Povești de Crăciun
„Croitorul din Gloucester”, de Beatrix Potter
Astăzi a venit rândul unei povești încântătoare în care un motan șmecher încearcă să prindă mai mulți șoricei în Ajunul
Crăciunului. Scriitoarea engleză Beatrix Potter (1866 – 1943) este și autoarea ilustrațiilor superbe care însoțesc povestea.
Pe vremea săbiilor, a perucilor și a hainelor cu poale lungi și înflorate, când domnii purtau volane și centuri din
dantelă aurită, mătase și tafta, în Gloucester trăia un croitor.
Cu picioarele încrucișate, stătea de dimineața până la căderea întunericului la fereastra unui magazin micuț de pe
Strada Westgate. În fiecare zi, cât era lumină, cosea și peticea, punând cap la cap satinul, pompadour-ul și mătasea;
pe vremea croitorului din Gloucester, lucrurile aveau nume ciudate și erau foarte scumpe.
Însă, deși cosea mătăsuri fine pentru vecinii săi, el era foarte, foarte sărac: un bătrân firav cu ochelari, cu o față trasă,
cu degetele bătrâne încovoiate, îmbrăcat în haine roase și jerpelite. Croia hainele fără să irosească material, iar pe
masă rămâneau împrăștiate doar bucățele foarte mici de stofe. „Prea mici ca să poți face din ele altceva în afară de
veste pentru șoricei”, spunea croitorul.
Într-o zi cumplit de friguroasă din apropierea Crăciunului, croitorul a început să lucreze la o haină – o haină din
mătase de culoare vișinie, cu cordon, brodată cu panseluțe și trandafiri – și la o
vestă din satin de culoare crem, împodobită cu tifon și șnururi verzi din lână,
amândouă pentru primarul din Gloucester. Croitorul muncea, muncea și vorbea
cu el însuși. Măsura mătasea, o întorcea pe toate părțile și îi dădea formă cu
foarfecele sale; masa era plină de bucăți vișinii de material.
„Să nu fie late deloc, să nu fie late deloc; eșarfe și panglici pentru șoricei!”,
spunea croitorul din Gloucester.
Când fulgii de zăpadă au început să se
lovească de ferestrele mici și au blocat
lumina, croitorul își terminase ziua de
muncă; tot satinul și toată mătasea stăteau
tăiate pe masă.
Erau douăsprezece piese pentru haină și
patru piese pentru vestă; și mai erau și
buzunare, manșete și nasturi, toate așezate
în ordine. Pentru căptușeala hainei era tafta
fină galbenă, iar pentru butonierele vestei
era mătase vișinie. Și toate erau gata ca să
fie cusute laolaltă a doua zi dimineață, toate
erau măsurate și suficiente, cu o singură
excepție: croitorul mai avea nevoie puțină
mătase vișinie.
A ieșit din magazin pe întuneric – croitorul
nu dormea acolo noaptea; a închis fereastra
și a încuiat ușa, luând cheia cu el. Noaptea,
în magazin nu locuia nimeni, cu excepția
șoriceilor maronii, iar ei puteau să intre și să iasă fără să aibă nevoie de chei!
În spatele lambriurilor din toate casele vechi din Gloucester sunt scărițe și trape secrete pentru șoricei; ei pot să
alerge din casă în casă prin acele tuneluri lungi și
înguste și pot să parcurgă întregul oraș fără să
iasă în stradă.
Croitorul a ieșit din magazinul său și s-a dus acasă
târșâindu-și picioarele prin zăpadă. Locuia chiar în
apropiere, în College Court, aproape de intrarea pe
College Green; și, deși nu era o casă mare,
croitorul era atât de sărac încât închiriase numai
bucătăria.
Locuia singur cu pisica sa pe nume Simpkin. Cât
timp croitorul era plecat la muncă, Simpkin avea
grijă de casă; și lui îi plăceau șoarecii, însă el nu le
dădea satin pentru hăinuțe!
„Miau?”, a zis motanul când croitorul a deschis
ușa. „Miau?”
Croitorul i-a răspuns – „Simpkin, ne vom îmbogăți, dar sunt tare obosit acum. Simpkin, ia această monedă de 4
penny, ultimii noștri bani, și ia cu tine și un vas din porțelan. De un penny să cumperi pâine, de un penny – lapte, de
un penny – cârnați. Oh, iar cu ultimul penny, Simpkin, cumpără-mi o bucată de mătase vișinie. Dar să nu pierzi ultimul
nostru penny, Simpkin. Altfel sunt pierdut pentru că nu mai am mătase”.
Atunci Simpkin a spus „Miau?”, a luat banii și vasul și s-a
avântat în întuneric. Croitorul era foarte obosit și începea
să se simtă rău. S-a așezat jos lângă vatră și a vorbit cu el
însuși despre acea haină minunată.
„O să mă îmbogățesc – primarul din Gloucester se va
căsători în dimineața zilei de Crăciun și a comandat o
haină și o vestă cu broderie care să fie căptușită cu tafta
galbenă – iar tafta e de-ajuns; nu mai sunt rămășițe din
care să fac eșarfe pentru șoricei @”.
Brusc, croitorului i-a fost întrerupt șirul gândurilor: din
bufetul din colțul opus al bucătăriei s-au auzit mai multe
zgomote:
Tip tap, tip tap, tip tap tip!
„Ce poate fi asta?”, s-a întrebat croitorul din Gloucester, sărind din scaunul său. Bufetul din bucătărie era acoperit de
porțelanuri și de vase din ceramică, de farfurii cu desene cu sălcii, de ceșcuțe de ceai și de căni.
Croitorul a traversat bucătăria și a stat nemișcat lângă bufet, ascultând și holbându-se prin ochelarii săi. De sub o
ceșcuță s-au auzit din nou sunetele acelea amuzante:
Tip tap, tip tap, tip tap tip!
„E tare ciudat”, a spus croitorul din Gloucester; și a ridicat
ceșcuța care era cu fundul în sus. Afară a ieșit o doamnă-
șoarece foarte micuță care a făcut o reverență în fața
croitorului! Apoi a sărit de pe bufet și a intrat pe după lambriu.
Croitorul s-a așezat la loc lângă foc, încălzindu-și bietele lui
mâini reci în timp ce murmura pentru sine: „Vesta este croită
din satin de culoarea piersicii – cusături la gherghef și boboci
de trandafiri pe mătasea frumoasă. Oare am fost înțelept când
mi-am lăsat ultimii bănuți pe mâna lui Simpkin? 21 de butoniere
din mătase vișinie!”.
Dintr-o dată, din bufet s-au auzit alte zgomote:
Tip tap, tip tap, tip tap tip!
„Extraordinar!”, a spus Croitorul din
Gloucester, și a răsturnat o altă ceșcuță
care stătea cu fundul în sus. Afară a ieșit un
mic domn-șoarece care a făcut o plecăciune
în fața croitorului!
Apoi, din tot bufetul s-a auzit un cor de bătăi
și de tropăieli care sunau împreună,
răspunzându-și unele altora, precum
cărăbușii de pe bătrânele obloane mâncate
de viermi de la ferestre.
Tip tap, tip tap, tip tap tip!
De sub ceșcuțe, de sub castroane și de sub
străchini au ieșit alți șoricei care au sărit de
pe bufet și au intrat în spatele lambriului.
Croitorul s-a așezat aproape de foc,
lamentându-se: „21 de butoniere din mătase
vișinie! Trebuie să fie gata până sâmbătă la
prânz. Și azi e marți seara. Oare am făcut
bine că i-am eliberat pe acei șoareci, care erau cu siguranță proprietatea lui Simpkin? Off@ sunt ruinat@ pentru că
nu mai am mătase!”.
Șoriceii au ieșit iarăși, l-au ascultat cu atenție pe
croitor și au ținut minte modelul frumoasei haine. Au
șușotit între ei despre căptușeala din tafta și despre
micuțele eșarfe pentru șoricei. Apoi, dintr-o dată au
fugit cu toții împreună în tunelul din spatele lambriului,
chițăind și strigându-se unii pe alții în timp ce fugeau
din casă în casă; când Simpkin s-a întors cu vasul plin
cu lapte, în bucătăria croitorului nu mai rămăsese
niciun șoarece!
Simpkin a deschis ușa și a sărit înăuntru, cu un „G-r-r-
miau!” furios, ca o pisică supărată: ura zăpada, iar
zăpada îi intrase în urechi, sub zgardă și pe gât, la
spate. A pus pâinea și cârnații pe bufet și a
adulmecat.
„Simpkin”, a spus croitorul, „unde este mătasea
mea?”. Dar Simpkin s-a uitat suspicios la ceșcuțe. Își
dorea cina: șoriceii dolofani!
„Simpkin”, a spus croitorul, „unde este MĂTASEA mea?”
Însă Simpkin a ascuns un mic pachet într-un ceainic, a scuipat și a hârâit la croitor; iar dacă Simpkin ar fi putut să
vorbească, l-ar fi întrebat: „Unde este ȘOARECELE meu?”
„Vai, sunt ruinat!”, a spus croitorul din Gloucester și s-a dus trist să se culce.
Toată noaptea, Simpkin a vânat și a căutat în bucătărie, uitându-se prin dulapuri și pe sub lambriu, precum și în
ceainicul în care ascunsese mătasea; dar nu a găsit niciun șoarece! De fiecare dată când croitorul mormăia și vorbea
în somn, Simpkin spunea „Miau-ger-r-w-s-sch!” și făcea sunete ciudate îngrozitoare, așa cum fac pisicile noaptea.
Bietul croitor bătrân era foarte bolnav: avea febră și se întorcea de pe-o parte pe alta în patul său; și chiar și în visele
sale mormăia: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”.
Toată ziua a fost bolnav, la fel și a doua zi, la fel și următoarea; ce avea să se aleagă de haina vișinie? În magazinul
croitorului din Strada Westgate, mătasea brodată și satinul stăteau tăiate pe masă, la fel și cele 21 de butoniere – și
cine avea să le coasă, dacă fereastra avea bare, iar ușa era încuiată? Însă toate acestea nu îi împiedicau pe șoriceii
maronii; ei intrau și ieșeau fără chei în toate casele din Gloucester!
Afară, oamenii mergeau la piață târșâindu-se prin zăpadă ca să-și cumpere rațe și curcani și ca să-și coacă plăcintele
de Crăciun; însă pentru Simpkin și pentru bietul croitor din Gloucester nu avea să fie nicio cină de Crăciun.Croitorul a
zăcut bolnav timp de trei zile și trei nopți; iar apoi a venit Ajunul Crăciunului. Era noaptea târziu. Luna s-a urcat pe
acoperișuri și pe coșuri și a privit în jos spre College Court. Nu erau lumini la ferestre și niciun sunet în case; tot
orașul Gloucester dormea buștean sub zăpadă. Și
totuși, Simpkin își dorea șoarecii săi, așa că a mieunat
pe când stătea lângă patul croitorului!
Însă în noaptea dintre Ajunul Crăciunului și dimineața
de Crăciun, toate animalele pot să vorbească (deși
sunt destui de puțini cei care chiar le aud și înțeleg ce
spun ele). Când ceasul Catedralei a sunat de ora 12 s-
a auzit un sunet ca un fel de ecou: Simpkin l-a auzit, a
ieșit pe ușa croitorului și a început să hoinărească prin
zăpadă.
De pe toate acoperișurile, frontoanele și bătrânele
case din lemn din Gloucester s-au auzit o mie de voci
voioase care cântau vechi versuri de Crăciun – toate
cântecele vechi de care am auzit vreodată, și unele pe
care nu le știu, precum „Clopoțeii lui Whittington”.
Primii, și cel mai tare, au strigat cocoșii: „Doamnă, scoală-te și coace-ți plăcintele!”
„Oh@”, a suspinat Simpkin.
Într-o mansardă erau lumini și sunete de dans, iar pisicile au venit de peste drum. „Hei! Toate pisicile din Gloucester –
cu excepția mea”, a spus Simpkin.
Pe sub streșinile de lemn, graurii și vrăbiile cântau
despre plăcintele de Crăciun; ciorile din turnul
Catedralei s-au trezit și ele; și, deși era în toiul nopții,
sturzii și prigorii cântau; aerul era plin de ciripeli. Dar
totul mai debragă îi făcea în ciudă bietului și
flămândului Simpkin!
Era supărat în special din cauza vocilor subțiri care se
auzeau din spatele unor zăbrele de lemn. Cred că
erau lilieci deoarece ei au mereu voci foarte subțiri, în
special în nopțile întunecate și reci, când vorbesc în
somn, precum croitorul din Gloucester.
Au zis ceva misterios care suna cam asa: „Muștele și
albinele bâzâie, zumzăie și strigă, și la fel facem și
noi!”
Simpkin a mers mai departe scuturându-și urechile ca
și cum ar fi avut o albină în pălărie. Din magazinul
croitorului din Westgate a venit o lumină; iar când Simpkin s-a strecurat la fereastră ca să tragă cu ochiul, a văzut că
magazinul era plin de lumânări. Erau foarfece și ațe, iar voci subțiri de șoricei cântau voioase:
„24 de croitori
S-au dus să prindă un melc
Cel mai bun dintre ei
Nu a îndrăznit să îi atingă coada
Și-a scos coarnele
Ca o văcuță
Fugiți, croitorilor, fugiți! Sau vă va
Veni tutoror de hac, acum!”
Apoi, fără să facă vreo pauză,
vocile subțiri au continuat:
„Cerne ovăzul stăpânei mele,
Macină făina doamnei mele
Pune-o într-o ladă,
Las-o să stea acolo @”
„Miau! Miau!”, i-a întrerupt
Simpkin, și a zgâriat la ușă. Dar
cheia se afla sub perna croitorului și nu putea să
facă rost de ea.
Șoriceii au râs și au încercat o altă melodie:
„Trei șoricei stăteau așezați
Pisicuța a trecut și i-a privit pe furiș
– Ce faceți, drăguții mei?
– Facem haine pentru domni.
– Vreți să vin și eu să vă tai ațele?
– A, nu, domnișoara Pisicuță, tu ne-ai tăia
capetele!”
„Miau! Miau”, a plâns Simpkin. „Hei!”, i-au răspuns
șoriceii.
„Hei, animal răsfățat!
Negustorii din Londra poartă roșu-aprins;
Mătase la guler și aur la tiv
Așa veseli mărșăluiesc negustorii!”
Ca să țină ritmul, șoriceii loveau ușor în degetare,
însă niciunul dintre cântece nu l-a mulțumit pe
Simpkin; s-a smiorcăit și a mieunat la ușa magazinului.
„Iar apoi am cumpărat
Un mic vas de lut
Cu un singur gologan @
Și l-am pus pe bufetul din bucătărie!”, au adăugat șoriceii obraznici.
„Miau!”, „Scârș, scrâs!”, se încleșta Simpkin la pervazul ferestrei; între timp, șoriceii dinăuntru s-au ridicat în picioare
și au început să strige toți odată cu vocile lor ciripitoare: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”. Au închis obloanele și
l-au lăsat afară pe Simpkin.
Totuși, prin crăpăturile obloanelor putea auzi clinchetul degetarelor și voci subțiri de șoricei cântând: „Nu mai e
mătase! Nu mai e mătase!”
Simpkin a plecat de la magazin și s-a întors acasă,
gânditor. Când l-a găsit pe bietul croitor, bătrânul nu
mai avea febră și dormea liniștit. Apoi, Simpkin a
mers tiptil și a luat mica bucată de mătase din
ceainic, s-a uitat la ea în lumina lunii și s-a simțit
tare rușinat de răutatea de care dăduse dovadă,
spre deosebire de bunii șoricei!
Când croitorul s-a trezit dimineața, primul lucru pe
care l-a văzut pe cuvertura peticită a fost o bucată
de mătase vișinie. Lângă patul său stătea Simpkin,
care se căia foarte tare pentru faptele sale!
„Vai, sunt atât de obosit”, a spus Croitorul din
Gloucester, „dar am mătasea!”. Soarele strălucea pe
zăpadă când croitorul s-a sculat, s-a îmbrăcat și a
ieșit în stradă cu Simpkin alergând înaintea lui.
Graurii fluierau pe coșurile caselor, iar sturzii și
prigorii cântau – dar cântau sunetele lor obișnuite,
nu cuvintele pe care le cântaseră noaptea trecută.
„Vai”, a spus croitorul, „Am mătasea mea, dar nu
mai am nici putere, nici timp ca să fac altceva în afară
de o singură butonieră; pentru că azi e dimineața zilei
de Crăciun! Primarul din Gloucester se va căsători la
prânz – și unde e haina lui vișinie?”
A descuiat ușa micuțului său magazin din Strada
Westgate, iar Simpkin a alergat înăuntru, ca o pisică ce
așteaptă ceva. Dar nu era nimeni înăuntru! Nici măcar
un singur șoricel maroniu! Mesele erau curățate; micile
capete de ațe și bucățile de mătase fuseseră toate
îndepărtate de pe podea.
Iar pe masă – o, ce fericire! croitorul a scăpat un strigăt
de bucurie – acolo unde el lăsase bucăți brute de
mătase, se aflau cea mai frumoasă haină și cea mai
frumoasă vestă din satin brodată care fuseseră purtate
vreodată de un primar al orașului Gloucester. Erau
trandafiri și panseluțe pe haină, iar vesta era lucrată cu
maci și albăstrele.
Totul era gata, cu excepția unei singure butoniere
vișinii, iar în locul în care butoniera lipsea era prinsă o
bucată de hârtie cu aceste cuvinte așternute cu un scris tare micuț: „NU MAI E MĂTASE”.
Din acea zi a început norocul croitorului din Gloucester și a ajuns un om bogat. A făcut cele mai frumoase veste
pentru toți negustorii din Gloucester și pentru toți domnii din țară. Nicăieri nu mai fuseseră văzute asemenea manșete
dantelate, asemenea manșete brodate și asemenea pliuri! Însă butonierele sale erau cele care cunoșteau cel mai
mare succes.
Cusăturile acelor butoniere erau atât de fine – atât de fine, încât mă întreb cum de puteau fi făcute de un bătrânel cu
ochelari și cu degetele încovoiate.
Cusăturile acelor butoniere erau așa de mici – așa de mici, încât ai fi jurat că au fost făcute de șoricei!
Sfârșit.
Top Related