1
MINUTA
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel
Curtea de Apel Bucureşti, 27-28 noiembrie 2014
În perioada 27-28 noiembrie 2014 a avut loc, la Curtea de Apel Bucureşti, întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal.
Din partea Consiliului Superior al Magistraturii au participat: ! Doamna judecător Alina Nicoleta GHICA, membru ales al Consiliului Superior al
Magistraturii ! Domnul judecător Alexandru ŞERBAN, membru ales al Consiliului Superior al
Magistraturii ! Domnul judecător Nicolae Horaţius DUMBRAVĂ, membru ales al Consiliului Superior
al Magistraturii ! Doamna judecător Andreea UZLĂU, Direcţia Legislaţie, documentare şi contencios ! Doamna judecător Ileana DAN, Direcţia Legislaţie, documentare şi contencios
Din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au participat: ! Doamna judecător Livia Doina STANCIU, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ! Domnul judecător Ionuţ Mihai MATEI, Vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie ! Doamna judecător Corina Michaela JÎJÎIE, Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie Institutul Naţional al Magistraturii a fost reprezentat de doamna procuror Alexandra Mihaela ŞINC, formator cu normă întreagă la disciplina Drept penal şi drept procesual penal, care a elaborat, pe baza propunerilor primite de la curţile de apel, punctajul de discuţii al întâlnirii. Pentru fiecare problemă supusă dezbaterii a fost indicat punctul de vedere al Catedrei de drept penal din cadrul INM. Curțile de apel au fost reprezentate, în principal, de președinții secțiilor penale, de judecători din cadrul acestor secții sau de președinții ori vicepreședinții instanței.
Din partea Ministerului Justiţiei au participat: ! Doamna Alina BARBU, Direcţia Elaborare acte normative ! Doamna Alina ION, Direcţia Elaborare acte normative ! Domnul Dragoş PANAITESCU, Direcţia Elaborare acte normative
În urma dezbaterilor, referitor la temele puse în discuţie, s-au conturat concluziile expuse în cele ce urmează.
2
Aplicarea legii penale mai favorabile
" Aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Codul penal
Opiniile transmise de instanţe
În practica judiciară s-a pus problema legii aplicabile, în cazul unui inculpat trimis în
judecată pentru comiterea, sub imperiul legii vechi, a două infracţiuni în concurs, dintre care una
dezincriminată potrivit Codului penal actual, în condiţiile în care tratamentul sancţionator pentrru
ambele infracţiuni în condiţiile Codului penal anterior este mai favorabil inculpatului decât
pedeapsa pentru infracţiunea nedezincriminată, conform legii noi. Problema s-a pus cel mai
frecvent în legătură cu infracţiunile de vătămare corporală şi ucidere din culpă, comise în contextul
unui accident rutier.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că, deşi, potrivit legii noi, fapta de vătămare corporală din
culpă este dezincriminată, această lege, spre deosebire de legea anterioară, nu permite aplicarea
unei pedepse neprivative de libertate pentru infracţiunea de ucidere din culpă. Ca urmare, este mai
favorabilă pentru inculpat condamnarea sa pentru ambele infracţiuni, urmată de suspendarea sub
supraveghere a pedepsei rezultante, potrivit Codului penal anterior.
În alte situaţii, instanţa a constatat că fapta de vătămare corporală nu mai constituie
infracţiune, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea penală,
întrucât inculpatul nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul accidentului ori a unei
substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune şi
nici nu i-au fost produse victimei vreuna din consecinţele prevăzute la art. 194 C. pen.
În consecinţă, devin incidente dispoziţiile art. 4 C. pen. având denumirea marginală
„aplicarea legii penale de dezincriminare”, conform cărora „legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi,
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează
prin intrarea în vigoare a legii noi.” În motivarea unor astfel de soluţii s-a subliniat că, în astfel de
situaţii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen. întrucât limitele de pedeapsă prevăzute în noul
Cod penal sunt identice cu limitele de pedeapsă prevăzute de vechea reglementare, regimul
sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de vechiul Cod penal este mai favorabil întrucât
prevede un spor de pedeapsă facultativ, şi nu un spor de pedeapsă obligatoriu, ca în noul Cod
penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior este mai
favorabilă decât suspendare sub supraveghere reglementată de art. 91 C. pen. în vigoare, astfel
încât a aplicat legea în vigoare la data comiterii infracţiunii.
Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că aplicarea legii de
dezincriminare, potrivit art. 4 C. pen. este un demers distinct de aplicarea legii penale mai
favorabile, conform art. 5 C. pen., şi anterior acestuia. Astfel, într-o primă etapă, se va face
3
aplicarea art. 4 C. pen., privind dezincriminarea, iar aplicarea legii penale mai favorabile se va face
ulterior, cu privire la faptele incriminate şi în legea nouă.
În acest sens pledează chiar faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în două texte
distincte cele două instituţii.
" Mecanismul contopirii pedepselor în faza executării
Opiniile transmise de instanţe
În practica judiciară s-a pus problema aplicării legii penale mai favorabile în cazul
contopirii unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive, ipotezele concrete fiind
următoarele:
1. a) pedepsele au fost aplicate prin hotărâri definitive anterior datei de 1 februarie 2014,
însă pentru o parte din pedepse, după data de 1 februarie 2014, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor
art. 6 C. pen.;
b) anterior datei de 1 februarie 2014, s-au pronunţat două sau mai multe hotărâri de
condamnare pentru infracţiuni concurente, astfel:
- printr-o hotărâre s-au stabilit pedepse pentru cel puţin două infracţiuni şi s-a aplicat o
pedeapsă rezultantă (rezultanta 1). După 1 februarie 2014, întrucât pedepsele stabilite sub legea
veche depăşeau maximul din legea nouă, potrivit art. 6 C. pen. au fost reduse la acest maxim. În
schimb, rezultanta 1 nu a fost modificată.
- printr-o altă hotărâre, a fost aplicată o pedeapsă a cărei durată, după 1 februarie 2014,
se situa sub minimul special prevăzut în legea nouă.
2. când două infracţiuni concurente săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969 au fost
judecate definitiv la date diferite: o instanţă a aplicat pedeapsa potrivit vechii legi penale (fie
anterior datei de 1 februarie 2014, fie ulterior acestei date, dar pentru că legea veche a fost
reţinută ca fiind mai favorabilă conform art. 5 C. pen.); o altă instanţă a pronunţat condamnarea
după data de 1 februarie 2014 şi a aplicat dispoziţiile noului Cod penal fiindcă acestea erau mai
favorabile în cauză.
1. În aceste cazuri, într-o opinie, s-a considerat că, odată ce s-a făcut aplicarea art. 6 C. pen.
pentru o parte din pedepsele componente ale contopirii, contopirea acestora cu alte pedepse
pronunţate pentru infracţiuni concurente nu poate avea loc decât în temeiul art. 39 C.p., deoarece
dacă s-ar realiza conform art. 34 C. pen. din 1969, instanţa ar crea o lex tertia, ceea ce vine în
contradicţie cu decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.
Într-o altă opinie, s-a considerat că judecarea sesizărilor prevăzute de art. 585 C. proc. pen.
reprezintă o judecată, în sensul art. 5 C. pen., iar asemenea situaţii tranzitorii sunt guvernate de
prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României.
Astfel, în procedura reglementată de art. 585 C. proc. pen., instanţa trebuie să dea eficienţă
art. 5 C. pen. şi să contopească pedepsele potrivit art. 34 C. pen. din 1969, atunci când acest text
4
este mai favorabil. Procedând în acest fel instanţa nu încalcă cele statuate de Curtea Constituţională
prin decizia nr. 265/2014, ci, dimpotrivă, se conformează deciziei nr. 214/1997 a instanţei de
contencios constituţional. Instanţa nu creează o lex tertia, întrucât, pe de o parte, prin aplicarea art.
6 C. pen., nu s-a modificat cu nimic încadrarea juridică ce a fost dată infracţiunilor prin hotărârea
de condamnare intrată în putere de lucru judecat. Pe de altă parte, reducerea pedepsei aplicate prin
hotărârea definitivă de condamnare a avut loc în temeiul art. 6 C. pen., ca o expresie a principiului
legalităţii pedepsei, şi nu pentru faptul că, în ansamblul său, noul Cod penal ar fi mai favorabil.
În plus, dacă urmare a reducerii, potrivit art. 6 C. pen., a unor pedepse pronunţate cu
caracter definitiv sub vechea lege penală, s-ar accepta ideea că, automat, contopirea acestor
pedepse cu altele aplicate pentru infracţiuni concurente trebuie făcută în temeiul art. 39 C. pen., s-
ar aduce atingere principiului legalităţii pedepsei, cel condamnat fiind nevoit să execute o pedeapsă
rezultată după o tehnică de contopire care nu era în vigoare la data comiterii infracţiunilor şi care
nu îi este mai favorabilă, încât să fie justificată aplicarea retroactivă a legii penale noi.
Mai mult, art. 10 din Legea nr. 187/2012 obligă instanţa să aplice tratamentul sancţionator
al pluralităţii de infracţiuni potrivit legii noi doar dacă cel puţin una din infracţiunile componente
ale pluralităţii este săvârşită sub legea nouă.
Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că este corectă cea de
a doua opinie. Şi în acest caz, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei este un demers separat de aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a
cauzei, iar soluţionarea cererii de contopire a pedepselor presupune o judecată distinctă de aceea în
cursul căreia s-a procedat la reducerea pedepselor potrivit art. 6 C. pen.
Deşi majoritare în practica judiciară, astfel de situaţii, în care contopirea pedepselor pentru
infracţiuni concurente se dispune abia în faza executării pedepsei reprezintă, din punct de vedere
teoretic, o excepţie de la regula potrivit căreia în cazul concursului de infracţiuni contopirea
pedepselor se face prin chiar hotărârea de condamnare. Altfel spus, contopirea pedepselor aplicate
până la intrarea în vigoare a actualului Cod penal, pentru fapte comise anterior datei de 1 februarie
2014, trebuia să fie un demers anterior reducerii acestora potrivit art. 6 C. pen. actual, după intrarea
în vigoare a acestuia.
2. Şi referitor la a doua ipoteză enunţată mai sus au existat puncte de vedere diferite.
Punctele de vedere ale instanţelor
Astfel, într-o opinie s-a considerat că, în procedura prevăzută de art. 585 C. proc. pen.,
contopirea pedepselor se va face după regulile prevăzute de art. 39 C. pen.
Într-o altă opinie, s-a considerat că art. 5 C. pen. este incident în acest caz şi contopirea
pedepselor are loc potrivit regulilor prevăzute de art. 34 C. pen. din 1969. În acest fel, se respectă
principiul legalităţii pedepsei, precum şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012.
Au existat şi instanţe care au apreciat că, indiferent de varianta aleasă, în acest caz nu se
poate evita crearea lex tertia, în raport de una dintre infracţiunile în concurs.
5
Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că procedura
prevăzută de art. 585 C. proc. pen. reprezintă o judecată distinctă de fiecare dintre cauzele în care
au fost aplicate pedepsele supuse contopirii, iar respectivele pedepse sunt intrate în puterea lucrului
judecat. Ca urmare, caracterul mai favorabil al legii penale se apreciază la momentul acestei
proceduri, pornind de la pedepsele aplicate, iar nu de la mecanismul aplicării acestora. În cursul
acestei judecăţi distincte, aplicarea globală a legii penale mai favorabile are în vedere soluţionarea
tuturor problemelor decurgând din constatarea existenţei uneia dintre situaţiile prevăzute de art.
585 alin. 1 C. proc. pen. Concret, referindu-ne la concursul de infracţiuni, se vor aplica dispoziţiile
unei singure legi (aceea mai favorabilă) referitor atât la anularea suspendării executării unei
pedepse, cât şi la modul de calcul al pedepsei rezultante.
" Aspecte procedurale ale aplicării legii penale mai favorabile
Există şi o serie de probleme privind mecanismul procesual al aplicării legii penale mai
favorabile în anumite situaţii, cu privire la care răspunsurile au fost diferite.
Astfel, s-a pus problema competenţei de soluţionare a cererii de aplicare a legii penale
mai favorabile în cazul în care condamnatul execută mai multe pedepse care atrag
competenţa unor instanţe de grad diferit.
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o primă opinie, s-a susţinut că, în acest caz, este competentă instanţa în raza căreia se
află locul de deţinere corespunzătoare instanţei superioare în grad dintre cele care au aplicat
pedepsele supuse contopirii.
Într-o altă opinie, este competentă instanţa în raza căreia se află locul de deţinere
corespunzătoare instanţei care a pronunţat hotărârea de contopire.
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că cel de al doilea punct de vedere este cel
corect, deoarece instanţa competentă să dispună contopirea pedepselor este, potrivit art. 585 alin. 2
C. proc. pen. (şi art. 449 alin. 2 C. pen. anterior) instanţa care a pronunţat ultima hotărâre sau
instanţa locului de deţinere corespunzătoare în grad acesteia. Altfel spus, în acest caz, opţiunea
pentru respectiva instanţă este urmarea faptului că, în situaţia în care existenţa concursului era
cunoscută în cursul judecăţii, contopirea se făcea de către aceasta, ca fiind singura în măsură să
cunoască celelalte condamnări, gradul instanţei neavând relevanţă în cauză.
" O altă problemă este priveşte admisibilitatea unei noi contestaţii la executare pentru
aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul în care, după respingerea unei cereri
similare, au fost pronunţate hotărâri de către ICCJ în RIL sau HP sau de către
CCR.
6
Opiniile exprimate de instanţe
S-a exprimat opinia în sensul că pronunţarea unei astfel de hotărâri reprezintă o împrejurare
nouă, în sensul art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., deci o nouă contestaţie la executare este
admisibilă, dar şi opinia contrară.
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că astfel de decizii pot fi considerate
motive sau apărări noi în formularea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen., în
condiţiile art. 598 şi urm. C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 6 alin. (1)-(3) C. pen., când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai favorabilă, sancţiunea
aplicată, dacă este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la acest
maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut de legea nouă
pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru acea faptă, iar
închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru
aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de lege pentru acea faptă.
Articolul 6 fiind o expresie a principiului legalităţii, implică obligaţia ca orice sancţiune să
îşi găsească temei în lege, însă nu numai în momentul pronunţării, ci pe întreaga durată a executării
pedepsei.
Potrivit art. 595 alin. 1 C. proc. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat
condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă (…) mai uşoară decât cea care se execută ori care
urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art.
4 şi 6 din Codul penal”.
Conform art. 598 C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate
face, între altele, şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de
stingere ori de micşorare a pedepsei, iar potrivit art. 599 C. proc. pen., cererile ulterioare de
contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de
motive şi de apărări.
Noţiunea de „lege” include, în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului, şi
jurisprudenţa; cu atât mai mult trebuie recunoscută valoarea de „act cu putere de lege” unui act
jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar prin lege.
Pe de altă parte, modificarea sau încetarea dispoziţiilor privind pedeapsa din hotărârea
penală definitivă se realizează numai în procedurile privind executarea, şi numai determinat de
descoperirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la data rămânerii definitive a
hotărârii. Prin urmare, se poate considera că hotărârile pronunţate în baza art. 477 C. proc. pen.
reprezintă un element de noutate, ce constituie un motiv sau apărare nouă, conform art. 599 alin. 5
C. proc. pen., pentru a fi admisibilă cererea.
7
O nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. este admisibilă, urmând a fi calificată
contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., câtă vreme se
invocă o cauză de micşorare a pedepsei, în măsura în care termenul de 6 luni prevăzut în norma
specială din art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură
penală, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost depăşit.
Probleme privind soluţionarea laturii civile a cauzei
" Care este soluţia dată acţiunii civile în cazul împăcării părţilor?
Punctele de vedere ale instanţelor
Cu privire la soluţionarea laturii civile în cazul în care procesul penal încetează ca urmare a
împăcării părţilor, s-a constatat că există hotărâri prin care acţiunea civilă a fost lăsată
nesoluţionată, dar şi hotărâri prin care s-a constatat stinsă acţiunea civilă.
În cazurile în care instanţa de apel a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă au fost invocate
prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora "În caz de încetare a procesului penal în
baza art. 16 alin. 1 (...) lit. g) - articol care prevede între cazurile de încetare a procesului penal
împăcarea părţilor - instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă". Argumentul invocat în hotărârile
prin care, în cazuri similare, s-a constatat stinsă acţiunea civilă a fost acela că, potrivit art. 159 alin.
(2) C. pen., „împăcarea înlătură acţiunea penală şi stinge acţiunea civilă." În motivarea acestei
soluţii s-a arătat şi că, în cazul în care acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, prevederile art. 27
alin. (2) C. proc. pen. permit persoanei vătămate să introducă acţiune la instanţa civilă, în faţa
căreia se poate folosi de probele administrate în cursul procesului penal. Or, într-o astfel de situaţie
se ajunge la nesocotirea dispoziţiilor părţii generale a Codului penal, care condiţionează realizarea
împăcării de stingerea acţiunii civile. Este adevărat că o astfel de soluţie aparent nu este permisă de
prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. indicat mai sus. Articolul 16 lit. g) C. proc. pen., la care se
referă acest articol, nu reglementează însă doar cazul de încetare a procesului penal prin împăcarea
părţilor, ci şi alte cazuri, inclusiv retragerea plângerii prealabile, pentru care şi în Codul de
procedură penală anterior se stipula că acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, situaţie faţă de care,
în prezenţa dispoziţiilor imperative ale art. 159 alin. (2) C. pen., se poate concluziona că atunci
când procesul penal încetează prin împăcarea părţilor, nu sunt aplicabile prevederile art. 25 alin.
(5) C. proc. pen. incidente numai în privinţa celorlalte cazuri de încetare a procesului penal.
Participanţii la întâlnire au decis ca în ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de alte
persoane decât victima infracţiunii (de exemplu, spitalul, în cazul accidentelor rutiere) în dispozitiv
să existe menţiunea expresă privind lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată, se poate face sau nu
mențiune privind stingerea acţiunii penale, consecinţele fiind aceleaşi.
8
Probleme privind incompatibilităţile
" Este judecătorul care a judecat cauza în fond şi/sau apel incompatibil să judece
contestaţia în anulare sau revizuirea, în faza inadmisibilităţii?
Opiniile exprimate de instanţe
Potrivit unei opinii, judecătorii învestiţi cu astfel de cereri ar trebui să se abţină de la
soluţionarea lor.
Există însă şi opinia potrivit căreia examinarea admisibilităţii se poate face de acelaşi
complet, în condiţiile în care, sub imperiul normelor procesual penale anterioare, se proceda în
această manieră, iar textul a fost preluat întocmai în Codul de procedură penală actual.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 64
alin. (3) C. proc. pen., care se referă la căile de atac, fără a distinge între fazele acestora, primul
punct de vedere este cel corect.
" Magistratul care a soluţionat, ca judecător de drepturi şi libertăţi, o contestaţie
privind măsurile preventive, poate soluţiona o contestaţie privind aceste măsuri în
procedura camerei preliminare sau în cursul judecăţii?
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, în condiţiile în care art. 64 alin. (3) C. proc. pen.
reglementează un caz de incompatibilitate între titularii funcţiilor judiciare, fără a distinge în raport
de momentul procesual la care au fost exercitate, va exista incompatibilitate în acest caz.
" Magistratul care a judecat, sub imperiul Codului de procedură penală anterior, cereri
care sunt, în prezent, de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, mai poate
să îndeplinească, în aceeaşi cauză, funcţia de cameră preliminară şi de judecată?
Opiniile transmise de instanţe
Într-o primă opinie s-a apreciat că, date fiind dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. pen.,
conform cărora judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa în aceeaşi cauză la procedura
de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac, dat fiind că aceste căi de atac sunt
soluţionate în prezent de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorii care au soluţionat anterior
astfel de căi de atac sunt incompatibili în prezent să judece dosare aflate în procedura de cameră
preliminară sau la judecata în fond, pentru identitate de raţiune cu textul actual.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că nu există nicio incompatibilitate, dat fiind faptul că, pe de
o parte instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi nu exista la momentul pronunţării
respectivelor hotărâri iar, pe de altă parte, potrivit deciziei date în interesul legii nr. 8/2011, decizie
care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent, s-a stabilit că judecătorul care a participat la judecarea
recursului împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii
9
arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil
să judece cauza în fond, apel sau recurs.
Participanţii la întâlnire au concluzionat că este necesară o interpretare restrictivă a
cauzelor de incompatibilitate, deci nu ne aflăm în prezenţa unui astfel de caz, câtă vreme
dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. pen. fac referire directă la incompatibilitatea între funcţiile
judiciare
Probleme privind mijloacele de probă
" Temeiul juridic al solicitării extrasului de cont pentru trecut (art. 138 sau 153 C. proc.
pen.)?
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o opinie, s-a considerat că pentru obţinerea unui extras de cont pe o perioadă anterioară
sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi, este suficientă încuviinţarea acestuia.
Într-o altă opinie, s-a considerat că, indiferent de perioada vizată, întrucât extrasul de cont
este o oglindă a tranzacţiilor financiare efectuate, pentru obţinerea acestuia este necesară emiterea
unui mandat de supraveghere tehnică.
Participanţii la întâlnire au concluzionat că al doilea punct de vedere este cel corect, câtă
vreme din respectivul extras rezultă situaţia financiară a persoanei surprinsă în dinamica sa, pe o
perioadă de timp, iar nu doar situaţia financiară a acesteia la un anumit moment.
" În aplicarea dispoziţiilor art. 144 C. proc. pen., mandatul de supraveghere tehnică
poate să fie prelungit după expirarea sa?
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o primă opinie, mandatul tehnic poate fi prelungit chiar dacă perioada iniţială pentru care a
fost emis a expirat, în condiţiile respectării perioadei maxime de 6 luni/120 de zile, calculată prin
însumarea perioadelor efective în care s-a autorizat sau prelungit mandatul tehnic. Ca argument de
practică se arată că şi anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală se putea solicita
înnoirea autorizaţiei de interceptare, înainte sau după expirarea perioadei pentru care fusese emisă
iniţial.
Într-o a doua opinie, mandatul tehnic nu poate fi prelungit dacă perioada iniţială a expirat, ci
trebuie solicitat un nou mandat tehnic. Se invocă analogia de termeni între prelungirea mandatului
tehnic şi prelungirea măsurii arestării preventive, ştiut fiind că nu se poate prelungi arestarea
preventivă dacă perioada măsurii iniţiale s-a împlinit. De asemenea, art. 144 nu este similar ca
formulare cu fostul art. 911 alin. (4) C. proc. pen. 1969, deoarece acolo legea prevedea expres
posibilitatea înnoirii autorizaţiei după expirarea perioadei iniţiale.
Participanții la întâlnire au concluzionat că al doilea punct de vedere este cel corect, o
măsură care nu mai fiinţează neputând să fie prelungită. În plus, argumentarea primului punct de
vedere este viciată de folosirea termenului „înnoirea” ca sinonim al termenului „prelungire”.
10
" Necesitatea sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea validării
examinării fizice a persoanei, dispusă prin ordonanţă, în condiţiile în care aceasta îşi
exprimă în scris consimţământul pentru examinare
Opiniile exprimate de instanţe
Potrivit unei opinii, doar atunci când persoana examinată nu îşi dă consimţământul, această
validare este necesară; atunci când există acordul scris al celui examinat nu mai este necesară
validarea examinării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind aplicabilă regula generală în
materie, aceea prevăzută de art. 190 alin. (1) C. proc. pen.
Într-o altă opinie, validarea este necesară şi în situaţia în care există consimţământul
persoanei, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 190 alin. (4) C. proc. pen.
Participanţii la întâlnire au concluzionat că art. 190 alin. (1) C. proc. pen. defineşte
examinarea fizică şi instituie regula potrivit căreia organul de urmărire penală trebuie să solicite
consimţământul persoanei ce urmează să fie examinată. Articolul 190 alin. (2) C. proc. pen.
reglementează situaţia în care nu există consimţământul persoanei; în acest caz, judecătorul
dispune examinarea fizică a persoanei. Articolul 190 alin. 3 şi 4 C. proc. pen. reglementează
procedura de soluţionare a cererii adresate de procuror judecătorului în condiţiile art. 190 alin. (2)
C. proc. pen.
Articolul 190 alin. (5) C. proc. pen. reglementează cazurile în care examinarea se dispune
de către procuror, prin ordonanţă, se procedează la efectuarea acesteia, iar ulterior este sesizat
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în vederea validării examinării.
Or, faţă de împrejurarea că textul nu distinge, validarea este necesară şi în cazul existenţei
consimţământului, nu doar în situaţia în care a existat urgenţă, deci cea de a doua opinie este
corectă.
Măsurile preventive
" Competenţa de a soluţiona cererea de revocare a măsurii controlului judiciar
dispusă de procuror
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o primă opinie, s-a susţinut că cererea se va soluţiona, întotdeauna, de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, cu motivarea că astfel se desprinde din interpretarea art. 242 alin. 5 C. proc.
pen.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că cererea poate fi soluţionată şi de procuror, mai ales în
cazul în care măsura a fost dispusă de acesta, cu motivarea că astfel rezultă din interpretarea art.
242 alin. 4 C. proc. pen.
Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că dispoziţiile art.
242 alin. 4 C. proc. pen. sunt cele care reglementează competenţa în materia soluţionării cererii de
11
revocare a măsurii controlului judiciar luate în cursul urmăririi penale, pe care o atribuie, după caz,
procurorului sau judecătorului de drepturi şi libertăţi, adică organului judiciar care a luat măsura.
În ceea ce priveşte textul art. 242 alin. 5 C. porc. pen., acesta rezolvă, împreună cu
dispoziţiile art. 242 alin. 6, o nu o problemă de competenţă, ci una vizând circuitul dosarului, în
sensul că cererea de revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive, în cazul în care aceasta este
de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, se depune la judecător (iar nu la dosar, care se
află la organul de urmărire penală), urmând ca acesta să solicite dosarul procurorului, care are la
dispoziţie 24 de ore pentru a-l înainta.
Interpretarea contrară ar conduce la concluzia că revocarea sau înlocuirea măsurii
preventive pe care procurorul a luat-o din oficiu, ori la propunerea organului de cercetare penală,
se face de către acesta, în schimb atunci când revocarea sau înlocuirea sunt solicitate de inculpat,
competenţa revine judecătorului de drepturi şi libertăţi. Or, o astfel de distincţie, motivată doar de
modalitatea diferită de sesizare, nu are o justificare logică şi nici un alt corespondent în legislaţia
noastră procesual penală. În plus, ea contravine principiului simetriei, potrivit căruia organul
judiciar care a luat o măsură este competent să dispună şi revocarea sau înlocuirea acesteia.
" Competenţa de a dispune modificarea obligaţiilor din conţinutul controlului
judiciar dispus de judecătorul de drepturi şi libertăţi care a respins propunerea
procurorului de luare a măsurii arestării preventive
Opiniile transmise de instanţe
Într-o opinie, aceasta este de competenţa procurorului, având în vedere dispoziţiile art. 215
alin. 8 C. proc. pen., potrivit cărora în cursul urmăririi penale, procurorul carea luat măsura
controlului judiciar poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă,
impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial.
Într-o altă opinie, prevederea sus-menţionată, referindu-se exclusiv la cazul în care măsura
a fost luată de procuror, în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi a luat această măsură, ca
urmare a respingerii propunerii procurorului de a lua o măsură preventivă mai gravă, tot acestuia îi
revine şi competenţa de modificare a conţinutului măsurii, fiind aplicabil principiul simetriei.
Participanţii la întâlnire au constatat existenţa practicii neunitare cu privire la această
problemă şi au apreciat că problema urmează să fie rezolvată prin soluţionarea de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a recursului în interesul legii cu termen la 19 ianuarie 2015.
S-a precizat totodată că, în considerentele deciziei nr. 17/01.09.2014 pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) pot fi observate
opinii relevante ale instanţelor şi a judecătorului raportor, chiar dacă soluţia a fost aceea de
respingere ca inadmisibilă a sesizării (sesizarea privea pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 215 alin. (8) din Codul de
procedură penală, în sensul de a lămuri dacă, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune
12
asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine
judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, procurorului).
" Durata măsurii preventive a arestului la domiciliu, în cazul în care aceasta a
înlocuit, în cursul judecăţii, măsura arestării preventive
Două sunt, în fapt, aspectele în discuţie referitor la această problemă: durata pe care se ia
măsura arestului la domiciliu şi dacă, în cazul luării măsurii de către instanţa de control judiciar pe
o durată de 30 de zile, în cazul unei verificări ulterioare, noul termen începe să curgă din ziua
verificării sau de la expirarea celor 30 de zile.
Opiniile exprimate de instanţe
1. Referitor la primul aspect, au fost exprimate două opinii.
Într-o opinie, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu se
dispune pe o durată determinată, respectiv cel mult 30 de zile.
Într-o altă opinie, câtă vreme art. 222 alin. l C. proc. pen. face vorbire de faptul că în cursul
urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi dispus pe o durată de cel mult 30 de zile, nefăcându-se
nicio referire la faza judecăţii, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la
domiciliu se dispune pe o durată nedeterminată.
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că al doilea punct de vedere este cel corect.
Astfel, art. 222 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. consacră regula potrivit căreia măsura arestului la
domiciliu se poate lua şi prelungi pentru cel mult 30 de zile, doar pentru faza urmăririi penale. În
ceea ce priveşte camera preliminară şi judecata, dispoziţiile art. 207 şi art. 208 C. proc. pen. fac
referire doar la verificarea periodică a acestora, la intervale de 30 şi, respectiv, 60 de zile.
Ca urmare, în aceste faze ale procesului penal, măsura se va lua pe durată nedeterminată, cu
obligaţia de a se verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au dus la luarea măsurii.
2. Referitor la cel de-al doilea aspect s-au exprimat, de asemenea, două opinii.
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o opinie, atâta vreme cât măsura arestului la domiciliu a fost luată pe o perioadă
determinată de instanţa de control judiciar, chiar dacă termenul provizoriu de verificare a
necesităţii menţinerii acesteia a fost stabilit în acelaşi interval de timp (cu scopul evident de a
asigura soluţionarea unei eventuale contestaţii declarate de participantul interesat anterior
momentului expirării măsurii), în situaţia menţinerii acestei măsuri, intervalul de 30 de zile nu
poate să aibă ca moment de început decât ziua imediat următoare celei pentru care anterior a fost
luată măsura, apreciindu-se că nu se poate repune în discuţie o măsură preventivă luată de instanţa
de control judiciar pe o perioadă determinată, fără a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat în
ceea ce priveşte aspectele supuse dezbaterii, respectiv îndeplinirea condiţiilor de luare a măsurii
arestării preventive pentru perioada anterioară, prevăzută în mod expres din punct de vedere al
duratei acesteia.
13
Într-o altă opinie, durata de 30 de zile pentru care este menţinută măsura în cursul
procedurii de cameră preliminară are în vedere data pronunţării încheierii, măsura fiind executorie,
ca şi în faza judecăţii.
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că al doilea punct de vedere este cel corect,
deoarece, spre deosebire de faza urmăririi penale, când, potrivit art. 222 alin. 2 C. proc. pen. arestul
la domiciliu poate fi prelungit cu respectarea condiţiilor prevăzute de acest text de lege, prelungire
care operează de la momentul la care expiră durata pentru care s-a dispus anterior luarea sau
prelungirea măsurii, în faza camerei preliminare, ca şi în faza judecăţii, potrivit art. 207 şi art. 208
C. proc. pen., se procedează la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive într-un
termen de 30, respectiv de 60 de zile de la data ultimei verificări şi, în situaţia în care sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se dispune menţinerea măsurii preventive. Or, cum această
verificare trebuie să aibă loc, obligatoriu, înainte de expirarea termenelor stabilite de legiuitor iar în
urma verificării măsura preventivă nu mai este prelungită pe o anumită durată, ci este menţinută,
verificarea ulterioară nu se poate realiza decât într-un termen calculat de la data la care anterior a
fost verificată şi menţinută, fără să se poată considera că în felul acesta se aduce atingere autorităţii
de lucru judecat a hotărârii prin care a fost dispusă măsura. De altfel, în materia măsurilor
preventive este greu de acceptat existenţa unei autorităţi de lucru judecat cu privire la toată
perioada pentru care s-a dispus măsura, în condiţiile în care temeiurile avute în vedere la momentul
pronunţării hotărârii pot înceta sau se pot schimba, caz în care se impune revocarea, respectiv
înlocuirea acesteia.
" Caracterul executoriu al încheierii prin care se dispune înlocuirea unei măsuri
preventive mai uşoare cu arestarea preventivă
Nu au fost comunicate opinii de către instanţe, a fost formulată doar o întrebare privind
această problemă.
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că art. 204, art. 205 şi art. 206 C. proc. pen.
reglementează ca nefiind suspensivă de executare contestaţia împotriva încheierii prin care a fost
luată, prelungită, menţinută o măsură preventivă, ori constatată încetarea de drept a acesteia. Ca
urmare, în toate celelalte situaţii, devine aplicabilă regula generală privind caracterul suspensiv al
contestaţiei (art. 4251 alin. 4 cu referire la art. 416 C. proc. pen.). În plus, dispoziţiile art. 204 alin.
5, art. 205 alin. 5 şi art. 206 alin. 6 C. proc. pen., conform cărora contestaţia declarată de procuror
împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive trebuie
soluţionată înainte de expirarea măsurii înlocuite, pledează în acelaşi sens.
În ceea ce priveşte situaţiile în care o măsură mai uşoară se înlocuieşte cu arestarea
preventivă, atât regula generală, prevăzută de art. 242 alin. 3 C. proc. pen., precum şi
reglementările speciale privind astfel de situaţii (art. 215 alin. 7, art. 217 alin. 9 şi art. 221 alin. 11
C. proc. pen.) nu derogă de la dispoziţiile art. 4251 alin. 4 C. proc. pen.). În consecinţă, o astfel de
14
încheiere nu este executorie de la pronunţare. Soluţia se poate justifica prin aceea că, spre
deosebire de situaţia luării măsurii arestării preventive, în cazul analizat, inculpatul se află deja sub
puterea unei măsuri preventive, deci la dispoziţia organului judiciar, chiar dacă mai puţin grave.
S-au menţionat şi alte două aspecte statuate constant în practică: mandatul de arestare
preventivă se emite la rămânerea definitivă a încheierii, iar durata arestării preventive curge de la
data punerii în executare a mandatului.
" Admisibilitatea contestaţiei împotriva hotărârii judecătorului de drepturi şi
libertăţi prin care a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin
care acesta a luat măsura controlului judiciar
Opiniile comunicate de instanţe
Într-o primă opinie, s-a apreciat că potrivit art. 4251 alin. 1 C. proc. pen., calea de atac a
contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol
fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Potrivit art. 213 alin. 7 C. proc. pen., dosarul de
urmărire penală se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii, iar nu
de la rămânerea definitivă a încheierii sau de la soluţionarea contestaţiei ori de la expirarea
termenului de contestaţie. Totodată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 204 C. proc. pen.,
referitoare la calea de atac ce se exercită împotriva încheierilor prin care se dispune asupra
măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.
Într-o altă interpretare, s-a reţinut că reglementarea căii de atac împotriva măsurii
controlului judiciar dispuse de procuror se corelează parţial cu prevederile din legislaţia veche
privind plângerea împotriva ordonanţei procurorului de luare a măsurilor obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara, în sensul că se conferă inculpatului posibilitatea supunerii verificării ordonanţei
procurorului de către un magistrat judecător. Competenţa de a soluţiona plângerea formulată
împotriva ordonanţei procurorului aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă să judece cauza în fond, competenţă conferită direct judecătorului de drepturi şi
libertăţi, care judecă în cameră de consiliu, cu citarea inculpatului şi participarea procurorului.
Deşi textul nu o prevede în mod expres, plângerea nu este suspensivă de executare, iar
încheierea, în lipsa unei prevederi contrare, se pronunţă în şedinţă publică şi nu este definitivă.
Participanţii la întâlnire au constatat existenţa practicii neunitare sub acest aspect şi au
apreciat că pentru rezolvarea problemei se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu
un recurs în interesul legii.
" Publicitatea şedinţei în cazul contestaţiei în materia măsurilor preventive, în faza
de urmărire penală şi cameră preliminară
15
Nu au existat puncte de vedere transmise de instanţe, acestea limitându-se la formularea
unei întrebări.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere decizia nr. 4/2014 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, problema nu mai
este una controversată. Potrivit art. 203 alin. 5 C. proc. pen., contestaţia se soluţionează în camera
de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu.
" Admisibilitatea contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor în materia măsurilor
preventive
Opiniile transmise de instanţe
Într-o opinie, contestaţia în anulare este admisibilă, în condiţiile în care art. 426 C. proc.
pen. nu distinge după cum hotărârea definitivă împotriva căreia se poate formula contestaţie în
anulare este o hotărâre prin care s-a soluţionat sau nu fondul cauzei, excepţie făcând cazul de
contestaţie prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. − când inculpatul a fost condamnat, deşi existau
probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal − care presupune, într-adevăr, o hotărâre
pronunţată cu privire la fondul cauzei. În susţinerea acestui punct de vedere s-a menţionat şi că în
sensul admisibilităţii contestaţiei în anulare în materia măsurilor preventive s-a pronunţat şi ÎCCJ
prin decizia penală nr. 2203/30.05.2011.
Într-o altă opinie, contestaţia în anulare vizează doar fondul cauzei, lipsa distincţiei fiind
rezultatul unei omisiuni a legiuitorului.
Participanţii la întâlnire au apreciat că acest al doilea punct de vedere este cel corect,
având în vedere, în primul rând, faptul că în materia măsurilor preventive orice eventuală încălcare
a legii poate să fie oricând sancţionată, prin revocarea măsurii, la cerere ori din oficiu.
În plus, au fost avute în vedere şi următoarele considerente:
Potrivit art. 4251 alin. 7 C. proc. pen., contestaţia – calea de atac ordinară în materia
măsurilor preventive – se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac. Ca
urmare, despre exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare în materia măsurilor preventive s-ar
putea discuta cel mult referitor la încheierile definitive prin neexercitarea căii de atac a contestaţiei.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., dată fiind referirea
explicită la calea de atac a apelului din cuprinsul acestui text, nu se pune problema declarării
contestaţiei în anulare în materia măsurilor preventive.
Un raţionament similar putem face şi în cazul dispoziţiilor art. 426 lit. d) C. proc. pen., care
se referă la instanţă, fără a menţiona judecătorul de drepturi şi libertăţi ori pe cel de cameră
preliminară, în cazul prevederilor art. 426 lit. g) C. proc. pen., care se referă la formularea
contestaţiei în anulare ca remediu pentru lipsa de publicitate a şedinţei, ori al prevederilor art. 426
lit. i) raportat la art. 429 alin. 2 C. proc. pen., care fac referire la autoritatea de lucru judecat a
hotărârii cu privire la o anumită faptă.
16
Mai mult decât atât, potrivit art. 432 alin. 4 C. proc. pen., sentinţa prin care se soluţionează
contestaţia în anulare este supusă apelului, regulă dificil de conciliat cu specificul materiei
măsurilor preventive.
În plus, din analiza proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului pentru luarea unor
măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 268/2009 privind Codul penal şi a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală avizat de Consiliul Superior al Magistraturii la data
de 10 decembrie 2012, proiect care ulterior nu a mai fost promovat, rezultă că se avea în vedere, ca
o componentă a demersului de eliminare a unor erori materiale anunţat în cuprinsul expunerii de
motive, modificarea dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. în sensul în care să rezulte explicit faptul că
se poate formula contestaţie în anulare, cu excepţia cazului prevăzut la lit. i), doar împotriva
hotărârilor pronunţate în apel.
" Competenţa de soluţionare a cererilor privind măsurile preventive în cazul în care
este sesizat judecătorul de drepturi şi libertăţi, dar, până la soluţionarea acestora,
dosarul cu rechizitoriu este înregistrat pe rolul judecătorului de cameră
preliminară
Opiniile transmise de instanţe
Într-o primă opinie, se susţine că judecătorul de drepturi şi libertăţi iniţial învestit rămâne să
soluţioneze cererea/propunerea respectivă, deoarece el a fost legal învestit în timpul în care cauza se
afla în cursul urmăririi penale. Modificarea ulterioară a situaţiei juridice a dosarului nu este de natură a
atrage schimbarea competenţei.
Într-o a doua opinie se susţine că judecătorul de cameră preliminară învestit pentru soluţionarea
cauzei trebuie să preia spre soluţionare şi cererea/propunerea formulată în cursul urmăririi penale dar
care nu a fost soluţionată până la înregistrarea rechizitoriului pe rol. Temeiul acestei soluţii este acela
că judecătorul învestit cu soluţionarea fondului unei cauze este competent să soluţioneze şi toate
cererile accesorii acesteia; ar putea exista contrarietate de hotărâri atunci când, concomitent, doi
judecători se pronunţă asupra aceleiaşi situaţii dintr-un dosar (asupra cererii de revocare a măsurii
preventive şi, respectiv, asupra menţinerii, la primirea dosarului, a aceleiaşi măsuri preventive).
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că cel de al doilea punct de vedere este corect.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa funcţională de a se pronunţa cu privire la măsurile
preventive doar pe durata urmăririi penale, în cursul procedurii prevăzute de art. 342 şi urm. C. proc.
pen. doar judecătorul de cameră preliminară având această competenţă.
" Aplicarea dispoziţiilor art. 399 C. proc. pen. în cazul minorilor faţă de care s-a luat
o măsură educativă privativă de libertate
În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 514-515 C. proc. pen., măsurile educative
privative de libertate se pun în executare la rămânerea definitivă a hotărârii prin care au fost aplicate, s-
17
a pus problema, faţă de prevederile contradictorii ale art. 399 alin. 3 şi 4 C. proc. pen., privind punerea
în libertate a inculpatului arestat preventiv, cum trebuie procedat în situaţia minorului arestat preventiv
faţă de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate.
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o opinie, s-a apreciat că din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că între data
aplicării în primă instanţă a unei astfel de măsuri educative şi data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare, inculpaţii minori arestaţi preventiv în cauzele respective trebuie puşi de îndată în
libertate, conform art. 399 alin. 3 lit. d) C. proc. pen., chiar dacă alin. 4 al aceluiaşi articol se referă
la caracterul executoriu numai al hotărârilor pronunţate în condiţiile alin. 1 şi 2, cu privire la
măsurile preventive. Potrivit acestei opinii, trimiterea din cuprinsul alin. 4 este una greşită, intenţia
legiuitorului fiind aceea de a indica alin. 2 şi 3, cu atât mai mult cu cât alin. 1 nu se referă la o
soluţie anume, ci la obligaţia generală a instanţei de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive.
Într-o altă opinie, la pronunţarea hotărârii se va dispune şi în cazurile prevăzute de art. 399
alin. 3 C. proc. pen., punerea de îndată în libertate a inculpatului, dar, din interpretarea per a
contrario a dispoziţiilor alin. 4 al aceluiaşi articol rezultă că o astfel de dispoziţie devine executorie
abia la rămânerea definitivă a hotărârii. Se invocă în acest sens şi dispoziţiile art. 241 C. proc. pen.,
în sensul că între cazurile în care arestarea preventivă încetează de drept nu se numără şi cel
prevăzut de art. 399 alin. 3 lit. d) C. proc. pen.
Participanţii la întâlnire au apreciat că cel de al doilea punct de vedere este cel corect, o
interpretare în spiritul legii fiind aceea potrivit căreia prevederile art. 399 alin. 3 lit. d) C. proc. pen.
nu se referă la măsurile educative privative de libertate.
S-a subliniat însă şi faptul că, aceasta fiind unul dintre aspectele cu privire la care o
intervenţie legislativă este absolut necesară, se impune sesizarea Ministerului Justiţiei pentru a
întreprinde demersurile necesare în acest scop.
S-a exprimat opinia că, în concret, ar putea fi vorba de modificarea art. 399 alin. (3) şi (4)
C. proc. pen. astfel încât, în ipoteza în discuţie, să fie consacrat caracterul executoriu al dispoziției
de punere în libertate doar în cazul în care față de minor a fost luată o măsură educativă neprivativă
de libertate.
Probleme privind măsurile asigurătorii
" Procedura judecării contestaţiei declarate împotriva măsurii asigurătorii dispuse de
procuror, care a fost înaintată judecătorului de drepturi şi libertăţi, dacă, până la
soluţionarea acesteia, dosarul în care măsura a fost luată a fost înregistrat pe rolul
camerei preliminare, cu rechizitoriu
Opiniile transmise de instanţe
Într-o opinie, s-a apreciat că, la primirea dosarului cauzei de către judecătorul de cameră
preliminară, acesta devine competent să soluţioneze plângerea.
18
Potrivit altei opinii, dispoziţiile art. 250 alin. (1) C. proc. pen. prevăd competenţa exclusivă
a judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru soluţionarea contestaţiei împotriva măsurilor
asigurătorii luate de către procuror, iar judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona doar
contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către acesta,
conform art. 250 alin. (6) C. proc. pen.
Totodată, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate
participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară; practic, dacă ar soluţiona prezenta
cerere ar deveni incompatibil şi s-ar încălca principiul general al separaţiei funcţiilor judiciare,
prevăzut de art. 3 C. proc. pen.
De asemenea, pentru motivele arătate, dar având în vedere şi obiectul camerei preliminare,
prevăzut de art. 342 C. proc. pen., care priveşte doar verificarea legalităţii actelor de urmărire
penală, iar nu şi temeinicia acestora, în cazul în care contestaţia este soluţionată de judecătorul de
cameră preliminară, practic inculpatul este privat de exercitarea unui drept de atac, prevăzut de
lege în mod distinct în cazul luării măsurii asigurătorii de către procuror.
Aspectul că dosarul nu se mai află în prezent în timpul urmăririi penale nu are nicio
relevanţă, având în vedere că nu este o cerere accesorie care poate fi soluţionată de judecătorul de
cameră preliminară, ci reprezintă o cale de atac distinctă împotriva măsurii asigurătorii luate de
către procuror.
Participanţii la întâlnire au apreciat că primul punct de vedere este cel corect, deoarece nu
ne mai aflăm în faza de urmărire penală, deci judecătorul de drepturi şi libertăţi nu mai este
competent a se pronunţa în cauză.
" Procedura luării măsurii asigurătorii propuse de procuror prin rechizitoriu, în
condiţiile art. 330 C. proc. pen.
În cazul în care procurorul a solicitat luarea măsurilor asigurătorii prin rechizitoriu, în
condiţiile art. 330 C. proc. pen., se pune problema dacă o astfel de solicitare este de competenţa
judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată.
Opiniile transmise de instanţe
Pe de o parte, se poate susţine că, faţă de obiectul limitat al camerei preliminare, precum şi
faţă de caracterul său preponderent necontradictoriu, rolul judecătorului acestei faze se va limita la
efectuarea verificărilor prevăzute de art. 342 C. proc. pen., iar nu la luarea altor măsuri ori
rezolvarea altor cereri (singura excepţie, cea a verificării măsurilor preventive, fiind prevăzută
expres).
În consecință, cu privire la cererea formulată de procuror, prin rechizitoriu, în sensul luării
măsurilor asigurătorii, urmează a se pronunţa instanţa, după începerea judecăţii.
Pe de altă parte, însă, prevederile art. 249 alin. (1) C. proc. pen., care fac referire la luarea
măsurilor asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la propunerea
19
procurorului, în procedura camerei preliminare, fac posibilă şi susţinerea în sensul că acesta va
dispune luarea măsurii.
Participanţii la întâlnire au apreciat că cel de al doilea punct de vedere este cel corect.
Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât singura modalitate în care procurorul poate solicita
judecătorului de cameră preliminară luarea unei măsuri asigurătorii este prin rechizitoriu. Anterior
emiterii acestuia luarea măsurii este de competenţa procurorului, iar ulterior lipseşte cadrul
procesual în care acesta ar putea solicita luarea măsurii. În plus, în acelaşi sens pledează şi
caracterul urgent al unei astfel de măsuri.
Judecătorul de cameră preliminară
" Admisibilitatea contestaţiei declarate pe cale separată împotriva încheierii
prevăzute de art. 345 alin. 1 C. proc. pen.
Nu au fost transmise opinii ale instanţelor, care s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 345 alin. 1 C. proc. pen.,
dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără
participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. 4 C.
proc. pen.
Potrivit art. 347 alin. 1 C. proc. pen., cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a
excepţiilor, procurorul şi inculpatul pot face contestaţie în termen de 3 zile de la comunicarea
încheierii prevăzute la art. 346 alin. 1 C. proc. pen. Rezultă, deci, că încheierea pronunţată în
condiţiile art. 345 alin. 1 C. proc. pen. se poate ataca doar odată cu cea prin care se finalizează
procedura de cameră preliminară, contestaţia declarată anterior acestui moment fiind inadmisibilă.
" Admisibilitatea contestaţiei declarate împotriva încheierii prevăzute de art. 346
alin. 2 C. proc. pen.
Conform art 346 alin. 2 C. proc. pen., atunci cand nu au fost formulate cereri sau excepţii
cu privire la legalitatea actului de sesizare de către inculpat şi nici nu au fost ridicate din oficiu de
instanţă, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării, a administrării probelor şi
a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.
Opiniile transmise de instanţe
Într-o primă opinie s-a arătat că această încheiere este definitivă deoarece, conform art. 347
alin. 1 C. proc. pen., se poate face contestaţie numai cu privire la modul de soluţionare a cererilor
şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. 3-5 C. proc. pen. S-a
susţinut, de asemenea, că această încheiere se comunică, totuşi, procurorului şi inculpatului, aşa
cum prevăd dispoziţiile art. 346 alin. 1 C. proc. pen., chiar dacă este definitivă.
20
Într-o a doua opine s-a susţinut că o astfel de încheiere nu este definitivă tocmai în
considerarea faptului că art. 346 alin. 1 C. proc. pen. instituie obligativitatea comunicării acesteia
de îndată, procurorului și inculpatului, iar inculpatul ar putea contesta tocmai începerea judecăţii.
Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că primul punct de vedere este cel corect,
singurul argument în sprijinul părerii contrare fiind irelevant, în condiţiile în care, potrivit art. 4251
alin. 1 C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se exercită doar atunci când legea o prevede
expres.
Mai mult, în condiţiile în care prin încheierile pronunţate în baza art 346 alin. 2 C. proc.
pen. judecătorul de cameră preliminară doar constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii tocmai datorită
faptului că nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, se poate aprecia că
nici procurorul şi nici inculpatul nu ar avea nici un interes să formuleze o cale de atac care, potrivit
legii, ar viza exclusiv modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (art. 347 raportat la art. 346
alin. 3 şi 4 C. proc. pen.).
" Judecătorul de cameră preliminară competent să dispună asupra măsurilor
preventive pe durata judecării contestaţiei prevăzute de art. 347 C. proc. pen.
Opiniile instanţelor de judecată
În practica judiciară au existat situaţii în care, în procedura camerei preliminare, pe durata
judecării contestaţiei declarate potrivit art. 347 C. proc. pen., verificarea măsurilor preventive s-a
făcut de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, precum şi cazuri în care
aceasta a fost făcută de judecătorul de cameră preliminară competent să judece contestaţia, în acest
sens fiind invocat argumentul lipsei dosarului de la instanţa de fond şi al prelungirii duratei
procedurilor prin trimiterea acestuia de la o instanţă la alta.
Cu privire la această problemă, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs
în interesul legii, s-a pronunțat la data de 8 decembrie 2014, în sensul că judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus
începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra
măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în
procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 C.
proc. pen.
" Admisibilitatea cererii de strămutare în procedura camerei preliminare
Opiniile transmise de instanţe
Într-o opinie, o astfel de cerere a fost apreciată ca inadmisibilă, cu motivarea că devin
incidente dispoziţiile art. 72 alin. 1 teza a II-a C. proc. pen., excepţia de inadmisibilitate instituită
de textul de lege mai sus-menţionat având prioritate.
21
Într-o altă opinie, o astfel de cerere a fost apreciată ca admisibilă şi soluţionată pe fond,
motivat de faptul că legiuitorul a prevăzut în art. 72 alin. 1 teza a II-a că în cursul procedurii de
cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare în considerarea faptului că strămutarea
constituie o formă de prorogare a competenţei teritoriale iar obiectul procedurii de cameră
preliminară îl constituie verificarea competenţei şi legalităţii sesizării instanţei (art. 342 C. proc.
pen.). Mai mult decât atât, s-a exprimat şi opinia în sensul că, din interpretarea corelativă a
dispoziţiilor art. 75 alin. 2, potrivit cărora prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi
în procedura de cameră preliminară, ar rezulta că o procedură de strămutare nu poate fi începută în
cameră preliminară, dar se poate finaliza în cadrul acestei proceduri. Oricum, suntem de acord că o
astfel de procedură este admisibilă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că ne aflăm în prezenţa a două reglementări
contradictorii şi trebuie să dăm eficienţă uneia dintre ele. Or, în astfel de situaţii este, în opinia
noastră, de preferat a se opta pentru aplicarea acelei prevederi care asigură în mai mare măsură
realizarea drepturilor părţilor şi exclude riscul prejudicierii vreunei persoane, deci, în acest caz,
pentru soluţia admisibilităţii cererii.
În plus, din analiza proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului pentru luarea unor
măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 268/2009 privind Codul penal şi a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, avizat de Consiliul Superior al Magistraturii la data
de 10 decembrie 2012, proiect care ulterior nu a mai fost promovat, rezultă că se avea în vedere, ca
o componentă a demersului de eliminare a unor erori materiale anunţat în cuprinsul expunerii de
motive, modificarea dispoziţiilor art. 72 alin. 1 C. proc. pen., prin eliminarea tezei finale.
Mai mult decât atât, s-a apreciat că o eventuală intervenţie legislativă trebuie să fie în sensul
eliminării interdicţiei de formulare a cererii de strămutare în camera preliminară.
" Posibilitatea de a solicita excluderea probelor nelegal administrate în cursul
urmăririi penale direct în cursul judecăţii
Nu au fost transmise puncte de vedere ale instanţelor, care au formulat doar o întrebare
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au constatat că există practică neunitară cu privire la acest
aspect şi că se impune declararea unui recurs în interesul legii pentru rezolvarea problemei.
" Admisibilitatea contestaţiei împotriva hotărârii prin care a fost respinsă plângerea
împotriva soluţiei de netrimitere în judecată şi procedura de judecată a acesteia
Opiniile transmise de instanţe
Într-o opinie, contestaţia va fi soluţionată în şedinţă publică, potrivit dispoziţiilor art. 4251
C. proc. pen., cu participarea procurorului şi cu citarea petentului/petenţilor şi
intimatului/intimaţilor-făptuitor/făptuitori. Se are în vedere faptul că, prin dispoziţiile art. 341 alin.
22
9 şi 10 C. proc. pen., legiuitorul a reglementat contestaţia împotriva încheierii prevăzute de art. 341
alin. 7 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., respectiv cea prin care, într-o cauză în care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi
dispune începerea judecăţii.
Într-o altă opinie, contestaţia va fi soluţionată în camera de consiliu, fără participarea
procurorului şi fără citarea petentului/petenţilor şi intimatului/intimaţilor-făptuitor/făptuitori. Se are
în vedere întreaga reglementare a funcţiei judiciare a judecătorului de cameră preliminară, lipsind
publicitatea în această fază.
Participanţii au ajuns la concluzia că o astfel de contestaţie este inadmisibilă, iar
judecarea ei se va face în camera de consiliu (având în vedere că este vorba de o contestaţie
împotriva unei hotărâri a judecătorului de cameră preliminară, deci de o procedură nepublică), cu
citarea părţilor şi participarea procurorului.
" Soluţia judecătorului de cameră preliminară în cazul în care, după sesizarea sa cu
plângere împotriva soluţiei procurorului, procurorul ierarhic superior admite (cu
depăşirea termenului legal de soluţionare) plângerea şi dispune infirmarea soluţiei
Nu au fost transmise puncte de vedere ale instanţelor, care au formulat doar o întrebare
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că plângerea adresată judecătorului de cameră
preliminară se va respinge ca inadmisibilă, iar cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului,
neexistând culpa procesuală a petiționarului.
" Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 335 alin. 4 C. proc. pen. în cazul soluţiilor de
încetare a urmăririi penale şi scoatere de sub urmărire penală adoptate, infirmate
ulterior datei de 1 februarie 2014
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o primă o pinie, s-a arătat că o astfel de ordonanţă este supusă confirmării judecătorului
de cameră preliminară câtă vreme a fost pronunţată după data de 01.02.2014, legea procesual
penală fiind de imediată aplicare, lipsa unor dispoziţii tranzitorii, chiar dacă soluţia infirmată este
de scoatere de sub urmărire penală şi, respectiv, încetarea urmăririi penale, fiind pronunţată
anterior acestei date.
Într-o altă opinie s-a susţinut că această procedură se aplică exclusiv ordonanţelor de
redeschidere a urmăririi penale date de primul procuror atunci cand prin acestea s-au infirmat
(urmare a admiterii plângerii petentului), ordonanţe de clasare a urmăririi penale (asa cum prevăd
dispoziţiile art. 335 alin. 2 C. proc. pen.) pronunţate după data de 01.02.2014.
23
Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere că ceea ce se supune confirmării
judecătorului este, potrivit art. 335 alin. 4 C. proc. pen., dispoziţia de redeschidere a urmăririi
penale, iar nu aceea de infirmare a soluţiei, este corectă prima opinie.
" Aplicabilitatea prevederilor art. 335 alin. 4 C. proc. pen. în cazul redeschiderii
urmăririi penale în condiţiile art. 335 alin. 5 C. proc. pen.
Opiniile transmise de instanţe
Potrivit unei opinii, după infirmarea soluţiei de netrimitere în judecată de către judecătorul
de cameră preliminară, potrivit art. 341 C. proc. pen., procurorul dispune redeschiderea urmăririi
penale, potrivit art. 335 alin. 5 C. proc. pen. şi trimite dosarul judecătorului de cameră preliminară,
în vederea confirmării redeschiderii, în temeiul art. 335 alin. 5 C. proc. pen., motivat de faptul că
acest ultim text nu distinge între cazurile de redeschidere a urmăririi penale, deci este aplicabil în
toate cazurile.
Într-o altă opinie, art. 335 alin. 4 C. proc. pen. instituie obligaţia verificării de către
judecător a dispoziţiei procurorului doar în cazurile prevăzute de art. 335 alin. 1-3 C. proc. pen.,
respectiv în cazurile în care nu a existat o altă verificare a acesteia de către judecător.
Interpretarea contrară ar duce la concluzia că dispoziţia iniţială a unui judecător, de
infirmare a soluției de netrimitere în judecată şi trimitere a cauzei la procuror pentru completarea
urmăririi penale, trebuie ulterior confirmată de un alt judecător.
Participanţii la întâlnire au apreciat că cel de al doilea punct de vedere este cel corect,
inclusiv din perspectiva succesiunii logice a textelor.
Probleme privind căile de atac
Probleme privind judecarea apelului
" Consecinţele constatării de către instanţa de apel a neefectuării cercetării
judecătoreşti de către prima instanţă. Posibilitatea de a dispune trimiterea cauzei spre
rejudecare instanţei de fond
Opiniile transmise de instanţe
Într-o opinie, s-a susţinut că instanţa de apel poate dispune desfiinţarea sentinţei şi
trimiterea cauze spre rejudecare la prima instanţă, cu motivarea că lipsa cercetării judecătoreşti la
prima instanţă echivalează cu o încălcare nepermisă a dreptului efectiv la dublă jurisdicţie în
materie penală, consacrat de art. 2 din Protocolul 7 la CEDO coroborat cu art. 6 parag. 1 din
Convenţia europeană a drepturilor omului.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că instanţa de apel nu poate pronunţa decât o soluţie de
respingere sau de admitere şi desfiinţare cu rejudecare de către instanţa de apel, în urma efectuării
cercetării judecătoreşti în apel, o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare pentru lipsa
cercetării judecătoreşti la prima instanţă nefiind prevăzută expres de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc.
pen.
24
Participanţii la întâlnire au apreciat că este corectă această din urmă opinie, pentru
următoarele argumente:
− potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei instanţei de fond cu trimitere
spre rejudecare este posibilă doar în ipotezele strict prevăzute de lege - nelegala citare sau absenţa
părţii legal citate care se afla în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate - aspecte invocate de partea care are un interes procesual propriu - sau
existenţa unui motiv de nulitate absolută. Pe de altă parte, motivele de nulitate absolută sunt expres
prevăzute de art. 281 C. proc. pen., iar lipsa cercetării judecătoreşti în cauză nu se înscrie printre
acestea, ci reprezintă o eroare de judecată care poate fi remediată pe calea apelului care este
reglementată ca şi cale ordinară de atac, prin excelenţă devolutivă.
− dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, consacrat de art. 2 parag. 1 al
Protocolului 7 constă în posibilitatea recunoscută persoanelor declarate vinovate de o infracţiune să
ceară examinarea ”declaraţiei de vinovăţie” sau a condamnării de către o instanţă ierarhic
superioară. Or, calea de atac a apelului, aşa cum este reglementată în Noul Cod de procedură
penală, satisface toate exigenţele Convenţiei şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul
că reprezintă un veritabil remediu procesual, prin intermediul căruia pot fi înlăturate atât aspectele
care aduc atingere legalităţii soluţiei, cât şi cele care reprezintă motive de netemeinicie, generând,
în condiţiile prevăzute de lege, rejudecarea fondului cauzei, cu toate garanţiile aplicabile acestei
faze procesuale.
" Posibilitatea inculpatului de a solicita judecarea în lipsă a apelului
Se pune întrebarea dacă, în cursul judecării apelului, inculpatul arestat poate cere, în scris,
să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul ales sau din oficiu, având în vedere prevederile
art. 364 alin. (4) C. proc. pen.
Opiniile exprimate de instanţe
Au fost exprimate opinii diferite cu privire la această problemă, în condiţiile în care în
Capitolul II din Titlul II al Codului de procedură penală, privind judecata în primă instanţă, nu se
fac niciun fel de precizări privind prezenţa inculpatului arestat la judecată. Astfel, se apreciază că
dispoziţiile art. 364 alin. (4) C. proc. pen. s-ar aplica doar în faza de judecare a cauzei în primă
instanţă, nu şi în judecarea apelului, care nu ar putea avea loc decât în prezenţa inculpatului arestat,
conform prevederilor art. 420 alin. (2) C. proc. pen.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, în ceea ce priveşte participarea inculpatului la
judecata fondului şi în apel, regula este prezenţa acestuia când este în stare de deţinere - cu atât mai
mult faţă de argumentul caracterului devolutiv al apelului şi posibilităţii administrării oricăror
mijloace de probă, inclusiv audierea inculpatului atunci când aceasta este posibilă [art. 420 alin.
(4) C. proc. pen.] - însă, având în vedere şi dispoziţiile art. 420 alin. (11) C. proc. pen., câtă vreme
la judecata apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu sunt stipulate
25
prevederi contrare, apelul poate fi soluţionat şi în lipsa inculpatului deţinut care solicită expres
judecata în lipsă (fiind vorba de un drept consacrat în favoarea acestuia, la care poate renunţa).
Pentru aceleaşi argumente, s-a apreciat că, şi în cazul în care inculpaţii sunt arestaţi
preventiv, potrivit art. 420 alin. (11) raportat la art. 362 alin. (2), art. 208 alin. (3) şi (4) şi art. 207
alin. (4) şi (5) C. proc. pen., instanţa de apel va verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestării
preventive/arestului la domiciliu, inclusiv în situaţia prevăzută de art. 235 alin. (4) C. proc. pen.
(când inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi, din cauza stării de sănătate, nu poate
fi adus în faţa instanţei sau când, din motive de stare de necesitate sau forţă majoră, deplasarea sa
nu este posibilă), dar în condiţiile în care va pune concluzii avocatul acestuia.
" Este admisibilă calea de atac a apelului:
o în procedura îndreptării erorii materiale;
o împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se rezolvă
plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost aplicată o
amendă judiciară;
o împotriva încheierii prin care se soluţionează cererea de anulare a amenzii
judiciare?
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, în ceea ce priveşte încheierea de îndreptare a
erorii materiale şi a celei prin care se soluţionează cererea de anulare a amenzii judiciare
există calea de atac a apelului. În schimb, nu este admisibilă calea de atac a apelului
împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se soluţionează plângerea
împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a aplicat o amendă judiciară, având în vedere
că nu se prevede posibilitatea exercitării acestei căi de atac decât împotriva soluţiilor care
vizează fondul cauzei, şi nu a celor prin care se rezolvă aspecte care ţin de o altă fază
procesuală, respectiv urmărirea penală.
Probleme privind judecarea contestaţiei
" Sunt admisibile, în cazul contestaţiei prevăzute de art. 4251 C. proc. pen., soluţiile prin
care:
• se ia act de retragerea căii de atac;
• se dispune trimiterea spre rejudecare pentru că hotărârea este nemotivată
Opiniile exprimate de instanţe
Există opinia în sensul că instanţa nu este ţinută expres de dispoziţiile art. 4251 alin. (7) C.
proc. pen. şi poate pronunţa şi alte soluţii, cu trimitere la dispoziţiile ce reglementează calea de atac
a apelului. Spre exemplu, instanţa poate lua act de retragerea contestaţiei, deşi o astfel de soluţie nu
26
este expres prevăzută de dispoziţiile legale menţionate mai sus. De asemenea, s-a apreciat că, în
ipoteza în care hotărârea instanţei de fond nu este motivată, pentru a respecta dreptul la un proces
echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO se poate dispune admiterea contestaţiei, desfiinţarea
hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare [deşi dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b)
C. proc. pen. arată că nu se poate dispune rejudecarea cauzei decât dacă nu au fost respectate
dispoziţiile legale privind citarea].
Există şi punctul de vedere în sensul că instanţa este ţinută de soluţiile expres prevăzute de
lege, în caz de nemotivare putând fi suplinită motivarea de către instanţa de control judiciar.
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţelor de a lua act de retragerea contestaţiei – soluţie
care nu este prevăzută de art. 4251 alin. (7) C. proc. pen. – participanţii la întâlnire au apreciat că
o astfel de soluţie este permisă deoarece, deşi legiuitorul nu a prevăzut în mod expres în conţinutul
acestor dispoziţii posibilitatea contestatorului de a renunţa la contestaţia formulată, aceasta nu
înseamnă ca o asemenea situaţie, nereglementată în mod expres, să nu îşi găsească rezolvarea
firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării formulate de contestator, prin exprimarea
liberă a voinţei sale. O astfel de concluzie se impune în raport de faptul că şi contestaţia, datorită
naturii sale juridice şi efectelor, este tot o cale de atac iar dispoziţiile art. 415 C. proc. pen., care
conferă părţilor dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată, trebuie aplicate prin analogie.
Aplicarea principiului disponibilităţii în acest caz se justifică şi prin prisma dispoziţiilor art. 406
alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care „Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în
tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă", dispoziţii aplicabile potrivit
art. 2 alin. 2 C. proc. civ. „ (...) şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu
cuprind dispoziţii contrare."
Acestea sunt, de altfel, şi argumentele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin
deciziile nr. 34 din 2006 şi 27 din 2008, pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii,
a decis că este permisă retragerea cererilor de revizuire, contestaţie în anulare, a cererilor de
întrerupere a executării pedepsei şi a plângerilor întemeiate pe art. 2781 C. proc. pen., aplicabile,
aşa cum s-a arătat mai sus, şi în cazul contestaţiilor întemeiate pe art. 4251 C. proc. pen. actual.
În ceea ce priveşte posibilitatea desfiinţării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre
rejudecare pentru nemotivarea hotărârii, s-a apreciat că o astfel de soluţie nu este permisă în
condiţiile în care, prin dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-a precizat expres că
nu se poate dispune rejudecarea cauzei decât dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale privind
citarea iar normele de procedură penală sunt de strictă interpretare. De altfel, în materia căilor de
atac, în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil, şi sub aspectul rezonabilităţii
termenului de soluţionare a cauzelor, legiuitorul a intenţionat să limiteze posibilitatea pronunţării
de soluţii de admitere cu trimitere spre rejudecare, având în vedere că aspectele de nelegalitate
şi/sau netemeinicie pot fi corectate în căile de atac şi nu justifică reluarea procedurii în faţa primei
instanţe, cu consecinţa directă a prelungirii duratei de soluţionare a cauzei.
27
Probleme privind căile extraordinare de atac
" Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal duce la reluarea procesului din
faza camerei preliminare sau a judecăţii în primă instanţă?
Opiniile comunicate de instanţe
Într-o opinie, s-a susţinut că se va relua procesul penal doar din faza de judecată în primă
instanţă, cu motivarea că doar începând cu această fază a procesului penal este obligatorie citarea
inculpatului; s-a mai argumentat în sensul că această cale extraordinară de atac este un instrument
de garantare a dreptului la apărare al inculpatului, în componenta sa de a compărea în persoană în
faţa instanţei, o componentă care nu este avută în vedere în faza de cameră preliminară.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că se va relua procesul penal din faza de cameră preliminară,
cu motivarea că art. 470 C. proc. pen. permite trimiterea cauzei în camera preliminară; s-a mai
argumentat că dacă s-ar relua procesul penal din faza de cameră preliminară, inculpatul ar fi privat
de posibilitatea de a invoca excepţiile în legătură cu obiectul acestei faze procesuale (competenţa şi
legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către
organele de urmărire penală - art. 342 C. proc. pen.).
Participanţii la întâlnire au apreciat că, urmare a admiterii cererii de redeschidere a
procesului penal, consecinţă a desfiinţării de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei
condamnate, se va relua procesul din faza judecăţii în primă instanţă/în apel iar rejudecarea cauzei
se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus
redeschiderea procesului penal, potrivit art. 470 C. proc. pen. Prin urmare, apreciem că nu este
posibilă reluarea etapei de cameră preliminară, având în vedere faptul că reprezintă o fază
procesuală distinctă de faza judecăţii fondului iar legea procesual penală nu a avut în vedere
această posibilitate; redeschiderea procesului penal reprezintă o garanţie de echitabilitate a
procedurilor sub aspectul garantării principiilor care se referă la faza de judecată, şi nu o altă fază
procesuală. De altfel, în procedura de cameră preliminară aspectele de nulitate absolută au putut fi
valorificate şi în absenţa inculpatului, iar cele care justifică anularea actelor de urmărire penală (şi
nu constatarea nulităţii absolute) pot fi avute în vedere odată cu judecata fondului/apelului, fără o
soluţie expresă în acest sens.
De altfel, atât CEDO, cât şi legiuitorul naţional au avut în vedere reluarea procesului penal
din faza de judecată - în fond/în apel - şi nu din faza de urmărire penală şi/sau cameră preliminară,
pentru argumentele prezentate în prima opinie.
" În cazul în care hotărârea CEDO are în vedere o condamnare dispusă direct în calea
de atac, după admiterea cererii de revizuire pe temeiul acesteia, ce fază a procesului
penal va viza rejudecarea?
28
Opiniile exprimate de instanţe
S-a pus întrebarea în ce cale de atac urmează a fi rejudecată cauza în condiţiile în care
condamnarea inculpatului a avut loc în calea de atac a recursului, cauza fiind judecată iniţial în
primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal, iar această cale de atac nu mai este reglementată
de Noul Cod de procedură penală?
În varianta în care se apreciază că această cale de atac ar fi apelul se constată că ar apărea
un impediment la judecarea cauzei, întrucât această cauză a fost judecată odată în apel de tribunal,
astfel că s-ar judeca un apel pronunţat împotriva unei alte hotărâri pronunţate în apel iar
prevederile art. 408 alin. (1) C. proc. pen., precizează că doar sentinţele pot fi atacate cu apel, nu şi
deciziile.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 465 alin. (1) C. proc. pen.,
poate fi exercitată revizuirea împotriva hotărârilor penale definitive pronunţate de instanţele penale
naţionale în cauzele în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale sau a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului
dintre stat şi reclamanţi. Competenţa de soluţionare a cererii de revizuire aparţine instanţei în faţa
căreia a rămas definitivă hotărârea a cărei revizuire se cere, indiferent că este vorba despre prima
instanţă, instanţa de apel sau de recurs (pentru hotărârile rămase definitive în faţa instanţei de
recurs, potrivit legii vechi). În acest ultim caz, va fi competentă instanţa de recurs, aşa cum era
aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa
cum era reglementată de legea anterioară.
În ceea ce priveşte necesitatea recalificării unui astfel de recurs ca apel şi judecării lui
potrivit procedurii actuale, s-a constatat existenţa unei practici neunitare şi s-a apreciat că este
necesară o intervenţie legislativă din partea Ministerului Justiţiei.
" Contestaţia în anulare
Referitor la această cale de atac, s-au pus trei probleme: care sunt hotărârile împotiva cărora
se declară (doar cele din apel sau şi cele ale instanţei de fond, definitive prin neapelare), care este
instanţa competentă să le judece şi dacă în faza analizei admisibilităţii în principiu procurorul
participă la judecată.
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, limitându-se la formularea unei întrebări
privind aceste probleme.
Participanţii la întâlnire au concluzionat că acestă cale extraordinară de atac se judecă de
către instanţa care a rezolvat definitiv cauza respectivă cu încălcarea dispoziţiilor legale - prima
instanţă pentru hotărârile rămase definitive prin neapelare/nerecurare - instanţa de apel sau de
recurs - pentru hotărârile rămase definitive în faţa instanţei de recurs, potrivit legii vechi.
29
Compunerea completului de judecată este identică cu cea care s-a aplicat completului care a
pronunţat hotărârea care se atacă.
În ceea ce priveşte participarea procurorului în faza verificării admisibilităţii în principiu a
cererii de contestaţie în anulare s-a constatat existenţa practicii neunitare, problema urmând să
fie rezolvată prin soluţionarea recursului în interesul legii privind această chestiune, aflat pe
rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
" După admiterea cererii de rejudecare [conform art 469 alin. (7) C. proc. pen.
persoana condamnată redobândeşte calitatea de inculpat, cu toate drepturile
prevăzute de lege şi, ca atare, nu se mai află în executarea pedepsei, putând fi luată
faţă de ea, eventual, o măsură preventivă?
Opiniile comunicate de instanţe
Deşi art 469 alin. (7) C. proc. pen. prevede că „admiterea cererii de redeschidere a
procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate",
iar alin. (9) al aceluiaşi articol prevede că „Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului
penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia
dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4), lit. b) - e)" există opinii în sensul că
încheierea pronunţată în condiţiile art 469 alin. (5) C. proc. pen. nu este definitivă, şi ca atare nici
executorie (analiza coroborată a articolului 469 şi 550 - 551 C. proc. pen.), astfel încât, şi după
admiterea cererii de rejudecare persoana condamnată care a formulat cererea se află, în continuare,
în executarea pedepsei.
Participanţii la întâlnire au apreciat că interpretarea în sensul că după admiterea cererii de
rejudecare persoana condamnată redobândeşte calitatea de inculpat este necesară, dată fiind şi
jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Stoichkov împotriva
Bulgariei, Sâncrăian împotriva României etc.).
Confuzia pleacă de la reglementarea inutilă a posibilităţii suspendării executării hotărârii
atacate, având în vedere faptul că asupra suspendării instanţa se poate pronunţa doar odată cu
verificarea admisibilităţii în principiu, astfel încât, atunci când va considera că se impune
admiterea în principiu, cu consecinţa desfiinţării de drept a hotărârii şi reluarea ciclului procesual
în faţa instanţei de fond/de apel, va putea lua faţă de inculpat o măsură preventivă,
nemaisubzistând motivele care să justifice privarea sa de libertate în baza mandatului emis anterior.
În acest caz, condamnatul îşi recapătă calitatea procesuală de inculpat, cu toate drepturile şi
obligaţiile procesuale decurgând din aceasta, în acord şi cu jurisprudenţa CEDO.
" Este admisibilă soluţionarea unui conflict de competenţă între două complete din
cadrul secţiei penale a unei instanţe?
30
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că sesizarea privind soluţionarea unui conflict de
competenţă între complete de judecată ale aceleiaşi secţii penale este inadmisibilă, dat fiind faptul
că procedura penală nu prevede posibilitatea declinării competenţei de soluţionare a cauzei decât în
favoarea unei alte secţii sau unei alte instanţe.
" Este obligatorie aducerea condamnatului la judecarea cererii formulate potrivit art.
597 alin. 2 C. proc. pen.?
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Conform art. 597 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat
într-un centru educativ este adus la judecată. Pe de alte parte, alin. (5) prevede că se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata, care nu sunt
contrare dispoziţiilor din prezentul capitol. Conform art. 364 alin. (4) C. proc. pen., inculpatul,
inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă.
În raport de această reglementare legală, participanţii la întâlnire au apreciat că alin. (2)
reprezintă regula generală [similară dispoziţiei art. 364 alin. (1) C. proc. pen.] însă, conform
regulilor aplicabile la judecata în primă instanţă, condamnatul ar putea cere judecarea în lipsă.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura recunoaşterii învinuirii
" Posibilitatea de a avea în vedere, la încheierea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, o pedeapsă în limitele reduse, ca în procedura recunoaşterii învinuirii
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o opinie, s-a susţinut că vor fi avute în vedere limitele reduse, deoarece recunoaşterea
din faza de urmărire penală este tot o recunoaştere înainte de citirea actului de sesizare, cu
argumentul derivat din interpretarea a fortiori a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 C. proc. pen.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că nu vor fi avute în vedere limitele reduse, deoarece art. 478
şi urm. nu cuprind dispoziţii exprese în acest sens.
Problema a fost soluţionată prin decizia nr. 25/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
care, dezlegând chestiunea de drept, a decis în sensul imposibilităţii de a avea în vedere pedepsa
în limite reduse.
" Soluţiile care se pot dispune, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
în fond sau în căile de atac, în afara celor prevăzute expres de lege
31
S-a pus problema în ce măsură instanţa sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei
poate, de exemplu, să dispună încetarea procesului penal, pentru că a intervenit prescripţia
răspunderii penale.
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o opinie, instanţa poate dispune direct încetarea procesului penal, fiind prioritară
judecarea cu celeritate a cauzei.
Într-o altă opinie, soluţiile ce se pot da sunt doar cele prevăzute expres de art. 485 alin. 1 C.
proc. pen. În acest sens pledează faptul că, în acest caz, nu se deduce judecăţii instanţei însuşi
raportul juridic de conflict între inculpat şi stat, reprezentat de procuror, ci validarea acordului prin
care se doreşte a se pune capăt acestuia. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru a se
lua act de acord, acesta este respins, cu consecinţa reînvestirii procurorului, care poate dispune
clasarea.
Un argument esenţial este acela potrivit căruia procedura prevăzută de art. 484 alin. 2 C.
proc. pen. este una necontradictorie, deci derogatorie de la dreptul comun, astfel încât aplicarea ei
nu se poate extinde şi la alte cazuri decât cele prevăzute expres de lege.
În ceea ce priveşte posibilitatea de a se dispune, în apel:
- desfiinţarea hotărârii atacate şi cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru că există o
cauză de nulitate absolută;
- admiterea apelului şi respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
în practică au fost exprimate două opinii.
Potrivit uneia dintre acestea, conform art. 488 alin. 2 C. proc. pen., în apelul declarat
împotriva sentinţei prin care s-a admis acordul, pot fi formulate critici exclusiv cu privire la felul şi
cuantumul pedepsei sau forma de executare. S-a arătat, în susţinerea acestui punct de vedere, că, în
cazul în care felul pedepsei, cuantumul acesteia şi modalitatea de executare corespund celor
stabilite în acord, aspectele de nelegalitate invocate de parchet nu pot fi remediate pe această cale.
În susţinerea acestei soluţii au fost indicate şi prevederile art. 488 alin. 4 C. proc. pen., conform
cărora instanţa de apel nu poate pronunţa o soluţie de respingere a acordului şi trimitere a cauzei la
procuror pentru continuarea urmăririi, ci doar de modificare a felului şi cuantumului pedepsei, în
cazul în care acordul a fost admis.
Într-o altă opinie, este posibil ca apelul declarat de parchet să fie admis, sentinţa primei
instanţe desfiinţată şi să se dispună trimiterea dosarului la parchet în vederea continuării urmăririi
penale. În motivarea acestui punct de vedere a fost avută în vedere situaţia particulară în care la
încheierea acordului se făcuse aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi s-a
arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea ulterior publicării deciziei prin care Curtea
Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care
nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea legii penale mai favorabile,
32
apelul fiind apreciat întemeiat prin prisma caracterului obligatoriu al deciziei Curţii
Constituţionale.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, în situaţia în care constată intervenit un caz dintre
cele prevăzute de art. 16 C. proc. pen., instanţa va dispune respingerea acordului şi trimiterea
cauzei la procuror. Argumentul esenţial în acest sens a fost acela că, în cazul în care instanţa va
dispune direct încetarea procesului penal, partea civilă va fi lipsită de posibilitatea de a critica
hotărârea, dat fiind caracterul restrictiv al normelor ce reglementează apelul în cadrul acestei
proceduri.
În ceea ce priveşte calea de atac a apelului, participanţii la întâlnire au apreciat că instanţa
de control este ţinută să pronunţe soluţiile prevăzute expres de art. 488 alin. 4 C. proc. pen., cu
excepţia cazului în care, constatând existenţa unei cauze de nulitate absolută cu privire la judecata
în fond, va desfiinţa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, potrivit
dreptului comun.
O problemă suplimentară ce a format obiectul discuţiilor la acest punct a vizat posibilitatea
sau imposibilitatea dispunerii confiscării în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
opiniile exprimate reflectând o interpretare diferită.
" Necesitatea prezenţei inculpatului la judecată în procedura recunoaşterii învinuirii
Opiniile transmise de instanţe
Dispoziţiile art. 374 alin. 4 şi art. 375 alin. 1 C. proc. pen., precum şi faptul că nu a fost
preluată formularea din art. 3201 C. proc. pen. 1968, în conformitate cu care inculpatul poate
declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor, au fost interpretate de o
parte dintre judecători în sensul că este necesar ca inculpatul să fie prezent personal în faţa instanţei
pentru a solicita judecarea conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii.
Conform unei alte opinii, în continuare ar fi posibil ca inculpatul să depună la dosar înscris
autentic privind recunoaşterea săvârşirii faptelor şi solicitarea privind judecarea în condiţiile art.
375 C. proc. pen.
Participanţii la întâlnire au apreciat că din coroborarea prevederilor art. 374 alin. 4 şi art.
375 alin. 1 C. proc. pen. rezultă că primul dintre punctele de vedere sus-menţionate este cel corect,
sintagma „instanţa procedează la audierea acesteia” neurmată de prevederea vreunei excepţii
nepermiţând o altă interpretare. Altfel spus, prezenţa inculpatului este o condiţie pentru
parcurgerea procedurii.
" Admisibilitatea aplicării procedurii recunoaşterii învinuirii în cazul inculpatului
minor
Opiniile comunicate de instanţe
33
Într-o primă opinie se susţine că procedura simplificată nu se poate adresa minorilor
deoarece art. 396 alin. 10 C. proc. pen. face referire la reducerea limitelor de pedeapsă a închisorii
cu o treime, iar minorilor nu li se poate aplica pedeapsa închisorii. În plus, legiuitorul a exclus
minorii de la aplicarea procedurii privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei (art. 478 alin. 6 C.
proc. pen.).
Există însă şi opinia în sensul că procedura simplificată se poate aplica şi minorilor.
Participanţii la întâlnire au apreciat că procedura nu este aplicabilă şi minorilor, pentru
următoarele considerente:
− legea se referă la pedepse, care, în prezent, nu se mai pot aplica şi minorilor, iar nu la
măsurile educative;
− minorilor nu le este permisă încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul
neadmiţând posibilitatea ca, în cazul unei categorii vulnerabile de persoane, cauza să nu
parcurgă întreg cursul procesului penal, cu toate garanţiile aferente;
− efectul soluţionării cu celeritate a cauzei se poate obţine şi pe o altă cale, aceea a
necontestării probelor administrate în cursul urmăririi penale.
S-a propus a se avea în vedere totuşi o modificare legislativă astfel încât procedura să fie
aplicabilă şi minorilor. Un argument a fost acela că în lipsa unei asemenea reglementări, în
cazul participaţiei penale se poate ajunge ca un inculpat major să poată avea o situaţie mai
uşoară decât aceea a minorului judecat în aceeași cauză, ca urmare a acestei proceduri.
Probleme de drept penal
" Sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul în cazul comiterii, de către acelaşi
făptuitor, a infracţiunii de abandon de familie prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.
pen. faţă de mai multe persoane vătămate?
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere textul art. 378 alin. (1) C. pen.
care se referă la neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la la întreţinere, se
poate concluziona că este vorba de tot atâtea infracţiuni câţi creditori ai obligaţiei avem, astfel încât
sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni.
" În cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere,
însoţită de pedepse complementare, se va aplica şi pedeapsa accesorie?
Opiniile exprimate de instanţe
Într-o primă opinie, se aplică pedepsele accesorii, deoarece art. 65 C. pen. nu distinge după cum
pedeapsa principală este executată efectiv sau este suspendată sub supraveghere. De asemenea, art. 65
34
alin. (1) impune obligativitatea aplicării pedepselor accesorii ce au fost aplicate şi ca pedepse
complementare. În altă ordine de idei, în situaţia în care suspendarea executării sub supraveghere ar fi
anulată sau revocată, nu s-ar putea aplica la acel moment pedeapsa accesorie, deoarece s-ar adăuga la
hotărârea de condamnare rămasă definitivă, şi în această situaţie s-ar omite, în mod nelegal, executarea
pedepsei accesorii.
Într-o a doua opinie, nu se mai aplică pedepsele accesorii, deoarece se suprapun, ca perioadă de
executare, cu pedepsele complementare identice în conţinut. În acest sens, se are în vedere prevederea
art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
Participanţii la întâlnire au apreciat că primul punct de vedere este cel corect, în sensul ca
pedepsele se aplică dar nu se execută.
Astfel, dispoziţiile art. 65 C. pen. se completează cu cele ale art. 404 alin. (5) C. proc. pen.,
care impun aplicarea pedepsei accesorii atunci când se aplică pedeapsa închisorii, fără să distingă
între modalităţile de executare. În acest caz, pedeapsa accesorie doar se aplică, nu se şi execută,
pentru că art. 65 alin. (3) are în vedere executarea efectivă a pedepsei închisorii; prin urmare, nu se
pune problema ca pe durata termenului de supraveghere să se execute, în acelaşi timp, atât
pedeapsa complementară, cât şi pedeapsa accesorie. Aceasta se va executa doar la momentul la
care pedeapsa principală devine executabilă prin anulare sau executare; din acest punct de vedere,
sintagma „dispune executarea pedepsei” are în vedere atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa
accesorie. În fine, dispoziţia de la art. 68 lit. b) era necesară având în vedere împrejurarea că nu
mai există reabilitare de drept la împlinirea termenului de supraveghere şi ar fi fost nefiresc ca pe
durata termenului de supraveghere inculpatul să nu fie supus sancţiunii ce decurge din executarea
pedepsei complementare.
" Pedepsele complementare şi accesorii se aplică pe lângă fiecare dintre pedepsele
pentru infracţiunile concurente sau direct pe lângă pedeapsa rezultantă?
Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări
privind această problemă.
Participanţii la întâlnire au concluzionat că pedepsele complementare şi accesorii se
aplică pe lângă fiecare dintre pedepse. În acest sens avem în vedere dispoziţiile art. 67 alin. (1) C.
pen. care se referă la „pedeapsa principală stabilită” şi la „natura şi gravitatea infracţiunii”,
concepte ce au legătură cu pedeapsa în individualitatea ei, iar nu cu tratamentul pluralităţii de
infracţiuni.
" Natura juridică a dispoziţiilor art. 308 C. pen. (cauză de reducere a pedepsei sau
infracţiune distinctă)?
Opiniile comunicate de instanţe
35
Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 308 C. pen. nu constituie o cauză
de reducere a pedepsei, ci aceste dispoziţii legale reglementează o infracţiune de sine stătătoare, al
cărei subiect activ calificat este un funcţionar care nu face parte din categoria limitativ enumerată
de dispoziţiile art. 175 C. pen., în sensul că nu este un funcţionar public. Ca urmare, dispoziţiile
privind prescripţia se aplică raportat la limitele legale reduse potrivit art. 308 C. proc. pen.
Într-o a doua opinie, s-a reţinut că dispoziţiile art. 308 C. pen. constituie doar o cauză de
reducere a pedepsei, cu consecinţa calcului termenului de prescripţie a răspunderii penale raportat
la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile la care art. 308 C. pen. face trimitere.
Participanţii la întâlnire au constatat existenţa practicii neunitare cu privire la această
chestiune şi au apreciat că problema urmează să fie soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie
de Justiţie sesizată în acest sens pentru pronunţarea ueni hotărâri preliminare (termen la 19
ianuarie 2015).
Top Related