+NATHANIEL,
Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Detroitului şi al
Episcopiei Ortodoxe Române din America
5
Scrisoarea Părintelui Constantin Târziu
către Prea Fericitul Patriarh Daniel Paris, 17 Ianuarie 2008
Cuv. Antonie cel Mare
« Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema».
Prea Fericite Părinte Patriarh,
În numele înaintașilor mei, în numele comunității românești a « bisericii exilaților » în mod
personal vă aducem mulțumiri pentru I-a Epistolă a Sfintei Patriarhii către noi.
Au trecut 63 de ani (1945-2008) de când așteptăm aceste binecuvântate daruri. Au trecut 72
de ani (1936-2008) de la prima vizită la Paris, la Biserica ”Sfinții Arhangheli”, a întâiului Patriarh
Miron. Atunci biserica avea ca superior pe vrednicul de pomenit Arhim. Eugeniu Laiu, ajuns
Episcop dar depus de comuniști. Nimic nu s-ar fi putut face în toți acești ani dacă Bunul Dumnezeu
nu era cu noi, ani de așteptare, de răbdare, de mărturisire, de dragoste față de Sfânta noastră
Biserică-mamă, pe care noi nu am părăsit-o niciodată, și astăzi, odată cu cuvântul Prea Fericirii
Voastre, am fost încredințați că nici Ea nu ne-a părăsit.
Începând cu praznicul nașteriii Pruncului Iisus 1998, când Sinodul rus-alb ne-a ”eliberat”,
dar mai ales cu Rusaliile anului 2000 când, pentru prima dată (1972-2000) s-a pomenit în Sfânta
noastră Catedrală un Episcop român, Nathaniel, ne-a regăsit în sânul Bisericii-mame. Mari au fost
încercările celor care acum căutam mai mult ca oricând să ducă sfânta noastră biserică la ”juguri”
străine. Dar înconjurați fiind de dragostea IPS Arhiepiscop Nathaniel precum și de înțelepciunea
IPS Arhiepiscop și Mitropolit Iosif, pe atunci episcop, am făcut față tuturor atacurilor pr. Valentin
Brătan, trecut la greci, precum și stăpânului său, mitropolitul grec Jeremie. Dacă nu aveam
acoperirea canonică a IPS Arhiepiscop Nathaniel, dacă nu aveam înțelegerea și ajutorul IPS
Arhiepiscop și Mitropolit Iosif, în fața legii franceze, dacă nu aveam curajul ca ostaș al lui Hristos
să rămân neclintit acolo unde strămoșii mei au dorit să fiu, nu răzbeam în procesele intentate de pr.
Valentin Brătan și al mitropolitului Jeremie, care erau cu un picior în sfânta noastră biserică. Alții
au căutat să-l aducă pe ”episcopul” Michel Laroche. Numai rugăciunile, lacrimile vărsate la Sfântul
Jertfelnic au adus Mila lui Dumneyeu peste noi și am păstrat pavăza credinței strămoșești așa cum
înaintașii noștri ne-au transmis-o, sfântă, dreaptă, fără poticnire, ajungând să trăim, după 31 de ani
(1972-2003) prima Sfântă Liturghie Arhierească, cu patru Arhierei – IPS Arhiepiscop Nathaniel,
IPS Arhiepiscop Iosif, IPS Arhiepiscop Adrian, IPS Arhiepiscop Gabriel (de la rue Daru) –, prima
întâlnire a Ierarhilor români în diasporă după 59 de ani (1945-2004) cu slujirea sfintei Liturghie în
Duminica Tomii 2004 (șapte arhierei), prima sfințire a unui episcop român – Marc – în cei 123 de
ani (1882-2005) de la cumpărarea bisericii de către Prea Fericirea Voastră, atunci Mitropolit a
scumpei noastre Țară a Moldovei în Duminica Tomei. Astăzi, sufletul Prea Fericirii Voastre a atins
toată tulburarea trupurilor noastre, astăzi gura Vi s-a deschis și inima Vi s-a lărgit.
Ca preot judecat și condamnat în 1980 de către consistoriul Mitropoliei Banatului, ca preot
reabilitat după 1990, vin cu fiască dragoste către Prea Fericirea Voastră, mulțumindu-Vă pentru
înțelepciunea și lumina pe care ați revărsat-o peste noi când, cu lacrimi în ochi IPS Arhiepiscop și
Mitropolit Iosif a dat citire mesajului Prea Fericirii Voastre în data de 25 noiembrie 2007.
Îndrăznesc iarăși să bat la ușa sufletului Prea Fericirii Voastre ca toată tulburarea trupurilor să se
stingă și pentru că înaintașii Prea Fericirii Voastre după 90 n-au făcut-o astăzi a venit plinirea
vremii ca Prea Fericirea Voastră să arătați și fraților români ai Arhiepiscopiei IPS Nathaniel, că
6
stingeți toată tulburarea, așa precum ne-ați dăruit-o nouă, ca împreună să mărturisim că dragostea
dintre noi Vă arată că suntem ai lui Hristos. Îndrăzniți și mărturisiți, cereți și dați iertare, astfel
împlinind tot lucrul cel bun, bineplăcut lui Dumnezeu, atât în scumpa noastră țară pe care ați
reîntregit-o bisericește, cât și pe cele două continente, european și american, ștergând ultima lacrimă
de pe obrazul celor vii, iar la toate sfintele cruci ale tuturor celor care au trecut la Domnul, și nu li s-
a recunoscut lucrul cel bun, să fie depusă floarea de crin a dragostei Prea Fericirii Voastre.
Preot Constantin TÂRZIU
Răspunsul Prea Fericitului Daniel
7
Pour une Europe de la gentilité
l‟heure où, par sa (ré)intégration à
l‟ensemble européen, la Roumanie
peut enfin, à l‟instar de ses voisins,
reprendre le cours de son destin national, il
serait bon et utile de revenir sur cette question
centrale et essentielle de la « nation » : quelle
définition ? quel avenir ? quelle place dans
l‟Europe élargie ?
La question mérite d‟autant plus d‟être
posée que la conception que les Roumains se
font de la nation – et d‟abord de leur propre
identité nationale – ne coïncide pas, il s‟en
faut, avec la définition communément admise
aujourd‟hui en Europe. Jean-Claude
Guillebaud, témoignant de ses impressions de
voyageur en Europe centrale et orientale
pendant la brève période lyrique qui a suivi la
chute du Mur, fait part, avec beaucoup de
sympathie mêlée d‟un peu de perplexité, de
l‟étonnement ressenti, dans les rues de
Bucarest, à la vue de ces paysans coiffés de
cãciule, paraissant « descendus de la Grande
Ourse ». Il est vrai que Cyrano de Bergerac,
battant le pavé parisien, prétendit un jour
descendre directement de la Lune…mais il
s‟agissait d‟une hyperbole poétique… La
conception roumaine de la nation garde une
dimension cosmique, voire mystique,
intemporelle, et le territoire national est
spontanément vécu – plus que pensé – comme
« espace mioritique ».
L‟Europe des 27 (et dans un avenir
proche, 30) Etats-nations se réclame, elle,
d‟une conception kantienne (ou, si l'on
préfère, formelle, abstraite) de la nation,
traduite politiquement dans l‟expérience de la
Révolution française, productrice de la
« Grande Nation » - die grosse Nation,
disaient les Allemands, qui lui doivent
d'ailleurs leur propre conscience nationale -,
elle-même modèle dynamique de tous les
jeunes Etats nés, au cours du XIXème siècle
et après, de la décomposition des vieux
Empires, et parmi ces jeunes Etats, l‟Etat
roumain, accompli (întregit) le 1er
déc. 1918.
On voit donc que, loin d‟entrer en
contradiction, ces deux conceptions nationales
peuvent fort bien se concilier – et se sont fort
bien articulées au cours de l‟histoire moderne
– Cela ne nous dispense pas d‟un exercice
d‟analyse, exercice qui n‟aura d‟autre fin que
d‟asseoir la cause roumaine sur des bases
solides et consensuelles.
Il faut revenir aussi sur cette définition
« kantienne » de la nation, car elle n‟est pas
dépourvue d‟ambiguïtés. Lorsqu‟il s‟est agi,
en (17)89, de fonder la République sur le
principe de la souveraineté nationale, on a dû
chercher très avant dans l‟Histoire, par-delà la
période médiévale, un modèle qui pût établir
cette cohésion nationale ; ce modèle, c‟est
celui de la République romaine, que la
Renaissance (Machiavel notamment, dans ses
Discorsi) avait remis à l‟honneur, et que les
Insurgents américains, modèle immédiat des
hommes de la Liberté en France, avaient eux-
mêmes choisi comme fondement de leur
jeune république. Or la conception romaine de
la nation (considérée comme peuple
souverain) diffère notablement de celle que
les Grecs, et notamment les Athéniens, se
faisaient du dêmos, acteur de la démocratie.
Pour les Athéniens, et les Grecs en général, le
dêmos est vu comme une communauté
homogène, ethniquement pure de tout
mélange, et fière de son indépendance, de son
« autochtonie », et de ses droits politiques. Il
est tout à fait intéressant de noter que cette
conception demeure à l'époque moderne, les
Grecs d'aujourd'hui, fils des combattants de
1821, petits-fils de Byzance, et petits-neveux
des Athéniens qui condamnèrent Socrate, se
réclament d'un ethnos dont la définition est
essentiellement…ethnique. Lorsqu'au milieu
du XIXème siècle, un helléniste autrichien,
Fallmerayr, avait avancé l'hypothèse selon
laquelle, dans la formation du peuple grec
byzantin et moderne – qui d'ailleurs se
désignait alors volontiers du nom de Romiï,
du grec Romaios "Romain" – les Slaves et les
Albanais avaient beaucoup contribué – au
demeurant tous les témoignages des
A
8
voyageurs de cette époque corroborent cette
hypothèse: on entendait parler albanais en
Attique -, il s'était trouvé en butte à une
violente campagne d'opinion, l'accusant de
trahison de la cause de l'hellénisme.
Malentendu né d'une conception "tribale" de
l'ethnicité. Il est revenu à l'écrivain français
Arthur de Gobineau, ambassadeur de
Napoléon III dans le Royaume des Hellènes,
de lever ce malentendu, non pas en retirant
toute validité au concept d'ethnie – il préparait
alors la composition de son magistral Essai -,
mais en lui donnant, au contraire, une plus
large extension. Les Romains, pour leur part,
s'étaient dès l‟origine montrés beaucoup plus
ouverts à l‟accueil des étrangers, à
l‟assimilation d‟éléments allogènes, appelés à
se fondre dans l‟identité romaine. Et ce
modèle national ouvert et assimilateur est
donc, on vient de le dire, celui qui prévaut en
Occident à partir du XVIIIème siècle, et se
trouve aujourd‟hui à la base même de la
construction européenne.
Encore faut-il s‟entendre sur la notion
d‟assimilation. On sait bien que la crise de
l‟identité nationale aujourd‟hui provient
précisément de ce que l‟on ne sait plus
clairement à quel modèle, à quel forme
nationale les candidats à la citoyenneté
française (et européenne) sont appelés à
s‟assimiler. Et cette incertitude provient de ce
que l‟on a voulu mettre entre parenthèses,
voire supprimer, la dimension ethnique de
l‟identité nationale, autrement dit, effacer
toute référence à la filiation, à ce que les
Anglais appellent common ancestry, dans la
définition d‟une communauté nationale
donnée. Lorsque Ernest Renan, au lendemain
de la défaite de 1870, propose un programme
de redressement national, et définit dans cette
perspective la Nation comme une
« communauté de destin », il ne veut pas dire
que tout homme adhérant aux principes de 89,
et parlant français, sera considéré comme
Français, ce qui serait absurde – mais c‟est ce
que l‟on tend à comprendre aujourd‟hui, et
c‟est même ce que certains responsables
politiques affirment – La dimension ethnique
demeure, sous-jacente, et implicite, elle va
sans dire. Le grand historien et intellectuel
qu‟était Renan se trouvait d‟autant plus fondé
à tenir compte de cette dimension ethnique de
la nation qu‟il avait consacré toute sa vie de
chercheur à l‟étude de l‟histoire d‟Israël et des
origines du christianisme, montrant que le
judaïsme est centré sur la notion de « peuple
juif », et ne peut se comprendre que par là,
que le christianisme est né précisément de la
dissociation de la religion et de la dimension
nationale – dissociation toute provisoire
d'ailleurs puisque la mission de l'Apôtre aura
consisté à diffuser le message de l'Evangile
parmi les nations, les ethnikoi, en latin les
gentiles.
Ajoutons encore que la France de la
IIIème République entreprenait la constitution
d‟un Empire colonial – en réaction à la défaite
de 70, et aux pertes territoriales qu‟elle avait
entraînées -, et qu‟elle allait vite se trouver
confrontée à cette contradiction insoluble : les
peuples colonisés sont-ils appelés à intégrer la
communauté nationale, ou bien doivent-ils, à
l‟instar du modèle britannique, constituer
avec la métropole une sorte d‟association, qui
préserve leur identité propre ? L‟ « Algérie
française » aura été une fiction, et le caractère
fictif, voire absurde, de cette notion n‟aura
pas été étranger à la catastrophe finale.
On pourrait donc comparer ainsi le
destin national de la France et de la
Roumanie : les moments historiques de
malheur collectif auront été dûs, pour une
grande part, en France – mai-juin 40, juillet
62…-, à ce que l‟on se faisait une idée fausse
de l‟identité nationale, et en Roumanie – juin
40, années 50 -, à ce que l‟idée parfaitement
fondée et légitime que l‟on se faisait de
l‟identité nationale s‟est heurtée au déni brutal
de puissances voisines.
C‟est dans cette perspective qu'il nous
faudra envisager la question de l‟identité
nationale roumaine, telle qu‟elle se sera
constituée, et parfois éprouvée, jusqu‟au
martyre, jusqu‟à la « transfiguration », pour
reprendre une expression de Virgil
Gheorghiu : schimbare la fatsä - au contact
avec les puissances qui l'environnent, au N-E,
à l‟O., et au S.
Cette perspective gagnerait à se
décliner selon trois aspects, autant de facettes
du prisme national roumain:
9
le rapport à la Russie, et la constitution à
date récente (1944-45) d'une entité
artificielle - autour d'une "nation" fictive,
la nationalité moldave -, partie prenante de
l'espace soviétique, et destinée à servir de
sas à la pénétration russe dans la région de
la Mer Noire occidentale, et au-delà, dans
les Balkans.
le rapport à la Hongrie, et la réécriture, par
des historiens hostiles, de l'histoire du
peuplement de la Transylvanie, par la
remise en cause de la continuité du
peuplement d'origine latine.
le rapport à la Grèce, enfin, ou plutôt au
monde byzantin, et le refus opposé par une
partie de l'école historique grecque à l'idée
d'une romanité (ou latinité) intrinsèque à
l'identité grecque byzantine et moderne,
latinité représentée par le peuple aroumain
(Armãni), lui-même en rapport de
cousinage avec le peuple roumain.
C‟est à cette condition – la mise au clair
des éléments constitutifs de l‟identité
nationale – que la Roumanie pourra, au-delà
de toute crispation, mais aussi au-delà de
toute martyrologie excessive – l‟exemple
arménien est une référence plutôt qu‟un
modèle à suivre – revendiquer en Europe une
place légitime, et préparer, avec les autres
"Etats-nations" du continent, le dépassement
de ce concept d‟Etat-nation, hérité du
romantisme, et l‟établissement (dira-t-on
l‟ethnogenèse?) d‟une "nation européenne",
seul fondement possible d‟un ensemble
européen viable.
« Notre histoire fut sombre et tragique
comme le masque d‟un tyran », disait le poète
Czeslaw Milosc. Autant dire que, si l‟on veut
surmonter, mettre en échec, toutes les
logiques de tragédie, il convient d‟abord de
s‟affranchir de toutes les formes de tyrannie,
et ce, par la recherche de la verità effettuale
delle cose (Machiavel).
Luc Barbulesco
Paris – décembre 2007
”Sfințește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale; Tu
pe aceștia îi preamărește cu dumnezeiască puterea
Ta și nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim întru Tine.” (Rugăciunea amvonului - Sfânta Liturghie)
n tot trecutul sfintei noastre biserici,
bucuria luminii o trăim astăzi și noi,
iubitorilor de podoabe ale casei Domnului,
tot atât de intens ca în prima zi când, pregătită
și împodobită de înaintașii noztri, catedrala
mântuirii noastre aici la Paris a fost dăruită
spre sfințire în anul 1892 la 31 mai Prea
Sfințitului episcop Inochentie Ploieșteanul. Și
pe drept cuvânt înțelegem cum se cuvine
cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul care
ne spune că ”bucuria nu are nici apus, nici
trecut, nici viitor; căci bucuria nu cunoște nici
tristețile trecute și nu așteaptă cu frică nici
săturarea viitoare”. Mulțumesc și mă rog
Bunului Dumnezeu să răsplătească tot în
același fel tuturor celor care au răspuns
apelurilor făcute în Biserică, tuturor celor care
și prin care s-a realizart restaurarea
candelabrelor pentru ziua istorică din 25
noiembrie 2007 și astăzi pentru Învierea
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului
nostru Iisus Hristos a policandrelor celor
mari, a celor mici de pe catapeteasmă și
Sfântul Altar. Aș aminti pentru ca să rămână
înscrise numele acestor donatori:
Dl Nelu Nenciu, pentru sănătatea mamei:
primul policandru
Fam. Caracota – Perifan, sănătate și în
amintirea părinților: policandru din
mijloc
Fam. Teodor-Octavian și fratele Ioan
Aurelian Marin (București): policandru
din fața altarului
Î
10
Fam. Alexandru, fiica Alexandra, Ada
Taran (Chișinău): aplicele laterale
Fam. Zob Maria, Fam. Teofănescu
Nicolae, Fam. Oros Gh., Fam. Gură
Maria, Dna Ingouf Vivianne, Dl
Pălăcean Aurel, Dl Marius Cîmpean,
Dna Elena Aura Matei, Dl Sandru
Sergiu, Dna Marica Bota, Dl Paul
Moren, Dna Drochuk Mariana, Dl Marc
Bernard, Dl Jean Trandafir, Dna
Stănescu Marcela etc.
Și nouă astăzi, odată cu marea bucurie a
Învierii Mântuitorului, arătându-ne misiunea
și bucuria celor viitoare, ca și secerători
duhovnicești, ne îndeamnă zicând ”ridicați
ochii voștri și priviți că holdele sunt gata de
seceriș; iar cel ce seceră primește plată și
adună roade spre viața veșnică, ca să se
bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce
seceră”.
Al Dvs rugător pentru tot binele, cu
sănătate,
Părintele Constantin Târziu,
Superiorul Bisericii ”Sfinții Arhangheli”
din Paris
Policandru înainte de restaurare Policandru după restaurare
La foi chrétienne – un savoir
vivre pratique de l’amour et
une énergie pour vivre
ans la recherche en théologie
pratique, le pari de regarder
complexement la réalité sans la
réduire à quelques principes simples, nous
permet de penser que le diagnostic de crise
non catastrophique porté sur l‟état du monde
contemporain ne manque pas de pertinence. Il
y a un état critique qui spécifie l‟ethos de nos
sociétés dont il ne s‟agit pas de sous-estimer
l‟ampleur et l‟inconfort ni de nier les
difficultés qu‟il secrète, mais cet état n‟est pas
synonyme de chaos ou de catastrophe et ne
D
11
s‟impose pas comme un destin inexorable
laissant les hommes désemparés. Cet état de
crise du monde contemporain constitue une
chance pour la foi parce qu‟elle est obligée à
revenir à sa source et à revivre son moment
de crise constitutif dans l‟évènement du
Mystère Pascal.
Rassemblons dans quelques lignes les
traits essentiels du procès qui a présidé à la
naissance du christianisme. Quand nous
parlons du procès de Jésus nous ne désignons
pas seulement le procès qui lui est intenté
devant le Grand Conseil et devant Pilate, mais
nous indiquons le procès au sujet de la
« vérité » de Dieu dans lequel il est intervenu
comme témoin. (Ce n‟est ni plus ni moins la
vérité qui est mise en procès.) Jésus est
condamné par les interprètes de la loi de Dieu
dont il défend l‟identité vraie. La vie libre que
Jésus a menée, dépassant le texte de la Torah,
placée sous le commandement de l‟amour est
aux antipodes de l‟idée habituelle qu‟on se
fait de Dieu. Nous constatons que ce Jésus fait
tout ce qui va contre les évidences de la
sagesse, du raisonnable et du bien pensant. Il
va vers les pécheurs, les possédés et les
exclus. Il prend avec lui tous ceux qui
représentent le déchet de l‟humanité. Ce Dieu
dans lequel Jésus a cru sans jamais lui retirer
sa confiance, en fonction duquel il a construit
toute sa vie et réunit ses disciples n‟est pas le
Dieu rêvé ou attendu. À travers la
condamnation de Jésus, ce Dieu dont il
défend la cause est disqualifié comme Dieu.
Par la résurrection de son fils, Dieu
casse le procès qui a été rendu sur lui en son
nom. Dieu se reconnaît dans la figure du
condamné en ressuscitant le blasphémateur.
Si nous acceptons cette hypothèse, alors nous
somme invités à relire l‟histoire de Jésus
comme la vérité de ce qu‟est Dieu. C‟est bien
dans ce sens qu‟en témoignent ses disciples.
L‟expérience de la Résurrection fut pour eux
une expérience si renversante qu‟elle vint à la
fois confirmer et renouveler ce qui leur a paru
décisif et digne de confiance dans la vie de
Jésus. Il est bien le Christ, le Fils du Dieu
vivant ! Ce Jésus crucifié et ressuscité a
vraiment témoigné dans la vie et la pratique
par ses paroles en faveur de son Père. Nous
comprenons pourquoi la Résurrection est
l‟essence même de la foi chrétienne : « Si
Christ n’est pas ressuscité, notre prédication
est vaine et vide aussi notre foi. » (1 Co 15,
14) Cette résurrection fut pour les apôtres une
expérience si forte et si nouvelle qu‟elle
devint pour eux l‟archétype de l‟expérience
chrétienne.
Pourtant, cet évènement qui marque
l‟histoire des chrétiens n‟est attesté par
aucune preuve. C‟est un évènement sans signe
et sans analogue dans l‟histoire qui seule la
foi affirme en vérité. Beaucoup de ceux qui
l‟ont rencontré, l‟ont entendu et suivi, n‟y ont
pas cru et ont suivi d‟autres routes. C‟est le
paradoxe de la résurrection appuyé sur des
signes qui ne font pas preuve ! Le Jésus
terrestre est définitivement absent et aucune
signe matériel ne pourra témoigner de son
existence : « Vous cherchez Jésus de
Nazareth, le crucifié, il est ressuscité, il n’est
pas ici. » (Mc 16, 6) Ce qui demeure
cependant parce que nous en avons l‟écriture,
c‟est le procès. Toute personne est invitée un
jour ou l‟autre à prendre position dans ce
procès à condition qu‟on le lui fasse
connaître. Le lecteur s‟y situera soit en
confessant Jésus comme Seigneur, soit en le
condamnant à son tour. La prise de position
selon laquelle « Jésus est le Seigneur »
demeure une question posée comme une
énigme sans cesse ré-ouverte. Mais le procès
lui-même et sa révision divine, adresse à
chacun la question de la vérité de sa vie. En
effet, quelque soit la position prise, parce
qu‟il s‟agit d‟un procès qui touche des
questions vitales, il oblige à se confronter
avec ce qui constitue le fondement d‟une vie
humaine.
Les chrétiens qui d‟une manière ou
d‟une autre ont pris position dans le procès et
défendent la cause de Dieu, sont appelés à
vivre une vie pascale toute immergée dans la
résurrection du Fils et aimante par
l‟espérance. Comme l‟écrit Paul Ricœur, le
chrétien appartient « existentiellement à la
Résurrection ». Mener une vie pascale c‟est
suivre le Christ et s‟essayer à vivre comme il
a vécu. Dés lors le disciple bute sur l‟épreuve
de la croix que représente cette sequela
Christi. « Si quelqu’un veut venir à ma suite,
qu’il se renie lui-même, qu’il se charge de sa
12
croix et qu’il me suive. Qui veut en effet
sauver sa vie la perdra, mais celui qui perd sa
vie à cause de moi la sauvera. » (Mt 16, 24-
26) Le bonheur par la croix, c‟est plutôt
paradoxal ! Le disciple qui veut suivre le
Seigneur doit se quitter pour s‟abandonner à
la proximité de Dieu comme le Christ s‟est
décentré de lui-même pour s‟en remettre
totalement au Père.
Si la foi est réponse à l‟appel de
l‟Évangile du Christ, qui met en cause les
préjugés, les habitudes, les certitudes et les
visions du monde, nous concevons qu‟elle
passe par un moment de crise et de jugement.
L‟individu qui se laisse saisir par la Parole
rentre en crise : il soit s‟éloigner de lui-même
pour se rapprocher du Christ et marcher à sa
suite. La parole de Dieu qui est parole de vie
met en crise l‟existence de celui qui s‟y
réfère. Mais en se quittant, le croyant vient
vers lui-même de façon plus vitale et heureuse
qu‟il l‟avait fait auparavant.
« La pâque du Christ n’est rien
d’autre que la victoire de l’Amour réalisée en
plein cœur de la violence et du mal. On ne
doit pas avoir peur de ce caractère abrupt de
la foi, de ce radicalisme de l’expérience
chrétienne. Contrairement à ce que l’on a
imaginé souvent, cet abrupt de la foi rejoint
en profondeur beaucoup d’expériences
humaines qui n’osent pas toujours se dire. »
(Henri Jérôme Gagey). L‟abrupt de la foi
n‟est autre que la surabondance de l‟amour.
Et la crise de la foi c‟est le manque de
confiance de l‟homme dans ses capacités
d‟aimer. Y croire, c‟est faire comme le fils et
mettre sa confiance dans l‟avenir de Dieu
même quand toutes les possibilités humaines
se sont évanouies. Révéler à l‟homme le
mystère de l‟amour de Dieu, c‟est l‟inviter à
se convertir à une authentique fidélité de la
vie de l‟amour en lui. La foi chrétienne
comme séquela Christi est une conversion au
savoir pratique de l‟amour qu‟incarne le
Ressuscité.
La foi chrétienne peut être une chance
pour ce monde en crise. Le croire est un acte
anthropologique fondamental qui fonde la
possibilité de la coexistence entre les
hommes. Or dans ce monde complexe, mobile
et changeant, cette capacité de croire este
mise en crise. Il est difficile de croire en Dieu
mais plus encore de croire qu‟un avenir
professionnel est ouvert, qu‟une amitié a des
chances de durer, que dans le monde de la
politique et de la finance ce n‟est pas la
magouille qui régit tout, qu‟une cause
humanitaire este défendable ou qu‟un club de
sport n‟est pas pourri. Derrière cette
extinction de la capacité de croire, se cache un
formidable manque de confiance en soi, un
mal être qui empoisonne l‟existence et les
relations aux autres.
Or nous savons bien, de ce savoir
social, commun et séculaire que pour vivre
vraiment, il faut y croire (en soi et aux autres)
et que pour croire il faut aimer (s‟aimer soi-
même et aimer les autres). L‟amour est
l‟expérience universelle fascinante et attirante
mais à haut risque par ce qu‟elle engage plus
qu‟autre chose le destin singulier de celui qui
s‟y abandonne. C‟est au niveau de cette
question humaine décisive, que la crise
contemporaine du croire peut rencontrer le
christianisme parce que la foi chrétienne n‟est
rien d‟autre qu‟un savoir vivre pratique de
l‟amour et une énergie pour vivre. Le
christianisme en sa singularité la plus extrême
est une religion de l‟amour. La foi qui le porte
et qu‟il propose este l‟expérience d‟un amour
aimant absolument et d‟une confiance jamais
démentie. Cette foi chrétienne qui ouvre à
l‟être humain la révélation du mystère de
l‟amour de Dieu en son Fils, appelle chacun à
une authentique fidélité de l‟amour en lui. En
libérant un espace pour goûter l‟excéssion et
la surabondance de cet amour qui s‟est donné
jusque dans la mort, la foi chrétienne conduit
à aimer comme le Christ a aimé et à vivre
ainsi une expérience vraiment humanisante.
Aujourd‟hui, nous ne pouvons plus
supposer une réelle connivence de nos
contemporains avec ce mystère chrétien de
l‟amour et sa puissance de renouvellement. La
Bonne Nouvelle ne fait plus partie de
l‟entrepôt de la mémoire vive et n‟anime plus
l‟horizon d‟attente des êtres humains. Il s‟agit
donc, de proposer cette force pour vivre sans
en atténuer ce qu‟elle a de tranchant, d‟abrupt
et de déconcertant comme une Bonne
Nouvelle neuve et originale par rapport au
marché contemporain des sagesses et des
13
valeurs. Proposer n‟est ni enseigner, ni
imposer parce que la foi ne peut être
accueillie que librement et en toute
connaissance de cause. Proposer c‟est être
convaincu que ce monde en crise demeure le
lieu de l‟expérience possible et actuelle de
Dieu et de son amour.
Saint Jean Maximovitch Saint Jean de Changaï (1896-1966)
.
epuis peu, l‟icône de Saint Jean
(Maximovitch) encore appelé Saint Jean de
Changaï, est installée dans notre église pour
la vénération des fidèles. Un ouvrage récent „Saint
Jean de Changaï „ de Bernard le Caro1, donne un
aperçu assez complet de la personnalité et de la vie
de ce grand hiérarque de l‟Orthodoxie, glorifié et
canonisé par l‟Eglise Russe Hors Frontières le 2
juillet 1994 à San Francisco.
Né en 1896 dans la région de Kharkov et
baptisé sous le nom de Michel, le futur Archevêque
fuit la Russie en 1917 et se réfugie en Yougoslavie,
début de sa vie d‟exilé. Il fait ses études de
théologie à l‟Université serbe de Saint Sava et en
1925 il est tonsuré et fait lecteur par le Métropolite
Antoine à Belgrade. Un an plus tard, moine au
Monastère de Milkovo, il reçoit le nom de Jean en
l‟honneur de son parent saint Jean de Tobolsk. En
1929, aumônier de la Haute Ecole serbe, il devient
professeur au Séminaire serbe saint Jean le
Théologien, à Bitol.
En 1934, le Synode de l‟Eglise Russe Hors Frontières élève le hiéromoine Jean au rang
d‟évêque, et un an plus tard l‟envoie en Chine comme Evêque vicaire de Changaï. L‟évêque Jean y
achève la construction de la cathédrale et l‟on remarque ses dons de thaumaturge et de clairvoyance.
De nouveau chassé par les événements historiques, l‟évêque Jean quitte la Chine et continue
sa vie de diaspora. En 1951, il prend la direction du Diocèse d‟Europe Occidentale de l‟Eglise
Russe Hors Frontières administrée d‟abord depuis Paris, puis de Bruxelles.
C‟est à cette époque que l‟Archevêque „‟aux pieds nus‟‟, rentre en contact avec la
communauté des Roumains de France, exilés politiques, qui cherchaient pour notre Eglise une
solution canonique, hors de toute dépendance d‟une hiérarchie orthodoxe compromise.
Dans un courrier du 26 mars 1954, le hiérarque écrivait à l‟Eglise Orthodoxe Roumaine de
Paris :
« Le mieux pour le troupeau roumain qui se trouve hors de Roumanie et dans les conditions
de réfugié, serait de se placer sous son épiscopat roumain, dont la canonicité ne fait pas le moindre
doute et qui n‟est pas en liaison où sous l‟influence du régime persécuteur de l‟Eglise.
1 B. le Caro, Saint Jean de Changaï, l‟Age d‟Homme, Lausanne, 2006.
D
14
A ma connaissance, parmi les évêques roumains, il n‟y en a qu‟un seul à savoir le
Métropolite Bessarion (Visarion Puiu) suivi en ce moment, en Europe occidentale, par une partie
seulement du clergé et des fidèles roumains. »
La solution préconisée par le Saint pour l‟Eglise roumaine en exil, fût donc celle retenue.
La sollicitude de Saint Jean Maximovitch pour l‟Eglise roumaine fût grande, comme pour
beaucoup d‟autres églises de la diaspora. Parmi les plus anciens membres de notre communauté,
certains se souviennent d‟avoir vu l‟Archevêque célébrer la Divine Liturgie dans notre chapelle
(celle attenante à l‟église) que nous prêtions alors à nos amis Serbes, eux aussi réfugiés et qui
n‟avaient pas encore d‟église.
En 1962, l‟Archevêque partit pour les Etats-Unis et résida à San Francisco. Le Saint hiérarque
s‟endormit dans le Seigneur le 2 juillet 1966 à Seattle, ayant d‟avance connu le moment de sa mort.
En octobre 1993, à l‟ouverture du cercueil, les restes de l‟Archevêque furent retrouvés intacts.
Saint Jean de Changaï, nous vénérons désormais ton icône dans cette église que tu as bien
connue, prie pour nous.
Diacre Jean Boboc
L’association des femmes orthodoxes
de notre église vous invite
15
Întrebările Învierii
ot omul care a citit relatările
evanghelice ale Învierii, sau numai a
auzit şi a meditat puţin asupra acestui
eveniment central pentru viaţă creştinului, şi-a
pus, măcar o data, ceea ce am numit, generic,
"întrebările Învierii". Dintre toate aceste între-
bări cele mai pregnante şi mai misterioase
sunt două:
1. Cum a înviat Domnul din
moarte? - fiind vorba de învierea
propriu-zisă, re-animarea; şi
2. Cum a ieşit Domnul din
mormântul pecetluit fără să strice
peceţile şi fără să mişte piatră
mormântului?
Trebuie să recunoaştem că relatările evanghe-
lice ale Învierii Domnului ne lasă într-un
complet agnosticism faţă de aceste două
momente, altminteri atât de spectaculoase.
Slujbele însă, imnografia Bisericii vin să
umple acest gol, atât cât se poate şi în limitele
cuvântului care zice: ”Taina nu suferă ispitire
[cercetare]; numai cu credinţa toţi să o slăvim
[...]: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!” (25
decembrie, stihiră a 3-a de la Laude). Pentru
că nu cercetarea gândirii raţionale ne desco-
peră înţelesul acestor taine, ci ”gândul cuvios
şi credincios” care, împreună cu practicarea
credinţei noastre, ne conduce la o înţelegere
în chip tainic, finalmente la un alt mod de
gândire şi de viaţă în care vedem Învierea ori
de câte ori încetăm să ne tânguim pentru
neînţelegerea raţională a acestei taine şi
primim cu credinţă cuvintele binevestitoare,
precum femeile mironosite: ”Auzind femeile
graiurile îngerului, au încetat tânguirea, vesele
făcându-se, şi, cutremurându-se, au văzut
Învierea. [...]” (Icosul utreniei Învierii
Domnului, gals 5).
Iată acum stihira-cheie ce deschide calea unei
anume înţelegeri a tainei Învierii:
”Doamne, pecetluită fiind groapa de
cei fără de lege, ai ieşit din mormânt
precum Te-ai născut din Născătoarea
de Dumnezeu.
”N-au cunoscut cum te-ai întrupat
îngerii Tăi cei fără de trup. N-au
simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-
au străjuit.
”Că amândouă s-au pecetluit de către
cei ce ispiteau şi s-au arătat minunile
celor ce se închină cu credinţă tainei,
pe care celor ce o lăudăm, dă-ne nouă
bucurie şi mare milă.”
(stihira întâi de la Laude, utrenia
Învierii, glas 5)
Sunt absolut evidente aici două paralelisme,
alăturări, asemănări:
1. Învierea (re-animare) din moarte -
Întruparea de al Bunavestire; şi
2. Ieşirea din mormântul pecetluit fără
stricarea peceţilor - Naşterea din Fecioara
Maria fără stricare fecioriei ei.
Înainte să trecem la analiza acestor parale-
lisme particulare să spunem că imnografia
Bisericii prezintă un continuu paralelism între
ciclul Întrupare(Zămislire)-Naştere şi ciclul
Moarte-Înviere, nu doar prin profeţia lui
dreptului Simeon (”Iar prin sufletul tău va
trece sabie” - Lc. 2, 35) sau prin smirna adusă
de magi (Mt. 2, 11) ”ca unui mort de trei
zile”, ci mai mult, printr-o întreagă tematică
comună celor două cicluri, cum ar fi tema
arătării luminii, cea a izbăvirii, a biruinţei, sau
cea a participării stihiilor lumii la evenimente
ş.a.m.d.
Pentru o şi mai desăvârşită edificare a noastră
în această chestiune, să privim următoarea
compoziţie imnografică:
”Să prăznuim ... şi, ridicându-ne
mintea spre ..., să ne suim cu gândul
şi să vedem cu ochii cei sufleteşti pe
Hristos cel ...; la măreţia minunilor
Căruia privind X, i s-a părut că vede
om ..., dar din fapte a înţeles că este
Dumnezeu adevărat, Cel ce dăruieşte
sufletelor noastre mare milă”.
Aceasta este o stihiră de la Înainte-prăznuirea
Naşterii Domnului. În mod intenţionat am
înlocuit prin ”...” acela câteva cuvinte care
făceau referire la Naşterea Domnului. De ce?
T
16
- Pentru că se poate acum vedea clar cum
conţinutul de idei al acestei stihiri este perfect
aplicabil ciclului Moarte-Înviere: în loc de
”X” punem ”Maria Magdalena”, în loc de
"prăznuim naşterea lui Hristos" punem
"prăznuim învierea lui Hristos" etc., şi totul
este pefect normal!
Acum, dincolo de acest paralelism general, să
revenim la stihira-cheie despre care ziceam că
deschide calea unei anume înaintări în taina
Învierii Domnului.
*
”Doamne, pecetluită fiind groapa de
cei fără de lege, ai ieşit din mormânt
precum Te-ai născut din
Născătoarea de Dumnezeu.”
Primă partea a stihirii (”Doamne, pecetluită
fiind groapă de cei fără de lege, ai ieşit din
mormânt, precum Te-ai născut din Născătoa-
rea de Dumnezeu”) compară ieşirea din
mormântul pecetluit cu naşterea din pururea-
fecioara Maria.
Deşi părintele arhimandrit Benedict Ghius -
un autorizat analist al textelor liturgice în
teologia românescă - consideră această
apropiere ”îndrăzneaţă” (în: Taina Răscumpă-
rării în imnografia ortodoxă, EIBM a BOR,
Bucureşti, 1998, pp. 179-180, în notă),
punând în evidenţă ”condiţia total diferită a
trupului lui Hristos la Naştere şi respectiv la
Înviere”, totuşi, în contextul paralelismului
generalizat de teme şi idei între cele două
cicluri (Întrupare-Naştere şi respectiv Moarte-
Înviere), această îndrăzneală devine una
perfect justificată teologic. Mai ales că există
şi elemente patristice care împing spre un
atare paralelism.
Sfântul Atanasie cel Mare, bunăoară, într-o
mică scriere cu caracter dogmatic, Întrebări şi
răspunsuri despre cele dumnezeieşti, răs-
punde la întrebarea ”Cum a fost cu putinţă ca
Fecioara să nască trup şi să rămână tot
fecioară?” printr-o comparaţie foarte suges-
tivă pentru discuţia noastră: ”Precum o casă
închisă din toate părţile, care să aibă o
ferestruică de sticlă curată și prea-subţire
înspre răsărit, când soarele răsare și razele lui
străbat sticla și intră înăuntru, toată casa aceea
se luminează, și iarăşi după ce trece soarele și
razele lui ies afară, sticla nu se sfărâmă, ci
nevătămată de izbiturile razelor soarelui cele
intra și ieșea rămâne, întru acest chip să
înțelegeți și despre pururea Facioara Maria.
Pentru că aceasta, cu totul curată, fiind ca o
casă închisă, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu
ca o rază dumnezeiească din Soarele dreptăţii
Tatăl pogorându-Se ca printr-o ferestruică de
sticlă intrând în ea, prea sfântă casa ei cu totul
o au luminat și iarăşi precum știe El însuşi au
ieşit afară nicidecum stricând fecioria ei, ci
precum înainte de naştere, așa și în vremea
naşterii și după naştere fecioară curată o au
păzit.” (Sfântul Atanasie cel Mare, Despre
Dumnezeu, traducere din greceşte de monahii
Gherontie și Grigorie de la Neamţ, retipărită
cu slove latineşti la Mănăstirea Neamţului,
1940, pp.55-56).
Acum, dacă am văzut oportunitatea apropierii
între Ieşirea Domnului din mormântul
pecetluit fără să strice peceţile şi Naşterea din
Fecioara Maria fără să-i strice fecioria, să
vedem şi cum caracterizează imnografia
Bisericii aceste evenimente.
”Minune care cuprinde tot gândul” (slujbă
Înainteprăznuirii Naşterii Domnului), aceasta
este ”mai presus de gând şi de cuvânt” (12
iulie, canonul întâi, cântarea întâi, a
Născătoarei), ”nespusă” (vecernia Înainte-
prăznuirii Naşterii Domnului), ”negrăită şi
străină” (26 martie, cântarea a 8-a, a
Născătoarei - slujba Înainteprăznuirii Naşterii
Domnului); ea s-a petrecut ”în chip minunat”
(slujba Înainteprăznuirii Naşterii Domnului)
şi ”în chip de negrăit” (ibidem).
Să mai spunem, privitor la Ieşirea Domnului
din mormântul pecetluit fără să strice peceţile
şi fără să mişte piatra mormântului că imno-
grafii ne mai oferă o asemănare, o comparare,
anume cu Intrarea Domnului la ucenici prin
uşile încuiate (Ioan 20, 19 şi 26). Iată două
exemple în acest sens:
”Doamne, precum ai ieşit din
mormântul pecetluit, aşa ai intrat şi la
ucenicii Tăi, prin uşile încuiate,
arătându-le lor patimile trupului, pe
care le-ai primit, Mântuitorule,
îndelung-răbdând. [...]”. (stihira a
17
patra de la laudele utreniei Învierii,
glas 5)
”Pecetluit fiind mormântul , Viaţă din
groapă ai răsărit, Hristoase Dumne-
zeule; şi uşile fiind încuiate, înaintea
ucenicilor ai stat, Învierea tuturor.
[...]” (sedealna de după catisma a 2-a
– slujba Învierii, glas 7).
*
”N-au cunoscut cum te-ai întrupat
îngerii Tăi cei fără de trup. N-au
simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-
au străjuit.”
A două parte a stihirii-cheie (”N-au cunoscut
cum te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup.
N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au
străjuit.”) dă răspuns la cealaltă întrebare
despre Înviere, anume ”Cum a înviat Domnul
din moarte?” printr-un paralelism între Înviere
(re-animare) şi Întrupare (zămislire).
Întruparea Domnului (sau Zămislirea) este o
taină chiar şi pentru pururea-fecioara Maria:
”Pentru ce te minunezi, Marie? Pentru ce te
înspăimântezi de ceea ce este întru tine? Iar
Fecioara zice: Pentru că pe Fiul cel din
veşnicie sub ani L-am născut şi nu ştiu cum s-
a făcut zămislirea Celui ce S-a născut. [...] În
adevăr, unde voieşte Dumnezeu se biruieşte
rânduială firii, precum scrie.” – sedealna după
catisma a două, 25 decembrie. Totuși imno-
grafii spun în câteva rânduri «cum» s-a făcut
”netâlcuita zămislire” (24 decembrie, la
vecernie): ”mai presus de pricepere” (24
decembrie), ”mai presus de minte şi de
negrăit” (Înainteprăznuirea Naşterii
Domnului). ”Felul zămislirii este negrăit” (25
martie, a Născătoarei la stihoavna vecerniei
praznicului Buneivestiri) şi s-a petrecut în
chip ”de netâlcuit” şi ”mai presus de înţele-
gere” (Înainteprăznuirea Naşterii Domnului).
*
”Că amândouă s-au pecetluit de
către cei ce ispiteau şi s-au arătat
minunile celor ce se închină cu
credinţă tainei, pe care celor ce o
lăudăm, dă-ne nouă bucurie şi
mare milă.”
Sigur, toate aceste texte nu ne dau «explicaţii
raţionale» – pentru simplul fapt că aşa ceva
nu există în domeniul unor astfel de taine.
Aceste mari taine s-au petrecut ”cu puterea
Dumnezeirii”, ”precum El însuşi a ştiut, a voit
şi bine a socotit”, într-o sferă inaccesibilă
minţii omeneşti în această viaţă pământească.
Ele ”amândouă s-au pecetluit de către cei ce
ispiteau şi ş-au arătat minunile celor ce se
închină cu credinţa tainei” – cum zice ultima
parte a stihirii-cheie de la care am pornit
analiză –, care lăudatori ai acestor taine şi
primesc de la Hristos cel mort şi înviat
bucurie şi mare milă.
Pr. Iulian Nistea
România comparată ”Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul !”
(Tratatul dintre Petru, țarul Rusiei și Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, Iași 1711)
n Retorică, comparația, și sinteza ei creativă,
metafora - aceasta uneori prelungită și
amplificată în alegorie -, sunt figuri de stil
purtând în doi sau mai mulți termeni, ziși de
compație, observați, analizați, confruntați și
urmăriți paralel sau în diagonală, pot revela
analogii sau diferențe. Uneori se interferează
unul cu altul, când este mai ales vorba de factori
culturali, de societate, cu un răsunet sau uzaj în
viața de toate zilele. Cu ”drept de cetate”, cum
se spune, devin încrengături de structuri vecine,
în ce privește calitatea lor estetică, întâlnindu-
se, transformându-se în fapt de cultură și
cuvilizație pe baza ”afinităților elective” –
spunea Goethe. Vase comunicante, umplându-
se singure cu apă vie, de la sursă, acestea sunt
Î
18
valori culturale de circulație universală, fie
populare fie savante, semnate, anonime (cine a
semnat Miorița, Meșterul Manole?) sunt
exprimate în limbi sau limbaje de arte frumoase
diferite, care, desigur, poartă pecetea locului
peisajului uman cu elementele: pământ, foc,
apă, cer și ampreunta psiho-etno-genetică a
omului din partea locului.
Acesta, româno-moldo-valahul, cu
intelegență și patima frumosului și folosului în
lume, le-a creat ca valori culturale, de
civilizație, de societate umanist creștină, în
universalitate; le-a creat din pământ ars de foc
(a făcut ulcioare de băut apă și vin - de ce nu? –
în zile de sărbătoare), din grâu (pâinea), din mei
apoi din porumb (mămăliga), din frunctele
pământului muncit, răsturnat, semănat, stropit
de ploi, copt de soare, vânturat de necurățenii,
ocrotite sub zăpadă sau sub cerul albastru, senin
sau cu nori groși – ugere pline (Blaga) – cu
ochii uitându-se spre orizontul ideal, cu
dragoste, credință și speranță în ce privește
facerea de toate zilele și în Părtintele a toate
făcător și atotputernic.
Pentru casa și familia lui și-a primit
oaspeții cu pâine și sare, i-a învățat omenia (el,
țăranul de la Dunăre, pe ei, cei săraci, trudiți,
pribegi, chiar și pe năvălitorii veniți după
pradă); i-a învățat limba locului, a împrumutat
din limbile lor destule cuvinte și cântece. Cine a
rămas prin partea locului s-a făcut apă și
pământ cu cei de baștină, cine a plecat dus a
fost. Nu există limbă mai asimilatoare (de jos în
sus: de la opincă la vlădică) ca limba română.
Slavii rămași printre români s-au românizuat :
una este să zici în slavonă voinic=soldat, și
altceva este voinic în românește = flăcău de la
horă, la trântă dreaptă, tare ca fierul; sau
slavonul pravilă=lege, care se aplică doar la
slavo-bizantini; dar în Romania Orientalia din
sudul și nordul Dunării, cuvântul acesta –
pravilă – este împrumutat de la slavi (dublează
de altfel latinul ”lege creștinească” sau ”lege
românească”, în biserică ”tradiție, datină”).
Practica religioasă a românului este o
componentă a culturii și cuvilizației lui de
totdeauna; Bisericile naționale românești,
Biserica ortodoxă și Biserica greco-catolică sunt
amândouă de rit bizantin, nu slavo-bizantin
(cum zic chiar unii prieteni de-ai românilor,
Keyserling și alți teologi și filosofi
contemporani germani, francezi sau anglo-
saxoni). Românii creștini – ortodocși sau uniți –
sunt de rit oriental, zis bizantin, și de sfântă
tradiție românească moștenită din moși
strămoși, gândită, practicată la sfântul altar de
preotul săvârșitor al Sfintelor Taine în numele
Tatălui, Fiului și Sfântului Duh (uniții spun
”Sfântul Spirit”). Sfânta Liturghie, cântată
altădată de melozii din Bizanț, inspirată în bună
parte de siriaci, ”gentili”, adică de supuși
neevrei din Imperiul Roman trecuți la
creștinism – se cântă și astăzi în România (țările
românești) în românește. Dar în țările românești
înstrăinate (Basarabia, Bucovina, Herța și
Cadrilaterul), adică furate de URSS cu ajutorul
Germaniei și a indiferenței aliaților și Națiunilor
Unite, sunt rari preoții care mai pot oficia în
românește, iararhiile locale – laică și
ecleziastică – îi obligă să cânte în slavonește,
deși poporul de credincioși din biserică știe
românește. Vreun preot unit din Ucraina se mai
roagă uneori în latinește. Doar unele culte
protestante (baptiști penticostali etc.), grație
dolarilor veniți din USA, își mai pot permite să
cânte ... moldovenește. Bine ar fi să cânte ...
moldovenește și în celelalte biserici din aceste
zone. Măcar atât într-o Europă viitoare,
întemeiată pe respectul drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.
În Biserica românească preotul este în
comuniune de rugăciune cu ecclesia, adică cu
poporul de credincioși, de fideli, care reprezintă
mistic Trupul lui Hristos. Ei legitimează
omenește, creștinește Biserica lui Hristos, adică
mistic Trupul și Sângele Lui: Pâinea și vinul din
Sfânta Taină a Euharistiei cu care mărturisesc și
19
împărtășesc mai întâi preotul, biserica lui, apoi
credincioșii. Nu poate exista neînțelegere între
preotul oficiant și ecclesia lui, ci uniune și
comuniune mistică, sacramentală. Preotul
servește Sfânta Liturghie în comuniune cu
poporul de fideli, iar dacă aceștia nu o înțeleg
din motive de limbă sau limbaj liturgic cu care
nu au fost obișnuiți, înseamnă că preotul nu este
vrednic pentru această biserică. Nu există niciun
preot nici episcop în Biserica ortodoxă din
universalitate care să fie de neînțeles în ce
privește harului lui sacerdotal, compatibil cu
sfintele canoane și Sfinții Părinți ai poporului de
fideli participanți; toți se roagă împreună cu
preotul lor săvârșitor în aceeași limbă. Numai
singur românii din Țările Române înstrăinate,
furate, majoritari în Bisericile lor, sunt obligați
să asculte sfintele slujbe și rugăciuni din Sfânta
Scriptură într-o limbă străină lor... Dar să ne
întoarcem o clipă la istoria noastră întâmplată
(événementielle), adică așa cum s-a desfășurat
în realitate. Cam de vreo 60-70 de ani încoace...
Cu mulți morți, eroi, eroine: morți pentru patrie!
Cum sunt scriși pe monumentul eroilor sau
cimitire din Basarabia, Bucovina, Țara Herța,
precum și din celelalte provincii istorice
românești, locuite de români moldo-valahi, cum
spunea Gheorghe Șincai! Toți acești oameni și
toate aceste pământuri formează Națiunea
Română întregită cu toate Țările Românești.
Iată-le încă o dată: Oltenia, Muntenia,
Dobrogea, Moldova cu Basarabia, Bucovina,
Transilvania cu Maramureș, Crișana, Banat.
Rostit în românește deci România cuvântată și
binecuvântată. Uite-așa!
”Limba noastră-i limbă sfântă
Limba vechilor cazanii
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii”
(Alexis Mateevici)
Grație limbii noastre de structură romanică,
adică latina populară, practicată de veteranii
(bătrânii) soldați rămași în Dacia, așezându-se
în familie, făcându-și casă și familie, vorbind și
cântând împreună, s-au păstrat ființa și
pământul nostru românesc.
Titus Bărbulescu
Spre veșnica amintire 27 martie 1918 - 27 martie 2008 : 90 de ani de la alipirea
Basarabiei la Țara Mamă
”În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica democratică
moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea
Neagră, și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 și mai bine de ani
din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului Istoric și dreptului de Neam, pe
baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și
pentru totdeauna, se unește cu mama sa România. Tăiască unirea Basarabiei cu
România, de-a pururi și totdeauna.”
(Ion Inculeț, Pan Halipa și I. Buzdugan)
Asociațiile noastre, întreaga suflare creștină română a sfintei noastre biserici din exil,
și astăzi este legată ființial de întreaga suflare română din Basarabia, de frații români
basarabeni exilați în lumea întreagă, mărturisind veșnica unitate de credință și de
neam român cu toți cei care și astăzi ca și în trecut protestează împotriva răpirii
Basarabiei, Bucovinei și Herța în 1940 și 1944 de sovietice.
Pr. Constantin Târziu
20
Programul Sărbătorilor de Paşti 2008 Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi şi
Săptămâna Luminată
Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora
Sâmbătă,
26 aprilie 2008
Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă În această sfântă şi mare zi prăznuim
îngroparea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi pogorârea la iad, prin care neamul
nostru fiind chemat din stricăciune, a fost
mutat spre viaţa veşnică.
Ostaşi, degeaba mai păziţi mormântul,
Căci pe Cel ce-i Viaţa, nu-L ţine pământul.
(09.00-10.00: spovedanie)
10.00: Sfânta Liturghie a
Sfântului Vasile cel Mare
(cu împărtăşirea copiilor)
22.00: Slujba Învierii (împărţirea „paştilor”)
Duminică,
27 aprilie 2008
† Învierea Domnului
Sfintele Paşti
10.00: Dumnezeiasca
Liturghie a Învierii
Domnului
18.00: A 2-a Înviere
(vecernie, cu citirea
Evangheliei în mai multe
limbi)
Luni,
28 aprilie 2008
† Sfânta zi de luni a Sfintelor
Paşti în Săptămâna Luminată
09.00: utrenie
10.00: Sfânta Liturghie 18.00: vecernie
Marţi,
29 aprilie 2008
† Sfânta zi de marţi a Sfintelor
Paşti în Săptămâna Luminată
09.00: utrenie
10.00: Sfânta Liturghie
Vineri,
2 mai 2008
† Izvorul Tămăduirii
(harţi)
09.00: utrenie
10.00: Sfânta Liturghie
Buletinul Bisericii Ortodoxe
Române din Paris, Sfinţii
Arhangheli Mihail, Gavriil şi
Rafail
9 bis, rue Jean de Beauvais
75005 PARIS
Nr. 26 – aprilie 2008
Redactori responsabili :
Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Diacon Jean Boboc
Tehnoredactare : Pr. Iulian Nistea
Hristos a înviat ! Sărbători de Paște pline de lumină.
Ai Dvs. rugători şi doritori de tot binele,
Pr. Constantin Târziu, Pr. Iulian Nistea, Pr. Dan Savan Ierod. Iosif Vlad, Diacon Jean Boboc, Diacon Viorel Gala Nedelcu