UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTIFACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENTA
COORDONATOR
Conf.univ.dr. NECULAI ZAMFIRESCU
STUDENT
RALEA(KARAGUN) CARMEN VERONICA
- 2012 -
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTIFACULTATEA DE DREPT
URMELE OBIECTELOR SI URMELE OMULUI
COORDONATOR
Conf.univ.dr. NECULAI ZAMFIRESCU
STUDENT
RALEA(KARAGUN) CARMEN VERONICA
- 2012 -
CUPRINS
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA CRIMINALITĂŢII
CAPITOLUL 1: URMELE OBIECTELOR ŞI URMELE OMULUI1.1. Notiuni generale despre urme 1.2. Clasificarea urmelor
CAPITOLUL II URMELE OBIECTELOR2.1. Urmele instrumentelor de spargere2.2. Urmele mijloacelor de trasport2.3. Urmele create de îmbrăcăminte2.4. Urmele create prin folosirea armelor de foc2.5. Urmele create de tubul de cartuş2.6. Urmele create de pe glonţ2.7. Urmele create de proiectil de ţinte
CAPITOLUL III URMELE OMULUI3.1. Urmele de sânge3.2. Urmele fiziologice3.3. Urmele de mâini3.4. Urmele de picioare3.5. Urmele de dinţi3.6. Urmele lăsate de buze3.7. Urmele de natură piloasă3.8. Urmele olfactive
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA CRIMINALISTICII
De-a lungul secolelor, dar îndeosebi, de la sfârşitul secolului al XIX – lea şi până în prezent
perfecţionarea luptei împotriva fenomenului infracţional a reprezentat o vie necesitate atât societate cât
şi pentru juriştii şi celelalte categorii de persoane angrenate în lupta împotriva criminalităţii. Evoluţia şi
progresele din ce în ce mai accentuate şi mai evidente din majoritatea ariilor sau domeniilor umane i-au
determinat pe aceştia din urmă, încrezători în aportul real al ştiinţei la aflarea adevărului, să recurgă la
mijloace cât mai eficiente în scopul aflării adevărului. Astfel criminalistica a jucat un rol vital în
stăvilirea fenomenului infracţional, nu în ultimul rând contribuind în mare măsură la realizarea scopului
procesului penal, acela ca orice persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni să fie trasă la
răspundere şi nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită.
Ca ştiinţă multi - disciplinară, criminalistica este chemată să exploreze din plin explozia
informaţională determinată de revoluţia tehnico-ştiinţifică ce tinde să producă modificări esenţiale în
dezvoltarea economico-socială a societăţii umane, în scopul atingerii acelor realizări care pot veni în
întâmpinarea rezolvării problemelor puse de practica judiciară penală şi îndeosebi de cea procesual
penală1.
Criminalistica, mai precis, expertizele criminalistice au un rol determinant, în numerose cazuri
de comitere a unor infracţiuni, în declanşarea procesului penal, întrucât pe concluziile deferite de
acestea se bazează în nenumărate cazuri începerea urmăririi şi cercetării penale, simultan sau urmată,
atunci când este cazul, de punerea în mişcare a acţiunii penale, cu scopul tragerii la răspundere a celor
ce se fac vinovaţi de comiterea unor fapte ce prezintă pericol social.
În susţinerea celor arătate mai sus, menţionăm şi sublinierea făcută cu ocazia celui de-al III-lea
Simpozion Naţional de Criminalistică, ce a avut loc la Bucureşti în anul 1997, şi anume: “
Criminalistica realizează o importantă înfăptuire a dreptului penal. Fără criminalistică, dreptul penal ar
fi numai teorie.”
“ Conceptul modern, dominant în întreaga lume, este în prezent cel de ştiinţe forensic, ştiinţele
forensic fiind acelea în legătură cu justiţia şi se definesc ca ansamblul principiilor ştiinţifice şi al
1 A se vedea în acest sens Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 9
metodelor tehnice aplicabile investigării infracţiunilor comise, pentru a proba existenţa faptei ilicite,
identificarea autorului şi modul său de a opera”2.
În sens mai larg, literatura de specialitate priveşte ştiinţele forensic ca fiind compuse din toate
disciplinele care ajută şi concură la stabilirea adevărului judiciar, cum ar fi: criminalistica, psihiatri,
psihologia legală, toxicologia legală etc. astfel criminalistica apare ca o ştiinţă exactă, independentă,
bazată pe preluarea şi adaptarea ştiinţelor pozitive la descoperirea şi analizarea macro şi micro –
urmelor, inclusiv identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice şi AND3.
2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 9 3 Dr. Lucian Ionescu, Criminaliatea încotro?, Revista “Palatul de jutiţie” nr. 11-12/1997 citat de Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 9
CAPITOLUL I
URMELE OBIECTELOR ŞI URMELE OMULUI
1.1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE URME
Orice stări sau schimbări ale mediului, în ceea ce priveşte forma, culoarea, poziţia, etc. produse
direct sau indirect, cu sau fără intenţie, printr-o acţiune, cu sau fără intenţie, constituie urme, dacă se
dovedesc a fi legate într-un fel de fapta investigată de organele judiciare de cercetare şi de urmărire
penală.
Literatura de specialitate s-a preocupat de-a lungul timpului, în mod constant, de definirea
urmei, ca noţiune a ştiinţei criminalistice. Astfel, cei mai mulţi autori consideră urma ca fiind orice
modificare materială produsă la locul şi în procesul săvârşirii unei infracţiuni. Dezvoltarea din ce în ce
mai accentuată a tehnicii criminalistice a avut un rol deosebit în formularea unor definiţii cât mai
apropiate de realitate, cea la care ne raliem, definind urma ca fiind modificarea creată la locul faptei şi
în procesul săvârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei implicate ori generate de alte fiinţe, de
obiecte sau de fenomene care prin aspect, caracteristici, poziţie şi conţinut este utilă cercetării
criminalistice ( persoane implicate, victime, infractori, martori, alţii )4.
În cele ce urmează vom da câteva exemple de asemenea urme, în funcţie de elementul sau
categoria elementelor care le produc. Astfel există: urme produse de obiecte, cum sunt urmele de
pneuri, urmele unor instrumente, urme produse de animale, cum sunt muşcăturile, urmele de copite,
zgârieturile; urmele produse de fenomene naturale, de exemplu – trăsnetul, incendiul, inundaţiile,
urmele biologice, precum saliva sau sângele şi nu în ultimul rând urmele produse de către oameni –
urme de paşi, amprente, urme olfactive sau mirosuri, urme de lovituri5 etc.
2.2. CLASIFICĂRI ALE URMELOR
4 Sorin Alămoreanu, , Elemente de criminalistică, Editura Alma Mater, Sibiu, 2000, p. 57- 585 Sorin Alămoreanu, p.57
Materializarea acţiunii este în general pasivă, un exemplu în acest sens fiind impresiunile sau
deteriorările, dar în acelaşi timp poate fi şi activă, cum este undă de aer. Cu toate că acestea din urmă
sunt de o mai mică utilitate, nu se poate susţine că nu ar fi urme atâta timp cât reprezintă rezultatul unei
acţiuni sau fenomen, cu valoare probantă într-un anumit context6.
Ne raliem opiniei7 care consideră ca noţiunea de urmă nu poate fi extinsă şi la lucruri, având în
vedere în acest sens prezenţa unui obiect la locul faptei sau absenţa lui, atunci când în mod firesc ar fi
trebuit să se situeze acolo. Aceasta aşa-zisă urmă a mai fost numită si “urmă de omisiune”. Un lucru
poate fi pierdut, abandonat sau lăsat într-un anumit loc în mod intenţionat de către făptuitor, victimă
sau altă persoană, sau, dimpotrivă, luat din locul respectiv. S-ar putea spune, într-o asemenea
împrejurare, că se pot trage concluzii privind comportamentul şi motivaţia celui care s-a aflat în câmpul
infracţiunii, dar acest din urmă fapt nu conferă lucrului şi cu atât mai mult, absenţei sale, calitatea de
urmă.
Din punct de vedere criminalistic, urmele se clasifică după mai multe criterii, însă toate au
contingenţă pe diferite planuri cu problema identificării, cea mai importantă fiind aceea a clasificării
după natura urmei. Urmele care sunt cel mai bune individualizate sunt cele produse prin contact,
aceasta datorându-se faptului că redau, în întregime sau parţial, conturul obiectului creator şi
configuraţia exterioară. Din acest motiv ele mai sunt numite “urme-formă” sau “amprente”8.
Prin intermediul practicii criminalistice, literatura de specialitate a conferit urmelor mai multe
clasificări, dintre care cea mai relevantă şi mai adecvată ni se pare cea împărţită în: urme de
reproducere, urme formate din obiecte şi substanţe şi urme rezultate din explozii şi incendii.
Urmele de reproducere reprezintă rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, în
urma căruia unul lasă pe suprafaţă celuilalt diferite urme, care indică caracteristicile sale, cum sunt, de
exemplu – accidentul dintre două autovehicule, impactul a doua nave sau aeronave. pentru existenţa
urmelor de reproducere, în mod inevitabil vom avea în vedere un obiect creator de urmă şi un obiect
primitor de urmă. Cel dintâi trebuie să fie capabil să creeze o urmă, de exemplu: un obiect ascuţit, iar
cel de al doilea tip de obiect e necesar să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa urme, de
exemplu podeaua lustruită reţine urme de noroi sau praf pe o perioadă apreciabilă.
Având în vedere câteva criterii de diferenţiere, vom putea clasifica urmele de reproducere după
cum urmează:
după modul de acţiune, urmele pot fi statice sau dinamice;
6 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiiţifică, p. 147 Idem8 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiiţifică, p. 14
Urmele statice sunt create prin contactul dintre două obiecte, fără ca între acestea să se
producă vreo deplasare. Vom lua ca şi exemple în acest sens: urmele lăsate pe carosabil de anvelopele
unui autovehicul în mişcare şi care se deplasează cu viteză constantă, urmele mâinilor care au apucat
un anumit obiect, urmele lăsate pe mobilă de un obiect lăsat într-o poziţie anume pentru o perioadă de
timp etc. Urmele statice permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de
urme, în unele cazuri putând duce chiar la identificarea individuală. Vom lua în scopul exemplificării
celor menţionate anterior cazul urmelor lăsate de anvelopele unei maşini pe şosea – acestea pot duce în
urma unei expertize la identificare tipului de autovehicul de la care provin, cum ar fi: motocicletă,
maşină, camion, scooter, motoretă etc.
Urmele dinamice sunt rezultatul alunecării celor 2 suprafeţe de contact. Şi în acest caz vom lua
urmele lăsate de către un autovehicul, care însă nu se deplasează în mod constant, ca şi în cazul urmelor
statice, ci care frânează. Un alt exemplu ar putea fi constituit de urmele unui cuţit care taie un anumit
material. Urmele dinamice se formează în contactul activ dintre cele două obiecte, însă de data aceasta
deplasarea celor două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect, acestea suferind,
în mod firesc, datorită contactului mai puternic, deformări.
după gradul de plasticitate, putem vorbi despre urme de adâncime, de suprafaţă – stratificare,
de destratificare.
Urmele de adâncime se formează când obiectul creator este mai puţin consistent decât cel care
lasă urma. În acest sens ni se pare extrem de potrivită afirmaţia profesorului Ion Mircea, şi anume
aceea că practic are loc o “ reproduce în negativ a obiectului creator “ în corpul obiectului primitor.
Vom lua câteva exemple evidente în acest sens, cum ar fi urma lăsată de un obiect sau corp uman căzut
în zăpadă sau în noroi sau striaţiile create de ghiuturi pe cămaşă glonţului. De asemenea trebuie
precizat faptul ca fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii9.
În cazul urmelor de suprafaţă, densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din
ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe obiectul purtător.
Un exemplu în acest sens este amprenta determinată de transpiraţia mâinii.
după locul de sedimentare, urmele se vor împărţi în locale şi periferice.
după natura obiectului creator, urmele vor fi de mâini, de picioare şi cele create de alte obiecte.
după vizibilitate, urmele pot fi vizibile sau latente10.
Urmele formate din obiecte şi substanţe pot fi extrem de variate în ceea ce priveşte provenienţa lor.
Astfel, în cazul unui accident auto aceste urme pot consta în: părţi din far, bucăţi din parbriz, vopsea, 9 Ion Mircea, op.cit. p.125 6010 Sorin Alămoreanu, op. cit, p. 59
numărul de înmatriculare, ulei, combustibil (motorină sau benzină), bucăţi de plastic, oglinzi etc.
Aceste urme pot fi de asemenea obiectele abandonate sau uitate de infractor ca urmare a comiterii unor
infracţiuni (ex : furt, violare de domiciliu, distrugere etc.), cum sunt dălţile, şperaclurile, cuţitele,
obiecte contondente etc.
Urmele rezultate datorită unor incendii sau explozii se deosebesc de primele 2 categorii de urme
menţionate anterior prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt parţial distruse. De
asemenea, intervenţia pentru stingerea sau estomparea acestora pot duce la alterare, spargere,
dezasmblare etc11.
11 Idem, p. 58
CAPITOLUL II
URMELE OBIECTELOR
2.1. URMELE INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
În scopul comiterii unor infracţiuni precum furtul, distrugerea, violarea de domiciliu etc.,
făptuitorul se foloseşte de diferite instrumente şi mijloace pentru a putea pătrunde în anumite spaţii sau
zone, prin forţarea sau distrugerea anumitor obiecte care blochează “căile de acces” cu ajutorul
instrumentelor de spargere. Denumirea generală de instrumente de spargere, încetăţenită în ştiinţa şi
practica criminalistică, cuprinde o gamă vastă de unelte, diferite aparate şi multiple obiecte folosite la
realizarea celor mai diferite spargeri, pentru înlesnirea sau comiterea unor infracţiuni precum cele
amintite mai sus, şi nu în ultimul rând în scopul ascunderii unor infracţiuni deja săvârşite. De
nenumărate ori, în aceste cazuri făptuitorul utilizează obiecte găsite la întâmplare sau diferite unelte
profesionale, cu unele excepţii, aceste instrumente de spargere, neavând o atare destinaţie12. Din această
cauză o enumerare a acestor instrumente ar fi aproape imposibil de realizat.
Frecvent în practică capătă o asemenea destinaţie, obiecte precum: leviere, ciocane, cleşti,
şurubelniţe, ferăstraie, chei, şperacluri etc., dar şi instrumente mai specializate, cum sunt aparatele de
sudură şi altele de construcţie artizanală destinate forţării încuietorilor.
Aceste instrumente fiind extrem de variate, ca natură, mărime sau ca destinaţie13, în mod firesc
urmele lăsate în urma lor sunt diferite ca mod de formare, ca aspect de prezentare şi mărime. Astfel,
încercările de clasificare au la bază criterii diferite, fapt care atrage după sine şi sistematizarea studiului
lor.
În ceea ce priveşte clasificarea instrumentelor de spargere, există mai multe criterii, dintre care
am considerat a fi cele mai relevante, cele de mai jos.
Astfel, folosindu-se drept criteriu de clasificare caracteristicile urmelor în sine, urmele
instrumentelor de spargere sunt împărţite în:
urme care redau numai forma generală şi dimensiunile obiectului creator. Acestea nu deschid
posibilitatea stabilirii identităţii instrumentului şi implicit, a făptuitorului.
12 Ion Mircea, Valoarea crminalistică a unor urme la locul faptei, Editura “Vasile Goldiş”, Arad, 1996, p. 12213 Gheorghe Păşescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p.371
urme ce reproduc alături de forma generală şi unele particularităţi ale instrumentului respectiv.
Ele reproduc şi unele caracteristici individuale ale instrumentului respectiv, conducând de
numeroase ori până la stabilirea identităţii, motiv pentru care sunt foarte preţioase pentru
cercetarea criminalistică14.
După tipul lor, urmele instrumentelor de spargere, pot fi clasificate în:
de adâncime / de suprafaţă15
statice / dinamice16
uşor vizibile / greu vizibile
Un alt criteriu de clasificare este considerat de către unii autori de specialitate a fi natura
obiectelor asupra cărora se acţionează:
urme formate la spargerea ferestrelor
urme create la forţarea uşilor
urme create prin violarea sertarelor de masă
urme lăsate la spargerea zidurilor
urme lăsate la spargerea tavanelor
urme lăsate la spargerea duşumelelor etc.17
Potrivit unei opinii formulate de alţi autori, care ni se pare cea mai adecvată, clasificarea urmelor
se realizează, ţinând seama de modul formării lor, astfel:
urme de tăiere
urme de apăsare
urme de lovire
urme de frecare etc.18
Motivul pentru care ne raliem opiniei anterioare este acela că la formularea clasificării se ţine
seama de unele însuşiri ale obiectului creator şi de modul de formare a urmelor, elemente care
determină trăsăturile generale ale acestor urme.
Urmele de tăiere prezintă o importanţă deosebită la identificarea instrumentului creator fiind de
asemenea de o mare valoare criminalistică19. Acestea se prezintă că si urme dinamice20, cu aspect
14 Idem15 Sorin Alămoreanu, op. cit, p.61-6216 Idem17 Ion Mircea, op.cit. p. 12218 Emilian Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Editura universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1986, P. 277-27819 Gheorghe Păşescu, op.cit., p.37320 Sorin Alămoreanu, op. cit, p.62
general de striaţii paralele, create de lama instrumentului utilizat, prin distrugerea mecanică fie a masei
fibroase de lemn, fie a substanţei obiectului primitor în zona asupra căreia s-a acţionat direct. Aceste
urme se formează, de regulă, într-un material ce poate reda caracteristicile reliefului lamei tăietoare –
cuţit, topor, patent, lamă, foarfece, daltă, sfredel etc. Identificarea instrumentelor enumerate anterior se
poate face prin reproducerea în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub
forma de striaţii orientate în sensul mişcării21.
Pentru formarea acestor urme, cele două obiecte, creator şi primitor, trebuie să posede anumite
însuşiri. Astfel obiectul creator trebuie să întreacă în duritate pe cel primitor, să fie prevăzut cu una sau
două lame de tăiere, care să producă prin acţiunea mecanică, o modificare a volumului obiectului
primitor. Obiectul primitor, în comparaţie cu primul, trebuie să fie mai puţin dur, să aibă o structură
fină, astfel încât prin deformările pe care le suferă să redea caracteristicile vizibile şi chiar invizibile ale
lamei instrumentului tăietor, caracteristici pe care să le păstreze o unitate relativ lungă de timp.
Caracteristicile generale şi individuale, imprimate sub formă de situaţii în masa obiectului primitor,
depind de structura celor 2 obiecte şi de modul cum se acţionează în momentul tăierii. În funcţie de
orientarea imperfecţiunilor, particularităţilor de pe lamelele obiectelor creatoare, striaţiile de pe
obiectul creator pot fi de o parte proeminente şi pe alta, corespunzător primelor, sub formă de şanţuri
paralele. Când se întâmplă ca imperfecţiunile de pe lamă să fie orientate în ambele părţi ale acesteia,
adică proeminente într-o parte şi alta, atât striaţiile din partea dreaptă, cât şi striaţiile din partea stângă
vor fi sub formă de şanţuri paralele. Particularităţile lamei sunt redate cu atât mai perfect în urmă, cu
mai multe detalii, cu cât masa obiectului primitor este de structură mai fină, mai plastică. În practică s-
au întâlnit numeroase cazuri în care când micro-relieful lamei, cuţitului sau toporului a fost redat în
striaţiile create pe oasele din corpul uman, încât prin ele să fie identificat instrumentul corp-
delict(instrumentul cu care s-a săvârşit infracţiunea respectivă), cu toate că oasele nu au proprietatea
sau particularitatea de a reproduce asemenea detalii. Astfel, de exemplu, într-un caza de omor, micro-
striaţiile descoperite pe una din vertebrele victimei infracţiunii, ucisă prin lovituri repetate de cuţit,
comparate sub un microscop criminalistic special cu micro-urmele realizate experimental pe plastilină,
s-a constatat între ele o perfectă coincidenţă de continuitate liniară, fapt care a îndreptăţit concluzia că
ambele au fost create de acelaşi cuţit. Tot astfel, într-un alt caz de omor, prin aplicarea mai multor
lovituri cu toporul în cap, au fost descoperite striaţii microscopice pe un fragment de os din regiunea
temporală dreaptă, pe o lăţime de 10 mm., precum şi un alt fragmente de os din regiunea parietală
dreaptă, cu dimensiunile de 120x30x3mm. Cu toporul aparţinând presupusului infractor, s-au obţinut
21 C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 256
prin tăiere în săpun “Stela” striaţii extrem de asemănătoare. Acestea, fiind studiate cu micro-staţiile mai
sus menţionate, descoperite pe cutia craniană a victimei, s-a constatat o perfectă continuitate între ele.
Deci, s-a putut concluziona că toate striaţiile supuse examenului microscopic au fost create de acelaşi
topor, confirmându-se astfel identitatea făptuitorului22.
O influenţă însemnată asupra acestor striaţii are şi unghiul sub care se acţionează cu obiectul
creator – instrumentul de tăiat, asupra instrumentului primitor. Astfel, spre exemplu, când se taie cu
toporul în masa lemnoasă ori cu cuţitul în diferite alimente, precum marmelada, untul caşcavalul, unele
fructe, perpendicular pe obiectul în cauză, striaţiile vor fi mai îndepărtate unele de altele, decât în
tăierile executate sub un unghi ascuţit. De asemenea este diferită poziţia striaţiilor când tăierea cu
cuţitul se face cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă23.
Urmele de tăiere realizate cu diferite feluri de cleşte sau foarfeci pentru tăiat obiecte de metal,
datorită acţiunii lamelelor din două parţi opuse, totdeauna vor fi perechi, începute din exteriorul
obiectului primitor şi finalizate în interiorul masei sale, de obicei, la mijlocul lui, cum se întâmplă, de
exemplu, în cazul de tăiere cu cleştele a firelor de sârmă. Striaţiile create cu aceste instrumente, în
majoritatea situaţiilor, sunt invizibile ochiului neînarmat. Din această cauză, studierea şi fixarea lor se
face cu mai mari şanse de succes în condiţii de laborator, cu o aparatură optică adecvată.
Tot urme de tăiere sunt şi cele create de sfredele şi burghie, cu toate că instrumentele acestea au
destinaţia de a găuri obiecte din metal sau din lemn, în general. Sfredelele, ca instrumente de găurit
obiecte din lemn prin răsucire, în jurul axei lor, sunt nişte bare de fier sau din oţel, prevăzute în partea
finală cu două muchii ascuţite, răsucite în spirală, reduse treptat în diametru şi terminate cu un vârf
ascuţit, tot în spirală. Burghiile pentru perforarea lemnului se aseamănă tot cu primele, cu deosebirea că
ele eu pe laterală muchii neascuţite, cu acelaşi diametru în toată desfăşurarea lor, care se termină brusc
prin două lame ascuţite, cu aspect de rază la cerc, iar zona centrală printr-un ax subţire cu spirale
ascuţite, pentru a se fixa şi înainta cu răsucire în masa lemnoasă. Burghiile pentru găurit obiecte din
metal sunt din oţel dur şi cu muchiile în spirală, neascuţite şi terminate prin două lame ascuţite, dar fără
axul subţire întâlnit la burghiile pentru lemn24.
Trăsăturile comune ale instrumentelor prezentate mai sus constau în faptul că toate sunt utilizate la
găurit sau perforat, acţionează prin răsucire şi lasă urme sub forme de striaţii în interiorul orificiilor
create şi pe şpanurile rezultate prin atare perforare. Sfredelele lasă urme sub formă de striaţii paralele
pe pereţii laterali ai orificiilor create, iar burghiile striaţii concentrice pe fundul orificiilor încă
22 Ion Mircea, op.cit. p.12523 A. Svensson, O. Wendel, op.cit., p.82, citat de Ion Mircea, op.cit. p. 12524 Ion Mircea, op.cit. p.126
neterminate. Valoarea criminalistică a urmelor perforării cu sfredele sau burghie este similară cu a
urmelor lăsate de alte tipuri de obiecte sau instrumente cu lame ascuţite. Prin forma şi diametrul lor, se
apreciază mărimea şi natura instrumentului utilizat, iar cu ajutorul striaţiilor de pe pereţii orificiilor şi
din fundul acestora, dacă ele n-au fost terminate, se determină direcţia în care s-a acţionat şi chiar se
identifică în cele din urmă instrumentul în cauză25. Şpanurile rezultate din găurirea obiectelor din lemn
sau din metal, descoperite la locul faptei, prezintă aceeaşi valoare pentru identificarea instrumentului
creator de urmă ca şi striaţiile însele. Trebuie făcută, însă, menţiunea că şpanurile reprezintă pe
suprafaţa exterioară negativul striaţiilor imprimate în orificii, fapt de care trebuie ţinut seama în
procesul examenului comparativ. Nu trebuie omis faptul că urme de tăiere a căror frecvenţă a crescut
enorm în ultimii ani sunt urmele instrumentelor de spargere a încuietorilor şi urmele create de
instrumentele hoţilor de buzunare.
Urmele de frecare se prezintă sub forma de urme dinamice , formate prin alunecarea
instrumentului creator pe obiectul primitor, cum se întâmplă în cazurile de utilizare a fierăstraielor,
pilelor, bomfaierelor sau a altor instrumente de acest fel, care prezintă pe suprafaţa de tăiere zimţi sau
striaţii. Formându-se prin acţiunea succesivă a dinţilor sau a zimţilor instrumentului utilizat în masa
obiectului primitor, în mod obişnuit, urmele acestor instrumente nu redau caracteristicile individuale
ale obiectului creator. Datorită acestei cauze, în mod frecvent, ele sunt folosite în procesul cercetării
criminalistice la stabilirea naturii instrumentului folosit, la determinarea modului şi direcţiei din care s-
a acţionat asupra obiectului primitor. Rumeguşul şi pilitura rezultate din acest mod de tăiere pot fi
utilizate la stabilirea naturii obiectului vătămat, la aprecierea mărimii dinţilor ori zimţilor de pe
instrumentul folosit la locul faptei26. De asemenea trebuie menţionat faptul că aceste urme, servind mai
mult la determinări în grup, o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condiţiile ştergerii
detaliilor prin însăşi acţiunea de frecare a dinţilor fierăstrăului27.
Urmele de lovire sunt întâlnite relativ mai rar şi se prezintă tot ca şi urme dinamice. Acestea,
dacă se formează într-un material ce poate reda caracteristicile reliefului lamei tăietoare – cuţit, topor,
patent etc. – sub formă de striaţii, pot conduce în cele din urmă, în urma investigării criminalistice la
identificarea instrumentului, în practică existând numeroase exemple în acest sens28.
Urmele de lovire se formează prin acţiunea a diferite obiecte asupra obiectului primitor.
Obiectele cel mai adesea utilizate în asemenea scop sunt răngile, topoarele, patentele, cuţitele,
25 Ion Mircea, “Împrejurările controversate” de la locul săvârşirii unor infracţiuni de furt, Revista “Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Iurisprudenţia, Cluj-napoca, nr. 2/1987, p. 8326 Ion Mircea, op.cit. p.12727 Emilian Stancu, op.cit., p. 22828 Idem
târnăcoapele, ciocanele, cleştele sau alte obiecte, de regulă uşor de manevrat sau mânuit, cu un efect
vătămător mărit asupra obiectelor ce urmează a fi forţate, rupte sau distruse în scopul realizării de către
făptuitor a unei căi de acces în scopul comiterii infracţiunii. Întrucât aceste instrumente puse în acţiune
produc zgomote puternice, la utilizarea lor se recurge în locuri unde zgomotul nu pune în pericol
operaţia întreprinsă sau pe făptuitor29. De asemenea se mai recurge la asemenea instrumente de către
infractori începători ori în locurile cu activitate foarte zgomotoasă, care de regulă domină zgomotele
provocate de instrumente de acest gen în vederea realizării operaţiunilor mai sus amintite. Urmele
create în acest mod, de multe ori, reproduc în negativ pe suprafaţa şi mai des în masa obiectului
primitor unele caracteristici generale ale instrumentului folosit, cum sunt forma şi dimensiunile părţii
sale de contact cu obiectul primitor. Există unele cazuri, mai rar întâlnite în practică, ca în unele situaţii
deosebite să fie reproduse în urma imprimată pe obiectul primitor şi unele caracteristici individuale,
mai ales de uzură. În asemenea situaţii, afară de stabilirea modului lor de formare, a naturii şi a
caracteristicilor de gen sau de grup, urmele de lovire create în acest mod prezintă o destul de mare
semnificaţie şi importanţa şi pentru identificarea instrumentului corp-delict.
Urmele de lovire au de asemenea, în unele cazuri, o deosebită importanţă şi în stabilirea
numărului de persoane participante, în mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite30.
Urmele de apăsare sunt create cu foarte variate instrumente în ceea ce priveşte mărimea şi
destinaţia acestora, uneori cu obiecte găsite la întâmplare şi fără vreo destinaţie anume 31. Printre
obiectele creatoare care lasă urme de apăsare asupra obiectelor primitoare se numără instrumente
precum: pene metalice sau de lemn, răngi, leviere, şurubelniţe etc. aceste urme sunt în general statice,
reproducând foarte vizibil caracteristicile exterioare ale obiectului creator32. Ele pot fi găsite cele mai
adesea în cazul forţării unor sertare, dulapuri, safeuri etc.33
Aceste urme, cu foarte mari excepţii, reproduc construcţia exterioară a obiectului creator din
zona care a venit în contact nemijlocit cu obiectul primitor. După poziţia pe care o au ele vor indica
direcţia din care s-a acţionat. Dacă reproduc, în cazuri foarte rare, anumite caracteristici individuale ale
instrumentelor utilizate, de fabricaţie ori de uzură, reprezintă reală valoare de identificare a obiectului
creator. Ele se pot întâlni la locul faptei pe cele mai diferite obiecte şi chiar pe corpul omenesc. În cazul
infracţiunilor săvârşite prin efracţie, asemenea urme se formează mai frecvent cu răngi sau leviere ce se
29 Ion Mircea, op.cit., p. 12730 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 6331 Ion Mircea, op.cit., p. 12832 Emilian Stancu, op.cit., p. 22633 Sorin Alămoreanu, op. cit., p. 62
introduc între canaturile şi cercevelele uşilor ori geamurilor forţat, cu scopul de a fi smulse sau
dislocate34.
2.2. URMELE MIJLOACELOR DE TRASPORT
Urmele lăsate de mijlocele de transport sunt tot mai frecvent întâlnite cu ocazia expertizelor
criminalistice, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului trecut, perioadă de când automobilul a
devenit un mijloc de transport tot mai des utilizat devenind o realitate omniprezentă a vieţii cotidiene.
Este greu de imaginat, în prezent realizarea muncii în orice domeniu de activitate fără utilizarea
mijloacelor de transport cu tracţiune mecanică. De-a lungul veacurilor omenirea nu s-a putut lipsi de
mijloace de transport, fie ele cu tracţiune animală, sau acţionate prin forţa omului, ultima parte a
secolului trecut înregistrând însă un progres inimaginabil, caracterizat în acest domeniu al transportului
sau locomoţiei, Prin apariţia mijloacelor de transport cu tracţiune mecanică., care s-au extins în mod
inevitabil în marea majoritate a domeniilor, încât în ziua de astăzi Prin noţiunea de mijloc de transport
se înţelege aproape în exclusivitate mijloc de transport cu tracţiune mecanică. Un loc de frunte în
rândul mijloacelor cu tracţiune mecanică îl ocupă automobilul, înţelegând prin aceasta faptul că
reprezintă mijlocul de transport cele mai des utilizat. Cu toate aceste avantaje caracteristice
automobilului, folosirea lui necorespunzătoare poate avea consecinţe extrem de grave, care pot duce
chiar la pierderi de vieţi omeneşti. Astfel, conform statisticilor efectuate de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, din totalul accidentelor, accidentele provocate de autovehicule se ridică la peste o treime.35
Mijloacele de transport, creează la locul faptei o serie de urme cu ocazia săvârşirii a diferite
infracţiuni, cum sunt accidentele de circulaţie, delapidarea, furtul în scopul transportării bunurilor
sustrase şi în anumite cazuri, mijlocul de transport poate reprezenta corpul delict chiar şi pentru
săvârşirea omorului cu intenţie directă36. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport se impune astfel
în mod frecvent în activitatea organelor de cercetare şi de urmărire penală.
Prin urmă a mijloacelor de transport se înţelege în literatura criminalistică de specialitate, orice
modificare produsă de sistemul de rulare, de celelalte părţi componente, pe suprafeţele cu care
vehiculul a venit în contact37. Formarea urmelor depinde de o multitudine de factori, printre care cei
mai importanţi sunt următorii:
34 Ion Mircea, op.cit., p.12835 Ion Mircea, op.cit., p. 134 36 Ion Mircea, op.cit, p. 13537 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 288
natura suprafeţei pe care se rulează, din acest punct de vedere, urmele fiind de suprafaţă sau de
adâncime, de stratificare sau de destratificare, după cum vehiculul se deplasează pe asfalt,
zăpadă, pământ moale, nisip, etc.
modul de mişcare a mijlocului de transport, care în timpul deplasării sau rulării normale,
creează urme statice, spre deosebire, de exemplu de frânare sau de derapare, caz în care urmele
sunt dinamice.
tipul şină sau bandaj cu care sunt prevăzute roţile, ponderea în această secţiune fiind deţinută
de către anvelopele de cauciuc cu desen antiderapant variat. Pe lângă acestea se mai găsesc
şenilele tractoarelor, şine metalice specifice căruţelor, tălpi metalice specifice săniilor cu sau
fără motor, elicopterelor şi planoarelor, aceste urme fiind în marea majoritate a cazurilor urme
dinamice.
În afara urmelor specifice sistemului de rulare şi care de altfel sunt şi cele mai des întâlnite, se mai
găsesc la locul comiterii infracţiunii sau ala accidentului, frecvent se întâlnesc şi unele urme ale unor
părţi din caroserie, ale diverselor subansambluri – bara de protecţie, masca radiatorului, capotă, resturi
de far, stopuri – formate Prin diferite modalităţi, cum sunt frecarea, lovirile, tamponările, etc. precum şi
urme, ale căror importanţă nu trebuie deloc neglijată38.
O categorie deloc neînsemnată de urme ale mijloacelor de transport o reprezintă aceea a urmelor
lăsate de resturilor de obiecte şi materiale, cum ar fi cioburile de sticlă de la parbriz sau de la geam,
resturi metalice desprinse din caroseria autovehiculului, pete de vopsea de pe caroserie, pete de ulei
provenit de la motor sau de la baia de ulei în urma unui contact dur etc. Un rol extrem de important
legat de cercetarea criminalistică a urmelor mijloacelor de transport îl reprezintă urmele aparţinând
corpului uman, cum sunt: firele de păr, petele de sânge, resturile de diferite ţesuturi etc. aparţinând
victimei, sau urme de materiale din îmbrăcămintea persoanei vătămate prin accident sau infracţiune,
care, cu toate că nu fac parte din categoria urmelor lăsate de mijloacele de transport, se ataşează de
regulă acestora din urmă în scopul unei identificări criminalistice complete.
Nu trebuie omis faptul că la mijloacele de transport cu tracţiune animală, întâlnite de regulă în
zonele rurale, sunt specifice urmele lăsate de animalele de tracţiune. Acestea au importanţă prin
particularităţile lăsate de copite, de felul de potcovire, precum şi prin urmele biologice ale animalelor
lăsate pe parcursul traseului străbătut.
38 Emilian Stancu, op.cit., p. 241
2.3. URMELE CREATE DE ÎMBRĂCĂMINTE
Urmele de îmbrăcăminte se formează, în primul rând, ca rezultat al contactului direct dintre
îmbrăcămintea purtată de infractor ori de victima infracţiunii şi o suprafaţă oarecare, reproducând
caracteristicile materialului sau ţesăturii din care este confecţionată39. În al doilea rând, aceste urme se
pot prezenta sub formă de resturi materiale, desprinse sau rupte din obiectele de îmbrăcăminte40.
În procesul săvârşirii infracţiunii, urmele de îmbrăcăminte se pot crea pe cele mai diferite
suporturi de la locul faptei, ca urme de suprafaţă, de adâncime, statice sau dinamice41. Obiectele
purtătoare ale acestor urme, de obicei, sunt solul şi zăpada, corpul omului sau hainele acestuia, precum
şi felurite obiecte apte a primi aceste urme şi păstra pentru o durată oarecare de timp. Ca urme de
suprafaţă şi statice, se creează pe obiectele de consistenţă dură şi cu suprafeţe destul de netede, dacă
îmbrăcămintea este îmbibată cu vreo substanţă străină, în stare pulverulentă, lichidă sau vâscoasă, din
care substanţă, în momentul contactului cu obiectul primitor, o parte se desprinde şi aderă la suprafaţa
obiectului primitor respectiv, redând astfel anumite caracteristici ale îmbrăcămintei în cauză42.
Urmele de adâncime, formate în masa unor obiecte plastice, ca solul argilos ori afânat, zăpadă
umedă, mobilă proaspăt vopsită, în funcţie de fineţea granulaţiei, de construcţia obiectului primitor, pot
să reproducă atât unele caracteristici generale, cât şi anumite particularităţi ale îmbrăcămintei, cum ar fi
detaliile ţesăturii, individualitatea creată prin uzura îmbrăcămintei43 etc.
Şi urmele dinamice, create prin alunecări sau prin târâre, nu sunt lipsite de importanţă pentru
cercetarea criminalistică. Aceasta deoarece, prin intermediul lor este posibilă stabilirea modului de
săvârşire a faptei sau delimitarea naturii îmbrăcămintei creatoare44, chestiuni esenţiale, în multe cazuri,
pentru identificarea făptuitorului.
O alta clasificare, mai puţin menţionată în literatura de specialitate, este cea în urme vizibile şi
în urme latente45. Urmele create de obiectele de îmbrăcăminte sunt în general urme vizibile, dar există
şi cazuri în care acestea se prezintă în stare latentă. Urmele latente se formează numai dacă obiectul de
îmbrăcăminte este impregnat cu o substanţă capabilă să fie reţinută pe suprafaţa primitoare de urmă,
întâlnindu-se mai frecvent la urmele de mănuşi ori ale obiectelor pătate cu lubrifianţi, vopsele sau alte
produse organice.
39 Camil Suciu, op.cit., p. 26140 Emilian Stancu, op.cit., p. 225, Camil Suciu, op.cit., p. 26241 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 79; Ion Mircea, op.cit., p. 11942 Ion Mircea, op.cit., p. 11943 Ion Mircea, op.cit. p. 11944 Ion Mircea, op.cit., p. 12045 Emilian Stancu, op.cit., p. 225
Subliniem că urmele de îmbrăcăminte se pot găsi pe corpul uman, ca rezultat al unei presiuni
foarte puternice, al strivirii, căderii de la înălţime etc., situaţii în care particularităţile obiectului de
îmbrăcăminte se imprimă pe pielea victimei46.
Valoarea de identificare a urmelor de îmbrăcăminte este relativ redusă, de regulă ea servind
numai la determinarea de grup. Cu toate acestea, în practică, se întâlnesc uneori cazuri de identificare a
obiectului, nu atât datorită caracteristicilor materialului din care este confecţionat47, cât şi uzurii
specifice, modului de efectuare a cusăturilor, particularităţilor prezentate de diverse accesorii ale
îmbrăcămintei, cum sunt, de exemplu: nasturii, fermoarele, cataramele etc.
2.4. URMELE CREATE PRIN FOLOSIREA ARMELOR DE FOC
Cercetarea urmelor produse prin utilizarea armelor de foc aparţine de balistica judiciară.
Necesităţile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate şi arme de foc, precum
omorurile, sinuciderile, jafurile etc. au dus la apariţia balisticii judiciare. Balistica judiciară este o
ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a
armelor de foc portative, a muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, pentru identificarea armei cu
care s-a tras şi ulterior a autorului infracţiunii48.
Balistica judiciară, deşi a preluat o serie de date din balistica generală, precum datele referitoare
la balistica exterioară sau la balistica ţintei, se detaşează de aceasta prin obiectivele urmărite şi prin
metodele la care apelează49. Spre exemplu, spre deosebire de balistica generală, ea îşi propune, printre
altele, să identifice o armă după urmele lăsate pe tub, să determine distanţa la care s-a tras după urmele
secundare, să stabilească vechimea aproximativă a împuşcăturii50 etc. semnificativ este şi faptul că sfera
preocupărilor balisticii judiciare se restrânge numai la armele folosite în săvârşirea de infracţiuni,
respectiv armament uşor sau arme de fabricaţie artizanală51.
Clasificarea armelor de foc folosite în săvârşirea de infracţiuni prezintă o utilitate practică
pentru procesul de identificare datorită posibilităţii determinării grupului, categoriei, mărcii etc., aspect
de natură să permită o delimitare sau restrângere a cercului de arme suspecte. Clasificare vizează in
mod firesc, armele portabile, întrucât acestea sunt folosite în marea majoritate a cazurilor de către
infractori. Pentru procesul de identificare a armelor de foc, Legea specială în materie, şi anume Legea 46 Emilian Stancu, op.cit., p. 22547 Ion Mircea, op.cit., p. 121, Emilian Stancu, op.cit., p. 22648 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 81; Emilian Stancu, op.cit., p. 257; Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 107; Camil Suciu, op.cit., p. 33449 Emilian Stancu, op.cit., p. 25750 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 18851 Emilian Stancu, op.cit., p. 257
nr. 17/1996 şi implicit ştiinţa criminalistică a stabilit o clasificare proprie a armelor portabile, care ajută
la realizarea identificării de grup şi individuale.
In cele ce urmează vom prezenta exemplificativ şi succint, criteriile unanim admise în literatura
română de specialitate52.
după destinaţie, armele de foc se împart în arme militare – puşti, carabine, pistoale, puşti
automate), arme de vânătoare, arme sportive, arme cu destinaţii speciale(pistoale de
semnalizare, de alarmă, de start, lacrimogene etc.), arme de apărare apropiată(revolvere,
pistoale).
după modul de funcţionare, se pot deosebi armele simple de tipul celor de vânătoare, arme cu
repetiţie, semiautomate(pistoalele) şi automate ce pot ajunge la mai multe lovituri pe secundă.
după construcţia canalului ţevi, întâlnim: arme cu ţeavă lisă(specifică armelor de vânătoare), cu
ţeavă ghintuită şi cu ţevi combinate – una lisă şi una ghintuită.
după calibru armele sunt de calibru mic – până la 6,35 mm., mijlociu – între 6,35 mm. şi 9 mm.
şi mare – peste 9 mm.
La armele de vânătoare, măsurarea calibrului nu se face de lungime, ci se apreciază, în mod
convenţional, după numărul de alice ce se pot confecţiona dintr-o livră englezească. Acest număr este
cu atât mai mare cu cât calibrul ţevii este mai mic53.
după lungimea ţevii, există arme cu ţeavă lungă, cum sunt puştile şi carabinele, arme cu
ţeavă mijlocie – pistoalele mitralieră şi arme cu ţeavă scurtă – revolvere şi pistoale.
după modul de fabricaţie: arme de fabricaţie industrială şi arme artizanale.
Armele de foc se mai clasifică54 şi după numărul de ţevi, tipul de muniţie, numărul de cartuşe ce
se pot înmagazina etc.
Cunoaşterea unor elemente principale privind muniţia armelor de foc şi-a dovedit utilitatea în
practica organelor judiciare penale, deoarece simpla examinare a caracteristicilor generale ale unui
glonţ ori proiectil conduce la stabilirea tipului de armă folosit de către infractor, fără a mai vorbi de
identitatea ca atare a armei55. Laboratoarele de criminalistică, pe lângă colecţiile de arme, mai dispun şi
de o colecţie impresionantă de cartuşe din cele mai diverse categorii, inclusiv cele de fabricaţie
artizanală.
52 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 85-87; Emilian Stancu, op.cit., p. 259-260, Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 299-30053 Livra este o veche măsură englezească de greutate egală cu 489,5 g. În alte ţări este egală cu 435,6 g.54 Emilian Stancu, op.cit., p. 25955 Emilian Stancu, op.cit., p. 260
Astfel, elementele principale din care este format un cartuş, indiferent de destinaţie şi de modul
de fabricaţie, sunt următoarele: proiectilul – care se prezintă sub forma gloanţelor, alicelor şi a
mitraliilor, tubul cartuşului – confecţionat din metal material plastic sau carton, capsa – destinată
aprinderii încărcăturii, ea conţinând un explozibil puternic şi sensibil la acţiunile mecanice56.
Expertiza criminalistică a armelor de foc urmăreşte să stabilească starea de funcţionare a
acestora, muniţiile, unghiul, direcţia şi distanţa de tragere, timpul de când s-a tras, urmele de ieşire şi de
pătrundere a proiectilelor şi sa identifice armele de foc după urmele rămase pe proiectile şi tuburi, sau
după cele sonore ale împuşcăturii57.
În cadrul expertizei balistice se pot rezolva următoarele probleme: sistemul, modelul şi marca
armei cu are ar fi putut să fie trase tuburile de cartuşe sau gloanţele ridicate de la locul faptei; dacă
tuburile de cartuşe sau gloanţe ridicate de la locul faptei, extrase din corpul victimei, au fost trase de o
anumită armă; distanţa de la care s-a tras; direcţia de tragere, poziţia victimei şi a trăgătorului; dacă o
anumită armă este în stare de funcţionare; starea de funcţionare, calibrul şi eficacitatea unei arme de foc
de construcţie meşteşugărească; dacă pe ţeava armei există urme ale factorilor suplimentari şi dacă
tragerea este de dată recentă; dacă cartuşele corpuri delicte au fost confecţionate artizanal sau
industrial; dacă mai multe schije provin din acelaşi proiectil, relevarea seriei unei arme de foc; dacă un
orificiu de împuşcătura este de intrare sau de ieşire58.
În ceea ce priveşte urmele formate prin folosirea armelor de foc, ţinem să precizăm faptul că
prin acestea înţelegem, pe de o parte, urmele create de armă pe corpul tras, iar, pe de altă parte, urmele
împuşcăturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora şi-a exercitat acţiunea
proiectilul, ceilalţi factori suplimentari ai tragerii.
2.5. URME CREATE DE TUBUL DE CARTUŞ
Împuşcătura se produce ca urmare a acţiunii mecanismului proiector asupra capsei şi generează
aprinderea încărcăturii de pulbere59. Înainte de realizarea percuţiei, în momentul încărcării, şi după
aceea la proiecţia capsei, ca şi după producerea împuşcăturii, la evacuarea tubului tras, se vor constata,
formarea următoarelor urme, pe tubul cartuşului, în funcţie de momentul producerii lor: urme formate
în timpul încărcării armei, urme formate în timpul producerii împuşcăturii şi urmele formate în timpul
extragerii tubului de cartuş60.
56 Emilian Stancu, op.cit., p. 260 – 26157 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 18858 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 18859 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 8960 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 90; Emilian Stancu, op.cit., p. 262-263
În momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereţii laterali ai tubului,
prin împingerea cartuşului în camera de detonare61. În momentul tragerii apar, în primul rând, urmele
percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului, ce se formează pe fundul cartuşului62. În
momentul extragerii tubului, se imprimă pe rigolă sau marginea anterioară a rozetei, urmele ghearei
extractoare, iar pe fundul tubului, urmele pragului aruncător63.
2.6. URMELE DE PE GLONŢ
Urmele de pe glonţ au prin excelenţă un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei
interioare a ţevii ghintuite64. Astfel, la armele cu ţeava ghintuită rămân, sub formă de striaţii, urme ale
plinurilor, ale flancurilor ghintuite, precum şi ale spaţiilor dintre ghinturi.Sunt şi împrejurări în care pot
apărea deformări ale glonţului dacă acesta are un calibru mai mare decât cel al armei cu care a fost tras,
deformări, constând, de regulă, din alungirea sa, aspect ce indică lipsa corespondenţei dintre calibre.
Dacă proiectilul are un calibru mai mic, atunci urmele tind să se formeze spre partea ascuţită a
glonţului65.
2.7. URMELE CREATE DE PROIECTIL DE ŢINTE
Datorita presiunIi mari din camera cartuşului, deci şi din interiorul tubului, proiectilul nu
găseşte altă ieşire decât spre ţeavă, unde, datorită acţiunii ghinturilor şi vitezei mari de deplasare, se
imprimă o mişcare spirală, de rotire în jurul propriei axe longitudinale66.
Acţiunea directă a glonţului asupra obiectelor întâlnite pe parcursul traiectorie sale poate crea
trei categorii de urme principale, si anume: urme de perforare, urme de pătrundere, urme de ricoşare67.
Aceste urme sunt urmele specifice create de proiectil care mai sunt denumite şi factori primari. Pe
lângă acestea mai există şi urme secundare, numite şi factori suplimentari, formate mai ales în tragerile
la o anumită distanţă.
Urmele de perforare apar în situaţia în care proiectilul a traversat întreg corpul sau obiectul şi le
sunt specifice trei elemente, şi anume: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire68. Orificiile de
61 Emilian Stancu, op.cit., p. 26262 Emilian Stancu, op.cit., p. 262 - 26363 Emilian Stancu, op.cit., p. 26364 Camil Suciu, op.cit., p. 369; Emilian Stancu, op.cit., p. 26365 Emilian Stancu, op.cit., p. 26366 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 9167 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 95; Gheorghe Păşescu, op.cit., p.302, Emilian Stancu, op.cit., p. 264.68 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 91; Emilian Stancu, op.cit., p. 264; Gh.Păşescu, op.cit., p. 303
intrare se deosebesc de cele de ieşire prin formă şi dimensiuni, care sunt influenţate de direcţia din care
s-a tras, de forţa cinetică a proiectilului, de elasticitatea, densitatea şi gradul de plasticitate al ţintei69.
Urmele de pătrundere, sau canalele oarbe, au un orificiu de intrare şi un canal înfundat, mai
mare sau mai mic, raportat la densitatea şi grosimea materialului în care acesta a pătruns. Spre
deosebire de perforări, în alternativa canalelor oarbe, glonţul rămâne întotdeauna în corpul sau obiectul
atins, dacă necesităţile cauzei o impun, el putând fi recuperat, operaţie obligatorie atunci când a fost
atinsă o persoană70. Excepţia fac urmele produse de alice în sticlă, care atunci când energia cinetică este
slabă, produc un trunchi de con fără perforare, de la care pornesc câteva crăpături radiale, astfel
proiectilul va cădea întotdeauna din locul atins71.
În ceea ce priveşte urmele de ricoşeu, acesta reprezintă o deviere a traiectoriei proiectilului de
suprafaţa unui obiect, datorita unghiului mic de incidenţă. Ele se poate produce atunci când unghiul de
contact al proiectilului cu suprafaţa ţintei este de valori mici, iar ţinta are o anumită duritate72. Forma
lor este diferită sub formă de zgârieturi, adâncituri, dislocări de metal şi depinde de natura
obstacolului73 – pământ, cărămidă, mortar, beton, lemn etc.
Urmele secundare sunt rezultatul acţiunii unor factori suplimentari ai tragerii, alţii decât cei
specifici proiectilului74. În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă ies şi alte
materii din încărcătura cartuşului: gaze, flăcări, funingine, pulbere arsă incomplet şi pulbere nearsă.
Aceste produse vor crea o serie de urme caracteristice, precum: rupturile provocate de presiunea
gazelor; arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor; afumările create de pulberea
arsă; tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet; inelul de frecare format prin depunerea pe
orificiul de intrare şi uneori pe canal, a particulelor aderente pe proiectil – uleiuri, parafină, reziduuri de
pulbere arsă; inelul de metalizare, format din desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului – cămaşă şi depunerea lor pe orificiul de intrare; inelul de imprimare relevă gura ţevii şi va
fi găsit la tragerile cu ţeavă lipită, datorită acţiunii reculului75.
CAPITOLUL III
URMELE OMULUI
69 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 30370 Emilian Stamcu, op.cit., p. 26671 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 30572 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 27573 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 306; Emilian Stancu, op.cit., p. 26674 Emilian Stancu, op.cit., p. 27475 Sorin Alamoreanu, op.cit., p. 95-96; Emilian Stancu, op.cit., p. 266-275
3.1. URMELE DE SÂNGE
Sângele, element prezent sub diferite aspecte ca urmă în diferite infracţiuni nu era de folos
cercetării criminalistice până la sfârşitul secolului trecut. Însă din anul 1900 încoace medicul german
Paul Uhlenhuth a elaborat metoda prin care se pot distinge diferite genuri de sânge şi metoda prin care
sângele de om putea fi deosebit de sângele de animal. În acelaşi an savantul austriac Karl Landsteiner
descoperă grupele sanguine care vor avea un rol extrem de important mai apoi în cercetarea
criminalistică76.
Prezenţa urmelor de sânge la locul faptei presupune în totalitatea cazurilor vătămarea integrităţii
corporale a victimei77, prin leziuni deschise a unor persoane sau animale. In general asemnea tipuri de
urme se regăsesc în cazul infracţiunilor de omor, tâlhărie, viol, vătămare corporală, tentativă de omor,
dar nu în ultimul în cazul infracţiunilor de efracţie sau în anumite cazuri de infracţiuni silvice.
Interpretarea sângelui s-a dovedit extrem de vitală în cazuri în care cauza morţii era discutabilă,
iar stabilirea faptului dacă a fost omor, sinucidere, accident sau moarte naturală era necesară procesului
penal. Fiind un amestec fluid constituit din componente celulare şi din plasmă, sângele, atunci ce din
corp în mediul extern, ca rezultat al traumatismelor produse de diverse forţe, acesta se va supune în
mod firesc legilor fizicii78.
Urmele de sânge sunt rezultatul contactului produs între sângele ieşit din corpul uman şi
diversele suprafeţe externe ce compun locul faptei.
Forma urmelor de sânge întâlnită la locul unei infracţiuni este influenţată în principal de
cantitatea de sânge care a ieşit din corpul uman, de viteza cu care aceasta se deplasează spre suprafaţa
primitoare şi de unghiul sub care întâlneşte această suprafaţă. Raportându-ne la aceşti factori esenţiali
se pot deosebi mai multe categorii de urme de sânge având caracteristici şi mecanisme de formare
diferite, cum sunt:
urme formate prin contact
urme formate prin căderea liberă a picăturilor de sânge pe suprafeţe orizontale şi neorizontale
urme formate prin stropire, ţâşnire, aruncarea sau proiectarea sângelui
urme de sânge formate prin impact cu diferite viteze79
76 Ion Mircea, op.cit., p.18077 Ion Mircea, op.cit., p. 17978 Gh.Păşescu, op.cit., p.19279 Gh.Păşescu, op.cit., p.193
Urmele formate prin contact cuprinde mânjiturile, ştersăturile şi imprimările realizate ca efect al
contactului dinamic dintre sursa de sânge şi diferitele suprafeţe din componenţa locului faptei. Acestea
pot să apară în urma contactului static dintre părţile corpului agresorului ori ale obiectelor contaminate
în prealabil cu sânge şi apoi intrate în contact cu componenetele locului faptei.
Astfel, putem împărţi această categorie a urmelor de sânge la locul faptei în mânjituri, ştersături şi
imprimări80.
Mânjiturile sunt urme de sânge ce se creează prin contactul dinamic al sursei de sânge cu o
suprafaţă nepurtătoare de sânge. Uneori aceste urme se prezintă sub formă de striaţii ce apar mai ales în
zonele unde factorul creator de urmă a alunecat.
Ştersăturile sunt urme de sânge create atunci când un obiect se mişcă printr-o pată de sânge încă
neuscat şi, prin urmare, deplasează o parte din conţinutul iniţial şi îi deformează aspectul.
Imprimările sunt realizate prin stratificarea sau destratificarea sângelui, cu ajutorul degetelor,
palmelor, părului încălţămintei sau a unor porţiuni din obiectele de îmbrăcăminte, constituie adevărate
amprente ce pot reda conturul întregii suprafeţe de contact ori a unei porţiuni din aceasta, în care se vor
putea observa caracteristici generale sau individuale. Aceste urme pot fi extrem de utile la identificarea
mâinii, piciorului sau obiectului creator, fără a se utiliza analizele biologice.
În ceea ce priveşte urmele formate prin căderea liberă a picăturilor de sânge pe suprafeţe orizontale
şi neorizontale, sângele poate picura dintr-o rană deschisă, de pe hainele îmbibate, de pe păr, arme sau
orice obiecte, care au un volum de sânge suficient pentru a permite formarea unei picături libere81.
Separarea acestor picături din sursa de sânge se datorează forţelor gravitaţionale care depăşesc
forţele de tensiune superficială ale sângelui82. Astfel, când o picătură cade prin aer, tensiunea
superficială a picăturii de lichid va minimiza aria suprafeţei şi va face ca picătura să capete o formă mai
degrabă sferică decât plată, cum este de regulă reprezentată în arta plastică. Această picătură sferică nu
se va rupe în aer, dacă asupra sa nu va acţiona o altă forţă decât gravitaţia, caracteristicile picăturii de
sânge fiind volumul şi viteza83.
O altă categorie de urme de sânge, după cum am precizat anterior, este cea a urmelor create prin
stropire, ţâşnire, proiectare sau aruncare.
Urmele de sânge create prin stropire urmează o traiectorie oblica care se abate de la cea verticală
impusă de gravitaţie. Cauza acestei abateri este apariţia unei alte forţe, cum ar fi deplasarea alertă a
80 Gh.Păşescu,op.cit., p.20381 Gh.Păşescu, op.cit.,p.19482 Tensiunea superficială reprezintă rezultatul forţelor de coeziune moleculară care fac ca suprafaţa unui lichid să reziste penetraţiilor sau separării83 Gh.Păşescu. op.cit., p.194
sursei de sânge sau scuturarea mâinii din care ies stropii de sânge. Urmele formate prin ţâşnire apar
de regulă la impactul realizat între sângele provenit dintr-o arteră lezată sau secţionată şi suprafeţe
orizontale sau netede, cum sunt de exemplu podelele sau pereţii unui imobil. Urmele de sânge create
prin proiectare apar atunci când cantitatea sângelui care intră în impact cu diferite suprafeţe depăşeşte
0,1 ml., viteza cu care se deplasează sângele fiind mai mare decât viteza de gravitaţie. Urmele de
sânge aruncat apar atunci când sângele este proiectat pe o suprafaţă de pe un obiect şi nu din punctul
de origine. Astfel de situaţii apar atunci când sângele este aruncat de pe un obiect însângerat aflat în
mişcare, cum ar fi, spre exemplu, un obiect contondent care este mişcat brusc84.
Urmele de sânge formate prin impact cu diferite viteze a fost apreciată în trei trepte, şi anume:
mică , medie şi mare85.
Urmele de sânge produse prin impacturi de viteză mică sunt considerate ca fiind cele create
de picăturile de sânge şi stropii azvârliţi sau proiectaţi. Sunt asociate însă acestora şi alte urme produse
prin scurgere, îmbibare, difuzare sau băltire.
Scurgerile de sânge sunt urme continue formate de sângele care curge cu viteză redusă de la
punctul de origine, pe corpul sau hainele victimei precum şi pe terenul sau obiectele din jurul victimei,
până la locul de oprire, ce are aspectul unei acumulări. Bălţile de sânge constituie un alt tip de urme
care se formează, de regulă, în punctele finale ale scurgerilor, au suprafaţă neregulată, influenţată mult
de particularităţile suportului pe care s-au acumulat86.
Urmele de sânge formate prin impacturi cu viteză medie se creează atunci când o forţă
puternică loveşte sângele expus, sângele fiind spart într-o multitudine de stropi din cauza creşterii
bruşte de energie. Când aceşti stropi lovesc o suprafaţă ţintă, produc urme care pot fi uşor deosebite de
cele create de picături, de stropii azvârliţi sau de cei proiectaţi.
În ceea ce priveşte urmele de sânge produse prin impact de viteză mare, acestea sunt
caracterizate prin prezenţa unor stropi de mare viteză87.
Există unele cazuri în care urmele de sânge au fost îndepărtate de la locul faptei de către
agresor, în scopul distrugerii indiciilor care ar putea duce la descoperirea sa, în acest caz utilizându-se
84 Gh.Păşescu, op.cit., p.19985 Eckert, William James, Stuart H., Interpretation of Bloodstain Evidence at Crime Scenes, Elsevier Science Publishing Co. Inc, New York 1989, p.36, citat de Gh.Păşescu, op.cit., p.20086 Gh.Păşescu, op.cit., p.20087 Un impact este considerat de mare viteză atunci când este de 30m/s sau mai mare. Multe dintre picăturile produse în acest mod sunt extrem de mici şi crează o ceaţă de dispersie care, datorită densităţii ei foarte mici, nu se deplasează în aer decât pe o distanţă foarte mică, de aproximativ 100 cm
lumina cu raze UV care dau o luminiscenţă distinctă, chiar şi pentru locurile spălate. În prezent testul
AND asigură o identificare mult mai exactă a persoanei de la care provin urmele de sânge88.
3.2. URMELE FIZIOLOGICE
Urmele fiziologice se găsesc în general sub forma spermei, salivei, transpiraţiei, urinei,
fecalelor89.
Urmele de spermă constau din lichidul seminal rezultat din secreţia glandelor seminale
masculine în timpul raporturilor sexuale fireşti sau de perversiune sexuală., a masturbării, poluţiei
nocturne90 ori al ejaculării datorită unor stări patologice. Ele se formează prin depunerea spermei
eliminate pe diferite suporturi din imediata apropriere de locul unde se produce ejacularea, cum ar fi e
exemplu: lenjeria intimă, prosoapele, cearşafurile, îmbrăcămintea, covoarele, corpul victimei sau al
infractorului, mai ales pe coapse, abdomen, perii pubienii, mâini, subsiori, sânii victimei, în anus, vagin
etc.91
În stare uscată, aşa cum sunt găsite în cele mai multe dintre cazuri, urmele seminale prezintă un
contur neregulat, o culoare gri-albicioasă şi sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi
absorbante, de tipul ţesuturilor din fibre naturale. La suporturile mai puţin absorbante, cum sunt cele
din ţesături sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă şi lucioasă92. Valoarea lor criminalistică
are o deosebit de mare importanţă în ceea ce priveşte cercetarea unor infracţiuni privitoare la viaţa
sexuală, anumitor infracţiuni de omor, în cazurile de sinucidere ale bărbaţilor prin spânzurare. Formele
şi aspectele de prezentare a urmelor de spermă depind în cele mai multe dintre cazuri de natura şi forma
suportului, modul în care lichidul seminal a venit în contact cu suportul respectiv, durata de timp scursă
de la formare şi până la momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana respectivă, iar în
cazul în care sunt lăsate de mai mulţi bărbaţi, influenţează într-o bună măsură şi acest factor93. Căutarea
urmelor de spermă, datorită aspectelor sub care se prezintă pe obiectele purtătoare, nu întâmpină de
regulă, greutăţi. Ele pot fi descoperite prin cercetarea obiectelor suspecte chiar cu ochiul liber la lumina
naturală, sau folosind lanterna sub diferite unghiuri de incidenţă ale razelor pe suprafaţa obiectului
examinat.
88 Sorin Alămoreanu, op.cit., p.7889 Idem90 Ibidem91 Ion Mircea, op.cit., p.19392 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 19993 Ion Mireca, op.cit. ,p.193
Petele sau urmele de salivă sunt formate prin secreţii ale glandelor salivare – apa sau celulele
descumate94. Aspectul şi dimensiunile acestora sunt influenţate de suport, de timpul scurs de la
producerea acestora şi până la descoperire, de mediu şi de temperatură. Urmele de salivă se creează
prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe cele mai variate obiecte. Depunerea se
produce fie prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu obiectele respective, fie prin eliminarea
salivei sub formă de spută. Ea se compune în cea mai mare parte din apă – 99%, substanţe organice –
0,3%, iar restul de 0,7% provine din elemente celulare degenerate provenite din glande, mucoasă
bucală, floră microbiană şi substanţe anorganice95.
Petele de salivă pot fi întâlnite cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni, însă sunt mult mai greu
de descoperit decât alte tipuri de urme datorită faptului că dispar după uscare96. Pe obiectele cu
suprafeţe netede saliva nu pătrunde în masa acelui suport şi din această cauză, atâta timp cât e
proaspătă, urma se prezintă ca o pată umedă, lucioasă, aproape incoloră. Pe măsura învechirii se
transformă într-o peliculă foarte fină, lucioasă. În cazul obiectelor absorbante, imediat după depunere,
saliva pătrunde în masa acestora, umezindu-le uşor. De obicei aceste urme sunt de dimensiuni mici, şi
fiind aproape incolore, se observă cu multă greutate pe obiectele putătoare, afară de situaţiile în care s-
au format prin scuipare, în cantitate relativ mare97.
În prezent, pe baza examenelor genetice este întru-totul posibilă identificarea persoanei după
urmele de salivă provenite de la aceasta, în practică fiind semnalate cazuri de stabilire a identităţii
persoanei după saliva prelevată de pe ţigaretă98.
3.3. URMELE DE MÂINI
Aceste urme sunt create ca urmare a activităţii umane, fiind produse prin contactul mâinii cu
diferite obiecte din mediu prin sprijinire, apucare, împingere etc99
94 Sorin Alămoreanu, op.cit., p7995 Ion Mircea, op.cit., p. 19896 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 7997 Ion Mircea, op.cit., p.19898 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 19799 Sorin Alămoreanu, op.cit., p.71
Dintre urmele create nemijlocit de corpul omului, cele ale mâinilor au fost şi sunt utilizate şi în
prezent la identificarea persoanelor într-o măsură mult mai mare decât orice alt tip de urmă. acest fapt
se datorează numeroaselor linii ce străbat feţele pălmilor şi ale degetelor.
Datorită liniilor papilare, urmele de mâini se formează în momentul atingerii cu degetele ori cu
suprafaţa palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Pe obiectele cu suprafeţe netede ele se creează
atunci când mâna şi obiectul primitor sunt relativ curate. Aceasta se explica prin existenţa pe palmă şi
pe degete a substanţei secretate de piele, substanţă formată din compuşi organici şi anorganici, care nu
se evaporă prin trecerea timpului. Astfel, urmele o dată imprimate pe suprafaţa obiectului primitor se
păstrează, cu detaliile create, un timp relativ lung100.
Problemele care se pot rezolva prin expertiza urmelor digitale şi palmare sunt următoarele:
relevarea urmelor latente, identificarea persoanei care a lăsat urmele incriminate, identificarea
cadavrului necunoscut, după desenele papilare, verificarea semnăturilor prin punere de deget,
identificarea persoanei de la care provin două sau mai multe fişe dactiloscopice întocmite pe nume
diferite, stabilirea mecanismului de formare a urmelor, delimitarea urmelor parţial suprapuse101.
Prin intermediul urmelor lăsate de mâini, dacă sunt destul de clare, cu suficiente detalii, se
ajunge în mod sigur la identificarea persoanei care le-a creat. Atingerea acestei performanţe în procesul
cercetării criminalistice se poate realiza datorită reliefului anatomic de pe partea anterioară a palmei, şi
mai ales a degetelor, ce se prezintă sub formă de ridicături şi adâncituri. Ridicăturile acestui relief, sub
formă de creste paralele, se numesc linii papilare, iar adânciturile, şanţuri interpapilare, iar întregul lor
ansamblu poartă denumirea de relief papilar sau desen papilar.
Posibilităţile de utilizare cu asemenea şanse de izbândă a urmelor reliefului papilar imprimate
pe obiectele atinse de mâini sunt deschise de proprietăţile constatate la acest relief. Unii autori
evidenţiază trei asemenea proprietăţi, şi anume: unicitatea, fixitatea şi inalterabilitatea102. Ne raliem însă
opiniei, care la aceste trei atribute ale reliefului papilar, mai adaugă şi aceea a longevităţii103.
În continuare vom descrie şi analiza succint cele trei proprietăţi ale reliefului papilar. Astfel,
longevitatea constă în faptul că relieful papilar se formează înainte de naştere şi durează până la
descompunerea pieii. Accidentele şi maladiile, indiferent de gravitatea lor, nu cauzează încetarea
existenţei reliefului papilar. Fixitatea reliefului papilar se manifestă prin menţinerea trăsăturilor iniţiale,
fără nici un fel de schimbare de-a lungul întregii existenţe. Prin numeroase experimente efectuate
100 Ion Mircea, op.cit., p. 53101 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p.173102 Emilian Stancu, op.cit., p.127103 Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1978, p.59, Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 72
asupra aceloraşi persoane, în diferite perioade ale vieţii, asupra reliefului papilar, s-a constatat faptul că
acestea suferă modificări de creştere, schimbându-i-se numai dimensiunile, pe măsura creşterii
mâinilor. Unicitatea reliefului papilar este înţeleasă astfel că fiecare persoană are relieful papilar
propriu, ca existenţă unică, nerepetabil la alt individ. Numărul imens şi varietatea detaliilor crestelor
papilare pe o zonă relativ limitată de pe suprafaţa palmelor, tălpilor şi degetelor omului, închid
posibilitatea reală ca acelaşi relief papilar să se poată repeta în mod identic la două sau mai multe
persoane. Inalterabilitatea reliefului papilar se caracterizează prin faptul că în cursul vieţii el nu poate fi
şters, modificat pe cale fizică sau chimică, dacă prin metoda aplicată şi accidentul produs nu sunt
distruse şi papilele de dermă104.
În funcţie de plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau de
adâncime105. Urmele de suprafaţă se clasifică la rândul lor în urme vizibile şi invizibile.
Urmele vizibile sunt lăsate de degetele murdărite cu substanţe colorante, cum ar fi: sânge,
vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine etc. Degetele murdărite cu sânge sau vopsea şi
aplicate în mod repetat pe diferite obiecte, vor lăsa la început urme digitale sub formă de
mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe, iar cele ale şanţurilor colorate. În acest caz,
urmele de mâini vor apărea ca un negativ al desenelor papilare106. Acest fenomen are loc pentru
că la început, datorită cantităţii mari de substanţă colorantă, şanţurile sunt îmbibate cu substanţa
respectivă, şi, de aceea, urmele crestelor papilare nu se disting de cele ale şanţurilor, vând
aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor obiecte, substanţa colorantă aflată
pe crestele papilare care sunt în relief, se subţiază din ce în ce până se şterge. Când pe creste nu
se mai află materie colorantă se vor reproduce doar urmele şanţurilor papilare, prin depunerea
substanţei care se mai află în ele.
Urmele invizibile, numite în mod curent şi latente, rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii
umane de pe piele ca efect al atingerii voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte. La crearea
acestui gen de urme pot să concure şi alte substanţe, deoarece vârfurile degetelor, în anumite
situaţii sunt murdărite cu o largă varietate de substanţe invizibile, susceptibile transferului, cum
sunt grăsimile, unsorile de pe piesele metalice, produsele petroliere, cremele şi vaselinele
incolore etc.107
104 Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1978, p.59, Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 72105 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 72; Emilian Stancu, op.cit., p.129106 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 158107 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 160
Urmele de adâncime rămân prin imprimarea profilului degetelor, palmei sau crestelor papilare în
diverse materii plastice, precum argila moale, chitul proaspăt de pe diferite obiecte chituite, vopseaua,
ceara, anumite alimente etc. La fel ca şi urmele menţionate anterior, acestea reprezintă imaginea
negativă a desenului papilar creator108.
3.4. URMELE DE PICIOARE
Urmele de picioare sunt urme inerente săvârşirii celor mai multe categorii de infracţiuni, cu
toate că nu sunt întotdeauna căutate sau puse în evidenţă. Urmele de picioare se creează în general ca
urme de suprafaţă de stratificare, dar şi ca urme de adâncime, putând fi atât statice cât şi dinamice,
fiind rareori generate de picioare desculţe109.
Marginalizarea acestor categorii de urme are unele explicaţii, cum ar fi faptul că infracţiunile
înregistrează ponderi ridicate în mediul urban, unde urmele de picior sunt mai puţin vizibile cu ochiul
liber, iar în procesul de dezvoltare a criminalisticii, studiul acestor urme nu s-a desprins ca o ramură
distinctă, asemeni celor papilare şi au rămas în cadrul traseologiei, alături de alte multe tipuri de urme,
fiind tratate ca examinări “ocazionale” de specialiştii şi experţii criminalişti. Însă în ultimii ani, pe plan
mondial lucrurile s-au schimbat, experţii criminalişti apreciind şi dând o valoare tot mai mare urmelor
de încălţăminte110. Un veritabil exemplu în acest sens îl reprezintă constituirea la nivelul Europei a unui
grup de lucru al Examinatorilor de urme de încălţăminte şi instrumente de spargere111
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia urmele de picioare sunt numai
cele ale piciorului desculţ, iar urmele de încălţăminte ar fi urmele lăsate de obiecte 112. Nu putem fi de
acord cu această opinie, întrucât, fiind create de picioarele omului în postura de repaus relativ sau în
mişcare, indiferent că omul este în acele momente desculţ sau încălţat, afară de caracteristicile utilizate
la identificarea obiectului creator , aceste urme mai conţin numeroase date generate despre persoana în
cauză113. Spre exemplu, dimensiunile încălţămintei redate în urma produsă indică mărimea piciorului,
dată prin care se poate face o apreciere aproximativă asupra încălţămintei persoanei respective, zonele
în care se află particularităţile de uzură a încălţămintei conduc la stabilirea unor date referitoare la
caracteristicile mersului, fără a mai vorbi despre caractersticile cărării e urme, care furnizează şi mai
108 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 161109 Sorin Alămoreanu, op.cit., p.74110 Gh. Păşescu, op.cit., p. 96111 Acest grup de lucru formează European Network of Forensic Science Institute – ENFSI – şi îşi face cunoscute lucrările în publicaţia “ Information Bulletin for Shoeprint/Toolmark Examiners “, editată în Finlanda.112 Camil Suciu, op.cit., p. 239113 Ion Mircea, op.cit.,p.89
multe date desper persoana care a creat cărarea respectivă de urme. Din acest motiv susţinem părerea
potrivit căreia numai în cadrul urmelor de picioare este locul de studiu şi al urmelor încălţămintei114 .
La fel ca şi urmele de mâini, urmele de picioare de la locul faptei pot fi statice sau dinamice, de
adâncime şi de suprafaţă, iar acestea din urmă de stratificare şi de destratificare, când se prezintă ca
urme vizibile sau latente. Cu toate că infractorii calcă pe diferite obiecte, pe duşumele sau direct pe sol,
urmele de picioare se descoperă destul de rar la locul faptei, datorită substanţei din care sunt formate şi
datorită naturii obiectelor primitoare. Când totuşi sunt descoperite, prin mărimea lor, detaliile pe care le
păstrează din suprafaţa de contact a obiectului creator cu obiectul primitor, aceste urme furnizează date
în legătură cu numărul de persoane implicate în săvârşirea infracţiunii, punctele de intrare şi de ieşire
ale persoanelor din perimetru locului faptei, iar în situaţiile mai fericite ele pot fi utilizate la
identificarea obiectelor creatoare115 .
Urmele de picioare în mersul obişnuit al omului, în pas grăbit sau când fuge, au un proces
propriu de formare şi în cadrul căruia se disting trei faze. Prima fază ia naştere în momentul atingerii
călcâiului cu obiectul primitor şi constă în împingerea acestuia în faţă şi se termină când procesul trece
în poziţie perpendiculară pe suprafaţa lui; cea de-a doua fază se realizează prin apăsarea piciorului
asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijină pe un singur picior,
moment ce marchează imprimarea pe sol sau pe un alt obiect primitor a trăsăturilor tălpii; cea de-a
treia şi ultima fază începe când piciorul trece de la poziţia sa perpendiculară faţă de obiectul primitor la
cea oblică, când împinge în spate cu vârful degetelor solul sau alt obiect primitor şi se termină prin
ridicarea piciorului în vederea realizării următorului pas. Acest proces de formare a urmelor este
propriu atât la urmele de adâncime, cât şi la cele de suprafaţă, dar fazele sale se disting doar în urmele
de adâncime, în sensul că la călcâi se remarcă o uşoară alunecare în faţă, urma propriu-zisă este mai
scurtă decât lungimea tălpii şi arcada mai curbată, iar la vârful degetelor se observă o slabă alunecare,
de împingere a solului în spate. Datorită procesului propriu de formare, urmele de adâncime în funcţie
de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de mişcare este mai mare116.
În situaţiile când o anumită persoană, desculţă fiind, calcă cu picioarele relativ curate pe
obiectele cu suprafeţe netede, precum parchetul lustruit, covoarele de linoleum, plăcile de gresie, pe
substanţe plastice sau pulverulente şi de granulaţie fină, cum ar fi pământul argilos sau afânat, praful de
ciment, ghipsul, se formează urme ale reliefului papilar plantar cu detalii asemănătoare celor de la
mâini. Dacă natura faptei, aspectul general ala locului în care a fost săvârşită, felul obiectelor din
114 Emilian Stancu, op.cit., p. 151; Ion Mircea, op.cit., p.89, Gh. Păşescu, op.cit., p. 96115 Ion Mircea, op.cit., p. 90116 Ion Mircea, op.cit., p. 90-91
perimetrul locului respectiv lasă să se înţeleagă că s-ar fi putut crea şi urme ale piciorului desculţ,
organul judiciar procedează la căutarea şi evidenţierea lor [rin metode şi mijloace tehnice aplicabile la
urmele latente de mâini. Însă fixarea şi ridicarea, datorită caracteristicilor comune în privinţa
dimensiunii se vor realiza cu aceleaşi mijloace şi metode ca şi urmele de încălţăminte, ţinându-se
bineînţeles seama de particularităţile lor117.
Potrivit literaturii de specialitate118, în categoria urmelor de picioare sunt incluse:
urmele lăsate de piciorul desculţ119
urmele lăsate de piciorul semiîncălţat (încălţat cu ciorapi)
urmele de încălţăminte.
Urmele tălpii sau ale piciorului desculţ sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât
amprenta plantară - cu caracteristicile sale papilare proprii, precum şi cu particularităţile
morfofiziologice – poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată
pe amprentele digitale120.
Urmele piciorului desculţ au o formă specifică în care se pot observa toate particularităţile
morfofiziologice ale plantei piciorului, inclusiv desenul papilar al celor patru regiuni distincte:
metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană şi a călcâiului121 .
Regiunea metatarsofalangiană este cea mai importantă sub aspectul identificării, datorită
caracteristicilor desenului papilar, ca şi frecvenţei cu care se imprimă la faţa locului. Regiunea
metatarsiană este şi ea întâlnită frecvent, spre deosebire de cea tarsiană imprimată parţial, iar în ceea ce
priveşte regiunea călcâiului, este caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a
bătăturilor sau cicatricelor122 .
Urmele piciorului semiîncălţat reproduc forma generală a plantei piciorului, dar şi caracteristicile
fibrelor din care este confecţionat ciorapul purtat la momentul producerii urmei123. Aceste urme pot
servi la determinări de grup şi chiar la identificare, în cazul în care prezintă elemente de
individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice124.
Urmele de încălţăminte pot reflecta caracteristicile materialelor din care este confecţionată
încălţămintea, forma şi dimensiunile generale ale tălpii şi tocului, precum şi particularităţile desenului
117 Ion Mircea, op.cit., p. 91118 Emilian Stancu, op.cit., p. 122, Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 96, Ion Mircea, op. cit., p.89119 Urmele piciorului desculţ se mai numesc şi urme plantare120 Emilian Stancu, op.cit., p. 152121 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 96122 Emilian Stancu, op.cit., p. 152123 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 97124 Emilian Stancu, op.cit., p. 152
de protecţie125. Aceste din urmă timpuri de urme de picioare, dacă sunt formate în condiţii
corespunzătoare – cum sunt, spre exemplu, urmele statice, de adâncime, în pământ moale – pot reflecta
elemente caracteristice utile identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine126.
Urmele de picioare pot rămâne la locul faptei atât individual cât şi sub formă de cărare. Cărarea de
urme constă într-un şir de câteva urme, consecutiv create de ambele picioare pe traseul de circulaţie127.
Ea creează posibilitatea de a studia mişcările de ansamblu ale mersului persoanei care a lăsat urmele.
Aceste mişcări, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viaţă, sub influenţa a numeroşi factori
obiectivi şi subiectivi, devin proprii fiecărei persoane în parte128. Astfel, prin intermediul cărării de
urme, care nu este altceva decât o oglindă în teren a mişcărilor în ansamblu pe timpul mersului, se
poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în coroborare şi cu alte
urme administrate în cauză129.
La studiul cărării de urme se iau în considerare câteva elemente comune care o caracterizează,
elemente unanim recunoscute în literatura de specialitate130 şi anume: axa cărării de urme, linia
mersului, lungimea pasului, lăţimea pasului şi unghiul de mers.
Axa cărării de urme, denumită şi direcţia de mişcare sau linia de direcţie, este dreapta ce se
trasează între urmele create de cele două picioare, la egală distanţă faţă de acestea, cu arătarea sensului
mişcării.
Linia mersului totalizează segmentele care unesc, între ele, extremităţile din spate ale fiecărei
urme, respectiv zona călcâielor. Forma acestei linii este în zig-zag.
Lungimea pasului, măsurată între două urme consecutive, luând ca reper proiecţia tangentei, la
călcâiul urmei, este proiectată pe axa cărării de urme.
Lăţimea pasului, reprezintă distanţa dintre liniile paralele care unesc contururile interioare ale
urmelor celor două picioare.
Unghiul de mers este format de axa cărării de urme şi axa longitudinală a fiecărei urme din
componenţa sa. Unghiul de mers este considerat pozitiv când vârful sau este îndreptat spre călcâi şi
negativ, când orientarea sa este opusă. Axa longitudinală a tălpilor, poate fi în unele cazuri paralelă cu
linia mersului131.
125 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 97126 Emilian Stancu, op.cit., p. 152127 Ion Mircea, op.cit., p. 100, Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 98128 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 98129 Ion Mircea, op.cit., p. 100-101130 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 98, Ion Mircea, op.cit., p. 101, Emilian Stancu, op.cit., p. 156, Camil Suciu, op.cit., p. 251131 Gheorghe Păşescu, op.cit., p. 99
3.5. URMELE DE DINŢI
Ca orice creaţie a naturii, şi dinţii omului, în cadrul aspectului lor în general propriu speciei, au
multe caracteristici generale şi individuale, care se observă la orice persoană fie în vorbirea sa
obişnuită, fie în urmele create prin muşcare132. Aceste urme se găsesc mai rar la locul comiterii
infracţiunilor dar pot fi prezente ca fiind create prin muşcare pe obiectele primitoare, putând apărea pe
alimente, obiecte sau pe corpul victimei133.
Urmele de dinţi fac parte din acea categorie de urme care oferă o bază sigură de identificare, atât
sub raport criminalistic cât şi medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii şi
particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 de ani, când întreaga dantură
este, în general, formată134. Astfel, lăţimea dinţilor, poziţia şi distanţa dintre ei, uzurile, eventualele
lipsuri, diverse afecţiuni – carii – tratamente şi lucrări stomatologice etc. oferă suficiente elemente de
identificare a persoanelor135.
Cercetările sistematice întreprinse în ultimii ani, pentru stabilirea de metode şi mijloace ştiinţifice
de identificare a persoanelor, fie în cazul săvârşirii unei infracţiuni, fie în ipoteza stabilirii identităţii
victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au dus la conturarea unui
domeniu distinct, inter-disciplinar, denumit odontologie judiciară. Potrivit opiniei exprimate în
literatura de specialitate, odontologia judiciară are rolul de a studia dinţii şi urmele acestora, astfel încât
expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevărului în procesul judiciar136.
Urmele de dinţi, aşa cum se descoperă pe corpul persoanelor, pe alimente şi pe diferite obiecte, se
prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafaţă sau de adâncime137. În privinţa posibilităţilor de
identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redări unui
număr mare de caracteristici138. Cu toate acestea, şi urmele dinamice formate în timpul muşcăturii, care
a determinat desprinderea unei porţiuni dintr-un anumit obiect, servesc la identificarea persoanelor, şi
mai ales a celor tinere139. La tineri se au în vedere caracteristici de relief ale dinţilor. Bineînţeles că este
132 Ion Mircea, op.cit., p. 108133 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 76134 Emilian Stancu, op.cit., p. 159135 Camil Suciu, op.cit., p. 258-259136 Emilian Stancu, op.cit., p. 160137 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 76, Emilian Stancu, op.cit., p. 160, Ion Mircea, op.cit., p. 109138 In acest sens vom lua ca exemplu cazul “ Râmaru ”, unde urmele de dinţi descoperite pe corpul victimelor, alături de modul de operare, au constituit un indiciu preţios de stabilire a faptului că omorurile erau săvârşite de acelaşi autor. 139 La persoanele tinere, până la aproximativ 20-25 de ani, dinţii prezintă un microrelief caracteristic, sub forma unor neregularităţi sau striaţii longitudinale, specifice fiecărei persoane, care permit identificări certe.
posibilă şi identificarea persoanelor adulte, după celelalte caracteristici prezentate de forma şi
dispunerea fiecărui dinte140.
Precum am mai precizat anterior, omul lasă urme de dinţi utile cercetării criminalistice pe o gamă
variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum şi pe obiectele asupra cărora acţionează pentru
ruperea sau desprinderea din anumite sisteme, în care se află ele. În funcţie de natura obiectului
primitor şi de forţa cu care acţionează dinţii asupra sa, urmele create sunt de suprafaţă şi de adâncime.
Când dinţii pătrund în masa obiectului primitor, urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice,
mai ales dacă prin muşcare s-a desprins o parte din produsul alimentar sau din obiectul respectiv141.
Caracteristicile individuale ale incisivilor şi caninilor omului, care îi fac să se distingă între ei de la
un individ la altul, sunt lăţimea variată, distanţele diferite dintre ei, diferenţa de poziţie pe cele două
arcade, gradul diferit de uzură, precum şi particularităţile medicale survenite de-a lungul vieţii. Aceste
caracteristici, înmănunchiate la un loc, constituie elemente sigure pentru identificarea persoanei în
cauză142.
Premisele ştiinţifice ale identificării după urmele create de dinţi pe corpul uman sunt reprezentate
de calităţile aparatului dento-alveolar prin însumarea următoarelor proprietăţi: unicitatea stabilitatea
relativă, individualitatea şi reflectivitatea, toate în strânsă legătură cu capacitatea ţesuturilor umane de a
reacţiona defensiv la acţiunea mecanică şi biologică.
În scopul analizării comparative de valori angulare se procedează , de regulă, la pregătirea
materialului model de comparaţie, executând următoarele operaţiuni, după cum urmează:
în scopul folosirii unui material receptor cu dimensiuni şi calităţi de plasticitate
cvasiechivalente, o soluţie convenabilă o constituie hârtia folio de culoare albă – utilizată în
tehnica criminalistică la transferul desenelor papilare descoperite pe diferite suprafeţe şi
relevate cu variate pulberi aderente – aşezate pe un suport semi-flexibil;
aplicarea pe suprafaţa ocluzală a mulajului pozitiv reprezenţrnd dentiţia, a unui strat de praf
negru;
provocarea apariţiei urme-formă, simulându-se cu mulajul manevre de muşcare prin apăsări cu
diferite intemsităţi şi sub diferite unghiuri;
fotografierea urmelor-formă obţinute metri şi obţinerea imaginilor143.
140 Emilian Stancu, op.cit., p. 160141 Ion Mircea, op.cit., p. 108142 Camil Suciu, op.cit., p. 258, Ion Mircea, op.cit., p. 108143 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 186
În cursul desfăşurării acestei ultime activităţi menţionate anterior, pot interveni efecte ale unor
factori obiectivi de eroare, constând în principal în: caracterul de relativă asemănare a detaliilor
mecanice şi fizico-chimice între ţesuturile umane vii şi cele proprii masei de material constitutiv al
suportului de receptare, artificial realizat, posedând calităţi plastice intenţional influenţate; diferenţa
între configuraţia anatomică a ţesuturilor în plină evoluţie a secvenţelor constitutive de cuplu de
impactare cu suprafaţa activă a agentului vulnerant şi suprafaţa planului de receptare a mulajului
pozitiv al dentiţiei; cerat diferenţă de intensitate a apărării şi influenţa mecanismului de producere a
urmelor-formă în litigiu prin inevitabila coparticipare autor-victimă144.
Pentru examinarea comparativă de elemente descriptive se procedează la trasarea acestora pe
imaginile materialelor în litigiu şi obţinute experimental, iar cu ajutorul unui suport transparent se va
contura aspectul şi dimensiunea morfofiziologică a urmelor-formă.
La fiecare dintre urmele formă de muşcătură se iau în considerare elementele descriptive mai bine
nuanţate de urmele în litigiu, procedându-se în consecinţă la examinarea comparativă de valori
angulare stabilite ca sediu, după cum se ilustrează pe fiecare din imaginile foto respective, iar
evaluările rezultate sunt sintetizate sub forma unui tabel sinoptic. Dacă ţinem cont de intervenţia
efectelor acţiunii factorilor de eroare, se acceptă ca marjă de variaţie între anumite limite prestabilite,
considerând răpuns de corespondenţă sau non-corespondenţă dacă rezultatele sau încadrat sau nu în
acesta145.
Întrucât urmele de dinţi sunt întotdeauna vizibile, căutarea şi descoperirea lor nu preîntâmpină
greutăţi. Ţinând seama de natura faptei şi de ansamblul locului în care a fost comisă, dacă sunt
examinate cu atenţie, cu ochiul neînarmat, alimentele, obiectele sau corpul persoanei pe care s-ar fi
putut forma, aceste urme se descoperă cu uşurinţă, fie în condiţii de lumină naturală, fie prin iluminarea
obiectelor respective cu ajutorul unor izvoare de lumină artificială146.
3.6.. URMELE LĂSATE DE BUZE
Este binecunoscut faptul că buzele omului prezintă particularităţi prin ridurile lor coriale, însă ele
au trezit interes pentru cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele
lăsate pe diferite obiecte. În urma cercetărilor ştiinţifice detaliate s-a stabilit cu certitudine că liniile
coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu destul de lungă durată de existenţă în privinţa
formelor şi poziţiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial, iar prin contactul nemijlocit cu
144 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 186145 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 186146 Ion Mircea, op.cit., p. 110
anumite obiecte din lumea înconjurătoare sunt reproduse cu multe detalii în urmele create. Astfel, prin
intermediul acestor urme, se poate ajunge până la identificarea reliefului labial147 .
Pentru ca urmele de buze să fie utile cercetării criminalistice, apte de a conduce până la
identificarea obiectului creator, este necesar ca cele două obiecte să aibă anumite proprietăţi, iar
procesul de formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât în ele să se reproducă detaliile
obiectului creator. Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţe netede şi fără substanţe străine în
zonele de contact. Pe asemenea suprafeţe sunt redate în urmele create chiar şi în detaliile reliefului
labial. În schimb, pe suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe străine, cum ar fi, de exemplu,
obiectele de îmbrăcăminte ţesute sau tricotate, unele alimente, ca pâinea şi fructele, proeminenţele
reliefului labial sunt reproduse fragmentar, prin dese întreruperi, din care cauză în urmele create nu se
disting particularităţile reliefului respectiv148.
Buzele lasă urme cu detalii utile pentru identificare când au umezeala lor naturală, fără substanţe
străine în cantitate perceptibilă, rezultate din consumul de alimente sau băuturi. Prezenţa pe buze a unui
surplus de lichide sau substanţe grase constituie un impediment în formarea unor urme cu detalii clare
ale obiectului creator.
Urmele de buze se pot prezenta sub formă vizibilă sau latentă, şi, în marea majoritate a cazurilor,
numai ca urme de suprafaţă. Urmele de adâncime nu se pot forma decât în condiţii excepţionale, fără a
avea o utilitate deosebită în individualizare, datorită deformării la care sunt supuse buzele prin presare.
De altfel această deformare se întâlneşte adesea şi în cazurile obişnuite, aspect care nu trebuie omis la
examinările comparative149.
Obiectele cu suprafeţe potrivite pentru primirea şi păstrarea urmelor de buze sunt foarte variate ca
structură şi ca destinaţie. În rândul lor am putea include, cu câteva excepţii, întreaga gamă de obiecte
apte de a primi şi păstra urmele reliefului papilar150. Datorită formei şi destinaţiei lor, foarte puţine din
aceste obiecte, în activitatea obişnuită a omului, intră în contact nemijlocit cu buzele sale. Astfel, în
procesul căutării urmelor de buze la locul faptei, ar trebui cercetate cu deosebită atenţie obiectele, care,
datorită destinaţiei lor, în anumite împrejurări, este posibil să vină în contact nemijlocit cu gura omului
şi totodată sunt apte să primească şi să păstreze aspectul general şi detaliile liniilor coriale. Printre
obiectele care pot deveni suporturi ale buzelor sunt obiectele de uz casnic, ca diferite pahare, ceşti,
carafe, sau altele pentru exercitarea anumitor profesii, cum ar fi, spre exemplu, instrumentele
147 Ion Mircea, op.cit., p. 113148 Ion Mircea, op.cit., p. 113149 Emilian Stancu, op.cit., p. 163150 Ion Mircea, op.cit., p. 116
stomatologice ori muştiucurile instrumentelor muzicale de suflat, confecţionate din sticlă, porţelan ,
metal, carton presat, mase plastice , însă cu condiţia de a avea suprafeţe netede. De asemenea, este
posibil ca, în unele situaţii, să fie suport al acestor urme şi pielea corpului uman151.
Totodată, când sunt vizibile, aceste urme se descoperă fără greutate , prin simpla examinare cu ochiul
liber a obiectelor apte de a primi şi păstra aceste urme pentru o anume perioadă de timp. Dacă ele se
află în stare latentă, pentru descoperirea lor este necesară o activitate mai complexă de căutare. Rar se
poate întâmpla ca urmele de buze să fie create la locul faptei în stare vizibilă, cum este de exemplu,
cazul în care buzele sunt machiate cu rujuri de calitate inferioară, care la cea mai uşoară atingere a
obiectelor din mediul ambiant se sedimentează pe suprafaţa de contact152.
3.7. URMELE DE NATURĂ PILOASĂ
Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice – denumite şi urme de
natură piloasă – prin a căror examinare se obţin date importante cu privire la persoane şi la
împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se în aceleaşi coordonate ca şi în
cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice. În esenţă, se pot obţine date despre
natura, originea, caracteristicile de sex, vârsta, regiunea corporală din care provine, pigmentaţia sau
diverse particularităţi morfologice ale firului de păr153.
Firul de păr este un element anexă al pilii, constituind sub aspect epidermic o componentă a
epidermului, a stratului cornos. Firul de păr este compus din două părţi principale, şi anume: rădăcina
sau radixul şi partea liberă. Exteriorul firelor de păr, numit cuticulă, este acoperit cu solzi cornoşi,
orientaţi cu partea liberă spre vârful firului. Sub cuticulă se află stratul cortical, alcătuit din celule
alungite, nenuclete, plasate paralel, uşor răsucite elicloidal. Rădăcina părului este compusă dintr-o teacă
epidermală şi una conjunctivală154.
Firele de păr provin din regiunile păroase ale corpului, datorită procesului fiziologic obişnuit al
organismului, ori din cauza unor acţiuni de forţare , ca tăierea, ruperea, sau smulgerea din rădăcină, cu
ajutorul anumitor instrumente sau nemijlocit cu mâna155. După detaşare, firele de păr se depun pe cele
mai variate obiecte de la locul faptei, pe duşumele, canapele, covoare, fotolii, în chiuvetele de băi sau
bucătării, pe instrumentele corp-delict, pe corpul victimei sau a făptuitorului. Când infracţiunea este
comisă în câmp deschis ori în curţi, livezi, grădini, aceste urme se depun pe pământ, iarbă, flori, frunze
151 Emilian Stancu, Criminalistica, vol. I, Editura Tempus, Bucureşti 1992, p. 153152 Emilian Stancu, Criminalistica, vol. I, Editura Tempus, Bucureşti 1992, p. 153153 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 201; Emilian Stancu, op.cit., p. 179154 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 77155 Ion Mircea, op.cit., p. 167
de arbuşti, iar în accidentele de circulaţie pe vehiculele angajate în accident, corpul victimelor, pe
diferite obiecte aparţinătoare persoanelor participante156.
Cu toate că sunt considerate relativ uşor de examinat, firele de păr implică probleme complexe
atunci când sunt găsite la locul unei infracţiuni, fiind necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din
ce parte a corpului uman provin, dacă sunt de origine umană sau animală, dacă provin de la persoane de
sex masculin sau feminin, vârsta persoanei etc.157 In ultima vreme, datorită progresului tehnicii
criminalistice, cu ajutorul firelor de păr descoperite la locul comiterii infracţiunii, s-a reuşit să se reducă
mult sfera persoanelor suspecte, până aproape de identitate158.
În literatura de specialitate159 s-a subliniat în mod corect faptul că prezenţa firelor de păr la faţa
locului nu trebuie neapărat asociată unor acţiuni în exclusivitate violente. Sunt destul de frecvente
împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de cap, de mâini sau de alte părţi ale corpului, fără a
fi smulse sau tăiate, cum se întâmplă în cazul pălăriei sau al fularului160. De asemenea, introducerea
braţului neprotejat de cămaşă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect, poate avea drept
consecinţă căderea de fire de păr, datorită frecării uşoare de marginile deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne
putem afla în faţa unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale161.
Prin folosirea microscopiei electronice se poate stabili cu mare probabilitate dacă firul de păr în
litigiu aparţine sau nu persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparaţie, iar prin activarea cu
neutroni se poate face cu certitudine excluderea şi se stabileşte cu certitudine dacă firul de păr în litigiu
aparţine persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparaţie162.
Legat de problema identificării persoanei după firele de păr descoperite la locul comiterii faptei,
se poartă încă numeroase discuţii, deşi astăzi se cunosc variate procedee de examinare şi identificare a
firelor de păr. Este cert faptul că afară de natura organismului fiecărui individ, luat a existenţă fizică,
asupra părului influenţează foarte mulţi factori, dintre care exemplificativ pot fi amintiţi: alimentaţia,
locul de muncă, vârsta, sexul, tratarea părului, zona geografică a individului etc. asemenea factori, care
la rândul lor se schimbă în perioade scurte de timp, influenţează atât asupra aspectului exterior al
părului, cât mai ales asupra compoziţiei sale chimice. Sub influenţa acestor factori, aspectul exterior al
părului suferă schimbări perceptibile în privinţa gradului de gresare, nuanţei de culoare şi a luciului,
156 Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1978, p. 90157 Sorin Alămoreanu, op.cit., p. 77158 Camil Suciu, op.cit., p. 313; Ion Mircea, op.cit., p. 168159 Emilian Stancu, op.cit., p. 179160 Emilian Stancu, op.cit., p. 179161 Emilian Stancu, op.cit., p. 178162 Ion Mircea, op.cit., p. 169
asupra formelor capătului distal, substanţelor aderente de pe tijă. Mai mult chiar, cu toate că părul
capului, deşi conţine peste tot aproximativ aceleaşi elemente, concentraţia lor diferă de la o zonă la alta
a capului. Astfel, dacă zona de provenienţă nu este descoperită, chiar în prezenţa unei identităţi de
persoană, poate apare diferenţa de concentraţie a elementelor chimice şi, drept urmare, concluziile de
rigoare.
Este bine ştiut faptul că, de cele mai mult ori, prelevarea modelelor de comparaţie de la
persoanele suspecte are loc chiar după ce au trecut luni sau ani de zile de la săvârşirea infracţiunii, timp
în care concentrarea elementelor chimice din compoziţia părului în mod sigur a suferit schimbări
perceptibile, precum şi detaliile microscopice ale părului persoanei în cauză au alte aspecte, diferite de
cele iniţiale. Prin urmare, deşi într-un anumit moment părul are caracteristici individuale proprii unui
individ concret şi ele, în zilele noastre pot fi descoperite, fapt care nu este pus la îndoială câtuşi de
puţin, însă, datorită stabilităţii lor efemere, ne raliem opiniei potrivit căreia identificarea persoanei prin
intermediul lor este imposibil de realizat, mai ales când, din momentul săvârşirii faptei şi până la
obţinerea modelelor de comparaţie a trecut o perioadă mai lungă de timp163. Bineînţeles că acest fapt nu
înseamnă că firele de păr descoperite la faţa locului ar fi lipsite de valoare pentru cercetarea
criminalistică, chiar şi în procesul de identificare.
Pentru a nu greşi este necesar, ca întotdeauna, în procesul cercetării şi valorificării firelor de păr
descoperite la locul faptei, să se ţină seama de situaţia concretă. Consideră, că numai reducerea sferei
peroanelor suspecte a fi lăsat la faţa locului urme sub forma firelor de păr, este de mare utilitate pentru
organele judiciare în activitatea lor, desfăşurată în scopul descoperirii şi prinderii infractorilor şi
stabilirii adevărului în cauzele cercetate164.
3.8. URMELE OLFACTIVE
Formarea urmelor olfactive sau a urmelor de miros este practic inevitabilă, orice persoană
lăsându-şi moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse, nici pantofii,
îmbrăcămintea sau mănuşile neputând să împiedice formarea acestui gen de “amprentă olfactivă”. Aşa
cum se afirmă în practică, orice măsură de precauţie s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia
permanentă de către corpul uman, a moleculelor de miros, care cad pe sol ori se fixează pe obiectele
atinse165.
163 Ion Mircea, op.cit., p. 170
164 Ion Mircea, op.cit., p. 171165 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 203; Emilian Stancu, op.cit., p. 206
Expertiza urmelor de miros foloseşte la descoperirea infractorilor şi corpurilor delicte şi
constituie obiectul odorologiei judiciare166.
Ca existenţă obiectivă, mirosurile sunt anumite însuşiri ale substanţelor din lumea
înconjurătoare, dispersate printr-o imensitate de particule invizibile şi volatile, percepute de organul
olfactiv167. Urmele olfactive prezintă importanţă pentru cercetarea criminalistică, întrucât ele sunt create
la locul săvârşirii faptei, au o existenţă materială în timp şi spaţiu, păstrează însuşirile individuale ale
obiectului creator, însuşiri perceptibile omului şi mai ales unor animale168 prin intermediul organelor de
simţ169.
O urmă olfactivă este alcătuită din mai multe categorii de miros, în care ponderea este deţinută
de mirosul specific sau de bază al corpului, acestuia adăugându-i-se mirosul profesional sau general,
precum şi mirosul ocazional170 .
Mirosul specific – de bază sau individual - este consecinţa proceselor metabolice petrecute în
organismul uman171, materializate, printre altele, în emanaţii volatile, cum sunt cele ale acizilor
sebaceici – caracteristice respiraţiei, transpiraţiei, altor secreţii şi excreţii organice – de o mare
complexitate chimică172. Compoziţia emanaţiilor este influenţată de starea de sănătate a persoanei are
emană mirosul respectiv, de medicamentaţie, alimentaţie, şi, bineînţeles de igiena corporală. Mirosul
specific se imprimă atât în lenjerie şi îmbrăcăminte, cât şi în obiectele purtate de către om. Intensitatea
mirosului specific, este în majoritatea cazurilor, direct proporţională cu stările de emoţie prin care trece
o persoană, aşa cum se întâmplă în cazul săvârşirii unei infracţiuni, cu solicitările fizice sau stările
fiziopatologice. În stări de stres accentuat, emanaţiile volatile pot creşte de aproximativ patru ori173.
Alături de acest miros, mai contribuie la formarea aşa-numitului “buchet-olfactiv”174 al
persoanei şi mirosul general sau profesional. Acesta este determinat de specificul locului de muncă al
persoanei, de încăperea în care locuieşte sau în care a stat mai mult timp. Uneori, aceste mirosuri pot fi
dominante în urmă, cum ar fi de exemplu, cazul persoanelor care lucrează în uzine chimice, în fabrici
166 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p. 203167 Ion Mircea, op.cit., p. 205168 În acest, sens, un animal cunoscut pentru abilităţile sale deosebite de a detecta urmele olfactive este câinele din rasa ciobănesc german(german shepherd), care este şi de altfel animalul utilizat de către organele judiciare penale în scopul depistării şi prinderii infractorilor după urmele olfactive create sau lăsate de aceştia.169 Ion Mircea, op.cit., p. 205170 Camil Suciu, op.cit., p. 515-516; Emilian Stancu, op.cit., p. 185; Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., p.203171 Ion Mircea, op.cit., p. 207; Emilian Stancu, op.cit., p. 185172 R.I.Ellin, Un aparat pentru detectarea şi determinarea cu precizie a emanaţiilor umane volatile, Journal of Chromatography nr. 100/1974, p. 137-152, cit. de Emilian Stancu, op.cit., p. 185173 Emilian Stancu, op.cit., p. 185174 Ion Mircea, op.cit., p. 207
de produse cosmetice şi parfumuri, în tăbăcării, abatoare, cantine, cămine etc. un asemenea miros poate
fi specific şi unui loc anume în care convieţuiesc multe persoane, ca de exemplu căminele, cazărmile
sau internatele175. Acest miros nu rămâne numai la nivelul pieii corpului, ci se îmbiba în haine,
încălţăminte, se imprimă pe obiectele cu care persoana vine în contact nemijlocit şi, de asemenea, se
răspândeşte în aerul din jurul său176.
Mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întâmplător cu diferite medii sau substanţe, din
folosirea produselor cosmetice, din fumat etc. Fireşte că şi această categorie de miros, poate fi într-
adevăr ocazională sau poate căpăta un caracter relativ stabil prin folosirea consecventă, de exemplu, a
unui anumit tip de produs cosmetic.
Folosirea în criminalistică a urmelor olfactive s-a impus datorită proprietăţii acestora de a se
forma invariabil, la simpla trecere a persoanei printr-un anumit loc177 şi de a fi practic imperceptibile
pentru organele de simţ ale omului178. Astfel o urmă olfactivă, formată în locuri deschise, poate
persista, în condiţiile cele mai bune maximum 20 de ore. Temperatura ridicată, vântul, ploaia,
intervenţia unor factori poluanţi, trecerea unui număr mare de oameni etc., conduc la degradarea rapidă
a urmei olfactive. De asemenea, natura suportului şi însăşi mirosul acestuia influenţează negativ urma.
De exemplu, suporturile dense, în care mirosul se imprimă mai greu, cum sunt, spre exemplu sticla,
cimentul sau asfaltul, reţin mai puţin mirosul. Spre deosebire de acestea, suporturile cu suprafaţă
poroasă, iarba, vegetaţia în general, pământul şi zăpada afânată păstrează mult mai bine urmele de
miros179.
Cu toate că durata de existenţă a urmelor olfactive este redusă în comparaţie cu timpul în care
se păstrează urmele de altă natură şi nu sunt percepute de om în momentul utilizării, ele pot fi totuşi
folosite la descoperirea persoanei de la care provin, aşa cum am mai precizat anterior, prin intermediul
câinelui de serviciu, denumit şi câine “poliţist”. În condiţii prielnice de creare şi conservare s-au întâlnit
cazuri când câinele a reuşit să prelucreze urme olfactive de peste treizeci de ore vechime, iar alteori nu
a prelucrat nici măcar la o oră după săvârşirea infracţiunii180. Desigur că reuşita sau insuccesul, în
175 Emilian Stancu, op.cit., p. 185176 Ion Mircea, op.cit., p. 208177 Cu privire la însemnătatea acordată de către experţii criminalişti urmelor olfactive, ni se pare relevant de menţionat faptul că în fosta Republică Democrată Germană, prin biroul de criminalistică asociat serviciului secret STASI se prelevau urme olfactive de la diferite persoane suspecte de complot împotriva sistemului comunist, care se păstrau în materiale textile introduse în recipiente de sticlă(borcane) închise ermetic. Aceste urme olfactive urmau a fi folosite, cu ajutorul câinilor din rasa ciobănesc german în cazul în care metodele obişnuite de identificare a suspectului duceau la rezultatele aşteptate.178 Emilian Stancu, op.cit., p. 185; Ion Mircea, op.cit., p. 209179 Emilian Stancu, op.cit., p. 186180 Matei Basarab, Criminalistica, Serviciul de multiplicare al Universitaţii Babeş-Balyai, Cluj, 1969, p. 154, cit. de Ion Mircea, op.cit., p. 209
această privinţă, se datorează nu numai calităţii şi vechimii urmei, ci şi posibilităţilor pe care le are
câinele folosit în acest scop, şi nu în ultimă instanţă, priceperea însoţitorului său181.
181 Ion Mircea, op.cit., p. 210
Top Related