Post on 28-Oct-2015
description
I. CLIMATUL INTELECTUAL INTERBELIC. PROBLEMA ANTISEMITISMULUI ROMÂNESC
1. Statutul minorităţii evreieşti în România interbelică
„Nici un argument din lume nu poate exclude acest adevăr:evreii sunt oameni.”
Deputatul olandez Hahn
„Problema evreiască” din România a dobândit noi valenţe după desăvârşirea statului
unitar român la 1 decembrie 1918. Momentul 1918 a determinat transformări profunde,
geografice şi economice, atât pentru majoritatea românească, cât şi pentru minoritari.
1.1. Realităţi demografice şi ponderea minorităţilor în România Mare
Sistemul de la Versailles a fondat un stat care şi-a dublat teritoriul de la 130 177 km² la
295 049 km², apropiindu-se de acela al Italiei sau Angliei, iar populaţia a crescut de la 7
160 000 locuitori în 1912 la 15 541 000 în 19201. Dintr-un stat naţional relativ omogen (în 1912
minorităţile reprezentau doar 8 %), după 1918 România a devenit un stat cu minorităţi multiple,
în care românii reprezentau elementul majoritar.
Recensământul oficial din 29 decembrie 1930 indica faptul că după „neamuri”, din totalul
de 18 053 000 de locuitori, 71,9 % erau români, 7,9 % erau unguri, 4,1 % germani, 4 % evrei,
3,2 % ruteni şi ucraineni, 2,3 % ruşi, 2 % bulgari, etc. După limba vorbită, populaţia era
repartizată astfel: 73 % vorbeau limba română, 8,6 % ungara, 4,2 % germana, 3,6 % ucraineana,
2,9 % idiş, 2,5 % rusa, 2 % bulgara, 1,6 % turca2. Diferenţa dintre numărul privind naţionalitatea
şi numărul privind limba maternă este de 876 204 (4,89 %) ceea ce demonstrează o asimilare
lingvistică (pierderea limbii de origine) , deosebit de marcată la ţigani (61,5 %) şi evrei (28,8
%)3.
1 Carol Iancu, Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare,Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 232 Minorităţile naţionale din România (1925-1931).Documente, Bucureşti, 1996, pp. 458-469
3 Carol Iancu, op. cit.,p. 30
Minoritatea cea mai numeroasă era cea a maghiarilor împărţiţi în secui ce locuiau în
mase compacte în judeţele Odorhei, Ciuc, Trei Scaune, unguri (reprezentau 55 % din toţi
maghiarii ţării) şi ceangăi, cei mai asimilaţi românilor, erau stabiliţi în judeţele Bacău şi Roman.
Germanii, care locuiau în majoritate în Transilvania, erau a doua minoritate din România Mare.
Ei erau formaţi din două grupuri: saşii luterani concentraţi în Sibiu şi Braşov şi şvabii romano-
catolici care locuiau în Banat , mai ales la sate. Evreii reprezentau a treia mare minoritate,
numărând 728 115 suflete după neam şi 756 930 după religie. Ei erau concentraţi mai ales in
oraşe (constituiau 13,6 % din populaţia urbană), doar 1,6 % locuind la sat . La cei 230 000 de
evrei din Vechiul Regat s-au adăugat evreii din noile provincii: 206 958 din Basarabia, 192 833
din Transilvania şi 93 101 din Bucovina4. Numărul mare de evrei se explică prin faptul că la
sfârşitul primului război mondial s-a produs o dezrădăcinare a comunităţilor evreieşti care
fugeau de revoluţia rusă, din Republica Sovietică Ungară sau de instabilitatea politică generată
de prăbuşirea Austro-Ungariei. Astfel, mulţi evrei au intrat in interiorul graniţelor româneşti,mai
mult sau mai puţin legal, mituind uneori funcţionarii români.
1.2. Conferinţa de Pace de la Paris şi reglementarea drepturilor minorităţilor
Cu un tablou demografic destul de colorat, România avea o problemă serioasă de rezolvat,
anume cea a statutului minorităţilor. În fond, problema se punea pentru ambele părţi, atât pentru
majoritari, cât şi pentru minoritari, în sensul redefinirii propriei identităţi. În primul rând, trebuia
conturată o tematică a minorităţilor, raportată la actele fondatoare ale României Mari. Pe ce
trebuia întemeiată o doctrină a minorităţilor? Pe hotărârile de la Alba-Iulia sau pe Tratatul
minorităţilor5 semnat la Paris? Principiile de la Alba Iulia au inventariat, în primul rând,
drepturile civile si politice ale minorităţilor. Libertatea cuvântului şi a presei, libertatea
religioasă, învăţământul public în limba proprie sunt pentru Iuliu Maniu esenţiale în vederea
conservării identităţii minorităţilor6.
4 Ibidem,p.31. Datele oferite de Carol Iancu sunt confirmate de cifrele recensământului din 1930, document prezentat în detaliu in Minorităţile naţionale din România (1925-1931) la paginile 468 si 469.5 Maria Ghitta, Intre ideologie şi mentalitate: problema minorităţilor din România în primul deceniu interbelic , în Identitate şi alteritate . Studii de imagologie ,vol. II, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană , 1998, p. 334
5
6 Ibidem, p. 345
La Conferinţa de Pace de la Paris statele participante au fost împărţite în două categorii:
una compusă din statele ce nu şi-au asumat nici o obligaţie în problema minorităţilor şi a doua
formată din state ce au încheiat acorduri speciale în chestiunea minorităţilor (Polonia,
Cehoslovacia, România, Ungaria, Austria, Iugoslavia, Turcia, Grecia).
Tratatele minorităţilor stipulau:
I. drepturile cetăţeanului (introducerea limbii minoritare în învăţământul public,
dreptul la asociaţii şi şcoli particulare);
II. drepturile de dobândire şi pierdere a naţionalităţii;
III. drepturi acordate fie individual, fie grupurilor minoritare7.
Ideea generală era de a se constitui o egalitate între toţi cetăţenii unui stat, indiferent de
limbă, religie, etnie, o egalitate pozitivă şi una negativă8. Politica de asimilare nu era interzisă
statelor cu minorităţi, ci numai le erau interzise unele procedee de constrângere sau de violenţă.
Problema minorităţilor devine din problemă de drept intern o problemă de drept internaţional,
pentru a cărei garanţie era deschisă posibilitatea recursului şi a petiţiilor la Societatea Naţiunilor9.
România a semnat acest tratat la presiunea marilor puteri la 10 decembrie 1919, luându-şi
angajamentul să-l respecte. Traian Bratu, profesor la Universitatea din Iaşi, comentează pe
marginea acestui tratat: „…prin nerespectarea tratatului de la Versailles privind
minorităţile am ieşi din rândul naţiunilor civilizate…aliaţii au puterea de a ne gâtui
economiceşte. Acest tratat pentru noi trebuie să rămână sfânt”10.
Articolul 7 al tratatului stipula: „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin
drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu se pot
7 Transilvania între medieval şi modern, Cluj-Napoca, Fundatţa Culturală Română. Centrul de Studii Transilvane, 1996, pp. 98-998 Egalitatea pozitiva se referă la situaţiile când statul trebuie să facă anumite lucruri pentru minoritari (invăţământ primar în limba minoritară, alocarea unei cote din fondul statului pentru activităţile culturale ale minorităţilor). Egalitatea negativa se aplică când statul nu face altceva decât sa afirme această egalitate, de exemplu atunci când spui că toţi cetăţenii indiferent de limbă, religie sau etnie sunt egali în faţa legii.9 Speculaţiile apărute spun că Romania s-ar fi opus semnării acestui Tratat al minorităţilor. În realitate, opoziţia lui Ion I. C. Bratianu, şeful delegaţiei române la Paris, se referea la tratarea României ca stat cu interese limitate şi la refuzarea unui amestec străin în politica internă. Românii nu puteau să uite prevederile tratatului de la Berlin. Prin urmare, Brătianu şi-a dat demisia la 12 septembrie 1919 şi a părăsitconferinţa. Alexandru Vaida-Voevod a semnat acest tratat la 10 decembrie 1919, ce a fost ratificat de Parlamentul Romaniei la 26 septembrie 1920.10 Traian Bratu, Politica naţională faţă de minorităţi, Iaşi,1925, p. 14
prevala de nici o altă naţionalitate"11. Acest articol a fost rezultatul intervenţiilor evreilor în
lucrările conferinţei. Dr. W. Filderman aflat la Paris în fruntea unei delegaţii formată din dr.
Iacob Niemirower, juristul Lascăr Şaraga (din partea organizaţiei sioniste) a obţinut ca problema
evreilor din România sa fie discutată cu prioritate şi separat. Susţinut de delegaţia evreimii
mondiale (Joint şi Alianţa Israelită Universală), Filderman a redactat un Memorandum în care a
inclus şi revendicările evreilor din provinciile alipite.
Statutul juridic al evreilor din România Mare
Problema evreiasca nu reprezenta o noutate pentru România, dar spre deosebire de
etapele anterioare în perioada interbelică a devenit o problemă evidentă, cunoscând din punct de
vedere legislativ două perioade: 1918-1923 şi 1934-1938. Cea dintâi a fost marcată de acordarea
de drepturi cetăţeneşti, iar a doua a cuprins întoarcerea la legislaţia antisemită şi retragerea pe
scară largă a cetăţeniei evreilor dobândită în primele decenii interbelice. Potrivit istoricului Alias
Schwarzfeld, epoca de aur a evreilor din România a fost între 1848-1866. În această perioadă,
între comunităţile evreieşti şi instituţiile guvernului român a existat un modus vivendi12. Însă
istoricul evreu Radu Ioanid consideră că şi anii 1923-1937 au reprezentat o epocă de aur pentru
evreii din România din punctul de vedere al drepturilor omului13.
Prin Constituţia din 28 martie 1923 (art. 133) au fost ratificate toate decretele lege din
1918 şi 1919, ca şi decretele lege de naturalizare individuală. Toţi evreii puteau deveni cetăţeni
români, pornind de la o „declaraţie de opţiune” făcută de persoanele ce doreau a fi naturalizate.
Era vorba de o naturalizare bazată pe voinţă. Conform decretului lege din 30 decembrie 1918
„locuitorii Regatului, majori fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea
drepturilor de cetăţeni, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după
formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin” 14. Decretul din
28 mai 1919 a venit cu o completare: “…făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România”.
Cetăţenie română au primit şi evreii care au luptat în primul război mondial, precum şi rudele
11 Evreii în societatea şi conştiinţa istorică româneasăa, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania, 2003, p. 1312 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Bucureşti, Editura Humanitas, p. 23313 Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor, Iaşi, Polirom, 2005, p. 39
14 Evreii în societatea şi conştinţa istorică românească, CSIER, 2003, p. 13
acestora. În războiul de reîntregire au murit 882 de evrei, 740 au fost răniţi, 449 luaţi prizonieri,
3043 dispăruţi şi 825 decoraţi15.
Articolul 5 din Constituţia anului 1923 prevedea că „românii, fără deosebire de origine
etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de
libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi
drepturile stabilite prin legi”16.
La scurt timp după promulgarea Constituţiei din 1923, legea Mârzescu din 24 februarie
1924 a făcut ca procedura de naturalizare să fie mai dificilă. Au fost impuse „condiţii de formă,
condiţii de fond şi efectele naturalizării”17. Astfel s-a aplicat principiul naturalizării individuale şi
s-a unificat statutul evreilor din Vechiul Regat cu acela al evreilor din noile provincii. Legea
Mârzescu prevedea şi decăderea din statutul de cetăţean român al celor care s-au refugiat pe
teritoriul românesc după încheierea războiului, în mod ilegal. Această lege a pus capăt procesului
de naturalizare a evreilor din România şi a privat de cetăţenia română 30 000 de familii
evreieşti.
Opinia publică românească a acceptat naturalizarea, cu excepţia tulburărilor studenţeşti
din 1922. Dar ceea ce este cel mai important în acest proces este că atitudinea guvernului faţă de
minoritatea evreiască a fost un compromis între realităţile şi nevoile interne şi presiunea
internaţională. Naturalizarea trebuia făcută oricum, dar politicienii români ai vremii au fost de
părere că acest proces trebuia făcut în alt ritm şi în alte condiţii ca o necesitate a modernizării.
România era ultima ţară din Europa care nu-şi încetăţenise evreii ceea ce marca o întârziere şi în
democratizarea ţării. În acest proces statul roman şi-a afirmat suveranitatea, naturalizarea
făcându-se individual, nu colectiv cum se solicitase în tratate şi cum ceruseră evreii din ţară şi
străinătate18.
Alături de celelalte minorităţi, minoritatea evreiască a făcut obiectul şi altor legi din
perioada interbelică, din care amintim legea cultelor (22 aprilie 1928), legea învăţământului
particular (22 decembrie 1925), legea învăţământului secundar (15 mai 1928) prin care predarea
religiei evreieşti a fost în mod oficial introdusă şi reglementată în şcolile statului. Conform
15 Carol Iancu, op. cit., p. 1616 Minorităţile naţionale din România (1925-1931). Documente, p. 57217 Cătălin Turliuc, Naturalizarea evreilor în România (1918-1924), în AIICN, XXXIV, 1995, p. 9518 Ibidem, pp. 96-9719 Ion Agrigoroaiei, România interbelica,vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 26220 Ibidem, p. 252
articolelor 54 şi 55 din legea cultelor, comunitatea evreiască trebuia să satisfacă nevoile
religioase, culturale şi de asistenţă socială. Comunităţile evreieşti aveau posibilitatea de a se
grupa în uniuni, potrivit tendinţelor lor religioase19.
Legea asupra învăţământului particular prevedea ca şcolile particulare să se înfiinţeze pe
baza unei autorizaţii de la Ministerul Instrucţiunii. Aceste şcoli nu aveau dreptul să elibereze
diplome. În şcolile particulare numai limba română, istoria şi geografia României se predau în
limba română, limba de predare fiind limba minoritară pentru toate celelalte discipline20.
Această legislaţie evreiască menţionată mai sus este rezultatul dialogului dintre
organizaţiile politice ale evreilor şi autorităţile României interbelice, opoziţiei menţinute de
presa evreiască şi reacţiile organizaţiilor evreieşti internaţionale care supravegheau îndeaproape
desfăşurarea procesului de naturalizare a evreilor din România.
Organizarea politică a comunităţilor evreieşti din România interbelică
Din punct de vedere politic, evreii din Vechiul Regat erau organizaţi din 1909 în UEP,
devenită în 1922 UER a cărei luptă majoră a fost obţinerea şi apărarea drepturilor politice
pentru evrei. UER a înglobat din 1923 organizaţiile evreieşti din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania. În 1928 s-a înfiinţat Clubul Parlamentar Evreiesc care coordona activitatea
deputaţilor şi senatorilor evrei. Începând cu 4 mai 1931 a apărut Partidul Evreiesc condus de
Theodor Fischer şi Adolf Stern, care a fost susţinut doar de o parte a evreilor din România.
Partidul Evreiesc a pornit în politica sa de la considerentul că evreii din România erau legaţi de
entitatea naţionala a poporului evreu, identificându-se în acelaşi timp şi cu naţiunea română, pe
tărâmul devotamentului faţă de patrie şi stat. În 1931 acest partid a obţinut 64 193 de voturi şi 3
mandate în parlament.
În 1936 prin unirea UER cu Partidul Evreiesc a luat naştere Consiliul Central al Evreilor
din România al cărui obiectiv era apărarea drepturilor evreieşti şi combaterea antisemitismului.
Consiliul Central al Evreilor a negociat adesea voturile, încheind alianţe (carteluri) cu partidele
mari ce le permiteau o reprezentare în Parlament21. Mişcarea politică evreiască s-a concretizat în
1
2
21 Carol Iancu, op. cit., p. 68
publicaţiile Înfrăţirea şi Tribuna Evreiască22. Din 1924 exista Uniunea Sionista condusă de
Adolf Bernhard, care promova sionismul (emigrarea în Palestina).
Primul deputat evreu în Parlament a fost din Cernăuţi, Meyer Elener avocat, ziarist,
sionist, preşedintele Consiliului Evreiesc din Bucovina. În general, parlamentarii evrei făceau
parte din elita evreiască: industriaşi (Max Auschnit), negustori (Iosif Sanielevici), bancheri (Elly
Bercowitz), rabini (Iacob Niemirower, Alexandru Şafran), avocaţi, ziarişti (W. Filderman, Horia
Carp). Toţi aceşti parlamentari evrei s-au identificat cu interesele ţării. De exemplu, în anii crizei
economice 1929-1933, aceştia au analizat pagubele economiei cauzate de criză şi au oferit
soluţii pentru depăşirea ei. Din numeroasele intervenţii ale parlamentarilor evrei am reţinut
câteva care punctează atitudinea evreilor faţă de Constituţia din 1923 şi de legea cultelor din
1928 (v. anexa 1).
Implicarea evreilor în economia românească
În România Mare, majoritatea comunităţilor evreieşti erau caracterizate printr-o
stratificare socială, uneori marcată puternic de inegalităţi. Evantaiul profesiilor era destul de larg,
dar concentrări importante se înregistrau în comerţ şi meşteşuguri. Printre profesiunile liberale
practicate, medicina ocupa primul loc urmată de edituri, librării , presă (gazetarii evrei
reprezentau 70 % din numărul total al gazetarilor )23.
Evreii din România interbelică au adus o contribuţie importantă la progresul industrial, la
crearea de noi locuri de muncă, la creşterea producţiei , la echiparea tehnică modernă.
Economistul Eugen Ţaţomir a ajuns la concluzia că „evreii au fost fondatorii industriei
româneşti”24, concluzie confirmată de faptul că cea mai mare întreprindere de metalurgie şi
construcţii de maşini din România interbelică, Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa, aparţineau
evreului Max Auschnit. În 1937, 37 % din totalul membrilor Camerei de Comerţ şi Industrie erau
evrei.
1.6. Statutul instituţiilor şcolare evreieşti
22 Harry Kuller, Presa evreiască bucureşteană (1857-1994), Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 8323 Carol Iancu, op. cit., p. 68
24 Avram Rosen, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, pp. 286-287. Eugen Ţaţomir a formulat aceasta idee în teza sa de doctorat Contribuţiuni la studiul evreilor ca element producător în economia naţională (1937)
Copiii evreilor au putut frecventa toate treptele de învăţământ. Comparativ cu românii,
numărul evreilor care urmau cursurile învăţământului superior era mai mare. .Doar 1,5 % dintre
elevii români înscrişi la şcoala primară se regăseau în învăţământul superior, în timp ce evreii se
regăseau în proporţie de 7,6 %25. Legea Angelescu privind învăţământul particular (mai 1925) s-a
menţinut până în 1940 cu unele modificări: diminuarea taxelor de examen, eliminarea
examenelor de sfârşit de an pentru primele trei clase primare. În plus, deschiderea şcolilor
evreieşti duminica a fost tolerată26. Evreii erau urbanizaţi27, complet alfabetizaţi (citeau de la o
vârstă fragedă Biblia ), astfel se explică de ce din 80 % studenţi români promovau doar 10-11 %,
în timp ce din 12 % studenţi evrei promovau 100 %.
1.7. Aspecte comunitare ale evreilor din România interbelică
Viaţa comunitară a evreilor diferea de la o regiune la alta. Fiecare regiune avea
specificul ei. Primul congres al evreimii din România a avut loc la 19 mai 192128 la Bucureşti,
unde evreii din Transilvania nu au participat. În 1922 evreii ardeleni şi-au constituit Uniunea
Comunităţilor Izraelite din Transilvania şi Banat. Comunitatea evreiască din Oradea coordona
diferite asociaţii cu caracter literar, ştiinţific şi sportiv (echipă de fotbal, scrimă)29 .Spre
deosebire de Transilvania , în Moldova nu s-a format un partid naţional evreiesc şi populaţia
evreiască a votat cu diferite partide. Obştea evreiască ieşeană întreţinea o viaţă sportivă,
muzicală, teatrală (organizaţiile sportive Macabi, Hakoah )30, filantropică (azile, societăţi
filantropice ca Iubirea de oameni sau Caritas-Humanitas )31. În Iaşi exista chiar şi un spital
israelit şi o maternitate israelită.
Evreii din Bucovina care nu au fost de acord cu unirea cu România, ei mai sperând în
menţinerea statului austriac care să-i protejeze de antisemitism, erau împărţiţi în socialişti,
sionişti, poalei-sionişti. Socialiştii susţineau integrarea în noua Românie. Evreii din societatea 25 Harry Kuller, op. cit., p. 8226 Carol Iancu, op. cit., pp. 136-13727 După războiul de independenţă din 1877-1878 , România a acordat evreilor care serviseră în armată dreptul de a ţine cârciumi la sate. Numărul evreilor a fost nesemnificativ în mediul rural, majoritatea fiind concentraţi la oraşe. v.Teşu Solomovici, România Judaica (de la începuturi şi până la 23 august 1944), vol.I, Bucureşti, Editura Teşu, 2001, p. 183 28 Tereza Mozes, Evreii din Oradea, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 14529 Ibidem, p.168. De reţinut numele evreicei Ropper Zinovits Lenke, prima campioană de tenis a României care ne-a reprezentat cu cinste ani în şir la campionatele balcanice, dar şi în Elveţia , Suedia.
2
30 I. Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi , Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 8431 Ibidem, p. 82
Poale-Zion pledau pentru instruirea în idiş. Cei mai numeroşi, sioniştii, considerau România un
teritoriu în care evreii trebuiau să acumuleze cunoştinţele şi capitalurile necesare strămutării în
Palestina32. Deşi iniţial au protestat împotriva creării teatrului naţional românesc şi a introducerii
limbii române în administraţie şi justiţie, evreii din Bucovina s-au adaptat într-un timp relativ
scurt noilor realităţi politice, iar oraşul Cernăuţi a devenit cel mai important centru al activităţii
politice a evreilor din România33.
Nici evreii din Basarabia, purtători ai unei mentalităţi tradiţionale nu au simpatizat la
început administraţia românească. Pentru ei, mirajul comunismului rusesc era o alternativă mai
bună.
Evreii din Transilvania care se aflaseră în avangarda politicii de maghiarizare,
considerându-se unguri înainte de a fi evrei ( riscând chiar să fie renegaţi cumva de Alianţa
Israelită Universală ), nu au manifestat loialitate faţă de noul stat. Ei erau împărţiţi în trei
organizaţii: ortodoxă, neologă şi status quo34.
În concluzie, majoritatea evreilor manifestau ostilitate faţă de noul stat român. Mai mult
decât atât, evreii din cele patru regiuni unite aveau puţine trăsături comune. Doar evreii din
Vechiul Regat puteau fi consideraţi un grup unitar, format din două subgrupe, evreii din
Muntenia, de orientare occidentală, şi cei din Moldova, de orientare răsăriteană. Mai bine de
jumătate din evreii români locuiau într-o „zonă nordică”35 care includea Nordul Transilvaniei,
Bucovina şi părţile estice ale Basarabiei şi număra 80 % din întreaga populaţie evreiască.
Diferenţele de asimilare şi „aculturaţie” dintre comunităţile evreieşti din Vechiul Regat şi cele
din noile teritorii au influenţat, cu certitudine, relaţia lor cu autorităţile române. Comunităţile
evreieşti au rămas separate până la începutul celui de-al doilea război mondial. De aceea, se
poate vorbi nu de o evreime românească, ci de evreităţile din România.
Considerăm că cei care s-au adaptat cel mai greu la cerinţele noilor autorităţi au fost
evreii maghiari, deveniţi din stăpâni, supuşi. Statul român avea o receptare negativă a acestui
procent minoritar din două motive: 1. erau unguri şi 2. erau şi evrei pe deasupra. Dar cine erau de
32 Sion, iniţial numele unei fortăreţe ierusalimitene cucerită de regele David, apoi a început să desemneze Cetatea lui David. Sionismul ca mişcare politică a fost folosit prima oara ân 1890 de Theodor Herz , după afacerea Dreyfus. Statul Israel reprezintă intruchiparea politică a sionismului . v. Teşu Solomovici, op. cit., p. 14233 Ştefan Purici, Românii şi evreii din Bucovina 1918-1923: împreună sau separat?, în SAHIR, vol. 8, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003, p. 14134 The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia University Press, 1994 , p. 32
35 Ibidem, p. 35. Termenul de zonă nordică este echivalentul expresiei “northern belt”, folosită de editorul Randolph L. Braham.
fapt aceşti evrei ardeleni sub raportul identităţii lor? Ei erau contabilizaţi la rubrica „evrei
maghiari”. Cazul evreilor transilvăneni necesită o atenţie aparte, pentru că ei au suferit cele mai
profunde schimbări. Victor Neumann defineşte double background, ca fiind dubla identitate pe
care o deţineau aceştia36. Problema lor principală era dublă: să-şi soluţioneze dilema identităţii şi
să se adapteze la noua situaţie politică. Din punct de vedere etnico-naţional, psihologic sau
emoţional, evreii ardeleni se delimitau de minoritatea maghiară. Antisemitismul maghiar mascat
în primul deceniu interbelic (partidul maghiar avea nevoie de voturile evreilor maghiari) a
devenit transparent în scurt timp. Cu toate acestea, evreimea ardeleană nu şi-a renegat nici
identitatea evreiască, nici pe cea maghiară de natură cultural-spirituală. Relaţiile dintre maghiarii
evrei şi autorităţile române au fost în mare parte ambigue, deoarece acest segment de populaţie a
fost privit cu dublă suspiciune, considerat un grup de „maghiari ascunşi”37.
În concluzie, putem afirma că acţiunea guvernului privind minorităţile a fost coerentă,
marcată în general de contradicţia dintre legislaţia internaţională şi realităţile concrete ale
României interbelice. Autorităţile române au dus o politică de substituire a elitelor neromâneşti
cu unele mai loiale, de naţionalitate română, ceea ce a determinat izolarea minorităţilor. Acţiunea
societăţii privind minorităţile a fost confuză, pentru că nu i-a diferenţiat pe evreii din diferitele
regiuni, i-a privit în bloc, raportându-se doar la vârfuri. Perioada 1918-1925 a reprezentat o etapă
importantă pe calea integrării minorităţilor naţionale în cadrul statului unitar român nou format.
S-au creat structuri politice şi culturale, s-au schimbat idei şi s-au căutat soluţii, s-a încercat o
colaborare între majoritari şi minoritari.
2. Antisemitismul românesc între cele două războaie mondiale
Deşi primele decenii interbelice se caracterizează printr-o relaxare a relaţiilor dintre
majoritari şi minoritari, problema evreiască nu a încetat să provoace reacţii dintre cele mai
diverse, majoritatea însă ostile evreilor. Paradoxal este că emanciparea şi obţinerea drepturilor
politice de către evrei au determinat redeschiderea unui antisemitism oficial. De exemplu, Carol
Iancu dezvăluie că în toamna anului 1919 evreii ardeleni care doreau să-şi viziteze familiile din
36 Victor Neumann, From the Austro-Hungarian Empire to the Roumanian State-on the Jewish Question in a Disputed Territory, în Studia Hebraica, 2002, nr. 2, p. 4237 Lya Benjamin, Consideraţii despre specificul identităţii evreieşti în Transilvania interbelică în Altera, 1995, nr. 2, pp. 128-135
Ungaria sau Austria au fost obligaţi pentru a obţine paşaportul să semneze o declaraţie prin care
se angajau să nu mai revină în România38. De asemenea, ministrul Instrucţiunii Publice,
Constantin Angelescu, a autorizat difuzarea faimosului pamflet antisemit Înfruntarea Jidovilor în
toate aşezămintele şcolare ale ţării , fapt care a determinat numeroase plângeri evreieşti39.
2.1. Surse şi forme ale antisemitismului românesc
Părerile asupra antisemitismului sunt împărţite. Homo antisemiticus este creaţia crizelor
economice, a teologiei şi artei creştine medievale şi a antropologiei şi biologiei rasiale.
Propaganda antisemită şi-a clădit dovezi împotriva evreilor în binecunoscutul fals Protocoalele
Înţelepţilor Sionului în care este dezvăluit planul de distrugere a ordinii mondiale din care ar
avea de câştigat evreii prin preluarea puterii financiare, politice şi economice a întregii lumi,
instaurându-se o pax iudaica40. În 1921 un ziarist britanic a demonstrat că lucrarea aparţinea
antisemiţilor din Rusia ţaristă şi era un plagiat după o satiră franţuzească care nu avea nici o
legătură cu evreii. Protocoalele au găsit terenul potrivit şi în România, dar nu au sedus întreaga
inteligenţă românească. Între cauzele ce au dus la apariţia antisemitismului amintim cauze de
ordin religios, social, economic, rasial, etc. Dintre acestea gravele nemulţumiri de natură
economică au avut impactul cel mai mare. Cauzele economice au inclus: camăta evreiască,
sărăcia, concurenţa profesională întreţinută de evrei41. La acestea s-au adăugat o serie de
stereotipuri referitoare la evrei care au prins rădăcini şi pe pământ românesc. Portretul fizic
(chipul de Silen sau omul-ţap, roşcat, pistruiat, jidanul murdar, mirosind a usturoi), cel
profesional ( evreul negustor, cămătar, cârciumar), cel moral şi intelectual (laş, fricos, dezertor,
inteligent) au creionat străinul prin excelenţă, homo alienus.
Sursele antisemitismului românesc au fost variate. Ceea ce deranja în epocă era
numărul evreilor, despre care antisemiţii spuneau că este mai mare decât cel din recensămintele
oficiale. Ei erau îngrijoraţi că România ar fi fost la vremea respectivă ţara cu cea mai mare
procentualitate de evrei din Europa. Potrivit statisticilor lor, în Suedia şi Norvegia era 1 evreu la
38 Carol Iancu, op. cit., p. 14439 Ibidem , p. 15040 Planul de distrugere şi prăbuşire în haos cuprindea: discreditarea oricărei religii prin ateism, întreţinerea urii între clasele sociale, încurajarea consumului, luxului, viciilor, întreţinerea corupţiei, a crizei economice, impunerea dictaturii iudeo-masonice. v. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Oradea, Editura Alma, 1997, pp. 29, 59, 73, 11441 Alexandru Claudian, Antisemitismul şi cauzele lui sociale. Schiţă sociologică,Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 69
9000 de locuitori, în Anglia 1 la 3000, în Franţa şi Italia 1 la 400, pe când în România era 1
evreu la 17 români42. W. Filderman, preşedinte UER, a demonstrat falsitatea acestor declaraţii,
clarificând problema evreiască din România prin lucrarea Adevărul asupra problemei evreieşti
din România (1925). În Curierul israelit din 18 iulie 1934, W. Filderman scria : „Ce ni se
impută? Că suntem prea numeroşi! Dar, la o populaţie de 18 milioane, din care 4 milioane sunt
de altă origine, noi nu suntem decât 800 000, adică 5 la sută din totalul populaţiei ţării”43.
Din punct de vedere social, evreii erau priviţi ca un pericol, după ce îşi obţinuseră
drepturile politice şi civile. În acest sens, poetul Octavian Goga nota în articolul Răspuns unor
provocări din volumul Mustul fierbe : „…a doua zi după ce şi-au pus hârtiile în regulă, se socot
îndreptăţiţi să-şi plimbe privirea indiscretă în toate părţile …Când îi ia cineva frumuşel de guler,
atunci vin cu Liga Drepturilor Omului şi se constituie în descendenţi direcţi ai enciclopediştilor
francezi”44.
Antisemitismul românesc a fost instigat şi de ideea că extrema stângă comunistă era
promovată în special de evrei. Din cei 728 115 evrei înregistraţi la recensământul din 1930, doar
300 făceau parte din Partidul Comunist din România, adică 0,3 %, iar o statistică din 1933 arăta
că Partidul Comunist din România avea 1665 de membri, din care 375 români , 440 maghiari,
300 evrei, 140 bulgari, 170 diverse naţionalităţi. De aici se deduce că eticheta evreu = comunist
era falsă45. În discursul antisemit interbelic evreii erau adesea descrişi ca fiind agenţi ai
comunismului, corupători ai moravurilor poporului român. Ziarul Buna Vestire introducea
frecvent rubrica Monştrii democraţiei în care reprezentanţii elitei evreieşti din România erau
criticaţi. Se utilizau toate mijloacele posibile pentru crearea unor clişee46.
2.2. Antisemitismul economic
42 Gabriel Constantinescu, Evreii din România (secolele XVI-XX), Alba-Iulia-Paris, Editura Fronde, 2000, p. 14843 v. Dr. W. Filderman.Un avocat al etniei sale.Un avocat al cauzei naţionale. Articole,discursuri,memorii (1921-1948), vol.1, Fundaţia Dr.W.Filderman, p. 12344 Gabriel Constantinescu, op. cit., pp. 134 -135
45 Evreul Teşu Solovici recunoaşte că „evreii au fost în lumea socialismului ca la ei acasă”, mulţi evrei „au năşit” naşterea Partidului Comunist din Romania: C-tin Dobrogeanu–Gherea , Ilie Moscovici, Stefan Stâncă (Stein ), dr. H. Aroneanu, dr. Leon Ghelerter, medic şi ziarist de renume. Acesta din urmă a creat în 1928 împreună cu alţi social-democraţi Partidul Social al Lucrătorilor din România. Dar evreii nu pot fi puşi toţi „in aceeaşi căldare”, cum spunea şi Filderman , iar o generalizare a acestui fenomen este incorectă. 46 Cristian Sandache,Unele consideraţii privind discursul antisemit în România interbelică, în SAHIR, vol.7, 2002, pp. 233-236
Cea mai virulentă formă a antisemitismului românesc a fost cea economică. În
totală discordanţă cu rezultatele pozitive obţinute în producţie de către meseriaşii evrei, aceştia
reprezentau un pericol pentru economia românească. În Anuarul negustorilor, meseriaşilor şi
liberilor profesionişti români creştini şi creştini din Bucureşti pe anul 1926 mesajul
antisemiţilor era:
„Nimic de la jidani !
Nimic cu jidani !
Nimic prin jidani !
Românii cu românii “47
În anii '30 sloganul legionarilor era „nici un ac de la jidani“. Ştefan Zeletin în
capitolul Finanţă şi antisemitism considera că o cauză a agitaţiei antisemite din societatea
românească interbelică era „ caracterul încă exotic al finanţei evreieşti” care expune pe evrei la
„atacuri necontenite şi îndreptăţite din partea burgheziei naţionale”48. Deşi temerile românilor
erau parţial justificate, soluţiile crizei economice nu puteau fi rezolvate prin găsirea unui ţap
ispăşitor. Traian Bratu observa şi el că rolul evreilor în economia românească era predominant,
dar în acelaşi timp recunoştea că evreii îndeplineau în viaţa economică a ţării un rol pe care
românii nu aveau cum să îl îndeplinească.
Evreii s-au apărat împotriva acuzaţiilor conform cărora ei ar fi responsabili de criza
economică în care se afla România sau că ei ar fi provocat şomajul existent. Felix Aderca
susţinea că evreii au fost siliţi sa se înghesuie în comerţ, doar din cauza legilor restrictive, adică
„nici oştire, nici învăţământ, nici în funcţiile de stat sau avocatură”49. La rândul lui, W.
Filderman considera că evreii nu aveau nici o legătură cu criza economică, ci vina le revenea în
totalitate guvernanţilor români: „Ce răspundere avem noi? Noi n-am condus. Noi n-am fost nici
miniştri, nici parlamentari, nici funcţionari de stat. Noi n-am făcut legile, nici nu le-am
aplicat”50.
Era ignorat faptul că numai un număr redus de evrei dispuneau de capital
financiar, majoritatea trăind în mizerie. În acest sens, romanul lui I. Peltz, Calea Văcăreşti, este
ilustrativ. Şi Mihail Sebastian în De două mii de ani (1934) opunea numărului mic de bancheri
47 apud. Avram Rosen, op.cit., p. 19548 Ştefan Zeletin, Neolideralismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 122
49 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 3450 Dr. Wilhelm Filderman.Un avocat al etniei sale…, vol. 1, p. 123
evrei, învinuiţi că i-ar manipula pe politicienii români, o grupare numeroasă de meseriaşi evrei
care supravieţuiau în mizerie.
Propaganda antisemită a fost puternic întreţinută de presa vremii, însa ceea ce este şi mai
trist este că şi Biserica s-a implicat în această acţiune. În pastorala din 1924 mitropolitul Miron
Cristea acuza evreii cârciumari că „au cotropit poporul, cum nimiceşte omida toată verdeaţa
unui arbore”51.
2.3. Antisemitismul intelectual
În perioada interbelică s-a produs o modificare în evantaiul profesional evreiesc, mulţi
evrei părăsindu-şi ocupaţiile comerciale şi îndreptându-se spre profesii liberale, ca răspuns la
nesiguranţa economică şi şansele sporite oferite de educaţie. Astfel a luat naştere caracterul
antisemit al culturii române care, conchide Şt. Zeletin, „înstrăinează intelectualitatea noastră
faţă de evrei”. Cel mai adesea şefii mişcărilor antisemite erau profesori universitari. De multe
ori ei influenţau tineretul studios în această direcţie. „Aderenţii acestei politici s-au lepădat de ea
îndată ce au scăpat de sub influenţa indirectă a profesorilor respectivi”, ne asigura Traian
Bratu52.
Cel mai virulent antisemit, A. C. Cuza scria la 1 septembrie 1922 în ziarul Apărarea
Naţională despre Intelectualismul jidovesc: „ această corcitură nu poate servi cu nimic cultura
celorlalte naţii pe care numai o falsifică (…) inteligenţa jidanului e curat materialistă (…) astfel
se explica fenomenul atât de curios că acest popor care trăieşte de mai bine de 3000 de ani (…)
n-a produs nici un geniu”53. O parte dintre antisemiţi accepta faptul că evreii erau inteligenţi.
Emil Cioran recunoştea în 1936 că „nici un (evreu) nu e prost … evreii, cel mai inteligent, mai
dotat, mai cerebral popor”54.
Inteligenţa evreului se datora faptului că la evrei educaţia era o cutumă. Acuzaţiilor
antisemite aduse de A. C. Cuza, W. Filderman le-a răspuns în capitolul Intelectualismul evreilor
şi scurtă ochire asupra contribuţiei evreilor la propăşirea culturii româneşti în raport cu
51 A. Oişteanu, op. cit., p. 179
52 Traian Bratu, op.cit., p. 3053 Carol Iancu, op. cit., p. 15654 A. Oişteanu, op. cit., p. 2085
5
roadele mişcării antisemite, enumerând serviciile intelectuale ce le-au adus omenirii
intelectualii evrei.
O altă problemă a perioadei interbelice legată de „apărarea culturii româneşti “, a fost cea
a tulburărilor studenţeşti, de care profesorii universitari antisemiţi ca A.C.Cuza nu erau străini.
În acest sens, anul 1922 a reprezentat un an de cotitură în istoria antisemitismului românesc prin
tulburările studenţeşti răspândite în întreaga ţară. Facultăţile de drept şi medicină, spre care se
îndreptau mulţi dintre tinerii evrei, au devenit centre de agitaţie antisemită. În timpul acestor
agitaţii studenţii români i-au împiedicat pe colegii lor evrei să asiste la cursuri, i-au gonit din
căminele studenţeşti, au distrus prăvălii şi tipografii evreieşti, interzicând reprezentarea pieselor
scrise sau jucate de evrei. Studenţii români au cerut aplicarea lui numerus clausus privind
admiterea evreilor în universităţi. Scânteia ce a provocat agitaţii a fost faptul că la institutele de
anatomie lipseau cadavrele necesare disecţiilor. Studenţii creştini au solicitat ca şi comunitatea
evreiască să pună la dispoziţie cadavre fapt care contravenea credinţei iudaice. În februarie
1925, Filderman şi-a luat angajamentul să procure de la diversele comunităţi din ţară cadavrele
necesare pentru disecţie, iar UER a promis că va pune la dispoziţia facultăţilor de medicină 50
de cadavre anual. Cu toate acestea, universităţile au rămas închise în mare parte a anului (1922),
iar la Iaşi anul academic a fost anulat55. Evenimentele s-au repetat cu ocazia unui congres al
studenţilor din iarna anului 1927, desfăşurat la Oradea, când Liga Studenţilor a propus numerus
clausus . Huliganismul studenţesc a provocat 100 de răniţi56 şi distrugeri în Timişoara, Cluj şi
Huedin. Rectoratul Universităţii din Bucureşti a hotărât ca toţi studenţii găsiţi vinovaţi de furt
sau distrugere să fie exmatriculaţi pentru totdeauna din universităţile ţării57. Nicolae Iorga ,
susţinător înfocat al naţionalismului tradiţional, a reacţionat la aceste „excentricităţi “, numindu-
le „mai mult decât condamnabile”. Ministrul Angelescu a intervenit,cerând printr-o circulară
interzicerea distribuirii de manifeste rasiale în şcoli58.
Cu ocazia acestor vandalisme, profesori, funcţionari, avocaţi, ofiţeri, militari şi-au
manifestat deschis simpatia faţă de studenţi, luând parte la demonstraţii, donându-le bani sau
oferindu-le cazare celor exmatriculaţi din cămine59.
55 Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, pp. 111-11256 Tereza Mozes, Evreii din Oradea, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 14157 Ibidem, p. 14458 Carol Iancu, op. cit., pp. 179-18159 Armin Heinen, op. cit., p. 116
Luând atitudine contra tulburărilor studenţeşti, Traian Bratu, profesor şi rector al
Universităţii din Iaşi, a făcut afirmaţii care l-au afectat (a fost atacat, brutalizat de studenţi care
l-au stigmatizat ca filosemit, tăindu-i o ureche): „Naţionalismul antisemit creează acestui stat o
opinie publică nefavorabilă şi o presă ostilă în străinătate(…) Universităţile sunt temple sfinte
ale ştiinţei, în care consideraţiuni de rasă şi de confesiune nu încap, cum nu încape nici ura”60.
Acelaşi Traian Bratu a recunoscut ca axiomă, că „fiecare părinte iubeşte pe copiii săi mai mult
decât pe ai altora”, dar că „iubirea faţă de ai tăi nu implică ura contra celor de alt neam”.
În 1937 Nicolae Titulescu scria unui prieten despre antisemitismul din ţară:
„Problema asta ne otrăveşte .Unde naiba aţi vrea ca antisemiţii de la noi să-i trimită pe
evrei , ca să se debaraseze de ei? Cred că nu au intenţia să-i arunce pe toţi în mare sau să-i
trimită la dvs. Vă mărturisesc că nu-i înţeleg deloc pe aceşti antievrei furioşi. Eu trăiesc
înconjurat de evrei şi nu pot decât să mă felicit pentru asta. Sunt sociabili, inteligenţi şi
activi. Cei pe care i-am angajat mi-au arătat întotdeauna o credinţă solidă…”61.
2.4. Antisemitismul legionar
„Democraţia interbelică, imperfectă, dar reală, naşte monstrul care o va devora:
legionarismul”62. Primul partid care avea un program politic bazat pe idei antisemite a fost PND
condus de A.C.Cuza şi Nicolae Iorga. La un moment dat, „filosofii antisemitismului românesc au
ajuns să nu se mai înţeleagă”. Astfel, A.C.Cuza a înfiinţat la 4 martie 1923 LANC cu un program
ultranaţionalist antisemit şi cu svastica drept emblemă ( înainte ca svastica să devină simbolul
naţional-socialiştilor din Germania). Şeful cu organizarea LANC era Corneliu Zelea Codreanu63.
Termenul de cuzism a dobândit repede semnificaţia de antisemitism. După patru ani, la 24 iunie
1927, discipolul lui Cuza, Corneliu Zelea Codreanu , a înfiinţat LAM, din dorinţa de a radicaliza
metodele antisemite. El şi-a luat titlul de căpitan, fără vreo legătură cu gradul din armată. Este de
reţinut că mişcarea legionară s-a manifestat mai întâi ca anti-bolşevica, apoi antisemită şi
xenofobă. Din 1930 LAM a devenit Garda de Fier la ideologia căreia şi-au adus contribuţia
60 Traian Bratu, op. cit., p. 39, 61
61 I. Kara , Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 6762 Afirmaţia aparţine lui Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998, p. 19463 Familia lui Corneliu Zelea Codreanu era originară din Bucovina .Bunicul său, Zilinschi, era pădurar de profesie. Tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu şi-a modificat numele deranjat de rezonanţa poloneză.
numeroşi intelectuali: teoreticianul Legiunii, Nae Ionescu (1890-1940), Nichifor Crainic (1889-
1972), Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Deşi o organizaţie de extremă dreapta,
bazată pe un antisemitism feroce, mişcarea legionară nu a făcut victime în rândul evreilor, ci în
rândul celor care au încercat să o desfiinţeze sau să o discrediteze: C. Manciu, I.Gh. Duca, N.
Iorga, Armand Călinescu, Virgil Madgearu. Citite astăzi cărţile lui Corneliu Zelea Codreanu
dezvăluie o sărăcie de idei, nici o argumentare coerentă, doar metafore, simboluri şi „patos
stilistic”. Dar la vremea respectivă legionarii au ştiut „să toarne nemulţumirea socială prin înseşi
corpurile lor. Haiducismul, caii albi, cântecele, taberele de muncă, ortodoxia au fost doar
ingredientele”64. Formată în majoritate din foşti membri LANC, LAM număra la începutul anului
1929 peste 400 de membri, dar cu mult sub 1000 de membri.
Succesul legionarilor a fost dovedit de rezultatele alegerilor din 20 decembrie 1937, atunci când
aceştia au obţinut 15,58 % din voturi, devenind a treia putere politică în stat după liberali şi
ţărănişti.
Contribuţia legionarilor la ideologia antisemitismului consta în formularea
antisemitismului rasial, de exterminare. Conform teoriei antisemitismului rasial, evreii ar fi avut
efecte negative asupra „sănătăţii naţiunii”. Mai mulţi medici ai perioadei menţionau eugenia
(eugenics) pentru păstrarea capitalului biologic al naţiunii. În vederea asigurării acestui proces de
eugenie trebuiau eliminaţi toţi străinii şi bolnavii din punct de vedere psihic. Bazându-se pe
lucrarea lui N.C. Paulescu, Degenerarea rasei evreieşti (1930), Petru Tipărescu în cartea sa Rasă
şi degenerare (Bucureşti, 1941) a încercat să demonstreze, printr-o serie de statistici, că evreii
sunt de 7 ori mai degeneraţi, de 9 ori mai supuşi la psihoze, de 19 ori maniaco-depresivi, de 11
ori mai paranoici, suferind de 8 ori de mai multe boli organice65.
Prima etapă a ideologiei antisemitismului legionar a constituit-o moştenirea secolului al
XIX- lea formulată în epoca Congresului de la Berlin. Atunci chestiunea evreiască ocupa un loc
principal în dezbaterile publice prin afirmaţiile şi comentariile lui V.Alecsandri, I.Slavici,
A.D.Xenopol, Vasile Conta (considerat adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar
românesc)66,Eminescu. S-a vehiculat adesea ideea că antisemitismul legionar şi-ar fi avut
64 Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 216
65 Marius Turda, Fantasies of Degeneration: Some Remarks on Racial Anti- Semitism in Interwar Romania, în Studia Hebraica, The Goldstein Goren Center for Hebrew Studies, University of Bucharest, Faculty of Letters, ed Dr. Felicia Waldman, 2002, nr. 2, pp. 341-34566 Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara , Editura Amarcord, 1996, p.181
rădăcinile în unele afirmaţii ale lui Eminescu. Dar Eminescu nu a atacat limba şi cultura
poporului evreu, ci anumite comportamente (mercantilism, corupţie, speculă ). În plus,
antisemitismul lui nu a fost extremist, rasist.
O a doua etapă a constituit-o relaţia Iorga –Cuza. Arghezi comenta asupra acestora,
ironic: „doi profeţi, apostolul Iorga şi Cuza proorocul (…).Naţionalitatea este privită de aceşti
învăţaţi ca o crimă(…) Pruncilor evrei trebuie să li se răsucească gâtul îndată după naştere.
Copilul de evreu n-are drept la şcoala românească (…) Lumina soarelui vor distribui-o de la un
ghişeu special, aceşti contabili ai lui Dumnezeu (…) Sânge vrem! Prigoană şi asasinat!”67.
Pentru N. Iorga antisemitismul era o coordonată a naţionalismului său. Motivele
antisemitismului lui Iorga erau doar economice, nu religioase, iar campaniile sale au contribuit
mult la „diversiunea antisemită “din timpul răscoalei din 1907, când Iorga i-a acuzat pe evrei ca
fiind arendaşi şi exploatatori ai poporului68. Alăturarea Iorga-Cuza s-a destrămat în perioada
interbelică, deoarece Iorga devenise mai conciliant, după 1922-1923 el respingând violenţa. Mai
mult decât atât, el l-a propus pe Moses Gaster să fie ales membru al Academiei Romane69.
Moartea sa a fost tragică şi absurdă, fiind asasinat tocmai de cei cărora le fusese mentor.
A. C. Cuza, profesor universitar la Iaşi, decan al Facultăţii de Drept,a fost un important
teoretician al antisemitismului. El a formulat pentru prima oară ideea de eliminare a evreilor
din statul român, deoarece, spune el, „e dovedit că nu-i putem asimila şi nici nu putem
coopera”70.
A treia etapă a reprezentat-o „noul antisemitism” şi tentaţia fascistă căreia îi cad pradă
majoritatea intelectualilor români din perioada interbelică ( Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil
Cioran ).
2.5. Legislaţie antisemită românească în perioada interbelică67 Tereza Mozes, op. cit., p. 320
68 Carol Iancu, op. cit., p. 15869 Odată cu promulgarea lui numerus nullus pentru avocaţii minorităţilor şi alungarea acestora din barou, N. Iorga a revenit la vechile idei, propunând ruperea legăturilor cu aceia care au vrut sa-i înlocuiasca pe români. Datorită acestor dese oscilaţii între antisemitism şi filosemitism, Carol Iancu concluzioneaza: „Nicolae Iorga nu a acceptat antisemitismul, dar a fost antisemit toata viata”.70 Victor Neumann, op. cit., p. 187. A. C. Cuza a mai fost numit şi „patriarhul antisemitismului românesc”. Ideile lui au fost din cele mai absurde, dovedind o xenofobie delirantă: Biblia nu trebuia să includă Vechiul Testament, evreii erau neamul Satanei; el constatase că fotbalul românesc avea prea mulţi evrei şi că doina a fost înlocuită cu „jazzul şi alte schelălăieli evreo-americane”. v. Cristian Sandache, Doctrina naţional-creştină în România, Bucureşti, Editura Paidea, 1997, pp. 10-16, 44
Cu guvernul Goga-Cuza (28 dec. 1937 – 10 feb.1938) a început elaborarea legislaţiei
antisemite. De fapt, acest tip de legislaţie a căpătat contur după 1930 prin legea privind
utilizarea personalului românesc în întreprinderi (16 iulie 1934). Potrivit acestei legi toate
întreprinderile erau obligate să aibă personal românesc în proporţie de 80 % din fiecare
categorie de personal. În perioada 1935-1937 s-au desfăşurat acţiuni de înlăturare a evreilor din
unele asociaţii profesionale (barourile de avocaţi), acţiuni pe care autorităţile române le-au
tolerat. La 9 mai 1937 s-a hotărât aplicarea lui numerus nullus pentru toţi avocaţii aparţinând
minorităţilor şi în legătură cu admiterea minoritarilor la Facultatea de Medicină. În timpul
guvernului Goga-Cuza antisemitismul a devenit politică de stat71, prin legile antievreieşti
adoptate: ridicarea permiselor de liberă circulaţie pentru 120 ziarişti evrei pe mijloacele de
transport, suspendarea ziarelor considerate evreieşti ( Adevărul, Dimineaţa, Lupta ), destituirea
evreilor din toate administraţiile publice. Potrivit decretului-lege asupra revizuirii cetăţeniei (21
ian. 1938)72 în două zile evreii trebuiau să depună actele doveditoare că au cetăţenie română. În
semn de protest, evreii şi-au retras economiile şi fondurile din bănci, bursa s-a prăbuşit, au
izbucnit greve şi activitatea economică a fost paralizată. La presiunea organizaţiilor
internaţionale guvernul Goga-Cuza a căzut după 41 de zile.
Dictatura regală care a urmat a cochetat într-o primă fază cu Garda de Fier, după care i-a
zdrobit pe legionari (Carol al II-lea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu la 29
noiembrie 1938), punând apoi în aplicare multe dintre doleanţele lor: legi rasiale anti-evreieşti,
partid unic, corporatism, alianţa militară cu Axa. Din interese financiare sau conjuncturale,
Carol al II-lea a susţinut înlăturarea industriaşilor evrei Oscar Kaufman, Otto Stern, Max
Auschnit 73.
2.6. Reacţii evreieşti la antisemitismul românesc
Încercând să-şi explice excesele antisemite din epocă, reprezentanţii elitei evreieşti
credeau că se urmărea totala reducere la tăcere a evreilor, luându-li-se condeierii şi oamenii de
71 Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, op. cit. p. 19. Goga a fost cel care a propus deportarea evreilor din România în Madagascar. v. Radu Ioanid, The Holocaust in Romania, Chicago, 2000, p. 1872 În urma aplicării acestui decret, din cei 617 396 de evrei doar 63,5 % (392 174) şi-au păstrat cetăţenia română. v. Teresa Mozes, op. cit., p. 336 73 Tereza Mozes, op. cit., pp. 324-329. Deşi avea un copil cu evreica Mirella Marcovici şi ca amantă evreică pe Elena Lupescu (Wolf), Carol nu a luat măsuri contra agitaţiilor antisemite. Un singur lucru nu i-au iertat românii lui Carol: metresa evreică, Duduia, Jidoavca. Şi „evreii au răsuflat uşuraţi” atunci când Carol şi-a luat jidoavca şi a făcut nuntă undeva în America Latină.
ştiinţă: „ Condamnându-i pe evrei la liniştea varşoviană, politicienii vor să convingă lumea că
evreii trăiesc acolo ca în sânul lui Avraam”74. Iată cum îi caracteriza W. Filderman pe
antisemiţii români: „Da, antisemiţii sunt patrioţi, numai că (…) ei sunt patrioţi care îşi iubesc
aşa de mult ţara încât cu metoda lor riscă să-i oprească mersul ascendent, întocmai ca pelicanul,
care îşi iubeşte aşa de mult puii, încât îi strânge până îi sugrumă”75. Pagini întregi de articole
referitoare la antisemitismul românesc au fost dedicate în ziarul evreilor din perioada interbelică
Curierul israelit. Aici ziariştii evrei au semnalat antisemitismul bisericesc, cel educaţional,
didactic, literar, în armată, academic, etc. În articolul Rolul antisemitismului în România,
semnat de M. Schweig din Curierul israelit, 5 oct.1922, nr.4, p.2, aflăm că „antisemitismul din
România a fost o importaţiune adusă de străini. Poporul român nu fost şi nu este antisemit.
Intoleranţa religioasă nu este cunoscută în istoria românilor”. Pare paradoxal, dar, aceste rânduri
au fost scrise în acelaşi an în care au avut loc mari agitaţii studenţeşti, ceea ce dovedeşte puterea
de înţelegere şi încredere pe care o aveau minoritarii evrei faţă de majoritari. Au existat atitudini
ostile şi faţă de majoritate, reacţii fireşti ale unei minorităţi ce se simţea în pericol de asimilare
şi deznaţionalizare.
* *
*
În concluzie, putem afirma că antisemitismul din România a avut un specific românesc.
Tinerii aflaţi într-o criză de ideal, de orientare, mereu în căutare de modele, ţărănimea
ademenită de la apus de fascism şi de la răsărit de comunism au constituit grosul
„contingentului “ de antisemiţi. Se poate spune că antisemitismul a avut meritul de a fi creat o
coeziune de grup. În general, masele erau apolitice, mai mult ca sigur creştine, dar nu
obligatoriu şi antisemite sau xenofobe76. W. Filderman a sesizat o realitate pe care i-a
împărtăşit-o şi prim-ministrului Ionel Brătianu: „Ţara nu este antisemită. Singurul antisemitism
care există nu vine de la popor, ci este injectat”77.
Antisemitismul a luat forme variate. Trebuie făcută distincţia între antisemitismul
ciomagului şi al bâtei de cel gândit şi exprimat în cuvinte, antisemitismul „metaforic” care putea
74 Victor Neumann, op .cit, p. 18975 Ion Agrigoroaiei, Dr. Wilhelm Filderman - contemporanul nostru , în SAHIR, vol. 6, 2001, p. 33076 Lucian Nastasă, Imposibila alteritate. Note despre antisemitismul universitar din România (1920-1940), în Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996, pp. 345-36177 A.Oişteanu, op. cit. , p. 135
să producă aceleaşi efecte ca şi lovitura brutală a ciomagului. Leon Volovici a descoperit mai
multe feţe ale „evreofobiei” din societatea românească interbelică, şi anume :
a) antisemitismul total ( politic, etnic, religios, economic) la A.C.Cuza;
b) antisemitismul naţional (tradiţionalist) a lui N.Iorga;
c) antisemitismul naţionalist al lui O.Goga;
d) antisemitismul delirant al lui Constantin Stere ;
e) antisemitismul extremist , mistico-legionar al lui Corneliu Zelea Codreanu;
f) antisemitismul metafizic şi teologic al lui Nae Ionescu;
g) antisemitismul elogios al lui Emil Cioran;
h) antisemitismul ortodoxist şi etnicist (Nichifor Crainic);
i) antisemitismul rasist şi nazist (Horia Sima, N. Roşu, N. Davidescu, Tiberiu Brăileanu);
j) antisemitismul anti-comunist, anti-capitalist 78.
Antisemitismul politic (conştient şi activ) a fost combinat, chiar influenţat de
antisemitismul popular (inconştient şi pasiv). Antisemitismul românesc s-a deosebit de cel
european. Carol Iancu consideră antisemitismul românesc material, juridic, cauzat mai ales de
factori economici, pe când cel european are cauze culturale şi politice. Antisemitismul românesc
s-a afirmat printr-o serie de legi, antisemitismul european s-a dezvoltat pe un puternic filon
teologic, preluând stereotipurile antisemitismului medieval. Dacă în spaţiul românesc evreul e
străinul prin excelenţă, cel diferit, de aceea şi periculos , în Occident evreul este privit ca „o
versiune degradată” (rasa inferioară ) a europeanului79.
1. Perceperea intelectualului român evreu în societatea românească interbelică, pe plan social,
economic, politic şi cultural
“Cu evrei ca dumneata pacea dintre români şi evrei
va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea:
iubirea”.
Mircea Vieru, un personaj cu puseuri naţionaliste,
din romanul De două mii de ani (1934)
78 apud.Tereza Mozes, op. cit., p. 33679 Armin Heinen, op. cit, p. 271
În România interbelică, intelectualul evreu trebuia să-şi asume condiţia de intelectual
şi evreu, o dublă condiţie, o dublă identitate care, în cele mai multe cazuri, provoca un tip
schizoid, împărţit între calitatea de evreu, pe care o solicita comunitatea evreiască, şi cea de
intelectual, pe care trebuia să o dovedească societăţii vremii. În general, intelectualul evreu
era cel mai tentat să accepte asimilarea, totală sau parţială, în condiţiile în care “vecinii” îi
aminteau mereu că, în definitiv e evreu, iar comunitatea se temea să nu îl piardă.
În condiţiile în care intelectualitatea românească era contaminată de maladia
legionară, nu este greu de imaginat cum era văzut intelectualul evreu. Portretul său, din punct
de vedere social, economic, politic sau cultural, era dominat de antisemitismul perioadei, mai
ales după anii ’30. Deşi antisemitismul nu era acceptat oficial în primul deceniu interbelic, la
nivelul maselor acesta era întreţinut de o elită intelectuală care se simţea ameninţată de
“străini”. Deşi li se recunoşteau meritele, intelectualii evrei erau marginalizaţi, mulţi preferând
să aleagă calea exilului decât să fie subapreciaţi în ţara natală. Astfel, România nu a avut decât
de pierdut prin plecarea unui Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Tristan Tzara, Benjamin
Fondane şi mulţi alţii. Nu a fost auzit sfatul profesorului Traian Bratu care solicita
antisemiţilor şi autorităţilor române să încerce să îi câştige pe aceşti intelectuali evrei „pentru
ştiinţa şi cultura noastră, deci a asimila treptat şi în raport cu înaintarea noastră proprie în
acestea, în primul loc pătura lor cultă, care a trecut prin şcolile noastre, care cu ajutorul
dascălilor noştri a fost făcută părtaşe la interesele şi străduinţele noastre şi-i vom lăsa în
comunitate sufletească cu ai lor şi în legătură cu conducătorii lor religioşi numai în ale
credinţei”132. Cu timpul, Traian Bratu credea că limba, de care se vor servi şi în familie, va
deveni limba noastră, literatura, pe care o vor citi, va fi literatura noastră, iar deosebirea va
rămâne numai în materie de credinţă, de rit, de cult. Acelaşi lucru îl susţinea şi W. Filderman,
ca soluţie din partea evreilor, însă comunicarea majoritari-minoritari rămânea dificilă.
Portretul intelectual al evreului român era compus din stereotipuri pozitive şi
negative. Un exemplu de stereotip pozitiv era proverbiala inteligenţă a evreului, pe care o
laudă N. Crainic şi Emil Cioran în lucrările lor. În 1936 Cioran afirma cu seninătate că “în
toate evreii sunt unici; n-au pereche în lume”, în orice ţară ar trăi, ei se găsesc în avangarda
spiritului; “adunaţi la un loc, ar constitui o sumă de excepţii, de capacităţi şi de talente
132 Traian Bratu, Politica naţonală faţă de minorităţi, 1925, p. 37
neegalate de nici un alt popor”133. Au fost şi voci antisemite care negau orice urmă de talent la
evrei, voci care evident deformau realitatea. Octavian Goga i-a atacat pe evrei într-un discurs
parlamentar pentru că nu au talent, nu ştiu să scrie româneşte. La aceste atacuri intelectualii
evrei nu au asistat pasiv ci au folosit singura armă pe care o aveau la îndemână, scrisul. I.
Ludo îi răspunde lui Goga într-un articol, De ce n-au evreii talent, din Adam (15 nov. 1936),
în care demontează bucată cu bucată definiţia conform căreia talentaţi în România nu pot fi
decât românii, apelând la prevederile constituţiei privind egalitatea tuturor cetăţenilor români
şi la definiţia talentului dată de orice dicţionar.
Pentru a explica inteligenţa evreului, Moses Schwarzfeld vorbea de cultura pe care
fiecare evreu se sileşte să o aibă. Să nu uităm că majoritatea evreilor erau alfabetizaţi, lucru
care nu se poate spune şi despre români. Studierea Bibliei era o tradiţie la evrei, iar
obligativitatea instrucţiei primare a intrat în obiceiurile evreului. „Ştii cum e la noi – spune un
locuitor al mahalalei evreieşti din Dorohoiul începutului de secol XX – de cum începe copilul
a mişca limba, trebuie să înveţe a citi, ca să ştie a se ruga”134. Apreciată de români, inteligenţa
evreului a devenit primejdioasă în momentul în care numărul studenţilor evrei îl depăşea pe
cel al studenţilor români, iar procentul de promovare al facultăţii era mai ridicat la studenţii
evrei decât la cei români.
Din punct de vedere social, economic, politic şi cultural, intelectualul român evreu a
fost perceput de multe ori, în primul rând, ca evreu, şi apoi ca intelectual. Ca să scape de
stigmatul numelor au încercat să îşi românizeze numele, să se deghizeze pentru a fi acceptaţi
în „literatura musafirilor”. Febra pseudonimelor la intelectualii evrei a devenit o necesitate,
dar şi o modă. Au fost însă destui, care au refuzat să se ascundă şi să îşi schimbe numele
(Arnold Schwefelberg).
Intelectualul evreu era văzut ca o ameninţare şi în plan economic. Faptul că evreii se
concentraseră, în urma condiţiilor şi restricţiilor impuse de stat, la nivelul profesiunilor
liberale, a stârnit suspiciuni în rândul antisemiţilor şi nu numai. Ameninţaţi se simţeau
intelectualii români aflaţi în prag de şomaj intelectual, dar şi întreaga burghezie românească,
avea de ce să se teamă în noile provincii afiliate Vechiului Regat. În aceste teritorii
(Transilvania, Bucovina, Basarabia) clasa de mijloc era dominată de alte naţionalităţi, în
133 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.203134 Ibidem, p. 205
special evrei, germani, unguri, iar românii trebuiau să se lupte pentru a „naţionaliza”
burghezia teritoriilor respective. Statul român s-a implicat în acest proces, impunând o metodă
forţată, inadecvată, de înlocuire treptată, e adevărat, a burgheziei înstrăinate cu etnici români.
Astfel daţi la o parte, „străinii” respectivi nu au fost apreciaţi, ei constituindu-se într-un bloc
comun, evident fără simpatii pentru autorităţile române.
Din punct de vedere economic, intelectualul român evreu era adesea perceput ca un
intelectual fără probleme financiare, care ştia să se descurce (nu cum erau scriitorii români, ce
trăiau mizerabil de pe urma cărţilor şi articolelor publicate). De exemplu, Mihail Sebastian se
plângea prietenilor români că nu se descurcă cu banii, iar aceştia nu îl credeau din moment ce
avea bani să mănânce zilnic la Capşa. În realitate, intelectualul evreu era asociat cu bancherul
evreu, uitându-se că pătura bancherilor evrei era subţire şi ajuta statutul român, în timp ce
intelectualii evrei luptându-se cu greutăţile vieţii, nu erau susţinuţi cu nimic din punct de
vedere economic de statul român.
În plan cultural, intelectualii evrei erau apreciaţi, recunoscându-li-se meritele. Multe
tipografii, librării, cinematografe aparţineau evreilor, iar în cadrul acestora se desfăşurau
numeroase întâlniri culturale, simpozioane, discuţii, critici, prin care erau popularizate sau
eliminate operele de valoare sau nu. Faptul că leagănul dadaismului a fost ţara noastră, nu
poate decât să ne facă cinste, chiar dacă, la vremea respectivă, avangardismul era perceput ca
decadent. De fapt, tot ce era produs de intelectualul evreu susţineau antisemiţii, era decadent,
pornografic, urmărind contaminarea tineretului. De reţinut că la noi nu s-au realizat liste cu
autori evrei interzişi, iar operele acestora nu au fost distruse în public, aşa cum s-a întâmplat
în Germania spre exemplu.
De multe ori intelectualul evreu s-a vrut un luptător al etniei sale, un avocat al
poporului său, de aceea mulţi s-au implicat în organizaţiile politice ale vremii şi au polemizat
cu politicieni antisemiţi, susţinându-şi drepturile (cazul W. Filderman, Adolphe Stern, Arnold
Schwefelberg). Important este că au încercat să găsească soluţii, să se unească împotriva
antisemitismului: unii s-au apărat, alţii s-au menţinut în umbră (Mihail Sebastian) şi alţii au
ales să plece pentru a-şi susţine coreligionarii din afară.
Intelectualii evrei au trebuit să facă faţă antisemitismului zilnic, antisemitismul vieţii
de zi cu zi, chiar dacă au ales calea şi riscurile asimilării. Societatea i-a privit în grup, ca fiind
evrei răi şi nu a făcut diferenţe. Evrei buni erau consideraţi cei care se integrau până la
dispariţie în “societatea gazdă”, iar evreul rău era cel care refuza asimilarea “Ceea ce este
stupid – scria W. Filderman în 1925 – este pretenţia antisemiţilor de a crede că toţi evreii
trebuie să fie puşi într-o singură căldare şi trataţi de periculoşi. Sunt evrei buni, sunt evrei răi,
după cum sunt români buni şi români răi”135. G. Călinescu observase că toţi scriitorii români
(se referea la cei din jurul Vieţii Româneşti) erau xenofobi şi antisemiţi în momentul în care se
punea problema socială a existenţei neamului. Astfel, Sadoveanu îl descria pe român ca
victimă a evreului, dar pe evreul luat în sine (cazul Haia Sanis) ca om, îl privea cu
obiectivitate şi simpatie umană136. În felul acesta se confirmă, după părerea mea, afirmaţia lui
Jean Paul Sartre conform căreia “nu caracterul evreului crează antisemitismul, ci mai degrabă
antisemitismul crează caracterul evreului”.
În final, vorbind despre asimilarea intelectualului român evreu, constatăm că statul
român nu a venit cu strategii ale asimilării, ci acestea au fost create de la sine (schimbarea
numelui, portului). Modelele de comportament ale evreilor asimilaţi au creat un tip de evreu
uşor de recunoscut. E important să reţinem că asimilarea, ca fenomen de grup, a existat în
realitate numai pentru intelecualii evrei, deveniţi pe jumătate mândri şi pe jumătate ruşinaţi de
calitatea lor de evrei. Evreimii asimilate i s-a reproşat întotdeauna înstrăinarea de iudaism,
astfel încât calitatea de evreu devenea tot mai obsedantă. Evreii erau obsedaţi de ea după cum
ai fi obsedat de un defect sau de un avantaj fizic şi depindeau de ea tot aşa după cum depinzi
de un viciu. „Dispoziţia înnăscută” a lui Proust se referă la această obsesie personală, privată,
în mare măsură justificată de o societate în care succesul sau eşecul depindeau dacă te năşteai
evreu sau nu.
Încercând, în final, o radiografie a condiţiei duale, mă simt în calitate de avocat al
apărării scriitorului româno-evreu responsabilă să închei pledoaria apărării, lăsându-vă să
meditaţi, în calitate de juriu asupra dublei conexiuni spirituale pe care o avea scriitorul român
evreu.
Pentru scriitorul evreu originea lui era particulară, el fiind născut din eroare; ceea ce
îl legitima era conştiinţa limbii materne şi faptul că nu se simţea dezrădăcinat chiar dacă avea
135 Ibidem, p. 241 136Ibidem, p. 240
1
pistrui sau nasul acvilin, el simţea că aparţine literaturii române, pentru că nu se putea izgoni
în vreun exil lingvistic european sau american. El cerea scriitorilor români să fie acceptat în
Olimpul înălţimilor culturale româneşti. Dubla identitate îl punea în dificultate pentru că risca
să primească medalia de antisemit de la coreligionari sau de antinaţional de la scriitorii
naţionali. Dorea să nu-şi mai pună un pseudonim pozând în autohton spre a putea reuşi, dorea
să adere la o conştiinţă şi un suflet românesc, „vrea să viseze, să gândească, să iubească şi să
urască româneşte”137137. Când meditează, poetul cu dublă apartenenţă identitar-culturală, o
face în limba română şi-n jurul lui zumzăie cuvintele în limba evreiască. El are puterea de a
crea în limba maternă, dar nu a ezitat să-şi manifeste evreitatea niciodată. În final, limba lui e
româna, cultura lui e de formaţie română şi iudaică şi binele lui e legat de binele cetăţii.
Cunoaşterea exclude suspiciunea, crede el cu tărie, iar noi nu putem decât să-i dăm dreptate şi
să-l citim pentru a-l cunoaşte.
Bibliografie
I. Instrumente de lucru
Bibliografia cărţilor apărute în limbile minorităţilor naţionale din România în perioada
1990-2001, vol.1, Ministerul Informaţiilor Publice
Enciclopedia Judaica, Vol.1-19, Israel, Keter Publishing House, 1972
Hristodol, Gh. (coord.), Bibliografia istorică a României, vol.VIII (1989-1994),
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996
Idem, Bibliografia istorică a României, vol. IX (1994-1999), Cluj-Napoca, Editura
Academiei Române, 2000
Dicţionar enciclopedic de iudaism. Schiţă a istoriei poporului evreu, Bucureşti,
EdituraHasefer, 2000
1
137 Martin Abramovici, Condiţia dublei apartenenţe, Editura Univesal Dalsi, 2001, p.17
O istorie a evreilor din România în date, vol. II, (De la 1920 la 1944), Bucureşti, Editura
Hasefer, 2000
II. Izvoare
II. 1. Documente edite
Parlamentari evrei în forul legislativ al României (1919-1940). Documente, Bucureşti,
Editura Hasefer, 1998
Dr. Wilhelm Filderman. Un avocat al etniei sale. Un avocat al cauzei naţionale în
România. Articole, discursuri, memorii (1921-1948), vol.1-2, Fundaţia Dr. Wilhelm
Filderman
Scurtu, Ioan, Boar, Liviu (coord.), Minorităţile naţionale din România (1918-1925).
Documente, Bucureşti, 1995
Scurtu, Ioan, Dordea, Ioan (coord.), Minorităţile naţionale din România (1925-1931)
Documente, Bucureşti, 1996
Scurtu, Ioan (coord.), Minorităţile naţionale din România (1931-1938). Documente,,
Bucureşti, 1999
Şerbănescu, prof. Dr. Ioan (coord.), Evreii din România în secolul XX (1900-1920). Fast
şi nefast într-un răstimp istoric. Documente şi mărturii, vol.I-II, Bucureşti, Editura
Hasefer, 1993
II. 2. Periodice
Adam, 1929-1938
AIICN, XXXIV, 1995
Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie, 1934-1935
Curierul israelit. Organ săptămânal pentru apărarea intereselor evreieşti, 1919-1938
Cuvântul, 1933
Ilustraţiunea evreiască, 1930
Rampa, 1935
Vremea, 1928-1932
II. 3. Memorii, jurnale, mărturii
Aderca, Felix, Mărturia unei generaţii, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003
Baltazar, Camil, Din romanul existenţei mele literare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004
Comarnescu, Petru, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994
Crainic, Nichifor, Zile albe. Zile negre. Memorii (I), Bucureşti, Editura Gândirea, 1991
Dorian, Emil, Jurnal din vremuri de prigoană, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p.5-95
Eliade, Mircea, Memorii, vol. I, Promisiunile echinocţiului (1907-1937), Bucureşti,
Editura Humanitas, 1991
Idem, Memorii, vol. II, Recoltele solstiţiului (1937-1960), Bucureşti, Editura Humanitas,
1991
Ionesco, Eugéne, Prèsent passé. Passé présent, Gallimard, 1968
Lovinescu, Eugen, Memorii. Aqua Forte, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p.212-303
Peltz, I., Am scris numai pentru promovarea omeniei, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003
Schwefelberg, Arnold, Amintirile unui intelectual evreu din România, Bucureşti, Editura
Hasefer, 2000
Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996
Stern, Dr. Adolphe, Din viaţa unui evreu român, vol.3, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001,
p.145-213
III. Lucrări generale
Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România. Adrian Marino în dialog cu
Sorin Antohi, Iaşi, Editura Polirom, 2001
Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. 1, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2001
Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998
Ancel, Jean, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. II (1933-1944),
Bucureşti, Editura Hasefer, 2003
Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
Călinescu, George, Istoria literaturii române de origini până în prezent, Bucureşti,
Editura Minerva, 1982
Constantinescu, Gabriel, Evreii în România (sec. XVI-XX), Alba-Iulia-Paris, Editura
Fronde, 2000
Duradine, Catherine, Istoria românilor, Iaşi, Institutul European, 1998
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996
Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, Editura Amarcord, 1996
Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1980
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, vol. 1 (1918-1948),
Bucureşti, Editura Paidea, 1999
Tismăneanu, Vladimir, Sprectrele Europei Centrale, Iaşi, Editura Polirom, 2001
Tutiuca, Dumitru, Eseişti români, Brăila, Editura Libertatea, 1996
IV. Lucrări speciale
IV.1. Depre intelectuali români şi evrei
Evreii în societatea şi conştiinţa istorică românească, CSIER, 2003
Evreii în ştiinţa românescă, în Curierul israelit, 20 iunie 1937, p. 6
Intelectualitatea evreească împotriva izolării, în Curierul israelit, 30 mai 1931, p. 3
M. Blecher mai puţin cunoscut- corespondenţă şi receptare critică, Bucureşti, Editura
Hasefer, 2000
Mihail Sebastian, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981
Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, Editura Universal
Dalsi, Caietele Culturale Realitatea Evreiască, nr.6
Abramovici, Martin, Condiţia dublei apartenenţe, Editura Universal Dalsi, 2001
Aderca, Marcel, Felix Aderca şi problema evreiască, Bucureşti, Editura Hasefer, 1999
Agrigoroaiei, Ion, Regimul cultului mozaic după Marea Unire, în SAHIR, vol. 3, 1998,
p. 226-244
Idem, Dr. Wilhelm Filderman, contemporanul nostru, în SAHIR, vol. 6, 2001, p. 328-336
Algazi, L., Cărturarul evreu, în Curierul israelit, 4 ian. 1920, p.1
Antonesei, Liviu, Un model de acţiune culturală: grupul „Criterion”, în Cultură şi
societate. Studii privitoare la trecutul românesc (vol. îngrijit de Al. Zub), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1991, p. 367-390
Axelrad, A., Evreii în cultura română, în Curierul israelit, 1 martie 1936, p. 3-4
Benda, Julien, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
Benjamin, Lya, Consideraţii despre specificul identităţii evreieşti din Transilvania
interbelică, în Altera, 1995, nr. 2, p. 128-135
Buzatu, Gheorghe, România interbelică în căutarea unei căi proprii de dezvoltare, în
Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul românesc (vol. îngrijit de Al. Zub),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.104-136
Cantacuzino, Ioan, De două mii de ani…roman de Mihail Sebastian, în Criterion, 15 oct.
1934, p. 2
Carp, Horia, Pentru domnul profesor Iorga, în Curierul israelit, 5 nov. 1922, p. 1
Călinescu, Matei, Despre Ioan Petre Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii,
Iaşi, Polirom, 2002
Idem, „How can one be what one is?”: Cioran and Romania, în Identitate/alteritate în
spaţiul cultural românesc (vol. îngrijit de Al. Zub), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, 1996, p. 21-43
Chimet, Iordan, Dosar Mihail Sebastian, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2001
Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990
Ciufu, Elena, Sebastian incomodul, în Adevărul literar şi artistic, febr. 2003, p.12
Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, Editura Albatros, 1997
Crohmălniceanu, Ovid. S., Evreii în mişcarea de avangardă românească, Bucureşti,
Editura Hasefer, 2001
Idem, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.I (1972), vol.II (1974),
vol.III (1975), Bucureşti, Editura Minerva
Deleanu, Iulia, Cu sufletul deschis. Carte de neuitare, Bucureşti, Editura Criterion, 2000
Durandin, Catherine, Discurs politic şi modernizare în România. Secolele XIX-XX, Presa
Universitară Clujeană, 2001, p.167-227
Eliade, Mircea, Profetism românesc, vol.I, Itinerariu spiritual, vol.2, România în
eternitate, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990
Eliade, Mircea, Poimâine, în Criterion, 15 oct. 1934, p. 5
Florian, Alexandru, Intelectualul între carieră şi politică în Observator cultural, 2002,
nr. 121, p.12-14
Golopenţia, Anton, Situaţia intelectualilor români, în Criterion, 15 nov.-1 dec. 1934, p.1-
2
Grăsoiu, Dorina, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Editura Minerva,
1986
Grigurcu, Gheorghe, Mihail Sebastian sau omul vulnerabil, în Viaţa românească, 1997,
nr. 7-8, p.124-128
Iancu, Carol, Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare,
Bucureşti, Editura Hasefer, 2000
Ionescu, Nae, Chestiunea evreiască şi răspunsul unui ortodox din anii ’30, Editura
Samizdat, 2001
Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997
Kuller, Harry, 8 studii despre istoria evreilor din România, Bucureşti, Editura Hasefer,
1997, p. 267-338
Idem, Presa evreiască bucureşteană 1857-1994, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 80-
133
Lazăr, Marius, Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor
culturale româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002, p. 83-281
Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998
Lovinescu, Eugen, Antisemitismul meu literar, în Adam, 10 iunie 1932, p.1-2
Ludo, I., De ce n-au evreii talent, în Adam, 15 nov. 1936, p.14-15
Idem, Conu Leonida faţă cu revoluţia germană, în Adam, 1 oct. 1933, p.1-7
Idem, Un ovreiu cumsecade în ghearele moralei judaice, în Adam, 1 martie 1934, p.6-11
Micu, Dumitru, Literatura română în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 2000, p. 33-45,117-128
Mozes, Tereza, Evreii din Oradea, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997
Mureşan, prof. univ. Camil (coord), Transilvania între medieval şi modern, Cluj-Napoca,
Fundaţia Culturală Română. Centru de Studii Transilvane, 1996
Mutti, Claudio, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae
Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Bucureşti,
Editura Anastasia, 1997, p. 41-100
Nagy-Talavera, Nicholas M., Nicolae Iorga- o biografie, Iaşi, Institutul European, 1995
Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles (coord.), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi, Editura
Polirom, 1996
Neumann, Dr. Justin, Revelaţia literaturii lui M. Blecher, în Adam, 1 dec. 1937, p.17-43
Neumann, Victor, Intelectualii şi gândirea politică, în Observator cultural, nr.47, 2001,
p. 14-15
Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura română. Studii de imagologie în context
est-central european, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001
Peltz, I., Calea Văcăreşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1989
Petreu, Marta, Un trecut deocheat sau „ Schimbarea la faţă a României”, Cluj, Biblioteca
Apostrof, 1999
Purici, Ştefan, Românii şi evreii din Bucovina 1918-1923: împreună sau separat?, în
SAHIR, vol. 8, 2003, p. 195-213
Râpeanu, Valeriu, Nicolae Iorga-Nae Ionescu-Mircea Eliade. Polemici. Controverse.
Elogii, Bucureşti, Editura Lider, 1999
Rosen, Avram, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică,
Bucureşti, Editura Hasefer, 2002
Idem, Teme demografice şi economice în preocupările doctorului Wilhelm Filderman, în
SAHIR, vol. 7, 2002, p. 207-222
Savitescu, Ionel, Jurnal 1935-1944, în Ateneu, august 1997, nr.8, p. 5
Schäffer, Gabriel, Literaţii evrei!, în Curierul israelit, 19 dec. 1920, p. 4
Idem, Evreii în literatura şi arta română, în Curierul israelit, 15 dec. 1922, p. 3
Sebastian, Mihail, Ion Trivale, în Cuvântul, 22 nov. 1933, p. 1
Idem, Nu rezistăm!, în Rampa, 4 feb.1935, p. 1
Idem, Totul e în regulă, în Rampa, 11 martie 1935, p. 1
Idem, Academia nu-i iubeşte pe creatori, în Rampa, 29 mai 1935, p. 1
Idem, Cum i-am cunoscut, în Rampa, 30 dec. 1935, p. 6
Idem, De două mii de ani… Cum am devenit huligan, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003
Idem, Eseuri. Cronici. Memorial, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 219-540
Idem, Opere, vol.1, Bucureşti, Editura Minerva, 1994
Seişanu, Romulus, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele
constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1996
Semilian, S., Cu privire la evrei în filologia română, în Curierul israelit, 23 oct. 1938, p.
3
Solomovici, Teşu, România Judaică. O istorie neconvenţională a evreilor din România.
2000 de ani de existenţă continuă, vol. 1 (de la începuturi şi până la 23 august 1944),
Bucureşti, Editura Teşu, 2001
Idem, Scriitori români de origine evreiască sau scriitori evrei de expresie românească, în
Contemporanul, 11 oct. 2001, p. 9
Şerban, Geo (coord), Zigu Ornea- permanenţa cărturarului, Bucureşti, Editura Hasefer,
2002, p. 287-292, 415-420
Idem, Citiţi-l corect pe Sebastian!, în Contemporanul, 5 oct. 2000, p. 3
Turliuc, Cătălin, Naturalizarea evreilor din România (1918-1924), în AIICN, XXXIV,
1995, p. 89-97
Vârgolici, Teodor, Jurnalul lui Mihail Sebastian, în Adevărul literar şi artistic, martie
1997, p. 4
Vişescu, Tatiana, Portret imperfect, Piteşti, Editura Electus, 2001
Vlădescu, Ovidiu Al., Principiul naţionalităţilor, Bucureşti, 1935
Volovici, Leon, Traiectoria unui intelectual evreu din România: Arnold Schwefelberg,
în SAHIR, vol. 5, 2000, p. 239-249
Vulcănescu, Mircea, De la Nae Ionescu la <<Criterion>>, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2003
Idem, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1991, p. 85-148
Idem, <<Tânăra generaţie>>. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii
români?, Bucureşti, Editura Compania, 2004
Idem, Generaţie, în Criterion, 15 nov.-1 dec. 1934, p. 3-6
Zalis, Henri (coord.), Contribuţia scriitorilor evrei la literatura română, Uniunea
Scriitorilor din România, Caietele „Viaţa românească”, 2001, nr.2
IV.2. Despre antisemitism
Protocoalele Înţelepţilor Sionului, (trad. Ioan Moţa ), Oradea, Editura Alma, 1997
Alter, Robert, The Jewish Voice, în Commentary, oct. 1995, p. 39-45
Bankier, David, Jewish Society through Nazi Eyes (1933-1936), în Holocaust and
Genocide Studies, 1991, nr. 2, p. 111-127
Bălan Dinu, Coordonate ale antisemitismului românesc din perspectivă comparatistă, în
SAHIR, vol. 8, 2003, p. 214-247
Bocşan, N., Mitu, S., Nicoară, T. (coord), Identitate şi alteritate. Studii de imagologie,
vol.II, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998
Braham, Randolph L. (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia
University Press, 1994
Bratu, Traian, Politica naţională faţă de minorităţi. Note şi observaţiuni, Colecţia
Actualităţi, 1925
Carp, Horia, Prăbuşirea antisemitismului, în Curierul israelit, 26 martie 1922, p. 1
Idem, Antisemitism academic, în Curierul israelit, 21 febr. 1937, p. 3
Claudian, Alexandru, Antisemitismul şi cauzele lui sociale. Schiţă sociologică, Bucureşti,
Editura Albatros, 2000
Cioroianu, Adrian, Antisemitismul, imaturiatatea naţionalismului, în Dilema Veche,
6-12 febr. 2004, p. 8
Constantinescu, Viorica, Evreul stereotip, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996
Constantiniu, Florin, Surse inedite despre Şoah, în Dosarele Istoriei, 2000, nr. 47, p. 59
Dawidowicz, Lucy, Războiul împotriva evreilor (1933-1945), Bucureşti, Editura Hasefer,
1999
Furet, Fr., Nolte, Ernst, Fascism şi comunism, Bucureşti, Editura Univers, 2000
Gross, Jan T., Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, Iaşi,
Editura Polirom, 2002
Hausleitner, Mariana, Evreii şi antisemitismul în Bucovina între 1918 şi 1944, în SAHIR,
vol. 8, 2003, p. 195-213
Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 159-175, 462-472
Hrenciuc, Daniel, Mareşalul Joseph Pilsudski şi renaşterea Poloniei independente (1914-
1935), Rădăuţi, Editura Septentrion, 2003, p. 69-81
Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete între România şi
Israel, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 35-51
Idem, The Holocaust in Romania, Chicago, 2000
Meyer, Michael A., Anti-Semitism and Jewish Identity, în Comentary, nov. 1989, p. 35-
40
Nagy-Talavera, Nicholas M., O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Bucureşti,
Editura Hasefer, 1996, p. 58-72, 339-418
Nechama Tec, Polish Anti-semitism and the Rescuing of Jews, în East European
Quarterlysept. 1986, nr. 3, p. 299-315
Nedelcu, Mioara, Minorităţile. Timpul afirmării, Iaşi, Editura Moldova, 2003
Petrencu, Anatol, Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Cartidact,
2005, p. 3-17, 58-80
Poliakov, Léon, Istoria antisemitismului, vol.IV, Europa sinucigaşă (1870-1933),
Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 121-327
Idem, European Anti-Semitism East and West, în Commentary, nov. 1998, p. 553-560
Sandache, Cristian, Doctrina naţional-creştină în România, Bucureşti, Editura Paideia,
1997, p. 7-146
Seton-Watson, Hugh, Eastern Europe between the Wars 1918-1941, New York, Harper
& Row Publishers, 1967
Shafir, Michael, Între negare şi trivializare prin comparaţie: negarea Holocaustului în
ţările postcomuniste în Europa Centrală şi de Est, Iaşi, Editura Polirom , 2002
Skerpan, Alfred A., Aspects of Soviet Antisemitism, în Antioch Review, sept. 1952, p. 289-
325
Soloviov, Vladimir, Nikolai, Berdiaev, Gheorghi, Fedotov, Creştinism şi antisemitism,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 96-134
Szpilman, Wladyslaw, Pianistul. Extraordinara poveste a supravieţuirii unui om în
Varşovia, 1939-1945, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004
Tismăneanu, Vladimir, Polonia eroică, în A Treia Europă, 2000, nr. 3-4, p. 35-37
Turda, Marius, Fantasies of Degeneration: Some Remarks on Racial Anti-Semitism in
Interwar România, în Studia Hebraica, 2003, nr. 3, p. 336-348
Turliuc, Cătălin, Interwind Destines. Modern Romania and Its Ethnic Groups, Iaşi,
Editura Junimea, 2003, p. 73-85
Voicu, George, Romanian Literary Anti-Semitism: Historical-Ideological Facets, în
Studia Hebraica, nr. 3, 2003, p. 138-162
Volovici, Leon, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele
antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995
Weber, Eugen, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995
Weber, Eugen, Hans, Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti,
Editura Minerva, 1995, p. 1-310
Weinreich, Max, Universităţile lui Hitler. Contribuţia intelectualilor la crimele
Germaniei împotriva evreilor, Iaşi, Editura Polirom, 2000
Wiehn, Erhard Roy, Despre sociologia antisemitismului, în SAHIR, vol. 3, 1998, p.
11-34