Comunicarea. Atitudini şi elemente de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei. Principii în educaţia fizică şi sport

Prof.univ.dr. Mirela Damian

DEFINIREA TERMENULUI DE COMUNICAREIntr-un sens foarte larg acest termen desemneaza orice proces prin care o

informatie este transmisa de la un element la altul, aceste elemente fiind de natura biologica tehnologica sau sociala. In sensul strict, el se limiteaaza la acest ultim aspect si poate fi definit ca un process prin care congenerii interactioneaza in cadrul finalitatilor de supravietuire a grupului prin mijlocirea unor semnale mai mult sau mai putin specifice. Procesul de comunicare se realizeaza totdeauna intr-un episod comportamental: un act produs de un membru al grupului sintetizeaza o modificare de comportament la un congener.

Pentru a diferentia episodul comunicativ de alte forme de interactiune comportamentale, doua criterii trebuie luate in consideratie: statutul social al interactiunii si gradul de specificitate al comportamentului declansator. Nu vom vorbi de comunicare decat atunci cand un episode comportamental se inscrie in cadrul de finalitati collective garate de reguli de organizare a speciei sau a grupului.

Capacitatea de specie se realizeaza in diverse coduri conventionale cu character socioistoric, care fac in plus obiectul reprezentarilor individuale: comunicarea este din acel moment garate simultan de catre grup si de catre indivizi. Oricare ar fi gradul de structurare sociala a speciei si oricare ar fi gradul de structurare specializare ale al semnalului declansator informatia generate in episodul comunicativ are un statut dublu: pe de o parte informatia se poate defini ca effect comportamental al semnalului.

La specia umana de exemplu individual care a invatat o limba cunoaste valori representative; el cunoaste sensul sau semnificatul. Pe de alta parte valoarea informative a unui semnal constituie totdeauna si un effect de interactiune; un comportament nu este semnal decat prin raporturile functionale pe care le intretine cu contextul sau.

Fiecarei forme de miscare si organizare a materiei ii corespunde un anumit gen de comunicare cu ambianta. Pentru sistemele anorganice, materiale, comunicarea cu mediul ambient se realizeaza in contextual principiului conexiunii universale.COMUNICAREA VERBALA

In forma ei orala si scrisa se instituie istoriceste intr0un factor si un mechanism essential al vietii sociale. Comunicarea verbala este supusa unor reguli sociale, Nu se poate comunica tot si orice. De altfel procesul de comunicare solicita o transformare a ceea ce este dat printr-o situatie si coordonatele ei in mod concomitant intr-o succesiune temporala care-si permiote intelegerea. Prin medierea vietii sociale s-au desprins si alte tipuri de instrumente de comunicare: limbajul imagistic al artelor picturalr arhitecturale, sculpturale, coregrafice, ciinematografice, limbajul figural – symbolic al muzicii, limbajul symbolic abstract al matematicii si logicii,limbajele stiintei si limbajele de programare.

Prin comunicare se opereaza schimburi de semnificatii, presupune un vorbitor si un ascultator, un mijloc de comunicare cunoscut de amandoi sin u in ultimul rand un lucru despre care se vorbeste.

1

chema completa a factorilor constitutive ai comunicarii include: un transmitator (emitator) care transmite un mesaj; mesajul se refera la un context(referent), lucru sau idée; mesajul e alcatuit din elementele unui cod care trebuie sa fie commune celor doi parteneri, aflati direct, sau mijlocit, in contact. Se realizeaza comunicare atunci cand un anumit continut cognitive e transmis de la om la altul prin semen (semn – obiect sau fenomen, insusire sau actiune avand, pentru subiect, proprietatea de a “inlocui” un alt obiect, fenomen; functia sa este una referentiala, semantica), care au aceeasi semnificatie pentru vorbitor si ascultator.

Comunicarea se refera la transmisie si schimb de informatii intre oameni, la circulatia de impresii, trairi affective, judecati de valoare, comenzi etc., cu scopul de a obtine modificari comportamentale la indivizi, manifestate, in reprezentarile, cunostintele acestora.

Istoric si functional, procesele comunicarii umane au stat la baza umanizarii, insasi a constituirii psihologice si culturale a oamenilor. Ele au asigurat si asigura transmisia permanenta a experientei sociale, constituind, totodata, caile cele mai eficiente de influenta educative, formative asupra generatiilor.

In procesul comunicarii oamenii folosesc multiple si variate modalitati de comunicare, unele neverbale, precum : comunicare prin gesture, comunicare afectiv – expresiva (mimica, pantomima), comunicare practice – operatorie (de efectuare concreta a unor actiuni cui obiecte) etc., altele verbale, prin intermedioul semnelor si limbajului sonor sau limbajului graphic. Toate aceste mijloace au ca trasatura esentiala si definitorie calitatea lor de a realiza un schimb de semnificatii, ele functionand numai pe baza acelor elemente cognitive generalizatoare pe care le percep si le inteleg la fel toti indivizii care comunica intre ei.Comunicarea interumana implica prezenta a trei elemente successive:intentia comunicarii (scopul)mijloacele psihosociale (modalitatile)efectele comunicarii (modificarile de comportament)

Fenomenul este insa circular, deoarece efectul comunicarii se intoarce asupra situatiei initiale, care a determinat procesul, stimuland indivizii la noi comunicari. Spre deosebire de om, care comunica prin semen utilizate in mod constient, in vederea unui scop, animalele au semnale emise neintentionat, legate de o situatie concreta. Un animal nu emite sunet cu intentia de a preveni impotriva pericolului puii sau tovarsi de grup, ci ii avertizeaza tocmai pentru ca emite sunete involuntare sub imperiul unei situatii de moment.COMUNICAREA NONVERBALA

In literatura de specialitate sunt mentionate nu o singura definitie a comunicarii nonverbale ci mai multe si toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectiva este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin

2

comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului.

Comunicarea nonverbala opusa comunicarii verbale este conceputa de multa vreme ca limbaj in sens strict. In aceasta viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicarii influentate de discipline atat de diverse ca lingvistica enuntarii, psihologie, sociologie, antropologie, asigura astazi locul cuvenit comunicarii nonverbale, bazandu-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicarii umane. Comunicarea umana este conceputa ca o enuntare eterogena rezultand din combinarea de elemente vocal acustice si vizuale.

STRUCTURA COMUNICARII NONVERBALEAnaliza structurii comunicarii nonverbale impune luarea in considerare a

codurilor, modelelor si scopurilor specifice implicate. In comunicarea nonverbala se folosesc seturi de semen, coduri, care prin combinare dau o anumita structura. De exemplu, semnalele vizuale pot fi associate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semen sunt stimuli senzoriali care impresioneaza simturile omului (vaz, auz, pipait, miros). Pe baza semnelor si canalelor de transmitere s lor s-au propuis multiple clasificari ale comportamentelor noinverbale si ale comunicarii nonverbale.

In literature de specialitate se aminteste gruparea comunicarii nonverbale in trei categorii, propusa de J. Ruesch si W. Kess:

limbajul semnelor incluzand gesturile

limbajul actiunilor incluzand miscarile corpului implicate in diferite activitati

limbajul obiectelor care incorporeaza dispunerea intentionata sau neintentionata a obiectelor in spatiu in vederea utilizarii lor

O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care i9mparte comunicarea nonverbala in patru categorii:

coduri de executare associate miscarilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii si activitatilor vocale

coduri spatio – temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizarii spatiului si timpului

coduri artefac utilizate in mesajele primate de la obiecte

coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea intre emitator si receptor

De exemplu Dale G. Lethers a identificat urmatoarele canale de comunicare nonverbala: expresiile faciale, miscarile ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali, precum intonatia, timbrul si volumul vocii, si atingeriule cutanate.

Clasificarea comunicarii nonverbale poate fi facuta , in principal, dupa modalitatile senzoriale implicate in receptareaa semnalelor. Mark L. Knapp considera ca domeniul comunicarii nonverbale include urmatoarele fapte: 1) cum privim 2)cum auzim (tonul

3

vocii) 3) cum mirosim 4) cum ne miscam – individual sau in conjunctie cu altii (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale si proxemitatea) 5) cum afecteaza mediul inconjurator interactiunile umane si cum afecteaza acestea, la randul lor, mediul inconjurator (dispunerea spatiala a mobilei, temperature, prezenta altor oameni, zgomotele s.a.m.d)

Cei mai multi cercetatori accepta o clasificare rezultata din combinarea codurilor si mediilor de transmitere a mesajelor. “KINEZICA” asa – numitul limbaj corporal include miscarile corpului, expresiile faciale si privirea. Studiul privirii poarta denumirea de “OCULEZICA”. Activitatile vocale alcatuiesc “PARALIMBAJUL”. Studiul perceptiei si al modului de utilizare a spatiului poarta denumirea de “PROXEMICA”, iar studiul perceptiei si al modului de utilizare a timpului este denumit “CRONEMICA”. Aspectul fizic artefactele si semnalele olfactive sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicarii nonverbale si sunt studiate ca atare, chiar daca se recunoaste ca oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt pentru care este necesara abordarea integrate a comunicarii nonverbaleFUNCTIILE COMUNICARII NONVERBALE

Pentru a analiza functiile comunicarii dupa parerea mea ar trebui sa gasim raspunsul la intrbarea: De ce apelam la acest tip de limbaj ?. Ar trebui sa vedem care sunt intentiile, motivele si scopurile acestei forme de comunicare.Paul Ekman a identificat cinci functii ale comunicarii nonverbale:

repetarea – spunem “da” si dam din cap de sus in jos, si de jos in sus; spunem cuiva ca adresa cautata este pe o strada la dreapta si in acelasi timp aratm cu mana incotro sa se indrepte

substituirea – inlocuirea mesajelor verbale – o fata posomorata ne spune ca persoana in cauza nu se simte bine

completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai buna decodificare a lor

accentuarea / moderarea - punerea in evidenta a mesajelor verbale, amplificarea sau dimpotriva diminuarea celor spuse: cand scandam sloganuri, ridicam bratul si aratam pumnul; cand admonestam un prieten expresia faciala poate arata ca nu ne-am suparat foarte rau

contrazicerea – transmiterea de semnale in opozitie cu mesajele verbale; spunem ca ne bucuram ca ne-am intalnit cu o persoana cunoscuita dar privim in alta parte cand ii intindem mana, ne vaitam ca nu avem din ce trai, dar ne afisam cu bijuterii sau haine foarte scumpe

Michael Argyle ia in considerare patru functii:1. exprimarea emotiilor

2. transmiterea atitudinilor interpersonale

3. prezentarea personalitatii

4

4. acompanierea vorbirii

Dupa Maurice Patterson comunicarea nonverbala indeplineste mai multe functii: transmite informatii

gestioneaza interactiunile

reflecta gradul de apropiere

exercita influenta

controleaza sentimentele

faciliteaza satisfacerea unor obiective sau interese

Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall au in vedere urmatoarele functii, dincolo de rolul ei in producerea si procesarea comunicarii verbale.

structurarea interactiunii inaintea inceperii comunicarii propriu-zise, serveste drept ghid implicit pentru desfasurarea acesteioa, indicand cum se va desfasura comunicarea, ce roluri vor juca persoanele implicate in actul comunicarii

identificarea sau proiectarea identitatii sinelui functie ce se refera la modul de codificare si decodificare a mesajelor

formarea impresiei modul in care sunt percepute persoanele dupa comportamentul lor nonverbal, formarea primei impresii

exprimarea si managementul emotiilor

managementul relatiei de comunicare

managementul de conversatie

managementul impresiei

influenta sociala rolul comunicarii nonverbale in procesele de persuasiune

inselarea si suspiciunea de inselare

FUNCTIIGESTURILE DE ILUSTRARE – dubleaza prin repetare mesajul verbal, sporind

sansele de intelegere corecta a luiSUBSTITUIREA – presupune inlocuirea unui cuvant sau a unei expresii verbale

cu un gest sau cu o combinatie de gesture.FUNCTIA DE COMPLETARE – este evidenta cand cineva are dificultati in

utilizarea codului verbal (de exemplu cand discutam cu un strain fara sa cunoastem bine limba in care se vorbeste)

5

ASCUNDEREA – incercarea de a induce in eroare sau dimpotriva dezvaluirea reprezinta deasemeni functii ale comunicarii nonverbale, ca si reglarea de exemplu, marcarea prin “dregerea vocii” a inceputului comunicarii verbale sau semnalarea prin coborarea vocii ca suntem pe calea de a incheia discursul si sublinierea de exemplu pronuntarea intr-o alta tonalitate a cuvintelor – cheie pentru a focaliza atentia ascultatorilor.PROXEMICA SAU PERCEPTIA SI UTILIZAREA SPATIULUI

Comunicam, desigur cu mainile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii dar comunicam prin modul in care folosim un anumit spatiu. Oamenii politici care tin un discurs apropioati spatial de auditorium, cu privirea indreptata spre cei carora li se adreseaza obtin un alt effect decat cei care, sa spunem se plaseaza la o distanta apreciabila fata de ei, mentin privirea in pamant, stau cu mainile la spate sau cu o man in buzunar cand isi rostesc discursul.

Pe baza studiului distantelor la animale, Edward T. Hall face masuratori ale pragurilor de receptare a vocii, delimitand patru distante innterumane;

1. distanta intima (intre 40 – 50 cm) in care poti simti prezenta celuilalt, mirosul, respiratia. Este un spatiu de protectie pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propiilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea lor in zona distantei intime exprima o apropiere pshihologica

2. distanta personala (intre 50 – 75 cm) in care indivizii isi pot atinge mainile, defineste limita contactului fizic cu ceilalti. La acest nivel nu putem detecta caldura, respiratia celuilat si in general, avem dificultati in a mentine contactul la nivelul ochilor. Daca acest spatiu este incalcat ne simtim inconfortabil, lucru sesizabil prin miscari excessive la nivelul corpului. In anumite situatii insa nu parem deranjati de aceasta invadare. Reactia fata de invadarea spatiului personal este in functie de tipul de relatie pe care o avem cu interlocutorul (daca manifestam atractie fata de acesta, gradul de toleranta este mai mare).

3. Distanta sociala (intre 1.5 – 3 m) – este distanta in care pierdem detaliile privind interlocultorul. Etse distanta la care se desfasoara cele mai multe dintre interactiunile individuale obisnuite, tranzactiile afacerile cu character formal.

4. Distanta publica (intre 3 – 6 m) este distanta in care individual este protejat si poate deveni devensiv daca este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului interlocutorului: expresiile fetei, directia privirii.

Luand in calcul nu numai distantele de la care poate fi receptata vocea (soaptele, vocea normala si strigatele), dar si posibilitatile de contact cutanat, temperature, mirosul, detectarea expresiilor faciale etc., Edward t. Hall si colaboratorii sai ajung la masuratori mai fine, pe care Marc – Alain Descamps le prezinta in felul urmator:

6

distanta intima apropiata – (intre 0 – 0.15 m) permite contactul cutanat, receptarea mirosului corporal al celuiolalt, al caldurii corpului sau. Comunicarea se face in soapta

distanta intima neapropiata – (intre 0.15 – 0.45 m) este cea la care le permite persoanelor sa se tina de mana, sa-si simta reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbal;a este suava

distanta personala apropiata – (intre 0.45 – 0.75 m) este distanta propice confidentelor. Se disting foarte bine trasaturile fetei, se simte slab caldura corporala a celeilalte personae, iar mirosul acesteia (parfum) nu se simte deloc

distanta personala neapropiata – (intre 0.75 – 1.25 m) asigura perceptia exacta a celuilalt, in ansamblu si in detaliu

distanta sociala apropiata – (intre 1.25 – 2.10 m) de la aceasta distanta discutam cu strainii, le vedem bine fata si corpul in intregul lui. Este distanta dintre vanzator sio client

distanta sociala neapropiata – impune comunicarea cu voce tare, estompeaza diferentele de status. La aceasta distanta au loc discutii formale, impersionale, ca si discutiile in grupurile mici.

Distanta publica apropiata – impune sa se vorbeasca tare si rar accentuanduse fiecare cuvant. O astfel de distanta se mentine intre oamenii politici, a actorilor. Comunicarea este puternic controlata.

ARTEFACTELEImbracamintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunica apartenenta

persoanei la genul biologic, la o clasa de varsta, la o categorie socio – economica, la o profesie sau alta. Este inmposibil sa fii imbrcat sis a nu transmiti celorlalti ipso facto cine esti si cum percepi tu lumea. Susan B. Kaiser afirma “ imbracamintea si infatisarea sunt simboluri vizibile care influenteaza interactiunile cu alti.

Vestimentatia: determinari geografice, istorice si culturale. Cand analizam vestimentatia in contextual comunicarii nonverbale trebuie sa luam in considerare determinarile geografice, culturale si istorice. De exemplu dela Polul Nord la Ecuator, oamenii isi protejeaza corpul impotriva gerului sau a caldurii excessive: imbraca haine adecvate, diferite in ceea ce priveste materialele, culoarea, croiala.

Hainele, simbol al identitatii personale si sociale. Gilson Monteiro spunea ca “haina reprezinta oglinda sinelui, marcheaza separarea dintre clasele sociale”Mai mult hainele care sunt in egala masura pentru a acoperi goliciunea trupului si pentru exprimarea sinelui, ofera indicii despre caracteristicile psiho – morale ale persoanelor dar si despre grupurile. Jean Chevalier si Alain Gheerbrant aratau ca pentru unele popoare

7

orientale o cusatura dreapta semnifica integritatea psiho – morala, tighelul orizontal pace in inima.

Hainele si mai ales uniformele dunt un dimbol sl puterii sociale pe care o ai la un moment dat. Ele influenteaza stima de sine, dar si com[portamentul celorlalti. Referitor la puterea de influentare a hainelor cu autoritate, experimental natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake si J.S. Mouton intr-un oras din Texas mi se pare cat se poate de revelator. Cei trei folosesc ca asociat un barbat in varsta de 31 de ani, care in cadrul experimentului avea sarcina sa treaca strada pe rosu, in timp ce alti pietoni asteptau schimbarea culorii semaforului. Cand complicele purta “haine cu autoritate”, respective costum de foarte buna cal;itate si cravata scumpa, trecatorii care erau la semafor l-au urmat intr-un numar de trei ori si jumatate mai mare decat atunci cand era imbracat cu o camasa ieftina si pantaloni de lucru

In modul in care ne imbracam intervin intr-o proportie sau alta de la caz la caz, atat motivatia de protejare a corpului, cat si pudicitatea si dorinta de a atrage atentia. De exmplu tinerii si tinerele merg la discoteca, imbraca haine care mai degraba sa atraga sexual decat sa le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din gastile de la coltul strazii nu au functie estetica. Lipsa decentei in modul de a se prezenta al unor elevi din licee sau al unor studenti pune problema violentei limbajului nonverbal.

Pornind de la imbracaminte, ne putem da seama de gustul estetic al acesteia, de firea ei: este o persoana conformista, care doreste sa treaca neobservata, sau o persoana independenta?

Imbracamintea este o forma de comunicare nonverbala (inaintea prezentarii verbale, cu ajutorul vestimentatiei se transmit informatii despre apartenenta la genul social, varsta, clasa sociala, ocupatie, origine etnica si despre caracteristicile psiho – morale de personalitate).

Imbracamintea reprezinta valorile identitare de grup si exprima nevoia de a fi diferit de alti. Diferentierea imbracamintei simbolizeaza nevoia de autonomie, dorinta de a fi independent. Diferentierea imbracamintei adolescentilor fata de imbracamintea adultilor este un fenomen istoric relative recent deoarece pana la jumatatea secolului trecut hainele adolescentilor semanau foarte mult cu hainele adultilor.

Vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 are conexiune cu vestimentatia adolescentilor din ani ’50 – ’60, pe cand vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 este influentata de mass – media datorita tehnologiilor de comunicare moderne, adolescentii tind sa imite vedetele TV, sau starurile musicale etc.

Vestimentatia si statusul social. Daca haina nu-l face pe om cel putin ea il reprezinta. Foarte bine ca o persoana cu o anumita pozitie in ierarhia social. De exemplu in Roma antica purtau toga doar oameni liberi nu si strainii sau sclavii. Toga purtata de tineri era tivita cu rosu. Toga alba era imbracata numai de tineri dupa ce implineau varsta de 17 ani, intr-o ceremonie ce va avea loc in Forum. In egiptul Antic purtau sandale numai persoanele cu pozitie sociala inalta.Jacqueline Murray a identificat in lumea afacerilo trei tipuri de vestimentatie:

hainele specifice corporatiilor, purtate mai ales de avocati, directori si bancheri (design simplu de culoare gri sau bleumarin pentru costumele barbatesti, alb imaculat sau albastru deschis pentru camasi, iar pentru femei, bluze, rochii din bumbac ori din panza de in)

8

haine menite sa comunice, utilizate cu precadere de persoanele implicate in marketing, educatie, industriile in expansiune (costume si rochii practice, relaxante, semitraditionale din impletituri si tesaturi cu ochiuri largi, cu imprimeuri odihnitoare sau in dungi)

haine inovatoare, intalnite mai ales la artisti, la cei ce lucreaza in domeniul publicitatii, la vanzatorii cu amanuntulsau la propietarii de magazine de lux

Anat Rafaeli si Michael G. Pratt au operationalizat conceptual de vestimentatie organizationala luand in considerare trei dimensiuni : caracteristicile imbracamintei (culoarea, materialul si stilul vestimentatiei), omogenitatea imbracamintei si atributele comparative ale acesteia (variabilitatea si unicitatea)EXPRESIILE FACIALE

Studiul expresiilor faciale a debutat in a doua jumatate a secolului XIX-lea. Sa ne Amintim de celebra lucrare a lui Charles Darwin “Expresia emotiilor ls om si animale”. In timp s-au adunat un munte de fapte de observatie, s-au emis diferite ipoteze si s-au elaborate tehnici din ce in ce mai sofistificte pentru inregistrarea muschilor faciali din carer rezulta expresiile faciale. In anul 1965, Cand Paul Ekman a inceput sa studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convisi de faptul ca gesturile si emotiile au fundamente culturale, ca sunt invatate in procesul socializarii. Paul Ekman porneste de la ipoteza ca expresiile faciale sunt programate ca o parte naturala a emotiilor. Pentru ca toti oamenii apartin aceleiasi specii si toti au acelasi numar de muschi faciali este de asteptat ca oriunde in lume emotiile sa se exprime in acelasi mod, sa fie recunoscute ca atare.

Fiecarei emotii ii corespunde cate doua expresii faciale: una programat ereditar, aceeasi in toate culturile; alta, reprezentand o abatere de laexpresiaprogramata, variaza de la o cultura la alta. In sprijinul ipotezei universaliatii expresiilor faciale ale emotiilor, Paul Ekman invoca cercetarile lui H.C. Triandis si W.W. Lambert, care au cerut unui numar de studenti americani si greci, precum si locuitorilor unei mici localitati din insula Corfu (insula greceasca din Marea Ionica) sa acorde note de la 1 la 9 unor fotografi reprezentand personae care exprimau diferite stari emotionale, dupa cum le considera agreabile sau dezagreabile. Studentii in ciuda diferentelor entice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediul rural, care au introdus unele discordante in notare. Aceasta prima cercetare comparativa interculturala, care inclian balanta in favoarea tezei universalitatii expresiei emotiilor, nu a fost scutita de critici metodologice intemeiate: s-a prezentat fotografia unei singure personae (o actrita care exprima diferite emotii), nu s-a verificat implicarea in sarcina de notare a subiectilor (s-ar fi putut ca studentii sa fie mai motivate sa evalueze fotografiile), emotiile nu erau naturale (se stie astazi ca exista diferente notabile intre zambetul spontan si cel “artificial”).

Cercetarile coordonate de Paul Ekman au demonstrate ca expresiile faciale ale emotiilor sunt universale. Studentii apartinand unor grupuri entice foarte diferite au identificat emotiile corespunzatoare expresiilor faciale.

ZAMBETUL SI RASUL. Numerosi filosofi si oameni de stiinta au icercat sa patrunda esenta rasului si surasului. Ch Darwin aprecia ca rasul pare sa constituie in primul rand, expresia simplei bucurii sau fericiri. Cat priveste caracterul innascut al

9

rasului si surasului, Ch Darwin aduce in discutie cazul Laurei Bridgman care din cauza orbirii si a surzeniei, nu a putut dobandi vreo expresie prin imitare, totusi, atunci cand I s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a ras si a batut din palme, iar obrajii I s-au imbujorat. Motivele pentru care omul rade sunt variate, dar mecanismul rasului este totdeauna acelasi: inspiratie adnca, scurte contractii spasmodice ale toracelui, in special al diafragmei. De aici si vorba: “radeau de se tineau cu mainel de burta”.

In timpul rasului gura este mai mult sau mai putin larg deschisa, cu colturile mult trase inapoi, precum si putin in sus, iar buza superioara este putin ridicata. Uneori radem din tot corpul desi se spune “radem din tot sufletul”. ‘Radem de ne doare burta” sau “ne tavalim pe jos de ras”. In fond este vorba despre contractile musculare si despre stimularea secretiei unor endorfine, fapt ce mentine sau amplifica veselia. Pe astfel de date probate stintific se bazeaza terapia prin ras si pana la un punct concursurile “Cine rade mai mult”. Pentru al sanction ape cel care nu are dreptul sa rada de alti – daca are cineva acest privilegiu! -, la romani exista zicala “Rade ciob de oala sparta”. Normele referitoare la ras variaza de la o cultura la alta si de la o epoca la alta, dar totdeauna rasul functioneaza ca un “guardian al ordinii publice”.

Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zambete care nu sunt stimulate. Zambetele “naturale” se deosebesc de cele false, “artificiale”, prion aceea ca dureaza mai mult si ca in performarea lor participa atat muschii fetei cat si cei ai ochilor. In cazul zambetelor false se contracta doar muschii din jurul ochilor, aparand la coada ochilor riduri, nu si muschii fetei. In lucrarea “Limbajul corpului pentru manageri”, Horst H. Ruckle analizeaza opt tipuri de zambete. zambetul voit, fabricat, chinuit (colturile gurii drepte, buzele drepte si lipite). Apare si dispare repede. Poate exprima jena.

1. zambetul dulceag (intinderea si subtirea buzelor; insoteste universalul “da”)

2. zambetul “pe sub mustata” (buzele tensionate si lipite; exdprima vointa, dar si retinere)

3. zambetul depreciativ (colturile gurii sunt retrase putin in jos, este afisat de persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul si dezacordul, in acelasi timp)

4. zambetul relaxat (lipsit de tensiune, exprima bucuria, dragostea, pretuirea celuilat).

5. zambetul stramb (un colt al gurii este tras in jos si celalalt in sus; exprimao amabilitate fortata, un conflict intern; este “zambetul subalternului” nevoit sa asculte o gluma “batrana” a sefului)

6. zambetul care exprima frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este putin intredeschisa; colturile gurii sunt trase spre urechi)

7. zambetul condescendent, resemnat (rasfrangerea inainte a buzei inferioare; adesea, este insotit de inclinarera capului spre dreapta si / sau ridicarea si tremuratul umerilor)

10

Atitudini şi elemente de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţieiEducaţia fizica, parte a educaţiei generale, urmareşte realizarea unor obiective,

derivate din idealul educational, formulat la un moment de societatea pentru care sunt pregatiţi subiecţii ce iau parte la acest gen de activitate.

Printre obiectivele generale pe care şi le propune educaţia fizică, se numără şi cel referitor la dezvoltarea armonioasă a personalitaţii umane, prin posibilitatea influenţarii atat în sens profilactic (de prevenire a influentelor negative), cat si corectiv (de corectare a trasaturilor negative ce se pot manifesta la un moment dat).

Influenţa educatiei fizice se manifesta în relaţie cu cea exercitata de educatia morala, estetica, intelectuala. Astfel, prin activitatea de educatie fizica se exercita o serie de influente specifice, dar si unele cu caracter mai general, care vizeaza realizarea unor obiective educaţionale generale.

Atitudinile reprezinta ,,modalitati de a reacţiona verbal sau prin comportamente (latente sau manifeste) în mod personal evaluativ fata de problemele curente de viata, cele legate de conduitele semenilor si cele privind munca, activitaţile si produsele personale, inclusiv creative, stilul si valoare lor". (Dictionar de psihologie. Editura Babel, Bucuresti, 1997). Pot fi definite drept ,,componente structurale ale personalitatii umane, rezultate mai ales din educatie  şi influenţe sociale". (M. Epuran, 1990) Atitudinile se exprima fată de persoane, idei, mentalitati, comportamente motrice, valori morale, estetice etc., dar si fata de sine, prin conduite verbale, motrice, sociale. Educatia fizica isi exercita influenta asupra sistemului atitudinal în urmatoarele directii:- atitudinile fata de semeni, faţă de societate (vizate si prin educatia morala);- atitudinile cognitive - evaluative (vizate si prin educaţia intelectuala);- atitudini estetice - de apreciere a adevaratelor valori estetice (vizate si prin educatia estetica). Asupra sferei intelectuale, educatia fizica îsi exercita influenta ca urmare a angrenarii unor operatii intelectuale indispensabile desfasurarii procesului de invatare:- observarea acţiunilor motrice;- intelegerea operaţiilor care trebuie efectuate;- memorarea actiunilor motrice, respectiv stocarea, recunoasterea si reproducerea lor;- aplicarea lor in diferite contexte, ca urmare a formarii capacitatii de generalizare.

O primă influentă a practicarii exerciţiilor fizice se exercita asupra proceselor cognitive primare - percepţii, reprezentari a caror cantitate si calitate se ameliorează ca urmare a exersarii. Pentru a putea fi insusite miscari noi, subiectii trebuie sa înteleagă care este structura miscarilor, înlantuirea parţilor lor componente. Ulterior, i se va solicita sa le aplice în conditii variate. Astfel sunt stimulate procesele cognitive superioare - gandirea (analiza, sinteza, compararea, abstractizarea, generalizarea), imaginatia, creativitatea.

Influenta educaţiei fizice asupra sferei morale se exercita atat în directia formarii conştiintei morale, cat si a conduitei morale. Constiinţa morala rezulta ca urmare a informarii subiectului asupra valorilor, normelor si regulilor morale, valabile in societate la un moment dat, si consta in formarea notiunilor morale. Sensul normelor si regulilor se va deprinde treptat, în functie de complexitatea lor si de capacitatea de întelegere a copilului. Noţiuni cum ar fi spiritul de cooperare, de participare, modestia, corectitudinea reflecta ceea ce este caracteristic si specific unei clase de imprejurari si solicitari, de

11

relatii morale, in care copilul este sau va fi angrenat. In paralel cu formarea notiunilor morale au loc si judecati morale prin care subiectii ajung să aprecieze pe baza unor criterii obiective, modul in care conduita celorlalti, precum si propria conduită este sau nu în concordanţă cu imperativele morale presupuse de notiunile morale. Acestea ilustreaza aspectul cognitiv al constiintei morale. Educatia morala îsi propune însa ca totalitatea notiunilor de care dispune un individ să devină operationale, in sensul ilustrarii lor la nivelul conduitei morale. Pentru aceasta este nevoie ca ele să fie insotite de elemente afective ale constiintei (emotii, sentimente etc.) insotite de traire afectiva, notiunile din sfera morala se fixeaza în structura personalitatii. Conduita morala reflectă manifestarea constiintei in relatiile morale practice ale subiectului si consta dintr-o suita neintreruptă de raspunsuri si manifestari. Continutul ei este dat de deprinderi si obisnuinte morale (întrajutorarea, cooperarea etc.), precum si de trasaturi pozitive de caracter (cinste, corectitudine). Prin continut si forme de organizare specifice, educatia fizica este capabilă sa creeze un cadru adecvat atat pentru formarea constiintei morale, cat si pentru manifestarea conduitei morale. Aceste efecte sunt posibile deoarece educatia fizică implica:- necesitatea de a respecta o serie de reguli, norme de practicare. Atunci cand se practică in grup, educatia fizica impune respectarea unor cerinte legate de relatiile sociale care se stabilesc intre indivizi, incepand cu cele legate de respectarea unei formaţii de lucru si terminand cu respectarea regulamentelor de desfasurare a anumitor intreceri;-solicita din partea subiecţilor participare constienta si activa pentru a putea sa-si realizeze obiectivele propuse;- prin forme specifice de practicare si continut accesibil, educatia fizica ofera satisfactie practicantilor, fapt ce consolideaza afectiv respectarea regulilor si normelor care însotesc practicarea exercitiilor fizice.

În acest context, profesorului îi stau la dispozitie o serie de metode care pot contribui la educatia morala a subiectilor:- metode verbale - de tipul conversatiei, explicaţiei, dialogului;- metode de organizare a colectivului - pe perechi, pe grupe;- modalitati de rezolvare a sarcinilor motrice - cu ajutorul profesorului, cu ajutorul colegilor sau individual, precum si o serie de mijloace, cum ar fi:- jocurile, intrecerile;- sarcini de autoconducere, autoorganizare etc.

Educatia fizica îsi exercita influenta si asupra educatiei estetice a individului prin aceea ca promoveaza armonia corporala si frumusetea miscarilor. Nu de puţine ori acţiunile motrice au fost asimilate unor adevarate opere de arta (gimnastica, patinaj, mot sincron etc.). Orice opera include un mesaj specific, ce se transmite intr-un limbaj propriu in cazul domeniului nostru, este vorba de limbajul corporal, gestual, care se poate constitui într-un adevarat mijloc de comunicare a emotiilor, sentimentelor. In procesul receptarii lui, influenţele se exercita asupra tuturor laturilor personalitatii umane: intelectuala, afectiva, morala etc. Scopul educatiei estetice, acela de a transmite si a facilita asimilarea valorilor estetice, este sprijinit în cadrul educatiei fizice ca urmare a valorificarii ansamblului de exprimari motrice ce îi sunt caracteristice.

Finalitatea este data de formarea atitudinii estetice, respectiv de ansamblul reacţiilor spirituale ale individului fata de valorile estetice. Rolul profesorului este primordial în formarea gustului estetic al subiecţilor practicanti ai exercitiilor fizice, el

12

fiind unul dintre factorii care influenteaza capacitatea subiectilor de a reactiona spontan, printr-un sentiment de satisfactie sau insatisfactie fata de manifestarile de tip motric la care asista. Pe fondul acestui gust estetic, se dezvolta ulterior judecata estetica, constand din capacitatea de apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluate. In vederea formarii unei atitudini estetice corespunzatoare, profesorul de educatie fizica poate actiona în urmatoarele directii:- alegerea unor exercitii fizice care sa raspunda exigentelor impuse de estetica miscarii; - recomandari privind vizionarea anumitor spectacole sportive;- comentarea manifestarilor sportive cu caracter estetic îndoielnic si orientarea interesului subiectilor catre adevaratele valori estetice din lumea activitaţilor motrice.

Desi nu se pot preciza coordonatele unei metodici coerente in privinta influentarii acestei componente a procesului de instruire, prin obiectivele de natura cognitiva, afectiva, sociala pe care le urmareste, educatia fizica exercita fara îndoiala influente si in direcţiile mentionate.

În concluzie, se poate aprecia ca educatia fizica contribuie la înfaptuirea unitatii biopsihice a personalitaţii umane prin dezvoltarea fiecarei componente a acestei unitaţi si asigurarea unei armonii între ele.PRINCIPII ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTPrincipii cu caracter generalPrincipiul aplicativităţii cunoştinţelor în practică

Pentru respectarea acestui principiu în activitatea de educaţie fizică trebuie avut în vedere că tot ceea ce se însuşeşte se cere a fi valorificat în activităţile competiţionale sau in cele sportive desfăşurate în timpul liber al elevului.

Astfel, deprinderile sau priceperile motrice formate trebuie să poată fi valorificate în condiţiile unei confruntări regulamentare sau ori de câte ori situaţia cotidiană o impune.

Conţinutul predat trebuie să se raporteze la experienţele posibile, iar prin sesizarea unor consecinţe imediate, elevul poate fi conştientizat asupra importanţei şi aplicabilităţii practice a celor însuşite. In activitatea de educaţie fizică, trecerea de la a cunoaşte şi a şti la a şti să faci şi a fi capabil reprezintă însăşi finalitatea procesului şi impune din partea elevului corelări ale cunoştinţelor anterior dobândite (nu numai la educate fizică), iar din partea profesorului ca însuşirea mecanismelor de execuţie a unor deprinderi specifice activitătii să fie urmată de apli-carea acestora in conditii practice diferite, reunite in parcursuri şi trasee aplicative, secvente tactice, jocuri de mişcare, jocuri sportive etc.

Scopul acestor situatii este dezvoltarea capacităţii de generalizare a elevului, prin raportarea sa continuă la realitate, ca modalitate sigură de sporire a cunoaşterii şi experienţei.Principiul respectării particularităţilor subiecţilor

Acest principiu scoate în evidentă importanţa şi necesitatea predării conţinutului în concordanţă cu particularitătile colectivului, care în cazul educaţiei fizice, spre deosebire de alte discipline, urmăresc aspectele legate de: vârstă; sex; dezvoltare bio-motrică; nivel de pregî: în anumite cazuri.

Educaţia şi instruirea în conformitate cu natura umană par a fi şi in prezent o regulă de bază a procesului formativ, care îşi găseşte fundamentarea în relaţia dintre capacitatea de învăţare-asimilare şi procesul de dezvoltare biologică. O a doua directie impusă de acest principiu o reprezintă respectarea particularitătilor individuale ale

13

fiecărui elev (individualizare mai dificil de urmărit în educaţie fizică, datorită numărului mare de elevi şi a posibilităţilor materiale relativ scăzute.

Individualizarea este considerată de unii autori1 drept o fază superioară a accesibilităţii fiind apanajul sportului de performanţă.

Pentru respectarea acestui principiu în educaţie fizică, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerinţe:cunoaşterea permanentă a nivelului colectivului şi gradului de îndeplinire a obiectivelor stabilite; stabilirea unui ritm optim de lucru, în funcţie de capacitatea de însuşire şi de execuţie a fiecărui colectiv, sau grupe valoric constituite în interiorul său; acţiunile individualizate pot lua forma temelor pentru acasă, care au rolul de a uniformiza pregătirea subiectilor sau de a asigura dezvoltarea superioară a celor cu aptitudini; desfăşurarea activităţii în clase speciale pentru cei cu aptitudini deosebite (în cazul nostru, clasele cu profil sportiv) sau cele destinate persoanelor aflate în dificultate; diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.

Respectarea acestui principiu este impusă şi de prevederile curriculare, cu referire la asigurarea traseelor de pregătire individuală, care favorizează formarea individului în direcţia aptitudinilor sale, în deplin acord cu particularităţile manifestate.

Principii care se impun cu dominanţa asupra confinutului învâţâmântului.Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor (conţinutului)

Acest principiu se impune cu necesitate a fi discutat în corelaţie cu cel anterior mentionat( respectării particularităţilor de vârstă şi individuale).

Astfel, putem aprecia că alegerea unui conţinut accesibil atât din punctul de vedere al cantităţii informaţiei, cât şi al complexităţii acesteia, totul pe un fond metodologic adecvat particularităţilor colectivului, reprezintă o condiţie a demersului didactic specific educaţiei fizice, şi nu numai acesteia.

Accesibilitatea conţinutului este prevăzută în documentele oficiale (curricula, programe de specialitate) şi se respectă prin următoarele acţiuni ale conducătorului procesului:• adaptarea metodologiei de acţionare, în funcţie de fiecare colectiv sau grupă alcătuită pe criterii bio-motrice, prin:alegerea metodelor, procedeelor metodice, a modalităţilor de exersare şi formaţilor de lucru adecvate;selecţionarea mijloacelor şi dozarea lor optima, în vederea generării unei dificultăţi a conţinutului, accesibilă nivelului înregistrat de colectiv, care să stimuleze şi să mobilizeze elevul în direcţia abordării sale;utilizarea reglatorilor metodici pentru accelerarea şi eficientizarea procesului de instruire;• aplicarea regulilor impuse de practica domeniului:trecerea de la cunoscut la necunoscut se referă în special la formarea deprinderilor şi priceperilor motrice, folosind elementele însuşite anterior;de la uşor la greu, prin raportare la volumul de efort implicat în procesul exersării specif ice;de la simplu la complex, cu referire la dificultatea şi complexitatea mijloacelor şi structurilor folosite în procesul de învăţare specific.

1

14

Accesibilizarea conţinutului nu înseamnă o subsolicitare a elevilor prin propunerea unor situaţii deosebit de uşoare, ci dimpotrivă implică o dificultate realistă a acestora, care se înscrie în limitele posibilului şi necesarului, invitând elevul la interogaţie, exersare şi aplicare în practică. In esenţă, acest principiu exprimă necesitatea predării integrate a cunoştinţelor, prin core-larea informatiilor interdisciplinare şi transdisciplinare, folosindu-se experienta anterioară a individului.

Aplicabilitatea principiului se regăseşte la nivelul documenteîor de programare şi planifi-care, unde implică respectarea următoarelor cerinţe63:/ materialul care urmează a fi predat trebuie să fie grupat, ordonat şi programat m con-cordanţă cu logica internă a componentelor vizate;/ materialul nou predat trebuie să pornească de la cunoştinţele însuşite anterior şi să pregătească elevul pentru cele care urmează a fi predate;/ în planificarea conţinutului trebuie să se ţină cont de necesitatea continuitătii şi coerenţei între lecţii, semestre, ani;/ participarea ritmică a elevilor la procesul instructiv-educativ.

Acţiunea de sistematizare a conţinutul activităţii presupune din partea profesorului orga-nizarea informaţiilor într-un sistem, a cărui coerenţă trebuie să asigure condiţiile psiho-peda-gogice favorabile integrării acestora în experienţa anterioară a individului.

Aspectul de continuitate a procesului apare mai mult ca o consecinţă firească a sistemati-zării decât ca o condiţie necesară progresului, întracât aceasta nu vizează numai ritmicitatea participării elevilor la programul de pregătire propus, ci se remarcă mai ales prin logica internă a educaţiei fizice şi a locului ei în cadrul disciplinelor formative din planul de învăţământ.

Trebuie evitată transmiterea informaţiilor în mod secvenţial, izolat, fără legătură cu achiziţiile dobândite în cadrul educaţiei fizice sau altor discipline de studiu. Predarea şi, respectiv, învăţarea se recomandă a fi realizate initial în mod global, prin asigurarea unei legături între cunoştinţele vehiculate, care implică şi valorifică, în acelaşi timp, capacitatea de generalizare a elevului.

Respectarea acestui principiu conduce la formarea deprinderilor de muncă sistematică, întărirea trăsăturilor de voinţă, perseverentă, conştiinciozitate, ordonarea şi disciplinarea gândirii şi acţiunii, în vederea desfăşurării unei activităti cât mai eficientePrincipii care acţionează asupra metodologiei didactice şi formelor de organizare a activităţilor. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi rational/ dintre concret şi abstract în procesul de predare-învâţare (intuiţiei)

În procesul formativ specific învăţământului, cunoaşterea se realizează prin raportări suc-cesive ale particularului la general şi invers.

Conceptia alternanţei între senzorial şi rational se impune tot mai mult în procesul de cunoaştere şi învătare, specific diferitelor etape ale învăţământului.

In plan didactic, cunoaşterea senzorială este cunoscută sub denumirea de intuitie şi presupune cunoaşterea nemijlocită prin intermediul imaginii, care este întotdeauna concretă şi individualizată, a obiectelor, fenomenelor şi actiunilor.

Pornind de la concretul imaginii, elevul poate ajunge la abstractizări şi generalizări în domeniu. Drumul poate fi refăcut şi în sens invers, când se oferă posibilitatea de a observa aplicarea m conditii concrete a generalului cunoscut. Intuiţia nu trebuie înţeleasă doar ca o posibilitate de a vedea sau simţi ce presupune respectivul act

15

motric, ci trebuie privită ca o modalitate de uşurare a învăţării (cunoaşterii), prin accesul direct la înţelegere, asigurat de o sesizare mult mai cuprinzătoare a fenomenului, ca urmare a unei trăiri imediate în sfera senzorialului.în educaţie fizică, respectarea acestui principiu se impune la orice nivel şi presupune stimularea unui nurnăr cât mai mare de analizatori, în vederea formării unei reprezentări clare a mecanismului mişcării sau acţiunilor supuse învăţării.

Stimularea senzorială se realizeazăîn planuri diferite (vizual, auditiv, kinestezic, tactil) în funcţie de natura informaţiei transmise, de nivelul şi tipul de subiect căruia i se adresează (normal sau cu nevoi speciale).

Atât practica domeniului cât şi autorii ce au abordat această problematică evidenţiază următoarele aspecte în respectarea acestui principiu:implicarea analizatorului vizual prin,demonstrarea elementelor supuse învăţării;prezentarea unor planşe, imagini, kinograme, filme ce redau acţiunile vizate în predare;observarea dirijată a execuţiei altor elevi. implicarea analizatorului auditiv, în cazul explicaţiilor care pot precede, însoţi sau urma,tehnicile de stimulare vizuală; implicarea analizatorului tactil şi kinestezic în timpul exersării elementelor, pentra conştientizarea acţiunii segmentelor, a întregului corp, a gradului de încordare musculară sau de tensmne articulară cerute de execuţia în cauză.

În demersul iniţiat, profesorul trebuie să ţină cont de necesitatea ca stimularea sferei sen-zoriale să se realizeze la acelaşi nivel pentru toţi elevii. Pentru aceasta se impune, după caz: imaginile utilizate sau realizarea demonstraţiei, necesită un plasament optim, care să permită urrnărirea în bune condiţii pentru toţi membrii colectivului; explicaţiile să fie făcute pe un ton adecvat situaţiei; în exersare trebuie să se asigure o localizare exactă a solicitărilor, pentru a se forma la toţi elevii aceleaşi repere senzoriale

Activitatea de educaţie fizică reclamă de cele mai multe ori, stimularea şi angajarea, uneori simultană, a mai multor analizatori pe parcursul acţiunilor specifice implicate de situaţiile de învăţare sau de valorificare a cunoştinţelor.

Simpla observare a materialului intuitiv nu produce efectele scontate; este nevoie ca elevii să opereze concret cu elementele prezentate, pentru a le supune propriei gândiri şi experienţe. Reprezentarea mentală provocată de intuiţie trebuie să asigure atât declanşarea acţiunii elevului, cât şi suportul unei execuţii corecte, prin clarificarea elementelor mecanismului de bază. In încercarea de a respecta acest principiu, profesorul de educaţie fizică trebuie să se asigure că folosirea elementelor intuitive nu se face in mod abuziv (in special cele care se adresează analizatorului vizual), lucru care se poate repercuta negativ asupra capacităţii de abstractizare şi generalizare a elevului.Principiul participării conştiente şi active

Acest principiu presupune aprecierea individului ca subiect al propriei deveniri.El impune implicarea elevului m propriul proces de asimilare a cunoştinţelor şi de for-mare a personalităţii sale, învăţarea devenind un proces de structurare şi restructurare continuă, în care dinamica internă a personalităţii reprezintă atât un rezultat, cât şi o condiţie a par-ticipării active din partea elevului. Astfel, m demersul didactic, profesorul este dator să stimuleze prin actul predării partici-parea activă a elevului la propria formare, aspect care

16

implică totodată şi un grad ridicat de conştientizare. Conştientizarea acţiunilor desfăşurate de către elev conduce la integrarea achi-ziţiilor de orice natură în structuri cât mai ample şi cu o aplicabilitate cât mai mare. In acest fel, sunt înlăturate informaţiile care sunt stocate doar în baza memorizării mecanice, fără o procesare prealabilă a lor. De fapt, un proces formativ trebuie să depăşească dobândirea şi stocarea informaţiilorprin asimilare mecanică şi să se orienteze către o implicare a elevului în experienţele didactice care conduc la crearea de cunoştinţe şi formarea unor obişnuinţe şi deprinderi specifice.Dispozitia naturală a copilului către joc şi activitate motrică trebuie valorificată în educaţie fizică, în directia captării şi menţinerii interesului şi participării la un nivel cat mai ridicat.

Acest lucru permite cointeresarea elevului într-un parteneriat educational -formativ, care asigură conştientizarea acţiunilor întreprinse şi valorificarea lor în experienţe create şi propuse de profesor, ce vor stimula şi încuraja creativitatea şi imaginaţia, într-un sistem relational care va asigura stabilitatea cunoştinţelor.

Pentru respectarea acestui principiu în activitatea de educaţie fizică, este necesară respectarea următoarelor cerinţe: cunoaşterea şi înţelegerea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, ceea ce va conduce la o mai bună motivare şi conştientizare a acţiunilor elevilor;înţelegerea mecanismului de bază al actelor şi acţiunilor motrice supuse învăţării, în vederea formării unei reprezentări cât mai exacte şi a uşurării memorizării mişcărilor;stimularea autonomiei şi iniţiativei elevilor în alegerea soluţiilor motrice la problemele create de profesor, în vederea menţinerii unei stări de implicare cat mai ridicată;implicarea elevilor in procesul de evaluare a propriilor acţiuni şi a celor desfăşurate de colegii lor.

Principiul însuşirii temeinice a cunoştinfelor şi deprinderilorCalitatea procesului instructiv-educativ desfăşurat se apreciază prin posibilitatea

utilizării infonnatiei îh situaţii diferite, de natură practică sau orientate tot către acumularea de noi informaţii. Acest lucru reclamă o bună însuşire a cunoştintelor specifice, ceea ce presupune in ultima instanţă, respectarea tuturor celorlalte principii. Temeinicia şi durabilitatea achiziţiilor presupune respectarea următoarelor cerinţe în cadrul procesului specific de educaţie fizică66: în transmiterea informatiilor să se apeleze la memoria logică, bazată pe înţelegerea mecanismelor de acţiune; asigurarea unui număr optim de repetări, necesare însuşirii corecte a celor predate şi realizării altor obiective specifice;exersarea continuă şi în condiţii variate asigură temeinicia formării deprinderilor şl durabilitatea rezultatelor obtinute în celelalte planuri (dezvoltarea fizică, dezvoltarea calităţilor motrice, întărirea altor trăsături ale personalităţii); programarea unui volum de informatii specifice în strictă concordanţă cu durata ciclului tematic, pentru a se asigura buna însuşire a acestuia; pentru o apreciere obiectivă a nivelului de însuşire a celor predate, se impune o verificare ritmică a colectivului.

Respectarea acestui principiu nu poate fi dovedită decât în timp, prin menţinerea posi-bilităţilor de exprimare motrică specifică şi nespecifică a individului la un nivel cat mai înalt şi implicit a unei calităţi a vieţii cat mai ridicate.

17

Principii specifice activităţii de educaţie fizicăAşa cum se va vedea în cele ce urmează, principiile enunţate pot fi încadrate într-

unul din criteriile anterior menţionate, fără a-şi pierde caracteristica de specificitate, însă din punct de vedere didactic am considerat oportună prezentarea lor separata, motivati fiind şi de faptul că realizăm acest lucru pentru prima data.Principiul solicitării gradate a organismului

Acest principiu are în vedere respectarea unor aspecte impuse de caracteristicile fiziologice ale organismului, care nu permit o abordare bruscă a activităţii atâta tirnp cat aceasta se desfăşoară pe baze ştiinţifice şi are obiective bine determinate. Apreciem necesitatea soiicitarii progresive a organismului drept o condiţie pentru menţinerea randamentului crescut si eficienţei în activităţile motrice. Considerăm că respectarea acestui principiu se impune în două ipostaze specifice acti-vităţilor de educaţie fizică şi sport. In primul rând în cadrul fiecărei lecţii, când intrarea în efort a subiecţilor trebuie realizată gradat, printr-o pregătire a organismului ce respectă particularităţile fiziologice ale vârstei şi ale efortului ce urmează a fi prestat.

Această abordare ne asigură că implicarea in activitate a individului nu va periclita integritatea sau funcţionalitatea aparatelor şi sistemelor biologice, iar randamentul subiectului nu va avea de suferit din această cauză. Acest principiu este respectat în lecţie prin acţiunile întâlnite în partea de pregătire a organismului pentru efort, a încălzirii, cum este cunoscută în sport, al cărei rol este unul bine cunoscut şi unanim apreciat ca importanţă de toţi cei implicaţi în fenornenul practicării exer-ciţiului fizic. In al doilea rând, principiul trebuie respectat în programarea conţinutului lectiilor pe ter-men lung, asigurându-se astfel o adaptare treptată a organismului la solicitările specifice activităţii şi un progres continuu fără sincope şi fără problemele fiziologice ce pot fi generate de abordaxea neadecvată a efortului.

Principiul face referire la parametrii soiicitarii psiho-fizice la care este supus subiectul in timpul activităţilor motrice. El vizează activitatea desfăsurată m partea fundamentală a lecţiei, unde se acţionează în vederea realizării obiectivelor operaţionale propuse.

Considerăm că prin respectarea acestui principiu se înlătură situaţia de sub sau supra solicitare. Drept urrnare, o dozare corespunzătoare a stimulilor din pregătire va produce efectele adaptative şi de învăţare scontate.

Este cunoscut faptul că suprasolicitarea psiho-fizică împiedică manifestarea achiziţiilor specifice activităţii la un nivel corespunzător şi generează un efect de stagnare sau regres al stării de adaptare la efortul respectiv.

Totodată, subsolicitarea datorată utilizării unor stimuli sub nevoile şi posibilităţile subiectului atrage după sine o încetinire a progresului şi chiar o anulare a disponibilităţilor naturale ale subiectului pentru acest tip de activităţi.

Astfel, intensitatea optima a soiicitarii poate fi asemuită intensităţii-prag a stimulului, sin-gura care declanşează reacţiile adecvate de natură fiziologică sau motrică ale indivizilor.

In activităţile de educaţie fizică şi sport, optimizarea soiicitarii se impune ca o cerinţă importantă în demersul specific pentru îndeplinirea obiectivelor atât de dezvoltare morfo-funcţională, cat şi de învăţare, şi poate fi respectată prin stabilirea mijloacelor adecvate şi a raportului dintre parametrii efortului.

18

Principiul frecvenţei si duratei solicitării (iteratiei optime a solicitării)Acest principiu are în vedere necesitatea impusă de specificul activităţilor motrice

privind prezenţa solicitarii pe parcursul unei săptămâni şi a duratei acestei solicitări atât în lecţie, cât şi în timp.

Practica exerciţiului fizic a demonstrat că pentru realizarea unei adaptări funcţionale corespunzătoare şi a unei învăţări eficiente este necesar ca solicitarea specifică să se regăsească de minimum două ori pe parcursul unei săptămâni, timp de minimum 8 săptămâni.

Desigur că aceste repere sunt pur orientative şi variază în funcţie de tipul activităţii (educaţie fizică, activităţi de timp liber, sport de performantă), de vârsta practicantului, nivelul de performanţă motrică şi obiectivele propuse.

Dacă în activităţile de timp liber sau de educaţie fizică se apreciază că un număr de 3 şedinţe săptămânale asigură atingerea obiectivelor propuse, în sportul de performanţă numărul activităţilor poate ajunge la două sau mai multe pe zi, în funcţie de nivelul de pregătire al sportivului şi de perioada de pregătire în care se regăseşte. In ceea ce priveşte durata solicitarii în timpul unei lecţii, şi aceasta se apreciază după ace-leaşi considerente menţionate anterior şi poate varia între 30 de minute pentru activităţile de timp liber şi câteva ore în activitatea sportivă de performanţă. Din punctul de vedere al prezenţei în timp a activităţii motrice pentru care se optează, putem conclude susţinând că solicitarea specifică activităţilor motrice se poate extinde m funcţie de activitate, de obiective şi de practicant, de la câteva luni până la toată viaţa.

Respectarea acestui principiu în educaţie fizică şi sport impune o programare şi planificare judicioasă a activităţilor atât la nivelul lecţiei, cât şi pe termen lung.

Bibliografie

Dragnea,A., Teodorescu,S., Teoria sportului, Ed.Fest, Bucuresti, 2002Dragnea,A.,şi colaboratorii, Educaţie fizică şi sport – Teorie şi didactică, Ed.Fest, Bucuresti, 2006Cârstea,G., Didactica educaţiei fizice, ANEFS, Bucureşti,2000Dragnea,A.,Bota,A., Teoria activităţilor motrice,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1999Dragomir,P.,Scarlat,E., Educaţie fizică – repere noi, mutaţii necesare, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2004Epuran,M.,Horghidan,V.,Psihologia educaţiei fizice,ANEFS,Bucureşti,1994Graham,G., Teaching Children Physical Education – becoming a master teacher (second edition). Human Kinetics, 2001Joiţa,E., Eficienţa instruirii, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1998Popovici,D., Didactica – soluţii noi la probleme controversate, Ed. Aramis, Bucureşti, 2000Smith, E., E., Nolen-Hoeksema Susa, Fredrickson, Barbara, L., Loftus, G., R., (2005) – Introducere în psihologie, Ediţia a XIV a, Editura Tehnică Bucureşti, ISBN 973 – 31 – 2253 – XŞerbănoiu,S., Metodica educaţiei fizice,Ed. Cartea universitară, Bucureşti, 2004Winnick,J., Adapted Physical Education and Sport. Human Kinetics, Ghampaign, Illinois

19

Pregătirea psihologică şi antrenamentul invizibil în dansul sportiv

Emilia Florina Grosu – prof. univ.dr. Univ. „Babeş – Bolyai”Cluj - Napoca Costinel Mihaiu – lector univ. dr. Univ. Bucureşti

Capitolul I – GENERALITĂŢI

20

1.1. Pregătirea psihologică – definiţie1.2. Antrenamentul invizibil (pregătirea biologică) pentru concurs

Din dorinţa de a afla cât mai multe informaţii despre antrenamentul psihologic şi antrenamentul invizibil indiferent de sportul practicat ne-am oprit asupra acestei teme de o importanţă deosebită. Pe lângă pregătirea fizică şi tehnică, este necesară şi o pregătire psihologică şi de refacere pentru a realiza cu succes activitatea sportivă. Aceste pregătiri se desfăşoară odată cu creşterea capacităţii de performanţă şi a condiţiei fizice.Vom defini în continuare conceptele fundamentale ale acestui capitol:

Antrenament (noţiunea superioară – sport) – înţelesul principal = proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice. Sinonime: pregătire sportivă.

Antrenamentul psihologic (noţiunea superioară - antrenament) – înţelesul principal = expresie prin care se înţelege ansamblul influenţelor de ordin psihologic realizate în mod intenţionat pe parcursul pregătirii sportivului. Influenţele privesc atât nivelul calităţilor intelectuale, afective şi volitive,cât şi capacitatea sportivului de a se autoregla şi adapta la situaţii deosebite întâlnite în pregătire şi concurs.2

Pregătirea psihologică pentru concurs constă în ansamblul de măsuri care urmăresc dezvoltarea laturilor psihicului sportivului solicitat în activitatea sportivă şi care îi asigură posibilitatea obţinerii de succese în antrenament şi în concurs.

Antrenamentul invizibil (noţiunea superioară – antrenament) – înţelesul principal = expresie folosită pentru a indica contribuţia condiţiilor şi factorilor igienici şi sociali, care completează efectul factorilor specifici antrenamentului în vederea desăvârşirii pregătirii sportivilor.Ansamblul factorilor aşa –zişi nevăzuţi este format de alimentaţie, de conţinutul şi durata odihnei, de formele de masaj, stimulente şi relaţiile sociale (familiale,, de grup, de muncă). 3

Pregătirea biologică pentru concurs este suma factorilor fiziologici, naturali sau artificiali aplicaţi în pregătirea sportivilor de performanţă cu 7-10 zile înaintea competiţiilor importante (Campionat European, Campionat Mondial, Jocuri Olimpice), cu scopul creşterii potenţialului energotrop al organismului care determină capacităţi de efort crescute.

Caracteristicile antrenamentului sportiv4

- are un caracter complex;- este sistematizat după scopul şi efectele urmărite;- este diferenţiat pe următoarele componente ale pregătirii sportivilor:Prin antrenamentul sportiv se urmăreşte realizarea:- pregătirii tactice;- pregătirii fizice;- pregătirii psihologice;- pregătirii teoretice; şi, după caz: - a pregătirii artistice;- a pregătirii biologice pentru concurs.

Aceste laturi ale pregătirii sportivilor mai sunt denumite în literatura de specialitate “factori” sau “componente” ale antrenamentului sportiv.În continuare vom defini alte noţiuni importante:

2 Nicu Alexe şi colab.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, pg. 376- 3773 Nicu Alexe şi colab.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, pg. 379-3804 Dragnea A., (2002) - Teoria Sportului, Editura FEST, Bucureşti, pg. 155

21

Capacitatea de performanţă este rezultatul interacţiunii unor sisteme biologice, psihice şi educaţionale, exprimat printr-o manifestare complexă a disponibilităţilor sportivului, materializată în peformanţe sportive (Dragnea A., 2002, Teoria Sportului, Editura FEST, Bucureşti, p.79 ).

1.1. Pregătirea psihologică – definiţie Psihologia este definită ca ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor şi al

particularităţilor psihice. Psihicul uman este o formă specifică de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos prin totalitatea proceselor şi fenomenelor proprii acestei reflectări.5

Psihologia sportului este o ştiinţă desprinsă din psihologia generală, adaptată la specificul sportului de performanţă. Pregătirea psihologică este o componentă a antrenamentului sportiv, dar şi o subcomponentă a fiecărei părţi din antrenament. Problema pregătirii psihologice în sport este de mare actualitate, în condiţiile amplificării sistemului competiţional internaţional şi mai ales ale luptei sportive. Factorul psihologic îşi demonstrează importanţa în timpul desfăşurării concursurilor, mai ales în condiţiile în care posibilităţile şi şansele participanţilor sunt mai mult sau mai puţin egale. Sarcina esenţială a pregătirii psihologice este de a reuni toate condiţiile şi elementele necesare pregătirii pentru a asigura participarea cu succes în competiţii.Pregătirea psihologică implică determinarea (prin mijloacele antrenamentului şi ale acţiunilor educaţionale) creşterii capacităţii psihice, care să permită sportivului desfăşurarea unor acţiuni eficiente şi obţinerea de rezultate superioare în concursuri.

1.1.1. Componentele pregătirii psihicea. Pregătirea psihomotrică - măestria execuţiilor tehnice depinde de gradul de dezvoltare a unor funcţii psihomotrice precum: schema corporală, chinestezia, lateralitatea, echilibrul static şi dinamic, percepţiile spaţio - temporale, timpul de reacţie, anticipaţia şi coincidenţa, viteza de execuţie şi repetiţie, ideomotricitatea.6

b. Pregătirea cognitivă - la nivelul solicitărilor specifice sportului respectiv constă în „dezvoltarea funcţiilor şi mecanismelor de informare şi apreciere-decizie, precum atenţia (detecţie, urmărire, comutare), percepţiile specializate, gândirea, creativitatea - decizia, memoria şi imaginaţia.”7

c. Pregătirea afectivă - constă în dezvoltarea funcţiei reglatoare a sferei afective, reprezentată prin dispoziţii, emoţii, sentimente şi pasiuni. Dinamizatoare sau inhibitivă, afectivitatea influenţează parametrii calitativi ai performanţei.d. Pregătirea volitivă - este suportul angajării sportului în realizarea eforturilor mari şi maxime, neîntrerupte şi indispensabile obţinerii performanţei. „Voinţa are funcţie reglatoare între direcţia activă (care declanşează energiile) şi direcţia pasivă (care reprimă durerile)”.8

În practică se urmăreşte dezvoltarea următoarelor calităţi de voinţă: orientarea spre scopuri stabilite conştient, perseverenţa, dârzenia, tenacitatea, curajul, iniţiativa şi răbdarea.

Dezvoltarea trăsăturilor personalităţii reprezintă un obiectiv complex, situate în centrul tuturor factorilor educativi, inclusiv pentru atrenor. În acest scop se acţionează pentru formarea concepţiei despre lume, dezvoltarea intereselor, întărirea motivaţiei, formarea atitudinilor, valorificarea particularităţilor temperamentale, dezvoltarea aptitudinilor, educarea trăsăturilor de caracter, formarea conştiinţei de sine, educarea disciplinei, toate cele enumerate mai sus având drept scop determinarea profilului psihologic al sportivului.

1.1. 2. Treptele pregătirii psihologice

5 DEX, pg. 757-7586 Epuran M.,(1976) - Psihologia Educaţie Fizice, Editura Sport Turism, Bucureşti, pg. 111

7 Bompa T., (2001) - Periodizarea teoria şi metodologia antrenamentului, Editura C.N.F.P.A., pg 788 Epuran M.,(1993) - Psihologie – Compediu, Editura Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, pg. 111

22

a). Pregătirea psihologică de bază - ansamblul mijloacelor şi metodelor folosite pentru formarea personalităţii sportivului. Se desfăşoară în procesul de antrenament, paralel cu pregătirea tehnică şi fizică. Există o pregătire psihologică specială, desfăşurată concret pentru fiecare curs în parte prin măsuri şi procedee precise.9

Sarcinile generale ale pregătirii psihologice sunt:- Educarea trasăturilor personalităţii şi a calităţilor morale ale sportivului, paralel cu o conduită corectă şi dragostea pentru sport ;- Dezvoltarea atenţiei, a capacităţii de concentrare şi a stabilităţii psihice;- Dezvoltarea memoriei, a imaginaţiei şi a capacităţii de reprezentare motrice, vizuală sau chinestezică – vezi figura dreapta – exerciţii de imagerie mentală; - Dezvoltarea spiritului de orientare şi evaluare rapidă şi corectă a situaţiilor care pot apărea în concurs;- Educarea stăpânirii de sine şi a celorlalte calităţi de voinţă conform exigenţelor regulamentelor de concurs.b). Pregătirea psihologică specifică - implică dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor psihice care condiţionează direct performanţa într-o ramură de sport; ţine de monografia psihologică a fiecărui sport (de exemplu atenţia - concentrată şi stabilă la dans, vigilentă în lupte şi box şi distributivă în jocurile sportive, în dans sportiv). c). Pregătirea psihologică pentru concurs - această ramură a pregătirii psihice are două aspecte, însumând atât pregătirea pentru concursuri în general, cât şi pregătirea pentru un concurs anume.10 Pregătirea psihologică pentru concurs trebuie privită ca o stare de preparaţie, constând în formarea unui sistem de atitudini şi conduite (comportamente) care urmăresc calitatea participării sportivului la realizarea performanţei. Ea include următoarele elemente de bază:

Dispunerea – primirea de informaţii despre concurs (ora şi locul desfăşurării, condiţii), despre participanţi (cine participă, cine joacă, rezerve), despre adversari (cine joacă, cu cine, forma adversarilor, etc.)

Anticiparea – se referă la programarea mentală a acţiunilor care urmează a fi îndeplinite; se face prin rememorarea exerciţiului (gimnastică), imaginarea săriturii (săritura în lungime), „înfurierea” pentru mobilizarea forţei explozive (haltere) etc.

La jocurile sportive, imaginarea fentelor, a driblingurilor, a locului şutului la poartă creează condiţii pentru execuţii sigure şi precise.

Angrenarea – modelarea - se realizează prin exerciţii pregătitoare efectuate sub forma încălzirii, în aşa fel încât să pregătească neuromuscular structura motrică a procedeului sau a mişcării care urmează a fi executate.

Astfel, săritorii imită desprindea, gimnaştii execută legarea a două trei elemente dificile, suliţaşii imită aruncarea fără a da drumul suliţei, etc.

”Bătătorirea" căilor nervoase şi reglarea contracţiilor musculare pregătesc efectuarea mişcărilor respective, uşurând execuţia şi mărind eficienţa.

Aplicarea – adaptarea – constă în continua apreciere şi rezolvare a acţiunilor motrice în timpul desfăşurării acesteia, potrivit planului iniţial sau recapitulându-l în funcţie de situaţiile concrete sau noi ivite în concurs.

Această etapă este mai simplă la sporturile cu un singur procedeu (de exemplu la săritura în înălţime, din atletism) şi mai complexă la sporturile cu adversar direct sau la sporturile colective, adaptarea făcându-se permanent în funcţie de reacţia adversarului la acţiunile proprii sau în funcţie de coechipier.

Analiza – se face la încheierea concursului, dar şi după fiecare execuţie la unele probe de atletism, haltere sau în timpul întreruperilor (time-out) şi se referă la aprecierea comportamentului

9 Epuran M, op cit, pg 22110 Epuran M , op cit, pg. 222

23

sportivului în condiţiile date. Analiza are influenţă asupra dispunerii psihice pentru concursul următor.

d). Psihoterapia – reprezintă ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra sportivului (sugestia, hipnoza, reveria dirijată, placebo-terapia, persuasiunea, etc). e). Psihoprofilaxia - Pregătirea psihologică înainte de concurs trebuie să inducă o stare de încredere în forţele proprii, de mobilizare, de învingere a emoţiilor negative. Pentru prevenirea acestor emoţii negative se va acţiona în vederea sustragerii atenţiei de la problemele de concurs prin activităţi recreative (plimbări), activităţi culturale (vizionari de spectacole, filme, vizite la obiective turistice), şedinţele de sugestie şi autosugestie. De asemenea, se va determina creşterea motivaţiei prin acordarea de recompense, prin stimularea orgoliului de apartenenţă la un club sau al sentimentului patriotic (în concursurile internaţonale).

Mobilizarea sportivului în timpul concursului se va face prin educarea capacităţii de a depăşi situaţiile defavorabile sau neprevăzute sau prevenirea demobilizării în situaţii favorabile. Se va recurge la încurajări din partea antrenorilor, a coechipierilor, a spectatorilor. De asemenea, sportivul va fi îndemnat să facă abstracţie de atitudinea ostilă a publicului care susţine echipa adversă, să-şi păstreze autocontrolul în faţa provocărilor şi a gesturilor nesportive ale adversarilor sau în situaţia deciziilor eronate din partea arbitrilor.f). După terminarea concursului se va trece la acţiuni de descărcare nervoasă:

Aprecierile obiective ale antrenorilor asupra comportamentului sportivului sau a echipei în ansamblu în timpul concursului reprezintă de asemenea o condiţie necesară pentru eficienţa stimulării.

1.2. Pregătirea biologică pentru concurs1.2.1. Mijloace folosite în scopul realizării pregătirii biologice pentru concurs- antrenamentele scurte (45-60 min), dar de mare intensitate; - încălzirea strict individualizată, completată cu masaj care să inducă starea de start către

indicatori favorabili performanţei; - produse farmacologice, folosite pentru susţinerea efortului şi care îşi păstrează valoarea

ca mijloc de pregătire biologică; - antrenamentul la altitudine.

Aceste mijloace au efecte energotrope (de stimulare).1.2.2. Refacerea capacităţii motriceCapacitatea motrică (noţiunea superioară – mişcare) – înţelesul principal =

sistem de posibilităţi psihomotrice înnăscute şi dobândite, prin care individul rezolvă, la un anumit grad diferite sarcini motrice. Observaţii:Valoarea capacităţii motrice este influenţată şi de factori subiectivi, motivaţionali.11

Pregătirea biologică de concurs reuneşte o serie de mijloace pe care le regăsim în procesul de antrenament, dar capătă în perioada competiţională alte valenţe, fiind canalizate în direcţia asigurării cadrului biologic optim pentru obţinerea de rezultate înalte în concursuri. Un element important al pregătirii biologice pentru concurs este starea optimă de sănătate. Aceasta constă într-o sinteză de mijloace metodico-pedagogice naturale şi artificiale provenite din mediul intern şi extern, integrate în regimul zilei de pregătire, sau de concurs cu scopul reinstalării homeostazei. Este un proces natural şi se poate realiza spontan (pe baza unor legi fiziologice) şi dirijat (strict individulizată, are ca scop grăbirea refacerii ).

Mijloacele refacerii – sunt naturale şi artificiale („provenite din mediul extern sau intern, aplicate raţional în vederea restabilirii homeostazei organismului dinaintea efortului şi

11 Nicu Alexei, op. cit., pg. 232-233

24

depăşirea acestui nivel prin supracompensare).”12 Aceste mijloace pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume:

- după efectele excitante – sfera neuropsihică, sfera endocrino-metabolică, sistemul neuromuscular, sistemul cardio-respirator, analizatorii.

- după apartenenţa mijloacelor;- după tipul de efort.Mijloacele farmacologice sunt un alt mijloc de refacere, care se referă la medicaţia

efortului prin administrarea de substanţe susţinătoare de efort (ergotrope) care pot sprijini efortul pe plan metabolic şi care se administrează după reguli medicale precise, individualizate.

Substanţele farmaceutice folosite în refacere au un pronunţat caracter de substituţie, de suplinire (săruri minerale, vitamine, compuşi glucidici, aminoacizi). Unele susţinătoare de efort folosite în activitatea sportivă sunt stimulative pentru sinteza unor hormoni, enzime şi vitamine implicate în efortul sportiv. Refacerea urmăreşte în permanenţă restabilirea potenţialului fizic, utilizarea mijloacelor farmacologice în acest domeniu având încă multe rezerve.

Dieta sportivă se aplică în mod calitativ şi cantitativ şi are ca scopuri principale menţinerea unei greutăţi corporale optime (cantitativ) şi realizarea unei compoziţii corporale adecvate (calitativ). Dieta sportivă are efecte ergotrope. Din punctul de vedere al menţinerii unei greutăţi corporale putem vorbi despre pierderea greutăţii (slăbire) şi creşterea greutăţii (îngrăşare).

Slăbirea se practică la sporturile cu categorii de greutate, în scopul încadrării sportivului la o categorie inferioară, obţinând astfel unele avantaje competiţionale. Acest proces poate avea efecte negative asupra sănătăţii sportivului în cazul nerespectării cu stricteţe a principiilor alimentaţiei raţionale, ducând până la prejudicierea performanţei sportive. Dintre efectele negative, amintim: deteriorarea funcţiilor cardiace şi renale, scăderea tonusului muscular, a forţei musculare şi a nivelului anduranţei, modificarea metabolismului, scăderea eficienţei la antrenamente şi la concursuri, scăderea rezistenţei organismului la îmbolnăviri.

Îngrăşarea se face treptat, în medie 1 kg/săptămână. Şi în acest caz trebuie respectate principiile alimentaţiei raţionale.

Realizarea unei compoziţii corporale adecvate se realizează prin mineralizare, vitaminizare, proteinizare şi asigurarea echilibrului glicemic.

Sub aspectul efectelor ergotrope în pregătirea sportivului pentru concurs se utilizează raţia hiperproteică şi raţia hiperglucidică.

12 Bompa T.,(2001), Periodizarea Teoria şi Metodologia Antrenamentului, Editura C.N.F.P.A., Bucureşti, pg.78

25

Capitolul II PROCESAREA INFORMAŢIEI

2.1. Sistemul de procesare a informaţiilor2.2. Propriocepţia 2.3. Sisteme mnezice – definiţie2.4. Motivaţia şi scopurile2.5. Tensiunea psihică în sport

2.1. Sistemul de procesare a informaţiilor

Învăţarea şi practicarea unui sport implică utilizarea unui sistem de procesare a informaţiilor – de analiză metodică a acestora. Acest sistem include patru componente. Creierul deţine funcţia de control.

Input-ul reprezintă toate informaţiile provenite din interiorul şi exteriorul corpului.- Dansatorul aude muzica (melodia şi ritmul); - Vede mingea mişcându-se spre el;- Simte poziţia membrelor şi poziţia pe care o are partenerul.

Creierul procesează informaţia şi elaborează o decizie.- Iniţial informaţia este interpretată, acest proces se numeşte percepţie;- Ulterior se decide un răspuns;- Pentru ambele etape se caută în memorie situaţii similare, întâlnite anterior;- În final, creierul transmite o comandă muşchilor.

Output-ul este acţiunea efectuată ca urmare a deciziei elaborate. Dacă în memorie se găsesc suficiente informaţii dobândite prin antrenament şi practică, acţiunea are toate şansele să fie o reuşită.

Feedback-ul este răspunsul primit după output. El informează despre reuşita acţiunii. - De exemplu dansatorul poate constata dacă se califică sau nu etapele superioare ale

competiţiei.- Într-un concurs de antrenament, dansatorul poate fi instruit de antrenor.- Feedback-ul devine parte a input-ului şi influenţeză decizia ulterioară.

2.2. Propriocepţia

Informaţiile primite despre propriul corp reprezintă propriocepţia. „Propriocepţia - simţ al poziţiei, vitezei şi forţei mişcării, denumit adesea al „şaselea simţ”.Informaţiile proprioceptive în controlul muscular şi al poziţiei membrelor sunt date de multiple organe sau proprioceptori (mecanoreceptori ) specializaţi: fibre msculare, organul lui Golgi în tendoane, aferenţe tactile etc. Numeroase mişcări necesită informaţii kinestezice sau propriokinestezice pentru a realiza performaţele, în special în mişcări reduse şi limitate sau lente”.13Senzaţiile kinestezice ne înştiinţează despre mişcarea şi poziţia diferitelor părţi ale corpului. „Senzaţiile kinestezice împreună cu senzaţiile de echilibru alcătuiesc grupa senzaţiilor proprioceptive”. 14

Excitanţii specifici ai receptorilor analizatorului motor, adică al proprioceptorilor, îl constituie contracţiile muşchilor, presiunile şi tracţiunile exercitate asupra tendoanelor şi articulaţiilor, determinate de mişcările specifice unei activităţi oarecare sau activităţi sportive. Ele sunt recepţionate de:

Simţul kinestezic informează scoarţa despre: poziţia părţilor corpului, rezistenţa întâlnită de segmentele corpului în mişcare sau de rezistenţa care trebuie învinsă prin mişcare, mişcările părţilor corpului, (cu cât subiectul este mai antrenat, cu atât experienţa sa motrică este mai bogată

13 Roland Doron, Francoise Parot (2006)– Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, pg.619. 14

Epuran M., (1993), Psihologie – Compediu, Editura Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, pg.64

26

şi cu atât el va fi capabil să perceapă mai precis direcţia, amplitudinea, rapiditatea mişcării, precum şi forţa necesară efectuării ei).

Senzaţiile de echilibru se asigură prin colaborarea mai multor simţuri: simţul kinestezic, vizual şi tactil. „Simţul echilibrului este deosebit de complex şi constă în aprecierea poziţiei corpului în spaţiu.”15

2.3. Sisteme mnezice - definiţie

Memoria este procesul psihologic de întipărire, păstrare, recunoaştere şi reproducere a experienţei cognitive, afective şi voluntare a omului. O bună memorare a mişcărilor asigură o execuţie corectă, deci posibilitatea însuşirii unei deprinderi corespunzătoare. Memoria mişcărilor constă din întregul ansamblu al reprezentărilor despre exerciţiile efectuate de elev sau pedagog.

2.3.1. Memoria senzorialăLa nivel bazal, informaţia din mediu poate fi stocată în memoria senzorială. Acest sistem

mnezic nu poate stoca decât un număr redus de informaţii senzoriale şi pentru foarte scurt timp (Kalat, 1999). Se consideră că informaţiile senzoriale sunt stocate pentru cel mult o jumătate de secundă, după care fie se pierd, fie sunt transferate într-un alt sistem mnezic.

Creierul primeşte o cantitate redusă de informaţie în fiecare moment, aceasta constituie memoria de scurtă durată (după alţi autori - memoria senzorială). Creierul se concentrează asupra aspectelor importante. Aceasta se numeşte atenţie selectivă.

Acesta interpretează informaţiile şi elaborează un răspuns prin verificarea rapidă a memoriei de lungă durată în care sunt căutate situaţiile similare. Dacă un sport este învăţat bine şi practicat mult timp, memoria de lungă durată va conţine toate informaţiile necesare creierului pentru luarea deciziilor corecte.

2.3.2. Memoria de scurtă durată (MSD)Reprezintă centrul activităţii de procesare a informaţiilor. În memoria de scurtă durată,

informaţia poate ajunge din memoria senzorială, cât şi din memoria de lungă durată (informaţie deja memorată).Dacă informaţia nouă din registrul senzorial nu este repetată şi întipărită foarte rapid (până la 2 min), există riscul ca ea să fie uitată. În general, dacă o persoană reuşeşte să repete noua informaţie în memoria de scurtă durată pentru o perioadă de 20-30 de secunde, aceasta va fi suficient învăţată pentru a putea trece în memoria de lungă durată.

2.3.3. Memoria de lungă durată ( MLD)Spre deosebire de cunoştinţele prezente în memoria de scurtă durată şi în memoria

senzorială, cunoştinţele din memoria de lungă durată sunt relativ permanente. Scopul sistemului mnezic este de a stoca cunoştinţele în memoria de lungă durată.

2.4. Motivaţia şi scopurile

Motivaţia reprezintă factorul activ în decizia unei persoane de a se implica într-o activitate şi de a depune efort pentru aceasta. Cu cât o persoană este mai motivată, cu atât va munci mai mult şi şansele de reuşită cresc.

2.4.1.Tipuri de motivaţie„Există doua tipuri de motivaţie: intrinsecă şi extrinsecă”16 Motivaţia intrinsecă: derivă din activitatea însăşi.Persoana agreează acea activitate. Prin motivaţie intrinsecă se înţelege că unei persoane îi

face plăcere practicarea unui anumit sport, fără a se gândi la modul în care ar putea fi recompensată.

15 Epuran M., (1993), Psihologie – Compediu, Editura Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, pg.55

16 Rose Marie Gallagner,(2000), Recapitulări prin diagrame, Educaţie fizică, Editura All Educational, pg.46

27

Motivaţia extrinsecă: derivă din activităţile conexe activităţii propriu-zise. Prin definiţie, motivaţia extrinsecă se referă la motivaţia care vine din exterior. Motivaţia extrinsecă apare în diferite forme, exemplele comune fiind premiile, trofeele, banii, medaliile, aprobarea socială, dar şi frica sau pedeapsă.

Motivaţia extrinsecă este utilă, dar prezintă unele dezavantaje:- Dacă recompensa este prea dificil (sau prea uşor) de obţinut, ea acţionează ca un factor demobilizator.- Participarea la competiţii în vederea obţinerii de recompense tensionează psihic sportivul.- El poate pierde interesul pentru sport, dacă ratează câştigarea premiului.

2.4.2. Scopul Scopul - reprezintă o finalitate (un obiectiv care trebuie îndeplinit). „Atingerea unui scop este o bună motivaţie pentru toţi cei care practică exerciţiul fizic (fără scop nu există acţiune).”17

Sarcinile scopului:- determină sportivul să muncească mai mult;- ajută la pregătirea psihică dinaintea execuţiei, deoarece sportivul ştie spre ce tinde;- acţionează ca un jalon, direcţionând antrenamentul;- este un parametru în raport cu care poate fi apreciată evoluţia sportivului;- fixat - scade anxietatea şi creşte puterea de control;- realizat - conferă mai multă încredere în sine.

Caracteristicile scopului - Scopul trebuie să fie: - concret - ”Să alergi mai repede” este o formulare vagă. „Trebuie să alergi în mai puţin de 4 secunde în următoarea încercare” este o formulare mult mai concretă.- măsurabil - parcurgerea a 30 de metri în mai puţin de 4 secunde poate fi măsurabilă. Sportivul află dacă şi-a atins scopul.- acceptat - sportivul şi antrenorul trebuie să fie de acord cu scopul propus.- realist - dacă scopul este prea ambiţios, sportivul va fi tentat să abandoneze.- programabil în timp - realizarea scopului necesită o planificare a obiectivelor care trebuie atinse. Planificarea se face din timp şi ea conduce antrenamentul sportivului.- stimulant - scopurile stimulante, care reprezintă o provocare, înlătură plictiseala. Pe măsură ce sportivul progresează, scopul trebuie să fie din ce în ce mai greu de atins.- înregistrat - atingerea scopului trebuie consemnată. Apoi se decide următoarea etapă şi se apreciază progresul realizat.

2. 5. Tensiunea psihică în sport

„Tensiunea psihică este o stare de excitaţie şi alertă. Ea poate apărea înaintea unei competiţii. Iată câteva din semnele ei”.18

Creşterea tensiunii psihiceLa creşterea tensiunii psihice contribuie:

- Încurajările din partea antrenorului şi a coechipierilor – vedeţi în exemplul de mai jos ;- Încălzirea dinaintea competiţiei – după cum se poate vedea în desen ;- Fixarea unui scop precis, care trebuie atins;- Luminile strălucitoare şi zgomotul din jur;- Spectatorii prietenoşi sau ostiliDar tensiunea psihică nu trebuie să depăşească anumite limite.2.5.1. Tensiunea psihică şi performanţa

Este nevoie de un nivel optim de tensiune psihică pentru a obţine cea mai bună

17 Rose Marie Gallagner,(2000), Recapitulări prin diagrame, Educaţie fizică, Editura All Educational, pg.47

18 Rose Marie Gallagner,(2000), Recapitulări prin diagrame, Educaţie fizică, Editura All Educational, pg.44, 45

28

performanţă. Priviţi acest grafic:

- În punctul A tensiunea psihică este scăzută. Poate exista segmentul de oboseală sau plictiseală. Pregătirea psihică nu este suficient de bună. Performanţa va fi stabilă.- Între punctele B şi C tensiunea psihică este optimă. Performanţa va fi maximă.- În stările de anxietate accentuată, tensiunea psihică creşte spre punctul D. Este o stare de super-excitare care va influenţa negativ performanţa.

2.5. 2. Adrenalina şi tensiunea psihică Hormonul numit adrenalină joacă un rol important în tensiunea psihică. Este secretat de

glandele suprarenale. Când sportivul este speriat sau nervos, aceste glande declanşeză adrenalina în sânge. Adrenalina are următoarele efecte:- Accelerează bătăile inimii şi astfel mai mult oxigen şi glucoză sunt pompate spre muşchi;- Determină constricţia vaselor de sânge din intestin şi piele, direcţionând mai mult sânge spre muşchi;- Produce încordarea muşchilor, pregătindu-i pentru acţiune.- În aceste condiţii, inima bate foarte repede, se simte un gol în stomac, muşchii pot frisona. Sportivul este pregătit pentru depunerea efortului.

2.5.3. Prevenirea supraexcităriiAceste tehnici împiedică apariţia stării de supraexcitare înaintea unei competiţii.

Relaxarea: Se inspiră lent şi adânc. Se relaxează pe rând diferite grupe de muşchi. Vizualizarea: Se parcurge în detaliu execuţia în gând. Sportivul trebuie să îşi imagineze că a încheiat cu bine execuţia, să rămână calm şi sigur de sine. În conţinutul pregătirii psihologice mai intră asistenţa psihologică (prin psihodiagnoză) şi psihoterapia.„Exerciţii de exprimare a emoţiilor”. 19

A exprima: plăcerea de a mânca Fraza 1.-„Eu savurez bomboanele mele preferate”

A exprima: satisfacţia; Fraza 2.- „Eu am mâncat bine sunt sătul”.A exprima : spaima Fraza 3.-„Mă jucam cu mingea şi deodată

am spart un geam”A exprima : regretul Fraza 4.-„ Eu sar prin casă şi fără să vreau

am spart vaza preferată a mamei”A exprima : o situaţie comică Fraza 5.-„Noi ne jucam jocul „Trasul

frânghiei” , când echipa adversă a scăpat frânghia şi a căzut grămadă”

„Când oamenii din 5 ţări diferite (SUA, Brazilia, Chile,

19 Macovei, Sabina, Buţu, Oana, (2003)- Gimnastica ritmică în şcoală,Ed. Tipografia, Bucureşti, pg. 15

29

Argentina, Japonia) au privit fotografii care reprezentau expresiile faciale pentru fericire, furie, tristeţe, dezgust, frică şi uimire, au întâmpinat foarte puţine dificultăţi în identificarea emoţiilor exprimate de fiecare expresie”.20 – vezi desenul de mai sus.

Capitolul III FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PERFORMANŢA

3.1. Factori fiziologici3.2. Factori psihologici (mentali)3.3. Factori de mediu

Performanţa în orice domeniu sportiv – depinde de o varietate de factori

3.1. Factori fiziologici

„Aptitudinea – înclinare, dispoziţie naturală, destoinicie, pricepere.(cf.fr. aptitude).”21

Aptitudinea - cu cât este mai mare, cu atât performanţa este mai bună.Condiţia fizică reprezintă nivelul superior al pregătirii fizice indispensabil valorificării

optime a indicilor tehnici şi tactici ai sportivului în concurs. Folosirea noţiunii scoate în evidenţă de cele mai multe ori stadiul superior şi complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu forma sportivă. Condiţia fizică influenţează direct proporţional performanţa.

Constituţia: Performanţele vor fi mai bune într-un domeniu care corespunde tipului somatic sau constituţiei fizice a sportivului.

Vârsta: Dacă activitatea depinde de forţă şi viteză, performanţele vor fi mai bune la 25 decat la 45 de ani. Pentru unele activităţi (golf), vârsta este mai puţin importantă decât experienţa.

Compoziţia tisulară a corpului: Persoanele supraponderale suportă o greutate excesivă. Aceasta afectează negativ performanţa.

Oboseala: Reduce nivelul performanţei. Un somn bun este esenţial înaintea unei competiţii.Boala şi leziunile: Sportul nu se practică în condiţii de boală sau leziune; acestea vor fi agravate.

Dieta: Dieta afectează sănătatea, care la rândul ei influenţează condiţia fizică. Contează ce şi când mănâncă un sportiv înaintea unei competiţii. Nu se recomandă o masă consistentă.

Drogurile: Alcoolul şi tutunul afectează performanţa. Anumite droguri îmbunătăţesc performanţa pe termen scurt, dar în timp afectează sănătatea. Este interzisă folosirea lor de către sportivi.

3.2. Factori psihologici (mentali)

Personalitatea: defineşte ansamblul sistemic şi deosebit de complex al trăsăturilor caracteristice ale omului concret în ceea ce are el original, individual, relativ stabil şi îl deosebeşte de alţi oameni. Unele sporturi sunt mai adecvate unui anumit tip de personalitate. Performanţele sunt mai bune dacă există această corespondenţă. „Când vorbim despre personalitate ne referim la faptul că ea cuprinde: aptitudini, temperament şi caracter”.22

Aptitudinea – ca însuşire complexă a personalităţii – presupune o structură de procese

20 Atkinson, L., Rita; Atkinson, C., Richard şi colab., (2002) – Introducere în psihologie, Ed., Tehnică, pg. 335

21 Gheorghina Haneş (1991)- Dicţionar de neologisme, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg.33

22 Epuran M., (1993), Psihologie – Compediu, Editura Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, pg.33

30

fizice şi psihice organizate, care permit efectuarea cu rezultate bune a activităţii.Temperamentul este latura personalităţii umane care exprimă caracteristica sa generală

de energie şi dinamică.Caracterul este „nucleul” personalităţii şi are drept caracteristici: constanţa, forţa de

manifestare – în lumina unor atitudini şi consecvenţa.Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului . Atitudinea sportivului

faţă de antrenament este foarte importantă. În funcţie de această atitudine va avea rezultate bune sau slabe. În strânsă legătură cu atitudinea este motivaţia.

Motivaţia: Când sportivul este hotarât să obţină succesul, el munceşte mai mult şi rezultatele sunt mai bune.

Tensiunea psihică: Dacă sportivul este prea relaxat, performanţele vor fi sub nivelul scontat. El trebuie sa atingă un nivel optim de pregătire psihică.

Stresul: Stresul de orice cauză afectează performanţa – vezi desen.

3.3. Factori de mediu

Vremea: Dacă vremea este mai caldă, mai rece, mai vântoasă sau mai umedă decât de obicei, performanţa va fi mai slabă – pentru sporturile care se desfăşoară în aer liber – vezi fotojos stânga.

Altitudinea: La altitudini mai mari aerul este rarefiat. Aportul de oxigen din fiecare respiraţie este mai scăzut. Dacă sportivul nu este obişnuit cu aceste condiţii, va fi dispneic (cu dificultăţi de respiraţie) şi ameţit –foto sus dreapta.

Poluarea: Afectează plămânii, deci şi performanţa. Performanţa optimă

- Corpul şi mintea se influenţează reciproc; - Ambele sunt influenţate de mediul înconjurător;- Aceşti trei factori (corpul, mintea, mediul) interacţionează şi afectează performanţa;- Dacă cei trei factori sunt la parametrii maximi, se obţine performanţa optimă.

Capitolul IV ÎNVĂŢAREA UNUI SPORT

4.1. Cum şi când se învaţă un sport?4.2. Feedback-ul şi importanţa lui în antrenamentul sportiv4.3. Aptitudinea în sport

4.1. Cum şi când se învaţă un sport?

Sistemul de procesare a informaţiei serveşte la învăţarea şi practicarea unui nou sport.

Cum se învaţă un sport nou?Sistemul de procesare a informaţiei are o capacitate

limitată: Aceasta înseamnă ca el poate prelucra o cantitate limitată de informaţii într-un interval de timp.

31

Încercarea de a capta prea multe informaţii duce la suprasolicitarea sistemului şi la apariţia stării de confuzie. „Cel mai bun mod de a învăţa o mişcare complexă este de a o separa în componente şi de a studia fiecare componentă în parte. Este necesară concentrarea asupra celor mai importante aspecte”.23

Când este însuşit un sport ?- Un sport este învăţat atunci când performanţele sunt în mod constant bune.

- Chiar şi sportivii de mare performanţă continuă antrenamentele pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Mişcarea se fixează în memoria de lungă durată prin intermediul antrenamentului.

4.1.2. Tipurile de antrenamentAntrenament parţial - dacă este posibil, atunci se descompune un sport complex în

componente. Antrenamentul se realizează pentru fiecare componentă în parte. Apoi se asamblează componentele. Mişcarea bazinului şi apoi mişcarea picioarelor pentru înaintare la anumite stiluri de dans.

Antrenament variabil - antrenamentul pentru sporturile în aer liber se desfaşoară în diferite condiţii: baschet...... El corespunde situaţiilor variate cu care se confruntă jucătorii pe teren.

Antrenament global - în cazul unui sport simplu sau a unui sport care nu poate fi descompus, antrenamentul constă în practicarea acelui sport.

Antrenament fix - un sport în spaţiu închis ar trebui practicat în aceleaşi condiţii de fiecare dată. Sporturile în spaţii închise nu sunt influenţate de mediu – dans. Antrenamentul invizibil a fost definit în primul capitol iar, aici dorim doar să menţionăm factorii specifici acestui tip de antrenament: alimentaţie, conţinutul şi durata odihnei, de formele de masaj, stimulentele şi relaţiile sociale (familiale, de grup, de muncă).

4.1.3. Îndrumarea în învăţarea unui sportCând se învaţă un sport este nevoie de îndrumarea unui profesor, antrenor sau a unui

prieten. Există 3 tipuri de îndrumare:Vizuală: Demonstraţii făcute de antrenor, urmărite pe video sau prezentate sub forma de

kinograme sau scheme. Este utilă în special pentru etapele de debut- foto stânga jos.

http://www.handball.de http://www.swimming.ro

Verbală: Instrucţiunile pot fi repetate de câte ori este nevoie şi adaptate persoanei care

învaţă sau căreia i se atribuie anumite sarcini care trebuiesc aplicate în competiţie – foto dreapat sus.

Manuală: Când antrenorul ghidează fiecare mişcare a sportivului sau este utilizat un aparat care limitează mişcările şi conferă siguranţă. – foto dreapta.

Îndrumarea manuală este utilă nu numai în sporturile complexe sau periculoase, ci şi în sporturile unde o tehnică desăvârşită este determinantă în obţinerea victoriilor. De exemplu la gimnastica artistică, sportivul este suspendat cu o centură pentru a fi protejat în caz de cădere în faza de învăţare a elementelor foarte dificile la paralele, bară, inele. Antrenorul trece prin mişcare sportivul de un număr de ori pentru a-l ajuta să-şi formeze o reprezentare corectă a mişcării.

4.2.Feedback-ul şi importanţa lui în antrenamentul sportiv

23 Rose Marie Gallagner,(2000), Recapitulări prin diagrame, Educaţie fizică, Editura All Educational, pg.42

32

„Feedback-ul este răspunsul primit după realizarea acţiunii sau a output-ului. Se regăseşte în aprecierea performanţelor sportivului şi în aprecierea rezultatelor obţinute de către acesta”. 24 Oferă informaţii cu privire la calitatea execuţiei.

Aprecierea performanţei poate fi obţinută:- de la juriu (în cazul concursurilor de gimnastică sau dans), de la antrenor, profesor sau prieteni;- prin propiocepţie, într-o oarecare măsură. Aceasta se numeşte feedback intern (sportivul simte cât de a executat figurile);- prin studierea înregistrărilor video.

Aprecierea rezultatelor (AR)

http://www.youtube.com

Spune dacă rezultatul obţinut este cel dorit.Aprecierea rezultatelor poate fi obţinută :

- privind - sportivul vede mingea intrând în poartă;- ascultând sau privind scorul;- prin propriocepţie (sportivul poate aprecia o finalizare corectă după o piruetă).

Pentru ce este util feedback-ul ?Discutarea performanţelor cu un profesor sau antrenor ajută la :

- Evidenţierea calităţilor pe care se poate baza sportivul;- Identificarea punctelor slabe în scopul diminuării lor; - Aprecierea necesităţii unui antrenament suplimentar;- Stabilirea unor obiective ce trebuie atinse;- Menţinerea motivaţiei.

Feedback-ul, îndrumarea şi antrenamentul

24 Rose Marie Gallagner,( 2000), Recapitulări prin diagrame, Educaţie fizică, Editura All Educational, pg. 41,43

33

- Feedback-ul şi îndrumarea se îmbină.- Ambele fac parte din munca de antrenare.- Antrenamentul joacă un rol major în succesul unui atlet.- Un atlet de valoare trebuie să aibă un antrenor cu o înaltă calificare.- Mulţi sportivi tineri capătă deprinderi excelente de la antrenori necalificaţi.

4.3. Aptitudinea în sport

„Termenul aptitudine are trei semnificaţii diferite în sport.”25 A. Aptitudinea este abilitatea, dobândită prin învăţare, de a direcţiona efortul cu

siguranţă şi eficienţă spre obţinerea efortului dorit.De exemplu:

- aptitudinea în dans se învaţă;- nimeni nu o are din naştere; - la dansul sportiv fiecare figură trebuie să servească unui scop posibil de atins.- mişcările executate trebuie să fie eficiente, fără pierdere inutilă de energie.

B. Aptitudinea reprezintă o acţiune sau un set de acţiuni.De exemplu, serviciul în tenis sau stilul de înot craul. Este prescurtare de la aptitudine

motorie. Sporturile se bazează pe aptitudine motorii. (“Motor learning” derivă din sintagma “învăţarea mişcării”). Alergarea sau săriturile sunt exemple de aptitudini fundamentale. Aptitudinile fundamentale sunt comune multor sporturi.

Serviciul în tenis şi săritura în înălţime sunt aptitudini complexe. Aptitudinile complexe sunt specifice unui anumit sport. Uneori sportul însuşi reprezintă o aptitudine; de exemplu, dansul şi înotul.

C. Aptitudinile motorii pentru sporturile practicate în aer liber sau în salăÎn sporturile practicate în aer liber mişcările variază în funcţie de mediu; de exemplu

apărarea porţii de fotbal.În sporturile practicate în sală, mişcările sunt mereu aceleaşi. Ele nu depind de mediu

(stilul de înot craul este un exemplu).Salutul la dans implică executarea aceloraşi acţiuni. Dar dansatorul îşi poate schimba

ritmul sau locul pe ringul de dans.Aptitudinea şi performanţaFiecare reuşită în îmbunătăţirea aptitudinii este numită performanţă. Creşterea

aptitudinii conduce la performanţe mai bune. Creşterea aptitudinii este influenţată şi de alţi factori, cum ar fi anxietatea şi oboseala.

Bibliografie 1. Alexe, N.,şi colab. (1974) – Terminologia Educaţiei Fizice şi a Sportului, Editura Stadion.2. Andersen, A., P., (2004) – Limbajul trupului, trad. după The complete idiot’s Guide to Body Language, printed in Bulgaria, distrubuţie în România prin Editura Teora, bucureşti, ISBN 978- 1- 59496 - 103 – 8 3. Bard., S., Arthur; Dr.Mitchell G.Bard.,(2006) – Să înţelegem creierul, „The complet idiot guide”; Editura Curtea Veche, ISBN 973-669-252-34. Bompa, O., T., (2001) – Dezvoltarea calităţilor motrice, Universitatea dihn York, Toronto, Canada, Ministerul Tineretului şi Sportului, Şcoala Naţională de antrenori, , Constanţa, Editura Ex Punto.5. Cârstea Gh., (1999) – Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice., Bucureşti, Casa de

25 Epuran M., (1993), Psihologie – Compediu, Editura Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, pg.41

34

Editură Petru Maior.6. Constant Maneca (1986) -Dicţionar de neologisme, (cf.fr. aptitude) – Florin Marcu.7. Crăciun, M., (2007) – Agresivitatea şi violenţa în sport.Consideraţii psihologice, Rev. Palestrica Mileniului III – Civilizaţie şi Sport, An VIII, nr. 1, (27), Martie 2007, pg 5 -7. 8. David, D., (2006) – Metodologia cercetării clinice, colecţia Psihologie, Editura Polirom Iaşi, ISBN 978- 973- 46- 0342- 8 9. Dragnea, A., C.,(2006) – Elemente de psihosociologie a grupurilor sportive, Editura Cd Press, Bucureşti; ISBN (10) 973-7989-73-210. Dragnea, A., Bota, Aura (1999) – Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.11. Epuran, M., (1976) - Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport –Turism.12. Gallagner, Rose – Marie, Fountain Sally, Gee Linda (2000) - Educaţie fizică: recapitulări prin diagrame (trad. Liliana Puiu), Bucureşti, Editura All educational.13. Grosu, Emilia, Florina (1998) - Elementele tehnice corporale în gimnastica ritmică sportivă şi acrobatică, Cluj-Napoca14. Grosu, Emilia, Florina (1997) - Complexe de influenţare selectivă a aparatului locomotor15. Guillen, Garcia, F., (2003) – Introduccion a la psicopedagogia de la Actividad Fisica y el Deporte, Coleccion Psicologia del Deporte, Editorial Kinesis, ISBN 958 - 94 - 0167 – 8 16. Herman, R., (1994) - Îmbunătăţirea tehnicii, în Scuola della Sport, Roma.17. James J. Hai – (1973) - Biomecanics of sport techniques, Pretice Hall Inc.18. Kory,Mercea, Marilena; Zamora, Elena (2003) – Fiziologia efortului fizic sportive, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.19. Macovei Sabina (1995) - Culegere de texte, Gimnastica ritmică sportivă, vol I, specializare, Bucureşti.20. Pasztai, Z., (2007) – Rolul stretchingului în normalizarea funcţiei stato – kinetice, Editura Corson –Iaşi, ISBN 10 - 973- 8225- 31- 0.21. Smith, E., E., Nolen-Hoeksema Susa, Fredrickson, Barbara, L., Loftus, G., R., (2005) – Introducere în psihologie, Ediţia a XIV a, Editura Tehnică Bucureşti, ISBN 973 – 31 – 2253 – X22.*** Dicţionar vizual 5 limbi (2005), Editura Litera Internaţional, Bucureşti.Colecţia „Arborele lumii” 23. *** Colecţia “ Sportul al copii şi juniori” SCJ (1998) – Participarea copiilor în sport, vol.I, Perspective psihologice, SCJ 111-112 ( 2-3 / 1998), INCPS, Bucureşti, ISSN 1221 -2296, trad. după “ Intensive Participation in Children’s Sports” – Human Kinetics Publishers, copyright 1993. http://www.bewell.rohttp://www.beijing2008.comhttp://www.digitaljournalist.orghttp://www.doctor.info.rohttp://www.idieta.rohttp://www.olympic.orghttp://www.quantumpharm.rohttp:// www.romedic.ro http://www.see-educoop.nethttp:// www.topsanatate.ro http://www.sanatate.lx.rowww://.e-scoala.rohttp://www.smartsb.ro/scout/primulajutor

Traumatisme şi Prim Ajutor în sport

35

Dr. Adrian Oprea

Definitie si caracteristici Leziuni traumatice la nivelul articulaţiilor, datorate acţiunii unor forţe divergente, fără

modificarea raportului anatomic normal dintre suprafeţele intraarticulare. Accident comun datorat unei supratorsionari De obicei, entorsa afectează mai des membrele inferioare, în special glezna. Poate fi insotita si de fracturi si atunci se trateaza fractura Persoana accidentată are dureri şi mişcări reduse Articulaţia afectată se umflă.

ClasificareEntorse:

- Usoare - întindere ligamentară - Medii – ruptura ligamentara partiala, diminuarea stabilitatii articulare- Grave – rupere ligamentara totala, stabilitate articulara complet compromisa

Simptomatologie Durere imediat dupa traumatism Tumefactie locala (se umfla articulatia ) datorita procesului inflamator local

posttraumatic Impotenta functionala imdeiat dupa traumatism Echimoza apare dupa 24 ore de la traumatism Entorsele gleznei se produc prin răsucirea forţată a articulaţiei tibio — tarsiene cu lezare

de ligamente. Fenomenul se complică atunci când se fac smulgeri osoase, fisuri sau fracturi maleolare.

În entorsele de genunchi se lezează în deosebi ligamentul intern şi în cazuri mai grave ligamentele încrucişate.

În articulaţia şoldului, entorsele se produc foarte greu, dar sunt dureroase şi greu de tratat. Entorsele articulaţiilor coloanei vertebrale sunt extrem de rare, dar foarte serioase. Entorsele degetelor nu au un caracter grav, se produc prin supraextensie. Entorsele pumnului se produc prin mişcări violente, prin forţarea articulaţiei în flexie, în

extensie sau torsiune Entorsele cotului sunt fie contuzionale, fie provocate de căderi sau eforturi violente

(aruncări cu discul, suliţa, mingea, etc). În entorsele umărului, tendonul bicepsului poate ieşi temporar din şanţul său, rupând

ţesuturile bursei şi tecii tendinoase.Evolutia ulterioara

Cele usoare si moderate se vindeca bine, fara a necesita vreun tratament deosebit Entorsele grave se vindeca bine cu tratament de specialitate Daca nu, e risc sa apara sechele si chiar recidive: unde ai avut o entorsa medie / grava,

articulatia e slabita si mai usor mai apare o noua entorsa! Primul ajutor în cazuri de entorse ale gleznei

– ridicaţi piciorul în sus; – aplicaţi un bandaj elastic strâns; – scădeţi temperatura prin aplicarea pachetelor cu gheaţă pe bandaj; – repaus articular, prin imobilizare provizorie; – combaterea durerii; – limitarea edemului si a hemartrozei (sângerare intraarticulara); – c ontraindicat masajul (poate agrava leziunile partilor moi).

Luxatiile

36

Leziuni traumatice la nivel articular, datorate acţiunii unor forţe care produc dislocarea capetelor osoase articulare (deci pierderea raporturilor normale dintre suprafeţele intraarticulare)

Clasificare a) L. recente (încă nu s-a instalat contractura musculară); b) L. vechi (există contractura musculară); c) L. recidivante (sunt luxaţii cronice care apar din ce în ce mai frecvent la aceeaşi

articulaţie, producându-se cu foarte mare uşurinţă, la microtraumatisme); 1. L. complete (anatomia articulaţiei este distrusă, capetele osoase migrând mult); 2. L. incomplete, sau subluxaţii (doar unul dintre capetele osoase se deplasează); I) L. simple; II) L. complicate (se asociază leziuni de vase, nervi ăi chiar fracturi

Simptomatologie – durere: este foarte intensă, cu caracter sincopal; – deformarea regiunii respective; – impotenţa funcţională: este totdeauna prezentă în luxaţii

Primul ajutor- o luxatie nu trebuie sa prinda apusul soarelui daca a survenit ziua si rasaritul daca a survenit noaptea;– imobilizarea provizorie a segmentului respectiv;– combaterea durerilor;– limitarea edemului şi a hemoragiei;– transportul imediat la o secţie de ortopedie Luxatiile membrului superior

- clavicula se luxează mai des la nivelul extremităţii acromiale (luxaţia lui Galileu), decât la extremitatea sternală;

- humerusul, capătul proximal se luxează frecvent în jos şi înăuntru şi mai rar în sus şi înapoi;

- cotul se luxează la extremităţile proximale ale celor două oase ale antebraţului, cubitus şi radius şi mai rar, izolat;

- la mână şi degete cele mai întâlnite luxaţii se produc în articulaţia radio - carpiană Luxatiile membrului inferior

- capul femural se poate luxa mai frecvent înapoi; - la articulaţia genunchiului, tibia se luxează mai des înainte şi mai rar înapoi. Au loc

tulburări serioase, genunchi deformat, tumefiat, se produc ruperi de ţesuturi moi de capsulă, vase sanguine, urmate de revărsări seroase în articulaţie, meniscurilezate;

- luxaţia rotulei (patelei) se produce când genunchiul este în extensie; la unii indivizi, cu genunchiul în valg, contracţia muşchiului cvadriceps este capabilă să producă luxaţia rotulei în afară;

- în articulaţia gleznei, cea mai frecventă luxaţie este a astragalului.

Luxaţiile coloanei vertebrale sunt destul de rare, dar foarte grave, iar luxaţiile maxilarului inferior datorate traumatismelor se manifestă prin reducerea mişcărilor mandibulei, îngroşarea vocii, gura rămânând întredeschisă.

Leziunile muschilor Cele mai frecvente leziuni sunt rupturile musculare, iar când leziunea este mai uşoară,

este cunoscută sub numele de întindere musculară.

37

sunt definite ca macrotraumatisme de origine interna produse de o contractie brusca a unui muschi, in anumite situatii favorizante.

se datorează unor procese patologice diferite: – spasme musculare, – rupturi fine sau întinse de fibre sau fascicole – reacţii inflamatorii, ca miofasceita recidivantă

Cauzele leziunilor musculare rupturile de fibre musculare se produc în urma unor mişcări violente, bruşte,

nefiziologice, nedozate sau necontrolate eforturile bruste si violente fara o incalzire prealabila, in conditiile unui climat rece si

umed prezenta produsilor de catabolism (rezultati din travaliul muscular), care produc o

diminuare a elasticitatii musculare si a coordonarii grupelor musculare, explicand astfel aparitia leziunilor musculare din si spre sfarsitul antrenamentului

ruptura musculara, rezida din lipsa de sinergism intre munca agonistilor si antagonistilor la inceputul si la sfarsitul antrenamentului

Tipuri de leziuni musculare - fibrilara - sunt lezate cateva fibre; - fasciculara - sunt interesate cateva fascicule ale muschiului; - fibrofasciculara - reuneste 1-2 fascicule rupte ; - totala - leziunea intereseaza o buna parte sau in totalitate corpul muscular

Simptomatologie durere vie cu caracter de arsura brusca, atitudine antalgica (adica va adopta o pozitie in care durerea nu mai este atat de intensa), prezenta unui punct dureros la palpare, tumefierea regiunii (umflarea), echimoza (vanataie) locala, aparitia hematomului

Localizari mai frecvente Muschii membului inferior

– cvadricepsului femural, – biceps femural, – aductorilor coapsei, – tricepsului sural (solear si gemenii)

Muschii membrului superior la nivelul antebratuluiAtitudinea terapeutica

In primele 48 de ore se recomanda– crioterapia (comprese reci, masaj cu gheata),– calmante, – medicatie relaxanta

Dupa primele 48 de ore se efectueaza ecomiografie, dupa care, in functie de gravitatea leziunii, se recomanda

– repausul segmentar cu sau fara imobilizare in aparat gipsat, – mentinerea medicatiei relaxante 8-10 zile, – aplicarea din ziua a 4-a a unguentelor cu enzime proteolitice.– Fizioterapia – dupa ziua a 8-a curenti diadinamici – Masajul nu este recomandat in primele 15 zile

38

Evolutia sunt, in general, favorabile, daca sportivului i se acorda asistenta medicala de specialitate

si de calitate din primele momente ale producerii leziunii, iar reluarea antrenamentelor este hotarata de medic (cu ajutorul ecomiografiei care este singur ce poate spune daca fibra musculara este recuperata in totalitate

recidivele apar cand nu este respectata perioada de repaus, antrenamentele sunt reluate, leziunile in curs de cicatrizare se rup, iar rezultatul este dublarea perioadei de inactivitate.

Contracturi musculare sunt stări de tonus exagerat persistent, sau contracţii involuntare prelungite ale unuia sau

mai multor muşchi. La sportivi găsim contracturi în regiunile traumatizate sau foarte obosite.

Crampele musculare sunt contracturi bruşte, dureroase şi se produc mai ales în efortul intens. se pot produce şi în repaus în regiunile mai puţin irigate sau dedesubtul unui regiuni

comprimate timp mai îndelungat Punctele - cheie asupra carora trebuie sa se concentreze toti cei care nu vor sa fie

victimele unor astfel de accidente neplacute sunt : incalzirea riguroasa la inceputul antrenamentelor ; executia in forma corecta a exercitiilor ; concentrare maxima asupra miscarilor executate.

PRIMUL AJUTOR IN SPORTPoate fi dat de oricine cu sau fara echipament medical.Cand apare o leziune

• evaluam daca pacientul raspunde la intrebari ( daca nu raspunde sunam la 112 sau spunem cuiva sa sune )

• daca sportivul este inconstient initiem BLS asigurand ABC –ul vietii (daca are caile aeriene libere, respiratia si functia de pompa)

Daca pacientul este constient, alert, respira si are puls:• imobilizam pacientul daca sunt suspectate leziuni ale coloannei vertebrale• oprirea sangerarilor la nivelul plagilor cu presiune directa sau comprese dintr-o cutie de

prim ajutor• imobilizam fracturile in atele improvizate• rezolvam socul hipertermia sau hipotermia in funcite de caz• daca nu sunt suspicionate leziuni majore scoatem sportivul de pe terenul de sport in

vederea curatarii si pansarii eventualelor plagi sau leziuni Urgentele majore in sport

• sangerari cu soc hipovolemic• leziuni ale craniului• leziuni ale coloanei cervicale• sufocare• atlet inconstient• leziuni faciale severe• hipotermie, hipertermie cu infarctul la caldura si rau de altitudine• traume abdominale• urgente pulmonare si cardiace

SPORTIVUL INCONSTIENT Cauze

• plamani , probleme respiratorii,leziuni pulmonare sau otravire• inima – lipsa unei circulatii adecavate la creier

39

• metabolism – diabet, droguri, alcool, infectii, hipertermie, hipotermie• creier lipsa de oxigen, leziuni cerebrale ,epilepsie

Managementul sportivului inconstient:• sunam la 112 pentru orice persoana inconstienta si asiguram ABC-ul vietii• daca persoana nu respira incepem BLS• daca peroana respira observam indicii pentru a determina cauza pierderiiconstientei• tratam daca este posibil• monitorizam persoana tot timpul

MANAGEMENTUL SOCULUI HEMORAGICSangerarile sunt cauze ale traumatismelor.

• externe – trauma directa, plagi• interne – traumatisme la nivelul craniului , toracelui, abdomenului sau fracturi mari ale

bazinului si ale oaselor lungiCel mai mare risc in sangerarile din sport este instalarea socului.

• Socul este definit ca o perfuzie inadecvata cu sange a organelor vitale in pierderi sanguine mari ori deshidratare cand scade volumul circulant de sange. Sau cand inima este afectata si nu isi mai poate face rolul de pompa. Organismul va folosi mecanisme compensatorii pentru mentinerea perfuziei si a tensiunii arteriale

Cauze de soc :Hipovolemic

• sangerari mari – hemoragii interne sau externe• pierderi volemice mari prin diaree, varsaturi, arsuri

Cardiogenic deficit de pompa• Infarct miocardic sau miocardita• Disectie de aorta toracica, regurgitatie valvulara acuta• Aritmii cardiace• Supradoza de depresoare cardiace

Anafilaxia• alergie la alune• intepaturi de insecte viespii albine• alergie la diferite medicamente

Neurogenic• leziuni de coloana verterbala cervicala

Sistemic• septicemie• insuficienta hepatica• supradozare de medicamente

MANAGEMENTUL ACCIDENTARILOR IN SPORT• Managementul initial al leziunilor este foarte important. Tratamentul optim scurteaza

perioada de refacere, protejeaza atletul de viitoare accidentari si ii permite sportivului sa se intorca la antrenamente si competitii cat de repede posibil.

• Leziunile pot aparea ca rezultat al unor traumatisme sau al unor suprasolicitari si pot include diverse parti ale corpului.

Cele mai frecvent implicate sunt :• muschii• ligamentele • tendoanele • oasele

Leziunile cele mai frecvente implica

40

• genunchiul (24%), • coapsa si picior (inclusiv tendonulluiAchile) 14%. • cotul (13%); • gamba- tibia(10%); • umarul (9%); • soldul si portiune superioara coapse(9%); • Capul, gat, fata (7%); • glezna (5%); • articulatia pumnului si palma(4%); • regiunea lombara (1%).

MANAGEMENTUL LEZIUNILOR ACUTE DE PARTI MOI

PRICE= pret• P= protectie• R= repaus• I= ice (gheata)• C= compresie• E=elevatie (ridicarea)

PROTECTIA• sportivului pentru a nu agrava leziunea• protectia si suportul structurilor invecinate• protectia celorlalti competitori

MANAGEMENTUL LEZIUNILOR ACUTE DE PARTI MOI

PRICE= pret• P= protectie• R= repaus• I= ice (gheata)• C= compresie• E=elevatie (ridicarea)

PROTECTIA• sportivului pentru a nu agrava leziunea• protectia si suportul structurilor invecinate• protectia celorlalti competitori

REPAUSULAdevaratul repaus este greu de atins iar in practica uneori chiar nu este necesar.Repaus absolut

• este indicat numai in managementul acut al unei leziuni pentru a controla inflamatia. Leziuni severe ale partilor moi necesita imobilizari pe perioade scurte pentru a limita leziunile ulterioare

• este necesar dupa operatie• atentie la imobilizarile de lunga durata pot duce la amiotrofii si retracturi musculare cu

redori articulare

Repaus relativ

41

• frecvent sportivul trebuie sa mentina o activitate minima in perioada subacuta pentru a preveni riscurile imobilizarii absolute prelungite. Aceasta face parte din programul de recuperare medicala si este important din punct de vedere fizic si psihologic pentru sportiv

– metinerea fortei musculare si a mobilitatii articulatiilor pentru o recuperare cat mai buna a ligamentelor si tendoanelor

– mentinerea travaliului cardiovascular prin aerobic, fitness, bicicleta, bazin sau jogging

Exercitiul fizic este recunoscut parte din programul de recuperare . Repausul excesiv va prelungi faza inflamatorie si va lungi perioada de timp pana la reintoarcerea in competitii.

Cat va face repaus sportivul? raspunsul depinde de severitatea leziunilor si decizia apartinane medicului.GHEATA

Crioterapia a fost aprobata de cel care a descris clasic inflamatia de catre CELSUS : cald, rosu edematiat , dureros ulterior a fost adaugata lipsa functiei. Efectele sunt urmatoarele:

• limiteaza sangerarea prin vasoconstrictie • combate edemul• limiteaza inflamatia si leziuni ulterioare tisulare (inhiba degranularea mastocitara)• reduce metabolismul la nivelul tesutului afectat prin scaderea temperaturii. Reduce

actiunea enzimelor, inhiba durerea si scade consumul de O2• inhiba durerea (KELEN ) prin doua metode : reduce spasmul muscular inconjurator si

scade numarul impulsurilor senzitive si a vitezei de transmitere

Cum sa pui gheata?• gheata pisata este mai buna decat cuburi, ice packs, geluri reci refolosibile• spray-uri care racesc prin evaporare (nu racesc foarte profund)• exista un protocol intermitent de aplicare a ghetii 20-30 minute la fiecare 1.5 -2 ore

pentru 48 -72 de ore

Contraindicatii• plagi• unde sunt leziuni nervoase periferice• unde sunt anomalii ale circulatiei vasculare suspectate• cand aplicarea de gheata creste durerea

COMPRESIAEfectele unei compresii timpurii sunt:

• suport al zonei afectate• scaderea edemului• O fasa elastica sau orice material compresiv va fi aplicat dinspre distal catre proximal

verificand pulsul pentru ca nu cudmva compresia sa fie prea mare• Gheata poate fi combinata cu compresia

ELEVAREA (ridicarea membrului afectat mai sus de planul cordului)• contribuie la reducerea circulatiei si a edemului• ridicati membrul afectat deasupra cordului• trebuie sa fie combinata si cu suport (perne)• se mentine primele 24 de ore

Sportivul ca pacient• De multe ori medicii sportivi sunt pusi in situatii dificile, nu atat din cauza bolii ci mai

mult din cauza caracterului pacientului. Multi sportivi, chiar daca sunt amatori, sunt

42

nerabdatori si pasionati. Nu accepta usor condamnarea la inactivitate din cauza unei leziuni aparent nesemnificative si abia asteapta ziua in care pot relua antrenamentul sau competitia.

• Daca persoana respectiva este totodata un sportiv de renume, atunci miza este prestigiul si ”multi” bani. In aceste cazuri refacerea rapida este o chestiune vitala.

• Din aceste motive, sportivul accidentat nu respecta intotdeauna recomandarile medicului, care in cazul leziunilor mici sunt astfel:

•”Trebuie evitata solicitarea organului afectat. A se feri de orice activitate ce implica miscari intense."

• Cine nu face sport, de obicei respecta constiincios aceste indicatii, dar sportivul care se pregateste pentru competie poate respecta, mult mai greu constrangerile, deoarece este vorba de punctaj competitional, renume si nu in ultimul rand castigarea existentei. Astfel leziunile, in loc sa se vindece se agraveaza.

• Astfel se ajunge din nou la medic, dar de aceasta data cu probleme mai serioase Reluarea activitatii sportive

Sportivul va relua antrenamentele daca :• efortul nu inrautateste leziunea initiala• nu creste riscul aparitiei unei alte leziuni• sportivul poate sa isi desfasoare activitatea la nivelul la care era inaintea leziunii• reluarea activitatii sportivului nu implica riscuri pentru ceilalti sportivi

Aceasta decizie trebuie luata in functie de:• importanta evenimentului • timpul ramas de disputat in eveniment• programul ulterior• conditiile evenimentului

Medicul trebui sa urmareasca sportivul pentru a fi sigur de recuperarea lui completa si ca nu vor aparea leziuni ulterioare. Judecata reluarii activitatii sportive trebuie sa fie bazata numai pe sanatatea sportivului dincolo de dorintele antrenorului, rudelor , clubului , suporterilor sau de dorinta sportivului in sine.

www.recuperarecopii.ro

Teoria antrenamentului sportiv

Prof. Magdalena Martinescu

Planul lucrării1) Componentele / factorii antrenamentului - Noţiuni fundamentale

43

2) Efortul în antrenamentul sportiv. Revenirea. Refacerea 3) Planificarea antrenamentului sportive4) Jocul şi valenţele sale formative

Componentele (factorii) antrenamentului sportivComponentele antrenamentului sportiv reprezintă elementele constitutive fundamentale

ale procesului de pregătire a sportivilor. Raportându-le la componentele generale ale procesului instructiv-educativ (cunoştinţe de specialitate, indici morfologici şi funcţionali, priceperi şi deprinderi de mişcare, calităţi motrice, deprinderi şi obişnuinţe de conduită morală), putem sublinia corespondenţa de conţinut cu acestea, dar, în acelaşi timp, şi aspectul particular şi, totodată, al grupării lor potrivit conţinutului specific al pregătirii sportive. Indiferent de ramura de sport sau de categoria de clasificare sportivă, în pregătirea sportivilor s-au statornicit următoarele componente ale procesului instructiv-educativ: pregătirea fizică, tehnică, tactică (artistică), psihologică şi teoretică.

Aceste componente se găsesc într-o strânsă legătură şi de aceea referirile de mai jos fiind făcute separat, pentru fiecare componentă în parte, nu trebuie înţelese decât ca o tratare de ordin didactic.

Pregătirea FizicăPrin pregătire fizică se înţelege perfecţionarea calităţilor biomotrice, stăpânirea unei mari

varietăţi de priceperi şi deprinderi de mişcare de bază, precum şi dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului, corespunzător cerinţelor ramurilor de sport. Pregătirea fizică constituie baza de plecare a instruirii tuturor sportivilor. Ea are precădere în antrenamentul începătorului, deoarece cu cât sunt mai bine dezvoltate viteza, forţa, rezistenţa, capacităţile coordinative, cu atât marile funcţii ale organismului, în special circulaţia şi respiraţia au un potenţial de activitate mai ridicat; cu cât sportivul stăpâneşte un sistem mai larg de priceperi şi deprinderi de mişcare, cu atât se poate asigura mai bine însuşirea şi, totodată, perfecţionarea tehnicii şi acţiunilor tactice. Pregătirea fizică îşi gaseşte locul deplin justificat şi în procesul de instruire a sportivilor care deţin categorii de clasificare superioare, sfera sa devenind, în general, cu atât mai largă, cu cât proba sau ramura de sport respectivă cuprinde mijloace mai limtate.

În general, practica demonstrează că nu există ramură sau probă de sport în care rezultatele superioare pot fi obţinute numai pe baza utilizării mijloacelor specifice ale acestora. În concepţia modernă a antrenamentului sportiv, asigurarea indicilor superiori de pregătire fizică a devenit o condiţie de bază a obţinerii randamentului necesar şi, în acelaşi timp, a ridicării continuu a nivelului acestuia. Sfera complexă a pregătirii fizice, ca şi însemnătate în procesul pregătirii sportivilor, a determinat diferenţierea acestei componente în următoarele laturi: pregătirea fizică multilaterală şi pregătirea fizică specifică.

Pregătirea fizică multilateralăDacă pregătirea fizică generală, obiectiv caracteristic educaţiei fizice şi şcolare, include

un sistem relativ unitar de mijloace şi chiar de cerinţe de randament, pregătirea fizică multilaterală se realizează diferenţiat, potrivit solicitărilor specifice din fiecare sport în parte. Conţinutul acesteia în înot, de exemplu, se deosebeşte de cel din box etc. şi, de fapt, constă în indici superiori de dezvoltare morfologică şi funcţională a organismului, în stăpânirea unui sistem de priceperi şi deprinderi de mişcare de bază, precum şi în dezvoltarea multilaterală a calităţilor motrice, toate strâns legate de cerinţa ridicării indicilor respectivi pe un plan superior, condiţie fundamentală pentru valorificarea optimă a randamentului sportivilor în specializarea aleasă.Din cele arătate mai sus rezultă că sarcina principală a pregătirii fizice multilaterale este aceea de a lărgi de aşa natură indicii elementelor de conţinut ale pregătirii fizice, încât sportivii să nu

44

întâmpine nici o dificultate în rezolvarea acţiunilor cerute de practicarea la un nivel superior a sportului în care se specializează.

Exerciţiile caracteristice pregătirii fizice multilaterale sunt preluate şi adaptate din arsenalul mijloacelor specifice altor ramuri de sport sau special create de antrenori. Sunt frecvent folosite exerciţiile din domeniul atletismului, gimnasticii, halterelor etc., capabile să contribuie la ridicarea indicilor de tehnicitate ai execuţiilor, la îmbunătăţirea calităţilor motrice, deci în scopul lărgirii capacităţilor motrice, funcţionale şi de mişcare ale sportivilor, şi nicidecum ca o a doua specializare. La dezvoltarea indicilor morfologici, funcţionali şi motrici contribuie şi exersarea mijloacelor caracteristice specializării respective, deoarece repetarea îndelungată a acestora amplifică şi ea valorile funcţionale şi de mişcare ale sportivilor, dar progresele realizate numai prin practicarea acestora sunt lente şi, ceea ce este şi mai rău, rămân sub nivelul cerinţelor implicate de optimizarea randamentului sportiv.

Limitarea influenţării indicilor pregătirii fizice numai pe baza practicării acţiunilor tehnice şi tactice specifice ramurilor de sport este sinonimă cu acceptarea obţinerii unor rezultate sportive mediocre.

Pregătirea fizică specificăPrin aceasta se înţelege dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului,

precum şi ai calităţilor motrice în strictă concordanţă cu solicitările de efort caracteristice probelor şi ramurilor de sport respective şi, de asemenea, potrivit cerinţelor perfecţionării principalelor structuri ale actelor motrice specifice domeniului respectiv (tehnica şi acţiunile tactice). Înteleasă în acest context, pregătirea fizică specifică constă în influenţarea dezvoltării calitative a lanţurilor şi grupelor musculare, a mobilităţii şi stabilităţii articulaţiilor care participă nemijlocit la efectuarea procedeelor tehnice, precum şi la perfecţionarea indicilor de viteză, forţă, rezistenţă şi îndemânare, solicitaţi de efectuarea eforturilor caracteristice fiecărui sport în parte.

Rezolvând cerinţele esenţiale ale practicării diferitelor sporturi, pregătirea fizică specifică ocupă un loc deosebit de important în instruirea calitativă a sportivilor. Cu toate acestea, ea singură nu poate satura cerinţele perfecţionării indicilor morfologici, funcţionali şi motrici proprii solicitărilor din sporturile respective şi, ca urmare, trebuie realizată în strânsă legatură cu pregătirea fizică multilaterală.Comportamentul motric în dansul sportiv are un conţinut specific care se concretizează prin varietate şi complexitate în cele două sectiuni. Îmbinarea deprinderilor şi priceperilor motrice tehnice, realizează caracteristici specifice împreună cu acompaniamentul muzical caracteristic fiecarui dans şi secţiune. Aceasta îi conferă comportamentului motor o serie de particularităţi care evidenţiază înaltul nivel de manifestare al capacitaţii motrice cu unele din componentele sale mai mult accentuate, precum şi caracterul estetico-artistic particular al fiecarui dans în parte.

”Pregătirea fizică repezintă nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale individului, atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice”. (TERMINOLOGIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI, ED. STADION, 1973).

Pornind de la această definiţie se pune problema în ce direcţie trebuie lucrat nivelul posibilităţilor fizice ale individului, astfel încât să poată susţine activitatea motrică specifică practicării sportului de performanţă, în cazul de faţă dansul sportiv. Adaptarea la antrenament este suma transformărilor provocate prin exerciţiu repetat şi sitematic. Sportivii îşi supun organismul la solicitări specifice activităţii pe care o susţin în mod sistematic şi funcţie de volumul, intensitatea şi frecvenţa antrenamentelor se generează adaptari structurale şi fiziologice ce se reflectă în final în capacitaţile de performantă.

Pregătirea fizică este benefică atâta timp cât forţează organismul să se adapteze la stresul efortului. Dacă stresul nu constituie o solicitare suficientă, adaptarea nu are loc, iar dacă efortul este intolerabil - rezultatul poate fi accidentarea sau supra antrenament. Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanţi factori în atingerea mari performanţe. Pricipalele obiective ale pregătirii

45

fizice sunt de a creste potenţialul fiziologic ale sportivului şi de a dezvolta calităţile biomotrice la cel mai înalt nivel.

Într-un program de pregătire bine organizat, pregătirea fizică se dezvoltă în următoarele succesiuni:

pregătirea fizică generală are ca principal obiectiv îmbunătăţirea capacităţii de efort; pregătirea fizică specifică se construieşte pe fundamentul creat de PFG şi are ca principal

obiectiv continuarea dezvoltării fizice a sportivului în concordanţă cu particularităţile fiziologice şi metodice specifice sportului practicat. Adaptările de potenţial ale sportivului facilitează un volum mare de efort în antrenamente ce conduc la o specializare fiziologică în competiţii. Rezistenţa specifică poate fi îmbunătăţită dacă această cerinţă a pregătirii este precedată de dezvoltarea rezistenţei generale. PFS necesită un volum mare de antrenament ce se realizează prin scădearea intensităţii şi are o durată între două luni şi patru luni.

calităţi biometrice dezvoltate la un nivel înalt şi specific duc la reglarea potenţialului sportivilor pentru satisfacerea nevoilor specifice în ramura de sport praticată. Metodele principale de antrenament derivă din însusi sportul respectiv şi sunt aplicate în condiţii de creştere sau descreştere a încărcăturii. Se creşte sarcina - se dezvoltă forţa, micşorand-o se mareşte viteza.

Sportivii dezvoltă primele două faze în timpul perioadei pregătitoare, a treia fază fiind specifică perioadei competiţionale când obiectivul este menţinerea a ceea ce s-a câştigat anterior şi perfecţionarea calităţilor necesare susţinerii competiţiei. Cu cât este mai lungă prima fază, cu atât este mai bună perfomanţa.Studiul permanent al literaturii de specialitate, cunoasterea cerinţelor regulamentul tehnic, cu toate îmbunătăţirile aduse permanent de FRDS, precum şi analiza sportivilor din vârful ierarhiei mondiale, ne oferă posibilitatea stabilirii tendinţelor de dezvoltare ale acestei discipline sportive.

Dansul sportiv a cunoscut în ultima perioadă o evolutie spectaculoasă, de la simpla formă de expresie şi ritm a exerciţiului fizic la disciplină sportivă ce tinde către olimpism, care are un sistem competiţional intern şi internaţional bine organizat şi care pune accent pe aspectul perfecţiunii în mişcare, fără de care departajarea perechilor în concurs ar fi deosebit de dificilă. În procesul instructiv-educativ din dansul sportiv, idiferent de nivelul perechii de dansatori, pregătirea fizică generală şi specifică ocupă un rol important, constituind un factor esenţial pentru procesul dobândirii performanţelor, alături de celelalte componente ale antrenamentului sportiv. Astfel, putem considera că înaintea dobândirii oricăror deprinderi motrice specifice ramurii de sport practicate, individual trebuie să înceapă să îşi formeze şi să îşi consolideze pregătirea fizică generală, urmând ca odată cu dobândirea deprinderilor motrice specifice să treacă la o pregătire specifică sportului practicat. Otimizarea antrenamentului sportiv la copii şi juniori impune cunoaşterea particularităţilor de creştere şi dezvoltare ale acestora în diferite etape. Numai pe baza lor se poate elabora un plan de pregătire adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare, dar şi nevoilor şi dorinţelor manifestate de aceştia.

Nu numai sportivii începători lucrează nespecific, ci şi sportivii consacraţi, dacă revin în activitate după o absenţă mai îndelungată sau se află în prima perioadă de pregatire.

Efortul din dansul sportiv este specific, dinamic, solicită toate calităţile motrice şi favorizează formarea unor deprinderi motrice şi stereotipuri dianmice deosebite.

Conferă aparatului locomotor un înalt grad de coodonare şi de precizie a mişcărilor executate singur şi/sau cu partener(a), iar volitiv ajută la dezvoltarea voinţei, perseverenţei, dârzeniei, încrederii în forţele proprii şi maximizarea capacităţii de mobilizare pentru depunearea eforturilor maxime.

Marea varietate a mişcărilor este dublată de o varietate tehnică deosebită, lucru ce conferă dansului un plus de complexitate şi frumusete. Ca orice efort specific, şi dansul prezintă anumite particularităţi bine definite, ce îl deosebesc de alte discipline sportive şi care îi asigură un profil net diferenţiat.

46

Varietatea efortului şi solicitării sferei somatice a organismului este foarte mare. Din punct de vedere fiziologic această varietate este avantajoasă pentru odihna activă a sistemului nervos şi aparatului locomotor în cadrul aceleiaşi lecţii. Trecând de la un dans la altul se elimină, cel puţin parţial, monotonia obositoare. Alternarea efortului cu pauze este specific dansului sportiv şi impune organismului o solicitare mai îndelungată într-un efort singular.

Această particularitate a efortului creează avantajul fiziologic că asigură refacearea parţială a organismului după fiecare solicitare, mai ales în ce priveşte lichidarea datoriei de oxigen produsă în timpul executiei. Alternarea activităţii statice cu cea dinamică reprezintă una din particularităţile cele mai importante.Solicitarea cu precădere a trenuui inferior, partea superioară a corpului fiind aproape imobilă este o altă caracteristică de bază a dansului, în special a dansurilor standard.

Pregătirea fizică atât cea multilaterală cât şi cea specifică îşi păstrează o importanţă deosebită între factorii antrenamentului, ea condiţionând parctic gradul de manifestare al celorlalţi factori. Trebuie sa fie în strânsa legatură cu pregătirea tehnico-tactică şi în raport cu pregătirea teoretică, biologică şi psihologică.

Ajută determinant aprofundarea specializarii sportive!

Pregatire tehnică Această componentă are o importanţă majoră în dansul sportiv. Prin definiţie dansul

urmăreşte rigorile execuţiei motrice din punct de vedere tehnic, ca şi celelalte discipline sportive estetico-artistice este apreciat prin capacitatea partenerilor de a realiza mişcările cât mai aproape de ideal, de perfecţiune. Punctele acordate de arbitrii în competiţiile de gen, reprezintă pe lângă alte criterii, tehnicitatea pe care o demonstrează partenerii în coregrafiile executate.

Execuţia figurilor trebuie să fie cât mai bună din punct de vedere tehnic pentru ca arbitrii să recunoască cu uşurinţă componentele figurilor care alcătuiesc coregrafiile împreună cu realizarea lor pe muzică. Se urmareşte pentru fiecare dans ca mişcările corpului în întregime cât şi segmentele acestuia să realizeze figurile de dans cu o anumită precizie, coordonare şi un anumit caracter la fiecare dans.

Prin tehnica corporală corectă se înţelege:- poziţionare corectă a corpului în totalitate şi a segmentelor sale la începutul, în timpul şi la finalul figurilor de dans;- lucrul corect al tălpilor, labelor picioarelor - în funcţie de paşii executaţi se poate calca pe călcâi, pe pingea, pe vârf, se rulează talpa de la călcâi spre vârf sau invers, se poate sta pe partea internă a labei piciorului, se poate pivota pe călcâi sau pe vârf, etc.- lanţul triplei flexii şi extensii a picioarelor lucrează diferit de la un dans la altul, de la o secţiune la alta; - mişcarea bazinului, cu rol important în echilibrul partenerilor şi în realizarea mişcărilor specifice ale dansurilor în figurile din latino;- poziţia trunchiului şi a capului în dansurile standard, mişcările acestora în latino şi standard;- braţele cu poziţii specifice în standard, mişcări cât mai variate în latino;- lateralele corpului (dreapta şi stânga) trebuie să fie active.

Dansul foloseşte deprinderile motrice de bază - mersul, alergarea, săritura. Ele sunt adaptate la specificul fiecărui dans în parte, deoarece realizarea mersului de paso doble este diferit de cel de samba, sau alergarea din quick step are alte caracteristici faţa de tango.

Pregătirea tehnică, de la iniţiere, învăţare, consolidare, la perfecţionare reprezintă bagajul motric specific practicantului de dans sportiv. Alegerea celor mai bune metode şi procedee metodice de învăţare şi perfecţionare a deprinderilor motrice specifice duce la specializarea timpurie a dansatorului şi ajută la dobândirea perfomanţei sportive.

Componenta estetico-artistică este dirijată în decursul activităţii sportive de către antrenor şi susţinută de disponibilitatea psiho-afectivă a dansatorului.

47

În cadrul pregătirii tehnice, orice exerciţiu se descompune în elementele sale componente, fiecare element fiind o verigă dintr-un lanţ. Elementele componente trebuie să se înlănţuie în ordinea firească, în care cel dinainte să-l pregătească pe următorul. Aceasta operaţie bazată pe o corectă analiză biomecanică ajută la stabilirea unei succesiuni logice în însuşirea materialului de studiu. În lanţul de elemente, o parte din verigi corespund anumitor etape de vârsta sau categorii sportive din planul de perspectivă, împărţirea fiind întotdeauna adecvată posibilităţilor fiziologice şi psihice ale executanţilor.

Astfel, verigi pregătitoare trebuie alcătuite pentru fiecare element de dans sportiv, dacă dorim să realizăm o pregătire tehnică metodică. Aceasta se va putea realiza numai dacă dansatorul este pregătit multilateral din punct de vedere fizic, dacă stăpâneşte tehnica de execuţie a elementelor, dacă poate să-şi aprecieze acţiunile motrice pe care le efectuează în spaţiu, în timp şi în funcţie de gradul de încordare musculară pretins şi dacă stăpâneşte procedee corespunzătoare pentru a-şi autoaprecia evoluţia (activitatea) proprie. Rezolvarea acestor sarcini impune căutarea celor mai multe raţionale metode de predare a elementelor / figurilor din dans sportiv.

De obicei, din numărul mare de metode existente, antrenorii le aleg pe cele preferate. În sistemul de predare nu sunt reguli care să-i forţeze să aprobe o metodă sau alta.

Indiferent de metodica folosită, antrenorul se străduieşte să rezolve cât mai repede însuşirea elementului respectiv. Este necesar ca în procesul de instruire executanţii să înţeleagă şi să poată explica corect execuţia fiecărei părţi a acţiunilor motrice proprii şi caracteristicile lor cantitative, să compare senzaţiile subiective cu rezultatele acţiunilor efectuate. Neajunsurile metodicii actuale de instruire sunt amplificate şi de faptul că începătorii au tendinţa să înveţe cât mai repede exerciţii de concurs noi, lucrând fără convingere şi plăcere pentru pregătirea lor fizică generală şi specială şi pentru finisarea detaliilor de tehnică din noile elemente.

Pregatirea tactică (artistică)Muzica, elementul esenţial al dansului, a creat caracterul acestuia şi felul în care trebuie

să fie executate mişcările (figurile). Este un sport estetic, alcătuit din elemente tehnice specifice, care sunt evaluate, împreună cu prezentarea sportivilor, comstumaţia şi machiajul.Pentru începători, sportivi din clasele inferioare, interpretarea ritmului se rezumă la probleme strict legate de caracterul dansului, doarece este dificil de realizat şi necesită deja deprinderi consolidate şi perfecţionate din dansul respectiv.Dansul sportiv adună la un loc frumuseţea fizică reprezentată prin mişcările expresive ale dansatorilor în concordanţă cu muzica, frumuseţea spirituală şi morală reprezentate de sentimentele şi trăirile pe care le redau prin dans.

Este în acelaşi timp sport şi artă deoarece delimitarea dintre ele nu se poate face. Impresia estetică placută pe care o lasă dansatorii este legată de câţiva factori:- aspectul fizic plăcut al partenerilor, proporţii segmentare frumoase şi armonioase;- costume şi încălţăminte asortate care să avantajeze perechea;- machiaj plăcut şi asortat cu culorile costumelor de dans;- coafura nu foarte elaborată, dar să avantajeze fizionomia dansatorilor;- coregrafii realizate în funcţie de temepramentul şi caracterul partenerilor, coregrafii care să le pună în valoare aptitudinile fizice cât şi personalitatea;- colaborarea dintre parteneri, impresiile vizuale şi sentimentele pe care le degajă în timpul dansului;- interpretarea caracterului muzical prin exrpesivitate motrică şi facială.

Pregatirea teoreticăCa orice altă disciplină sportivă, dansul sportiv are un limbaj specific care pe parcursul

anilor s-a dezvoltat şi a devenit un limbaj internaţional, deoarece denumirile figurilor care alcătuiesc repertoriul fiecarui dans sunt omologate şi standardizate. Aşa cum dansul clasic are un

48

limbaj comun prevenit din limba francează, astfel dansul sportiv are un limbaj comun în mare parte provenind din limba engleză şi denumiri din limba spaniolă, după originile de aparteneţă a paşilor.

În afara denumirilor, există o descriere teoretică a fiecărui pas realizat într-o figură sau coregrafie pentru a uşura învăţarea cât şi memorarea practică. Această descriere minuţios realizată pe timpi muzicali s-a elaborat sub formă grafică printr-un limbaj codificat sau sub formă de tabel.

Componenta teoretică nu se rezumă la transmiterea denumirilor şi explicitarea lor, ea are importanţă majoră în lecţiile cu conţinut practic, deoarece, profesorul explică, informează, corectează, conştientizează, motivează sportivii pentru o mai bună învaţare şi pentru o mai bună înţelegere a conţinutului practic.

Pregătirea teoretică face parte din viaţa sportivului, se desfăşoară permanent, este indusă, dar sportivul se poate documenta şi personal şi trebuie permanent îmbunătăţită.

Pregătirea biologicăDin punct de vedere biologic, criteriile de selecţie a tipului de dansator / dansatoare nu

sunt foarte pretenţioase. Se cer proporţii somatice normale, preferabil tipul longilin, înfăţisare plăcută. Țesut adipos redus la baieţi în special, membre inferioare armonios dezvoltate, mai lungi decât trunchiul, bazin îngust, mobilitate bună la nivelul coloanei vertebrale şi articulaţiei coxo-femurale. Fetele pot avea o alura normosomă, cu indici normali între înălţime şi greutate, cu mobilitate bună la nivelul articulaţiilor mari (scapulo-humerală, coloană vertebrală, coxo-femurală).Este important ca tinerii practicanţi să nu aibă deficienţe fizice manifeste, în special la nivelul coloanei vertebrale şi la articulaţiile membrelor inferioare. Din punct de vedere funcţional să fie în stare bună de sănătate, sistemul cardio-respirator să fie sănătos, să aibă un sistem nero-psihic cu indici buni de funcţionare şi un sistem neuro-muscular rezistent la efort (excitabilitate neuro-musculară, atenţie concentrată de durată, atenţie distributivă, simţ al ritmului, simţ al echilibrului, simţ kinestizic, orientare spaţială). Rezistenţa la efort trebuie să fie bună, capacitatea de efort se încadrează în efortul mixt (anaerob lactacid-aerob).

În ce priveşte susţinera procesului de antrenament / competiţie se realizează prin mijloace adjuvante, de tip ”susţinătoare de efort”, minerale şi vitamine, produse care măresc viteza de sinteză a substanţelor nutritive, şi nu în ultimul rând produse ce cresc gradul de imunizare al organismului. Toate aceste substanţe trebuie prescrise de un medic specialist, care sa cunoască pe cât posibil specificul activităţii sportive, dar şi subiecţii.

Pregătirea biologică se face în mod deosebit personalizat, la îndemnul antrenorului şi cu observare medicală în functie de carenţele care se crează în procesul de antrenament şi competiţie şi funcţie de cerinţele morfo-funcţioanle individuale.

Pregatirea psihologicăGradul de solicitare psihică este destul de mare deoarece este nevoie de o coordonare

motrică bună realizată pe baza rigorilor muzicale. Astfel, parametrii coordonării vizual-auditiv-motrice trebuie să fie bună, reactivitate psihică bună, excitabilitate nervoasă bună, voinţa corelată cu o motivaţie pentru exersare şi realizare cât mai bună a structurilor învăţate, grad de sociabilitate bun, îndemânare şi precizie în execuţie, simţ muzical bun.

Pregătirea psihologică se desfăşoară pe tot parcursul anului, face parte integrantă din antrenament, este sub indicaţie metodică sau de specialitate şi are ca scop îmbunătăţirea performanţei sportive şi dezvoltarea unor trasături moral – volitive şi affective ce îi vor folosi subiectului şi în viaţa personală.

În pregătirea şi formarea dansatorului, de la iniţiere la perfecţionare, o serie de factori îşi au rolul determinant şi acestia sunt:

49

propriul corp în creştere greutatea personală şi a partenerei contactul spaţiul timpul intensitatea efortului interacţiunea cu ceilalţi concurenţi expresivitatea corporală muzica propria muzicalitate obiectivul de performanţă propus.

Efortul în dansul sportiv este specific, dinamic, solicită toate calităţile motrice, favorizează formarea unor deprinderi motrice şi stereotipuri dinamice deosebite.

Efortul în antrenamentul sportivAntrenamentul sportiv este un proces cu o durată specifică, conceput ca un sistem motric

funcţional în vederea realizării unei conduite performanţiale în concurs. Această conduită este rezultatul adaptării superioare a organismului la eforturi fizice şi psihice intense, unde ponderea importantă o deţine efortul fizic care, prin acţiunea sa, implică sistemul muscular, energetic, de transmitere şi prelucrare a informaţiei şi determină un anumit grad de solicitare a organismului, solicitare care, prin caracterul său de stres, modifică nivelul homeostaziei fixându-l pentru moment la un nivel superior.Prin antrenament se urmăreşte adaptarea organismului pentru a face faţă solicitărilor din competiţie. Aceasta implică o ameliorare morfo-funcţională, o creştere a potenţialului vital al organismului, precum şi a capacităţii sale nespecifice de a rezista la stimuli externi.Privit astfel, antrenamentul sportiv este alcătuit din încărcături care prin volum, intensitate, densitate, complexitate, specificitate şi tip duc la adaptări funcţionale sau la realizarea unor obiective coordinative şi tehnico-tactice, în care sistemele supuse pregătirii sunt solicitate aproape de limita maximă suportabilă a organismului.

Caracteristicile generale ale efortului Mărimea efortului

Mărimea efortului poate fi programată şi evaluată din două perspective: -prin programare şi evaluare de către antrenori şi sportivi (proiectată şi constatată); -prin evaluarea reacţiilor produse în organismul sportivilor.Între cele două perspective este o relaţie indestructibilă. Privit din prima perspectivă, el este caracterizat de indicatori ca: specificitate, volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate şi complexitate, care condiţionează modificările funcţionale şi morfologice necesare creşterii capacităţii de performanţă. Pentru dezvoltarea acesteia este necesară utilizarea unor stimuli, ale căror caracteristici sunt determinate pe baza unor metodologii care, în mod implicit, organizează şi orientează administrarea acestora. Specificitatea stimulilor este determinată de caracteristicile lor şi de reacţiile provocate sistemelor organismului implicat prioritar, de calităţile psihologice ale sportivului, de vârstă, nivel de pregătire, de poziţia lor în substructurile antrenamentului, de condiţiile ambientale.

Volumul reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin: -distanţe parcurse în alergare, înot, canotaj, patinaj;

50

-execuţii parţiale sau integrale; -execuţii ale structurilor tehnico-tactice; -acţiuni complexe; -greutate ridicată; -timp de lucru (efectiv şi pauze); -număr de lecţii de antrenament şi refacere; -număr de reprize, starturi, concursuri.Aprecierea volumului numai pe baza numărului de ore de antrenament, a numărului de lecţii sau de starturi competiţionale poate determina în unele cazuri concluzii cu semnificaţie redusă.

Antrenorul şi sportivul generează însă cea mai importantă caracteristică a efortului şi anume dificultatea antrenamentului, dată de raportul dintre cantitatea de lucru şi capacitatea de efort. Informaţii complete se obţin în condiţiile în care se precizează care din componentele volumului sunt mai solicitate: durată, amplitudine sau pauze. Durata stimulului este reprezentată de timpul cât acesta acţionează singular sau în serii, în cadrul unor structuri de antrenament. Mai multe cercetări se referă la durata „excitaţiei" în antrenamentul de rezistenţă, care trebuie să înregistreze minimum 30 de minute. Pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă nu este indicată întreruperea efortului înainte de apariţia oboselii, ci acesta trebuie continuat pe baza voinţei, care realizează în acelaşi timp şi dezvoltarea acestui proces psihic.

Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor este reprezentată de ansamblul valorilor numerice programate şi efectuate reprezentând durata şi numărul de stimuli în cursul unei structuri de antrenament.

Densitatea stimulilor exprimă raportul dintre timpul de aplicare a stimulului şi timpul de repaus pe structura de antrenament, fiind un indicator care completează imaginea volumului. Densităţile mici asigură refacerea completă a organismului, astfel încât caracteristicile efortului şi capacitatea funcţională a acestuia rămân neschimbate la fiecare repetare. Densităţile mari nu permit refacerea completă şi de aceea se creează anumite discrepanţe între caracteristicile efortului, care rămân neschimbate şi posibilităţile în continuă scădere ale organismului, pentru prestarea aceluiaşi efort, fiind deci necesare solicitări funcţionale mai mari.

Frecvenţa aplicării stimulului şi frecvenţa lecţiilor este dată de numărul de unităţi de antrenament pe zi, microcicluri şi mezocicluri. Astfel, un antrenament intens şi scurt (executat o dată sau de două ori pe zi) este mai eficient decât unul plasat la intervale mai mari de timp, totalizând aceeaşi sarcină, dar cu amplitudine mai mare.

Intensitatea efortului se defineşte adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp. Trebuie facută o diferenţiere clară între intensitatea efortului, care reprezintă caracteristica travaliului prestat de subiecţi, independentă de posibilităţile acestora şi intensitatea solicitării, dată de preţul funcţional plătit de organism pentru a efectua efortul respectiv. Astfel, în sporturile ciclice, intensitatea este dată de viteza de deplasare, în sporturile de luptă de ritmul şi tempoul de execuţie al acţiunilor tehnico-tactice (număr de acţiuni/minut). La jocurile sportive şi alte discipline, când se lucrează pentru tehnică, intensitatea este dată de numărul execuţiilor tehnice/minut, ca de altfel şi în dansul sportiv.

Complexitatea efortului este dată de numărul acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi şi de originalitatea configuraţiei topologice a elementelor.

Această dimensiune creşte odată cu numărul elementelor care o constituie, dar şi cu imprevizibilitatea întâmplării apariţiei unui alt element. Caracterul complex este dat în primul rând de diversitatea actelor motrice simple care compun o mişcare, de substratul energetic necesar desfăşurării lor şi de numărul aparatelor şi sistemelor care sunt cuprinse în activitate. Deci efortul poate fi conceput ca un sistem dinamic complex datorită numeroaselor componente care sunt angrenate în desfăşurarea sa. Putem vorbi, astfel, de eforturi simple, medii, complexe şi hipercomplexe. Aprecierea completă a efortului se realizează însă din perspectiva internă,

51

concretizată în reacţia complexă a organismului la activitatea desfăşurată. În categoria indicatorilor de acest tip sunt cuprinşi: timpul de reacţie, timpul de execuţie, date despre activitatea bioelectrică a muşchilor, frecvenţa respiratorie şi cardiacă, consumul de oxigen, cantitatea de lactat în sânge.

Mărimea efortului se apreciază şi după dinamica supracompensaţiei, care este diferită de la un tip de efort la altul. Unele funcţii au perioade de supracompensaţie semnificativă, destul de scurtă, altele dimpotrivă, se manifestă semnificativ dupa 25-40 de zile.

De o importanţă deosebită în activitatea practică pentru dirijarea antrenamentului sportiv (a intensităţii şi orientării acestuia) sunt valorile frecvenţei cardiace, care în mod direct ne dau date deosebit de utile privind funcţiile cardio-circulatorii, dar şi prin reflectarea indirectă a nivelului de funcţionalitate a celorlalte aparate şi sisteme. Indicatorii,,externi" şi,,interni'' sunt strâns legaţi între ei şi ca urmare trebuie interpretaţi în corelaţie. Raportul dintre parametrii interni şi externi este diferit la sportivii cu categorii de clasificare diferite, aceştia modificându-se în funcţie de particularităţile individuale. Efectuarea aceluiaşi efort, ca volum şi intensitate, provoacă reacţii variate în diferite momente ale pregătirii în condiţii de oboseală accentuată sau de odihnă, ca şi schimbarea condiţiilor de efort, cum este desfăşurarea antrenamentului la altitudine, utilizarea unor mijloace tehnice sau procedee cu diferite restricţii.

Tipul efortuluiEforturile folosite în pregătirea sportivilor pot fi specifice şi nespecifice. Sunt considerate

specifice, cele care sunt adecvate indicatorilor de bază ai tehnicii şi particularităţilor funcţionale competiţionale, impuse de ramura de sport. Specificitatea este dată atât de caracteristicile externe ale mişcării, dar şi de structura sa coordonativă, particularităţilor funcţionale ale muşchiului şi de reacţiile vegetative. Eficienţa procesului de antrenament prin folosirea eforturilor specifice este determinată în mare măsură şi de modul în care se îmbină cu cele nespecifice, de pregătire generală, folosirea întregii game de mijloace şi eforturi în lecţii, micro, mezo şi macrocicluri constituind un element hotărâtor în ceea ce priveşte eficienţa pregătirii. Tipul efortului este dat, de asemenea, de forma de organizare în care se realizează, cunoscându-se sub acest aspect: eforturi competiţionale şi eforturi de antrenament.Eforturile de tip competiţional se realizează în lecţii numai după ce se analizează concursurile, tipurile şi numărul acestora, precum şi starturile la care sportivul urmează să participe pe parcursul unui ciclu anual. D. Harre şi alţi specialişti vorbesc de antrenamente tip concurs (jocuri arbitrate, exerciţiul arbitrat la gimnastică, patinaj artistic, dans sportive, repetări cronometrate la atletism, nataţie) ca metodă complexă de pregătire, cu ajutorul căreia se realizează legătura dintre componentele antrenamentului şi se accelerează acomodarea sportivului (din punct de vedere multifactorial), la condiţiile de concurs.

Aceste tipuri de efort au importanţă mai mare în finalul perioadelor pregătitoare şi în cele competiţionale, determinând în mare măsură ritmul de creştere a performanţelor.

Refacerea specifică sportuluiUn antrenament bine dozat, la o intesitate şi un volum optim asigură dezvoltarea

musculaturii întregului corp. În urma preacticării exerciţiilor fizice în cadrul antrenamentului timp îndelungat, are loc o hipertrofie a fibrelor musculare şi deci o mărire în volum a muschilor. Odată cu aceasta creşte şi forţa musculară, reţeaua capilară se dezvoltă de aseameanea simultan cu deazvoltarea fibrelor musculare.

Substanţele metabolice rezultante din contracţia musculară produc o vasoconstrictie locală de durată, însoţită de creşterea permeabilitaţi peretilor vasculari. Ca rezultat, are loc producerea unor ischemii în muşchi şi miocard iar acestea duc la micronecrozare şi microinfarcte.

Refacerea este un proces multifunctional care depinde de factorii intriseci şi extriseci pe care antrenorul trebuie să îi constientizeze şi să îi înteleagă, astfel încât, prin disciplina

52

cunoaşterii, spotivul să poată să se refacă în cel mai scurt timp posibil, aducând indicii fiziologici şi funcţionali cât mai apropae de valorile din repaus.Refacerea este condiţionată de următorii factori (Bompa, 2001): * vârsta sportivului – sportivii mai tineri (sub18 ani) se refac mai uşor între antrenamente. * sexul – poate influenţa ritmul refacerii. Sportivele se refac mai lent datorită diferenţelor endocrine, testosteronul în cantitate mai mică face aceste diferenţe între sexe. * factorii de mediu – afectează şi ei timpul necesar refacerii, dintre aceştia amintim altitudinea (peste 3000 m) şi temperatura scazută. * tipul de fibră musculară solicitată în efort – fibrele de contracţie rapidă obosesc mai repede, decât cele de contracţie lentă. * tipul de exerciţiu – aerob sau anaerob influenţează ritmul de refacere. * factorii psihologici – influenţează refacerea pe toată durata pregătirii prin prezenţa sentimentelor negative, a emoţiilor sau a stresului. Îndepărtarea produselor reziduale – influenţează ritmul refacerii. Sportivii cu o condiţie fizică superioară se refac mai rapid şi datorită eficienţei cu care organismul lor metabolizează şi elimină rezidurile. În timpul antrenamentelor şi competiţiei, sistemele se pot uza atât de mult încât să compromită capacitatea de efort şi performanţa sportivă ulterioară. Dacă organismul nu se reface repede, s-ar putea ca sportivul să nu mai fie capabil să se antreneze cum trebuie, să execute sarcina de lucru planificată sau să atingă performanţa aşteptată. În consecinţă, trebuie luate măsuri preventive. Drăgan (1978) şi Bucur (1979) propun ca sportivii să aplice următoarele tehnici de refacere ca pe un ritual:• Pentru sfera neuropsihologică, se recomandă relaxarea psihotonică, exerciţiile de yoga, presospunctura, terapia cu oxigen, aeroterapia, balneoterapia, masajul, şi chemoterapia.• Pentru sistemul neuromuscular - balneoterapia, masajul, relaxarea psihotonică, yoga, presopunctura, un regim alimentar bogat în alimente alcaline şi minerale, precum şi chemoterapia.• Pentru sfera endocrino-metabolică - terapia cu oxigen, antrenamentul psihotonic, masajul, presopunctura, kinoterapia, chemoterapia şi un regim alimentar bogat în minerale şi substanţe alcaline.• Pentru sistemul cardiorespirator - terapia cu oxigen, balneoterapia, masajul, relaxarea psihotonică, presopunctura, chemoterapia şi un regim alimentar bogat in substanţe alcaline.

Refacerea după exerciţiul fizicAntrenorul şi sportivul trebuie să fie conştienţi de timpul necesar pentru refacerea

combustibililor furnizori de energie ca ATP-PC, glicogenul intramuscular şi alţi metaboliţi.Circumstanţe extenuante (scăderea drastică a glicogenului, deshidratarea sau boala) pot împiedica refacerea acestor combustibili şi separarea produşilor lor secundari. În situaţii normale de pregătire, refacerea combustibililor şi îndepărtarea produşilor metabolici secundari necesită o anumită perioadă de timp, în funcţie de sistemul energetic utilizat de sportiv pe durata pregătirii şi a competiţiei (de exemplu, aerob, lactacid anaerob sau alactacid anaerob).

Refacerea pentru antrenamente şi competiţiiRefacerea legată de antrenamente şi competiţii este un efort multidimensional, necesitând

diferite modalităţi cum ar fi tehnici de relaxare, micronutriţie (vitamine etc), macronutriţie (proteine, CHO, grăsimi) şi hidratare. Trei sunt fazele regenerative pentru a obţine rezultate optime: înainte, pe durata şi după competiţie sau antrenament.

Înainte de competiţieCu o zi sau două înainte de competiţie, relaxarea neuromusculară şi psihologică este

principala preocupare. Pentru refacerea completă, încercaţi următoarele tehnici: antrenament

53

psihotonic, balneo-hidroterapie, masaj, odihnă activă si pasivă (10 ore de somn). Consumul de cantităţi mici de hrană înainte de competiţie permite diafragmei să urce mai bine. Cantităţile mari de proteine şi alimente grase necesită cel pulin 5-6 ore de digestie. Acest tip de masă poate cauza crampe gastrointestinale pe durata competiţiei. O dietă echilibrată trebuie să echivaleze calitativ 60% CHO (CHO cu glicemie scăzută), 20% lipide şi 20% proteine. Fructele, lichidele şi legumele trebuie să asigure o dietă bogată în minerale, substanţe alcaline şi vitamine. Nu se consumă multă pâine şi legume, deoarece produc gaze intestinale. Sportivii trebuie, de asemenea, să evite consumul de alcool şi băuturi carbogazoase.

Pe durata competiţieiÎntre probe, în pauze, utilizând tehnicile de refacere se pot obţine efecte de calmare în

sfera nouropsihologică sau a altor funcţii psihologice. Pe durata pauzelor, sportivii pot să bea lichide preparate anterior (sucuri de fructe), cu ceva glucoza (20 gr.) şi cu sare, pentru a reface ceea ce au pierdut pe durata primei părţi a competiţiei. Automasajul timp de 5 minute este, de asemenea, recomandabil pentru a relaxa grupele de muşchi implicate în performanţă. Între probe se poate recurge şi la o abordare uşor diferită. Sportivii se vor odihni într-un loc liniştit, departe de atmosfera excitantă a competiţiei. Pe această perioadă, utilizaţi atât mijloace psihologice cât şi neuromusculare pentru refacere. Masajul, acupunctura, terapia cu oxigen şi relaxarea psihotonică sunt toate utile. Sportivii trebuie să poarte haine uscate şi călduroase. Folosiţi pături suplimentare pentru a-i acoperi pe sportivi, pentru a facilita transpiraţia, ceea ce poate elimina reziduurile metabolice şi poate ajuta la refacere. Pe toată durata perioadei de odihnă, sportivul trebuie să bea lichide alcaline, ceea ce poate contrabalansa starea de aciditate. Dacă intervalul dintre probe este mai mic de 4 ore, daţi-le doar lichide, deoarece acestea nu vor crea probleme de digestie.

După competiţieDacă sunt puţini antrenorii şi sportivii care acordă atenţie perioadei de refacere, şi mai

puţini işi fac probleme în privinţa redresării psihofiziologice de după o competiţie. Diferite tehnici de refacere fac acest proces să fie complet şi rapid, aşa încât pregătirea să poată începe efectiv după o zi sau două.Sportivul nu trebuie să stopeze activitatea fizică la sfârşitul competiţiei. Este esenţial să continue cu exerciţii moderate, pentru a elimina metaboliţii excesivi din celulule musculare. Pentru sporturi dominate de procesul anaerob, sportivul reface datoria de O2 acumulată pe perioada competiţiei, în minutele de după activitate. în astfel de cazuri, pe lângă exerciţiul uşor, de 10-15 minute, este necesară şi refacerea neuromusculară. Se poate face hidroterapie (15 min), masaj, aeroterapie şi relaxare psihologică. Pentru sporturi în care domină procesul aerob, principală este atingerea homeostaziei (pentru a stabiliza funcţiile interne ale organismului). Puteţi facilita acest proces printr-o activitate fizică uşoară, de 15-20 de minute, perioadă in care organismul elimină toxinele. De asemenea, utilizaţi tehnici de recuperare cum ar fi aeroterapia, hidroterapia (15 min), masajul şi relaxarea psihologică. în ambele cazuri, consumaţi lichide pentru a reface ceea s-a eliminat prin transpiraţie. Drăgan (1978) recomandă băuturile alcaline (lapte, suc de fructe), îmbogăţite cu minerale, glucoza şi vitamine. Relaxarea adecvată, în special prin antrenament psihotonic, care elimină stresul şi eventualele frustrări, uşurează un somn adânc şi odihnitor.

În prima sau a doua zi de la încheierea competiţiei, urmaţi o dietă de recuperare, bogată in vitamine şi substanţe alcaline (salate, fructe, lapte şi legume). Nu sunt recomandate mesele bogate în proteine (Sucur 1979). Utilizaţi alte tehnici de refacere (masaj, acupunctura, relaxare psihotonică şi chemoterapie) şi limitaţi consumul de alcool, tutun şi activitatea sexuală.

Mijloace permanente de refacerePregătirea eficientă necesită angajarea unor factori constanţi şi permanenţi de refacere.

Refacerea facilitează revenirea rapidă după antrenament şi menţine o stare ds capacitate fizică şi psihologică ridicată. Mijloacele permanente de refacere ar trebui să includă următoarele:

54

• alternarea raţională a efortului cu refacerea;• încercarea de a elimina factorii de stres social;• atmosferă în echipă calma, încrezătoare şi optimistă;• dietă raţională şi variată, conformă cu specificul sportului şi faza de pregătire;• odihnă activă şi implicarea în activităţi sociale plăcute şi relaxante;• monitorizarea permanentă a stării de sănătate a fiecărui sportiv.

Oboseala şi supraantrenamentulCând echilibrul homeostatic al organismului este deranjat, organismul uman încearcă sâ-1

restabilească. Este obligatoriu ca regimul de pregătire să supună sportivul la stres, pentru a oferi stimulii de adaptare, alternând perioadele de lucru cu cele de odihnă. După ce este administrat un stimul de pregătire adecvat, refacerea completă a organismului are loc în 12-14 ore. Refacerea după antrenament depinde de limitele de adaptare ale sportivului, tehnicile specifice de refacere şi de o progresie a încărcăturii de lucru, planificată în mod adecvat.

Evitaţi creşterile mari ale incărcăturilor de lucru. Expunerea sportivilor la niveluri de stres fizic peste capacităţile lor sau perioadele de odihnă neadecvate au ca rezultat diminuarea capacităţii de adaptare la noul stres. Incapacitatea de adaptare sau supraantrenamentul sunt caracterizate de oboseală şi absenţa refacerii după antrenamente. Monitorizaţi reacţiile sportivilor la antrenament aşa cum este prezentat în tabelul următor.

Stimuli de mică intensitate

Stimuli optimiStimuli la nivelul limitelor individuale

Stimuli la sau uşor peste limitele individuale

Nivelul obeselii Scăzut Ridicat Epuizare Epuizare

TranspiraţieUşoară spre medie la nivelul trenului superior

Transpiraţie abundentă la nivelul trenului superior

Transpiraţie abundentă la nivelul trenului inferior

Puţină transpiraţie

Calitateamişcării tahnice

Mişcări controlatePierderea preciziei, instabilitate, unele greşeli tehnice

Coordonare slabă, nesiguranţă tehnică, numeroase greşeli tehnice

Instabilitate motorie, lipsă de putere (24h), precizie/acurateţe diminuate

Concentrare

Normală, sportivii reacţionează repedela observaţiile antrenoruiui

Capacitate redusă de a învăţa elemente tehnice, atenţie de scurtă durată

Concentrare redusă ca durată, nervozitate, instabilitate

Neatenţie, incapacitate de a corecta mişcările (24-48h), incapacitate de a se concentra asupra activităţilor intelectuale

Antrenamentul şi starea sănătăţii

Execuţia tuturor sarcinilor de antrenament

Slăbiciune musculară, lipsă de putere, capacitate redusă de efort

Dureri musculare şi articulare, migrene şi deranjamente stomacale, senzaţie de vomă şi stare de rău

Tulburări de somn, durere musculară disconfort fizic, frecvenţă cardiacă ridicată până la şi chiar mai mult de 24h

Dorinţa de a se antrena

Nerăbdare de a seantrena

Doreşte o perioadă de repaus şi o fază de refacere mai lungă, dar continuă să vrea să se antreneze

Dorinţa de a încetapregătirea, nevoia de repaus complet

Detesta faptul că a doua zi are antrenament, neglijenţă, atitudine negativa faţă de cerinţele pregătirii

55

Competiţia sportivăEste evident că obiectivele principale ale pregătirii sunt participarea la competiţii,

provocarea la concurs a altor sportivi pentru un loc în ierarhia sportivă şi realizarea performanţei de înalt nivel.

Totuşi, importanţa competiţiilor trece de aceste scopuri, pentru că ele sunt mijloacele cele mai importante şi mai specifice de estimare a progresului sportivului. Mulţi antrenori susţin că participarea la competiţii ridică nivelul de pregătire a sportivului. Deşi acest lucru este adevărat într-o oarecare măsură, antrenorul nu trebuie să se aştepte că se va realiza gradul de pregătire şi corectare a vârfului de formă doar prin competiţie, aşa cum antrenorii încearcă adesea să facă în unele sporturi profesioniste. Participarea la competiţii, în special în faza precompetiţională, când sunt programate concursurile demonstrative, le este utilă sportivilor pentru a ajunge la o stare de pregătire de înalt nivel pentru competiţia principală a anului. în timpul unor astfel de competiţii, ei au ocazia să testeze toţi factorii de antrenament în modul cel mai specific. A considera competiţia drept singurul mijloc de îmbunătăţire, sărăceşte totuşi filozofia pregătirii sportive şi, în consecinţă, tulbură ciclul principal al activităţii, care este antrenamentul, descărcarea, competiţia şi refacerea (figura nr.3). Deseori antrenorii sunt captivaţi de participarea la multele competiţii şi neglijează pregătirea adecvată. Ei accentuează intensitatea în defavoarea volumului şi, drept rezultat, sportivii ajung la vârful de formă mult mai repede decât s-a planificat iniţial. O consecinţă firească este o prezentare slabă către sfârşitul fazei competiţionale, când sunt programate competiţiile principale. De reţinut că acumularea în pregătire în faza pregătitoare nu este nelimitată. Dimpotrivă, acumulările trebuie să fie continue pentru ca suportul fizic şi psihologic adecvat să dureze până la sfărşilul fazei competiţionale.

O consecinţă importantă a participării la competiţii, în special pentru sportivii de viitor, este câştigarea experienţei competiţionale. Toate competiţiile incluse într-un plan anual sunt subordonate şi trebuie să grăbească atingerea obiectivului de performanţă a anului, care se realizează de obicei la competiţia principală. Alegerea şi planificarea competiţiilor sunt deci foarte importante.

Competiţia este terenul real de testare a pregătirii sportivilor. în timpul unui concurs, sportivii pot s-şi testeze nivelul la o anumită dată, să consolideze un procedeu tehnic şi să verifice tactica împotriva adversarilor direcţi. In acelaşi timp, ei învaţă cum să-şi foloseacă eficient energia şi să-şi îmbunătăţească trăsăturile psihologice, cum ar fi voinţa şi perseverenţa Este important, totuşi, ca antrenorul să planifice obiectivele specifice pe care sportivii urmează să le indeplinească în

56

competiţie. Obieclivele vor fi orientate şi determinate în funcţie de tipul şi caracteristicile competiţiei la care participă sportivii

Mijloacele antrenamentului sportivDiferenţierea componentelor pregătirii sportivilor se manifestă chiar şi în cadrul aceleiaşi

ramuri de sport, mai ales în procesul de instruire a copiilor si juniorilor, unde particularitatile de vârsta şi sex nu rareori implică limitarea sferei pregătirii acestora corespunzător capacităţilor lor de munca. Respectarea acestei cerinte este obligatorie in toate ramurile de sport, deoarece ignorarea in oricat de mica masura a particularitatilor dezvoltarii fizice si psihice ale tinerilor sportivi, a capacitatii lor reale de adaptare la efort se repercuteaza negativ nu numai asupra pregatirii curente a acestora, ci si a celei de perspective.

Ca mijloace ale antrenamentului trebuie intelese si exercitiile fizice folosite in numeroasele si variatele structuri de exercitii menite sa contribuie la consolidarea si perfectionarea tehnicii si tacticii, a dezvoltarii indicilor morfologici si functionali etc. Acest gen de exercitii, spre deosebire de cele concretizate in structuri bine determinate de tehnica si tactica sportiva, sau consacrate in directia influentarii anumitor calitati motrice, nu au o structura stabile, ele fiind folosite in variante infinite, dar intotdeauna urmarind realizarea anumitor sarcini instructive.

Planificarea antrenamentului sportivProcesul de planificare este un mod de a proceda metodic, ştiiţific si este utilizat pentru a

ajuta sportivii să atingă niveluri înalte de antrenament şi performanţă. În pregatire nu se planifică lucrul, ci reacţia fiziologică la planul respectiv; se ţine cont de potenţialul sportivului, de nivelul său de dezvoltare, de rezultatele anterioare la testări curente şi competiţii, de progresul tuturor factorilor pregătirii şi să fie în concordanţă cu calendarul competiţional şi obiectivele stabilite.

Tipuri de planuri de pregătireUn antrenor bine organizat poate folosi toate sau numai o parte din următoarele planuri de

pregătire: planul lecţiei de antrenament, microciclu, macrociclu, plan anual, plan cvadrienal (4 ani) – pentru sporturile cu obiectiv olimpic. Cele mai utilizate sunt microciclurile şi planurile anuale. De obicei se începe prin a stabili parametrii pe termen lung. Obiectivele planului anual şi calendarul competiţional stabilesc macro- şi microciclurile. Planul cu termenul cel mai scurt este reprezentat de lecţia de antrenament – pricipalul instrumentde organizare folosit, fiind clasificate pe baza sarcinilor şi formei lor.

Tipuri de lecţii – după sarcina căreia îi servesc: de învăţare, de repetare (consolidare), de perfecţionare a deprinderilor şi de evaluare.Forme de lecţii: de grup, individuale, mixte, libere.Structura lecţiei de antrenament cuprinde 3 sau 4 părţi, ce permit antrenorului şi sportivului să urmeze principiul creşterii şi descreşterii progresive a lucrului. Introducerea: adunarea, controlul prezenţei şi explicarea temelor şi obiectivelor Pregătirea: ”încălzirea” generală şi specifică, dezvoltarea calităţilor motrice.Partea principală: poate avea conţinut din tehnică şi/sau calităţi motrice.Dacă sportivii sunt începători trebuie să se respecte succesiunea următoare: iniţierea pentru învăţare a unei mişcări sau element tehnic în totalitate, se trece la dezvoltarea vitezei sau coordonării, după care se dezvoltă forţa şi în final rezistenţa.Încheierea: partea din antrenament în care se lucrează pentru revenirea organismului după effort, în care se fac aprecieri şi se trag concluzii cu privire la activitatea desfăşurată. Orice activitate fizică determină modificări anatomice, fiziologice, biochimice şi pshiologice. Eficienţa activităţii fizice decurge din elementele care o caracterizează: durata, distanţa şi repetările (volumul),

57

încărcarea şi viteza (intensitatea) şi frecvenţa performanţei (densitatea). Când se planifică dinamica pregătirii sportive, trebuie avute în vedere aceste aspecte denumite şi variabilele pregătirii. Ele se modelează în funcţie de caracteristicile funcţionale şi psihologice ala competiţiei. Trebuie să se stabilească pe ce componentă se pune accentul în vederea realizării obiectivului de performanţă planificat, pe tot parcursul fazelor de pregătire care preced competiţia.

In loc de conclizii…Nu pot fi puse laolaltă pregătirea fizică a băiatului cu cea a fetei, pregătirea tehnico-

tactică a băiatului cu cea a fetei, precum şi pregătirea fizică specifică a dansatorului de standard cu cel de latino.

Individualizarea trebuie să se bazeze pe caracaterizarea completă a individului şi funcţie de particularităţile acestuia pentru obţinerea performanţei maxime, în dansul sportiv este necesară asocierea a 2 parteneri (fată+băiat) cu caracteristici psiho-sociale asemănătoare, cu viteză de reacţie mentală aproximativ egală şi cu aceeaşi motivaţie.

Fiecare componentă a antrenantului sportiv trebuie dezvoltată în parte, global şi concomitent cu partenera. La dansatorii care au un nivel ridicat de dezvoltare a calităţilor fizice, deprinderile motrice a căror formare este legată de existenţa acestor calităţi se formează mai uşor şi corect. Deci, înainte de trecerea la instruirea propriu-zisă se vor stabili cu precizie calităţile fizice necesare pentru predarea elementelor tehnice planificate spre însuşire.

Nu trebuie omis niciodată faptul că diferitele exerciţii din dansul sportiv se predau copiilor nu cu scopul ca ei să le poată executa, ci pentru a le forma anumite deprinderi, cunoştiinţe şi priceperi.

Jocul şi valenţele sale formative

Jocul didactic nu trebuie să lipsească din activitatea micului sportiv, mai ales la lecţiile la care se solicită un efort intelectual intens. Jocul didactic este un mijloc important de educaţie şi instruire pentru preşcolari şi şcolarii mici care asigură participarea activă şi eficientă la lecţie, durabilitatea noţiunilor însuşite şi un grad mare de socializare.

Prin jocul didactic le stimulăm elevilor efortul susţinut şi îi determinăm să lucreze cu plăcere şi interes atât în oră, cât şi în afara ei.

De ce jocul?– Pentru copil, jocul o formă de activitate cu serioase implicaţii psihologice şi

pedagogice care contribuie la informarea şi formarea lui ca om. Jocul didactic dă un randament sporit faţă de celelalte modalităţi de lucru folosite în activitatea de învăţare, în special la şcolarii mici, deoarece el face parte din preocupările zilnice preferate ale copiilor.

– Atât în activitatea mea didactică cât şi a colegilor, am constatat că, fie datorită slabei rezistenţe la efort intelectual a elevilor, fie din cauza negăsirii celor mai adecvate metode si procedee de menţinere a atenţiei acestora, se pierde continuitatea evenimentelor, necesară desfăşurării lecţiei.

– De aici nevoia introducerii din când în când a jocului didactic, metodă care asigură captarea, activizarea, relaxarea intelectuală şi fizică a elevilor.

58

Am pornit de la ideea că introducerea jocului didactic în cadrul procesului de învăţământ este imperios reclamată de particularitaţile de vârstă ale elevilor mici şi de necesitatea tratării individuale a acestora în vederea creşterii randamentului, deci îmbunătăţirea performanţelor.

Prin caracterul său atractiv, prin dinamismul sau prin stimularea interesului şi competitivităţii, contribuie la consolidarea cunoştinţelor şi la însuşirea unor „concepte” şi noţuni noi.

Este ştiut că jocul didactic are în activitatea şcolară o deosebită valoare practică, ajutând la obţinerea următoarelor obiective:

• permit valorificarea la timp a disponibilităţii şcolarului mic;• reprezintă un mijloc eficient prin care sportivii care învaţă mai greu sunt ajutaţi să-şi

însuşească cunoştinţele;• îmbogăţeşte experienţa de viaţă a copiilor;• corespunde intereselor copilului de a dobândi cunoştinţe;• reprezintă o cale sigură ce înlesneşte înţelegerea şi formarea reprezentărilor;• jocul didactic foloseşte stimuli schimbători, fiind o cale sigură spre succesul elevilor;• contribuie la dezvoltarea imaginaţiei creatoare şi perspicacităţii elevilor, a încrederii în

forţe proprii, creează satisfacţii, asigură adaptarea la munca intensă;• jocul didactic, contribuie în mare masură la realizarea sarcinilor educaţionale, fiind o

formă de activitate accesibilă şi atractivă.Din activitatea practică desfăşurată la catedră, din studiul experienţei dobândite, am

constatat că jocul didactic poate fi introdus în orice moment al lecţiei pentru întelegerea unor noţiuni, pentru consolidarea cunoşinţelor, în evaluarea formativă dar şi în momentele în care copiii dau semne de oboseală, de lipsă de atenţie. De aceea consider că, jocul didactic este o formă de activitate plăcută şi atractivă pentru sportivii de vârstă şcolară mică.

STRATEGII CLASICE• accent de predare, învăţarea fiind vizată a se realiza prin receptare

(relativ pasivă ) a conţinutului expus de profesor;• în combinatorica metodelor şi procedeelor didactice intră îndeosebi metodele care pun în

plan central cadrul didactic, elevul rămânând obiect al actului educaţional;• programare riguroasă, până la nuanţe de rigiditate, a succesiunii etapelor procesului

didactic, momentele evaluative fiind plasate, în special, la finele demersului didactic şi fiind preponderent sumative.

•STRATEGII MODERNE

• strategiile euristice • strategiile didactice de tip algoritmizat • strategiile didactice experimental faptice şi de învăţare prin cercetare

Jocurile didactice au un important rol formativ - educativ. Prin intermediul lor se formează şi se dezvoltă o serie de însuşiri ale personalităţii şi se exersează caracteristicile proceselor psihice.

Prin ele se educă particularităţile individuale, fizice şi psihice cum sunt: curajul, dârzenia, perseverenţa, abilitatea morală, atitudinea principală faţă de partener şi colectiv, spiritul de competiţie. Jocul este conceput ca mijloc de instruire şi educare a copiilor, ca procedeu de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care şi le propune şi, în sfârşit ca formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi dezvoltare a capacităţilor psiho- fizice pe toate planurile.

• antrenează operaţiile gândirii;• dezvoltă spiritul de iniţiativă şi independenţă în muncă, precum şi spiritul de echipă ;

59

• dezvoltă atenţia, disciplina şi spiritul de ordine • formează deprinderi de lucru corect şi rapid;• asigură însuşirea mai rapidă, mai temeinică, mai accesibilă şi mai plăcută a unor

cunoştinţe ;

Caracteristicile jocului didactic• solicită o gândire de tip problematic;• jucătorii utilizează autonom cunoştinţele necesare jocului; • respectă aceleaşi etape ale activităţii ca şi exerciţiile cu material individual;• asigură realizarea obiectivelor într-un climat de bucurie, • reuneşte elemente de divertisment şi învăţare • jucătorii devin interesaţi• este stimulativ

Componentele jocului didactic

• Scopul didactic • Sarcina didactică • Elemente de joc :

-întrecerea – individuală sau pe grupe -cooperarea - spiritul de echipă -recompensa -penalizarea

FUNCŢIILE JOCULUI DIDACTIC• Cunoaştere şi socializare• echilibru şi tonifiere• organizatorică• motivaţională• dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi tactice, organizarea şi desfăşurarea jocului

didacticEtapele punerii în practică a jocului didactic

• pregătirea jocului didactic• organizarea judicioasă a jocului• respectarea momentului• ritmul şi strategia conducerii• stimularea copiilor• asigurarea atmosferei prielnice• varietatea elementelor de joc

Tipuri de jocuri• jocuri pentru dezvoltarea capacităţii de analiză;• jocuri pentru dezvoltarea capacităţii de sinteză ;• jocuri pentru dezvoltarea capacităţii de a efectua comparaţii ;• jocuri didactice pentru dezvoltarea capacităţii de a efectua abstractizări şi generalizări ;• jocuri didactice pentru dezvoltarea perspicacităţii

CLASIFICAREA JOCURILOR DUPĂ J. PIAGET • jocurile exerciţii;• jocurile simbolice;• jocuri cu reguli ;• PEDAGOGIA ŞTIINŢIFICĂ FACE URMĂTOAREA CLASIFICARE :• jocuri de cercetare (creaţie);

60

• jocuri de mişcare;• jocuri didactice Jocul se încadrează în acele situaţii motivaţionale având eficienţă prin faptul că mobilizează

copilul. Rezultatele copiilor obţinute la testele cu joc sunt superioare.Jocul îi antrenază şi pe copiii cu rezultate slabe, înlăturându-se astfel teama de greşeală,

timiditatea, descurajarea. Unele jocuri presupun activitatea pe grupe, intrarea pe grupe sprijină colaborarea între copii, copiilor li se dezvoltă astfel spiritul de echipă, li se formează deprinderi de comportare civilizată. Orice noţiune introdusă sau consolidată cu ajutorul jocului didactic este mai uşor accesibilă, contribuind la trecerea treptată de la concret la abstract

BIBLIOGRAFIE1. Alexe, N - Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti,19932. Avramoff, E - Probleme medico-sportive în gimnastică, Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 19823. Băiaşu, N - Gimnastica, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 19844. Cârstea, Gh. - Teoria si metodica educaţiei fizice si sportului, Ed.AN - DA, Bucureşti, 2000 5. Demeter, A - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice, Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 19726. Dragnea, A - Teoria şi metodica dezvoltării activităţilor motrice, Ed.ANEFS, Bucureşti, 19997. Grigore,V - Gimnastica artistică. Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Ed.Semne, Bucureşti, 20018. Manno, R - Bazele antrenamentului sportiv, Ed.C.C.P.S, Bucureşti,19969. Piaget, J -Psihologie şi pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 197210. Stroescu, A - Gimnastica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 196811. Zaţiorschi, V -Calităţile fizice ale sportivului (traducere), C.N.E.F.S.,Bucureşti, 196812. Bota, C,Prodescu, B, - Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Ed. Antim Ivireanul, Ramnicu -Valcea 1997;13. Scarlat, E Scarlat, M B,- Educaţie fizică şi sport, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2002;14. Şerban, M, 1983 -Micile secrete ale marii performanţe, Editura Sport - Turism, Bucureşti;15. Weineck Jurgen - Biologie du sport, Editura SDP, Bucureşti 1995; 16. Dragnea Adrian (1996) - Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;17. Dragnea, A. şi colab. (2000) - Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea Şcolii, 2000, Bucureşti;18. Ifrim, M. (1986) - Antropologie motrică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;19. Tudor, V. (1999) - Capacităţile condiţionale, coordinative si intermediare - componente ale capacităţii motrice, Editura RAI-Coresi, Bucureşti;20. Drăgan, I. (1989) - Practica medicinii sportive, Editura Medicală, Bucureşti;21. Alexandrescu, C.; Creţu, A. (1994) -Igiena educaţiei fizice şi sportului, ANEFS, Bucureşti;22. Epuran, M. (1968) - Psihologia sportului, Editura C.N.E.F.S., Bucureşti23. Saulea, Daniela - Relatia Dans Sportiv - Capacitatii coordinative in Invatamantul universitar de neprofil, Teze de doctoratBucuresti, 200524. Visan, Alice - Dansul pentru educatia corporala, Ed. Cartea UniversitaraBucuresti, 2005 25. Visan, Alice - Expresia corporala. Bazele psiho-pedagogice si metodele de formare si educare a expresivitatii corporale in educatiafizica scolara, Teza de doctorat, Bucuresti, 200326. Zisulescu, Stefan - Aptitudini si talente, Ed. Didactica si pedagocica, Bucuresti, 1971

61

62