1
Romanțul de mystère revine!
„cărțile vorbesc între ele, iar o adevărată investigație
polițistă trebuie să demonstreze că vinovații suntem noi”
(Umberto Eco, „Marginalii și glosse la Numele rozei”, în:
„Secolul XX”, nr.8-9-10/1983, p.106)
„Pseudoromanțuri-le de mystères” ale scriitorului Ovidiu Dan,
Trece dracul prin oraș! (2012), Divorț întârziat (2011) și Turre Pitz
(2010), alături de apariții mai recente ca Scrisoarea lui Lavoisier
(2003) de Iolanda Malamen, Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri
și mistere (2004) de Dan Lungu sau de mai vechile „producții”
optzeciste Femeia în roșu (1989) de Mircea Nedelciu, Mircea
Mihăieș, Adriana Babeți, Femeia cu barbă sau Legea timidității
universale (1985) de A. Lustig, Tainele inimei de Cristian
Teodorescu (1988), Tangoul memoriei (1988) de G. Cușnarencu
2
samd. (ca să cităm doar o infimă
parte din corpus) ar trebui să se
constituie într-un „semnal de
alarmă” potrivit căruia o atare
form(ul)ă remanentă „solicită”
un studiu detaliat.
Pentru că formula
romanescă, spre care Ovidiu Dan
lasă impresia că ar avea o
firească propensiune, se înscrie
doar parțial în parametrii
neconvenționali ai unor categorii
ale „literaturii de masă”.
Realitate culturală condiționată istoric și ideologic la noi, „mass
literary” pare a fi cu mult mai bine
prizată în lumea standardizată a
începutului de mileniu, predispusă
massificării și, ca atare, indiferentă
la avertismente de tipul celor
lansate de Titu Maiorescu în
legătură cu efectele nocive
exercitate de radiațiile gama ale
„americanismului literar” asupra
„prozei estetice”. Aceasta nu
înseamnă că putem vorbi, în cazul
„pseudoromanțuri-lor de mystères”
ale lui Ovidiu Dan, de un
3
conformism normativ la
predispozițiile proteice ale formei,
verificabile în prototipuri, tipuri și
clișee. Dimpotrivă. Mașinăria lui
narativă este alimentată de o serie de
strategii moderne și/sau
postmoderne (ironice, palinodice,
pseudopastișante etc.), emergente
sau, după caz, atent camuflate între
pliurile transparente ale povestirii.
Cât despre relația paradoxală
între forța impresionantă și
mediocritatea absolută, specifice „masei”, aceasta este propedeutic
developată de către Adrian Marino în Biografia ideii de literatură
(cap. „Literatura de masă”, „Subliteratura”, pp.142-184; vol. 5, 1998).
Firește, recursul la această opțiune aparent-contradictorie presupune,
pe de o parte, dilatarea ideii junimiste de „literatură poporală”, cu tot
ceea ce implică recursul la spontaneitate, organicitate și autenticitate.
După cum, pe de altă parte, putem discuta și despre posibilitatea de
acceptare a unei alte ecuații hermeneutice, adaptate din mers
comportamentului literar impus și manevrabil, demers prin care
criteriul estetic (valoric, canonic) este supus relativizărilor.
Ab initio, vom reține faptul că, în acest caz, mechanica formulei
narative va fi alimentată de conformism și fragmentare sau, pe alt
palier, de „centralism democratic” și amorfism estetic. Pentru că, tot
ceea ce pare a-l preocupa și fascina pe „detectivul literar” Ovidiu Dan,
ține de gestionarea efectelor narative produse pe fondul asumării
4
mediate și frauduloase a imaginarului popular. Procedeu afiliat
postmdernismului care, prin diversiune și alienare, va fi resimțit atât
la nivelul unei tectonici narative de suprafață, produsă în urma
exacerbărilor ideologice și a represivității culturale, cât și în intenția
unei duplicitare „consolări fictive” a „masei” vectoriale de cititori. Cu
tot ceea ce presupune enunțul unui număr, al unei direcții și/sau al
unui sens pe această traiectorie.
Așa cum a probat-o demonstrativ Umberto Eco în romanul
Numele rozei, revenirea la formula romanului de mistere nu mai
constituie o noutate. Dând crezare unui cercetător al fenomneului ca
Marian Barbu (Romanul de mistere în literatura română, 1981),
putem vorbi chiar de o „istorie a genului”. În sensul că, romancierii
români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, n-au preluat
superficial teze, motive şi idei din „uzina” romanului de mistere, așa
cum l-a fixat în ramă europeană un Eugène Sue. Din contra; ei l-au
„adaptat creator” (recte: ajustat) realităţilor vernaculare contribuind,
pe această cale și la diversificarea tipologică a romanului românesc
modern. Pentru că un avatar ca „romanul de mystères” -așa cum este
acesta împământenit la noi (după 1850) prin traduceri, adaptări sau
realizat pe cont propriu de G. Baronzi, Al. Pelimon, Theohar Alexi, I.
M. Bujoreanu, Al. I. Alexandrescu, Th. A. Myller samd.- anticipă, prin
numeroase elemente, realismul şi, in extremis, naturalismul.
În ceea ce ne privește, considerăm că, pe lângă romanele de
mistere „conforme genului” (mai cu seamă cele semnate de popularii
I. M. Bujoreanu, Al. Pelimon, G. Baronzi etc.) se infiltrează şi romane
ale „pseudomisterelor” (cum ar fi cele realizate de Gr. H. Grandea, N.
T. Orăşanu, Toma Drăgulinescu samd.) sau, mai târziu, ale „ficțiunii
5
de compensare”, exorcizante. Din arsenalul istoric al formei, Ovidiu
Dan se dovedește a fi atras de ultima formulă. Mai exact de
faustianism și teroare, axele-motorii ale romanelor sale de „zvonuri și
mistere” din a căror garderobă nu lipsesc „ținutele narative” adecvate
unor evenimente istorice, politice, polițienești samd. petrecute în
Mediaș.
Și dacă, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o
bună parte din producțiile narative s-au hibridizat, fenomenul s-a
produs și datorită „transferării” în corpul romanesc a unor „gene
populare”, caracteristice romanului de mistere. Fapt de care Ovidiu
Dan nu pare a fi deloc străin. Pentru că aidoma lui Holmes şi Poirot
detectivii lui „îşi pun mintea la contribuţie” spre a dezlega misterul,
fie acesta în legătură cu vreo crimă sau cu alte evenimente
senzaționale. În afară de inteligenţă și onestitate profesională, acești
„aristocați ai sipiritului” (filosofi de conjunctură) posedă și o
elementară inițiere în decodarea esorteică, dublată de un remarcabil
spirit de observaţie și orientare. Nefăcând o meserie din „anchetele”
lor ei sunt și vor rămâne detaşaţi moral şi dezinteresaţi material. Așa
că în romanele sale apărute la editura „Detectiv literar” nu se folosesc
de arme de foc. Ancheta se finalizează, la modul englezesc, într-un
„rechizitoriu-discurs” alcătuit după bunele reguli ale retoricii și ale
hermenuticii. Pentru că scopul acestor investigații nu constă în
pedepsirea „crimei”, ci în developarea resorturilor ei procedurale.
După cum se poate observa, necontrolat însă, fenomenul se
degradează, mutația devenind evidentă, mai întâi în romanele noastre
„istorice” și/sau „haiduceşti” ori în unele „specii” ale
„Kriminalliterartur”-ii, așa cum sunt acestea cultivate în secolul al
6
XIX-lea de un Panait Macri, Ilie Ighel, N. Rădulescu-Niger, Th. M.
Stoenescu, samd. Spre a reveni la normalitate în a doua jumătate a
secolului al XX-lea prin „scrierile de gen” unor autori ca: George
Arion (Atac în bibliotecă), Rodica Ojog-Braşoveanu (Moartea
semnează indescifrabil; Enigmă la mansardă; Necunoscuta din
congelator; Poveste imorală; Cocoşatul are alibi; Coşmar etc.),
Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Petre
Sălcudeanu sau mai recenții Bogdan Hrib (Filiera grecească), Emil
Simionescu (3 cu ghinion) etc.
Cu toate acestea, nu poate fi eludat nici faptul că „misterele” au
avut și ele meritul de a fi stimulat „dezvoltarea” romanului cu
tematică socială și/sau de a fi introdus -voluntar sau involuntar-,
„măştile”, „utopia”, umorul, „limbajul popular”, „distopia”, „analiza
psihologică” samd., ca tot atâtea „particularităţi germinative” ale
modernismului literar de mai târziu. Contextul socio-cultural actual,
prezidat de o mass media ce accentuează dinamica unei lumi în
tranziție, cu „zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj,
corupţie” samd., se recunoaște și în acest tip de „roman de
compensare” care nu și-a trădat „invarianții” originari (personaj,
acțiune, istorii captivante). Fapt ce îl îndeamnă pe Ovidiu Dan la o
probare a impactului exorcizant al reinventării realului prin
transcenderea unor structuri socio-politice și/sau istorice concret
dat(at)e și localizate.
Ce îl apropie și ce îl desparte pe Ovidiu Dan de poetica
romanului de mystères şi cu mistere?: „hairsplitter”-ul?; divagația și
interpolările?; abolirea cronologiilor și a formulelor obiective?;
hegemonia subiectivității naratoriale și glisarea de la registrul
7
canonic-popular (polițist, de mistere, aventuri etc.) la idiolectul
proteic, polimorf și plurivoc al competiției deschise cu istoria?. Sau
recursul la formula „slabă” a postmodernismului cu stereodinamica
aleatorie și capricioasă a evenimentelor; parodicul și simularea;
citatul, dedoxificarea și pseudoreferința; palinodia; indetermanența;
preterițiunea și atâtea alte „vicleșuguri” de reîntoarcere conciliantă și
compensatoare la noile forme de hedonism și de atragere a citiorului
în plasa arhetipală și fatală a șaradei?
În fond, trama cărților lui Ovidiu Dan ține de acea „metafizică
polițistă”, invocată de Umberto Eco atunci când își deconspira
mecanismele narative ale romanului Numele rozei. Aceasta explică
faptul că, de regulă, pseudoromanțuri-le lui Ovidiu Dan „încep ca și
când ar fi romane polițiste”, naratorul punându-și în joc arta
ademenirii „cititorului naiv” cu o serie de promisiuni legate fie de
găsirea aurului din Mediaș (în Turre Pitz), fie de aflarea și publicarea
manuscriselor autentice necesare atestării istorice a Mediașului -
„Cronica de la 1621 a lui Johann Hutter” și „Colierul Regelui
Țintașilor”- (în Divorț întârziat). Sau ni se promite deslegarea unor
serii de enigme din anii 60, declanșate odată cu dispariția misterioasă
în catedrala ortoxă din Mediaș a lui Dan Daniuc, protagonistul
recentului roman Trece dracul prin oraș!.
Parafrazând o apoftegamă a lui Umberto Eco, pentru Ovidiu
Dan, a scrie înseamnă „a construi, prin text, propriul model de cititor”
spre a-l releva, mai apoi lui, însuși. Cât despre cărțile polițiste, în
Marginalii și glosse la Numele rozei, Umberto Eco avertiza asupra
faptului că acestea plac nu „pentru că sunt pline de morți, nici pentru
că se glorifică triumful ordinei finale (intelectuală, socială, legală și
8
morală) asupra dezordinii produsă de culpă”. Romanele polițiste sunt
pe placul citiorului pentru că ele „conțin elementele unei povestiri
bazate pe conjectură, în stare pură”. („Secolul XX”, nr.8-9-10/1983,
p.99)
Poveștile cu „investigații” întreprinse de/prin agenția „Fox
Investigation” și împănate cu „ipotezele” agentului narativ ne
mărturisesc despre „ceva” senzațional care s-a petrecut în Mediaș:
pierderea urmelor comorii (Turre Pitz), impostura și lipsa de
moralitate a pseudoistoricului George Togan (Divorț întârziat) sau
anchetarea de către securitate a dispariției lui Daniuc (Trece dracul
prin oraș!). După cum, câte ceva însă din arhitectura acestui „labirint
narativ manierist”, cu numeroase „guri de aerisire”, se poate afla, mai
cu seamă, din lectura „romanelor” Turre Pitz și Trece dracul prin
oraș!, scrieri în care povestea de bază se ramifică în „zvonuri” și
„mistere”. Sau cum ar spune Umberto Eco, într-o structură narativă
rizomică, cu „rădăcini” (cu „alte povești cu alte conjecturi”) adunate
în jurul trunchiului narativ. Altfel spus, sub raza de atracție
gravitațională a nucleului configurației „conjecturale” în stare pură.
Pentru a putea răzbate la suprafața povestirii ai însă „nevoie de
un fir al Ariadnei ca să nu te pierzi”. Un atare tip de labirint narativ se
cerea a fi proiectat și construit după modelul „trial-and-error-
process” prefigurat de Umberto Eco (lucr. cit. p.100) Și, într-adevăr,
Ovidiu Dan lasă la îndemâna fiecărei categorii de cititori „ghemul” de
care aceștia au nevoie pentru a nu se ratăci prin subteranele
arhitecturale -metafizice, polițiste, politice și esoterice-, ale
zvonurilor, misterelor și evenimentelor petrecute în Mediașul
medieval și contemporan .
9
Și, pentru a nu plesni sub greutatea atâtor perspective,
naratorul mai slăbește din când în când, coarda narativă, spre a face
loc „divertismentului”. Când precizam că Ovidiu Dan este, cu
adevărat, preocupat de felul în care „cititorul său model” învață câte
ceva despre limbajul semnic al acestei lumi, aveam vedere faptul că o
bună parte din trama acestor romane este transbordată dintr-o altă
poetică: cea a inițierii ezoterice. Mă refer, anume, la volumul În
căutarea egregorei. O scurtă istorie ilustrată a francmasoneriei
transilvane (2011). Mai exact a egregorei de la Dumbrăveni și
Mediaș.
În ceea ce privește validitatea artistică a acestor
„pseudoromanțuri de mystères” (care, în treacăt fie spus, se pretează,
doar aparent, la un consum facil) se impune o reexaminare a jocului
dicotomic dintre „ordine” și „dezordine”, dintre „opera de consum” și
„opera de provocare”. Cu intenția de a
depista elementele de „ruptură” și de
„contestație” vis-à-vis de modelul
consacrat al formei.
Să fie readusă, cu acest „joc”, în
prim-plan, o mai veche formulă a
anilor 60-70, prin care romanul de
succes (cum ar fi cel despre întunecatul
deceniu) se identifica cu romanul de
compensare și consolare?
Cert este că pentru Ovidiu Dan,
trecutul mai îndepărtat (medieval) sau
de dată mai recentă (comunist), ca scenografie narativă, construcție
10
fabulatorie și/sau pretext hermeneutic rămâne un invariant al
„romanțului” asumat ca povestea unui „altunde”. Așadar, povestea
unui trecut al Mediașului suficient de
„real” spre a putea fi recunoscut și
reconstruit din fotografii și populat cu
o galerie de persónae înregistrate la
starea civilă. Ori povestea unui prezent
igrasiat din arhitectura văzută și
nevăzută a unor construcții aflate în
evidența registrelor de cadastru și
susținut de morfologia spațiilor
funciare consemnate în cartea funciară
a orașului; cu toate implicate într-o
„megapoveste” exorcizantă.
Supus unui atare „tratament narativ” homeopathic, „cititorul
detectiv” trebuie să își „ia în serios rolul” încercând să identifice în
trecutul medieval al Mediașului cauzele unor evenimente întâmplate
în întunecații ani 50-60 sau în cei tulburi de după 89. Așa că el se va
trezi implicat în redesemnarea procesului prin care aceste fenomene
(sau complex de fenomene ce, în condiții istorice determinate,
precedă și provoacă apariția altora) glisează falacios spre „efectele” pe
care le-au produs în plan persónal și/sau la nivelul massei.
Procesul nu este însă unul complicat istoric, politic samd., după
cum pare la o primă vedere. Ci, mai curând, unul esoteric, solicitând
un spor de co(i)mplicare în deslegarea „dublurilor” și a funcțiilor
esoterice. Mai ales că protagoniștii apelează la diverse strategii de
substituire, descifrare, deturnare și confiscare a sensului. De la cele cu
11
privire la dubla identitate -Gh. Togan și V. Roaită; Dan Daniuc și Vlad
Vlad; chipul de pe pânza Sfintei Veronica din pictura altarului
bisericii Sfânta Margareta din Mediaș și cel al Mîntuitorului din
iconografia clasică; Arabella și „metateica” Bellara, „geamăna”;
Kazîklu și Țepeș, onomasticul său în română, Barna directorul
liceului St. L. Roth și Barna „mecanicul de întreținere” al liceului etc-
la cea de suprapuneri de imaginaruri (jurnalul lui Columb și jurnalul
unui anonim Wilhelm Mathes din Bratei; strategia „atacului de
noapte din 17 iunie 1462” al lui Vlad Țepeș, așa cum este acesta
descris de un istoric (N. Stoicescu) și scenariul securității din 17 iunie
1962 samd). Faptul că o serie de personaje sunt, în fapt, persóna îl
regăsim în registrul stării civile din Mediaș: Mihai Axente, G. Popa,
Titus Andronic (scriitori locali) ; Wilhelm Hermann și G.Togan
(muzeografi, cercetători ai istoriei locale); primarul Teodor Plopeanu
și ezoteristul Victor Bandac, profesorii de istorie H. Khnal și V.
Mărculeț, Ovidiu Dan alias „Hulpoiu” de la „Fox investigation” din
Hoorn sau anodinii Gheorghe Călburean, Victoria Dărăban etc. sunt
smulși din realitate și transbordați în ficțional(itate) cu tot
„calabalâcul” stării lor civile. Fie aceasta și cu riscul de a se simți
onorați sau, după caz, ofensați de această libertate funciară a
roamncierului.
În spatele acestor evenimente și oameni se află însă un „Sforar”
un „Păpușar” pe care ingenuul cititor medieșean va trebui să și-l
deconspire spre a nu se lăsa manevrat („tras pe sfoară”) de el. Dinclo
de toate acestea, Trece dracul prin oraș! realizează cuplarea cu o
scriere celebră ca Maestrul și Margareta -via FAUST, prin versul
12
4023 al lui Goethe: Platz! Junker Voland komnt!- și nu cu vreun
roman polițist românesc sau de aiurea.
Schimbarea semnului se va produce grație acelei „conjecturi în
stare pură”, de care amintea Eco, realizată, în cazul romanelor lui
Ovidiu Dan, prin tot felul de substituiri, „dubluri”. Astfel în romanul
Trece dracul prin oraș!, motanul uriaș „rotofei ca un purcel, negru ca
un corb sau ca funingenea și cu luxuriante mustăți de cavalerist”,
Behemoth, marele paharnic al Curții infernale, cel din suita lui
Woland-magicianul va fi substituit
de către „pisica albă, dolofană”,
aducătoare de noroc din preajma
„recepționerei” Erji Binder (o Circe
de pe Târnave), care se gândește
chiar să îi facă „un culcuș în
centrala telefonică” motivând
novicilor că sunt șoareci. „Deci cât
vei sta aici, te va întâmpina zilnic”
îi precizează aceasta detectivului
Safciuc aflat în cercetarea
absconselor evenimente din 17
iunie.
Stăpân pe tehnici naratologice de „prima mână”, Ovidiu Dan
realizează un aliaj narativ rezistent topind în același creuzet realități
biografice (factuale) și i-realități (ficționalități de tot felul), pentru ca,
mai apoi, la ieșirea din hățișul lor esoteric și detectivistic, să
descoperim o scriitură translucidă, cu un debit, în egală măsură viu,
policrom şi plurivoc. Deseori „culpabilă” de bulversarea
13
preacredulului cititor surprins de o atare implicare auctorială în
denotația literară a discursului politic și/sau a scenariilor unor
evenimente pregătite de „securitate” în „spatele cortinei”.
Ne simțim datori să precizăm, din start, că romanele lui Ovidiu
Dan sunt scrieri figurale necesitând, ca atare, descifrări figurale.
Întrețesute cu „spații albe”, cu intervale de umplut, special construite
spre a fi puse în mișcare, mecanismul naratorial și conștiința
cititorului sunt, în opțiunea romancierului Ovidiu Dan, niște
„mecanisme leneșe” așteptând „conjectura”, conexiunea între fapte,
evenimente, persona(j)e samd. Această liberă inițiativă acordată
citiorului în interpretare și stabilire de semnificații va rămâne, în
ciuda „gurilor de aerisire” deschise, una strict limitată, în sensul că
evenimentele se doresc a fi (re)interpretate cu o granție de suficientă
univocitate. Aceasta presupunând că, dacă textele ficționale vor ca
destinatarul să le ajute să funcționeze, cele factuale își doresc ca
destinatarul să se deștepte din „somnul cel de moarte” al
tranchilizărilor de tot felul. Pentru că Mediașul rămâne, în fond, un
topos esoteric în care protagoniștii trăiesc și mor.
El este deja un univers simbologic, rizomic-structurat,
descentrat și labirintic. Fără ieșire. Structurabil și niciodată definitiv-
structurat.
Gheorghe Manolache
( Eseu preluat din revista NORD LITERAR, anul X,nr.10 (113), octombrie
2012)
Top Related