TEORII COGNITIV-COMPORTAMENTALE
Conceptele cognitive-comportamentale provin din două tendințe relaționate ale lucrărilor
de psihologie. Din punct de vedere istoric, teoria învățăturii a apărut prima și a generat psihologia
clinică folosind o terapie comportamentală bazată pe cercetare psihologică. Sheldon (1995) exprimă
ideile marcante ale teoriei învățării ca o separare a comportamentului de rațiune, întreaga identitate
a psihologiei unei persoane.
Perspectiva psihodinamică și probabil convențională este că, de fapt, comportamentul își
are originea într-un proces care se petrece în mintea noastră. Aceasta are legătură cu concepte
filosofice cu privire la ce este mintea și dacă în aceasta rezidă umanitatea noastră, lucru pe care
creștinii îl numesc suflet. O întrebare asociată acestui lucru este dacă influențele mediului
înconjurător limitează libertatea oamenilor sau dacă ei sunt liberi să acționeze conform voinței lor, și
anume conform cu ceea ce mintea lor dorește. Teoria învățării nu neagă faptul că lucrurile ar putea fi
așa, dar demonstrează că noi nu putem ști ce este în mintea altor oameni. Așadar, putem analiza și
influența doar comportamentul pe care îl observăm. Cea mai mare parte a comportamentului o
învățăm, cu excepția unor reflexe înnăscute, însemnând că acesta își are originea în influențele din
exteriorul nostru. Prin urmare, putem învăța elemente noi de comportament pentru a ne satisface
nevoile sau pentru a înlocui comportamentul existent în cazu în care este generator de probleme.
Terapia, așadar, se concentrează pe a face lucrurile care în mod constant conduc la schimbări în
comportament. Nu este preocupată de schimbările c ear putea avea loc în mintea noastră în timpul
procesului.
Teoria învățării sociale (Bandura, 1977) extinde aceste idei dovedind că cea mai mare parte
a învățăturii este dobândită de percepțiile și găndirea oamenilor legate de ceea ce li se întâmplă. Ei
învață copiind exemple de la alți oameni din jurul lor. Susținerea acestui process poate îmbunătăți
terapia.
Teoria cognitivă reprezintă o parte a dezvoltării teoriei și terapiei comportamentale, mai
nou bazată în special pe teoria învățării sociale. S-a dezvoltat, de asemenea, din evoluția terapeutică
de natură pragmatic, gândită de autori precum Beck (1989) și Ellis (1962), care se ocupă cu tulburări
psihiatrice precum anxietatea nevrotică și depresia. În cadrul asistenței sociale, terapia realității
aparținând lui Glasser (1965) care își are originea în îngrijirea rezidențială a femeilor tinere, a fost
importantă. Deoarece inițiatorii terapiilor comportamentale s-au confruntat cu afecțiuni ale minții,
aceștia s-au îndreptat spre încorporarea modului de gândire în modelul correspondent de terapie.
Teoria cognitivă demonstrează că comportamentul este afectat de percepția sau interpretarea
mediului pe durata procesului de învățare. Aparent comportamentul inadecvat trebuie să apară din
cauza percepției și interpretării greșite. Terapia încearcă să corecteze înțelegerea greșită, pentru a ne
comporta adecvat în funcție de mediu. Conform afirmațiilor lui Scott (1989), aceste diverse
abordări includ percepția greșită pe care o avem noi înșine, despre viața noastră și viitor ce conduce
la depresie și anxietate, centrarea lui Ellie pe convingerile iraționale asupra lumii, și focalizarea lui
Meichenbaum (1977) pe amenințările pe care le experimentăm.
Gambrill (1995) numește principalele trăsături ale asistenței comportamentale după cum
urmează:
Se concentrează pe tipuri comportamentale specifice care privesc clienții și alte personae din
jurul lor. Dacă se schimbă comportamentul, problema este înlăturată.
Se bazeză pe principia comportamentale și teorii ale învățării.
Asistenții sociali fac o analiză clară și o descriere a problemelor, bazate pe observarea
directă.
Factorii care influențează comportamentul sunt identificați de factorii schimbării în anumite
situații și caută schimbările ce rezultă din aeștia.
Calitățile clienților sunt descoperite și utilizate.
Sunt implicați oameni importanți din mediile clienților.
Procesul este monitorizat folosind metode de evaluare subiective și obiective, comparând
date din prezent cu date despre situația dinaintea intervenției.
Asistenții sociali sunt preocupați de obținerea rezultatelor valorizate de către clienți.
Asistenții sociali ajută clienții să folosească comportamentele schimbate în numeroase
situații și să păstreze îmbunătățirile după ce intervenția a încetat.
Modelele practicii cognitiv-comportamentale fiind compatibile cu abordarea științifică
asistenței comportamentale, acestea întrebuințează un model liniar de interpretare: un lucru conduce
la un altul pe o linie dreaptă a interpretării. Acest lucru poate fi criticat din perspective realiste și ale
constructului social din cauza reducerii complexității interacțiunii factorilor sociali, în multe situații
ajungând la o simplificare extremă a moelului comportamental. Comportamentul este cauzat de
antecedente, adică de lucrurile care s-au întâmplat în trecut, și atunci când ne comportăm într-un
anume fel, aceasta are consecințe pentru noi, fapt ce creează antecedente pentru comportamentele de
mai târziu.
Teoria învățării sociale se concentrează pe felul în care noi învățăm din situațiile sociale
asimilând modul în care alții acționează cu success. Metodele cognitive-comportamentale sunt
proceduri terapeutice care se canalizează pe schimbarea concomitentă a gândurilor și a
sentimentelor, înlocuind sau fiind precursori ai schimbării comportamentelor. Behaviorismul radical
include gânduri și sentimente privite ca fiind comportamente, tratându-le ca fiind cauza altor
comportamente. Aceasta perspectivă evită să considere sentimentele ca fiind apărute din zone
ascunse ale minții. Neo-behavionismul este un tratament comportamental care are legătură în mod
special, cu tulburările de stres și ale anxietății.
Procese ale practicii cognitiv-comportamentale
Sheldon (1998) identifică o serie de idei importante, care stau la baza terapiei
comportamentale:
Condiționarea respondent sau clasică;
Condiționarea operantă;
Neputința învățată;
Modelarea și învățarea sociale;
Factorii cognitivi precum tulburări ale percepției și ale atribuirii și gândirea catastrofică.
Condiționarea respondent sau clasică se preocupă de comportamentul care răspunde la un
stimul. Condiționarea este procesul prin intermediul căruia comportamentul este învățat. Atunci
când am învățat un răspuns la un stimul, ne-am modificat comportamentul. De exemplu, dacă un
copil mic intră în bucluc pentru că se murdărește în parc, el s-ar putea să asocieze mersul în parc mai
mult cu dezaprobarea decât cu faptul de a se murdări.
Componentele sunt necondiționate atunci când ele se petrec în mod natural, de exemplu
ochii oamenilor lacrimează când vântul bate tare sau își retrag repede mâinile când se ard.
Componentele sunt condiționate când răspunsurile sunt asociate sau împerecheate cu
stimuli care în mod normal nu produc răspunsul. Un exemplu ar di dacă ochii noștri ar fi deprinși să
lăcrimeze când ni se dă de mancare. Denumim aceste chestiuni stimuli condiționați și răspunsuri
condiționate. Răspunsurile condiționate devin generalizate, adică persoana respectivă le folosește în
situații similare. Deci copilul care evită să meargă în parc datorită dezaprobării ar putea ajunge, în
cele din urmă, să nu mai fie scos afară decât cu dificultate. Astfel de răspunsuri reprezintă
mecanismul a numeroase fobii sociale și tulburări cauzate de stresul posttraumatic.
Extincția apare dacă asocierea dintre răspusurile condiționate și stimuli nu se păstrează.
Răspunsul condiționat își slăbește puterea și pierde legătura cu stimulul. De exemplu, copilul ar
putea fi dus în parc treptat pentru a învăța din experiență că nu există dezaprobare relaționată cu
aceasta.
Majoritatea comportamentelor nu se dezvoltă din stimuli necondiționati, iar condiționarea
operantă se ocupă cu un registru mai mare de comportamente. Acestea se ocupă cu comportamentul
într-un mediu și poate fi folosit cu un comportament atent gândit și complex. Conditionarea operantă
a fost forma original a practicii contemporane, conducând la noi consecințe. Asistenții sociali
administrează contingentele care afectează relația dintre comportament și consecințe, care întăresc
sau slăbesc comportamentul prin încurajare și pedeapsă. Încurajarea, pozitivă sau negativă, întărește
comportamentul iar pedeapsa, negativă sau pozitivă, limitează comportamentul. Pozitiv înseamnă să
daci mereu ceva, negative înseamnă să iei mereu ceva înapoi.
Extincția este, de asemenea, o tehnică operantă de învățare. Înseamnă îndepărtarea relației
dintre comportament și consecințele sale. Extincția ar fi putut fi folosită acolo unde evitarea scrierii
temei pentru acasă a dus la certuri între copii și părinți. Certurile reîntăresc în mod pozitiv lipsa
realizării temei, deoarece aceasta ocupă timp și energie emoțională care nu mai poate fi canalizată
spre realizarea temei. În loc să îl certe, părinții își pun copilul să își facă tema într-o cameră, astfel
retrăgând comportamentul de accentuare. Spre deosebire de extincția din condișionarea respondent,
aceasta nu evită numai emiterea unui răspuns. Este vorba de a înlătura în mod pozitiv relația dintre o
consecință și comportamentul care a dus la aceasta.
Încurajarea pozitivă este preferabilă de obicei sau ar trebui folosită cu alte tehnici.
Încurajarea pozitivă permite consolidarea comportamentului privilegiat de-a lungul existenței.
Comportamentul nedorit poate evolua temporar pentru a verifica noul răspuns și acesta este un lucru
căruia i se face face față cu dificultate, așadar încurajarea comportamentului util face procesul mai
ușor.
Procesul principal al învățării sociale este modelarea. Hudson și McDonald o descriu
astfel:
Un individ vede un altul desfășurând o acțiune și este atent la aceste;
Obeservatorii își fac o idee sau codifică în mintea lor cum se desfășoară comportamentul,
inclusive repetându-l în practică sau în gând;
Observatorii identifică circumstanțele în care comportamentul are loc și consecințele sale;
Când apare o situație propice, observatorii repetă comportamentul conform „ideii” pe care și-
au format-o.
Vederea unui comportament de care ei se tem desfășurat de un model îi ajută pe mulți
oameni să tragă concluzia că nu există consecințe negative. Sheldon (1998) subliniază că majoritatea
oamenilor nu învață din cititul cărților sau fiindu-le spus să o facă, primirea feedback-ului și a
încurajărilor sunt lucruri importante. Priesley și McGuire (1978, 1983) descriu proiecte practice
pentru a ajuta infractorii să dobândească abilități sociale mai bune pentru a evita confruntarea cu
situații dificile și să reacționeze într-o situație de conflict și în problem de relaționare și descriu
exerciții pe care asistenții sociali le pot folosi pentru a lucre cu oamenii folosind formarea
abilităților.
Sheldon (1998) rezumă factorii importanți ai programelor de formare a abilităților sociale
după cum urmează:
Specificarea problemelor acolo unde există o lacună în repertoriul comportamental al clientului
și metodele prin care alte comportamente l-ar putea ajuta să umple golurilr;
Divizarea problemei în component mici sau etape;
Ajutarea clienților să identifice gândirea eronată care i-ar putea stânjeni;
Explicarea comportamentului dorit apoi convingerea clientului sa îl repete;
Conectarea lanțurilor de comportamente mici pentru a crea component mai complexe;
Ajutarea clientului să înțeleagă cum să didâstingă între situații în care este util sau nu să
folosească comportamentul;
Introducerea de dificultăți din viața reală;
Stabilirea de misiuni în viața reală și determinarea clienților să comenteze asupra acestora.
CLASIFICARE TERAPII COGNITIV-COMPORTAMENTALE:
Abilități de coping conțin două elemente, o autoverbalizare, adică o autoinstruire și
comportamentul care rezultă din ea. Dificultatea înfruntării acestor situații poate veni dintr-o lipsă
de capacitate de a hotărî ce să facem ca să autoverbalizăm sau să acționăm conform instrucțiunilor
noastre.
Rezolvarea problemelor implică privirea vieții ca un proces de rezolvare a problemelor
existențiale. Rezolvarea problemelor seamănă mai mult cu o activitate centrată pe sarcini: clienții
sunt încurajați să izoleze și să definească o problemă, să dea soluții prntru rezolvarea ei, s-o aleagă
pe cea mai bună, să planifice modurile de a acționa și să analizeze progresul.
Restructurarea cognitivă este terapia cognitivă cea mai celebră, incluzând terapia cognitivă
a lui Beck și terapia comportamentală rațional-emotivă a lui Ellis. În terapia cognitivă clienții adună
informații despre cum interpretează situațiile și asistentul social le chestionează și testează evoluția.
Terapia cognitivă structural se ocupă cu trei credințe din mințile clienților:
- credințele esențiale reprezintă presupuneri despre noi înșine;
- convingeri intermediare sunt descrieri explicite pe care oamenii le crează despre lume;
- convingeri periferice sunt planuri de acțiune și strategii de rezolvare a problemelor folosite
zilnic.
Principalele obiective ale asistenței sociale comportamentale sunt creșterea numărului
comportamentelor dorite și reducerea numărului comportamentelor nedorite, astfel încât oameii
să răspundă în mod adecvat evenimentelor sociale. Aceasta crește capacitatea lor de a duce o
viață plină și fericită. Pătrunderea în interiorul problemelor oamenilor adeseori ajută deoarece
grăbește învățarea, dar nu există nici o dovadă că acest lucru este necesar sau eficient pentru a
determin oamenii să se schimbe.
Top Related