1
ANTOLOGIE DE TEXTE RELIGIOASE
Antologis
REDACTOR-ŞEF COORDONATOR
Elena Vornicescu
Fondator site Negru pe Alb
COORDONATOR PROIECT
Maria Niculescu
administrator site
REDACTOR – CORECTOR
Liliana-Corina Glogojeanu-Boia
administrator site
TEHNOREDACTOR
Dorin Vornicescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Lumină din lumină: Antologie de texte religioase a site-ului
Negru pe Alb/ Adjud : Armonii culturale, 2014
Index
ISBN 978-606-8569-57-4
821.135.1-1
821.135.1-32
2014© Negru pe Alb
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau
parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio,
punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de
calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau
sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau
gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a
deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire
la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în
conformitate cu legile în vigoare.
2
Dumnezeu -Mântuitorul
Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoană:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ca Fiu născut din veşnicie din
Tatăl, “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps.2, 6),
“Din pântece înainte de luceafăr, Te-am născut” (Ps.109, 3),
cuvântul „astăzi”, cât şi expresia “ mai înainte de luceafăr”,
trebuie înţelese ca exprimare a ideii naşterii din veşnicie, a
Fiului din Tatăl.
Numindu-L fiu, Dumnezeu ne arată că are aceeaşi
natură sau fiinţă cu El, Dumnezeul Tată, fiind “ Lumină din
lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
iar nu făcut”(art, 2, Simb. Cred)
Astfel, ca şi Tatăl, Fiul există din veşnicie, de când
există Tatăl şi Duhul Sfânt.
Mântuitorul posedă toate atributele şi însuşirile care-
L face egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Mărturisit ca Fiul lui
Dumnezeu sau Logosul divin, născut din veci din Tatăl, iar
ca Mântuitor este Fiul lui Dumnezeu pogorât din cer,
Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară “ pentru
noi, oamenii şi a noastră mântuire”.
Există anumite texte care interpretate greşit pot face
pe credincios să creadă că Fiul nu este egal cu Tatăl : “Mă
duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât
mine”(Ioan, 14, 28) sau “ Iar de ziua aceea şi de ceasul acela
nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai
Tatăl” ( Matei, 24, 36). Se lămuresc toate acestea, dacă se
ţine seama de natura dublă a Mântuitorului, una omenească,
negreşit inferioară naturii Tatălui, care este principiul unic
în treime şi una dumnezeiască.
3
Pogorârea şi întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru
mântuirea omului, constitue marea taină a credinţei creştine.
“ Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe, Dumnezeu s
a arătat în trup.”(1. Tim, 3, 6) “Căci cine ar putea şti - zice
Maxim Mărturisitoru – în ce fel Dumnezeu, S-a făcut trup
şi totuşi a rămas Dumnezeu, şi cum rămânând Dumnezeu,
El este om adevărat.” “ Unul este Hristos, Dumnezeu
desăvârşit, căruia, ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ne
închinăm printr-o singură închinare( adorare) cuprinzând şi
preacuratul Lui trup, deoarece şi trupului Său I se cuvine
închinare. Trupul este adorat în singurul ipostas al
cuvântului care s-a făcut ipostas trupului” (Sfântul Ioan
Mântuitorul însuşi îşi atribuie Sieşi, atât firea
dumnezeiască, dar şi pe aceea omenească, numindu-se Fiu
al lui Dumnezeu şi Fiul Omului, omniprezent, existent şi
atotputernic în cer şi pe pământ. ( Ioan 3, 13, 3, 14, 3, 16, 3,
17; Matei 28, 18).
“Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a
făcut după chipul fiinţei Sale(Int, Sal.2, 23). Chipul se referă
la natura
spirituală, intelectuală şi morală a omului, iar asemănarea, la
scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea
sa morală.
Dumnezeu Tatăl a dat o singură poruncă
protopărinţilor Adam şi Eva, care cuprindea în sine întreaga
lege morală,
încercare menită, dacă era trecută, a ridica pe om la starea
de libertate deplină. Fiinţa păcatului strămoşesc constă în
nesupunere şi neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă,
toate având la baza mândria. “ Primul om a căzut în păcat
prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură
de Aur)
Păcatul lui Adam este păcatul de moarte. Pedeapsa
pentru păcat este moartea veşnică, neputinţa de a intra în
4
împărăţia lui Dumnezeu. “Printr-o singură greşeală a venit
osânda pentru toţi oamenii” ( Rom. 5, 18) Aceasta însă,
doar până la mântuirea în Hristos, căci “ precum în Adam
toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia(1 Cor. 15,22).
Greşeala a fost una cu urmări foarte grave, stricarea
armoniei omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura
înconjurătoare, de aici şi pedeapsa pe măsură.
Prin căderea în păcat omul a pierdut comunitatea cu
Dumnezeu şi a intrat în moartea sufletească. Dumnezeu, în
nemărginita Sa bunătate, înţelepciune şi iubire, a hotărât
mântuirea lumii prin Fiul Său. Sfântul Ioan Gură de Aur
zice: “Hristos Mântuitorul, fiind Dumnezeu, a primit trupul
noastru şi S-a făcut om, nu în alt scop, ci numai pentru
mântuirea neamului omenesc”, iar Fericitul Augustin spune:
”Dacă omul nu ar fi pierit, Fiul Omului nu ar fi venit”
Omenirea, pentru venirea Mântuitorului, trebuia
pregătită mii de ani, potrivit planului divin. Pregătirea a
început chiar în momentul când Dumnezeu Tatăl a dat
pedeapsa protopărinţilor noştri, căci atunci El le-a dat şi
nădejdea despre venirea Mântuitorului.
Mântuitorul, în scurta Sa viaţă pe pământ, a făcut
multe minuni, menite a întări credinţa oamenilor. Dintre
toate minunile Mântuitorului, cea mai mare şi mai
uimitoare este propria Sa înviere din morţi, dovada cea mai
puternică despre dumnezeirea Sa. Învierea Mântuitorului
este şi garanţia învierii morţilor. Sfântul Apostol Pavel
spunea “ Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră…Şi
dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, atunci
suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a
înviat din morţi, făcându-se începătura celor adormiţi. Căci,
deoarece moartea a venit printr-un om şi învierea
morţilor”(Cor. 15, 14-21)
5
Detractorii au încercat să nege învierea Domnului
prin diferite interpretări eronate, care au dorit să explice în
mod raţional învierea Mântuitorului. Una dintr ele este
aceea a morţii aparente, Iisus Hristos ar fi căzut într-o stare
cataleptică din care apoi s-a trezit, a prăvălit piatra, ar fi ieşit
şi s-ar fi arătat femeilor mironosiţe şi apostolilor şi astfel s
ar fi creat mitul învierii. Se ştie că ostaşii au controlat dacă
cei răstigniţi sunt morţi, întrucât tâlharii erau încă vii, li s-au
zdrobit fluierele picioarelor spre a-şi da sfârşitul, în timp ce
lui Iisus care murise, nu I le-au zdrobit, dar unul din soldaţi,
spre a avea convingerea morţii Mântuitorului I-a împuns
coasta cu suliţa şi a ieşit sânge şi apă (Ioan 19,34). Iosif şi
Nicodim au cerut lui Pilat trupul lui Iisus, ca să-l coboare de
pe cruce spre a-L îngropa, ceea ce au obţinut, căci Pilat era
convins de moartea Domnului.
Şi chiar de ne-am închipui că Hristos nu a fost mort,
istovirea provocată de suferinţele îndurate, pierderea
sângelui prin rănile cuielor, durerea groaznică, înfăşurarea
trupului uns cu miresme în giulgiuri care s-au lipit de trup,
lipsa de aer din mormânt…ce oare L-ar mai fi ţinut în viaţă?
Fariseii şi mai marii preoţilor au fost destul de
vigilenţi, dorind să spulbere credinţă în spusele
Mântuitorului, că va învia a treia zi, au cerut lui Pilat să
pună soldaţi de pază la mormânt, ca nu cumva ucenicii Lui
să vină să-I fure trupul, lansând zvon că Hristos a înviat,
“căci atunci va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea
dintâi (Matei, 27,64). Şi ipoteza înşelăciunii, ipoteză care
susţine furarea trupului Mântuitorului, se dovedeşte a fi
puerilă. Soldaţii din gardă nu puteau să adoarmă, asta le-ar fi
adus pedeapsa cu moartea, iar de ar fi adormit, zgomotul
prăvălirii pietrei i-ar fi trezit.
Moartea Mântuitorului pe cruce a făcut din Apostoli
nişte oameni cuprinşi de frică, neîncredere şi nehotărâre.
Căpătând convingerea deplină a învierii Domnului (odată ce
6
Iisus li S-a arătat în locuri şi împrejurări diferite, s-au
convins prin propriile lor simţuri, că nu au înaintea lor o
nălucă , ci pe Hristos cel înviat). Apostolii devin plini de
curaj, îndrăzneţi, încrezători şi pe deplin convinşi de
realitatea învierii.
Încrederea, puterea, curajul lor de a-L propovădui pe
Hristos le dobândesc îndeosebi după pogorârea Duhului
Sfânt. “Veţi lua puterea când Duhul Sfânt va veni peste voi
şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi
Samaria şi până la marginea pământului”(Fapte,1,8).
Prin Iisus avem calea şi poarta spre împărăţia
Tatălui. Mântuitorul spune: “Rămâneţi întru Mine şi Eu
întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de
nu va fi în viaţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine.”(Ioan
15, 4)
Se cade a primi lumina învierii Domnului în suflet cu
deplină credinţă, a păstra în noi nestinsă această lumină.
Domnul, în marea Sa bunătate şi iubire de oameni, “voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoşterea adevărului
să ajungă”(Tim, 2, 4)
Lumina învierii să întărească puterea credinţei, să-L
primim cu sufletul primenit pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul,
lăcaşul Domnului să fie în fiecare dintre noi, să urmăm calea
bunătăţii, dreptăţii şi iubirii de semenii nostri, precum şi de
vieţuitoarele pământului, de darul făcut nouă la facere de
Dumnezeu Tatăl. Nu poţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu,
dacă nu-ţi iubeşti aproapele.
Hristos a înviat!
Preot Aristide Desculţu
7
8
STUDII:
D -
Armina Flavia
Adam
umnezeu S a făcut
om, ca omul să poată
deveni Dumnezeu.
Sfântul Irineu
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Data şi locul naşterii: 27.12.1982, Târgu-Mureş
Vârsta: 31 de ani
Adresa: Str. Mureşului, nr. 1H, Loc. Nazna, Com.
Sâncraiu de Mures, Jud. Mures, cod 547526
Liceul Pedagogic „Mihai Eminescu”, Tg. Mureş, profil
învățători-educatori, promoția 2002
-Colegiul de Institutori Mihai Eminescu, Tg. Mureş,
profil institutor învățământ primar și preșcolar-promoția
2005
-Universitatea Babes-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de
Psihologie și Știinte ale Educației, profil pedagogia
învățământului primar și preșcolar, promoția 2010.
ACTIVITATEA LITERARĂ:
9
În perioada 1997-2002, ca elevă a Liceului Pedagogic
„Mihai Eminescu” şi membră a Cenaclului literar
„Tricolorul”, din Târgu-Mureş:
1.Poezii publicate (sub numele Someşan Armina
Flavia) în:
-„Târnava”;
-„Clipa cea repede”, Revista Liceului Pedagogic „Mihai
Eminescu”, din Târgu-Mureş;
-„Noi nebănuite trepte”, supliment al „Gazetei
Reghinului”;
-„Cuvântul liber”;
-„Scutul patriei”;
-„Aurora”;
-„Pulsul taberei”- Publicaţia Taberei Naţionale de Creaţie
Literară Cerbul-Brătei- Dâmboviţa..
2. Premii şi diplome obţinute (la categoria de vârstă
14-18 ani):
-Premiul III şi al Centrului de Creaţie Mureş, la
Festivalul-concurs de poezie „Romulus Guga”, ediţia a
X-a;
-Locul II la Festivalul National „Zilele sărbătorilor de
primăvară pentru copii”, ediţia a IV-a, Alba Iulia;
-Premiul de excelenţă şi Diplomă pentru inedita prezenţă
poetică din partea Grupului de Publicaţii şi Editură
„Călăuza”, la Festivalul National „Zilele sărbătorilor de
primăvară pentru copii”, ediţia a V-a, Roica, 2001;
-Locul II, secţiunea poezie, la Concursul Naţional de
Creaţie Literară „Efigii lirice”, Ediţia a IX-a, Târgovişte,
2001;
VOLUMUL DE DEBUT: „Tăcerile dintre cuvinte”,
poeme, Editura Casa Cărții de Știință Cluj Napoca,
2013.
10
SFÂNTA NOAPTE A-NVIERII
Din verdele-adormit de-atâta trudă,
A renăscut în mine roua crudă.
Copacii trişti, în palma-mi dau în floare,
Să-mbrace albă haină de candoare,
În astă zi, de Sfântă Sărbătoare.
Un clopot bate a îngenunchiere
Adăpostind fiorul de-nviere.
Biserica-i lăcaş de feerie,
În noaptea-ncondeiată şi târzie,
Ce-ochii-i scaldă-n mări de bucurie.
Pe toţi ne cheamă Sfântul Fiu, pe nume:
Şi tineri ce-s cu gândul doar la lume,
Şi mame cu spinarea-ncovoiată,
Ori învăţaţi cu fruntea luminată...
Nu-i inimă ce nu e vinovată!!!
E-atâta dor pe drumul spre lumină!
Înmănunchiate sub o stea senină,
Atâtea mâini întinse-s spre iertare,
Să ceară Celui Veşnic îndurare
Pentru a lumii cruntă nepăsare...
De trei ori bate...uşa se deschide
Şi moartea sub un lacăt o închide.
Veniţi cu toţii, să luaţi lumină,
Şi cu privirea de-umilinţă plină,
Lăsaţi-I lui Iisus a voastră vină!
11
Cântaţi, să se audă până-n slavă,
E-al nopţii miez, nu-i vreme de zăbavă...
Hristos a înviat şi-n casa voastră,
A inimii cu îngeri la fereastră,
Ascunşi în noaptea sfântă, prea albastră!
AŢI VĂZUT?
Aţi văzut cum noaptea ţese pânze lungi de strălucire?
Cine le-a creat pe toate, de nu Domnul, din iubire?
Cine-a aşezat pe ceruri mii şi mii de albe stele
Şi-a pus Luna visătoare să sclipească printre ele?
Aţi văzut cum mâna-I sfântă fulgi presară lin din cer,
Albe flori pictând pe geamuri, când afară este ger?
Cine face din zăpadă să renască primăvara,
De nu Cel ce-n a Sa milă, zi de zi vă ia povara?
Aţi văzut cum împăratul se transformă-n cerşetor
Şi ajunge slugii sale să îi ceară ajutor?
Cine poate ca puterea aşa crunt să o doboare,
De nu Cel ce peste lume lasă vânt, şi nori, şi soare?
Aţi văzut cum tot ce mişcă Domnului iubit se-nchină?
Numai omul, de trufie are inima sa plină
Şi-uită-ades că Cel ce totul prin puterea-I a făcut,
Poate astăzi într-o clipă să-l prefacă-n pumn de lut.
12
PILDA BUNULUI PĂSTOR
Aţi auzit cu toţii pilda oii pierdute de păstor,
Ce behăia înspăimântată, cerând o mână de-ajutor.
Stăpânul a plecat degrabă, deşi destule oi avea,
S-aducă oaia rătăcită din nou acasă-n turma sa.
A colindat o zi întreagă câmpia şi-n lung, şi-n lat,
Ba chiar şi noaptea-n frig şi beznă, oiţa şi-a tot căutat,
Iar când de după dealuri zorii din coji de vise s-au ivit,
Păstorul bun, în mărăcine, oaia iubită şi-a găsit.
A pus-o bucuros pe umeri şi s-a întors la turma sa,
Apoi şi-a invitat vecinii, cu toţii a se bucura,
Căci oaia ce a fost pierdută era acasă lângă el
Şi pentru-oricare dintre ele El ar fi suferit la fel.
Aşa şi Domnul e Păstorul ce grijă poartă alor Săi,
Pe care-i vrea mereu în turmă, departe de străine căi.
Chiar de un singur om se pierde, El pleacă-n căutarea lui,
Căci dragoste mai răbdătoare decât a Sa, pe lume nu-i.
PILDA SEMĂNĂTORULUI
Într-o zi, semănătorul a plecat spre-al său ogor,
Hotărât din el să facă un pământ bun, roditor.
Aşteptând să-şi vadă rodul, El seminţe-a aruncat,
Dar, pe cele-n drum căzute, păsările le-au mâncat.
Unele-au ieşit degrabă din pământul mai pietros,
Dar cum n-aveau rădăcină, le-a ars soarele sticlos.
Altele-au căzut şi spinii iute le-au înăbuşit,
Dar seminţele din glie au rodit şi însutit.
Domnul e Semănătorul, boabele, al Lui Cuvânt,
13
Inima ce îl primeşte, este felul de pământ.
Nici în spini, şi nici în piatră, bobul nu poate rodi
Şi sămânţa Sa curată nu se poate înmulţi.
Dacă-n inimă azi este un pământ bun şi mănos,
Mâine vom culege roade, să-i dăm slavă lui Hristos.
PILDA TALANŢILOR
A plecat un om departe şi-nainte de-a pleca
Şi-a dat toată avuţia slugilor, a o păstra.
Unuia i-a dat cinci galbeni, altuia doar doi i-a dat,
Ultimului numai unul, după cum a judecat.
Primul a luat talanţii, câştigând încă pe-atât,
Cel ce a primit doi galbeni, alţii doi a mai făcut.
Cel ce a primit doar unul, în pământ l-a îngropat,
L-a ascuns cu nepăsare şi, din lene, n-a lucrat.
S-a întors stăpânu-acasă, vremea după ce-a trecut-
Fiecărei slugi în parte, socoteală i-a cerut.
Pe cei doi ce cu talanţii fără-oprire au muncit,
Pentru sârg şi hărnicie, cu mult drag i-a răsplătit.
Iar pe slujitorul leneş, ce talantu-a îngropat,
Chiar în noaptea de afară, supărat, l-a aruncat.
Domnul e Stăpânul nostru, El ne judecă doar drept,
Fiecăruia-i dă daruri, după gându-I înţelept.
Tatăl Sfânt ne dă talanţii după cum crede mai bine-
De lucrăm şi-aducem alţii, nu ne facem de ruşine.
Chiar de frica ne-mpresoară, când al nopţii frig iar vine,
Darul nostru să rodească, Doamne, numai pentru Tine!
PILDA CELOR ZECE LEPROŞI
În Samaria când Domnul voia-I propovăduia,
A-ntâlnit oameni pe care lepra greu îi chinuia-
Ei erau la număr zece şi la margine de sat
14
Toţi ai lor cei dragi din casă, în exil i-au condamnat.
Ei L-au implorat pe Domnul ajutoru-I să le dea,
El i-a îndrumat spre preoţi, pentru a se vindeca.
Şi-au plecat bolnavii noştri şi pe drum s-au vindecat...
Dumnezeu a lor credinţă în Iisus le-a încercat.
Dar, din zece, numai unul s-a întors a-I mulţumi-
Un samaritean ce-ndată vindecarea Lui primi.
,,-Scoală-te acum şi du-te, prin credinţă mântuit!”
Domnul, ridicându-şi mâna, cu blândeţe i-a şoptit.
Din leproşii ce-au fost zece, toţi pe loc s-au vindecat,
Însă nouă au dus iarăşi viaţă plină de păcat.
Numai cel ce cu smerire lui Iisus i-a mulţumit,
Vindecat a fost şi-n suflet, şi în trupul chinuit.
Ca cei mulţi, şi noi, adesea, tot uităm să-I mulţumim
Pentru tot ce ne trimite, pentru tot ce-n dar primim,
Pentru soare şi furtună, pentru boală şi necaz,
Pentru lacrima ce curge arzătoare pe obraz.
Când ne-ncearcă suferinţa, dragii mei, să nu cârtim-
Ştie El de ce ne lasă uneori să suferim!
Domnul ne dă vindecarea şi puterea de-a răbda,
Prin credinţa-n El să-nfrângem orice încercare grea!
CUM CREAT-AI UNIVERSUL
Cum creat-ai Universul minunat în şase zile,
Tot aşa Tu poţi întoarce ale vieţii mele file,
De sunt cerşetor, prin mila-Ţi, să mă faci un om bogat,
Să fii veşnic pentru mine Dumnezeu şi Împărat.
Cum Ţi-ai îndrumat poporul prin pustiu atâţia ani
Şi pe mine mă poţi duce în doritul Canaan,
15
Unde-i doar lapte şi miere prin a Ta mare-ndurare,
Unde nu e suferinţă, nici durere şi-ntristare.
Cum ai înmulţit Tu pâinea şi flămânzi-ai săturat
Şi la nunta cea din Cana apa-n vin ai preschimbat,
Tot aşa îmi poţi da, Doamne, hrană-n suflet zi de zi,
Ca să pot cu bucurie ne'ncetat a-Ţi mulţumi.
Cum ai vindecat ologii şi-ai dat orbilor vedere
Tot aşa poţi, Sfinte Tată, să alungi a mea durere,
Să faci candelă din mine, să fiu lumii mărturie
Că –ndurarea Ta e mare şi puterea Ta e vie.
Cum ai poruncit furtunii să-nceteze l-al Tău glas
Şi din inimă-mi poţi şterge toată zgura ce-a rămas,
Să fiu alb precum zăpada când mă-nchin în faţa Ta,
Să poţi iar sădi în mine zi de zi sămânţa Ta.
Cum Ţi-ai dat Fiul să moară pentru-al lumii greu păcat,
Ca şi eu să pot fi iarăşi de greşeala mea iertat,
Aşa şi eu azi, Părinte, vreau cu cugetul curat
Să dau slavă Celui care de foc veşnic m-a salvat.
DOAMNE, NU LĂSA!
Doamne, nu lăsa ca lupta să-mi încerce greu credinţa,
Fii Tu scutul meu puternic şi arată-mi biruinţa,
Fii Tu cel ce mă susţine când de suliţe-s răpus
Şi arată-Ţi măreţia, preaiubitul meu Iisus!
Doamne, nu lăsa ca rana prea adânc să sângereze,
Dă-i străjerului lumină, mai departe să vegheze,
Pune-mi iar tărie-n braţe şi în numele Tău Sfânt,
Nu lăsa vântul puternic să mă culce la pământ!
16
Doamne, nu lăsa răceala până-n oase să pătrundă,
Că de Tine nu-i sub soare fir de praf să se ascundă,
Nu lăsa ca slăbiciunea să cuprindă trupul meu,
Dă-mi voinţă să trec munţii, să mă-ncred în Dumnezeu!
Doamne, nu lăsa-ncercarea prea curând să mă doboare,
Dă-mi al mâinii Tale sprijin şi arată-mi îndurare,
Fii Tu stânca neclintită, unde-mi caut adăpost
Şi când rătăcesc în noapte, dă vieţii mele rost!
DACĂ...
Dacă după noaptea lungă soarele din nou răsare,
E din mila Celui care varsă ploi peste ogoare,
Celui care-a lăsat Luna sus pe cer să lumineze,
Ca fecioara înţeleaptă mai atentă să vegheze.
Dacă firul ierbii creşte înspre cer, nu spre pământ,
E ca noi să dăm mărire Dumnezeului cel Sfânt,
Să Îl lăudăm într-una, să îi mulţumim mereu
Că la fiecare ploaie ne trimite-un curcubeu.
Dacă vine după luptă şi câştigul mult dorit,
Este numai îndurarea Dumnezeului iubit,
Care ne-a iertat de vină şi din noaptea grea ne-a scos,
Să-L putem avea în inimi mai aproape pe Hristos!
Dacă-n măreţia lumii nu-i nimic la întâmplare,
E ca noi s-avem izbândă, să-mplinim a Ta lucrare,
Să cântăm doar pentru Tine şi-n a Ta împărăţie
Să trăim în fericire cu toţi sfinţii, pe vecie!
17
DOAMNE, NU ÎMI DA POVARA
Doamne, nu îmi da povara aşa grea să n-o pot duce-
Şi Tu ştii ce-i greutatea, că ai dus în spate-o cruce!
Doamne, nu-mi lua răbdarea, chiar de simt că m-ai uitat-
Şi Tu ai răbdat, Iisuse, când ai fost de toţi scuipat!
Doamne, nu-mi lua puterea când sunt slab şi obosit-
Şi Tu ştii ce e durerea, căci ai fost ades lovit!
Doamne, nu-mi lua alinul când pe lume mi-e mai greu-
Şi Tu ştii ce este chinul, căci ai fost rănit mereu!
Doamne, nu-mi lua suferinţa când spun eu că mi-e de-ajuns-
Şi Tu-ai pătimit amarnic suliţa când Te-a străpuns!
Şi Tu L-ai rugat pe Tatăl suferinţa să Ţi-o ia,
Dar ai sângerat pe cruce, pentru mântuirea mea!
Doamne, nu-mi lua mângâierea când sunt trist şi-nsingurat-
Dumnezeu Ţi-a stat alături când ai fost crucificat!
M-ai iertat şi Ţi-ai dat duhul liniştit în mâna Lui,
Să-mi poţi da un loc şi mie în grădina Raiului.
Ţi-ai dat viaţa pentru mine, ca să pot fi mântuit,
Să trăiesc o veşnicie lângă Tine, Domn iubit,
Să Te laud totdeauna pentru harul ce mi-ai dat,
Să Îţi mulţumesc, Iisuse, că eşti viu şi minunat!
DACĂ SUNT
Dacă sunt un strop de ploaie, Doamne, sunt prin mila Ta,
Numai Tu poţi în pustiuri inimii răcoare-a-i da.
Dacă sunt izvor de lacrimi, sunt că-aşa ai poruncit,
Să-Ţi pot sta 'nainte, Doamne, mai plecat şi mai smerit.
18
Dacă sunt cuptor de pâine, sunt prin voia Ta, Iisus,
Să poţi sătura flămânzii, prin Cuvântul Tău de sus.
Dacă sunt în grea-ncercare, sunt pentru că-aşa doreşti-
Tu îngădui suferinţa celor pe care-i iubeşti.
Dacă sunt pierdut în noapte şi mi-e teamă c-am să mor,
Numai Ţie pot, Iisuse, să-Ţi cer viaţă şi-ajutor,
Numai Ţie pot a-Ţi zice taina şi necazul meu,
Numai Tu-mi rămâi de-a pururi Împărat şi Dumnezeu!
DESCHIDE-MI, DOAMNE, INIMA
Deschide-mi, Doamne, inima spre ceruri
Când pomii grei rodesc de-atâtea flori,
Să-mi pară nori de pulberi orice ziduri
Şi lacrimile imn de sărbători!
Priveşte, Sfânt Iisus , merg spre pieire,
Nu Te mai am în inimă şi-n gând,
Mi-e dor de nesfârşita Ta iubire
Ce-n chin mi-ai dăruit-o sângerând!
Mi-e dor să Te am iar, Doamne, aproape,
Să mă susţii de-i drumu-anevoios,
Să-mi pui mereu odihna Ta pe pleoape,
Să-adorm senin cu Tine-n gând, Hristos!
Deschide-mi, Doamne, inima spre Tine,
Să pot să te iubesc din nou mai mult,
Să pot să mă dezleg de tot ce ţine
De-acest pustiu şi-nşelător pământ!
19
Eu sunt nimic, dar Tu eşti măreţie,
O, pune-mi Doamne-n braţ puterea Ta,
Cu dragoste să-Ţi cânt, Tată, doar Ţie,
Cât viaţă pe pământ eu voi avea!
CÂND MI-E DOR DE CER
Când mi-e dor de Cer, Iisuse, vin la crucea Ta curată,
Să cer milă şi iertare pentru inima-ntinată,
Să cer iarăşi alinare pentru sufletul pierdut,
Pentru orice suferinţă, pentru tot ce m-a durut!
Când mi-e dor să-Ţi simt puterea, vin la tronul Tău de har,
Să te rog să-mi dai lumină şi credinţa Ta în dar,
Să-mi dai arma potrivită şi în Sfânt Numele Tău
Lângă Tine să lupt, Doamne, să-l înfrângem pe Cel Rău!
Când mi-e dor să-mi fii aproape, vin la Tine şi Te strig
Şi Te rog să-mi dai căldură, să mă scapi de vânt şi frig,
Să-mi dai flacăra iubirii, ca să pot iubi şi eu
Doar ce-n lume e pe placul inimii Lui Dumnezeu.
Când mi-e dor să-Ţi simt suflarea, Te implor să vii ades,
Să îmi intri iar în suflet, să-mi şopteşti că m-ai ales
Să fiu eu a Ta unealtă, să-mplinesc sfânta-Ţi lucrare
Şi să cred că-n a Ta vie, nu-i nimic la întâmplare.
Când mi-e dor să fiu cu Tine, mă închin în faţa Ta
Şi Te rog cu umilinţă chipul blând a-Ţi arăta,
Să Te-ador nespus, Iisuse, să Îţi cânt, să Te măresc,
Să Te laud, să-Ţi dau slavă şi umil să-Ţi mulţumesc,
20
Să fim iarăşi o suflare, să fii Tu al meu Păstor,
Domn iubit în veşnicie, drept şi scump Mântuitor,
Să mă pierd din nou în ochii ca un cer senin de mai,
Să fim una şi-mpreună să zburăm visând, spre Rai!
TATĂ, GLASUL MEU STRIGĂ
Tată, glasul meu strigă spre Tine,
Ascultă o rugă fierbinte,
Un zbor ce coboară din tină, din mine,
Spre colbul de cer, spre cuvinte!
Dă-mi pană de aur şi gust de tămâie,
Să nu simt pelinul cum ochii-mi orbeşte,
Dă-mi mână de fulger şi paşi de lumină
Să ştiu că în suflet o floare îmi creşte!
Nu lăsa timpul să sape morminte,
Fă ochii să vadă prăpastia nopţii,
Dă-i inimii straie de dragoste sfântă,
Să treacă ne-nfrântă prin Văile Morţii!
Iertare din Tine sădeşte-mi în suflet,
Dă-mi darul iubirii şi-alinul uitării,
Plutind, gândul meu precum valul să-Ţi cânte,
Când visul se-ascunde în mreaja-nserării!
PĂRINTE, RESPIR IAR LUMINĂ
Părinte, respir iar lumină prin Tine
Şi mare albastră şi cer mai senin,
Întinde o mână spre lutul din mine
Şi-ascultă al inimii negru suspin!
21
Din dorul cel veşnic adapă-mi credinţa,
Tu eşti pretutindeni izvor nepătruns,
Noian de iubire ce scaldă fiinţa
Damnată-n abisul ei trist şi ascuns.
Mă iartă că-adesea sunt piatră cioplită
Din spinii durerii, mustind a ocară,
Uitare aşterne-mi pe rana zdrobită
Şi umple-mă, Doamne, cu dragoste iară!
POEZIE DE CRĂCIUN
(PENTRU COPII)
Astăzi iarăşi străluceşte singuratică o stea,
Sfântă-i Noaptea, ca şi Pruncul ce se naşte-n poala sa.
Doarme un Copil în iesle, peste paie, colo jos,
Plâns de fericire-umbreşte chipul Maicii luminos.
Vin călare pe colină magii cei din Răsărit,
Albă stea-n lumină scaldă Viflaimul adormit.
Astăzi iarăşi străluceşte singuratică o stea,
Poarta inimii-ţi deschide, ca să intre Pruncu-n ea!
Nu lăsa să vină noaptea peste sufletu-ţi pătat,
S-a născut Iisus în paie, ca să poţi fi tu iertat!
COLINDĂ DE CRĂCIUN
Printre fulgi de nea ce cântă risipiţi peste oraş,
În această Noapte Sfântă se va naşte-un Copilaş.
Pe poteca-nzăpezită merge Maica-ncetişor
Şi din bolta poleită cad fulgi de argint uşor.
22
Pe asin mergând călare, poposeşte-n Viflaim.
Nu-i pe drum nicio suflare, doar din ceruri ninge lin.
Tristă e Maria parcă, drumul tot e troienit...
Unde Fiul să îşi nască, când oraşu-i adormit?
Unde să îşi plece trupul istovit de-atâta drum,
Unde să-şi aşeze capul, când la case nu-i nici fum?
Doar în staul plin de paie adăpost Ea îşi găseşte,
Ieslea rece e odaie pentru Pruncul ce soseşte.
Nu e nimeni s-o ajute, numai bunul Dumnezeu
Porunceşte către vite să răsufle cald, mereu,
Pruncul blând să-l încălzească, să-l ferească de ninsori,
Când din voia Sa cerească pe pământ cad albe flori.
Cântă îngerii în coruri, Fiul Domnului scânceşte,
Maica, printre fulgi şi doruri, cu iubire îl primeşte.
Stă Maria-n taina Lunii cu odorul sfânt la sân,
Căci spre mântuirea lumii şi-a născut Fiul în fân.
Dragoste nemăsurată Pruncului îi dăruieşte
Şi cu inima curată Domnului îi mulţumeşte.
E Crăciun în case iară, cântă îngerii-n cer, sus,
Colindăm în frig afară, să se nască-n noi Iisus!
CĂ SUNT
Că sunt cel mai sărac din lume,
De multe ori, Iisus, mă plâng,
Fără a şti că-n al Tău nume
Comori în ceruri pot să-mi strâng.
23
Că am doar haina de pe mine
De multe ori m-am tânguit,
Fără să ştiu că sus, la Tine,
Veşminte noi mi-ai pregătit.
Că sunt rănit şi simt durere
Adesea, Doamne, eu Ţi-am spus,
Dar Tu lumină şi putere
În trupul slab şi frânt mi-ai pus.
Că n-am unde să-mi plec în tihnă
Trupul flămând şi obosit,
Am tot cârtit...dar Tu odihnă
La Tine-n cer mi-ai pregătit.
Că-s însetat şi moartea vine,
Preasfinte Doamne, m-am temut,
Dar Tu în Rai, din ape line,
Izvor de viaţă mi-ai făcut.
DINTRE MII
Dintre mii de flori din lume Tu pe mine m-ai ales,
Să-Ţi pot răspândi parfumul, să-Ţi fac gândul înţeles.
Dintre mii de alte vase Tu pe mine m-ai umplut,
Să-Ţi duc hrana-n alte case, celor ce pâine-au cerut.
Dintre mii de-alte izvoare, viaţă mie Tu mi-ai dat,
Să dai umbră şi răcoare celui ce e însetat.
Dintre flăcări efemere Tu pe mine m-ai aprins,
Să poţi dărui căldură celui ce se simte-nvins.
Dintre mii de voci senine Tu pe mine m-ai dorit,
Ca să cânt doar pentru Tine, să-Ţi fac glasul auzit.
24
DACĂ CERUL S-AR DESCHIDE
Dacă cerul s-ar deschide, Dumnezeule Preasfânt,
Ar fi pace, şi lumină, şi iubire pe pământ.
De n-am pribegi în noapte, goi şi singuri, fără rost,
Am găsi în Tine, Doamne, şi căldură, şi-adăpost.
Dacă grija ne-ar răpune şi n-am mai putea trăi,
Prin puterea Ta divină, viaţă Tu ne-ai dărui.
De-am simţi sete în suflet şi flămânzi dacă am fi,
Tu, părinte, cu-ndurare, din Cuvântu-Ţi ne-ai hrăni.
Dacă vorbe de ocară cei din jur ne-ar arunca,
Toate pietrele primite le-ai lua asupra Ta.
De ar fi prea grea povara pentru noi a o purta,
Ai lua Tu crucea-n spate, să o duci spre Golgota.
Numai Tu poţi fi al lumii veşnic, unic Creator,
Tu ne dai în deznădejde mângâiere şi-ajutor!
Pentru tot ce-ai face, Doamne, toată viaţa-Ţi vom cânta,
Tată, Fiu, Sfânt Duh, de-a pururi, slava fie doar a Ta!
CÂND PE CÂMP RĂSAR
Când pe câmp răsar vremelnic clopoţei cu ochi de-argint,
Dumnezeu ne cheamă-n taină cu al Său duios alint,
Să îi ascultăm strigarea, să ne-ncredem doar în El
Şi din voia Sa să facem al vieţii noastre ţel.
Când spre zări nemărginite zboară stoluri de cocori,
Dumnezeu ne dăruieşte ale cerului comori,
Să clădim mereu în suflet răbdători al Său Cuvânt,
Ca în noi să locuiască numai Duhul Lui cel Sfânt!
25
Când pe cer coboară luna, praf de stele presărând,
Dumnezeu ne cerne-n inimi al iubirii Sale gând,
Ne dă forţă şi răbdare, să putem a împlini
Doar a Sa divină voie, cât în lume vom trăi.
Când din cântec de lumină iar se naşte-un nou apus,
Dumnezeu ne dă putere să privim numai în sus,
Să vedem cum marea-I milă din noroi ne-a ridicat
Şi să-i dăm în veci mărire Celui ce e minunat!
CÂND DUŞMANUL
Când duşmanul mă pândeşte ca pe-o pradă, să mă-nhaţe,
Tu-mi întinzi a milei mână şi mă iei uşor pe braţe,
Mă atingi cu-a Ta iubire- un ocean nemărginit-
Ca să faci, Doamne, din mine, slujitor desăvârşit.
Când duşmanul mă loveşte şi amarnic sângerez,
Mă conduci spre reci izvoare ca să nu mai însetez,
Îmi închizi adânca rană cu un singur sfânt cuvânt-
Tu eşti Domn atotputernic, eu... o mână de pământ.
Când duşmanul mă doboară şi mi-e frică c-am să mor,
Mă ridici iar în picioare să mă faci biruitor,
Îmi pui sabia în mână şi puteri mai mari îmi dai,
Ca să pot din rădăcină răul încolţit să-l tai.
Când duşmanul mă răpune şi mă simt pe veci învins,
Tu pătrunzi prin bezna rece şi-mi ţii farul Tău aprins,
Să privesc din nou la Cruce, să mă-ncred în Domnul meu,
Căci Stăpânul vieţii mele este numai Dumnezeu.
26
CÂND DIN FREAMĂTUL LUMINII
Când din freamătul luminii dimineaţa-n noi tresare,
Să ne amintim că Tatăl e izvor de îndurare,
Că la noi şi-a trimis Fiul, crunt să fie răstignit,
Ca oricine crede-n Domnul, azi să fie mântuit!
Când spre cerul plin de stele, trişti ne îndreptăm privirea,
Domnu-I râu de bunătate, ce-şi revarsă-n noi iubirea,
El e mâna care şterge lacrima de pe obraz-
Numai EL ne ocroteşte şi ne scapă de necaz.
Când peste durerea noastră soarele din nou apune
Şi simţim cum întristarea ca o fiară ne răpune,
Ştim că iarăşi răsăritul Domnul ni-l va da în dar,
Căci a Sa mare-ndurare n-are pe pământ hotar.
Când din voia Sa cerească se va face iar lumină,
Ca în inimi să-nflorească numai dragostea-I divină,
Ne vom închina În faţa Dumnezeului Preasfânt,
Să-L avem mereu în suflet, cât trăim pe-acest pământ!
FIU AL TATĂLUI DIN CER
Fiu al Tatălui din cer,
Dă-ne nouă-nţelepciune,
Să răzbim prin cruntul ger,
Plin de vânt şi-amărăciune!
Dă-ne nouă pâinea Ta
Şi astâmpără-ne dorul,
Cum ai mai făcut cândva,
Când ai săturat poporul!
27
Dă-ne nouă trupul Tău,
Care pentru noi se frânge,
Căci păcatul cel mai greu,
Doamne, l-ai spălat cu sânge!
Dă-ne harul Tău ceresc,
Strigă-ne duios pe nume
Şi când valurile cresc,
Nu ne-abandona în lume!
Chiar de marea ar urla,
Doar la Tine-avem scăpare-
Nu lăsa ca noaptea grea
În adânc să ne-mpresoare!
Nu lăsa privirea Ta
De la noi să se întoarcă,
Fii, Iisuse, pururea,
A salvării noastre barcă!
PRIVEŞTE, TATĂ SFÂNT
Priveşte, Tată Sfânt, spre omenire,
Cum devenim încet sălbatici câini,
Ne-ascundem după masca de iubire
Şi de păcate ne spălăm pe mâini!
Azi oamenii aşteaptă la răscruce,
Să vină iar hulind cei doi tâlhari,
Ţi-ar pune, Doamne-n spate încă-o cruce
Şi-ar râde veseli, ca la zile mari!
28
Din robii care Ţi-au jurat credinţă,
Prea mulţi devin prădalnici vânători
Şi hăituiţi de-o oarbă sârguinţă,
Alţi Iuda se nasc iar de mii de ori!
Un Petru plămădit din necredinţă,
Mă iartă că adesea sunt şi eu,
Lucrează-mă cum crezi de cuviinţă,
Sunt lutul Tău, iar Tu...Olarul meu!
29
IOAN BORŞA
Iisus este Dumnezeu
pe pământ şi om în cer.
( Sfântul Ioan Gură de
Aur)
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Ioan Borşa s-a născut la 16.09.1934 în comuna Budacu
de Jos, judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie de ţărani,
de profesie fiind asistent medical. A lucrat majoritatea
timpului la Inspectoratul Sanitar Judeţean Bistriţa-
Năsăud, de unde s-a şi pensionat.
Debutează literar în revista “Îndrumătorul cultural”-
Bucureşti, 1976. Pe parcurs, publică poezii în majoritatea
revistelor de specialitate din ţară: “Luceafărul”,
“România literară”, Tribuna”, “Steaua”, “Ateneu”,
“Transilvania”, “Flacăra”, „Minerva”, “Litera Nordului”,
precum şi în cotidienele bistriţene “Răsunetul” şi
“Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”.
30
l
şi ,, - o a
de
ţa în 1984 şi ”
de-
Este inclus de în -
1639-1997 -
Din 2013
: în
la de
-
a Uniunii
-
buc” - , în
2012.
,
:
- ,
,” .-
co la E
2013
, la
Karuna din
A mai publicat poezii în antologiile cenac ului George
Coşbuc, al cărui membru este de la înfiinţare şi până în
prezent:“Suverana Clipă”, “Spaţii posibile”, precum şi în
antologia “Gruparea scriitorilor de la Litera Nordului”de
Dumitru Munteanu antologia Bistriţa imagine
poeziei” de Elena M.Câmpeanu în 2012.
Laureat al Concursului Naţional poezie ,,George
Coşbuc‟‟din Bistri al revistei,,Steaua cu
locul I, a lungul timpului a obţinut mai multe premii şi
menţiuni la diferite concursuri de poezie.
Teodor Tanco ,,Dicţionar literar”
al Judeţului Bistriţa Năsăud.
este membru al Societăţii Scriitorilor
Bistriţeni.
Volume publicate “Virtuali infinit”, Editura
Karuna Bistriţa, 2008, volum ce a obţinut premiul special
al juriului Concursul Naţional Poezie „Goerge
Coşbuc”, Bistriţa, 2008, „Poezie pentru statui” Editura
Karuna Bistriţa, 2011, lucrare foarte apreciată de critica
de specialitate. În 2012 publică la aceeaşi editură volumul
antologic ,,Şoaptele universului”, ediţie bilingvă româno
engleză, care obţinut Premiul Special al
Scriitorilor, filiala Târgu Mureş la concursul Naţional de
poezie ,,George Coş ce s a desfăşurat la Bistriţa
În 2013 îi apar două volume la Editura Tipo Moldova,
Colecţia Omnia ,,Masca de pe faţa lumii” şi ,,Din umbra
uitării” ediţie bilingvă. În acest an Ioan Borşa este inclus
şi în Proiectul, O altfel de istorie a literaturii române
ntemporane”, lucrare tipărită ditura ,,Singur”din
Târgovişte, care oferă o privire plurivalentă asupra operei
sale. Ultimul volum publicat în este antologia de
versuri bilingvă ”Zborul albastru” apărută Editura
Bistriţa.
31
CREDINŢĂ ŞI ŞTIINŢĂ
Ştiinţa pură-n lume nu domneşte
Fără a fi ceva ce să răspundă
Şi cum lucrarea lumii e fecundă,
Un Crez e cel care statorniceşte.
Dacă religia-i ştiinţă sfântă
Şi este cea mai veche dintre toate,
Ştiinţa este o credinţă sfântă
Şi numai ambele ştiu cât se poate.
Şi ascultându-le pe amândouă
Fără a le-ndemna să se excludă,
Vom cuceri curând o lume nouă
Cu un belşug sporit de-a noastră trudă.
Ce ne va ferici deopotrivă
Cu tot ce prin unirea lor derivă.
NU DISPERA
Nu dispera că lumea se aşază
Într-un tablou cu umbre şi-ntristare,
Nu e de vină cel ce guvernează
De vină-i lumea cu necugetere.
Ascultă glasul ce reverberează
Pe sub cupola sfintelor biserici,
Ce-ţi stă mereu ca îngerul de pază
Lumină-n harul miilor de clerici!
32
El nu-i cuvântul care să trădeze
E cel care în lumea-ntunecată
Vrea calea vieţii să ţi-o lumineze,
Spre a cunoaşte singur adevărul,
Că lumea toată e Eternitatea,
Unde ne contopim şi noi cu Cerul.
ÎNTEMEIEREA CUVÂNTULUI
Cine a fost cel ce-a-ntemeiat cuvântul
Ca filozofii să-l răstălmăcească
Şi să-i dezlege pronia cerească
În timp ce el înconjură pământul ,
Şi poartă viu acea nedesluşire,
Ce ţine Universul în mişcare
Şi viaţa lumii într-o cugetare
Ce-o murmură întreaga omenire ?
Dar vom atinge punctul cel în care
Acest cuvânt miracol va descinde,
Din casa lui şi din mistificare.
El va răspunde lumii la-ntrebare,
Ca toţi nemilostivii să-l înveţe
Pentru –a pricepe, ultima strigare.
33
PORUNCILE
Nici una n-a rămas din cele zece
Să nu fie strivită sub picioare !
Dar nici acum pe nimenea nu-l doare
Că viaţa noastră păcătoasă,trece.
Iar dacă mai citim ce-a zis prorocul,
Să ne gândim la suflet, mai degrabă
Că pentru noi se pregăteşte locul,
Chiar dacă lumea prea puţin se-ntreabă.
Şi nu-i departe ziua cea în care
Va tresări cu milă Universul,
Când vom intra într-o purificare.
Atunci o lume neascultătoare
Chiar prea târziu ,dar sigur va-nţelege
Că Cerul are legi nemuritoare.
OROPSITUL
Ai vrut să treci, dar nu ai fost lăsat
Nici să rămâi, ca să-ţi păzeşti lucrarea
Să-ţi dărui viaţa nu ai fost chemat
De cel ce ţi-a pecetluit chemarea.
Ce tristă soartă, singur şi umil.
Cum să trăieşti asemenea viaţă
Ce te-a marcat de când erai copil
Păn-ai ajuns senil, uscat la faţă ?
34
Şi-acum trecut prin toate, resemnat,
,,Să mai alergi când ţi-e sleit fugarul”
Iar tu de altă lume eşti legat
Şi nu poţi să împarţi cu ea amarul.
Cu ziua care azi a mai zburat
Eşti fericit, ţi s-a umplut paharul.
RUGĂCIUNE
O, Doamne, mai trimite un Mesia
În lumea noastră cea fără credinţă!
Poate vom renunţa la utopia
Ce ne-a adus atâta suferinţă.
Da,suntem liberi să trăim cum vrem
Mai credincioşi sau păcătoşi de moarte,
Dar dacă am ajuns pân-la extrem
E că am înţeles puţin, din toate.
Mai dă-ne, Doamne, încă un răgaz
Să ne putem gândi numai la tine,
Spălându-ne ruşinea din obraz
Cu lacrima, care ni se cuvine!
De nu vom înţelege nici aşa
Atunci, fă Doamne, după voia Ta !
35
ALCHIMIE
S-a mutilat pământul, visând o nebunie
Pe care nime-n lume nu o visa vreodată
Ca hrana lumii noastre să fie-ndestulată
Iluzie născută,din oarba alchimie.
Şi-a început în lume hoţia adulată
De la o simplă pâine şi până la prescură,
Cu zeci de combinaţii şi fără o măsură
Să dea prin alchimie, magia blestemată.
Şi dacă nu se ştie, care va fi sfârşitul
Se ştie foarte bine,cât poate fi de tragic
Ca viaţa să dureze, trăind din ceva magic
Ce prin alambicare îşi amăgeşte mitul.
O, dragii mei, aceasta nu e o frază goală
Părând inofensivă, ne poate fi fatală!
PUNCTUL
Punctul nostru de pornire
Punctul ce ni de cuvine,
Punctul clipelor puţine
Punctul sacru de-ntâlnire,
Punctul cosmic ce ne ţine
Punctul de apreciere,
Punctul nostru de vedere
Punctul clipelor divine,
36
Punctul cel de cugetare
Punctul de destăinuire,
Punctul simplu de trăire
Punctul cel de renunţare,
Se sfîrşesc în Nemurire
Într-o viaţă viitoare.
MURITORUL
S-a mai născut aici un muritor
Scânteie din materia eternă,
Ce are drept prin legea cea maternă
Spre-a deveni şi un nemuritor.
Cum va privi aici această lume
El poate fi vieţii un amant,
Cu clipe rătăcite prin neant
Sau dăruit vieţilor postume.
El singur poate calea să-şi aleagă
Spre cea a veşniciei să se-ndrepte,
Sau fără a urca a vieţii trepte
Către abis şi moarte, el să meargă.
Iar timpul lui din patimă va creşte
Şi va ajunge unde îşi doreşte.
37
TRUP ŞI SUFLET
În fiecare trup e o lumină
Ce-i taina universului în tine,
Aceasta e suflarea cea divină
Pe care infinitul o conţine.
În trup este materia zidită
Sorbind această flacără nestinsă,
Iluminând natura infinită
Cuprinsul ei în lumea necuprinsă.
Suntem creaţi ca Cerul şi Pământul
Fiinţa noastră-i încă nepătrunsă,
Purtăm în sine viaţa şi cuvântul
În care taina lumii e ascunsă.
Această taină e Lumina, iat-o
În casa Celui care a creat-o!
PĂZEŞTE-ŢI SUFLETUL
Nu-ţi pierde sufletul furând pe altul
Mai bine să păzeşti ce ţi s-a dat,
Că niciodată nu vei fi bogatul,
Ce ţi-l arată duhul necurat.
Să nu te pierzi pe căile deşarte
Pe unde sufletul să-l risipeşti,
Aici domneşte lumea de păcate
Ce a uitat de legile cereşti.
38
Nu-ţi pierde sufletul, pierzând credinţa
Fără credinţă nu poţi să trăieşti,
Mai bine să îţi stăpâneşti dorinţa
Care te face zilnic să greşeşti.
Rugându-te la cel ce te păzeşte
Cu Crucea sufletul ţi-l miluieşte.
O PILDĂ
Aceasta s-a-ntâmplat, cândva, pe câmp:
Doi oameni ce munceau acolo-n luncă,
Îşi povesteau de toate între timp
Şi despre Dumnezeu şi despre muncă.
Iar dintre ei unul era ateu
Fără să creadă-n lucrurile sfinte,
Iar celălalt, crezând în Dumnezeu
Cu grijă pentru noi ca un părinte.
Cel credincios zicea către ateu:
,,Vezi, din pământ este făcut şi omul,
Iar prin suflarea sfântă Dumnezeu
I-a dat viaţă şi ne-asemuim cu Domnul”.
Ateul i-a răspuns că el nu crede
Că Dumnezeu i-a dat şi lui viaţă,
Că lumea toată de la el purcede
Şi că am semăna cu el la faţă.
39
Atunci cel credincios a replicat:
,,Cum toate de la Dumnezeu sunt date
Dacă pe Dumnezeu l-ai supărat,
Poate să-ţi ia şi haina ta din spate”.
Cum lângă foc ateul se-ncălzea
Sfidând, el şi-a luat haina din spate
Şi-a aruncat-o–n foc, iar când ardea
A spus:,,De-aici s-o scoată Dumnezeu, de poate”.
El n-a-nţeles, sărmanul de ateu,
Că haina ce în foc a aruncat-o
Nu o mai are, fiindcă Dumnezeu
În clipa respectivă i-a luat-o.
VIAŢA RĂSTĂLMĂCITĂ
De-ai înţeles că viaţa e o luptă,
Nu orice luptă este un război,
Viaţa e o stare ne-ntreruptă
De trecere prin care trecem noi.
Şi nu tot ce se crede e credinţă
Eşti umbra Celui cui te-ai închinat.
Ai fericire, sau ai suferinţă,
Din lumea cărui sufletul l-ai dat.
Şi nu orice sărut este iubirea
Cea sfântă,cum Divinul ne-a-nzestrat,
Iubire are-ntreagă omenirea
Dar sinceră, doar sufletul curat.
40
Şi peste câte treci într-o viaţă
Nu le-nţelegi, dacă nu eşti chemat,
Dar dacă ai pornirea îndrăzneaţă
Vei dobândi chiar ce nu ai sperat.
Şi nu orice speranţă e-mplinită
Răspunsul ei fiind necunoscut,
Şi se învârte-n lumea infinită,
Cu prea multe-ntrebări de priceput.
Nu tot ce străluceşte este stea
Şi nu tot ce e stea este un astru,
Cum nu tot ce-ai trăit e viaţa ta
Dar tot ce nu trăieşti e un dezastru.
Nu cheltui să îţi cunoşti destinul
Lasă-l în seama celui care ţi l-a dat,
Pentru că el, dacă este Divinul
Nu va greşi când vei fi judecat.
Iar dacă timpul este veşnicia
Cel destinat mereu e prea puţin
Iar de ţi-ai şti destinul şi solia,
Ar fi în viaţă cel mai mare chin.
Nu tot ce urcă va cunoaşte Cerul
Aici ajunge numai ce e sfânt.
Nu orice jurământ e edevărul
Dar orice adevăr e jurământ.
41
Nu tot ce este bun este durabil
Şi nu tot ce-i durabil este bun,
Dar tot ce e frumos e admirabil
Iar admirabilul nu e mereu tribun.
Nu orice întuneric este noapte
Nici orice dăruire nu e dar,
Iar ziua cu lumina ei împarte
Viaţa c- o filă-n calendar.
Această lume, atât de complicată
Ea vine şi se duce-n Infinit
Nu-i o poveste, cu a fost odată,
E o poveste fără de sfârşit.
Şi-ai să-nţelegi din toate cele spuse
Că-n viaţă tu câştigi doar un cuvânt
Iar zilele ce vin şi cele duse
Sunt veşnicie sau cenuşă-n vânt.
GÂNDURILE UNUI APOSTOL
Aş vrea să scriu mai bine,ce se poate
Şi să le dărui lumii cele scrise,
Să pot cuprinde gândurile toate
Să le trimit, pe unde-au fost promise.
Să decupez din lume amintirea
Acestui timp ce îl trăim cu toţii,
Să aibă o icoană omenirea
Cu-nfăţişarea noastră şi a sorţii.
42
Ca să deschid ferestre de lumină
Şi orbilor să le pătrundă văzul,
Cum lumea se preface în ruină,
Planeta ne aşteptă cu botezul.
Cum astăzi focul sacru ne îngheaţă
Iar frigul cu îngheţul lui ne arde,
Şi buimăciţi în orice dimineaţă
Ne pregătim cumplite halebarde.
Greşeala ne îmbată ca şi vinul
Iar răul cu alt rău ne încolţeşte,
Ca şarpele ce-şi picură veninul
Şi –n ochii lui pieirea străluceşte.
Dintr-un suspin,un alt suspin se naşte
Şi nu avem în pază cele bune,
Să cugetăm pentru-a le cunoaşte
Iar ziua trece, soarele apune.
Şi de-aş putea le-aş face minunate
Să le ajut ca înapoi să meargă,
Pe locul lor dintâi fiind aşezate
Şi amintirea timpului s-o şteargă.
Şi să vedem, ca la-nceput, cum toate
Cu slavă prin credinţă-şi află mersul,
Şi-o lume nouă cugetând cât poate
Să-nceapă să străbată Universul.
43
IPOTEZĂ
Mendeleev cu mintea luminată
A ordonat materia-n tabele,
Ca într-o veşnicie asumată
Răspuns la întrebările rebele.
O viziune cosmică şi clară
Ce-ţi spune că materia-mpietrită,
Prin aşezarea-n forma ei primară
De la-nceputul lumii-a fost gândită.
Şi tot ce este îţi trezeşte–n minte
Că lumea cea abstractă şi bizară,
Ar fi creată toată de-un părinte
Cu o gândire supranturală.
Cum ar fi toate acestea necreate
Cu ordine-n atomi şi greutate ?
ÎNTOARCEREA LA CREDINŢĂ
Să nu-ţi pierzi înţelepciunea
Care mai păzeşte lumea,
Uitându-te-n jurul tău
Să-nţelegi ce este rău.
Adevărul celor sfinte
Tot mereu să-l ai în minte,
Să-l împarţi cât poţi la alţii,
Cum o fac şi Preaînalţii.
44
Şi cu multă stăruinţă
Stai cu faţa la credinţă
Că aici ai lumea toată
Mulţumire şi răsplată.
RUGĂCIUNE DE SEARĂ
Dă-ne, Doamne, pace-n gânduri
Pace peste-aceste rânduri,
Pace-n suflet şi cuvinte
Pentru ruga cea fierbinte!
Pace peste-a nopţii haină
Pentru ruga noastră-n taină,
Cu iertarea de păcate
Pentru ale noastre fapte !
Şi ne-apropie cât poţi
În Credinţa Ta, pe toţi!
Amin !
MINUNILE LUMII
Piramide egiptene sau grădini din Babilon
Mai ascund încă secrete pentru cine vrea să ştie,
Iar în templul de la Efes mai există un pilon
Care stă să se răstoarne, dar e uns cu veşnicie.
3Mausoleul Halicarnas fost de-o frumuseţe rară
Zeus din Olimp mai este venerat cum se cuvine,
Iar colosul cel din Rodos ,cu nimic nu se compară
Fiind cea mai măreaţă urmă, dintre marile destine.
45
Farul din Alexandria mai pulsează peste ape,
În Dubai altă minune vrea să fie de nespus,
Iar dacă zburăm în cosmos, să vedem cerul de-aproape
Tot nimic nu-i la-nălţimea celui care-a fost Iisus.
Noi primind a lui lumină, mai durăm în lumea tristă
Iar minunea cea mai mare e că omul mai există!
RUGĂ
Să-mi spăl cuvintele de sânge
O, Doamne-ngăduie-mi atât,
Că sunt ca un ateu urât
Nu cred că-n lacrimi se mai plânge.
În lumea noastră cu lingoare
Nu ştiu, Doamne, ce s-a-ntâmplat,
Isus din nou e condamnat
Baraba liber râde-n soare.
Când o mistificare vine,
Alta nedesluşită pleacă
Şi iar uităm că se cuvine,
Să facem sufletul să crească
Şi nu cuvintele mai pline,
Cu tragedia omenească.
SE-NTOARCE ,,TURNUL BABEL”
Se-ntoarce ,,Turnul Babel” pe pământ
Iubiţii mei, luaţi-vă aminte,
Va fi babilonie de cuvinte
Şi se va crede că e lucru sfânt!
46
Popoarele vor fi amestecate
Pe scara ierarhiei sociale,
Bolborosind din greu pentru parale
În turnul de lumină şi păcate.
Din toate lumea nu va înţelege
Nici limba şi nici locul în esenţă,
Nici ce au semănat pentru-a culege.
Şi nici când vor ajunge-n apogeu
Fiind uitaţi de toate şi de lege
Şi mai apoi bătuţi de Dumnezeu.
CU DANTE
De-ar fi un purgator precum la Dante
Ar fi nevoie de mai multe stele,
Sau Calea cea Lactee să mai spele
Această lume plină de păcate.
De-ar fi un paradis ar fi deajuns,
O palmă de pământ ca să adune
Pe cei, ce nu au îndrăznit a spune
Măcar o vorbă, hulă, pe ascuns.
Iisus a zis ca să arunce-o piatră
Primul din oameni, care n-a greşit
Iar lumea a plecat mai vinovată,
Decât era femeia condamnată.
Iar noi, lihniţi de huzurul modern,
Ne vom trezi cu toţii în infern
47
APOCALIPSA
Dacă purtăm în genă origine divină
Mai josnic decât Iuda noi i-am vândut lumina,
Trăind apocaliptic în lumea filistină
Şi pentru toate omul, el singur poartă vina.
O, glorii ale lumii, .o,.glorii muritoare
Ninive, Babilonul trădează aurora,
Cenuşă risipită din slava creatoare
Planează peste toate Sodoma şi Gomora!
Şi dacă altă lume începe cu sfârşitul
Acestei lumi, ce este prea mult dispreţuită
E numai pentru faptul că-n toate-i infinitul,
Ce guvernează Cerul cu legi nemuritoare.
De sunt atent în lume la câte se întâmplă
Aud de Sus cum vine a cerului damnare.
TOMA
Şi într-o zi ca Toma o să credem
Doar ce vedem, nu ceea ce se spune
Şi s-ar putea lumina să ne-o pierdem
Cu prea puţina noastră-nţelepciune.
Da, omul este înzestrat să vadă
O reflectare tot dintr-o lumină
Şi el nu este obligat să creadă,
Dacă nu vede ordinea Divină.
Această ordine nu se reflectă
Prin formele ce omul le aşteaptă,
E ordinea cerească şi perfectă
Pătrunsă şi trăind prin orice faptă.
48
Iar dacă porţi în suflet o comoară
Nu e un aur din bijuterie,
Să-l vezi, să-l cântăreşti şi bunăoară
Să-l vinzi ca orice marfă , cum se ştie.
E ceva sfânt în tine, dar ascuns,
Trăind aici prin ordinea cerească,
Ce se răsfrânge-n tine îndeajuns
Prin faptele din trecerea lumească.
Aici ajungi să crezi sau să nu crezi ...
Dar existenţa lumii-i conştiinţa
Ce-o poţi cunoaşte fără să o vezi,
Şi o poţi crede dacă ai Credinţa.
49
C. S.
( )
Cred în Dumnezeu
aşa cum cred în
răsăritul soarelui. Nu
pentru că îl văd, ci
pentru că văd tot ce
atinge.
Lewis
LIUBA BOTEZATU
LIUBASTRA
AZI L-AM VĂZUT PE DUMNEZEU…
Avea patru ochi, patru mâini,
patru obraji, patru buze şi două suflete
îmbătrânite de atâta aşteptat...
Era acolo... în vocea caldă a tatii
şi-n zâmbetul lui smerit care nu
mai vrea decât pace.
Era acolo... în ochii mamei
înseninaţi la vederea umbrei mele.
Era pe buzele lor, care mă rugau
să nu plec, să mă las de toate
şi să-mi îmbrăţişez casa cu toate
amintirile copilăriei mele!
Era în mirosul maşinii venită cu
bunătăţi de acasă...
Era în straiele lor şi în mâinile
50
întinse spre îmbrăţişare,
dar lăsate în jos pentru sărutul
formal pe obraji, să nu râdă lumea.
Azi l-am văzut pe Dumnezeu,
dar l-am lăsat să plece,
păstrându-i încă iubirea pe haine...
CĂRAREA SPRE RAI TRECE PRIN IAD
(cugetare)
Pentru că nimeni nu a ştiut ce înseamnă pacea fără de
război,
ce este frumosul fără a atinge urâtul, ce este iubirea fără a
simţi ură,
ce înseamnă dragostea fără a simţi dispreţ,
ce este armonia fără a trece prin haos şi plăcerea fără
suferinţă...
Ziua nu ar mai fi zi, dacă noapte nu ar fi,
nici căldura nu ar mai fi căldură, dacă frigul nu ar exista.
Mântuitorul nu şi-ar mai avea rostul fără păcătoşi,
îngerii nu ar mai fi, de nu ar fi demoni...
Dumnezeu şi-a arătat faţa după venirea Satanei,
aşa cum Raiul s-a născut trecând prin Iad.
Acuzaţi-mă de ezoterism, dar cine suntem noi să schimbăm
Adevărul?
51
NU JUDECA!
( cugetare )
“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” ( Matei 7:1-5)
Nu judecaţi! Spune fiul Omului.
Judecă! Spune firea omului...
Pentru a judeca eşti înzestrat cu raţiune şi conştiinţă!
Judecă faptele omului, cântăreşte-le bine,
judecă-i cuvintele, judecă-ţi gândurile,
judecă cu chibzuinţă şi nepărtinire,
judecă bine acţiunile reieşind din factorii
din care s-au născut, motivele care le-au determinat
înfăptuirea, mediul şi situaţia socială
care au împins spre acestea...
Judecă cu milă şi înţelegere omul
pentru a birui judecata Omului!
Judecaţi faptele şi cuvintele cu băgare de seamă,
pentru a nu aluneca în judecarea omului.
,,Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi;
şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura‟‟
la Judecata dinaintea Domnului...
Cine dintre noi este fără de păcat?
,,Din cuvintele tale vei fi scos fără vină
şi din cuvintele tale vei fi osândit!‟‟
Omul nu trebuie asuprit sau dispreţuit pentru
faptele şi cuvintele sale,
el trebuie ajutat să-şi conştientizeze greşelile,
ajutat să găsească lumina şi calea cea dreaptă.
Omul trebuie îndrumat prin exemple şi fapte concrete,
iar nu împins şi mai mult în ignoranţă şi mizerie.
Judecaţi faptele, judecaţi cuvintele,
nu judecaţi şi dispreţuiţi omul pentru acestea,
52
pentru că nici Iisus nu a dispreţuit omul,
Iisus a dispreţuit păcatul.
Mai păcătos este omul care vede păcatul
seamănului său şi se bucură de acesta,
decât cel care l-a săvârşit din neştiinţă...
SCAPĂ-MĂ , DOAMNE, DE MINE…
Un demon de ieri mai intră în azi,
Se-aşterne jelind peste tină,
Vine fricos, calicit, istovit;
Nu-i găsesc vreo singură vină.
Plânge un demon în inima mea,
Hohoteşte-ntr-o mie de voci,
Îmi caută scuze, caută loc:
,,Anii pierduţi nu poţi să-i întorci!‟‟
Vine un demon şi-mi zice că-i rău
Ce a fost şi-ar fi bine să fac,
Sarcastic, spune că niciodată
Toate n-oi reuşi să le-mpac.
Stau prinsă în mreaja gândului meu,
Blestem pe toţi şi uit de toate!
De mai există vreun Dumnezeu,
M-alunge din mine, departe...
53
.
( Petru Botezatu
Dumnezeu poate
câte vrea, dar nu vrea
câte poate
Sfântul Ioan
Damaschin)
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Petru BOTEZATU s-a născut la 26 decembrie 1984,
în satul Andrușul de Sus, raionul Cahul, Republica
Moldova. A absolvit școala medie de cultură generală
„Mihail Sadoveanu” din satul natal și Liceul de pe lângă
Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din
Cahul. În 2008 devine licențiat în filologie al Universității sus-menționate, în 2010 – magistru în științe politice, iar în
2013 – magistru în filologie română în cadrul aceleiași
instituții de învățământ. În prezent, este doctorand al
Universității „Dunărea de Jos” din Galați și activează în
calitate de șef al Secției Cultură, Tineret și Sport a
Consiliului raional Cahul .
Debutează în anul 2002 pe paginile cunoscutei reviste
„Literatura și Arta”, unde îi este publicată poezia Vierul
inimilor noastre, dedicată lui Grigore Vieru cu prijelul
aniversării a 67-a de la nașterea poetului.
54
În 2005 debutează editorial cu placheta de versuri
Bolnav de cuvinte, Editura Pontos, Chișinău; după care
urmează volumele A fi, Editura Bons Ofice, Chișinău, 2008;
Soare sinucis, Casa Editorial-Tipografică Centrografic,
Cahul, 2010; Beresith (Facerea), Editura Pontos, Chișinău
2012, și Eu la plural, Editura Fundația Scrisul Românesc,
Craiova, 2013.
Este prezent în antologiile Botezaţi în cuvânt, Blaj,
2007; Cartea Poeziei, Chișinău, 2011; Poeți din Zodia
Helis, Slobozia, Ialomița, 2013.
CINA CEA DE TAINĂ
Înfăşurat, de-a-ntregul, într-o cerească haină,
îşi strânse ucenicii la Cina cea de taină.
Ştiind durerile de mâine,
a frânt, cu mâna Lui, o pâine
şi, în seninătatea luminilor de sus,
i-a căutat cu ochii şi le-a spus:
Luaţi, mancaţi, acesta e trup din trupul meu,
al Inceputului şi al lui Dumnezeu.
Apoi, la fel de blând şi de senin,
le-a-ntins paharul plin cu vin.
Beţi tot din el, le-a spus Hristosul Sfânt,
e vinu-acesta sânge al unui legămant.
Un sânge ce va curge din coastele-mi sfărmate,
ca să cureţe lumea de păcate.
Căci, de acum incolo, nu voi mai bea cu voi,
decât in rânduiala Impărăţiei Noi.
Şi le-a mai spus Hristosul, care a mers pe ape,
că se-mplineşte legea şi vremea e aproape.
55
Era cu ei acolo, printre sfinţi,
şi Iscarioteanul cu treizeci de arginţi…
INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM
(ICOS)
Bucuraţi-vă din suflet astăzi ale lumii neamuri,
Bucuraţi-vă şi-aşterneţi flori în calea Lui şi ramuri,
Bucuraţi-vă în inimi şi în gândurile toate,
Bucuraţi-vă când intră Domnul Vieţii în cetate.
Bucuraţi-vă şi credeţi cu tărie şi putere,
Bucuraţi-vă: e moartă moartea şi e Înviere,
Bucuraţi-vă că Domnul crucea tuturor o duce,
Bucuraţi-vă păcatul că ne-a fost iertat pe cruce,
Bucuraţi-vă căci viaţa i-a fost Mirelui inelul,
Bucuraţi-vă de jertfa ce ne-a dăruit-o Mielul,
Bucuraţi-vă! Prin jertfă fericirea se învaţă!
Bucuraţi-vă, prin jertfă, Domnul ne-a adus la viaţă!
Bucuraţi-vă-ntru Domnul!
MĂRTURISIRE
Să știi că am păcătuit, Părinte,
pentru o mie de ani înainte
și am făcut păcate mari și grele
de nu încap între pământ și stele
păcate ce-au ajuns, știu bine,
până la tronul Tău,
până la tine.
Fiu rătăcit, de mila Ta nedemn,
n-am ascultat pân-azi niciun îndemn
trimis de Tine-n Sfintele Scripturi
56
ci, credincios nevolnicei naturi,
am fost doar eu în sinea mea, crezând,
că-mi sunt stăpân în suflet și în gând.
Mărturisesc, Părinte, cu rușine,
că nu m-am încrezut decât în mine:
eu îmi eram și Cerul și Pământul
și îmi părea că este-al meu Cuvântul,
pe care îl zideam încet în vers,
crezându-mă mijloc de univers.
Țintind în visul meu nemărginirea,
să știi că am nesocotit iubirea,
hălăduind prin pasiuni fierbinți, am îndurat atâtea suferinți... Cum nu știam atunci ce este, oare,
Iubirea Ta atotcuprinzătoare?!
În clipa tainicei mărturisiri
mă las de haina păcătoasei firi
și în altarul sacru din Cuvânt
cu Adevărul Tău mă înveșmânt.
Cerându-ți îndurare, mă închin
acum și-n vecii vecilor.
Amin!
MĂ CAUT RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTE...
Mă caut rătăcind printre cuvinte
tot mai adânc, mai tainic, mai fierbinte
și tot mai mult tânjind după lumină,
mă caut din coroană-n rădăcină,
prin orice fibră care viu se zbate,
mă caut și-n pământ, și-n cer și-n toate
57
adâncurile vechi ale ființei,
sfințite cu agheasma suferinței
și unse-n vis cu mirul tainei sfinte –
mă caut rătăcind printre cuvinte.
Mă caut către zori și spre apus,
în gândul cel ascuns și cel nespus
și chiar în gândul tainic, negândit,
mă caut unde nu m-am mai găsit,
în codri noroioși și-n înălțimi
și-n cetele de foc cu heruvimi,
pe care i-am văzut ades, prin visuri,
mă caut în pierdute paradisuri
acolo unde morții lumii nu-s –
mă caut către zori și spre apus.
Mă caut disperat în pragul serii
în mările de dor ale tăcerii...
IAR FLORILE MI-S CUPE
Iar florile mi-s cupe. Lăsați-mă. Mi-e sete.
Aș vrea să beau din roua care-ar putea să-mbete
albinele ce-n lutul dumnezeirii sapă
izvoarele de viață. Iar clinchetul de apă
răsare ca un cântec din cărțile preasfinte
și povestește miezul de taine din cuvinte.
Lăsați-mă. Mi-e sete și florile mi-s cupe.
Dumnezeirea cade pe flori, pe vis, și nu pe
pământul care-i viață și moarte laolaltă
căci firea morții este adâncă, nu înaltă.
Nu vreau, ca pe o nucă, să decojesc misterul,
ci doar să văd cu gândul, în strop de rouă, cerul.
58
Și vreau să simt în suflet nemărginirea firii
și inima să-mi bată cu muzica zidirii,
iar ochii strălucească-mi în beznă ca o torță,
lumina să îmi fie cea mai de seamă forță,
să fiu vulcanul care doar adevăr erupe...
Lăsați-mă. Mi-e sete. Iar florile mi-s cupe...
DEGRABĂ
Degrabă va fi vârsta răstignirii
iar crucea simt că încă nu mi-e grea,
că nu m-am ridicat deasupra firii
și nu mi-am făcut aripi dintr-o stea.
Nici pașii nu mi i-am purtat pe mare,
n-am adunat mulțimile grămadă,
n-am ridicat ologii în picioare,
iar pe cei orbi nu i-am făcut să vadă.
Eu n-am simțit în ochii mei cum plânge
cu lacrimile zării Începutul
și n-a mușcat din mine, pân-la sânge,
cu dinți de plumb și cu-ndrăzneală, cnutul.
Nu m-am dezis de gloată și de turmă,
de veacul meu sălbatic și nebun,
iar mâine, de-ar fi ziua cea din urmă,
Marite Doamne, ce-aș putea să-ți spun?
Cum să îmi beau oțetul și amarul
cum să-l primesc ca pe un dar din cer?
Nu fiu aș vrea să-ți fiu, ci doar tâlharul
iertat în ceasul ultim, să nu pier...
59
PSALM
Mi-e atât de sete, Doamne, de lumină,
că sorb cu râvnă fiecare rază
ce limpede ca roua-mi luminează
și-mi toarnă vlagă până-n rădăcină.
Pe scara înălțimilor senine
mă urc cu gându-mpărtășit în taină.
Și-aș vrea să-mbrac lumina ca pe-o haină
croită parcă anume pentru mine.
Iar din paharul suferinței Tale
netrecătoarea clipă să o sorb
să simt că Te zăresc, deși sunt orb,
și să Îți ies, nădăjduind, în cale.
RĂSTIGNIREA DIN CUVÂNT
Profesorului Alexandru Tecuci
Tot mai bolnav.
Tot mai stingher.
Privirile îi zboară înspre cer.
Precum un mucenic, precum un sfânt,
iubindu-și Răstignirea din Cuvânt
și jertfa-n care s-a știut deplin,
precum un plâns ascuns într-un suspin,
precum un pustnic care e și nu-i –
ne-nveșnicit în gândul nimănui –,
dezveșmântat, în taina lui sihastră,
de noi sau doar de nelumina noastră.
60
Tot mai tăcut.
Tot mai puțin.
Își scoate fericirile din chin
și din dureri își stoarce un balsam
cu care unge rana unui neam.
Atâta soare are-n ochi și-atâta calm,
că orice vorbă-i poartă chip de psalm
și-n zâmbetul tăcutei sale guri
încap, întregi, Preasfintele Scripturi.
Nu, moartea lui nu-ncape în mormânt,
căci el se răstignește în Cuvânt.
Nu-l căutați aici, mai jos de fire,
căci el de-o viață-i dus la Răstignire!
DE VORBĂ CU FIICĂ-MEA
– Tată, Dumnezeu are ochi, aşa, ca şi noi?
– Copila mea, Dumnezeu are ochii cât cerul,
de ne vede pe toţi,
atunci când iubim
şi-atunci când urâm,
când suntem buni,
şi când suntem răi,
atunci când suntem în ascultare,
dar şi atunci când suntem neascultători…
– Dar, tată, Dumnezeu are şi urechi, aşa, ca şi noi?
– Dumnezeu le aude pe toate: murmurul plin de taină
al izvorului,
61
glasul ierbii şi al pământului care o naşte,
cântecul inimilor noastre fericite şi
plânsul sufletelor aruncate-n bezna păcatului…
– Dar mâini, tată?... Dumnezeu are mâini?
– Copilo, dacă ai simţit vreodată
mângâierea vântului cald
în pletele tale ca spicul de grâu,
să ştii că Dumnezeu te-a atins cu mâinile sale, cu care
împarte iubire, nădejde, iertare…
– Înseamnă că pot să mi-l imaginez pe Dumnezeu!
El e aşa, ca mine, ca tine…
– Copila mea, Dumnezeu înseamnă Iubire.
Şi numai iubind, chipul Lui ţi se-arată…
SFÂRŞITUL BUCURIEI DE-A FI…
Ştiu,
ştiu bine că-ntr-o zi,
când Pământul nu va fi
decât o bucată de pânză
cu care Dumnezeu îşi va şterge
mâinile şi faţa
proaspăt spălate
de păcatele noastre,
se va sfârşi bucuria de-a fi…
Ştiu
că pecetea chipului Său
nu va rămâne tipărită
ca faţa Mântuitorului
62
semiOm
pe prosopul nevinovat
al Veronicăi, iar pământul
nu va deveni o icoană,
la rămăşiţele căreia
să se-nchine,
peste veacuri,
puţinii enoriaşi
care au supravieţuit
sfârşitului
bucuriei de-a fi…
CÂNTEC
Împărat al Înălţimii
şi al zărilor astrale,
cântă-n ceruri heruvimii
slava Învierii Tale!
Cântă maicile în strane –
sufletele mănăstirii –
şi plâng sfinţii din icoane
bucuria Mântuirii.
Cântă florile. Natura
cântă-n cer şi pre pământ.
Mie cum să-mi tacă gura
inimii, să nu Te cânt?!
SĂ RIDICĂM BISERICI DIN CUVINTE
Nu doar de piatră, ci şi din cuvinte
Să ridicăm biserici şi cetăţi,
Să ne păstrăm în ele cele sfinte,
Precum străbunii noştri alte dăţi.
63
Să ne privească de pe bolţi albastre
Isus Hristos cu ochii lui cuminţi,
Icoanele să fie ale noastre
Şi chipurile sfinţilor părinţi.
Cărările spre ele să ne poarte
Când soarele răsare sau asfinte…
În limba noastră care n-are moarte,
Să ridicăm biserici din cuvinte…
NU TĂIAŢI PICIOARELE PĂDURII...
Cu zgomot cade pădurea
Cu picioarele tăiate.
L. Lădăriu
Nu tăiaţi picioarele pădurii,
mâinile ei purtătoare de verde
nu i le retezaţi cu securea
tocită a urii.
Oameni, fraţii mei buni,
de ce v-aţi pierde
în războiul ucigător al durerii?!
Nu sfâşiaţi pieptul
plin de fluturi al verii,
în care Dumnezeu îşi plimbă
ochii cât zarea
printre lumini.
64
Oameni, fraţii mei buni,
de iubire fiţi plini!
Nu tăiaţi picioarele pădurii,
nu-i scoateţi ochii – sori
printre frunzele verzi care cântă,
răsărind din lemnul atâtor viori,
melodia fiinţei – înălţătoare şi sfântă!
65
va
-o
(
)
Mariana Ciurezu
Sufletul curat, dacă
privi în el însusi, îl
va vedea ca într
oglindă pe Dumnezeu.
Sfântul Atanasie cel
Mare
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Născută la Iaşi la 17.12.1956. În prezent locuesc la Piteşti
Versuri scriu din liceu, dar primele publicaţii apar mult mai
târziu. Versurile mele au aparut in antologiile editate de mai
multe site-uri literare:
-2009, ,,Vara”, Asociația Universul Prieteniei;
-2010,,Călătorii prin timp”- culegere de poezie teligioasă;
-2011 ,,Amprente temporale”, editat de Cronopedia;
-2011 ,,Vis şi pasiune”, organizat de Esenţe;
-2011,,Cărticica mea de Crăciun”apărută pe Negru pe Alb -2012 volumele AMPRENTE TEMPORALE vol II,POEZIA
CULORILOR, şi CĂUTĂRI PRIN VARA ARSĂ DE CUVINTE. - 2013 public poezii în volumele CU PUPICI PENTRU CEI MICI şi
SPRE TINE DOAMNE apărute sub egida Asociației,,Expresia ideii” 2013-primul volum de autor,,Anotimpuri cu parfum de liliac”,editura Ispirescu.
66
RUGĂCIUNE
Doamne, Dumnezeul nostru
Tu din ceruri ne veghezi
Și asemeni unui astru
Nevoile noastre vezi…
Tu dai viselor culoare
Și rugăciunilor spor
Milostenie și iertare
Dai Doamne tuturor…
Ajută-ne, te rog, Doamne
Calea dreaptă s-o urmăm
Și cu-adâncă plecăciune
La tine să ne rugăm…
Dă-ne, Doamne, sănătate
Pace, liniște-ntre noi,
Alung-a noastră răutate
Și ferește-ne de nevoi….
SFÂNTĂ FECIOARĂ
Sfăntă Fecioară Maria,
Maica fără de prihană
Alungă de la noi furia
Cu o licărire de geană.
Și a soarelui lumină
Care ne mângâie fața,
Fă-o, Maică, să fie bună
Cănd răsare dimineața.
67
Sălăsluiește-Te-ntre noi
Drumul să fie curat
Alung-ale noastre nevoi
Sufletul să fie eliberat…
Să fii a noastră călăuză
Maică, Sfântă Fecioară,
Când fără nici o scuză
Relele ne doboară.
TU, DOAMNE !
În noaptea care-ncet aruncă
valuri de-ntuneric peste zare,
Doamne, Tu ai rămas lumina
sufletului pierdut în depărtare
Și câte gânduri mă-nvăluie
în singurătatea nopții triste,
toate Le alungi când rugă-nalţ
către înălțimile celeste.
Iar în ziua care se deschide
precum petala unei flori,
Doamne, Tu le dăruiești pe toate
celor smeriți și iubitori .
GÂNDURI
Așezate-ntre cuvinte
Gândurile pot fi multe
Mai cuminți și mai curate
Sau cu griji, amestecate.
68
Doamne, care le știi pe toate
Alungă gândurile deșarte,
Dăruiește doar voie bună
Oamenilor cu inima plină…
Și sănătate împlinește
Pace și multă liniște,
Revarsă, Doamne, peste noi
C- am trecut prin multe nevoi.
Bunătatea Ta este mare
Iar Împărăția seamăn n-are,
Primește-ne în a Ta casă
Oferind o viaţă aleasă…
ÎNGERI
Creaturi divine ne călăuzesc pașii
Și sufletul apără în clipe grele,
Dumnezeu din cer își trimite aleșii
Să ne ajute pe noi, suflete rebele.
Fără umbră și fără chip îi simțim mereu
Cum transformă-ntunericu-n lumină
Și mângâie sufletul când îi este greu
Suferință și durere nevăzuți alină.
Păzitori ai împărățiilor cerești
Cu aripi albe, pe lângă noi sălășluiesc
Cu bunătate și blândețe ca-n povești
Îngerii ne apără și ne iubesc.
69
NOAPTEA…
Ascult cum noaptea șușotește
Și-ntunericul s-ascunde,
Când lumina lunii poposește
Peste zările de ceață ude .
Liniștea totul înfășoară
și clipele parcă s-opresc
s-asculte noaptea cum coboară
din înaltul necuprins ceresc.
În fiecare clipă, Doamne,
Așezi picături de viață
Și trimiți mereu îndemne
Cu pilde care ne-nvață .
E noaptea timp de rugăciune
Și liniștea duce spre Tine,
A noastra rugă cu plecăciune
Pentru iertare, pace și bine…
SOMNUL MEU
Te chem, Doamne, să-mi aduci
Somnul care nu vrea să vină,
In nopțile lungi și reci
Numai gândul Tău m-alină…
Chipul Tău mă însoțește
În liniștea care doare,
Fiorul rugii oprește
Lacrima mea să coboare…
70
Gândul își află liniștea
Când lângă mine știu că ești
Îngerul Tău mângâie fruntea
Plecată de griji omenești…
PETALE DE GÂND….
Petale de gând împrăștii peste zare,
vântul le poartă și-l așterne-n cărare,
sunt cuvinte adunate în ceasuri de taină
când peste mine trimiți a Ta lumină…
Cuvinte aștern și stiloul parcă zboară
Pe hârtia rece și albă odinioară,
Sunt cuvinte de duh și-mbărbătare
Când simt inima că rău mă doare…
Și gândurile mele risipite-n petale
Le așez ușor la picioarele Tale,
Chezășie să fie credinței care-o port
și dragostei necondiționate, suport.
SFÂNTĂ CREDINȚĂ
Râuri nesfârșite, revărsat de zare
Toate înconjoară gândul uneori,
Cuvinte chinuite, dor și uitare,
Tu cu o suflare dai visului fiori.
71
Zbateri și durere macină sufletul
Fărâmă de viață legată c-o ață,
Drumuri neșfârșite cuprind pământul
Doar credința ne scoală-n dimineață
Mărite Doamne, credință dăruiește
În marea de ispite în care înotăm,
Fii mereu cu noi și ne povățuiește
Dă-ne speranță, să nu ne întristăm.
Viața e o luptă plină de iluzii
Cu tentații și-nfinite provocări,
Chiar și cuvintele duc la confuzii,
Doar Sfânta credință ne apără d-ocări.
SPOVEDANIE
Știu, Doamne, că versurile mele-s șchioape
Cum șchiop mi-a pasul, când gândurile zboară,
Dar cuvintele-s din inimă și nu încape
Răutatea sau vorbele d-ocară.
Am pus în strofe întâmplările din viață
Și-am făcut din poezie spovedanie,
Când am să mă înfățișez la a Ta față
Să mă pot bucura de împărtășanie.
Am avut încercări și cumpene tot timpul
Dar așa a fost ursit drumul meu prin viață,
Ai fost cu mine și mi-ai luminat chipul
Doamne, nu m-ai lasat să merg prin ceață.
72
CĂUTĂRI
Adun în spate anii ca pe o cunună
A existenţei mele mai rea, sau mai bună,
Împrăştii vise şi speranţe printre gânduri
Chiar dacă mai ascund tristeţi printre rânduri.
Poate n-am ales drumul drept dat de destin
M-am împrăștiat și viața mea a fost un chin
Și m-am împiedicat în amănunte fără rost,
Dar Tu, Doamne, mereu lângă mine ai fost…
Așa a fost crucea mea și, Doamne, mă iartă
Am greșit și soarta cu patimi mă ceartă,
Dureri adunate în nesfârșite clipe
Și tăceri care-mi fac sufletul să țipe.
Toate le-am îndurat cu multă răbdare
În căutarea efemerului soare,
Numai că timpul a trecut pe lângă mine
În căutare mereu de alte destine.
Așa că am rămas, Doamne, numai cu Tine,
Cu rugăciunea și credința din mine.
AȘTEPTĂRI…
Aștept, Doamne, în nopțile reci
Chemări care nu vor să mai vină ,
Doar vântul bântuie pe poteci
După semne din cetatea divină.
Ceasuri din turnuri uitate de vreme
73
Anunță trecerea timpului, sec,
Pe culmi albe de uitare, blesteme
Nemărturisite, devin un eșec…
Doar eu, în noaptea fără de forme
Aștept parcă ceva să se-ntâmple,
Aud tăceri care vin să m-adoarmă
Și mă mângâie încet pe tâmple.
Poate liniștea este semnul din Cer
Căutat de suflete stinghere,
În nopțile în care gândul sincer
Simte fiorul trecerii efemere…
CÂNTARE SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA
Sfântă Cuvioasă, a Moldovei apărătoare
Cu tânăra-Ți ființă la Domnul te-ai ridicat
Și pentru neprihănita-ţi credință ca o floare
Dar minunat de nemurire ai îmbrăcat.
Din vremea Mitropolitului Varlaam şălăsluiești
Și acoperi cu minuni, sănătate și bucurie
Pe pământuri binecuvântate, moldovenești
Pe toți cei care cu credință Te cheamă mijlocire…
Cu milostenie, spre Domnul ne rugăm să duci
Sfântă Cuvioasă Parascheva, prin harul Tău,
Rugăciunea noastră cu credință să conduci
Mijocitoare fii pentru noi la bunul Dumnezeu.
74
Izvor de însănătoșire duhovnicească,
De pace sfântă și de binecuvântare,
Pentru toți care credința pot s-o dovedescă
Sfântă Cuvioasă Parascheva ești alinare.
SINGUR
Singur mă pierd în cuvinte
Pe care nu le pot rosti
Și-mi rămâne în minte
Doar ceea ce pot cinsti.
Faptele sfinţilor cheamă
La rugăciune și-nchinare,
Uneori gândul destramă
Cuvintele și totul doare…
Atunci ridicăm spre Tine
Pocăința noastră amară,
Și ruga deodată devine
Speranță, care-nfioară.
RUGĂ
Doamne, rău m-ai pedepsit,
mi-ai dat suflet de iubit,
inimă de suferit
şi lacrimi pentru bocit .
M-ai dat să iubesc cu foc
şi să fiu făr'de noroc,
să iubesc neincetat
pe-ăl de nu m-a meritat.
75
Iartă-mi, doamne , visele,
iartă-mi neputinţele.
Dăruieşte-mi doar uitare
nu-mi trimite supărare.
Rugăminte-am, doamne, iară
nu-i da inimii ocară,
viselor dă-le lumină,
şi-n suflet pace deplină.
Atunci știu, Doamne, că primești
gândurile noastre toate
Și cu grijă ne ocrotești,
pe cei ce suntem a Ta oaste.
RUGĂCIUNEA MEA
Doamne, Doamne, ceresc tată,
Cel care viață dăruiești
Și umpli cu bunătate
Toate cele pământești.
Caută cu-a Ta privire
Către noi, cei păcătoși
Și cu a Ta milostivire
Dă-ne iertare la toți.
Prin bunătate divină
Ai facut din pământ rai
Și-ai umplut cu frumusețe
Fiecare colţ de plai.
76
Cu mir ai parfumat zarea,
Indemnându-ne pe toti
Să Îti ascultăm chemarea
De la bunici la nepoţi.
Doamne, păzeşte-ne pe noi
De rele şi neputinţă
Şi-ajută-ne la nevoi
dăruindu-ne căinţă.
77
COROŞ
-a
MIRCEA
Cel ce nu iubeşte n
cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire.
Biblie
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Sunt născut în 20 / 10 /1949 în județul Sibiu. Am studiat la
Dumbrăveni din același județ, 7 ani de şoală elementară și 2
ani de liceu civil. Apoi încă 2 ani de liceu militar la orașBreaza din jud. Prahova. Ulterior, am urmat Școala militară
Specialitatea Topografie în orașul Sibiu . Din 1970 și până
în anul 2000 am fost ofițer în unități ale Direcției
Topografice Militare. Cu stadii mai consistente de timp în
orașul Buzău și București. Actual sunt pensionar militar cu
gradul de Colonel. Locuiesc în București cu familia mea
care este compusă din 2 copii ( băiat și fată ) și câte o
nepoată de la fiecare. Am pasiuni mai multe privind
manifestările artistice, cum ar fi: poezia, pictura, sculptura,
muzica, lecturile de documentare și sport (de întreținere a
tonusului), bicicleta. Am călătorit mult prin țară, asta legat
de specialitatea topografie. Nu mai agreez deplasările și
despărțirile de familie.
78
Am participat la unele niveluri din fostul festival Cântarea
României, cu interpretări la chitară și expoziții de sculptură
care au fost apreciate de juriile de atunci, primind diplome
de participare, pe care le am ca dovadă că nu am strigat în
pustiu. Activez la cenacluri literare Orfeon, Amurg
sentimental, Șezătoarea Literară Negru pe Alb. Am reușit să
scot de sub tipar un volum de Rondeluri la editura Anamarol
şi am în pregătire alte volume de epigrame, sonete şi sextine
ironice. Dar timpul hotărăşte de multe ori altfel decât noi.
Restul să spună cititorii mei şi colegii întru creaţie
literară şi artistică.
(Numele este maghiarizat din Crişan, fac precizarea în
cazul că cineva se întreabă de naţionalitatea mea, (care este
română /de rit ortodox )
CUNUNĂ SMERIȚILOR
Domnul nostru, Iisus Hristos
A coborât din Ceruri - jos,
Oamenilor să le-arate
Traiul fără de păcate.
Vindeca bolnavi de boală,
Ologilor le spunea: Scoală!
Flămânzilor le da mâncare,
Fricoșilor...îmbărbătare.
Chiar orbilor, le da vedere
Și tuturora mângâiere.
Mării-i liniștea furtuna ,
Smeriților le da cununa...
De Drept Aleși și-aveau s-o poarte,
Până la noi și mai departe.
Sunt iată-i prinși în calendare
Pentru slăvire și-ndrumare .
79
UNEȘTE-MI ȚARA, DOAMNE!
Pe drumul care urcă încet înspre Golgota
Duci crucea răstignirii Tu cel făr-de păcate,
Pe margine-și revarsă Ierusalimul liota
Scuipând din gura știrbă insultele spurcate.
Iar preoților care cu-nvinuiri tembele
Te-au dus la judecată în fața lui Pilat
Și la soldații Romei bătându-Ți cuie grele
În palme și-n picioare,,... iertare Tu le-ai dat !?
S-au lepădat de Tine și ucenicii Tăi,
Ce să-i mai ceri mulțimii că-i batjocoritoare?
Privești la ei cu milă și-i ierți cât sunt de răi,
Chiar Tatălui din Ceruri, ceri pentru ei iertare !
Iubirea Ta de oameni egală-i pentru toți ?Și-acea iertare-i dată fără deosebire?
Unește-mi țara Doamne, unește-o, știu că poțiȘi fă-o pregătită pentru a Ta venire!
Apleacă-Ți ochii, Doamne, peste această țară
Că-i despărțită încă, deși-i mileniul trei !?
Această despărțire e cea mai grea povară,
Scurtează-i Drumul Crucii, unește-o-n rostul ei !
Dacă mi-e rugăciunea, un gest necugetat,
Dă-mi Doamne, Poezia, o Cruce de purtat!
SCARĂ SPRE RAI (Rondel )
Când toată lumea vrem în Rai
Și nimenea nu vrea să moară,
Îi cerem Domnului, pe-o scară
Să stea la cap, să spună: Hai !?
80
În niciun fel nu ne-nfioară
Credința că ni-i slabă? Vai!
Când toată lumea vrem în Rai
Și nimenea nu vrea să moară....
Din viața-ntreagă-n care stai,
Lung șir de ani, sau scurt, măsoară
Acel traseu și prima oară,
Contează sensul care-l ai!
Când toată lumea vrem în Rai !
IOAN BOTEZĂTORUL
Coborâtu-te-ai din munte
Că vremea ți s-a-mplinit,
Când Duhul cel Sfânt sub frunte
Lucrare ți-a poruncit...
Să faci botezului punte
Tava cu capul ciuntit;
Coborâtu-te-ai din munte
Că vremea ți s-a-mplinit !
Pentru-al credinței grăunte
Multora-n suflet sădit,
Ioane primit-ai smerit
Toate pedepsele crunte...
Coborâtu-te-ai... din munte .
81
LINĂ RAZĂ DE LUMINĂ
( Rondel )
Lină rază de lumină
Se coboară și le-arată
De pe bolta înstelată
Unde-i cel sortit să vină.
Cel născut din trup de fată,
Într-un staul din grădină,
Lină rază de lumină
Se coboară și le-arată.
Plânsul Mama când 'I-alină,
Ce-i văd ochii de-i mirată ?
Văd calvar ce-o să străbată,
Iar ai celor ce se-nchină,
Lină rază de lumină.
BISERICĂ FĂCUTĂ DIN LEMN
(PANTUM )
Biserică făcută din lemn
Du cerului rugile-nalte,
Prin turla înălțată solemn
Drept căi de salvare nu-s alte !
Du cerului rugile-nalte
Corabie-n mări cu furtună,
Drept căi de salvare nu-s alte,
Pe noi rătăciții ne-adună!
Corabie-n mări cu furtună
Să rămâi peste timp un însemn
Pe noi rătăciții ne-adună
82
Sub turle-n biserici de lemn.
Să rămâi peste timp un însemn,
Din cer la pământ ca o scară,
Sub turle-n biserici de lemn,
Chiar Duhul cel Sfânt se pogoară!
Din cer la pământ, ca o scară,
Să-ți fie drept hram și sfințire,
Chiar Duhul cel Sfânt se pogoară,
Pe lemnul ce-ți stă-ntru zidire!
Să-ți fie drept hram și sfințire,
Se prelinge în stropi untdelemn,
Pe lemnul ce-ți stă-ntru zidire
În icoane de sfinți se desemn.
Se prelinge în stropi untdelemn,
Ca lacrimi rășina apare,
În icoane de sfinți se desemn...
Tu plină ești de sărbătoare !
Ca lacrimi rășina apare
Și imne-ți răsună în amvon,
Tu plină ești de sărbătoare
Cu Prea Sfânta Fecioară pe tron !
Și imne-ți răsună-n amvon
Largi porțile-ți lași spre îndemn,
Cu Prea Sfânta Fecioară pe tron,
Biserică făcută din lemn.
ÎNVERZIND A ÎNVIERE
Doamne,-acel sfârșit de lume,
Bine-ar fi să-l știm anume,
Când și cum? Ne lasă semne
Spre-ndreptare să ne-ndemne!
Va da frunza-n cruci pe dealuri,
Când ne-om duce toți în valuri ?
83
Dacă trâmbița Ta cheamă
Judecății de dat seamă,
Iar lumina se va stinge,
Cine-n urmă ne va plânge?
Dacă trâmbița Ta sună,
Cine cruci la cap să pună?
Murind în case ori spitale,
Nepregătiți chemării Tale,
Vom rămâne fiecare
Fără loc de-nmormântare ?
Și fără cruci la căpătâi
Noi cei din urmă, cei dintâi ?
Doamne , nu ne mai rămâne
Decât astă rugăciune:
Ne ferește
Ne păzește
Și ne ceartă,
Ori ne iartă
Dar nu ne lăsa la poartă!
Fără cruci la căpătâi,
Noi cei din urmă, cei dintâi
Atunci când trâmbița Ta cere,
Vom înverzi a înviere !
ULTIMUL CUVÂNT
Întinde-Ți mâna Doamne
Din cerul Tău înalt
În clipa când din viață
Spre moarte am să salt,
Întinde-Ți-o deasupra-mi
Și-n largul necuprins
Ridică-mă de merit
Din trupul stând întins
84
Ajuns acolo unde
Strânși îngerii în cor,
Se vor opri din cântec
S-asculte-un muritor.
La semnul mâinii Tale
Cântând să mă ridic,
Că pregătit mi-e glasul
Cât Ți-am cântat de mic!
Lăsatu-ne-ai cuvântul
Spre-a fi de ajutor...,
Și iată că-mi ajută
Să mor mult mai ușor!
DOUĂ MÂINI, AVERE MARE
Oare ce-Ți mai pot eu cere,
Doamne, când mi-ai dat avere
Mâinile-astea amândouă
Să m-acopere când plouă;
Când mi-e foame, mă hrănească,
De mi-e frig, să mă-nvelească,
Ars de sete, să m-adape
Și de rele să mă scape!
Cele bune să le-adune,
Iar când glasul rugăciune
Prinde-a înălța spre Tine:
Mâini smerit împreunate,
ÎȚi mulțumesc și-Ți cer din toate,
Înțelepciune, sănătate .
De nu-i cerința prea bogată,
Mai lasă-mi, Doamne-averea dată !
85
LIBERTATE ȘI ASEMĂNARE ( sonet )
Știm că din lut ne-am fost născut
Cu Tine întru-asemănare,
Ți-ai prevestit a Ta-ntrupare
La cei ce nu Te-au cunoscut ?
Le-ai fost alături pe cărare,
Iar ei, cunună Ți-au făcut
Din spini și cuie Ți-au bătut
Pe lemn în palme și-n picioare
De ce a multe iertător
Priveai de sus cu-ngăduință?
Ori libertatea dată lor
I-a dus l-acea nesăbuință,
Sau lor, prea asemănător
Ești, cel mai presus de ființă?
RUGĂCIUNE LA MAICA DOMNULUI
Azi rugăciunea mea o-ndrept,
Icoana-Ți o sărut pe mână
Ca Soarele ce-l ții la piept
Mă facă soare din țărână!
Plângând, mulți numele Ți-l cheamă
Și vor iertarea lui Iisus;
Ai plâns și Tu ca orice mamă
Pe fiul Tău pe cruce pus.
Poți să le fii mijlocitoare
86
Pe încurcatele poteci,
Le-asculți și ruga răbdătoare
Tu pururea Fecioară-n veci !
Pe-acei loviți de griji prea multe
Și de nevoi și de durere,
Ți-apleci urechea să-i asculte
Și mâini le-ntinzi spre mângâiere.
Mai lasă-n ochiul de icoană
Să curgă stropul genei Tale,
Împărăteasca Ta coroană
Să-ntoarcă rătăciții-n cale!
Azi rugăciunea mea o-ndrept
Icoana-Ți o sărut pe mână,
Ca Soarele ce-l ții la piept,
Mă facă soare din țărână!
SINGURĂTATEA ULTIMELOR CLIPE
Se zbate mut singurătatea mea
Și-n suflet lacrimi vărs torent de munte
Când frigul le transformă-n fulgi de nea
Să-mi stingă fierbințeala de sub frunte.
Mă bate-un crivăț pe la-ncheieturi,
Iar câinii morții latră pe-nserate,
La Tine, Doamne, strig dar nu Te-nduri
S-asculți chemării mele disperate!?
La Tine toate drumurile duc
Și toate drumurile-ncep cu Tine!
Ce rost mai are-o jertfă pe butuc,
Când viața-i de dureri și de suspine?
Păcate câte-n viață-am petrecut,
Le recunosc, dar nu mai am ce face;
La mulți ne este Raiul cunoscut,
Dar viața-n Iad prea lesne-o știm preface!
87
În jurul Tău pe toți dacă ne strângi
La judecată fără amânare,
Voi sta și eu în palma mâinii stângi,
Când dreapta-Ți bate-a binecuvântare!
Vai! Ochiului bătrân se zbate pleoapa
Ca un avertisment, sau cine știe??
Sosită-i clipa de a trece apa,
Între ce-a fost și ce o să mai fie!
VIAȚA, UN FEL DE SCARĂ
La Tine, Doamne, vrând să mă ridic,
Fărâme iau din toate pic cu pic!
Și-oricât de mici și ne-nsemnate-s iată,
Cât ești de mare Doamne, ni Te-arată!
Scara de suit nu-i ca oricare:
Ci e viața în desfășurare !
Cu rugăciunea pașii-s mai ușori
În zilele cu soare sau cu nori.
De-i viața cu ispite presărată,
E semn că nu pot sui toți odată!
Ajută-mi neputința și-atunci când
Ispitelor vieții stau la rând.
La tine, Doamne, altă scară nu-i
Ajută-mi neputința mea s-o sui.
Orice netrebnic tot la Tine cată
Convins că Tu ai dreapta judecată!
Și-ți cere păsuire, sau măcar
Trimite-l înapoi să-ncerce iar!
88
ALERTĂ FALSĂ (Rondel)
Se știe: Duhul Sfânt, în lume
S-a arătat ca porumbel!
Deci porumbeii-n niciun fel
Nu pot să facă-un rău anume!
De-aceea scriu acest rondel:
Vreau păcătoșii să-i îndrume,
Să știe: Duhul Sfânt în lume,
S-a arătat ca porumbel!
Microbul aviarei ciume
Nu poate să-l aducă el;
Greșit s-a declanșat răzbel
Celor cu pene drept costume...,
Nu piere Duhul Sfânt din lume !
LACRIMĂ-N CURGERE
Totul e-o curgere
Din veșnic izvorul
Fără de ungere
Se-nvârte motorul!
Lumină-ntuneric
Aceeași bucată
A timpului sferic
Din lumea creată.
89
În Viață sau Moarte
În Sfârșit, Nesfârșit,
În oricare parte
Vei fi negreșit
La un capăt de drum,
Ori un nou început,
Nepriceputul de-acum
Iată-te Priceput!
Că mintea ajunge-va
Ca să priceapă
Sfârșitul e altceva
Ce-o să înceapă!
O sferă a-ntrebărilor
Fără de plângere
Supusă schimbărilor
Lacrimă-n curgere!
IUBIRE, TU
De câte ori am vrut să plâng
Eu lacrimi n-am putut să strâng.
La răutăți care s-au strâns
Tu mi-ai zâmbit și n-am mai plâns!
Tu mi te-ai dat și am avut,
Încrederea ce mi-am pierdut.
Iar când am vrut să știu mai mult,
M-ai îndemnat să te ascult.
Sunt azi de multe știutor
Că-n toate, tu ești rostul lor!
Cât de năvalnic curgi Iubire
Prin vene..., ești a mea trăire!
90
Oare-n furtuni ce au să vină
Vei recunoaște-a fi de vină?
Și-n inundata mea făptură
Nu te vei transforma în ură?
Vei cere capul meu pe-o tavă
Orbit de dulcea ta otravă?
Aflându-mă așa-nsetat
Tu într-o cupă mi te-ai dat!
De cum sorbit-am primul gram,
Nici o scăpare nu mai am!
Cât de năvalnic curgi Iubire
Prin vene..., ca o otrăvire !
ULTIMUL CUVÂNT
Întinde-Ți mâna, Doamne,
Din cerul Tău înalt,
În clipa când din viațăSpre moarte am să salt.
Întinde-Ți-o deasupra-mi
Și-n largul necuprins
Ridică-mă de merit
Din trupul stând întins.
Ajuns acolo unde
Strânși îngerii în cor,
Se vor opri din cântec
S-asculte-un muritor!
La semnul mâinii Tale,
Cântând să mă ridic
Că pregătit mi-e glasul
Cât Ți-am cântat de mic
Lăsatu-ne-Ai cuvântul
Spre-a fi de ajutor
91
Și iată că-mi ajută
Să mor mult mai ușor!
Sub semnul crucii
Înfrigurat de drumul străbătut
Sfielnic mâna-mi scot din haine ude,
Să bat crezând că cineva aude
Cum la intrare-n ușă am bătut:
Dar nimenea nu e ca să răspundă!
Și un oblon desprins se zbate-n vânt,
În noaptea neagră, negru de mormânt,
Sunt singurul ce nu vrea să se-ascundă!?
Repet bătaia și-ndrăznesc să strig;
Împinsă ușa-n scârțâit se mișcă...,
C-un tremur strâng bătrâna toporișcă
De frică pe de-o parte și de frig.
Pătrund în casă, casă să fi fost?
Iar scara ce coboară, unde duce?
La gât purtat un lănțișor cu cruce,
Mă arde, amintindu-mi cărui rost !
Cu stânga îl ating, iar cu cealaltă,
O cruce mare-mi fac, de om pierdut;
Și iată un miracol petrecut:
Se-aprind lumini și-un foc în vatră saltă!
De pe un zid, Icoană cunoscută,
Privea la mine parcă mustrător,
De ce-aș mai strânge mâna pe topor,
De ce mai stau cu inima-n derută?
Privesc afară; vremea s-a-nblânzit,
Merindele-s pe-o masă pregătite...,
Iar coborâșul scării amintite,
E un urcuș spre cerul înspuzit!
92
Cad în genunchi, icoanei să mă-nchin.
Prelinse lacrimi pe obraz mi-arată,
Că-s încă viu și că-i adevărată
Și lacrima din ochiul ei divin !
Nici nu știu cât am stat înmărmurit
Pe-o laviță. Când somnul să mă prindă,
Cu două aripi coborând din grindă,
Un înger protector m-a acoperit!
Apoi din somnul binecuvântat,
Când mă trezesc, afară-i dimineață;
Mai simt arzânde urmele pe fațăDe lacrimile care le-am vărsat.
Revăd cărarea care m-a adus
Prin neagra noapte aflat-am cer senin,
Când semnul crucii nu mi-a fost străin
Și tot prin el am fost o clipă---sus!
Miracolul de-aseară? Parcă nu-i!
Nici vis n-a fost, doar colo pe perete,
În locu-acelor ochi, sunt două pete
Ca semn cât de fierbinte-i plânsul Lui.
Pleca-voi mai departe și-am să las
Acest modest refugiu la răscruce,
Altui drumeț cui noaptea i-l aduce,
Să poată face-n el dorit popas.
Oare ce-a fost e un avertisment
Că-n viață multe vin să ni se-ntâmple ?
Mă-ngrijorez și azi cu albe tâmple...
Și-atent mă-nchin când povestesc, atent.
RUGĂCIUNEA - SINGURA LUMINĂ
Primește-mi Doamne ruga, ce-o îndrept
Spre Tine încă fără disperare
Deși-i mai stinsă inima din piept,
La rugăciune încă ea tresare!
93
Abia m-ascultă mâna tremurândă
Și-mi trag piciorul ca să facă pasul,
Din greutăți ce-n lume stau la pândă,
Asupra mea prea multe-și au popasul!
Uitatu-m-au copiii duși prin lume
Lăsându-mă în lipsuri și dureri...
De ce-ai lăsat o bătrânețe-anume
Ca plată la o mână de plăceri ?
Ca să mănânc nici dinții nu m-ajută
Și-i tot mai ștearsă mila din vecini...
La ușă soneria stă tăcută,
Iar patul parcă-i plin de mărăcini!
Mi-ascultă Doamne, ruga, sunt bătrân;
Închide-mi ochii-n somn, ce bucurie!
De neputință îngrijorat rămân,
Să nu ajung prin ea l-apostazie.
Din tot ce-am năzuit? E o ruină;
S-au spulberat speranțele firești...
În rugăciune - singura lumină,
Întreb de Tine Doamne, unde ești ?
Mi-adaugi zilele fără răspuns...
Acel final, sunt sigur, o să vină!
Pe cruce Tu cum Te-ai lăsat străpuns,
Cum ne-ai iertat,... deși eram de vină ?
94
-o
ă
(
Mare)
ALEXANDRU BORIS
COŞCIUG
Sufletul curat, dacă
va privi în el însuşi, Îl
va vedea, ca într
oglind , pe
Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Eu, Alexandru Boris Coşciug, m-am născut la 23
iulie 1950, în comuna Stâlpeni-Argeş, dintr-o mamă
originară din Muscel, Maria Chioncel, şi un tată originar din
Basarabia, Boris Coşciug. Ne-am mutat la Ştefăneşti Argeş
unde eu şi fratele meu mai mare, Petre, am absolvit şcoala
primară şi apoi liceul Brătianu, din Piteşti. Poate ca o
predestinare, deoarece trasabilitatea mea a fost modificată
de sfatul dat de dirigintele meu din liceu, profesorul de
matematică Eduard Minasian, de a-mi alege o meserie mai
subtilă, dar pe care nu am practicat-o niciodată la modul
specific, am absolvit în 1975 secţia de comunicaţii spaţiale a
facultăţii de electronică şi telecomunicaţii Bucureşti, unde
am avut ca maeştri nişte monştri sacri ai şcolii româneşti de
teorie a transmiterii informaţiei pe suport magnetic, nevăzut
95
ochiului uman: Gheorghe Cartianu, Edmond Nicolau,
Alexandru Spătaru, Gheorghe Rulea, Alexandru Timotin,
Dumitru Stanomir, Adelaida Mateescu, Mariana Beliş,
Vasile Cătuneanu, Nicolae George Drăgulănescu, Remus
Răduleţ, Andrei Ţugulea, Mihai Drăgănescu, şi alţii.
Nu am fost un geniu şi nu sunt nici acum, dar dacă
urmaşii mei vor respecta procedura divină de producere a
geniilor, cu siguranţă va ieşi unul şi din neamul nostru.
Eu am muncit conştiincios, participând la construirea
“gloriosului” comunism, fără să gândesc sau să sper că voi
scăpa vreodată de el. Am schimbat vreo 7 locuri de muncă:
industrie, proiectare, sănătate, prestări servicii electrice,
construcţii-montaj şi exploatare centrale electrice de foarte
mare importanţă la Porţile de Fier, Halânga, Curtea de
Argeş şi Cernavodă. Am devenit propriul meu stăpân în
1993 când am părăsit şantierul Centralei Nucleare de la
Cernavodă şi am pornit singuratec pe drumul întortocheat al
capitalismului românesc cu mica mea societate comercială,
CLEPSYDRA srl. Am participat continu la tot felul de
stagii de pregătire şi conferinţe şi am achiziţionat tot felul de
cărţi specifice pregătirii mele, cu scopul de a mă informa
profesional, fără a gândi că mă voi apuca de scris într-un
domeniu complet nou mie. M-am auto-caracterizat astral ca
fiind un “vagabond, rebel şi norocos”, datorită unui trigon
perfect marcat de Lună, Uranus şi Jupiter. Vagabond şi rebel
am fost. Nu în muncă şi nici în viaţă, ci în gând. Dar norocul
nu a surâs încă. Sau poate a surâs, dar nu-mi dau eu seama,
căci sunt un om bogat: am o soţie atipică modei practicate
de oamenii de afaceri ai zilelor noastre, Ioana Mariana, care
provine din tradiţia familiilor creştine româneşti, şi trei
copii. Nu mă pot plânge, dar nici nu mă pot lăuda cu vreo
mare realizare şi, deşi sunt adeptul atitudinii “nu îmi pare
rău de timpul ce-a trecut, el mi-a dat ce n-am avut”,
96
exprimat artistic de formaţia Iris şi la care eu adaug “...şi ce
am meritat”, singurul regret este al neimplicării mele în
educaţia celor trei copii, aşa cum ar fi trebuit, la momentele
la care ar fi trebuit. Dar Dumnezeu a fost bun şi îngăduitor
cu mine oferindu-le o educaţie ce i-a ferit de ispitele
vremurilor moderne şi i-a îndrumat către calea înţelepciunii
prin ştiinţă. Primul copil, Alexandru Cătălin, absolvent al
facultăţii de electronică Piteşti, a fost educat de mama lui,
Elena, după separarea noastră produsă în 1983, iar ceilalţi
doi, Maria Cristina, absolventă drept şi ASE Bucureşti, şi
George Valeriu, absolvent IMF Carol Davila Bucureşti, au
beneficiat de educaţia sănătoasă din partea bunicei materne,
Elisabeta, atâta vreme cât aceasta a trăit şi cât a fost necesar
şi suficient pentru a-i direcţiona pe traseul cel bun.
ADN-ul UMAN
Motto:
“Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!
De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.
Durerile-mpreună a lumii uriaşe
Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe.
Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri,
Semănător de stele şi-ncepător de vremuri.
Tomiris! vis de aur în viaţă-mi, să te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ţi le iert!....
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot şi tu şi eu.”
Mihai Eminescu - Gemenii
ADN-ul se găseşte în corpul uman sub două forme
distincte, vizibile în seminţele feminine şi masculine:
nuclear, în nucleul ovulului şi în nucleul spermatozoidului,
97
şi mitocondrial, în ovul şi în spermatozoid. ADN-ul nuclear
participă la procesul “crossing-over” de amestec al genelor
existente în seminţele celor doi parteneri. ADN-ul
mitocondrial feminin este considerat echipamentul energetic
al celulelor şi, recent, un depozitar al informaţiei evoluţiei
celulei, care comunică cu ADN-ul nuclear celular, pe o cale
nevăzută. Specialiştii în genomică nu mai atribuie nici un rol
genetic ADN-ului mitocondrial masculin, deoarece acesta se
regăseşte în corpul uman într-un procent de aproximativ
0,03% şi pare că dispare din corp, în timp ce zecile de
echipamente de ADN mitocondrial feminin, care se află în
ovul, vor echipa toate celulele capabile de multiplicare şi de
reproducere. Eu vă prezint cele mai incredibile rezultate ale
cercetărilor noastre, pe baza cărora am descoperit genele
traductoarelor biologice ale sufletului viu şi duhului dătător
de viaţă, componenta organică Eve mtDNA (Yin) şi divină
Adam mtDNA (Yang), şi am certificat genetic GENEZA şi
CREZUL.
1 - Teoria Eve mtDNA – referinţă acceptată genetic
Pe baza analizei ADN-ului mitocondrial feminin
existent în corpul uman, cercetătorii geneticieni au tras
concluzia că specia umană are la origine o singură femeie
care provine din Africa şi care a trăit acum aproximativ
200.000 de ani, motiv pentru care l-au numit “Eve mtDNA”.
Pe baza aceluiaşi scenariu al celei mai plauzibile
ipoteze, prin analiza cromozomului masculin Y, care
rămâne aproape nemodificat în timpul proceselor genetice,
cercetătorii geneticieni au tras concluzia că, acum
aproximativ 60.000 de ani, în specia umană s-a născut un
băiat cu o ultimă mutaţie genetică, specifică acestui
cromozom Y, care s-a transmis apoi întregii specii umane
moderne, hommo sapiens.
98
Noi agreem această teorie evoluţionistă, care
seamănă bine cu legendele mitologiei antice şi cu Geneza
biblică, şi spunem că Adam şi Eva, de care vorbeşte Biblia,
sunt doi oameni evoluaţi, prin care Dumnezeu a pus bazele
primei familii din lume şi cărora le-a transmis credinţa
adevărată.
2 - Teoria Adam mtDNA – noutate ştiinţifică
ADN-ul mitocondrial masculin, numit de noi Adam
mtDNA, este vizibil în corpul uman numai sub forma piesei
intermediare din spermatozoid, având forma unui grup de
nouă inele care înfăşoară microtubulii la baza gâtului
spermatozoidului. Din acest motiv, noi l-am comparat cu un
laser cuantic în cascadă. Echiparea spermatozoizilor cu acest
miraculos echipament se face în timpul procesului
spematogenezei, la atingerea pubertăţii. În timpul fecundării
naturale a unui ovul, Adam mtDNA pare a nu mai avea nici
un rol genetic, deoarece nu se divide şi nu paticipă la
echiparea celulelor, aşa cum se manifestă Eve mtDNA. În
timpul fecundării artificiale clasice, numită “fecundare în
vitro”, Adam mtDNA nu mai este introdus în ovul, iar prin
noua tehnologie de fecundare ICSI el este introdus, dar după
ce s-au făcut dezmembrări ale spermatozoidului care,
conform principiilor tehnicii utilizate în procesele de captare
a frecvenţelor foarte înalte, dereglează frecvenţa de
rezonanţă stabilită de Creatorul acestui clistron reflex
biologic.
Bazându-ne pe logica inginerească, deoarece acest
echipament miraculos reapare la pubertate în spermatozoizii
băieţilor, combinată cu informaţiile biblice despre geneză,
cu teoria transmiterii informaţiei, cu tehnica frecvenţelor
foarte înalte şi cu teoria managementului cunoaşterii şi
calităţii totale, noi atribuim noi funcţii de transmitere fără fir
a informaţiilor depozitate în ADN-ul mitocondrial masculin
99
şi feminin. Conform ipotezei noastre, necertificată ştiinţific,
ADN-ul mitocondrial masculin, se va poziţiona în
apendicele xifoid din stern (coasta lui Adam), numit şi
“vârful sabiei”, atât în organismele masculine cât şi în cele
feminine şi va coordona informaţional, fără fir, pe o
frecvenţă de aproximativ 30 THz, toate procesele biologice
din corpul uman, inclusiv pulsul cardiac. Conform acestei
descoperiri am emis ipoteza că cele două tipuri de ADN
mitocondrial sunt traductoare biologice de câmp magnetic,
astfel:
- Eve mtDNA este componenta organică a sufletului
viu şi este responsabilă cu funcţionarea organismului şi cu
adaptarea lui la mediul înconjurător, natural şi artificial,
generând emoţiile organice, numite EQ;
- Adam mtDNA este componenta organică a duhului
dătător de viaţă şi este responsabilă cu adaptarea la
universul informaţional nelimitat, generând multiple
credinţe, componentă numită de noi CQ.
Aceste două bio-echipamente, privite de noi ca nişte
şiruri de antene de emisie-recepţie, sunt coordonate, pe baza
celebrului IQ, de microprocesorul biologic individual, numit
creier, asemănător proceselor tehnice de comandă-control a
şirurilor de antene, prin programul LMSC (learning
management system control).
Combinaţia acestor calităţi ale corpului uman, de
integrare a datelor logice cu cele recepţionate prin unde
vizibile şi invizibile, a fost denumită de noi triunghiul
deciziei umane, CQ-IQ-EQ, având ca vârf “piatra neluată
în seamă” de către omul ziditor al "gen-omului". (Fapte
4.11).
Teoria Adam mtDNA a fost transmisă către:
- Science and Theology in Romania - 8-12 September 2007,
Sibiu, Romania
100
- First EMBO Conference on Centrosomes and Spindle Pole
Bodies - 12-16 September 2008 Heidelberg, Germany
- Academiei, Patriarhiei, Guvernului şi Preşedinţiei
României - 4 aprilie 2011
Rezumat: Furtuna creierelor şi a sufletelor
Procesele necesare şi suficiente unei bune
funcţionări a organismului uman sunt meticulos potrivite de
celule specifice, numite bio-manageri de proces, care
utilizează proceduri intercondiţionate, transmise în organism
prin trei canale de comunicaţie: chimic sau canalul proteic
(sanguino-limfatic); electric sau canalul ionic (neuronal) şi
mitocondrial sau canalul fără fir al undelor magnetice.
Acest al treilea tip de comunicaţie iese din spectrul
vizibil şi măsurabil şi introduce omul de ştiinţă într-o nouă
competiţie. Pentru acest tip de bio-comunicaţie, insuficient
cunoscut, noi aducem o nouă ipoteză teoretică, bazată pe
analiza managerială multidisciplinară a unui model
cibernetic propus de noi pentru omul perfect, prin simularea
funcţiilor organismului uman cu ale unui sistem virtual
computerizat, bazat pe managementul total al calităţii auto-
cunoaşterii şi al funcţionării lui perfecte. Principalele
cărămizi folosite la construcţia acestui sistem virtual sunt:
creierul sau microprocesorul principal; ADN-ul
mitocondrial maternal sau bio-antenele celulare tip log
periodice; ADN-ul mitocondrial paternal sau bio-antena
centrală tip laser cuantic în cascadă.
Acest ansamblu al cunoaşterii totale, clădit cu
“raţiune cerebrală, simţuri bio-celulare neurovegetative, de
necesitate şi suficienţă organică, şi simţuri bio-sufleteşti
nelimitate, a fost numit de noi “triunghiul principal al
deciziei umane, IQ-EQ-CQ”. Unul din principiile de bază
ale managementului cunoaşterii şi calităţii totale ne impune
recunoaşterea şi cercetarea oricărei informaţii produsă de
101
umanitate de-a lungul timpului, chiar dacă ea poate părea la
început o nebunie.
Deoarece în urma fertilizărilor naturale, sperma
tozoizii sunt natural echipaţi cu acest ADN mitocondrial
paternal (piesa intermediară este un veritabil bio-GPS), noi
considerăm că Adam mtDNA are un rol important în
calitatea evoluţiei fiinţei umane, motiv pentru care am
dezvoltat o nouă teorie genetică asupra evoluţiei umanităţii,
“Adam mtDNA theory”, care vine în completarea actualei
teorii “Eve mtDNA theory”, acceptată la nivel mondial.
Cuvinte cheie: creier, mitocondrie, maternal (Eve), paternal
(Adam).
PĂCATUL ORIGINAR
Motto: Facerea cap. 3
Eva stă în grădină, aproape de-un copac,
În care stă un şarpe, ce unii spun că-i drac;
Eva, prin sufletul organic acoperit de fuste,
Este scurt îndemnată din fructe ca să guste.
Adam trecând pe-acolo, aşa fără de treabă,
Intră cu Eva-n vorbă, dar făr‟ s-o facă-n grabă.
Eva: Gustă din aste fructe; ca Domnul o să fii;
Tot la fel de puternic şi… vom avea şi fii.
Tot ce-am pe lumea asta din inimă îţi dărui;
Când pruncii or să crească iubirea să n-o nărui!
Adam: Tot ce-am mai sfânt în suflet cu tine o să-mpart,
Nicicând, în astă lume, nu vreau să mă despart!
102
Prima bursă de organe – Parodie
Asta e prima bursă din lumea de organe,
În care fiecare dă suflet pân-adoarme;
Oferă al lui suflet, condus de mitocondrii,
Pe care le-a pus Tata, la fel ca şi în codrii.
Domnul: Ce ai făcut Adam? De ce n-ai ascultat?
Adam: Femeia, ce mi-ai dat-o, doar ea m-a îndemnat!
Domnul: Deoarece tu, astăzi, de Mine nu asculţi,
N-o să te uiţi, în vremuri, nici la cei ce-s desculţi;
Dar o să vezi ce-i bine că seamănă cu Mine
Şi o să vezi că răul te va-ndemna pe tine
Să te învârţi în haos, să mergi pe altă cale,
Şi-o să te-ntorci la Mine, prin chinuri şi cu jale!
Domnul, către Eva:
Ce ai făcut femeie? De ce mi l-ai corupt?
Eva: Eu sunt nevinovată! Dracul a conceput!
Domnul: În chinuri tu vei naşte şi-o să regreţi amarnic
Că l-ai corupt pe Adam, ce părea un om paşnic.
Domnul, către şarpe (Eve mtDNA):
Iar tu, reptilă crudă, ce de-oameni îţi baţi joc,
O să trăieşti în beznă şi fără suflu-n foc.
Domnul, către întreaga asistenţă:
Dar se va naşte-n lume un Fiu, dintr-o Fecioară,
Şi de-L urmaţi pe Dânsul, nimic n-o să vă doară.
Nu ăsta e păcatul că şi-au îmbinat suflet
103
…………………………………………………
Sau că au mâncat fructe, ce stăteau ca la bufet;
Împinşi, prin mitocondrii, ei strâmb s-au abătut
De la o procedură, ce Domnul le-a cerut;
Eva a vrut ca Adam să fie ca şi Domnul,
Fără ca să muncească, ci doar încălcând semnul.
Prin ştiinţă, nu-i păcat să afli, dacă munceşti din
greu,
Dar nu uita de suflul ce l-a pus Dumnezeu:
E-un cod pe care Domnul ni l-a setat în suflet
Şi dacă te abaţi, prin faptă şi prin cuget,
Reacţia se-ntoarce în trupul tău plăpând
Şi-atunci, străpuns de boală, o să te văd plângând.
Dar Adam se trezeşte şi pe parcurs revine;
Va asculta de Domnul şi va gândi mai bine.
Eva: Ce s-a-ntâmplat Adam? De ce-am plecat din Rai?
S-a supărat Stăpânul că haine nu purtai?
Adam: Nu ştiu de ce Stăpânul din Rai ne-a alungat;
Probabil că azi-noapte noi goi ne-am fi culcat?
Poate pentru sfidare şi că am ripostat,
Stăpânului spunându-I c-am luat ce El mi-a dat?
Dar nu-i nimic, ca mâine, la cer o să mă-„nalţ
Şi cu cuvinte simple, legate ca-ntr-un lanţ,
O să clădim un templu sau poate un castel,
Ca El să vadă bine că noi gândim ca El!
RĂZBOIUL GENELOR
Motto: “Ei vor porni război împotriva Mielului”
(Apocalipsa 17.14.)
Există-n lume genuri, trei,
Din care primul, cel mascul,
104
Stă astăzi cocoţat pe zmei,
Căci e puternic, e fudul.
Genul al doilea, femininul,
Cel ce organic guvernează,
El e frumosul, e sublimul,
Şi, intern, Terra cercetează.
Genul al treilea e neutru
Şi-i arbitrează pe cei doi,
Căci El e genul cel mai hâtru,
Şi stă-ntre ei, pentru nevoi.
Privind genetic, ele-s două,
Ce-au fost separate de Tată
Şi puse-n cele două ouă,
Cel de băiat şi cel de fată.
Neutrul nu se bagă-n ele;
El stă deoparte nevăzut
Şi pare că nici nu e-n cele
Ce-au fost zidite la-nceput.
Când se combină X cu Y,
Tu vezi, în cele ce se-ncheagă,
O combinaţie pe care Shrek
E singurul care-o dezleagă.
Mitocondrii paternale şi maternale
Războiu-n gene-i alfabetic,
E-o luptă informaţională,
105
Dintre cel ce-a creat sintetic
Şi cel ce ştie orice boală.
Primul este un om de ştiinţă,
Ce vede viaţa doar organic;
Al doilea, fiind tot o fiinţă,
Pricepe-n plus şi ce-i satanic.
Satanicu-i un rău organic,
Un fel de dezorientare,
A celui care este-un cinic
Al propriei vieţi celulare.
Războiu-n gene e mai amplu
Şi nu e pentru orice om,
Căci omul mândru şi-un pic tandru
A transformat omu-n genom.
El a uitat de procedura
Ce Tata i-a spus-o lui Moise
Şi-a construit azi creatura
Ce n-are spirit şi nu i se
Va mai vorbi vreodat‟ de Tata
Sau de tandreţea ce-o dă fata;
I se va spune ce să facă
Şi, după ce-a făcut, să tacă.
Privind genetic astă luptă,
Ea pare astăzi inegală,
Căci numai Eva se înfruptă,
Findcă Adam nu se mai scoală.
Dar Cineva de Sus împunge
Pe‟Adam în coastă să se scoale
Şi să strige: - Măi… ajunge !!!,
Căci au tăiat piesele sale.
Piesele sale-s nişte gene,
Ce-n vitro au fost eliminate.
106
Astfel războiul se aşterne,
Căci treburile-s necurate.
Acum, Adam, trezit din somn,
Priveşte-n jur şi se frământă,
Căci vede-n lume un “Gen-om”,
Care numai prin om cuvântă.
El este-un om, făcut organic,
Ce n-are vânt divin în coastă,
E un robot cu scop satanic,
Ce-o vrea pe Eva de nevastă.
Se spune că “Gen-om” va face
O lume-n lume mai prosperă;
Atunci, când i se cere, tace,
Căci are CIP în semisferă.
Adam, fudul ca un bărbat,
Se umflă-n piept şi, înfoiat,
O-ntreabă p‟Eva, derutat:
- Ce caută “Gen-om” în pat?
- Stai liniştit, răspunde Eva,
El e robotul meu din curte;
Mi l-a făcut cadou, cândva,
Un tip, care cunoaşte multe.
Dar nu te teme, e de treabă;
El e un simplu eunuc,
Făcut de ingineri, în grabă,
Şi au uitat să-i pună cuc.
Adam priveşte mai atent,
El vede CIP‟u-ascuns în creier
Îl scoate-ncet, cu un patent,
Şi îl striveşte ca pe-un greier.
107
“Gen-om” priveşte în oglindă,
Să vadă ce i s-a-ntâmplat,
Şi, de ruşine, vrând s-o întindă,
Îi spune Evei: - Am gătat.
Apoi el pleacă la culcare,
În curte, unde-i este locul;
Acum el stă în ascultare
Doar de Adam, ce-i ştie jocul.
Pacea în casă se aşterne,
Iar Eva iarăşi procrează,
“Gen-omul”, ce stătea pe perne,
S-a transformat în titirează.
Natura prinde iarăşi viaţă,
Şi animalele se-ncântă,
Căci sunt în rai şi au iar aţă,
Prin care şi Domnul cuvântă.
Eva e-acuma mulţumită;
Adam e-n casă iarăşi treaz;
Ea nu mai pare că-i grăbită;
El e ca Domnul de viteaz.
Epilog: "Se poate oare amortiza impulsul iniţial al lui
Dumnezeu - Să fie lumină? ... Dar dacă omul n-ar fi trăit pe
planul luminos, l-ar fi creat?" (Nicolae Spinei, profesorul
meu de literatură din liceu – Eseu asupra suferinţei)
108
N
(Sf.
)
MARIANA DOBRIN
Să urmărim adevărul,
iar nu umbrele sau
simbolurile.
Ioan
Gură de Aur
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Absolventă de Universitate,
În prezent sunt profesor la Şcoala nr. 15 “Adrian Păunescu”
din Piteşti, şcoală la care am fost o perioadă director.
Activitatea literară
Sunt:
- Membru al Uniunii Epigramiştilor din România
- Membru al Ligii Scriitorilor din România.
- Membru al Fundaţiei Culturale Liviu Rebreanu din Piteşti.
- Membu şi secretar al secţiunii de umor al Asociaţiei
Culturale Gheorghe Ionescu Gion din Piteşti.
- Membru fondator al Filialei Piteşti a Academiei Daco –
Române
- Iniţiator şi coordonator de proiecte culturale la nivel
judeţean, interjudeţean şi naţional, la toate obţinând premii.
- Participant cu lucrări ştiinţifice la mai multe simpozioane
judeţene, interjudeţene şi naţionale. -Am publicat 12
volume de autor cu poezie, literatură umoristică (epigrame,
fabulă, pamflet), cu literatură pentru copii ( poezie, scenete
109
în versuri, ghicitori).
- Sunt coautor în 32 de antologii.
- Am publicat în numeroase reviste de gen din ţară şi din
străinătate.
- Am participat la diverse concursuri literare naţionale
şi internaţionale, concursuri la care am câştigat 26 de
premii.
Activez pe douăsprezece site-uri literare, iar pe site-ul
Negru pe Alb sunt administrator, redactor la două reviste
literare şi am iniţiat şi coordonat proiecte de realizare a şapte
antologii tipărite, iar unele în format digital (online). Tot pe
acest site am iniţiat, coordonat şi jurizat mai multe
concursuri literare.
SĂRBĂTORILE PASCALE
Lumină din Lumină
În suflet şi în casă
Şi multă bucurie
Să-aveţi când staţi la masă,
Risipitori să fiţi
În vorbe cu simţire
Şi-n faptele frumoase,
Izvor de fericire.
Întindeţi, cât mai des,
O mână oricui cere
Şi lacrima s-o ştergeţi,
Aduceţi mângâiere.
Ferestrele din suflet
Lăsaţi-le deschise,
Primiţi Lumina Sfântă
În candele aprinse.
Vegheaţi să crească mare
Când timpu-aveţi în faţă,
110
E singura putere
Să trecem drept prin viaţă.
PASĂREA
Răstignit pe cruce
registrul grav impresionează.
Seamănă cu o pasăre.
Braţele – aripi frânte.
Faţa – soare îndurerat
înconjurat de raze.
Din răni picură mirul
prin care suspină inima
pătrunsă de spini.
Se aud plângerile cerului,
cutremur sonor
aruncat peste lume.
Durerea e luată de vânt –
Aroma ei mă sfâşie.
Mă răzvrătesc
în zbuciumul clipei ce moare.
Regret că nu am aripi să-L ajut,
am numai lacrimi.
Îmi primesc raţia de înfrângere
şi aştept al treilea cântat al cocoşului.
ACATIST
Ca mărgelele pe aţă
Zilele-mi adun
Şi încerc în fiecare
111
Binele să-l pun.
Din neghină vreau s-aleg
Bobul roditor
Şi, de-aceea, Doamne-Ţi cer
Zilnic ajutor.
Luminează calea mea,
Pasul mi-l veghează,
Lucrul spre care mă-ndrept
Binecuvântează!
Mă ajută înc-o zi
Să am sănătate,
Ca să-mi pot înfăptui
Gândurile toate.
Pentru câte mi le-ai dat
Şi îmi vei mai da
Eu smerit îţi mulţumesc,
Doamne, Slava Ta!
CREDINŢĂ
Credinţa e un foc divin,
O scară înspre mântuire,
Tămăduire pentru suflet,
Poteca pentru-mpărtăşire.
Vegheat de sus, cu blând fior,
La început e mai sfios,
Scânteie de-a primit din cer,
E semn trimis de la Hristos
Prin Îngerul ce-mi stă de pază,
Cu grijă-ntre pământ şi cer,
Să-mi întreţină-n suflet focul
Pe drumul greu şi efemer.
112
Iar lumea-aceasta, viscolită,
Să nu mă frângă prea uşor,
Şi îngeri, nimburi de lumină
Să mă atingă-n al lor zbor.
Doar armonii de muzici rare
Vreau inima să-mi locuiască,
Să mă păstrez pe drum curat,
Credinţa să mă însoţească.
DRUMUL CĂTRE TINE
Atunci când am să vin
Să bat la uşa Ta,
Te rog mult să primeşti
Şi rugăciunea mea!
TU fă lumină mare!
Să pot să te găsesc,
Pe drumul către Tine
Să nu mă rătacesc.
Nu m-aş ierta în veci
De nu Te-aş mai iubi
Şi drumul meu spre Tine
Nu mi l-aş mai găsi.
Abia acuma, DOAMNE,
Eu cred că înţeleg
Şi drumul către Tine
TU m-ai lăsat s-aleg.
113
Din suflet cred în tine
Şi vin şi îţi spun iar,
Că sigur vieţii mele
I te-ai ivit în dar.
La Poarta TA vor bate
Mulţimi întregi de oşti,
Eu voi fi un fiu bun,
TU să mă recunoşti!
TROIŢA
Troiţă Sfântă părăsită,
La margine de drum uitată,
Tu priveghezi şi dai lumină
În lumea-acasta zbuciumată.
Clădită pentru veşnicie,
Tu dăinuieşti sub cer senină,
Lăcaş pentru Divinitate,
Porţi credincioşii spre lumină.
Şi la răspântie de drum
Eşti semn de Sfântă îndurare,
Evlaviosul credincios
Se roagă pentru-a lui iertare.
Pios îşi face semnul crucii,
În faţa ta îngenunchează
Şi-n drumul lui plin de-ncercare
Troiţă Sfântă îi eşti rază.
114
LEGENDA MAGULUI
Povestea din Scriptură spune că patru Magi au existat
Şi toţi doreau să se închine pe rând la Noul Împărat.
Dar pentru că a-ntârziat, al patrulea n-a mai ajuns
La timp, cu daruri să se-nchine, în faţa Pruncului Iisus.
Pe un safir, o perlă mare şi un rubin el a vândut
Întreaga lui agoniseală şi-a mers la Pruncul Nou-Născut.
Plecând spre locul de-ntâlnire, el a văzut un om rănit;
Nu-l cunoştea, dar i-a fost milă şi Magu-atuncea s-a oprit,
Safiru-n grabă l-a vândut şi cu avutul câştigat,
A dus bolnavul la un doctor şi rănile i-a vindecat.
Dar când la Bethleem ajunse, acolo n-a mai fost Iisus,
Căci Maica Domnului şi Iosif înspre Egipt, pe-ascuns l-au
dus.
În drumul său, grăbitul Mag, s-a întâlnit cu mulţi soldaţi,
Erau soldaţii lui Irod, lângă-o femeie adunaţi.
Ei se luptau cu-acea sărmană să-i smulgă pruncul de la
piept.
- Opriţi! Le-a zis cu forţă Magul. Ce faceţi voi nu este drept.
De vei lăsa copilu- n viaţă, se adresă unui soldat,
Eu îţi voi da acest rubin. Copilu-atunci a fost salvat
De Artaban, smeritul Mag, ce a plecat în drumul său,
Înspre Egipt, la Fiul Sfânt, trimis la noi de Dumnezeu.
Trecură ani de când umbla pe drumuri, căutând mereu
Şi într-o zi fu găzduit de-un om sărman, cu traiul greu.
Cu dragă inimă, creştinul l-a aşezat pe Mag la masă;
Deodată s-au trezit că intră soldaţii lui Irod în casă.
Cereau să le plătească birul. Sfiosul om le-a spus că n-are.
- Atunci te vom lua cu noi şi te vom duce la-nchisoare.
Din pungă Magul scoate perla: “Luaţi-o pentru datorie,
Lasaţi în pace omu-acesta şi nu-l băgaţi la puşcărie”.
Trecut-au treizeci‟ trei de ani, de căutări şi de umblat,
115
Ajunse la Ierusalim, unde-ngrozit, Magu-a aflat
Că Regele lui Israel pe Golgotă e răstignit;
- De ce mă părăseşti Iisuse, tocmai acum când Te-am găsit?
Nu Te-am slujit atâţia ani şi-acum, când stau în faţa Ta,
Nu mai am, Doamne, nici un dar, pe care să Ţi-l mai pot da.
Cu glasul stins, cum sta pe cruce, bietului Mag Iisus i-a
spus:
-Ştiu tot, a tale daruri, la mine toate au ajuns.
Le-ai dăruit cu bunătate atâtor fraţi sărmani ai mei,
Ce daruri mai de preţ, creştine, s-aduci la mine tu mai vrei?
LA MÂNĂSTIREA DE LA TURNU
La mânăstirea de la Turnu
Un clopot de aramă bate,
El cheamă grabnic credincioşii
Să-şi vindece-ale lor păcate.
Cu toţi se-adună pâlcuri, pâlcuri
O sfântă slujbă să asculte,
Îşi poartă straiele străbune
Păstrate-n satul de sub munte.
Cu feţele pios plecate,
Lângă bătrâni, lângă părinţi,
Se-adună roată copilaşii
Şi sunt cuminţi ca nişte sfinţi!
Iar blândul preot le zâmbeşte
Că fac mătănii şi ascultă;
Aici ei nu mai sunt ştrengari,
Se-nchină la icoana sfântă
Din cer Lumina lin coboară
Şi DUMNEZEU e mulţumit
Că-n satu-acesta de sub munte
E un popor aşa smerit.
116
PIETATE
Împărăteasa lumii,
Să vindeci rana noastră,
Cu mângâieri de taină
Şi lacrimă cerească!
Izvor eşti de credinţă
Când suntem în nevoi,
Verşi lacrimi pentru lume,
Te roagă pentru noi!
Genunchii ni-i plecăm
În faţă la icoană,
Tu eşti făptura sacră
Şi fără de prihană.
Înalţă ruga noastră
La Fiul tău ceresc,
Sădeşte gânduri sfinte
Pe neamul omenesc!
Îndreaptă neputerea,
Să ne veghezi mereu,
Să fim lăcaş de taină
Clădit de Dumnezeu.
DECALOG
N-am să alerg pe reci cărări
Ce-mi flutură lumini de jar,
O singură lumină-aleg
să-mi fie-n noapte ca un far.
117
Nu-mi voi clădi un chip cioplit,
eu alte semne vreau să las:
Cuvântul drept şi clar rostit
în orice zi şi-n orice ceas.
N-am să-ndrăznesc, în veci de veci,
s-arunc dispreţ spre Cel de Sus
şi ziua-şaptea o cinstesc,
Nădejdea toată-n El mi-am pus.
Învăţătura Cărţii Sfinte
mă-ndeamnă să fiu om cinstit,
să ţin în braţ şi suflet viaţa,
să nu poftesc ce n-am muncit.
Şi-n toate zilele la rând
Părinţii sincer să-i iubesc,
Virtutea trupului să-mi placă,
Desfrâul să-l dispreţuiesc.
Acestea toate sunt lucrări
spre drumul către mântuire,
să ne hrănim mereu cu pâinea
Credinţei plină de iubire!
CETATEA RECONSTRUITĂ
Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,
Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.
Odată, însă, fost-am ruină părăsită,
Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.
În jurul meu erau doar garduri sfărâmate
Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam,
Ferestrele, de-a rândul, de vânturi erau sparte
Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.
Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe
Şi-n faţa-a mele ziduri stricate s-a oprit,
118
Un Meşter cu priviri atât de întristate
Când a văzut ruina în care m-a găsit.
A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii
Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau
De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii,
De vânturile care în ele şuierau.
În miez de noapte rece, acele negre umbre,
Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,
Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,
Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.
Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea
Ducea cu EL comori, cu grijă adunate
Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea
Dorea să mi le dea în dar ales pe toate.
Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,
Că peste tot sut cioburi şi totu-mprăştiat;
Întreaga mea cetate era ca o ruină
Şi nici un colţişor nu mai avea curat.
Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice:
“Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi
Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice
O iau piatră cu piatră, o voi reconstrui.”
Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece,
Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.
Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce,
Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.
Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă,
Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus:
“Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”
Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.
A treia zi Drumeţul în prag s-a arătăt
Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.
Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat
Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.
119
PUTEREA CRUCII
Pe-un episcop smerit şi plin de-nţelepciune
L-a întrebat sultanul: Părinte, haide spune!
Eşti sigur de Scriptură că e adevarată?
Bătrânul episcop răspunde de îndată:
- Te îndoieşti, cumva, de Cartea noastră Sfântă?
Învăţatura sa creştinilor cuvântă.
- Atunci să bei otrava ce stă-n acest pahar,
De crezi în a ta Carte şi-n marele ei har.
Bătrânu-atunci ceru răgaz de rugăciune
Trei zile încheiate, apoi sultanul spune:
-Să bei otrava toată cu boabele ei lucii,
Dar n-ai voie să faci deasupra-i semnul crucii!
Bătrânul ia paharul şi-ntreabă cum ar vrea,
Pe care parte-a cupei otrava să o bea?
Cu degetul indică deasupra-n patru părţi:
- Pe-aici, pe-aici, sultane? Hai, vino să-mi arăţi!
-Bea cum pofteşti bătrâne, prin care loc voieşti,
Arată-ne puterea credinţei ce-o slujeşti!
Priveau, uimiţi cu toţii, paharul cel golit.
Ceru puţină apă, paharul a clătit
Şi-l roagă pe sultan să dea acum să bea
La cel ce l-a-nvăţat povaţa-aceasta rea.
Sultanu-a dat paharul slujbaşului smintit
Şi-n câteva secunde acesta a murit.
În forţa Sfintei Cruci să crezi cu mult temei,
Că te va apăra, fă mare semnul ei!
120
FURNICA
De-un timp
mai lung de vreme,
Furnica locuieşte
La elefant în spate
Şi traiul îi prieşte.
Ea nu putea vedea
Decât o parte mică
Din elefantul mare
Şi-n mintea-i de furnică
Spunea că uriaşul
Nici nu ar exista,
Doar ea e importantă
Şi face tot ce vrea.
La fel susţine omul
Că nu e DUMNEZEU.
Desigur, e prea mare,
Nu-i vede chipul său,
Deşi stă pe pământ
De DUMNEZEU creat,
Se bucură de soare,
De câmpu-mbelşugat,
El spune că nu-l vede,
Că nu ar fi nimica;
Necredinciosu-acesta
Gândeşte ca furnica.
LIMITE
Ce-ar fi dacă-ntr-o bună zi
Putere cerul ne-ar trimite
Şi i-am citi la om prin gând,
Printre cuvinte ticluite?
121
Desigur, unii s-ar simţi
Prea îngroziţi şi disperaţi,
De parc-ar sta în faţa lumii
Goi, foarte neajutoraţi.
Cuprinşi de spaimă ar fugi
Ca nişte fiare hăituite,
Târându-se prin văgăuni
Să nu mai poată fi privite,
Ori în pădure ar trăi,
În codrul mare s-ar ascunde,
În peşteri negre şi pustii,
Însinguraţi, cu gânduri hâde.
Coşmaru-acesta infernal,
Cumva de s-ar adeveri,
Atunci ar fi sfârşitul lumii
Şi omenirea ar pieri.
Dar ştie bine Ziditorul
De ce noi, simpli muritori,
Avem puterea limitată,
Simţim aceasta deseori.
Când deznădejdea ne sfâşie,
Găsim LUMINA revărsată
În CARTEA – râu de apă vie,
Ce tuturor ne-a fost lăsată.
DURERE CÂT O VEŞNICIE
(mamei mele-21.05.2012)
Ochii-mi sunt oglinzile tristeţii,
Lacrimile curg potop şi lasă
Urmele adânci ale durerii,
Moartea a ieşit victorioasă.
122
Vorbele îmi sunt neputincioase,
Nu m-ajută, nu mai pot a spune
Cât zbucium, câtă disperare,
Inima azi poate să adune.
Suflet sfărâmat în zeci de ţăndări,
Copleşit de aprigă durere
Când dispare pentru veşnicie
Mama, glas de înger, mângâiere!!!
Mă lipesc de chipu-atât de drag,
Vreau să-i dau din trupul meu căldură,
Vreau s-o smulg din gheara neagră-a morţii,
Zâmbetul să-i înfloresc pe gură.
Groapa lacomă-şi deschide hăul
Şi ofranda-nghite ca o fiară,
Lutul greu şi negru stă la pândă,
Ca o vijelie se coboară.
Stau inertă-n faţa tragediei,
Neputinţă simt şi dezarmare,
Fiinţa care m-a adus pe lume
Pentru veşnicie-acum dispare.
Vreau să urlu azi către toţi munţii
Şi spre ceru-nalt, la Cel De Sus
Să-mi dea forţă să o scot din gropa
Unde trupul drag îi este pus.
Sunt sleită de puteri, învinsă,
Fără de reper mă prăbuşesc
În genunchi, lângă pământul reavăn
Şi cu disperare-n jur privesc.
123
Sigur nu-nţeleg Divinitatea,
Planurile-i sunt mult prea subtile
Când răpeşte-o fiinţă iubitoare,
Când fixează numărul de zile.
Nu-nţeleg măsura ce o are
Când împarte-atâta suferinţă
Unui om ce-a dus o viaţă dreaptă,
În smerenie şi în credinţă.
Poate este o eliberare,
Poate este calea spre lumină,
Mie îmi rămâne gol în suflet,
Dor etern de mama mea blajină.
ICOANA
Fereastra noastră către cer
Împodobită cu lumină,
O taină strânsă din eter.
Ce multe lacrimi ne alină.
Icoana e o povestire
Din Cartea lumii, Carte Sfântă,
Speranţă, sprijin, mântuire,
Un talisman ce ne cuvântă.
Cu lacrimă pe lemn spălată,
De marea plângere vorbeşte,
E scriere cu har pictată,
Care încet se desluşeşte.
În ea se zugrăvesc istorii,
Povaţa vieţilor creştine
A celor ce-au fost slujitorii
Învăţăturilor divine.
124
Nu-i o pictură ca oricare,
E-o „scriere” pentru creştin,
Icoana e comunicare
A nevăzutului Divin.
IMPOSIBILA CUNOAŞTERE
O mână de ţărână cu rouă şi eter
A fost de-ajuns s-adune în taină Ziditorul,
Să plăsmuiască fiinţa ce are chip de om,
O simplă jucărie însufleţind decorul
Pe care timpul sadic o manevrează-n voie
Şi când se plictiseşte de jocul inventat,
Transformă jucăria în pulbere măruntă,
Bucată de ţărână pierdută în neant.
Un musafir în grabă e omul pe pământ,
Trăieşte într-o taină şi-n taină va pleca,
Fără să înţeleagă parşivul joc al vieţii,
Nici jocul crud al morţii, oricât ar căuta.
E un actor pe-o scenă de soartă rezervată
Într-un scenariu scris de viaţă şi destin,
O luptă cu iluzii şi multă suferinţă
Până la transformarea în iarbă şi lut fin.
La marile-ntrebări, ce-l rod cu-nverşunare,
Răspunsuri nu găseşte, nici în filozofie,
Nici ştiinţa adunată în ani de cercetare
Neputincioasă este, răspunsul nu îl ştie.
125
Şi-acele definiţii pretinse-a fi răspuns,
În descifrarea tainei ce-ascunde Universul,
Sunt jocuri de copii, firav contur de fum,
Ridicole orgolii ce-nşală înţelesul.
O singură speranţă poate că ar mai fi:
În tainele Scripturii, dac-am putea pătrunde,
Am înţelege poate de ce-am venit aici,
De ce acum e timpul, de ce plecăm şi unde?
LEGEA LUI DUMNEZEU
Cum faci Tu, Doamne, când împarţi?
Ce legi Te mână când faci daruri
unui copil abia născut,
curat ca lacrima Maicii Tale?
Arunci sămânţa la-ntâmplare
de unu-ajunge rege, iar altul simplu rob?
Grăuntele-ncolţeşte cum Tu ai hărăzit,
sau face fiecare cum vrea sau e-ndemână?
Hazardu-l dijmuieşte,
sau e doar a ta mână?
De ce, din bob curat, la început de drum,
din unul iese-o floare, din altul buruiană,
de ce se-nchide-o poartă, cine greşeşte oare?
De ce îngădui asta,Prea Bunule Părinte,
ca din sămânţa nouă să iasă un tâlhar,
iar altu-alege calea smerită din altar?
N-ai pus sămânţă bună, egal în fiecare,
sau foloseşti în taină câte un alt cântar?
Nu pot găsi răspunsuri,
nu ştiu a Tale legi, dar eu Te rog, Prea Sfinte,
să-mi faci şi mie-un dar:
126
cu marea Ta putere,
din marea-ţi bunătate
să-mi dai un bob de har.
127
DRĂ
fi
t
(
)
AGAFIA GAN
Urcuşul către
mântuire: încet, dar
sigur este să i azi
mai bun decât ieri şi
mâine mai bun decâ
azi.
Înaltpreasfinţitul
Bartolomeu Anania
NOTE BIOGRAFICE
Sunt născută în 1953 în comuna Hodac, judeţul Mureş. Am
urmat şcoala şi liceul în Bucureşti. Sunt absolventă a
Universităţii Petru Maior, facultatea de Română – Istorie şi
a Universităţii Bucureşti - facultatea română-engleză, cu
licență în filologie.
Am scris în timpul studenției și am publicat prin diferite
reviste, fiind și redactor al revistei Centrului Universitar-
Târgu Mureș. Cea mai mare parte a activității mele s-a
desfășurat în învățământ, excepție făcând perioada în care
am lucrat în Inspectoratul județean de Cultură, ca director al
Centrului de creație populară.
În această perioadă am publicat doar câteva articole în presa
locală . Începând cu martie 2013, am reluat activitatea
literară. Versurile mele au apărut în Antologia „Cuvinte
sculptate”, editată de Cronopedia, în revistă „Cronos”,
„Penița de aur” și în două reviste „Negru pe Alb”.
128
SFÂNTĂ FECIOARĂ
Sfântă Fecioară, Mamă fără de păcat,
Durerea lumii-ntregi în Tine-ai adunat,
Tăcută ai primit destin de suferinţă,
Înţelegând Preasfântă a Tatălui voinţă.
Tu ai plâns păstrând neîntinată credinţă
Când fiul tău pe cruce murea nevinovat.
Tu ai răbdat Fecioara şi nu ai blestemat,
Spre lume ţi-ai deschis iubirea şi-ai iertat.
Supremă jertfă-n dar copilul ni l-ai dat,
Păcatul primordial prin el să fie spălat.
Exemplu eşti de milă, iubire şi iertare,
În ochii tăi cei blânzi găsim noi alinare.
În ceasul de lumină la cer te-ai înălţat,
De greul suferinţei, Fecioară n-ai scăpat.
Tu, Maică Sfântă eşti a noastră tuturor,
Păcatele noastre toate pe tine te dor.
Cu ruga ta ne vii Prea Sfântă-n ajutor.
Cu tine pasu-n viaţă ne este mai uşor
Iartă-ne Măicuţă! tot răul ce ţi-am făcut
Cu umilinţă eu mâna vin să-ţi sărut.
CUM SĂ MAI FIU?
Doamne, îmi pleacă gândul adesea
spre zone pure cândva în mine ştiute,
lumini de lumini ascunse izvorăsc simţirea,
din vremi când nu eram prăbuşit în cuvinte....
129
la ceas în care toaca se-ngână în clopot
rugi nerostite se-ntorc în mine ropot
în toate Ţi-am cerut putere şi salvare
greşind am căutat iertare şi-ndurare
dar Ţie Doamne eu oare ce ţi-am dat
de Tu mi-ai luat păcatul prin tine a fost iertat
nestăvilit mi-a fost, stăpân prin lume zborul
orbit de libertate eu Te-am jertfit Iisuse
sădit este prin Tine în mine adevărul
de veşnicia morţii am fost şi sunt iertat
cu umilinţă bat la porţi de rai închise
cum să mai fiu eu omul înainte de păcat?
SPRE SLAVA TA
Privirea mi-o înalţ spre Tine,
Lumina să o primesc în mine,
Nu vreau nimic să-ţi cer mai mult,
Tu tot mi-ai dat, mi-ai dat ce sunt.
Cântarea mea e slavă şi cinstire,
Cântarea mea e imn de mulţumire
La talpa crucii Tale sfinte sufletu-mi aştern,
Spre slava Ta cântarea îmi rostesc etern,
Un templu pentru Tine în mine să ridic,
În el să mă închin fără să-Ţi cer nimic.
Ce aş putea să-Ţi cer mai mult decât ai dat?
Tu ai murit pe cruce ca eu să fiu iertat.
Primeşte-mă Iisuse mă-ntorc în pocăinţă,
Cântarea mea de slavă o spun cu umilinţă,
Cu sânge mi-ai deschis al nemuririi drum,
Te-ai coborât în moarte să fiu ce sunt acum.
Slavă Ţie Tată şi Fiu Dumnezeiesc,
Ajută-mă, Marie, credinţa să-mi cinstesc.
130
LA MĂNĂSTIRE
Măreţia Ta mă-mbracă, mă-nconjoară,
urc, urcuşul nu-mi mai este o povară
Acolo sus e pacea, lumina pură.
Pe vârf de munte, clădită-i mănăstire
Curată credinţă, sfânta mântuire.
Picioarele dor, sudori îmi ard privirea,
Mâna Ta în cuget îmi şterge umbrirea.
În marea ta iubire, Tu drumul veghezi,
Păşind lângă mine , Tu pasu-mi uşurezi.
Spre sfântul lăcaş, îi înţeleg menirea
Când bate toaca se aude chemarea,
În glasul ei răsună a Ta poruncă,
Cu Tine-n suflet puterea în mine urcă.
atâta frumuseţe mă-nconjoară!
supremă linişte în cuget coboară.
Ascult cântarea în ruga către Tine
Descătuşată, primesc sfânt dar în mine.
O RUGĂ CĂTRE TINE, DOAMNE
Cu lumina Ta, Doamne, îmbracă-mi gândul
curat să-mi fie sufletul fără întuneric
senină lumină coboare în mine
prin sfânta Ta iubire
eliberează-mă Doamne
de orice umbră a răului
Tu pură Maică Fecioara
cu lacrima Ta sfântă
sădeşte în mine
din nesecata-ţi milă
131
şi bunătate
curată simţire
şi cugetul să-mi fie
când mâinile în rugă
le unesc
şi îmi aplec sufletul
în faţa tronului ceresc
nu pentru mine
ruga mea şoptesc
credinţa, iubirea, pacea
coboare, Doamne, în toţi
şi dă-ne, Doamne, puteri
să trecem întuneric dureri
învaţă-ne, Doamne, să iubim
necondiţionată iubire
iertare să dăruim .
ÎN INIMĂ LĂCAŞ ÎŢI CLĂDESC
Eu parte sunt a tot ce mă-nconjoară,
şi simt cum toate sunt şi curg prin mine,
în toate mă imprăştii şi mă adun din toate,
în suflet las să-mi intre trăirile curate.
un rai mi-ai dat Tu, Doamne, în ceruri,
un rai mi-ai dat Tu şi aicea pe pământ,
să ştiu Părinte, cine eşti şi cine sunt,
Am construit biserici, să te slăvim pe Tine,
dar am uitat, Iisuse, că tot îţi aparţine,
lăcaşul Tău e lumea, lăcaşul Tău e-n mine,
şi am uitat Preasfinte, să le păstrăm curate,
şi am uitat, Preaiubite, să le slăvim pe toate,
căci mâna Ta, suflarea şi iubirea Ta în toate este
în inimă, curat lăcaş vreau să-Ţi clădesc,
132
sărace-mi sunt cuvintele, în imn să Te slăvesc,
Tu, Doamne, îmi auzi simţirea, tăcerile vorbesc,
când pură mi-e credinţa şi sincer Te iubesc.
RĂTĂCIRI
Iartă-mă Doamne că am plecat
Cu greu păcat m-am împovărat
Pustiul cerne cenuşă în mine
Spinii durerii eu i-am înfipt în Tine
Rătăcită am fost pe căi străine.
În mine orbirea păcat aprindea
Sufletului veşnic mormânt îmi clădea
Speranţa să-n groape în suflet pustiu
Când cântă cocoşii în noapte târziu
Umilă plâng căderea în păcate
La ceas când doar Domnul poate să ierte
Izvor de căinţă, mi-e sufletul plin
Credinţa mi-aduce atâta senin
Cu ochii luminii sufletu-mi privesc
Fac din el curat altar, să Te primesc.
Iartă-mă Doamne, Te-am lăsat să aştepţi
Să intri în casă ce a Ta este de drepţi.
NIMENI NU ŞTIE… FĂRĂ NUMAI TATĂL
Matei, 24, 36
Tu fiinţă spirituală, necreată,
Tu fiinţă veşnică şi absolută,
Tu cel schimbării pururi nesupus,
Tu fără de capăt, fără de apus.
Supuse-s toate schimbării şi pieirii,
133
Tu, Doamne, ai puterea nemuririi.
E vrerea Ta un nou pământ să fie
La ceas ce nimănui nu-i dat să ştie.
"Făptura însuşi se va slobozi"(Rom, 8,21)
În ceasul când veni-va nouă zi,
"În casă Ta multe lăcaşuri sunt"(Ioan, 14,2)
Supuse toate la al Tău cuvânt.
La judecată Ta umili ne plecăm,
Spre curăţire, pedeapsa îndurăm,
Doamne orice suflet ierţi şi ai iertat,
Veşnică pedeapsa cui Te-a refuzat.
Plata primesc după a mea lucrare,
Cuvântul Tău e drept şi îndurare,
Doamne-ai iertat pe cel ce Te-a hulit,
De la sfârşitul vieţii el Te-a primit.
"Stihiile arzând se vor desface"(Petru, 3,10)
Dreptatea Ta în toate se va face
Dreptul se înalţă în epectază,
Cel ce te-a negat în chin o să cază.
lume nouă, prin Tine-n nemurire,
lume născută din a Ta iubire,
lume, fără de timp şi fără de hotar,
Sufletului curat este al Tău sfânt dar .
134
YAHAWEH
(Eu sunt cel ce este)
Tu eşti în toate Doamne
totul este prin Tine
eşti fără de început,
Unul eşti, cel nefăcut.
Eşti, Doamne, pentrucă eşti,
eu sunt, Doamne că voieşti
eu sunt cel ce-am fost făcut,
în jurul meu privesc,
Te găsesc pe Tine
în suflet cobor
Tu eşti acolo
lipsit de orice gând
cu sinele sunt una
şi simt
şi pot să-mi văd lumina.
tărie dă-mi
să-mi înţeleg sortirea,
prin toate şi prin totul
să-mi dezleg menirea.
glorie şi preamărire Ţie
slăvite Creator,
glorie şi preamărire Ţie
Tu cel nezămislit,
Tu cel făr de început
fără de sfârşit
Tu care eşti a toate ziditor
Tu care eşti când fiinţă nu era
şi nici nefiinţă,
doar vrerea Ta
făcut-a totul cu putinţă.
Spre slava ta cântarea mi-o închin,
135
profundă credinţă
în sufletul senin
spre slavă ta cântarea mi-o şoptesc,
cu darul ce mi-ai dat să te slăvesc.
SI HOMO NON PEREISET, FILIUS NON VENISET
(FER AUGUSTIN)
(Dacă omul nu ar fi pierit, Fiul nu ar fi venit)
În beznă singur eu m-am îngropat
Am vrut să aflu mai mult decât mi-e dat,
În sterpe căutări, pustiu m-am aruncat,
Pierdut în neputinţă ce sunt, eu am uitat.
Eu sunt în limita de timp ziditul,
În suflet port prin Tine veşnicia,
Tu, Doamne, eşti atotputernicia,
Nemărginirea, iubirea, absolutul.
Coroana creaţiei sunt eu făcutul,
Tu eşti dreptatea, nepătrunsul,
Prin viaţă drum îmi fac supus schimbării
Neschimbător eşti, Doamne, şi nesupus pieririi.
Un singur Dumnezeu avem, pe Tată,
Şi-un singur Domn, pe Fiul lui, Hristos,
Lumina lumii eşti şi viaţă adevărată,
Te-ai dat pe Tine jertfă, spre al meu folos.
Prin Duhul Sfânt, Te-ai întrupat în Om,
Să fii Tu uşa şi calea mântuirii noastre,
Prin om şi moartea în lume a venit,
Prin Fiul Tău, al nostru Domn, ea a pierit.
136
Iartă-mi, Doamne, mândria şi-ngâmfarea,
Iartă-mi, Doamne, căderea şi uitarea,
Când am uitat eu Iahve, că sunt creatul,
Aseitatea am vrut să văd şi absolutul.
Prin Fiul tău, nădejdea spre Tine mi-o îndrept,
Omniprezent eşti, Doamne, iubitor şi drept,
Nimicnicia mea îmi tulbură menirea,
Atoateştiutor doar Tu eşti,Tată, mântuirea
IMPUIETUM EST CORE MEUM DONEC
REQUISESCAT IN TE (Fer Augustin)
Neliniştea este în sufletul meu până când îmi găsesc
pacea în tine
Spre lume am privit cu ochii minţii,
Să înţeleg destinul meu prin alţii,
Eu am văzut doar ce-i supus pieirii,
Nu am văzut scânteia nemuririi.
Haina de gânduri o arunc în lume,
Dezvelit sufletul las în lumină,
Fără făţărnicie şi minciună.
Altar să-mi fac să Te slăvesc pe Tine.
Mi-e drumul greu în apus, Părinte,
În cale-am adunat multe păcate,
La judecată le aşez pe toate,
Eu nu ştiu, Doamne, de pot fi iertate.
137
LA CEAS DE RUGĂCIUNE
Spre ceruri înalţ ochii,
să simt infinitul,
tâmpla îmi aşez,
pe clipele ce curg
scânteie de lumină,
se revarsă-n mine,
pe bolta sufletului senină.
În ceas de rugăciune,
cad gânduri, se şterg.
curat şi limpede,
îmi văd nemurirea.
Blând, mâna Ta mă ridică,
în linişte pură
mă imprăştii în toate ce sunt
în privirea ta clară
rănile Tale dor încă deschise,
c-am rătăcit, Iisuse, o vreme,
sfânt drumul spre credinţă.
Iubirea Ta mi-a fost lumina,
Dar fost-au, Doamne, neguri,
vârtej de neputinţă,
în suflet mi-am pus
de spini cunună.
În adevărul Tău
senin, gândirea mea se curmă.
Tu eşti Unicitatea, întâiul, cel din urmă
Sfârşitul şi începutul
Cuvânt şi Necuvânt
Tu Viaţă eşti şi toate câte sunt.
138
UITARE ŞI VOINŢĂ –ŢI CER
Mi-e silă, Doamne, de mine,
Când ruga- mi îndrept spre tine,
Să-ţi cer ce nu mi se cuvine.
Iertare n-am când vin să-mi plâng păcatul,
Cu umilinţă rog, să-mi ierţi plecatul,
Cu răni adânci în suflet, eu am săpat,
Când în minciună singură m-am lăsat
Umilă Îţi cer putere şi voinţă,
Ascultă-mi Doamne ruga în căinţă,
În suflet cu Tine să fiu în credinţă.
Doamne, care eşti viaţă, adevărul,
Iartă-mă, Iisuse, mi-am surpat seninul,
Nu Ţi-am urmat în tot mereu îndemnul.
139
FLORIN
GRIGORIU
Credinţa este începutul
vieţii, iar dragostea este
sfârşitul ei...legătura
dintre ele este adevărul.
(Sf. Ignatie al
Antiohiei)
NOTE BIOGRAFICE
S-a născut la 6 aprilie 1944, Brașov, în refugiu; fiul
preotului Ștefan și al presbiterei Iulia din Tansa, jud. Iași.
Liceul Internat “Costache Negruzzi” Iași, Facultatea de
Industrie Ușoară Iași, inginer în Lehliu- Gară, județul
Călărași. Domicilat din 2009 în București. Debut literar:
revista “Familia”, Oradea, nr. 5, decembrie 1965. Debut în
anul 1993, cu volumul Balade, la Editura Destine,
București. 43 de cărți publicate (25 de poezie, 5 monografii,
4 cărți penru copii, 8 de critică literară, o carte poeme
traduse – stilizare. La 4 cărți, având 1-2 coautori. Este
prezent în 98 de antologii, tematice sau nu, în România,
Slovenia, India, Irlanda.
Numim câteva dintre titluri: Balade, 1993; Semne de hotar,
1994; Brazde și sigilii, 1994;
Tansa, oameni și locuri, 1996; Balada popii din Cicârlău,
1998; Rugăciuni și psalmi, 1999; Cântec pentru mama,
140
2001; Epistolia către români și alte neamuri, 2004; Balade
florilor eterne, 2009; Vulturul, 2008; Carte pentru tata,
2011; Oglinda rondelului, 2012; Poeme din Țara Iubirii,
2012
Și dintre antologii: Antologia poeziei religioase,
antologator Florentin Popescu, 1992; Drumurile crucii,
antologator Marcel Crihană,1999; Ție, Doamne, antologator
Ion Machidon, 2000; Almanah Mihai Eminescu, antologator
Mihail I. Vlad, 2004; Surâsul crizantemei, antologie de Ioan
Găbudean, 2004; Antologia sonetului românesc, antologie
de Radu Cârneci, 2009.
APRINDE, MAMĂ, O LUMÂNARE…
“Aprinde, mamă, o lumânare
Spre taică-tu, din când în când…”
Îmi scrie mama în scrisoare
Și-o văd prin scrisa-i lăcrimând.
Și-acest poem e gândul care
Spre el l-aduc, prinos de gând –
“Aprinde, mamă, o lumânare
Spre taică-tu, din când în când…”
Și eu sunt el, adesea-mi pare
Că îl repet în glas, mergând
Și mama văd cu-nduioșare
Că mi se-adresează, brusc, zicând:
“O, fiul meu, ce-asemănare!
Aprinde, mamă, o lumânare
Spre taică-tu, din când în când…”
141
DE CELE CE SUNT
- irmologhion-alfabetar
1. Aproape de mine boala, zarva, dezgustul
Se-adună-n apă, pospaiul greu
Şi-alături bogăţia celui ce vaca (funcţia) mulge,
Dar dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
2. Barbarii-au o altă-adâncime de spirit,
O altă preţuire a celor ce mâine arde-vor seu;
Veni-vor, pleca-vor ţâţânile cerului fi-vor a unge,
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
3. Cearcă zodia de pleacă fiul la şcoli şi rămâne
Întru departe, coaja rodiilor lumii s-astruce
Se vor întoarce-n ţărâna ce-i are areu,
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
4. Duşmanii atunci, câte unul, or în hoarde
Se tot adună-n Ţara lui Deceneu,
Tot încercând s-o spintece, dar n-o vor străpunge,
Pentru că dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
5. Eu tot adun în vorbe ce datu-mi-a Mama
Şi Tata şi Neamul, întru ce sunt şi ce vreu,
Nădăjduind a ştire, a lumina nopţile murge
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
6. El se presimte, se ştie cu ochiul ascuns,
Ochiul cel veşnicit, de dincolo de eu,
142
Bine-acoperit cu blană de urs, din ziua de-atunce,
Pentru că dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
7. Fie deasupra să joace hoţii, or fugă tiranii,
Hoardele celor făr' simţ, or Dumnezeu,
Ei nu vor putea sparge, să spurce
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
8. Gelu şi Glad, Ştefan, Corvin şi Ioan
Radu, Vlad, Mircea, Mihai; ei, al gliei resteu
Să nu se piardă razna, lumea, să nu se usuce,
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
9. Hârţ încolo, scârţ încoace, hârzobul se urcă spre lumea de
sus
Tăiem din noi hărăului, neam Prometeu,
Cu sânge, cu carne din noi urcuşul se unge,
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
10. Iscoadele vin să vadă ce am, oftică, descânt,
Isdat, licoare, deochi, or boală de curcubeu -
Iudele şi ele aleargă, aduc piatră, cenuşă, nu le ajunge
Dar dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
11. Îmblălăturile ne spurcă firea argintoasă
Muşatul mamei, muşata, prinde noroi, mâzgă, zaţ de
crustaceu
Şi fură-mpărtăşanie, lumânare, spurcată carnea dulce
Şi totuşi în adânc puternic curge
143
Istrul sfânt, al neamului meu.
12. Judece cine-o vrea, jugănitorii, jupuitorii,
Jupanii străini, dar noi jurasem, jurăm sub arhiereu
A nu ne lăsa jumuliţi, înjugaţi, cumpăraţi cu punga
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
13. Chivotul păstrăm, chiupurile, chiţibuşurile, toate -
Chiţcanii, bursucii, chitele, chişleagul, cel copârşeu,
Chiar dacă chiuie pe drum marchidanul că chitre aduce,
Neauzit dincolo de zgomote curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
14. Lumină de ceară curată, mirositoare
Lângă tâmplele sculptate, iconate şi sub oleu
Aprinde-vom spre cei plecaţi, unde greu se ajunge
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
15. Martiric neam, trecut, în răbdare şi-n suferinţe,
Mărturisind sub Orest, Pahomie, Daniil, Onufrie,
Dositeu
Cele păcate, mătăniind ca împreună Treimii să le
divulge
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
16. Năboiesc netoţii, nemernicii, şoarecii-n grâne,
Se-adună ciorile, neicanime, negii, se iau lacheu după
lacheu
Să fure comoara stăpânului, zănatecii, dar drumul spre
Leuce
Cum dincolo de toate curge
144
Istrul străbun al neamului meu.
17. O, neam al nevoii, ogoieşte-te oleacă şi te adună
În tine-L află iară şi iară pe Dumnezeu
Nu te spăima, toata jung la judecata marilor strunge
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
18. Pocindu-se-va cine-o vrea, cum o vrea, după cine
N-are decât să fure, să ieie, s-apuce cu gest derbedeu,
Părere fi-va, rămâne-va stup, el cu mâinile ciunge
Dar dincolo de toate curge, va curge
Istrul viteaz, al neamului meu.
19. Rănile lui Iov câinii cei buni le ling. Răsai tu rază,
A stelei celei mari, peste noi. Rugă-mu-te, cântăm
polileu
Roua credinţei păstrează curată, răzoarele nerăvăşite,
alunge, alunge
Căci dincolo de toate curge
Istrul de leac, al neamului meu.
20. Se-adună iarăşi la fluviu poduri să facă
Duşmanii din veacuri şi-n veacuri, mereu -
Noi aşteptăm gerurile, iarna ce gheţuri împunge,
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
21. Şi Doamne-al puterilor, al celor Strălimpezite
Fereşte-ne-n milostenia Ta de-a recădea-n rac, în
cimpanzeu
Şi mâna Ta Ţi-o întinde spre cei ce merg către cruce,
Căci dincolo de toate curge
145
Istrul raiului, al neamului meu.
22. Teica se mişcă, grăunţii cad, se macină grâul,
Alacul, meiul, săcara, aurul, chiar sub opinca de zmeu,
Dar chiar dacă vine-n iureş făina moale străluce,
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
23. Ţurcane oi păzite-s de ţânci ce joacă ţurca. Ţara-i păzită
Topii în codri, în munţii de aur. Ţiţeiul se-acreşte. În
feredeu
Fete se scaldă. Vai, albele trupuri, pletele lunge,
Ca în Istrul ce vrednic curge
Nevăzut, prin pământul neamului meu.
24. Un fluviu deasupra, de stele, o cale
Şi-n mijloc fluviul, murdarul, deşeu,
Babilonul, dar tu ştii, înalt-demiurge
Că dincolo de toate,-n adâncuri curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
25. Vină din patru vânturi ciorile, uliii,
Înmulţească-se şerpii pe Laocoon, pe trup lui Anteu,
Nimic nu ne va putea din piatră a-i smulge
Căci dincolo de efemerităţi curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
26. Zgomote, colb, zâzanii, ispite, fantasmagorii
Curg din lumea sălbatecă-n român heleşteu,
Dar nu se umple chiar de-s moscale nevoi, or habsburge,
Căci dincolo de toate curge
Istrul limpid, al neamului meu.
146
27. Aburul vieţii, bleascul, bodolanele cele neputrezite
Călătoria prin vămi, diamantul, glagoarea, puterea de leu
De vultur, de bour, de lup, de berbec române, ajunge
Căci dincolo de toate curge
Istrul sfânt, al neamului meu.
28. Şi-acum, ajuns în departe, în vârful de munte,
Nimic nu rămâne, decât iubirea, binele, foc-apogeu,
Ca iarba, ca florile, ca valurile, ca valurile nisipul mării
împunge
Şi unde vrednic şi mereu curge
Istrul sfânt, al neamului meu
A LUCRA
A lucra peste lucrare
A trece peste-noptare
Și a suferi-n tăcere
Fără-a spune de durere
E a fi bărbat, a sta
Și oftatul a-l ara
Peste el a semăna
Rămânând Domnul a-i da
Viață bună, să răsară
Grâu frumos, de primăvară
Verde fir de păpușoi
Ori fasole, ca la noi
Și ici –colo, câte-o floare
Privind mândră către soare
Cânepă pentru cămăși
Ori harbuji din ceia deși
Căci doar altfel nu se poate
A se trece de păcate
Domnul dă pe noi de toate
147
Știe-a da, știe-a lua
Slavă, fie! A ne ierta!
ZBOR DE PARAŞUTIST
A pluti din cer
A pluti în noapte
A pluti în zi
Cât de efemer
Câtă libertate!
A vedea de sus
Cerul și pământul
Toate dintru tine
E-a iubi-n Iisus
Fapta și cuvântul.
Și a te gândi
Că ești întru toate
Din mare mister
A pluti din cer
Câtă libertate!
DIN COPILĂRIE
Blândă bătrâna se-opri la vecina,
Copil eram și cu fiii ei mă jucam.
„-Primește vecină, moși, să fie lumina
Celor ai mei, pe care nu-i mai știam,
Dar i-am văzut vii, după rugăciune
În somn pășeau și îmi vorbeau
Să vin la tine, să-mi cer iertăciune
Să te rogi pentru ei, așa îmi spuneau.
148
Și pentru cei pe care nimeni nu-i știe
Uite aici, am adus…și dă la copii…
Să le facem și lor o bucurie
Celor ce neamuri n-au printre vii.”
…Noi, ne-oprirăm joaca și ascultam
Și-am venit la chemare, sfioși.
„- Uite, vecină, așa și pe-al meu îl aveam…
Să creșteți mari, sănătoși!”
PSALM 57
(de cântat încet-încet, acompaniat de cântec de vioară)
Bucurie ești, Tu, Doamne, în sufletul meu
Citindu-l pe Mihai Eminescu.
Oprire
Prin el eu te aflu, armonie și taină,
Sabie și mângâiere de floare căzândă
Din teiul ceresc.
Oprire
Bucurie ești, Tu, Doamne, în sufletul meu
Citind-o pe Veronica Micle,
Mult pătimitoarea pentru iubirile ei.
Doamne, mi-o iartă!
Și dă-i ei odihnă veșnică lângă piramida suferinței
Iubitului ei, Mihail!
Oprire
Bucurie ești, tu Doamne, în sufletul meu,
Pentru hulitul poet Radu Gyr,
Pentru milostivul Traian Dorz
și pentru învățatul mistic Nichifor Crainic,
149
pe numele de mirean Dobre
și pentru al Cântării Cântărilor tălmăcitori
Vasile Militaru, Corneliu Moldoveanu
și cei ce la fel au îndrăznit
cuvinte de demult a tălmăci,
ori a-și spune în cuvintele lor cântări către Tine,
fiecare mult pătimind
aici, pe verdele nostru tăpșan, sub stelele noastre.
Oprire
O, Doamne, bucurie ești pentru mine,
prin acei ai Bibliei tămăcitori iar în limba străbună:
preotul iubitor de nevoiași
Galaction Gala,
preotul slujitor Radu,
și pentru mitropolitul de acatiste- scriitor pentru Calinic,
Ioan Valahul și pentru Mihai Eminescu și alții de-o seamă
cu ei,
Valeriu Anania
și cei de înainte de ei, o numele lor mulțime-s în veac!
Oprire
Bucurie ești, Doamne în sufletul meu,
știindu-i pe Dionisie- cel Smerit, pe –alcătuitorul Ție de
laude, Niceta,
pe mult străduitorul de predici Antim din Ivir
și pe cei asemeni cu el, pomeniți sau nepomeniți, străduitori a înțelege Cuvântul Tău, Faptele Tale,
O, nesfârșit este șirul lor!
Oprire
Bucurie ești întru mine, Doamne, știind că-n
sfintele biserici și-n sfintele mânăstiri, multe dintre ele
îndemult spulberate de tun, distruse sub foc sau dărâmate de
răuvoituri, unii în numele Tău, dar altfel citit,
o. Doamne, și –acest șir al răuvoitorilor mult este!
150
Oprire
Bucurie ești, Doamne, în sufletul meu,
știindu-mi Patriarhii, Miropoliții, Episcopii, Preoții, dascălii
și credincioșii
rugându-se Ție, mărindu-Te și iar rugându-se
a ne auzi ruga, necazul, truda, aici,
pe sfântul Tău pământ, lângă sfintele -Ți ape, sub acoperișul
cerului Tău/
Oprire
Bucurie, ești Tu Doamne
și mulțumire Și-aduc,
putând a spune și-aceasta
și iartă-mi, Doamne, această îndrăzneală
mie, robului Tău.
Oprire
SFAT PĂRINTESC
-Copilul meu,
Tu ești la fel cu Dumnezeu!
Cum firea ta-i de El făcută,
În toate zi: - Doamne- ajută!
POEM ÎN VERS LIBER DESPRE CUNOAȘTERE
Cunoașteți O sută de oameni,
Oameni adevărați,Ce de Domnul merită a fi salvațiDe la înec, de la foc,
De la putreziciune,
O sută de oameni,
Ai Țării Noroc,
151
Ai Țării minune?
Sau cel puțin o sută de oameni
Cumpătați,Harnici în de ei respectați,Tăcuți, talentați,Care nu cer nimic de la nimeni
Și tac
Și fac
Cu mâinile și mintea lor
O casă, o fântână, cresc un copil,
Mângâie o floare, cântă la Înviere,-n april,
Oameni, pe care stă
România?
CunoaștețiO sută de oameni – temelia
Vremii de azi,
Pădure de stejari,
Pădure de brazi,
De cireși, de tei, de paltini, de jugaștri,
De ulmi,
Pădurile noastre de aștri,
De pe româneștile culmi?
Numiți, în de voi, pe-acești o sută de oameni
Și numele lui Hristos
Fie deasupra voastră!
Și astfel, nimic nu-i pierdut!
RĂSPUNS-A PĂRINTELE
-Dacă Biblia este Cartea Sfântă,
Atunci cum de-atâţia de ea nu se înspăimântă?
Ce se-ntâmplă cu toţi acei care prind s-o citească
Şi spun că n-au timp s-o isprăvească?
152
Răspuns-a părintele cu grai liniștit:
-Fiule, e bine că te-ai spovedit,
E bine că te-ntrebi, nu știu nici eu…
Răspunsurile toate-s la Dumnezeu.
Mergi întru pace și fă lucrarea Lui
Pune-ntrebările, dragă,-ntr-un cui
Și cu dragoste înainte muncește
Și-o pagină zilnic, de poți, mai citește
Cartea e Sfântă și fără a o citi,
Imporant este ca munca pământului a isprăvi
Și de casa ta și ai tăi tu grijă să ai
Și astfel, de Domnul va vrea, vom merge cu neamul în rai.
STROFĂ
Din când în când Dumnezeu scrie o Carte
Şi-o aruncă-n lume lângă celelalte,
Dar nu spune, n-o iscăleşte
Şi stă să vadă cine-o citeşte.
DESPRE STEJARUL RĂPUS
Din Piața Centrală stejarul a fost scos.
și-n locu-i au pus tuia
se pare că era prea nalt, prea maiestuos
și locu-al nimănuia.
În locul casei cu două caturi
și han la drm, spre călători
au pus un moll și spre înalturi
un bloc- turn, spre nori
153
Încetul cu-ncetul aici se clădește
nou Babilon, îl văd cuminții din ceruri Domnul tace și privește
cu îngerii noștri, ai ginții
Nu știm ce planuri are. Se zice c-a spus
mai ieri, când pe-aici umbla Iisus
și câțiva dintre noi ar ști din cuvinte
și țin țara pe umeri, cuminte.
RUGĂCIUNE PENTRU CEI PLECAȚI ÎN ȚĂRI
STRĂINE
Doamne, păzește-i de rău, de mult bine
Și fă-i ca să Te afle pe Tine!
Și dă-le apă și pâine, de muncă,
De multe ispite și rele-I alungă!
Dă-le putere, dacă-s nevoiași,
În desnădejde să nu mi-i lași!
Și dă-le pedeapsă dorul de țară,
F-i să revină la baștină iară!
Dă-le noroc, să-l aibă sărmanii,
Să le fie acasă, ultimii, anii!
Aici, lângă codru, lângă cetate,
Lângă Dunărea cea fără de moarte.
154
Doamne, ajută-i și nu mi-i fă răi,
Să nu ne uite pe noi, cei ai Tăi,
Pe noi, cei de-aicea, de-acum
De lângă sfânta troiță, ce-i plânge pe drum.
Și adu-mi-i degrabă aici, înapoi
La cei de ieri, de azi, de apoi!
INTERNET, TELEVIZOR, LA FEL…
E plin internetul de fotografii
Tot omu-i părtaș la sindrofii
În țară ori la Buda, la Viena,
Pe Rin, pe Drava ori pe Sena
La Milano, Bruxelles ori Malta
Nu mai merg, ca ieri, la Soci ori Ialta
Ce mai, europeni sadea
Cu poze, statui etcetera…
Ba unii, mai se duc pe la Dubai,
Singapore, Bankok, Hawai
A devenit lumea un sat mic
Doar badea Ion nu pricepe nimic
Și stă la televizor cu muierea lui
“-No, ășția nu-s cumva de-ai dracului,
Că prea umblă în loc să stea,
Dar poate n-or ave ce mânca
Ori n-au de lucru așa ceva
Hai, nevastă și ne-om culca
Și de-o vrea Domnul la patru-om pleca
Să terminăm prașila, da?”
155
EU SUNT BOGAT
Eu sunt bogat în tot și-n parte
Pot bea din apa de senin
Și pot mânca hrană de carte
Și pot juca sârbă, m-alin
În hora vremii de ciulin.
Și totuși eu am stat la soare
Pe plajă la Pont Euxin
Și am băut din trei izvoare
Cerești în plaiul carpatin,
Rugându-mă, ca bun creștin,
La cei ce-au fost și țara țin
Întru vâltori, spre viitoare
Zidiri de faptă-ntru divin
Tărâm al vieții-nvietoare
Al celor fără de hotare.
DIN ISTORIE
Eu trebuie să stau
Slujbaș la cuvinte
Pruncuții să-i lau
În apă fierbinte
Și apoi să le dau
Albele veșminte
Ca orice părinte
Spre zilele, orele
Duminicilor sfinte.
156
De strajă la hat
Sunt orei de noapte
Zvonuri străbat
De tare departe
Focuri se aprind
Și fumuri se alung
Departe spre Pind
Aproape, spre runc
Spre cetatea sfântă
De la Câmpulung.
Și totuși ogorul
Și totuși feciorul
Ară la ulmi
Chiar dacă focuri
Se văd pe culmi
Sub brazdă sămâna
La Peri, la Săpânța
La Rostov, Oituz
Popușoi, cucuruz
Pe Mureș, pe Criș La Bolgrad, la Niș O, neamul nevoiI!
O, neamu -mi bătrân
Îs vremile ploii
Întâiului Râm
Copiii se lau
Feciorii-s la plug
Bărbații ca noi
La-al timpului jug
În grija femeii
Câinii, vițeii
Toate-ale casei
Femeii, frumoasei…
157
Noi mergem cu Domnul
Sub steaguri creștine
Apăra-vom amvonul
Și tot ce ne ține
În legea iubirii
A domnului firii
-Mergeți cu bine!
-Și Domnul cu tine!
FÂNTÂNĂ
Fîntână – piatră,
Fântână-timp,
Fântâna-apă
De-anotimp.
A sta, a bea
Şi a pleca
A fi aici
Şi-a mâneca
Mereu la drumul
Tuturor,
Astâmpărând
Sete de dor.
Fântâna-sat
Fântâna-casă
Fântâna- voalul
De mireasă
158
Fântâna ieri,
Fântâna-acum,
Fântâna ultimului
Drum.
Fântâna- duh,
Fântâna- cer,
Fântâna- lut
De semincer.
GÂND PRAVOSLAVNIC
Gard am pus la griji și nevoi,
M-apropii, îmi spun, de ziua de-apoi.
Nu știu decât că-s stropul de tină
Ce vrea să trăiască la Domnu-n lumină.
Și-mi dau seama că-s bobul cel semănat
Pe-ogorul acesta, în lanul bogat
Și pentru mine, a sta acum lângă icoană
Au căzut cei strămoși sub săgeată dușmană
Și sub sabia celui dușman, către creștin,
Vodă și fiii, ai lui Constantin
Brâncoveanu, și al lui bun slujitor
Departe, departe de sfântul ogor
Și cei de pe Don și cei de prin Tatra
Și cei închiși, să-și uite credința și vatra,
159
O, Doamne, mă iartă și pe mine, prin ei,
Eu, cel trăit aicea sub cireși, sub meri și sub tei
Și iartă-i pe ei și pe toți cei care nu- s
Și nimeni de ei o rugăciune nu a mai spus…
HOTAR
La hotar sunt lei
Înăuntru pisici?
Ce apă bei?
Ce piatră ridici?
La hotar sunt barbari,
Aici oameni raşi,
Te-ntrebi ce cari
Te-ntreabă ce laşi.
De leii sar,
De barbarii vin,
Hai la hotar
E ceasul divin,
Poate şi ei,
De-acolo-n hotar,
Văd la noi lei
Şi neam barbar.
Totu-i să fii
Întru cinstire
Cu-ai tăi fii
Celui iubire
Din evanghelii.
Și totu-i în rost.
Să facem ectenii
Celor ce-au fost.
160
RUGĂCIUNEA DE DUMINICĂ
Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce-mi dai,
Eu cred c-aicea este cel rai.
Și-aicea crește în floare mărul
Și se coace-n mine-adevărul
Și vine femeia-mi să mușc din ea
Și ea e măr și-i dulce și-i vina mea
Și uite, în juru-mi, cei patru copii
Fiecare cu traiul lui, pe cele câmpii,
Pe cele dealuri urcușuri-ale vieții Încă ucăm spre pisc bătrâneții.
Doamne, mă iartă, uneori sunt șui
Nu știu vorbire ți n-aud ce îmi spui,
Dar nu vreau să fiu surd la vorba ta
Mă iartă, pe mine, pe noi și pe ea
Cea fost și care este aici lângă mine
Și fă-ne să fim demni de cerul cu Tine!
PSALM 47
(De cântat încet, acompaniat de cântec de fluier sau de nai)
Nu știu unde, nu știu cum,
De-s balauri, de sunt zmei,
Doamne, la Tine plecară ai mei
161
Și ai femeii de-acum.
E-o cărare prin desișE un drum cu lampioane
Doamne, prin cel lăstăriș Tu-mi dai mâna ta cu poame.
Și eu iau, mănânc din ele
Și mai dau și la săraci,
Nu la cei ce-și fac din ele
Jocul lenii, ce să-i faci?!
Poate că greșesc, de judec,
Poate n-am voie să spun,
Dar de leneși mă întunec
Și nu pot a fi cel bun.
Și aprind și-o lumânare
Nu mereu, din când în când,
Mai ales la sărbătoare
Și o lacrimă de gând
Către cei care au fost
Într-un neam cu al nevestei
Și-ntr-al meu, avându-și rost
O frântură a povestei
Celora ce rabdă- a fi
Pe acest pământ de jale
Încercându-și a păzi
Multe darurile Tale.
Doamne, eu Ți-aduc mărire
Și-acest cântec lângă nai
162
Și citesc și din psaltire
Și-mi miroase-n preajmă a rai.
PRIN SUFERINŢĂ
Prin suferinţă
De Domnul te-apropii?
Prin umilinţă
Îţi limpezeşti ochii?
Au prin iubire
Paşii îţi vezi mai uşori
Prin milovistire
Poţi chiar să zbori?
Totu-i morală,
Totu-i destin,
Să fii fericit,
Ca floarea de crin!
DE CE SE LEAGĂNĂ COLIVA
Să-i fie trecerea uşoară
Prin vămile ce-l înconjoară,
Să lege sufletul de tină
De crizanteme de lumină
Să ştie că suntem un val
De dragoste acestui mal
De unde a plecat spre cer
Pe râu de foc şi de mister.
163
Și parte este din cel grâu
Și parte este din cea vie
Și-aici va fi, La Sfântul Râu,
Când fi-va să învie!
SE SCURGE PESTE NOI CENUȘĂ ȘI AMAR
Se scurge peste noi cenușă și amar
Ne-acopere Hamangia și șarpele celest
Și Sarmis al geților loc sacru
Cetatea lui Apolo și locul lui Ahile
Și Ipoteștii chiar, Hobița și Livenii
Și Câmpina și fosta Argedavă,
Helisul, Brașovul, Ciceul, Târgoviștea
Și-a Argeșului Curte
Și-a Banului Cetate
De sfinte pietre se lovesc
Mașinări rotunde
Mașinării caudate
Și ascuțite fiare.
E răul planetar
Ce tot meu se-ntinde
Rânjește fiara își cuprinde
În otrăvire hotar după hotar
Și peste toate ghiara
Crezând că are parte de
Trei puteri supreme
Adevărul
Suprafața
Și alba înălțime
Dar totul fi-va-n van!
164
Se luminează, văd, a răsărit de Soare
Crucea din Caraiman,
Deși la unii pare
C-a ruginit în van.
TROIȚE
Sfinți crucificați pe crucea istorei neamului,
Precum Ștefan cel Sfânt pe crucea mormintelor
Vitejilor Moldovei,
Precum Mircea cel Mare îngenunchiat întru MunțiiMăcinului, cu ochii spre-albastrul Dunării vechi,
Precum Burebista, săpând cu țăranii gropile mari,
Ale stâlpilor semn, hotar neamului său.
Și Vodă, Neștiutul, înălțând Valul de Piatră
Și de Pământ împotriva dușmanilor grâului,
Albinelor, păstrăvilor și jderilor,
Caprelor negre și ale altor bogății,Da, și-ale apelor Mării.
SĂ FIE VREMEA DE APOI?
Zi de zi mereu se schimbă,
zi de zi tot alte legi
se vorbeşte-o altă limbă,
că să ajungi să nu-nţelegi
ce vorbesc nici cei din casă
nici pe-aleşii deputaţi
că mereu norii se lasă
şi cad ploi peste Carpaţi,
lumea fuge mai grăbită,
cei mici sunt pe internet
165
toată gloata-i mulţumită
se citeşte mai încet.
La biserici lumea se duce
în genunchi stă tot mai mult,
dar degeaba-şi face cruce
parcă cerurile n-ascult
sau sunt popii altei naţii,
ai noştri costisitori,
peste tot se văd fundaţii
tatuaje, vânzători.
E-oschimbare-n noi, în casă,
e-o schimbare-n cer, ori doar
se petrece-o înţeleasă
şmecherie de-un tâlhar
grup din lumea sau un neam
ori se pierde azi o rasă
şi se sparge-n cer un geam
o schimbare ce ne-apasă
cum a fost în vremi mereu?
Dar eu cred că-i înşelase
spre-a-L pierde pe Dumnezeu
și a fi sub gratii şase
celora cu bani mereu
unii din poporul meu,
ba și alți, din alte neamuri,
păcăliți sub alte geamuri
că e timp de petrecut
restul e doară-n trecut.
Vreau a spune un refren
chiar de plouă, glia tace
și-un ascet gândeşte zen
166
și-un călugăr rugă-n pace
spune numărând mătănii
codrul, piatra, apa rece
păsări, fiare şi gângănii
știu că valul vremii trece
și e totul cum va fi
noaptea, noapte, ziua, zi
iarba iarbă, cerul cer
și misterul tot mister.
Și-n departe – sau aproape –
Iisus mergând pe ape.
167
ICHIMDUMITRU
Lucrurile mai presus
de fire pot fi înţelese
prin credinţă.
( Sfântul
Ioan Damaschin)
NOTĂ BIOGRAFICĂ
DUMITRU ICHIM, născut la 14 august 1944, comuna
Dărmăneşti, judeţul Bacău. Poet, eseist şi prozator. Fiul lui
Dumitru Ichim, cântăreţ bisericesc, şi al Elenei (n. Cămară).
Soţul poetei Florica Baţu. După cele opt clase elementare,
urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea
Neamţu (1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvenţă, la
Moineşti. Licenţiat al Institutului Teologic de grad
universitar din Bucureşti (1969). Teza de licenţă e susţinută
cu profesorul Petru Rezuş. Între 1968 şi 1970 urmează
cursuri pentru doctorat, secţia Teologie sistematică, la
catedra Teologie dogmatică, sub îndrumarea profesorului
Dumitru Stăniloaie. Studiază la Seabury-Western
Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele
din Evanston, Illinois (Statele Unite), şi la McCormik
Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-1972).
Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Biseri
168
cilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New
Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat,
susţinută în 1973, e teologul american James McCord. Titlul
tezei: The Orthodox Liturgy and the World. În 1974 este
hirotonit preot al parohiei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”
din Kitchener, Ontario (Canada). Împreună cu Florica Baţu,
conduce emisiunea bilunară de cultură şi spiritualitate
românească („Romanian Kaleidoscope”), transmisă pe
canalul de televiziune patru din Kitchener (1975-1985). Îîn
1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” din
acelaşi oraş. Desfăşoară o susţinută şi rodnică activitate în
rândurile comunităţii româneşti din Kitchener, contribuind
esenţial la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la
zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfinţită la 14
august 1994). Din 1979, face parte din Colegiul redacţional
al Cuvântului românesc (Hamilton, Ontario, Canada), unde
publică eseuri de teologie şi filosofie, poezii şi cronici
literare. A colaborat la Amfiteatru, Gazeta literară,
Luceafărul, Studii teologice, Telegraful român, Vatra
(Germania), Revista Scriitorilor Români (Germania),
Comuniunea românească (Statele Unite), Drum (Statele
Unite), Solia (Statele Unite), Luceafărul (Canada) etc.
Editează revista literară Orpheus (din 1988), buletinul
parohial Rădăcini şi colecţia Vestitorul român canadian
(Romanian Canadian Herald). Debutează editorial cu
volumul de poezii De unde începe omul (1970), urmat de
Sub umbra Sfinxului (1975); în colaborare cu Petru Rezuş,
Constantin Brâncoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea
Mare (1981), Agape (1982); în colaborare cu Nicolae Novac
şi Florica Baţu, Biserică şi religie la români (1985; în
colaborare cu Horia Stamatu), Apariţiile Maicii Domnului la
Medjugorje (1989). Autor a trei volume de poeme haiku
(Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977; Fântâna
luminii, 1993) şi a două volume de poeme tanka (Dar în
169
silaba Luminii plângeam orfan şi greier, 1987; Pasărea cu
şapte aripi, 1993).
Volumul de debut De unde începe omul (1970) anunţa un
poet bântuit de nelinişti existenţiale şi de blagienele
suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii. Fiinţa
divizată între pământ şi cer (între lut şi vis, ar fi spus
Arghezi) dobândeşte identitatea în transcendent prin
participare şi vocaţia divinului. Îndoiala carteziană e doar
punct de plecare şi prilej de a gândi o suprarealitate
spirituală, ilustrată metaforic prin dumbrava purităţii
paradisiace. Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea
de sine în veşnica esenţă a omului ca templu (Sfânt Duh).
Un trup fizic locuit de altul („Şi sunt doi care se luptă; / Eu
cu eu, mine cu mine”) şi ambele revelate în trupul
Cuvântului (mirele sau crinul cosmic). Tăria pe care o
jefuieşte poetul e un dincolo al firii aureolate, nu al nopţii
împrejmuitoare. Iar vederea, contemplarea ţinutului ascuns
(„ochiul de aproape”), ontologic reprezintă bucuria
comuniunii umane cu divinul „înainte de a fi”. Exilul n-a
alterat cu nimic această viziune de aspiraţii teandrice.
Dimpotrivă, tot ce a scris Dumitru Ichim după 1975 stă sub
semnul nostalgiei sacrului. Atât în cele trei volume de
poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977;
Fântâna luminii, 1993), cât şi în poemele tanka (Dar în
silaba Luminii plângeam orfan şi greier, 1987; Pasărea cu
şapte aripi, 1993) expresia, transfigurând aceleaşi gesturi
argheziene ale ridicării „spre bolţi”, nu mai reprezintă decât
suportul verbal al unor iluminări interioare („Pe cruce Iisus /
Grâul în pământ. Noi toţi / Oaspeţi ai crucii” sau: „Abis
dedesupt / Altul deasupra la fel / Ce rece-i frica // Şi cum mă
soarbe în ea / Ameţitoarea punte”). Volumele următoare:
epistolarul Sub umbra Sfinxului (1975), poemul istoric
Constantin Brâncoveanu (1981), scenele în versuri din
Melcul (1981), prozele din Agape (1982) ori eseul din
170
Biserică şi religie la români (1985) sunt meditaţii pe tema
lui „a fi” în eternitate şi „a sta”, concomitent, în lumea reală
(divină) a binelui şi a frumosului. Bucuria trăirii în zariştea
Logosului este întotdeauna exprimată prin cuvinte cu
valoare apoftegmatică.
OPERA: De unde începe omul, versuri, Bucureşti, 1970;
Sub umbra Sfinxului, Kitchener, Ontario, Canada, 1975 (în
colaborare cu Petru Rezuş); Valea nisipului de aur, poeme
haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Urmele, poeme
haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Constantin
Brâncoveanu, poem istoric, Kitchener, Ontario, Canada,
Romanian Canadian Herald, 1981; Melcul, şase scene în
versuri, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian
Herald, 1981; Agape, versuri şi proză, Kitchener, Ontario,
Canada, Romanian Canadian Herald, 1982 (în colaborare cu
Nicolae Novac şi Florica Baţu; secţiunea semnată de
Dumitru Ichim se intitulează: Planeta Ichthys); Biserică şi
religie la români, Hamilton, Ontario, Canada, Cuvântul
românesc, 1985 (în colaborare cu Horia Samatu); Dar în
silaba Luminii plângeam orfan şi greier, poeme tanka,
München, Revista Scriitorilor Români, 1987; Apariţiile
Maicii Domnului la Medjugorje, Kitchener, Ontario,
Canada, Rădăcini, 1989; Fântâna luminii. 100 plus poeme
haiku, Bucureşti, Editura Apollo, 1993; Pasărea cu şapte
aripi, poeme tanka, Bucureşti, Editura Apollo, 1993. Poem
imaginar dramatic în cinci tablouri, Cluj-Napoca,
2003. Floarea fantanilor pierdute, versuri, Vancouver,
Canada 2003
REFERINŢE CRITICE, V. Rebegea, în Amfiteatru, nr. 1,
1971; George Muntean, în Revista de istorie şi teorie
literară, nr. 2, 1978; Dictionary of International Biography,
Cambridge, Anglia, 1986; Men oj Achivement, Cambridge,
Anglia, 1986 (1988); Personalities of America, 1986;
George Băjenaru, în Universul (Hollywood, Statele Unite),
171
nr. 259, 1996; idem, Între sublim şi tragic. Eseuri literare,
însemnări, convorbiri, 1998 (reprodus din Cuvântul
românesc, Hamilton, Canada, nr. 243, 1996; versiunea
engleză a apărut în ARA-Journal nr. 21-22, 1996-1997).
DENIE
În Vinerea Mare,
ca o vedenie străină
în biserică a intrat
o albină.
Unii voiau să o prindă,
să o omoare,
dar biata albină
și-a văzut de zborul ei,
ignorând cernute priviri,
până sus la icoana
Bunei Vestiri.
Peste înger și-a înnoptat
dojana:
”De ce ai înflorit,
după-al cerului port,
atât de târziu
luminilor risipele
cu amândouă
aripile?”
Inspăimântat rămase Gavriil,
cu crengile deschise,
nemaiștiind să zboare,
iar albina
s-a preschimbat în floare
de făclie, vedenie,
ce nimeni n-a putut s-o creadă
decât privirea de copil:
172
”De ce-ai fost rea în ceartă?
Du-te și cere-i iertare!
De Vinerea Mare,
nu știi că-n sat la noi,
nu că e înger,
dar chiar tâlhar să fie,
orice-a greșit se iartă?”
ZIDUL PLÂNGERII
Între a fi sau a nu fi
de ce mereu
ne-oprim la-ntrebare
și nu-ncercăm ca să-i sărim
și peste?
Doar numai Dumnezeu își spune
că este
Cel ce este,
dar noi suntem ce nu suntem,
că devenind ce nu suntem
când am ajuns acolo,
e loc destul,
mereu pentru dincolo,
când neființa prinde gustul de a fi.
A fi sau a nu fi?
Cuvântul e șubred la coajă.
Același val nisipul ni-l frământă,
doar scrisu-i diferit pe plajă.
Si totuși… și totuși… și totuși…
De unde se-aude strigarea:
”Thalassa, thalassa!
Unde ni-i steaua, unde ni-i casa?”
173
Ispitiți de a fi, pofticioși de-a nu fi -
nu-i să te iei la trântă
ca Iacob cu îngerii,
sau în negoț cu valul,
ci să ajungi la cel ce ești,
mai real ca realul -
Zidul Plângerii!
Si dincolo? Pe-acolo erau îngerii,
dar azi e Marea Moartă.
TRANDAFIRUL AVEA CUIE BĂTUTE PE DOS
”Azi dimineață
m-a speriat frumusețea-i de floare
și-am întrebat-o despre mama ei.
Mi-a răspuns
că aparține Sfintei Fecioare.
Dar de ce ai lacrimi în geană?
l-am întrebat pe trandafir curios.
Nu mi-a răspuns nimic,
dar eu cred că plângea
că lucrul cineva i l-a făcut de ocară
și i-a bătut cuiele pe dos
cu spinii în afară.
L-am întrebat pe Iosif cumva
( c-a-mbătrânit de când e tâmplar)
dacă-a mai văzut așa ceva
și să mă ajute
pe bietul trandafir să-l repar.”
Fecioara a zâmbit cu amar,
și mai mult
i-a fost frică să spuie,
îmbrățișându-L în suspinul greu:
174
”Of, Trandafirul sufletului meu!
Numai oamenii știu să bată corect,
trupul de floare, în cuie!”
IOV PROFEȚEȘTE DESPRE OMUL SUFERINȚEI
”Mă doare precum lemnul
sub dinte de gealău,
iscoditorii care vin ca să mă vadă,
iubirii Tale când îi sar la sfadă
că ai simți plăcere
în bici pentru cel rău
și răzbunării Tale c-aș fi semnul.
Mă doare până în rărunchi,
că după fierea lor ce clocotește grabnic
îți pun în mână furcă și harapnic!
Cum mă luai odată pe genunchi
și mă săltai pe el zicând că-i șa,
Te-mbrățișam și Te pupam pe față;
să nu ne prindă mama în hârjoană,
mă mângâiai pe păr
făcându-mi semn: cuminte!
și Te duceai la locul Tău
ca zugrăvit dintotdeauna în icoană!
Prea Bunul meu Părinte,
de ce sunt răi și-ți mâzgălesc
iubirea Ta cu hula răzbunării?
I-auzi cum clevetesc
la colț de iarmaroc necazul meu?
175
Cu câtă poftă-n buzele betege
își sug chiștocul din cucuta urii:
Nu-l iartă Dumnezeu
că numai fărdelege
avea pe mâini și-n cufere:
să sufere, să sufere!
Dreptății Lui – cu spurcăciuni și zoaie,
cotonogește-l Savaoate și-l ogoaie
pedeapsă cu pedeapsă!”
BISERICA NEAGRĂ
Chiar şi oraşul se pregătea de Crăciun
cu brazi multicolori, cu cerbi şi sănii de cleştar.
Luminile dansau tangouri de verde, tangouri de roş,
din cuiburi zburau litere abia trezite din somn
din fermecata pădure
şi se făceau cuvinte jucându-se‟n vitrină.
Când am intrat în oraş
cuvântul luminii s‟a spart .
Nu ştiam că sângele luminii e negru,
dar negru era curgând peste tot:
sânge negru pe omăt, sânge negru pe cer,
sânge negru pe paşii orbecăind
în căutare flămândă de verde,de alb, de albastru.
Ce straniu a ţipat din ţâţâni
uşa bisericii – acum biserica neagră.
Unde-mi sunt icoanele, biserică albă
acum biserică neagră?
Unde-mi e poiana în care te-am cioplit
ca pe-un ştiubeu tăcerii primul tril?
Se spune că în biserica neagră
doar o singură candelă
176
a mai rămas şi arde.
Candelă, am zis
îngenunchind în altar,
numai tu ai rămas pe aici?
Mireasă albă, unde e Mirele tău?
Tot ce mai rămăsese din mine
era ecoul alb
care căzând pe lângă candelă o stinse.
Dimineaţa
chiar mucul candelei se prefăcuse‟n negru.
Ieşeam din Biserica Neagră
cu inima-mi în palme privind-o‟nmărmurit
înnegurându-se în negru
ca o ridiche neagră.
IMPRUMUTUL DE IOV
Mi s-a dărăpănat fântâna
și toate pietrele mă dor,
dar ochiul – eternul limpede -
după ce spaimele lunii le-a strecurat
Te așteaptă
cumpăna cu stea să-mi cobori
când vremea în mine se-noaptă.
Mi s-a sălbătăcit chiar și drumul
oprit printre tuleie, pir și buruiene.
Ieri a trecut Omul spre răstignire
și m-a privit pe îndelete:
”Mă iartă, Iov, c-am coborât de pe cruce,
dar nu de apă, ci de tine Mi-a fost sete.”
177
Si am simțit cum buzele-I uscate
mi-au înflorit pe-obrazul meu,
de pe sub gene lacrima-mi sorbind.
Cine-i Acesta ce îmi duce
în spate
pustiul meu ca pe-un catarg târziu?
Fără să-mi dea răspuns,
cu spinii mei, împrumutați, pe cap -
urcă din nou pe cruce.
FILĂ DE PROHOD
Numai privirile Mariei
au mai rămas… Îndreptate în sus
ca un apus
ce-ntârzie pe rana
râului
nemângâiată nici de șipot,
nici oblojită de copaci.
Și sus și-n inima ei -
Pe sub ea,
printre spicele grâului
sfiala petalelor de maci.
Au mai rămas
numai privirile Mamei,
ca un apus,
fără nici o vlagă spre stea,
dibuindu-și prin ceață
zborul albinei din ceară.
178
Și a fost seară,
dar abia
după trei nopți fără de zile
s-a făcut dimineață.
ACATIST
Soarele
a zămislit măslinului umbra.
Umbra-n descântec
frunze pe ram a chemat
adâncului.
Povestind despre umbră și vis
frunzele s-au trezit înflorind.
Florile,
cum își rosteau din creangă în creangă
lumina în cântec de leagăn
Cuvântului!
Soarele
abia atunci înțelese
jocul de foc și pământ
și a cerut odihnă
cu toate luminile lui
sub umbrirea de flăcări
a Duhului Sfânt.
FIUL RISIPITOR
- Ceața prin văi se ridică:
Tată, mi-e noapte,Tată mi-e frică!
- Nu se mai vede drumul acasă?
- Lumina-i ruptă, inima roasă.
179
Punțile toate s-au frânt sub dorul
de mine însumi, risipitorul.
Ceața din munte viclean coboară
pe lângă moară, pe lângă moară…
Nu în părere se-aud cocorii?
- Ba da, cu ceață te-nșală norii…
- Unde ești, Tată – nerisipit rămas
cu mult mai aproape ca propriul meu glas?
Doare tăcerea, dar eu tot te strig:
De Tine mi-e foame și tare mi-e frig!
DIN MOLIFTA PLUTAȘULUI ÎNECAT
Ca să ajungi să găsești cuvântul înecat,
ascuns de știoalnă în bulboacă,
se ia un colac frământat de-o fecioară,
se înfige o lumânare de ceară
și se pune ca o bărcuță pe apă.
Numai pâinea-i cunoaște sorocul,
pe unde hatul lui
(sub mâl catifelat)
ascunde locul
de veci al înecatului.
Pâinea își are frământul
din moartea ce omului scapă.
Slujba se face când salciei
floria s-a deschis în apus
spre lumânarea pâinii -
același motocel din aceeași moliftă,
în care Iisus
strălucea în mersul pe apă.
Când va ajunge colacul,
180
cu lumânarea-n catarg de făclie,
deasupra bulboanei
ce-a înghițit plutașul spre nuntă,
își va opri purcesul icoanei,
apoi o să-nceapă
să scrie cu ortul lui
pe somnul de undă măruntă
geamănul cerc vârtejit în omega
deasupra mortului.
…așa s-a-ntâmplat și cu mine
cât încă în vis mai citesc
slova ce dincolo duce.
Era lume multă
și la răscruce,
pe unde ieri-ul e mâine,
pentru prima oară,
în fața mea s-a oprit
acea Pâine,
care din cer se coboară,
și de sus așa mi-a poruncit:
- Ție grăiesc, scoală-te
și cere-Mi ce vrei ca să-ți fac?
- Doamne,
dă-mi puțin din al Cinei colac,
și pentru toată lumea la un loc,
din adâncuri te rog:
Precum la ucenicii Tăi
le-ai dăruit în cuvânt
putere și foc,
ai milă,
cerșesc cuvintelor mele,
suflă cu har peste ele
suflare din Duhul Tău Sfânt!
181
…ȘI DUHUL ÎN CHIP DE PORUMBEL
Credeam că-i timpul și sorocul
să m-odihnesc în palmă de olar.
Cât de frumos mi-e numele pe crucea
ce mă așteaptă, printre saci de grâu,
în colțul din hambar!
Și-am mers să văd
de ceasul s-a mai pârguit
a galben de gutuie
pe lemnul de-nainte mergătoare
al ei
și psalmul spăimântat ca să mai suie
s-a frânt în două că pe cruce
era acum un cuib de porumbei.
Flămânzi cum te chemau să le dai hrană!
Mai lasă-i Doamne pana să le crească,
prea mi-e cuvântul crud și prea golaș.
Voi aștepta afară din icoană,
dar lasă-mi crucea – naintea mergătoarea -
și virgula mi-o mută-n altă frază
până când puișorii vor învăța să zboare,
cu-aripa lor sfințind
văzduhul din văzduh,
că cine știe
poate cel din mijloc,
ce are-n cioc o rază,
de ce nu s-ar putea
să fie însuși Duhul Sfânt?
182
CEI ZECE LEPROȘI
Atâta știu de ei, când mă întrebi,
că s-au făcut zdrahoni ca leopardul
și n-au uitat de Tine
și de gestul Tău,
că zice vorba proastă:
de ai făcut un bine,
așteaptă-te la rău.
Năvala lor curândă o să-Ți vie,
căci le-a clocit sinedriul
un plan ascuns și cu simbrie.
Și mi s-a spus că-s vindecat,
dar să o șterg din templu, pe furiș,
că-s câine, de alt neam,
și chiar fără de lepră
rămân tot necurat.
SINGURĂTATEA ÎNGERULUI
Singurătatea îngerului
e un suspin albastru și greu.
O singură dată
i-am gustat amarul netors
și-nfricoșat m-am întors
la poarta Olarului meu
cerșindu-mi brațele-napoi.
Sărmanul înger!
Născut greșit cu aripi,
niciodată nu a putut zbura
măcar o singură îmbrățișare
ca noi.
183
Întâi am fost amintire,
apoi în frământec
am devenit același cântec
cu formă de lut.
Îți amintești de podul palmei Lui?
Ce cald era,
când peste umăr ne pândea
primul sărut
luna rodită pe ram de gutui!
ÎNNOURATA PROFEȚIE
”Azi l-am surprins pe Iosif
cum moțăia la amiază,
printre scule la un capăt de rază.
Pleoapă peste pleoapă.
Ca dintr-un somn urât a tresărit
când întrebai:
De ce chiar florile îmbătrânind uscării
atât de rău trifoiul lor înțeapă -
mătasa de otavă cum de se face cui?
La miel eu mă gândeam.
Poate că paiele-l înspină,
că uneori atât de trist l-aud
când doarme cum suspină
prin somn
de parcă toate visele îl dor.
I-am spus lui Iosif c-o să merg cu tine
acolo pe-unde depărtările cobor
să mă ajuți să prind un pui de nor.
- Și ce-ai vrea ca să faci cu el?
- Palat de spumă pentru miel.”
184
… și Maica-nțelesese
dece Bătrânul tresărise printre dălți și tesle.
Oare Copilul încă-și amintește
de primul somn ce-L chinui în iesle?
Ce o fi vrând să spună cifrata întrebare:
De ce când floarea se usucă
atât de crud te-nțeapă?
Nici ea n-avea răspuns la profețiace din durerea mării te adapă.
Sau poate – da.
Ce sfântă-mbrățișare!
Îl sărută pe frunte, rotundul spus cu dor:
”Las‟ c-o să mergem la cules de nori,
stâlpul de foc
când v-a-nflori în flacăra de nori.”
SPUNE-ȚI LUMINA PE DE ROST!
”De ce bătrânii
își fac o meserie
din încruntatul frunții?
Și dacă nu au timp
de ce puținul timp și-l risipesc
tot repetând aceeași întrebare:
Nu știi cât o fi ceasul oare?”
Așa au întrebat
pe Micu-nvățător
clasa de flori, la lecția culorii,
la care toate-au fost.
”Destul cu întrebările pe azi!
Când ți-ai pierdut copilul păzitor,
în nerozie
185
aduni doar zbârciuri pe obraz,
în loc să-ți re-amintești Lumina,
precum doar o spunem
atât de nelumește, dar numai pe de rost.”
ARHANGHELUL NI S-A PĂRUT O TUFĂ DE
BUJORI
Nu arăta deloc a fi arhanghel,
din ăia păzitori.
Așa cum moțăia pe scăunel
părea mult mai degrabă
o tufă-naripată de bujori,
( așa oricine ar fi zis)
și în Grădină am intrat,
tiptil, pe lângă el
și poarta s-a închis.
Ce-a fost, în întregime oare-a fost?
Sau numai doar o parte din vis
s-o fi-ntâmplat,
că speriați apoi ne întrebarăm:
Au nu cumva
din vinul de lumină nepermis
buzele noastre-au furat?
...n-auzi tu, inimile noastre?
De unde-or fi-nvățat,
atâtea răsărituri să ne doară
când din ecoul lor mijește lăstărind
luceafărul de seară?
Și iar întreb, dar mă oprești.
Pe buze degetul îmi pui,
făcându-mi semn să tac.
186
Și tac, dar amândoi zâmbim:
Să știi că l-am închis afară,
cu sabie cu tot, pe heruvim!
NUANŢĂ DE DOR LEVANTIN
La anul,
poate fără noi,
cireșul
o să-nflorească din nou
cum îngerul Fecioarei în genunchi.
Cântecul grădinii
ce-l știe numai ceara
îți va ascunde în trunchi
inel semănând scrisului meu.
Va fi rotund ca un ecou
din vioara
ce-a suspinat prin somn
pe umărul lui Dumnezeu.
Dar tu-mi zâmbești
făcându-mi cu ochiul șiret:
...și de va fi crai nou
și un sărut ne-o cere în sonet -
rimă perfectă pentru ametist,
spune-mi, atunci
vei fi la fel de trist?
EVANGHELIE DE BUNĂVESTIRE
În vremea aceea
era când vorba și lutul greu
187
se-ntindeau mână spre mână
să prindă veșnicia.
Trimisul
doar atât grăi către ea:
Maria,
din rubedenia de stea
cu cea a mării ce se-ngână,
ești singura rămasă între fete.
Lui Dumnezeu
de chipul Lui din om
mi-a spus că-i este sete.
Vrei tu ca buza Lui
ca pe o floare s-o primești
pe-abisul străvezimii tale
de cântec și fântână?
POEME HAIKU
Maica se roagă…
Teiul înflorind fură
Rugăciunile
Copilul plânge…
,,Îngere, ţi-am spus să ai
Grijă de aripi!”
Mamă, Dumnezeu
A‟nvăţat omeneşte
Pronunţându-te.
Cinci, şapte şi cinci,
Două mâini-rugăciune!
Trece Iisus.
188
Mamă, nu plânge…
În candelă numele
Tău luminează.
Visează pruncul…
Maica Domnului trece
Desculţându-se.
Candela-i stinsă!
În locul luminii
Mă doare noaptea…
Ceartă îngerul
Ce văzu mama şi-uită
Să îngenunche.
Mi-
-
.
e iarnă Doamne,
Fie ţi milă de greier
Robul Tău! Amin
189
-BUICIUC
LUCREŢIA
IONESCU
Omul trebuie să
trăiască aşa cum
dictează adevărul,
privind cu admiraţie
Cuvântul.
(Clement Alexandrinul)
MOMENTE BIOGRAFICE
Am absolvit Facultatea Merdicina Veterinară din Iaşi, şi de
Jurnalism la Bucureşti. Am fost redactor-şef la ziarul
„Deşteaptă-te, române!” şi la ziarul „Viaţa studentească”.
Debutul literar – publicarea de poezii in revistele Cronica.
Convorbiri literare, Urzica, Contemporanul.
Debutul editorial a fost in anul 1990 cu publicarea
romanului „La porţile amintirii”, „Dragoste de ţigancă”,
„Oglinda cu două feţe” volumul de poezii „Oglinzile
timpului”, studiile etnografice „Descântece pentru ursită”,
„Magia descântecelor.”
Am participat la alcătuirea antologiilor de poezie „7 poeţi ai
Iaşului”, „Muguri iertaţi”, „Cărticica mea de Crăciun”,
„Cărticicea mea de iarnă”, „Arta sfâşiată”, „Cuvântul ca o
pradă”, „Amintiri temporale din faptul serii”., „Surâsul
primăverii”, „Fântâni de gând prin univers”, „Leagănul
lirei”, „124 Poeţi contemporani”, „La confluenţe de
gânduri”, „Confluenţe poetice”, „Dincolo de cuvânt”,
190
„Colidele zăpezilor târzii” şi la antologia in proză „Dispare
dragostea?”.
Am contribuit la apariţia antologiei pentru copii „Universul
Poveştilor”, luând Premiul de Excelenţă la Concursul
naţional de poveşti „Universul poveştilor”, 2011.
DUHOVNICEASCĂ
Am întins mâna sufletului, neputincioasă, spre Dumezeu
pe palmă s-a aşezat lacrima rotundă ca un bob de rouă
glumea cu ziua de ieri şi de azi,
stingea lumânările nopţii
în timp ce Crezul din Biserica Inimii
răsuna ca o poruncă între pereţii pustiiţi ai vieţii.
Lacrima nătângă se furişa bucuroasă pe trupul meu
ardea, lacomă, o parte din el
cu lumânarea de la priveghiul fericirii.
Strig, Doamne, către Tine:
usucă-mi lacrima de pe mâna dreaptă a sufletului,
şterge-mi cu mir rana deschisă a amintirii,
înfrumuseţeaz-o cu nimicuri divine
şi nu mă uita, Doamne, la poalele făgăduinţei!
s-au uscat mugurii aproape de pervazul fericirii
ziua de azi ai îngropat-o în cea de mâine
pe pământul alb creşte busuioc şi rugăciune
câte o lacrimă ca un bob de rouă
freamătă, la cea mai mică adiere, a suspin.
NU MAI AM PUTERE, DOAMNE
Cuvintele lasă urme abia desluşite pe braţul îngheţat
al sărăciei
îl invoc pe Dumnezeu în numele deznădejdii
191
lacrima dumnezească îmi mângâie sufletul
pe degete cresc muguri de magnolii, din inimă, suspine
viaţa arde, ca şi ţigara, fără rost,
rotocoale de fum se ridică spre cerul mântuirii
ceaţa, spre apus, îngroapă sărăcia
în partea stângă a trupului –
copac uitat de vremuri la colţ de oră.
***
Cuvintele s-au îmbrăcat cu borangicul iernii
braţele au devenit frunze şi ochii, fruct
neputinţa înfloreşte, bucuroasă, alături de lacrimă
la întretăirea de ore, pe cerul renunţării
îngerii păzesc gura sufletului plină cu mir
Nu mai am putere, Doamne, să ridic braţul
cuvintele aleargă pe inima mea
ce sângerează sub gheaţa mântuirii
îi întorc spatele. Sărăcia are nevoie de alt trup
frunzele uscate s-aştern rar pe zăpada uitării.
LACRIMA UITĂRII
A alunecat lacrima printre colţuri de oră,
s-a tăiat în partea stângă dureros de adânc,
secundele se văită ca un sfârşit de toamnă,
păsările îndoliate duc cuvintele sângerânde,
părăsite de absurdul zilei, spre albul zăpezii.
Lacrima a ridicat, evlavios, privirea spre Dumnezeu
Care i-a trimis o altă lacrimă scăldată în mir,
cele două lacrimi, sub magia toamnei, s-au unit
pe colţul de oră în formă de inimă
rugăciunea, între pereţii albi ai speranţei,
mulţumeşte, lăcrimând, Mântuitorului
pentru binecuvântarea uitării.
192
REFUZUL ÎNGERILOR
L-am mângâiat pe Nicolae Bălcescu
cu timiditate şi cu răutatea omului
ce poate atinge cu greu valoarea materială,
i-am admirat ochii pătrunzători
ce-mi citea în suflet descântecul nopţilor albe,
faţa avea o parte din frumuseţea lacrimei,
alunecând anevoios printre strugurii brumaţi ai tinereţii,
cealaltă parte, ascunsă în fericirea de ieri, se ofilise,
albise, se zbârciseră printre mulţimea de consoane
toate agitându-se în jurul literei „B”:
Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine.
Nicio vocală nu-mi întindea braţul pentru a atinge
creştetul plin de numere a lui Bălcescu
ascuns printre mormanele de versuri,
printre frunzele ruginii ale rătăcirii tomnatice,
dincolo de asfinţit se uscase
şi ultima încercare de a mi-l face prieten.
Cu mândria unui conducător, mi-a întors spatele,
Fulgerându-mi inima din motive subiective
a mai făcut doi paşi, braţele i-au devenit aripi
şi o dâră de clorofilă s-a împrăştiat pe gândurile mele răzleţe
înmugurind durerea de ieri.
Bălcescu, Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine
au devenit bogăţii spirituale
care nu sunt recunoascute nici măcar de îngeri.
JOCUL DE-A VIAŢA
Se grăbesc oamenii spre un botez, o înmormântare
sau spre jocul de-a viaţa
într-o odăiţă mică, plină cu lucruri inutile,
cu mirosul înecăcios al trecutului
193
ce se revarsă pe cerul străveziu al credinţei
din care au mai rămas două, trei lumânări aprinse.
Jocul de-a viaţa devine o glumă a lui Dumnezeu
ce pune pe acelaşi taler bogatul şi săracul,
fericirea şi nefericirea, cioara şi lebăda,
a uitat Dumnezeu de tot ce-i lumesc
simţămintele mele n-au ajuns până la El,
îngenuncherea dureroasă nu L-a mişcat
şi nici răgăciunea n-a strivit privirea mohorâtă
ce căuta cu lăcomie încuviinţarea.
Jocul de-a viaţa a devenit joc de copii,
mă ascund după scutul credinţei
nimeni nu mă va găsi la ceas de taină
alerg bucuroasă spre locul fixat de către destin
o cruce răzleaţă scrisă cu alb
întinde urâcios şuviţa de vise
totul e alb: in suflet, pe deal, pe cuvinte
şi Jocul de-a viaţa se lasă sedus
de crucea albă împodobită cu vis
un semn de departe se vede albind
e îngerul morţii ce caută mir.
ZĂPEZI, NUMAI ZĂPEZI
Mi-e frig. Îmi încălzesc degetele cu versuri
ce caută “gaura neagră” a destinului
ţesută din anii şovăitori în drum spre bine,
ici-colo, câte o stea adusă de cei Trei Crai
colindă, la ceas târziu, lacrima de mir.
Zăpezi, numai zăpezi mi-au troienit sufletul
bolnav de pe vremea când se coceau cireşele de mai
în vechiul turn, din ograda bunicii.
Învelesc ochii cu ceaţa amară a singurătăţii,
clopotul a uitat să mai bată în prag de iarnă,
194
pe cer abia se văd îngerii,
vopsiţi în culoarea cărămizie a durerii.
Pornesc spre rugăciune ,
în ninsoarea bogată asfinţeşte vremea,
copacii rămân neînfloriţi şi păsările nenunţite,
sufletul scoate din ţărână bucăţi de dor,
le învelesc cu stihuri scăldate-n aghiazmă
dincolo de mine, curcubeul şi-a schimbat culorile,
apusul a devenit răsărit, mâine e Ajunul Crăciunului,
nicio stea nu se aprinde pe sufletul iernii…
cerneala a invadat cerul nespus de cenuşiu,
îngerii sorb rime, se lăfăie pe zăpada pufoasă
acoperindu-mi gândurile- petale de vis ofilite.
Zăpezi, numai zăpezi, în cer, pe pământ şi în viaţă,
un vers aleargă spre Pomul de Iarnă încărcat cu ninsori,
începe Colindul, aproape de zori.
COLINDUL VIEŢII
Niciun cuvânt.
Clopotul bate la ora exactă,
în palmă am adunat dimineţi ninse în Ajun de Crăciun,
două, trei s-au furişat spre apus,
ninge – taina sfârşitului spre început.
S-au despletit stelele de atâta tristeţe în fâşii de dor,
am lăcrimat pe ziua de mâine,
steaua-mi colindă sufletul rezemat pe-o creangă de brad
împodobită cu beteală argintie.
***
Niciun cuvânt.
Dincolo de mine e liniştea zăpezii,
paşii se pierd spre toamnă,
195
voi lăsa urme doar pe hârtia vieţii,
şi va ninge iar în Ajun de Crăciun,
pe crenguţa de brad voi atârna bucăţi de stele.
Timpul îmi bate in geam, prietenos sau nu,
îl ignor, se face întuneric,
şi nu mai văd zăpada ce-mi troienea aşteptările,
Doamne, în Ajun de Crăciun, aştept Colindul!
GOL SUFLETESC
Am împodobit orele cu câteva litere luate la întâmplare,
dorind să le creez un alt destin, le-am aşezat pe altarul
făcut din secundele în care am fost numai eu.
De la distanţă, totul părea perfect,
icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe mă privea
prietenos
de sub noianul de flori adus in fugă.
Nu găseam literele “G” şi “L”, probabil le rătăciserăm
printre secundele plecate spre răsărit
ori le-am lăsat sub petalele de crizanteme, în prag de
toamnă,
de frica lacrimei reci ce se anunţaseră de mult.
Răbdătoare, am destrămat altarul, sub privirea înlăcrimată a
Maicii,
în timp ce vitraliul cernea rugăciuni
florile şi-au dezvelit inima plină de consoane,
şi, fără măcar să le ating,
au început să se micşoreze până ce au devenit punct,
un punct imens ce făcea ocolul Universului dinspre apus
spre răsărit,
rugăciunea abia se auzea în altarul vieţii ţesut din petale.
Doamne, lipseau vocalele!
Alergau spre prăpastia din care nu voi putea ieşi
şi nicio umbră de regret
196
nu va păli orele sfinţite cu mir, la ceas de taină.
Litera “G” a adormit pe golul sufletului, tăcut, resemnat, ca
o stea ce dă să cadă,
“L” - lacrimă de argint, a prins aripi şi, bucuroasă că poate
privi dincolo de mine,
a adunat stelele într-un colţ al cerului pe care scria
“FERICIRE”.
M-AM NĂSCUT DIN LACRIMA NOPŢII
M-am născut din lacrima ploii
noaptea a secerat aşchii de stele
le-a îngropat în lumina divină
unde cuvintele fosforescente se jucau de-a fericirea
s-au cuibărit într-un apus vineţiu, în hohot de toamnă,
privirea s-a agăţat de-o bucată de humă
modelată de un sculptor începător
statuia avea inima în formă de gutuie
în păr, struguri brumaţi de orele nedormite,
a păşist grăbită, o vară, o toamnă
s-a oprit în mijlocul tăcerii
lacrima şi-a deschis pleoapa spre gândul de ieri
stelele au fixat statuia pe soclul mântuirii cuvintelor
din care abia se zăreşte nemurirea.
DOAMNE, ÎN FAŢA TA VREAU SĂ GĂSESC
MÂNTUIREA
Am simţit bunătatea lui Dumnezeu
ca un fum tămăios dincolo de aşteptările mele
mă înălţam printre stelele mântuirii,
agăţam sufletul de prima licărire a fericirii
dar, vai! adierea de vânt a îndepărtat-o ca pe un ecou în hăul
vieţii.
197
Am îngenuncheat, grăbită, în faţa cerului
Dumnezeu, ce luase chip de şoim, mă pândea dincolo de
apus
îi urmăream mişcările perfect verticale
luciul negru al penelor a luminat noaptea,
a frânt sufletul cunoaşterii spre necunoaştere,
Doamne, în faţa TA, vreau să găsesc mântuirea!
LACRIMILE AU ÎMBOBOCIT O PARTE DIN IAD
Pe degetul mare de la mâna stângă am încrustat rugăciunea
ce răsuna în biserica de piatră a inimii
pe aripile îngerilor creşteau lacrimi
gata să-nflorească la prima rază de tânguire
de frica spovedaniei, m-am adăpostit printre paginile Bibliei
în biserică lumânările se stingeau una câte una
am îngnuncheat, crispată, în faţa altarului
sfinţii mi-au încruşiat mâinele a închinăciune
mă durea degetul mare ca o rană deschisă
îngerii au adormit pe o clipă de rai,
uitasem rugăciunea, aproape de sufletul cerului
lacrimile îmbobociseră o parte din iad.
AM PROMIS, DOAMNE, CĂ NE VOM ÎNTÂLNI
Am promis, Doamne, că ne vom întâlni
când secundele torc a tăcere
fără vaiet de stele şi alai de flori,
doar un zâmbet adus din durere.
Liniştea albă cu miros de mir
pătrunde-n toamnă ca-ntr-o cetate,
mă prefac că dorm, visez ce-am uitat
alunec spre clipa cea mare,
albatroşii se grăbesc spre apus,
198
noaptea se răzbună fără cuvinte
aleargă spre acelaşi răspuns…
ghioceii mă pândesc de sub oseminte.
Vezi, Doamne?
voi întârzia de la întâlnirea fixată
cuvintele îmi leagă trupul cu lanţ
zăngăne viaţa ca o oră stricată
de foile albe sfinţite-n altar.
Doar mâna dreaptă ce mânuie pixul
se lasă la voia întâmplării
desenează, în grabă, pe clipa de mir
vise născute din vis.
AM URCAT ÎN GENUNCHI GOLGOTA
Doamne, Te-am căutat în peregrinările mele
prin toate ungherile vieţii
am înfruntat nămeţi de singurătate
am păşit apele învolburate ale neputinţei
m-am înălţat prin cuvinte la cer
nu mi te-ai arătat, Doamne,
nici când lacrima a devenit înger
M-ai îmbrăcat cu giulgiul suferinţei
aruncându-mă în mormanul de cuvinte
ce se grăbesc spre ultima mântuire,
ţi-am ascultat glasul poruncitor şi blând
m-am supus, cu smerenie, dorinţelor Tale
am urcat în genunchi Golgota
zăpada, în urma mea, se topiseră
nu mai era loc de atâta rugăciune
ploaia bătea timpul durerii fără ceasornic
încotro, Doamne, să îndrept cuvintele
poleite cu tămâia de la îngropăciunea fericirii?
199
ÎN AJUN DE CRĂCIUN
Ninge printre rânduri, printre clipele înnegrite de timp,
strâng în pumni întunericul zilei şi-l revărs peste anii ce se
duc ca un blestem. Aplec privirea spre ceea ce ar fi trebuit
să fie şi nu a fost, ochii, înţelegători se închid a spovedanie.
O fetiţă bate la Poarta Timpului, mă colindă frumos, o
privesc de la geam…., şi ninge rar, cu fulgi mari, în ajun de
Craciun. Îi daruiesc nuci şi mere, în traista cu poveşti îi pun
o carte pe care am scris “Pentru mai târziu…”
Repet Colindul, am uitat câteva versuri, unde e fetiţa să mă
înveţe taina Sărbătorilor? O caut de la geam, dar nu, se vede
doar marea de zăpadă ce-mi acoperă sufletul. Nici în acest
an nu am făcut Pom de Crăciun, bradul de la poarta mă
întâmpină bucuros, nu are nevoie de artificii pentru a fi
fericit.
Am încurcat amintirile, trăirile, bucuria şi suferinţa, mă
plimb pe străzi întortocheate, în fiecare casă miroase a
cozonac şi a turtă dulce. Duc sub braţ romanul pe care vreau
să-l încredinţez editurii, a capatat culoarea iernii, mâzgâlit
pe la colţuri cu întrebări la care încă n-am răspuns. “Trebuia
să-l învelesc, îmi spun supărată, cuprinde atâta iubire şi
speranţă, încât lacrimile iernii nu-l va dezamăgi”.
Râsete, numai râsete, Colinde se aud în Ajun de Crăciun,
merg abătută printre nămeţi, îmi plac Sărbătorile,
singuratatea o suport mai uşor. Ninge peste cuvinte, au
înflorit merii şi cireşii din ograda bunicii, se aude ceasul de
la Mitropolie, mai este puţin şi vom trece în alt an.
Alerg pe zapada sticloasă, trebuia să fiu lângă cei dragi,
număr minutele ce mi-au mai rămas, dialogul cu străina se
transformă în ani, mă las obosită pe-un pumn de zapadă, ştiu
că Dumnezeu mă iartă.
Ascult, îngrozită, numărătoarea: 5,4,3,2 si 111!, “La mulţi
ani!”, spun străinei, am lăsat departe tot ce aveam. Aplec
200
privirea spre dosarul legat, îl mîngâi, îl şterg de zăpada şi-l
ascund în suflet, doar cu el am rămas la început de an.
Încerc să-mi fac drum printre fulgi, bucurii de-o clipă,
dosarul a devenit atât de greu, încât sufletul refuză să-l mai
ducă. Fetiţa, ce mă colindase în Ajun, îmi întinde mâna
firavă ca al oricărui început, mă îndeamnă să mă sprijin de
ea, doar un pas să mai fac, s-a oprit din ninsoare, e deja alt
an. Mânuţa e caldă, vorba blândă, privirea doar, înălţată a
rugăciune, aluneca pe romanul împovărat de atâtea ninsori.
Îi dăruiesc o nucă şi un fulg de zăpadă ce se lasă grăbit pe
muchia vieţii. Fetiţa îmi dă turtă dulce, îmi încălzeşte,
încetişor, sufletul şi pornim printre nămeţi spre ziua de
mâine.
201
Făcându-S
)
ANIŞOARA
IORDACHE
e om,
Cuvântul lui
Dumnezeu a umplut
de cunoştere firea
umană golită.
( Sfântul Maxim
MărturisitorulNOTĂ BIOGRAFICĂ
Data naşterii: 07-12-1956
Profesia: profesor de matematică la Şcoala Gimnazială
nr.6 " Nicolae Titulescu", Constanța.
Activitate literară Debut literar: Iarna 2004, Revista " Poezia"
Apariții în volum colectiv de poezie:
2010 "Petale lirice", Editura InfoRapArt
2010 Antologiile revistei SINGUR-POEZIE; editura
GRINTA
2011 Visul-poezii-;Editura Emma
2012, 2013 CONFLUENTE POETICE;EDITURA PIM
2010 FESTIVALUL INTERNAŢIONAL "LUCIAN
BLAGA", EDITIA a-XXX-a: MARELE PREMIU
202
ORBI
Orbi întindem mâna
să atingem infinitul.
În palmele tremurânde:
o picătură de ploaie...
Retina sufletului s-a deschis;
Strângem pumnul, să mângâiem
infinitul.
SPIRALA
Neputinţă,
Strigăt de ajutor:
Cineva întinde o mână.
Neputinţă,
Strigăt de ajutor:
Melcul
Încet, încet duce crucea.
MONSTRUL
Invidia,
ura
şi
lenea
au fost întotdeauna
pecetea
Monstrului cuminte,
care hibernează-n
subconştientul nostru.
La prima adiere
a primăverii
năzuinţelor noastre,
203
pleoapa lui se deschide,
sângele lui se-nfierbântă.
Este gata oricând
să treacă prin
al ispitei
cerc de foc.
Sub cupola inimii,
neînfricata dresoare,
cu biciul iubirii lovindu-l
pe dată îl transformă
în câine,
apoi
în şoarece
şi în final
în râmă.
LA CEASUL COLINDELOR
bucăţi de tul au rămas agăţate de balustrada falezei...
în palatul de corali, fata cu plete albastre strânge-n inele
izvoarele.
pare mirată cum lumina se-ncheagă:
clopot de ametist este, anunţând vecerniile.
norii o salută, clătinând uşor pălăriile cu panglici şi clopoţei,
apoi asemeni cetelor de căluşari se-nvârtesc pe călcâie de
trei ori,
lovesc cu toiagul poarta cerului şi
binecuvântează pământul.
la ceasul colindelor, îngerii aruncă
flori de măr din Cetatea Sfântă,
204
ghirlande pătrund prin ferestre în casă.
facă-se voia Domnului: să rodească!
CONTRA-MIŞCARE RITMICĂ
De-atingi mândria frumuseţii trecătoare
vei suporta
ploaia acidă de linii ondulatorii amăgitoare.
Subit vei deveni
pasăre depersonalizată
ritmului ei
subjugată.
Flori de hârtie creponată,
becuri multicolore,
muguri de sticlă
îi decorează
interiorul sufletesc impregnat cu praf de cretă colorată.
Stridenţe cromatice izbesc haotic pereţii
conglomeratului de siluete curbe-
fără coloană vertebrală.
Prin draperii vei întrezări cerul violaceu
şi vei respira o contra-mişcare ritmică
de libertate.
SOLOMON
-Preamărite Solomon, trezeşte-te şi porunceşte
acestor minţi pătrunzătoare
să se roage:
205
de lângă tronul slavei lui Dumnezeu
să vină
şi duh de cuminţenie să ne cuprindă!
-Cine?
-Cum cine, prealuminate înţelept?
Frumoasa
a cărei strălucire semeţul timp n-o poate altera,
neînfricată în faţa răutăţii
şi
născătoare a iubirii.
Cinstite rege, îndură-te,
ÎNȚELEPCIUNEA roagă
să poposească şi la casa noastră!
COLINDE DE CINSTIRE
Cântaţi şi vă bucuraţi !
Cântaţi cu îngerii
la poarta Raiului
colinde de cinstire
şi
mărire !
Tu ai venit, spre dimineaţă,
pe-o rază de speranţă,
în trup de om
şi
în veşmânt de călător
sărac.
Cu lacrimile Tale,
veninul şarpelui
l-ai transformat
în Har.
Şi-n sufletele noastre
206
sterpe
ai pus sămânţă
de iubire,
stropită din belşug
cu
sânge şi durere.
Cântaţi cu îngerii,
Colinde de cinstire !
Deschide Doamne
portiţa
să intre lumina
în gând
şi
cuvânt!
OLARUL
Ia cerul în mâini
brăzdate de izvoare
şi-l toarce-n
fire de lumină.
Îi ţese apoi,
cu adâncă resemnare,
cucernicului munte
hlamidă aurie.
În noaptea
suferinţelor
carnale,
din coapsa lui,
pe roata timpului,
țărâna
ia formă de femeie:
207
un ciob de lut,
din care se prelinge
spre lumină,
lacrima cerului
sub formă de izvoare.
ÎNTOARCERE
Epoleţi
de chiciură pe umerii dezgoliţi ai serii...
o altă zi,
femei, care-şi ascund faţa-n voalul străveziu al dimineţii,
coboară scările-asemeni filomelelor
ce simt în piept bătaia nemiloasă a crivățului.
grăbite se îndreaptă spre punctul de întoarcere al destinului
raza vieţii dintâi reflectată în a raiului oglindă.
visul pescăruşului înfrigurat, de pe pervazul ferestrei;
visul cerşetorului flămând din colţul străzii;
visul soldatului rănit de nedreptate;
visul ghemuit din lacrima copilului,
admonestat de nepăsarea vremii,
înfăşoară
gâtul inelar al universului.
respiraţia lui de-abia se aude printre arcadele-mpietrite ale
zilei
valuri născute din abis, ridică braţele: cer ajutor.
apoi
îngenunchează implorând, în locul oamenilor: iertare!
spre seară:
Cuvântul curaţă fântâna-la timpul cuvenit
deschide poarta:
208
alai de îngeri luminoşi, cântând din trâmbiţe anunţă venirea
Lui.
oricât de departe ar fi,
nădejdea
se-ntoarce şi străbate uscatele galerii de sentimente
omeneşti.
îndârjită sapă-n suflet o fereastră:
cealaltă faţă eclipsată de tristeţe, puţin câte puţin se
luminează...
mă-ntorc spre Tine, Doamne,
mă-nchin în faţa Ta
şi-Ți spun plângând de
nesfârşitul dor de zbor al inimii:
" Bine-ai venit
în suflet,
Bucurie Nestăvilită a Iubirii!"
IOAN BOTEZĂTORUL
Privire
de înger, de desţelenitor, de martir
toate
într-un ochi, care
ţine-n echilibru
ziua şi noaptea;
măsoară
binele şi răul.
veghează la
poarta deschisă spre Împărăţia Lui Dumnezeu...
vestit de înger,
ales din pântece,
nealterat,
ultimul prooroc
209
smerit apune,
anunţând răsăritul Aceluia.
care va mântui lumea.
URARE
Născute din ţurţuri,
mângâiate de raze de soare,
stropi de colindă
picură
din
ochii
stelei
căzătoare.
magi bat la poartă-asemeni ghirăului,
colac din grâu frumos să primească,
sufletul să-l primenească,
Cuvântul să-L adeverească.
măciulii de ciulini
zboară prin ciripit de vrăbii.
izgonită-i întristarea
în golul cununii.
gândul meu bun
împletit cu al tău,
să fie
inel
de lumină al iubirii
pe degetul împlinirii!
210
CHEIA
Ascultă-a spus poetul,
mesajul divin
din profunzimile tale!
lasă-l să-ţi inunde ochii,
să vezi ce vrea El.
în felul acesta, vei găsi cheia destinului.
*
Timpul
în câmpul de forţă al piramidei inimii mele,
este îngenuncheat,
strivit
de aripi de condor,
care duc spre zenit
misterul
unui albastru semn,
pe care este tatuat chipul Stăpânului meu.
*
Vălurile ţesute cu pietre preţioase au căzut.
dansul magic a încetat.
vraja Salomeei a dispărut în ochii sfântului aureolat de
glorie.
*
Iubirea l-a năpădit pe bătrânul Keops.
cinci vortexuri se deschid simultan
spre
lumea de dincolo :
cascade cu apa vieţii
spală pereţii
să se oglindească soarele bucuriei;
vânturi-din cele patru puncte cardinale,
alină suferinţa pământului.
211
Virusul morţii-
aţi auzit bine,
virusul morţii este şters cu sângele Mielului,
care va curge
de-acum
şi-n mădularele mele.
BUCURĂ-TE, CREŞTINE!
Du-te creştine, să vezi încă o dată
cum
scapără-n undele lacului dealul,
înţesat de luceferi!
Deschide uşa creştine,
s-asculţi ocrotit de arhangheli,
colinde de lumină şi pace
fuioare de vibraţii,
ce coboară printre crengi de mesteacăn!
Întinde mâna creştine,
în căuşul palmei,
uşor să coboare steaua iubirii!
În staulul duhovnicesc al ţărânii
se va naşte,
proslăvit de îngeri, de înţelepti şi de păstori
neprihănitul Iisus!
Bucură-te creştine!
NU RISIPIȚI ETERNITATEA!
Nu risipiţi eternitatea
în întuneric de blesteme
dați șansa cuvintelor să zboare
212
2
în profunzimile inimii
fără ură
la lumina soarelui
vor cânta un cald imn iubirii.
Nu vindeți eternitatea
pe temerile unor efemere clipe
somnul
mușcând șiret din clepsidră
va amuți clavecinul
cum vom mai găsi ușa secretă?
Nu împărțiți eternitatea
în mii de pricini de zâzanie
contrastele vor aburi sticla lămpii
degeaba bați la porți străine
lacătele sunt la locul lor
câinii
îți dau târcoale.
13
Mâ
E -
-LILIOARA
MACOVEI
ntuitorul a ales
Crucea, fiindcă astfel
se moare cu mâinile
întinse.
l S a sfârşit
îmbrătişându ne.
( Sfântul Atanasie cel
Mare)
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Născută în Botoşani iarna, pe 15 ianuarie.
Mi-e dor mereu de pomii în floare,
de liniştea din înalturi, de chipuri blânde
şi cuminţi şi mai tot timpul
mi-e dor de părinţi şi de soră
şi îi cuprind pe pânze
arătând lumii sufletul meu prin culori.
Mi-e dor de cuvinte şi poate lor de mine
şi când am timp le-adun să-mi arăt iubirea
pentru tine, pentru voi
cerându-vă iertare de neîndemânare
totuşi, vă rog, priviţi la portativul acesta
unde vă arăt inima mea!
214
SUFLETE MARI
,,Sufletele mari au întâlnit întotdeauna opoziţie din
partea minţilor mediocre’’
Albert Einstein
În urmă cu câtva timp, mi-a fost dat să cunosc o persoană
probabil trimisă de Dumnezeu. Un suflet deosebit, un om
special, un artist desăvârşit. În lumea asta nouă de acum, cu
multe rele şi parcă din ce în ce cu mai puţin din cele bune,
adaptarea unui om adevărat la aceste standarde, este ca o
luptă cu morile de vânt.Pe unde te întorci, în domenii în
care nici nu sperai vreodată, găseşti nonvalori, dar cu mari
puteri de afirmare.
Atributul ruşinii este neutilizat de multă vreme.
Dacă nu-ţi cunoşti ruşinea şi nici nu-ţi ascunzi mândria,
nu ai cum să fii un model.
Dar câţi oameni ştiu aceste lucruri? Nu ne miră, dar ne
intrigă, pentru că ne strivesc sufletele, ne lasă răni şi nu mai
ştim uneori cum să le vindecăm. Vorbeam de un om
special, care în viaţa lui a creat atâta frumos şi l-a dat lumii
să se bucure, încât eu nu am cum să-mi găsesc cuvinte
potrivite ca să spun acest lucru.
Parafrazez scriind că frumosul constă în natura divină a
acestei lumi, aşa cum de altfel este idealul şi desăvârşirea.
Nu omit să spun că în toate astea este atât binele cât şi răul,
lucru ştiut de oricare dintre noi.
Dar, avem timp pentru a vedea frumosul şi bunul din lume,
nu ?
Avem timp să facem diferenţa între ceea ce ne bucură
sufletul şi ceea ce ne umple burta ?
E drept că în ziua de azi, toată lumea se grăbeşte, nu ştie mai
nimeni de ce şi pentru ce, dar o face ca şi cum altfel, ar
încălca o poruncă divină.
215
Îndemnaţi de motive tainice, oamenii, în general, fac
alergări printre jaloanele vieţii, ţinta fiindu-le hrana
trupului şi dacă nimeni din jurul lor, nu le arată că se poate
trăi privind un lucru frumos, sau făcând ceva bun, cum să
nu fie atâta indiferenţă, ori neruşinare în jurul nostru ?
Revin la omul meu minunat! Din truda lui de artist, au ieşit
icoane cu feţe sărutate de creştini, au ieşit tablouri care,
privite, îţi dau putere, zâmbet şi bucurie supremă şi am lăsat
la urmă asta cu pictatul bisericilor.Este poate cel mai preţios
dar lăsat omenirii de un om deosebit, care pe lângă creaţia
lui intru frumos o adăugăm şi pe cea divină.
Nu oricine, are menirea asta pe pământ.
Căutaţi-i creaţiile şi vedeţi cum parcă, în urmele lăsate de
pensule pe tablouri, este şi ceva sânge sau dizolvarea
culorilor a făcut-o cu sudoarea frunţii !
O să vedeţi în Universul creat de el, un suflet mare aşa cum
îi este şi viaţa.
Sunt părtinitoare că omul special este aproapele meu ?
Sunt obiectivă şi voi vă puteţi convinge !
-Unde îl găsiţi ?
Lângă voi !
Deschideţi-vă, ochii! Încercaţi să vedeţi ceea ce este frumos
pentru sufletul vostru şi o să vi se pară clipele mai uşoare.
Aşa, încet-încet, veţi face paşi siguri către ceea ce este de
valoare şi nu o să vă pară rău, căci v-am îndrumat spre
aceste descoperiri !
„Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, căci altfel viaţa
noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că
trăim.‟‟ –Arsenie Boca
216
Iisus Hristos Pantocrator - pictor Dorin Macovei
CUVÂNT DESPRE ICOANĂ
O să iau azi în discuţie un obiect (stimul, eveniment) şi un
subiect (persoana asupra căruia acţionează obiectul), apoi
îmi voi exprima punctul meu de vedere asupra tipului de
relaţie creat între acestea.
Este ştiut că fiecare eveniment din viaţă, fie el de orice
natură provocatoare de bucurii sau supărări, influenţează
subiectul individul în baza emoţiilor produse.
Pornesc de aici, pentru ca să vă fie mai uşor a înţelege ideea
acestei expuneri.
217
- Când ai fost ultima dată, foarte emoţionat?
- Îţi aduci aminte care a fost cauza?
Eu am zilnic parte de emoţii, care mă fac mereu tot mai
curioasă. Aceste emoţii îmi dau starea de bine, de
mulţumire, de frumos.
La celelalte, care îmi pot aduce supărări nu mă gândesc.
E adevărat că m-a şi îndreptat Dumnezeu spre asemenea
situaţii benefice, altfel cum să va fi scris aşa ceva, acum?
Stimulul meu de azi este o icoană, pictată de un artist
minunat.
Mereu o să intervină în expunerea mea, elitistul, asta fiindcă
vreau ca prin redarea acestui fel de lucru deosebit creat, să
puteţi descoperi câte asemenea sunt în jurul vostru, sau să
puteţi face comparaţia cu nonvaloarea.
Citiţi cu atenţie!
Dialoguri între doi oameni, conştienţi de neputinţa şi de
nimicnicia lor, vorbesc despre suflet cu speranţa că nu vor
spune prostii. Neştiinţa lor provine din neputinţa minţii de
a dezlega taina sufletului. Dar dialogul are un alt scop,
ascuns: acela de a apropia, de a uni, de a împărtăşi din
prea plinul sufletelor, din iubire. Trialog. Prezenţa
nevăzută a lui Hristos, alături de noi, susţinându-ne,
dorindu-ne liniştea sufletească de care avem nevoie.
Îmbogăţindu-ne din experienţa celuilalt, fără a despica
firul în patru, fără a pecetlui un gând, un adevăr, o idee.
Dacă acest dialog ar aduce omului liniştea sufletască sau
bucuria de a sluji celuilalt prin credinţa sa, atunci putem
spune că dialogul înseamnă creştere.‟‟
Dialogul acesta se realizează foarte elocvent atunci când,
stimulul este o icoană şi subiectul un om cu suflet minunat.
Condiţia principală pentru o creştere sufletească, nu are
nevoie de atitudini filozofice, ci doar de o educaţie în acest
sens, altfel nu ne înţelegem.
218
Neavând aceste înclinaţii înţelepte, nu devii un eretic şi fiind
educat, ai siguranţa că nu poţi deveni un criminal.
- Ştiaţi că icoana este o operă sinodală, pentru că este şi
colectivă şi relevată?
Poate că ştiaţi, dar vin şi adaug, icoana este o operă
colectivă nu doar pentru că uneori se lucrează în grup, ci
pentru că este rezultatul acumulărilor şi experienţelor a zeci
de generaţii de iconari, al căror crez artistic nu contrazice cu
nimic Crezul Bisericii, şi care păstrează o unitate a stilului
aşa numit bizantin, prin respectarea canoanelor iconografice,
a tehnicii de lucru şi a mijloacelor de expresie specifice.‟‟
Şi el, artistul, asta face.
Dacă l-ai întreba ceva din arta icoanei, sigur şi asta ţi-ar
spune:
,,Arta icoanei recurge la anumite particularităţi de limbaj
pentru a explica mai deplin natura înduhovnicită, fiind
rezumatul văzut a ceea ce se poate percepe cu ochii trupeşti
dintr‑o realitate nevăzută, dar adevărată. Ceea ce defineşte
în primul rând o icoană autentică, este felul în care este
redată lumina de pe chipurile sfinţilor şi a celorlalte
elemente care alcătuiesc icoana, lumină care simbolizează şi
sugerează lumina Taborică, lumina necreată.‟‟
De asta insist să-l căutaţi şi să-i vedeţi arta. Prin asta, am
siguranţa că aţi devenit mai atenţi privind o icoană, deşi prin
câteva rânduri aici scrise de mine v-am dat numai direcţia,
restul sper că va continua din curiozitatea voastră şi dorinţa
de a şti mult mai mult.
,,Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, prin
care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu
Dumnezeu."
Sfântul Ioan Damaschinul
219
,,Fericit este acela bogat care e bogat în duh, lipsindu-se
de averi. „‟
Maica Domnului Oranta - pictor Dorin Macovei
OCHII SFINŢILOR
În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem
niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă
erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar
dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi
pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde, chiar
dacă noi abia atunci ne cunoşteam.
220
În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu
trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea aflând că mulţi
dintre locuitori erau mai în vârstă.
Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are
nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este
mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la
predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au
adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile
mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.
Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu
nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât
credeam că am păşit în altă lume.
O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri
în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani
pentru pictură, dar se va face totul, pentru că creştinii satului
ăsta vor.
Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu
mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru
cele sfinte avea destul.
Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu
emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele
mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi
deja mă furnica ceva prin stomac. În gând îmi făceam
jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să
învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va
da.După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după
regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane,
rugându-mă aproape cu voce tare:
- Doamne, te rog, iartă-mă!
În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu
ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că, din când în
când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba,
îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos
221
pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine
hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă
copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte
specială, arătam atitudinea de buni ascultători.
De multe ori, mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci
frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam
să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de
oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi
primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam
cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre
casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat
niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe,
nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva
frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale
lui Dumnezeu.
Din când în când, clopotele vechi ne dădeau semnale de
făcut cruce.
Ca şi acum...
Acum, sunt martora unor începuturi de lucrări din biserici, a
unor icoane, a unor lucrări minunate, toate ale unui om la fel
de deosebit. Misterele mele de atunci mi-au fost edificate nu
demult. Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă,
pentru ce şi cât mi-a dat!
În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea
lor.
Orice şi oricum este, eu vă trimit un gând frumos, ca să vă
fac o bucurie eternă!
222
Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos
- pictor Lilioara Macovei
PRIMENIREA SUFLETELOR
În primăvara asta, simt cum fericirea nu mă urmăreşte
precum umbra, dar ceva asemănător tot am în suflet.Tot ce
dă Bunul Dumnezeu este primit cu drag.Simt că nu am de
toate, dar m-a învăţat pământul şi cerul că nici nu trebuie să
fim plini de bogăţii lumeşti, căci nu asta este esenţial pentru
orice muritor. Răscolirea sufletului de către o floare
frumoasă înflorită acum, mă îmbolnăveşte de
nemurire.Stropul de nebunie dat de aerul de primăvară, mă
face importantă precum o regină.
- Cât de nemărginit este cerul acuma, cine a mai aflat?
Pe ici, pe colo, complotez cu firele firave de iarbă şi mă
numesc pentru a ştiu eu câta oară, Inocenţia.Am putere să
223
dansez cu atâta bucurie în cinstea preafrumoasei primăveri,
încât cu uşurinţă l-aş strivi pe Zeus din Olimp.
Să ne revenim!
În ziua de azi nimeni nu poate spune că are un corp perfect
sănătos şi un suflet netulburat, dar dacă aşa ar fi, noi am
avea fericirea supremă.
- Nu credeţi că este un lucru de neatins?
- Da, cu siguranţă! Eu vreau ca în ziua fericită, să uităm
nenorocirile, pentru că în ziua nenorocirilor nimeni nu-şi
mai aduce aminte de cea a fericirii.
Amintirea parcă prea demult sau poate prea de curând, îmi
este vie oricum.Îmi aduc în minte imaginea mamei mele, a
iubitului tată, a sorei dragi, prea devreme plecaţi dintre noi,
când pregătirea pentru Învierea Domnului, se făcea cu multă
migală şi smerenie.
Rânduiala era rânduială şi nimic nu schimba ordinea
lucrurilor.Nici nu ştiam cât de lung era Postul Mare căci,
copii fiind, nu măsuram timpul cu nimic.Ne bucuram de
invenţiile culinare ale mamei, ale bunicii şi săream în sus la
orice apelare, cum ar fi:
- Cine a fost azi cuminte?
Normal că amândouă fetele eram cuminţi şi ştiam că ne
aşteaptă vreo prăjitură nouă cu mere sau dovleac, ceva
compot deosebit din prune uscate cu aromă de porocală,
poate vreo plăcintă cu cartofi şi sfeclă roşie, dar ce spun eu
dacă nu gustaţi, nu are rost zicerea.
Mama ne spunea că în Postul Mare se vede voinţa omului,
cât poate el lupta împotriva diavolului şi cum ne izbăvim noi
oamenii de robia păcatului.Sufletul ne era deschis spre
rugăciune şi în sinea noastră ne bucuram că nu peste mult
timp va fi Paştele, Marea Sărbătoare.
Postul Mare era mare din moment ce mama ţesea valuri
întregi de lăicere şi alte creaţii la război.Toată gospodăria de
afară era ţinută de tata şi când venea în casă înfierbântat de
224
muncă, ne plăcea enorm mirosul de rece şi proaspăt, alteori
de primăvară, încă la început.
Frânturile acestea de trăiri, îmi sunt mai pătrunse azi.Cine
nu ştie că postul trebuie unit cu credinţă dreaptă şi păzit cum
se cuvine unui creştin, altfel zadarnică este
străduinţa.Mintea omului va fi adusă pe culmi înalte de
contemplaţie şi tu, drag creştin, reţine :
„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalță prin
aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; și
desfătează-te în contemplațiile cele prealuminoase ce
pricinuiesc desfătarea virtuților, făcându-te și tu prin
credință cu chip dumnezeiesc”.
Se primenesc sufletele, se aud altfel parcă toate cântările din
biserici, se îmbunează oamenii, se fac rugăciuni mai multe
şi toate astea ar trebui înfăptuite nu numai acuma.
Perioada Postului Mare este numită şi ,,dumnezeiasca vreme
a înfrânării".
Să ne înfrânăm de la cele rele căci, Dumnezeul nostru este
Iubire şi vrea mântuirea şi nu rătăcirea noastră.Domnul a
pătimit pentru fiecare dintre noi şi cu toate astea ne iubeşte,
este milostiv şi înţelegător.Nădejdea şi lumina noastră
Dumnezeu este şi să pornim la drum cu El.
În toate rugăciunile noastre, vedem cum Dumnezeul nostru
este izvor de iubire şi bucurie, simţim cum în casa Lui
suntem uniţi cu toţii, vedem mai clar valoarea semenului
nostru.
Aşa ne trezim sufletele la căinţă şi smerenie, aşa ne
primenim sufletele.
,,De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte
necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu
ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi
urât de Dumnezeu şi demonilor celor mai răi te vei
asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci, caută să nu
faci netrebnic postul, păcătuind; ci, nemişcat să rămâi
225
spre pornirile cele fără cale, părându-ţi-se că stai înaintea
Mântuitorului Celui ce S-a răstignit, şi mai ales că te
răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine;
strigând către El: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni
în Împărăţia Ta!"
Doamne, ajută-ne !
Icoane pe lemn, tehnică tradiţioanală - pictor Lilioara
Macovei
226
.
z)
MIHAI MARIAN
Cerul este, adesea, mai
aproape de noi atunci
când ne aplecăm, decât
atunci când ne
îndreptăm în sus
( Sfântul Grigorie de
Nazian
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Născut la 21 noiembrie 1953 în s. Cîrnești ,raionul
Nisporeni -Republica Moldova, studii superioare juridice,
publicații literare nu am.
CONFUZIE
Mă înfioară când, de la sine,
gândul mă duce spre Absolut:
cum Universul concepe destine
născînd şi eroi şi tîlhari de temut?
Sau năpădeşte viaţa de bine,
sau o îneacă–n erori şi orori;
227
cine decide cum să îmbine
Rău şi cu Bine, apusuri cu zori?
Dacă–i prescris cine are să cadă,
cine să–nvingă, cine să piardă,
cum se împarte noroc şi virtute?
de ce se impun poveri şi ispite?
Dacă se ştie, ce o să facă
cel zămislit azi în chin şi dureri,
care e sensul să se mai nască
suflet nătâng, trup infirm de zăceri?
* * * * *
Am raţiune şi conştiinţă,
vreau să fiu drept, dar, zilnic greşind,
pot să ajung Sus la recunoştinţă
prin înjosire, mătănii bătând?
* * * * *
Nu cred că Domnul ne vrea umilinţa!
Viaţa nu-i dată pentru calvar –
Doar de-ar fi sinceră-n noi pocăinţa!...
Iartă-mă, Doamne, de gândul hoinar!
228
VECHILII
MOTTO: În Ceruri înger negru pe Domnul l-a sfidat,
Iar pe Pământ vechilii semenii şi-au trădat.
I-am cunoscut la lecţii de istorie. Erau descrişi drept oameni
nemiloşi, ce bat cu poftă sadică, (dar nu pentru victorie) pe
cei supuşi, căzuţi, neputincioşi. Mult mă miram de-atâta
răutate, de râvna cruntă, de ura ce-o nutreau semenilor
ajunşi din simplă nedreptate sub bici, pe-când cu greu
păcatele-şi cărau.
Portretul lor mi-e clar - erau călare pe situaţie, cu drepturi
investiţi, răspunzători de-o treabă oarecare, să fie drepţi – de
nimeni nesiliţi. Îşi câştigau în felul lor mâncarea, slujind pe
domni, boieri, stăpânitori de robi, dar, chiar să nu cunoască
ce-i iertarea şi milostenia, când ruga stă în ochi?
Aşa s-a întâmplat, de mic, la noi acasă n-am întâlnit pociţi
de-aceştia-n sat. Eram convins că viaţa binele-o ghidează,
iar răul pe vecie-i suprimat. Mă bucuram c-această grea
urgie s-a consumat, trecută în neant, credeam – de-acuma
nimeni n-o să ştie, n-o să cunoască asemenea păcat.
Copil naiv am fost, căci viaţa, iată, mi-a pus în faţă adevărul
pur: filozofia vieţii e constantă, oricine are dreptul la retur.
Oricărui suflet îi rămâne-o şansă de a-şi reface viaţa pe
Pământ, să poată încerca, dacă-i mai pasă, să se dezlege de
răul din trecut.
Aşa că de la Început pînă încoace, în repetate rânduri venind
prin avatar, vechilii au avut ocazii de-a-şi întoarce pornirile
spre bine, până la Sfînt Altar. Şi e ştiut, cu anii, unii dintre
dânşii, mizând pe Dumnezeu, pe suflet şi-au călcat,
cutremurând Infernul şi ignorând pretinşii – de-a pururi au
respins ideea de păcat. C-au fost ei mulţi - puţini, e greu de
apreciat, dar jertfa lor istoria spre bine a schimbat.
Ideea mea, de fapt, era nu despre ei să spun, ci despre-acei
ce-n viaţă azi au numai gând nebun, de rău nu se despart şi
229
neagă tot ce-i bun. Vechili de soi, care nicicând n-au aspirat
spre bine, având plăceri din faptă rea, împărtăşind cruzime.
Cei ce-au urzit războaie noi, răscoale, cruciade, căci doar
aşa pot deveni „eroi” – culeg din crime roade.
Acei ce veşnic pe vecini i-au pizmuit, râvnind averea lor,
femeia şi moşia, hidos, cu viclenie şi minciună au lovit în
adevăr, trădând prietenia. Cu mâna lor au răspândit molima,
credinţa-n Dumnezeu au pângărit, au instigat la rău, iubind
mocirla, călăi şi criminali ei s-au dorit. Condiţii au avut de
fiecare dată să-şi cântărească paşii, năravul înfrânând, dar au
purces pe-aceeaşi cale, iată, cu răul înfrăţindu-se, iadul
acceptând.
Oribile fapte, crudă eroare, bazate pe frică, minciună, păcat,
cinism, laşitate, crimă, trădare - mă mir, cum Domnul le-a
îndurat?
Având Necuprinsul, deci Infinitul, puteri fără margini,
precum în poveşti: Cum de s-a putut să nu-l facă pe Dânsul
să ceară răspuns pentru fapte-omeneşti?
Dar Domnul ne rabdă şi ne dă iertare, ne lasă ca singuri să
ne dumirim: venim pe Pămînt nu pentru desfătare, prin
dragostea Lui, iubind, ne mîntuim.
Azi pe Pământ hălăduiesc vechilii, făcând pe democraţii,
religii inventând, ei sunt pretutindeni unde-i joc de opinii,
mizând pe prostime, puteri uzurpând. Chiar de nu vrem - îi
cinstim simptomatic, pe cei vădit obraznici îi credem mari
eroi, minciuna cea sfruntată e un truc diplomatic şi orişice
dreptate se face în război.
* * * *
Oricine dintre noi, când este în declin,
e un vechil ce-şi biciuieşte propriul destin –
avere dăruită cu har de Dumnezeu,
pe care zilnic cinic îl vindem, îl uităm
şi-l răstignim din nou cu bună ştire sau fără să vrem…
230
Din slăbiciuni, ambiţii, din sentimente, poate,
de dragoste, de ură, plăcere de desfrâu,
sau falsă demnitate – comitem noi păcate,
iar ruga către Domnul e ca soarele-n pustiu
(Ne trebuieşte ploaie, iar noi soare cerşim)…
* * * * *
Azi strig la voi – ce-aţi ridicat redute
pentru o nouă cotropire pe Pământ:
Să ştiţi! Vechili sunteţi! Şi Domnul n-o să uite!
Tot răul semănat de voi acum şi în trecut.
231
ți -
TEOFIL MÂNDRUŢIU
Când vrei să cau
fericirea, caută L pe
Dumnezeu
Andreea Dobra
MOMENTE BIOGRAFICE
TEOFIL MÂNDRUŢIU- născut în 1957 în judeţul Sălaj,
satul Badon, după studiile primare urmează calea unei
cariere militare, studiind în Liceul Militar “Ştefan cel Mare
„din Câmpulung Moldovenesc, urmând apoi cursurile Şcolii
Militare de Transmisiuni, la Sibiu. Ofiţer activ până în anul
1998 în garnizoana Cluj-Napoca, apoi muncind în domeniul
privat, poetul întâlneşte pentru prima dată cuvântul care
face poezie încă din timpul adolescenţei, publică primele
poezii în revista liceului, apoi în publicaţiile din Şcoala
Militară, precum şi în diferite reviste, ziare, locale şi
naţionale. Adună în volumul “Moartea regelui alb” o parte
din scrierile poetice, care apar sub îngrijirea Editurii Studia
din Cluj-Napoca în anul 2001. Întâlnind Cuvântul care a
fost la început, poetul se apleacă asupra poeziei creştine
publicând în anul 2012 , la Editura Grinta din Cluj-Napoca
volumul de poezii „Patimi”
232
În acelaşi an, prin aceeaşi editură văd lumina tiparului
volumele de versuri “O lacrimă în mers”, cu radiografii
adânci spre rădăcinile vieţii şi “Regina de vise” care adună
în mare parte poeme de dragoste, precum şi ediţia a doua a
volumului „Moartea regelui alb”
În anul 2013 publică volumele de poezie “Desenul din
nucleu”, “Stanţe şi restanţe”, “Pribegi de piartă” şi
volumul de poezie creştină „Apăsarea Lutului”.
Teofil Mândruţiu este membru al Ligii Scriitorilor din
România, membru în Cenaclului literar Octavian Goga din
Cluj-Napoca
M-AM PREFĂCUT
M-am prefăcut a nu vedea
În miez de zi cărarea Ta
Pe Arca Ta hrănit-am corbi
Când Tu îi vindecai pe orbi.
Când mi-ai vorbit prin Tăbli de Lege
M-am prefăcut a nu-nţelege,
Cum Tu ai scris eului meu
Cu degetul lui Dumnezeu.
Când ai făcut cărări prin ape
Robiţii din robii să scape
Eu, egiptean, „napoia lor
Îi urmăream prigonitor.
Când am adus cununi de laur
Viţelului cu trup de aur,
N-ai răstignit mâinile mele
Ci lucrul plămădit de ele.
233
Când , dezgolindu-ne de tot,
Ne-ai pus pe urmele lui Lot
Şi eram păcătoşi şi goi
Poate-am privit şi eu „napoi
Şi n-am avut credinţă tare
Când m-ai chemat să merg pe mare
Tot pogorând, am nimerit
Cu Iona-n pântece de chit.
Eu pescuiam în ape tulburi
Când El făcea pescari de oameni
Iar când punea-n seminţe, sâmburi,
Mi-am dat averea unor fameni.
Am fost şi eu în Ghetsimani
Cu ceata de soldaţi romani;
M-au învăţat a-l împlânta
Pe răstignit cu suliţa.
Când ai făcut din apă, vin,
Voiam în Cana să revin
Ziceam: „aceasta-i nunta Ta”
Şi eu veneam spre-a mă-mbăta...
Mă îndemnam să cred că-i vânt
Când El s-a prefăcut Cuvânt
În vremea când venea spre mine,
Din Iordan în Cincizecime.
Deşi am auzit de El,
N-am fost decât Gamaliel
Pân-am intrat la El în staul
Când Pavel dezbrăca pe Saul.
234
În vreme ce-mi ara ogorul
Și când făcea din oameni, sfinți, Și eu, ca Iuda, vânzătorul,
L-am dat pe treizeci de arginți.
M-am alipit păgânilor în graba
De-al da pe El în schimbul lui Baraba
Şi viermele în inimă-mi tot ros-a
Când L-am scuipat pe Via Dolorosa.
Nu am crezut nici eu, aidoma
Necredinciosului de Toma
Până-am pus mâna-n coasta Lui
Şi-n rana urmelor de cui.
Pe cruce când L-au ridicat
Şi-ntre tâlhari L-au aşezat
Am fost tâlhar printre atei
Dar, Doamne! Care dintre ei?
Mi-am strâns genunchii, să mă rog
Dar am văzut că sunt olog
Şi nu am mai putut umbla
Până-am călcat pe urma Sa.
M-am prefăcut că nu sunt mut,
Deşi eram de la-nceput...
Şi-am rătăcit în lumi rebele...
Ajută necredinţei mele!
235
LUT USCAT
Am tot vorbit la surzi
Să-i fac cumva s-asculte,
Unii s-au vindecat
De rătăciri oculte.
Sub pași de orbi am pus
Poteca și cărarea
Din blidul meu am dat
Flămânzilor mâncarea.
Sărmanilor le-m pus
O haină caldă-n spate
Căruța-mpotmolită
Urnitu-o-am de roate.
Am dat cu împrumut
Și n-am cerut nimica
Iertat-am datoria,
Înmormântat-am frica.
Legat-am cu cămașa
Rana celui rănit
Iar florile călcate
Și eu le-am destrivit.
Celor bolnavi le-am dat
Din leacul vindecării
Iar din plecări am rupt
Angoasa depărtării.
236
Picioarelor înfrânte
Le-am dat genunchi să umble
Și am sădit pământul
Dintre lumini și umbre.
Din holdele de aur
Am adunat scaieții Iar celor însetați Le-am spus de apa vieții.
............................................
Și totuși sunt nimica,
Și totuși sunt înfrânt,
O frunză veștejită
În spulberări de vânt.
Și totuși, doar cu mine,
Cu ajutorul meu,
Sunt numai lut uscat
Uitat de Dumnezeu.
Te rog, mă plămădește,
Iisuse, din țărână!
Și Duhul Tău de viață
În mine să rămână.
O TURMĂ ȘI UN PĂSTOR
Mai cântă îngeri în Bethleem
Mai sunt irozi care se tem
De nașteri în Emanuel,
De-mpărății aduse-n El
237
Mai sunt păstori păzind la oi
Mai sunt chemări în grajd cu boi
Mai sunt și magi în Răsărit
Mai este cale de venit.
Mai este steaua călăuză
Când vor popoarele s-auză,
Mai sunt comori de-adus, de aur,
De smirnă și tămâi la staul.
Se-aud iar strigăte în Rama
Când curge ura, ca arama
Peste copii nevinovațiPentru porunci de la-mpărați,
Mai sunt porunci de împlinit
Cu care îngerii-au venit;
Chemări pe care le-ascultați!Când din Egipt ați fost chemați.
Se fac chemări de-apostolat
Chiar lângă tronul lui Pilat,
În Cana se mai fac minuni
Mai plâng creștini printre nebuni,
Mai sunt trimiși în lumea largă
Acei ce-au învățat să meargă
Să ducă toți și împreună
Lumini din Vestea Lui cea bună
Mai este timp măreț de Har,
S-a rupt perdeaua în altar
Mai este pâinea frântă-n trup
Mai este-altoi în foc de rug,
238
Avem doar un Mântuitor;
Este o turmă și-Un păstor
A fost și este o-nviere...
Restu-i pământ și e tăcere.
PE CINE AU STRĂPUNS
Acele mâini cu care, Doamne, ai tămăduit
Ți le-au întins pe cruce și Ți le-au răstignit
Picioarele cu care Tu i-ai făcut să umble
Le-au pironit pe lemn, adăpostiți de umbre.
Acel cuvânt pe care Tu l-ai predicat
Ei l-au răstălmăcit și apoi Te-au scuipat;
Pe fruntea-Ți întristată de-amar și de suspin
Au împlântat coroana luată de la spin.
Pe Tine, care-ndrepți ființa gârbovită,
Te-au înjugat sub cruce, precum înjugi o vită;
Pe Tine-Acela care i-ai înviat pe morți,Te-au pus cu sila, crucea păcatului s-o porți.
Pe Cel ce a iertat femeia păcătoasă
L-au izgonit din suflet, L-au alungat din casă;
Pe-Acel ce v-a chemat să vă schimbați stăpânii
L-ați ocărât cu toții pe dealul Căpățânii.
Pe-Acel ce curăța de lepră pe lepros
L-au împroșcat cu hule, făcându-L păcătos;
Pentru că a-nmulțit și pâinea în pustii
Au vrut să-i șteargă viața din lumea celor vii.
239
Pe-Acel ce v-a-nvățat pe muntele iubirii
L-ați biciuit la stâlp, cu goliciunea firii;
De-Acela care-n Cana făcea din apă, vin
V-ați lepădat în schimbul unui tâlhar străin.
Celui care a dat și orbilor vederea
S-au sfătuit alți orbi cum să îi ia puterea;
Celui care călca și stăpânea pe ape
Încep nepricepuții mormântul să I-l sape.
Celui ce ne-a-nvățat picioare a spăla
I-au pironit picioarele spre nu a mai umbla;
Pe-Acela ce din Templu i-a scos pe vânzători,
Ei L-au vândut în noapte, ca niște trădători.
Celui ce ne-adăpa pe toți din apa vie
I-au dat să bea oțet în ceas de agonie;
Și că L-au omorât, spre a se-ncuviința,
Au împântat o suliță în coasta Sa.
Dar a venit o zi ce-a pomenit-o des
Când încă eram surzi și nu am înțeles,
Iar ziua Invierii când ne-a ajuns
Cu toții au văzut pe Cine au străpuns.
SÂNGERIU
În bucla fără şir a amăgirii
Se-ntorc rătăcitorii în pustiu;
N-au sărutat în ramura iubirii
Altoiul prins în lutul sângeriu.
240
În pulberea de stele căzătoare
O cale largă duce nicăeri;
Nu s-a aprins lumina arzătoare
În stâlp sau nor de foc, la fel ca ieri
O cale-ngustă către veşnicie
-Ca o lumină pusă-n curcubeu-
S-a îmbrăcat în haină sângerie
Pe crucea dintre lut şi Dumnezeu.
FARUL
Știam un far când am plecat pe mare
Trimis din cer să lumineze dealul
Am bântuit prin lumi fără hotare,
M-au hăituit hiena și șacalul,
Am rupt vieții sacul de merinde,
Am risipit iluzii printre spini,
Altoiul pus în rugă nu se prinde
Și m-au vândut iudații la străini.
Am rătacit poteca și cărarea
Le-am dat pe schimbul hranei de scaieți Am căutat cu disperare marea
Și parcă mă trăiam în alte vieți. Părea pe boltă luna speriată
Gata să-nchidă cerul cu zăvor,
Și o mai văd și-acuma spânzurată
De zdreanța aruncată de un nor.
Și eșuat într-un ghețar de fiord
Debusolat de stelele polare,
Iar lângă inimă îmi mai creștea un cord
Pe când cerșeam la cerșetori o mare.
241
Dar iată-mă zvârlit din nou în larg
Vâslind cu brațele crecute-n plută.
Atuncea, din credință mi-am făcut catarg
Și mi-a părut fecioară viața-mi slută,
Mi-am amintit de farul de pe deal
Cum cheamă El rătăcitori acasă,
Am coborât pe apă și am călcat pe val,
Pe țărm era viața, cu voalul de mireasă.
PATIMI
Când ISUS
pe lemnul crucii
braţul şi L-a-ntins,
ar fi trebuit
pământul
să se fi aprins.
Noaptea,
când a fost trădat
chiar de ucenici,
ar fi trebuit
să ştim
cât suntem de mici.
Când coroana
cea de spini
fruntea
I-a însângerat,
ar fi trebuit
poporul
să iasă din Iad.
242
Când
la strâmba judecată
o vorbă n-a scos,
ar fi trebuit
în Raiuri
să ne fi întors.
Când încătuşat,
la stâlp,
a fost biciuit,
ar fi trebuit
să plângem
c-am păcătuit.
Când purtându-Şi
singur crucea
a îngenunchiat,
ar fi trebuit
genunchii
să-i fi sărutat.
Când în mâini
şi în picioare
a fost pironit,
ar fi trebuit
durerea
să ne fi strivit.
Când a mântuit
tâlharul
care s-a supus,
ar fi trebuit
să ştim
cât este de sus.
243
Când, în clipa
agoniei
a cerut să bea,
ar fi trebuit,
o Doamne,
să-ţi dau
viaţa mea.
Când cu lancea
ascuţită
coasta I-au străpuns,
ar fi trebuit
un fulger
să ne fi ajuns.
Piatra, când
au prăvălit-o
pe al Lui mormânt,
ar fi trebuit
Golgota
să ne fi arzând.
...................
În duminica
de Paşte
când a înviat
Doamne,
câtă sărbătoare
ne-a purificat.
Din Sodoma
şi Gomora
dacă nu ieşim,
pe acelaşi lemn
de cruce
iar Îl răstignim.
244
ŞI NOI, LA FEL CA EI...
Şi noi, la fel ca ei
Când am păcătuit,
Pe Împăratul Slavei
Şi noi l-am biciuit.
Şi noi am fost acolo
Când nu am fost cu El
Şi am stigat cu gloata:
Pilate ! Răstigneşte-L!
Şi noi, la fel ca ei
Când nu L-am ascultat
Am aruncat cu pietre
Am râs şi L-am scuipat.
Şi noi, la fel ca ei
Când nu sântem creştini
Îi aşezăm pe creştet
Coroanele de spini.
Am adunat cu ei
Din piatra lor
Să aruncam cu piatră
Şi noi în Ziditor.
Şi noi, la judecată
Când a tăcut
Credeam că-i blestemat
Şi că e mut.
Şi noi am fost acolo
Sub cruce cînd cădea
245
Şi nu ne-am aplecat
Spre El, a-L ridica.
Şi noi am fost în ceata
Celor ce l-au legat
Ne-am lepădat de El
Ca Petru L-am tădat.
Şi noi, la fel ca ei,
La Ana şi Caiafa
Cu ape tulburate
Ne-am adăpat carafa.
Şi noi, la fel ca ei,
Numai aşa am vrut
Să nu crerdem minunile
Pe care le-a făcut.
Şi noi, la fel ca ei
Credeam că suntem tari
Dar eram farisei
Şi eram cărturari.
Şi noi, în Ghetsimani,
Când se ruga
Aveam numai puterea
De-a dormita.
În faţa lui Pilat
Când L-au adus,
Şi noi, ca fariseii,
Îl priveam de sus.
Şi noi ne-am înălţat
La fel ca şi păgânii,
246
Când îl mânam din spate
La dealul Căpăţânii.
Şi noi, la fel ca ei,
Cu fală şi mânie
I-am aruncat în spate
O haină stacojie.
Şi noi l-am pus la stâlp
Şi L-am legat,
Cuvântul întrupat
L-am condamnat.
Şi noi, la fel ca ei,
Ca pentru morţi,
Pentru cămaşa Lui
Am tras la sorţi.
Şi noi, la fel ca ei
Făr-a-nţelege
L-am pus în rîndul celor
Fără de lege.
Şi noi, în agonie
I-am dat să bea
Din ce aveam în noi:
Oţet şi fiere rea.
Alăturea de ei
În adevăr vă spui,
Că am străpuns cu suliţa
Şi noi în coasta Lui.
247
Cutremurat şi cerul
Când da să se descuie,
I-am pironit picioarele
Şi mâinile în cuie.
......................................
Dar a-nceput cutremur
-Încă stârnit de Petre-
Şi Domnul arunca
În diavolul cu pietre.
S-a înnoptat pământul
Sub zgură şi sub vină,
Iar când ne-au căzut solzii
A fost numai Lumină.
Perdeaua de la templu
S-a sfâşiat în două
Şi pe Altar s-a pus
Vinul şi pâinea nouă.
Veniţi de vă hrăniţi
Cu pâine şi cu vin !
O! Iartă-ne Isuse!
M-ai aşteptat... şi vin!
CE AŞ FI FOST?
-Ce aş fi fost Isuse, fără Tine?
-Grâu ne-ncolţit în ţarine, străine.
-Ce-ar fi cărarea mea fără cărare?
-Deşert, pustiu şi răzvrătiri de mare.
248
-Ce-aş fi fără cuvântul din Cuvânt?
-Şi surd şi mut şi pulbere de vânt.
-Fără-ndurare ce aş fi ajuns?
-O inimă de piatră, un lut de nepătruns.
-Ce-aş fi Iisuse, fără-nţelepciune?
-Doar tânguire pentru-ngropăciune.
-Fără chemare, unde m-aş fi dus?
-În rătăcirea celui ce-a răpus.
-Ce-aş fi Iisuse, fără îndurare?
-Pierdut în neguri, risipit în zare.
-Dar fără sânge, Doamne, ce aş fi?
-Un muritor, în fiecare zi.
-Ce-aş fi Iisuse, fără harul Tău?
-Doar neputinţă în adânc de hău.
-Ce-ar fi viaţa fără înviere?
-Nădejde „năbuşită de tăcere.
-Şi unde ajungeam fără chemare?
-În lut uscat, rămas fără suflare.
-Şi ce-mi era povara fără cruce?
-Un vânt pustiu, venit să te usuce.
-Ce ar fi omul fără Dumnezeu?
-Un răzvrătit cu propriul său eu.
-Ce ajungeam fără de-ndurare?
-Pribeag şi peregrin fără hotare.
-Şi ce-aş fi fost fără de răstignire?
-Mireasă nealeasă de un Mire.
-Ce aş fi fost fără de Duhul Sfânt?
-Fugar, ca şi un Cain pe pământ.
249
-Cu cine mă-nsoţeam de nu mă însoţeai?
-Cu cel ispititor ca şarpele din Rai.
-Şi ce aş fi ales de nu m-ai fi ales?
-Păcatul şi osânda din lumi de ne-nţeles.
-Ce aş fi fost de nu m-ai fi născut?
-Necunoscutul cel necunoscut.
-Şi unde ajungeam, în duh nescufundat?
-Legat ca şi Satan şi aruncat în Iad.
-O, Doamne! Ce eram fără iubire?
-Murire, blestemată de murire.
-Şi unde ajungeam fără Lumină?
Să plâng, ca şi durerea, peste vină.
-Şi cât plângeam de nu m-ai fi oprit?
-O viaţă fără viaţă, ca cel nemântuit.
-Şi cât aş fi-ngheţat de nu mă încălzeai?
-O viaţă fără viaţă, ca izgonit din Rai.
AMPRENTE
Nu eşti bogat
după cât poţi să ai,
ci eşti bogat
după cât ştii să dai.
Şi nici sărac nu eşti
când nu mai ai nimic,
ci eşti sărac
când sufletul ţi-e mic.
Nu eşti bătrân
că ai îmbătrânit,
250
ci eşti bătrân
de câte n-ai trăit.
Nu eşti bolnav
când eşti anchilozat;
te poţi îmbolnăvi
doar de păcat.
Nu eşti pierdut
dacă te-ai rătăcit;
pierdut eşti dacă
nu te-ai regăsit.
Nu eşti olog
când nu mai ai picioare,
olog e Omul ce
nu vrea să zboare.
Nu eşti orfan
dacă nu ai părinţi,
ci când rosteşti cuvântul
cu care minţi.
Pierdut nu eşti
când pierzi din avuţii,
ci eşti piedut
când nu îţi aparţii.
Şi nu eşti orb
atunci când ochi-ţi pierzi,
ci când ai ochi,
însă nu ştii să vezi.
251
Nu e învins
acel ce a pierdut,
învins e cel
ce nici nu s-a bătut.
Şi nu sunt părăsit
când am rămas doar eu;
atunci sunt părăsit
când nu-s cu Dumnezeu.
Nu sunt un om
că m-am născut biped;
sunt fiu de Dumnezeu,
252
în care cred.
-L
cheamă ŞTEFAN LUCIAN
MUREŞANU
Hristos vine oriunde
este chemat şi
iubirea.
Pr. Arsenie Boca
NOTĂ BIOGRAFICĂ: Ştefan Lucian MUREŞANU s-a
născut în Bucureşti, la 5 octombrie 1955. A absolvit liceul
N. Bălcescu din Bucureşti (actualul Colegiu Naţional Sf.
Sava). Licenţiat al American University by Mail, New York-
Bucarest, Facultatea World Semiotics, specializarea
Antropologie generală, cu media 10 şi al Facultăţii de
Filologie, specializarea Limba şi literatura română - limba şi
literatura franceză, absolvită cu media 9, a Universităţii
Hyperion din Bucureşti, Master în filologie, cursul Istoria
literaturii române în contextul literaturii universale, pe care
îl absolvă cu media 10. Doctor în filologie, la Institutul de
Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu Bucureşti al
Academiei Române, coordonator ştiinţific academician
prof.univ.dr. Sabina Ispas.
A urmat mai multe cursuri de specializare şi
perfecţionare în diferite domenii.
253
Activitatea didactică şi-o desfăşoară ca profesor la
Facultatea de Ştiinţe Sociale, Umaniste şi ale Naturii,
Departamentul de Litere şi Limbi Străine, Universitatea
Hyperion din Bucureşti, titular de curs la disciplinele:
Etnologie şi folclor, Antropologie culturală, Mitologie,
Retorică şi Argumentare, Estetică. Fost profesor invitat la
Catedra de antropologie culturală, etnologie şi folclor a
Facultăţii World Semiotics la American University by Mail
Bucureşti, unde a ţinut cursuri şi seminare.
Ca activitate ştiinţifică a semnat cărţi, studii de
antropologie generală, eseuri, studii literare, cursuri
universitare şi romane istorice: Mărgelele din chihlimbar,
ISBN 978-973-1815-00000; Drumul carului, ISBN 973-
9402-86-0; Principesa cerşetoare, nepublicat; Străbunii,
nepublicat; Antropologie culturală – studii, ISBN 978-973-
1815-38-1; Etnologie şi Folclor – studii, ISBN 978-973-
1815-40-4; Studii de antropologie generală, publicate în
Oglinda; Studii de etnologie şi folclor, publicate în revista
lunară Etnologica ;i Discobolul; Studiu de cercetare, zona
Buzăului – Pluguşorul, publicat în revistele de specialitate;
Participare în colective de cercetare pe teme de
antropologie. Participare cu lucrări în volume de antologie
de proză şi poezie: Clipe răscumpărate (2008) ISBN 978-
973-8477-92-6, Mozaic literar (2011), ISBN 978-606-
92540-5-9, Cuvântul în timp (2011) ISBN 978-973-126-
290-1, Antologia Scriitorilor Români Contemporani din
Întreaga Lume, ediţie bilingvă (română-franceză 2012)
ISBN 978-973-7981-72-1, La confluenți de gânduri (2013)
ISBN 978-606-13-1299-3, Confesiuni în virtual (2013)
ISBN 978-606-13-1555-0, Lirica primăverii (2013) ISBN
978-606-8442-26-6, Cuvânt înainte la volumul ”Folclor
poetic din zona orașului Călan”, participant la proiecte de
cercetare cu publicaţie în Buletinul Institutului de Filologie
Română “A. Philippide” Iaşi al Academiei Române. A
254
obţinut Premiul Internaţional al Presei la Concursul
Internaţional de poezie şi proză STARPRESS 2012,
secţiunea eseuri, Premiul Special pentru volum de eseuri la
Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ”Titel
Constantinescu”.
A fost redactor şef adjunct la cotidianul Oglinda,
redactor şef adjunct la revista Cetatea lui Bucur a Ligii
Scriitorilor din România, filiala Bucureşti, unde a avut
rubrica Editorial, redactor şef adjunct la revista trimestrială
a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor, România Eroică, fost
redactor colaborator la publicaţia centrală Calea Victoriei
Bucureşti şi la revista de cultură Paradox a Cenaclului
Perpessicius, colaborator la revistele Art Out, Boema,
Oglinda literară, Armonii culturale, New York Magazine –
SUA, Climate Literare, Zeit, Observatorul Internaţional –
SUA, Constealaţii diamantine etc.
Este membru al Ligii Scriitorilor din România, Filiala
Municipiului Bucureşti, al Asociaţiei Profesorilor din
România, Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România şi a
Asociaţiei de Filologie şi Hermeneutică Biblică din
România.
Participant cu lucrări la multe sesiuni de comunicări
ştiinţifice, forumuri şi simpozioane naţionale şi
internaţionale. Deţine numeroase diplome, certificate,
premii şi medalii pentru diferite activităţi culturale,
desfăşurate între anii 2000-2012.
255
METAMORFOZA RUGĂCIUNII ŞI ELEMENTUL
SACRU AL ENUNŢĂRII EI (PSALMII – POEZIA
DIVINĂ)
de prof.dr. Ştefan Lucian Mureşanu
Motto: Şi să-mi dai şi duh de biruinţă, / Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
/ Cătră căile tale s-alerge, / Să să-ntoarcă de pre răutate / Cătră a ta
svântă bunătate. (Varlaam, Psalmul 50 din Psaltirea în versuri)
1. Rugăciunea şi sensul enunţării acesteia
Motto: Pasiunea este foc ceresc ce însufleţeşte lumea morală. (Helvetius)
Rezultat al unor neputinţe fiinduale,
omul a acumulat teama de neînţeles,
o dorinţă a supunerii în faţa
necunoscutului prin spuneri care, cu
timpul, au devenit virtuţi sacre ale
celui care le cunoştea. Etimologic, conceptul rugăciune, o terminologie
aureolată a definitului sacru rugă, îşi are rădăcinile în limba
sanscrită, raga (1), care se traduce prin pasiune, acea mărturie a extazului izvorât la conştientizarea unui anumit
ţel, precum şi acea clocotire care se revarsă dinăuntrul
sinelui contra silniciilor care împresoară acest ţel. Sensul
enunţării rugăciunii este redat tocmai în cel al pronunuţării
cuvântului rogatio, -nis care, tradus din limba latină,
înseamnă rugă, stăruinţă. Însă conceptul rogationem, cu activul în plan universal rogo, -are, -aviatum, însumează
toată dorinţa celui aplecat spre iertare: a ruga cu stăruinţă. Rugăciunea este un proces pe cât de simplu în aparenţă, pe
atât de complex în demersul lui de punere în aplicare, un act
cu o importanţă care depăşeşte esenţialul, un mijloc de a ne
pune în legătură directă cu divinitatea, care necesită înainte
256
de enunţarea ei un anumit ritual, prin înălţarea gândului, a
energiilor interioare vitale, a voinţei noastre, spre ceea ce
simţim că este încântător. Rugăciunea este sinele definit prin
pasiune, însă o stare pe care scriitorul şi gânditorul francez
Stendhal o vedea ca tot ceea ce poate fi mai interesant
pentru că în ea totul este neprevăzut, iar purtătorul îi e
victima. În istoria biblică, rugăciunea a fost numită de către
Sfinţii Părinţi, printre care Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Grigorie de Nyssa, autorul antropologiei creştine:
convorbire cu Dumnezeu şi Înălţarea minţii către Dumnezeu
sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. O
demonstrare perfectă a metamorfozării omului în eu şi a
eului în El, Creaţia. Cuvântul rugii, întotdeauna pornită din
interiorul celui care o rostea, a răspândit universal misticul
cod al iertării: şi ne iartă nouă greşealele noastre, corelând
puterea divină cu cea telurică: precum iertăm şi noi
greşiţilor noştri. Termenul românesc rugă, împrumutat din
limba sanscrită şi rămas în vocabularul limbii române
moderne de la traci, îl vom întâlni răspândit atât în
toponimia românească: Rugăneşti (sat în comuna Şimoneşti,
Harghita), Rugăria (sat pe Colinele Tutovei, comuna
Voineşti, Vaslui), Rugăşeşti (sat în comuna Căţeiu, Cluj),
Rugea (sat în comuna Boianu Mare, Bihor), Ruget (sat în
comuna Roşia de Amaradia, Gorj, nume întîlnit şi la
denumirea unui sat din comuna Vidra, judeţul Vrancea),
Rugetu (sat în comuna Slătioara, Vâlcea), Rugi (localitate în
Caraş Severin) etc., cât şi în onomastică: Ruga, Rug, Rugaci (nume cu o frecvenţă aproximativă, în ţara noastră, de
0,0005%, de acest nume de familie beneficiind 95 de persoane) (2), Ruge, Rugea, Rugean, Rugeană, Rugeanu,
Rugel etc. Rugăciunea se rostea cu un anumit scop, pentru că
unic a fost actul creării omului ca fiinţă cu putere
257
deliberatoare, fapt întâlnit şi în rugăciunea elevată, a
poeziei: şi el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei, / şi inima-mi
împlut-au cu farmecele milei, / În vuietul de vânturi auzit
am al lui mers / Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i
viers, / Şi tot pe lângã-acestea cerşesc înc-un adaos: / Sã
ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos! (3). Credincioşii
dogmatici, creştini, musulmani, budhişti etc., au intensificat
valoarea testamentară a rugăciunii şi au ridicat-o la polul
superior exprimării sale. În profunzimea rostirilor acesteia
rugăciunea a înălţat dorinţa umană spre voinţă şi i-a dat
puterea poetului din omul rostuit să creeze: Crengi mari, cu
blânda floare, au crescut / Din miezul sâmburelui meu de
lut. / Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire: / Părinte, frate,
domn, prieten, mire... / Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,
/ Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu (4). În măsura în
care înţelepciunea omului desluşea fenomenul cunoaşterii
divine se dezvăluia înţelesul mistic al sintagmei frică de
Dumnezeu, într-o nemărginită supunere faţă de lege şi
credinţa faţă de legământ. Acolo unde limbajul poetic a
acceptat supunerea cuvântului exprimării, a discursului sau
povestirii, activitatea intelectuală desăvârşea, prin excelenţă,
înţelepciunea căreia îi datorăm, până la urmă, însăşi
pătrunderea în scriitura sacră şi în existenţa celor prezentate
de Biblie.
2. Psalmii în contextul poeziei antice
Motto: Am fost ca nerodul din poveste / Ce cară soarele cu oborocul /
În casa-i fără uşi, fără ferestre.../ şi-ţi blestemă întunericul şi nenorocul.
(Vasile Voiculescu, Luminatorul)
Dacă de la Facere omul-creat şi-a simţit lăuntrul mângâiat
de boarea fiorului divin, el nu şi-a stăpânit totuşi teama că
nu va mai putea, într-o zi, să fie precum cuvântul dorinţelor
258
deusiene, aceste fapte făcându-ne să avem toate motivele să
credem că nici adierile artei, în care omul s-a dezlănţuit, nu
i-au fost străine. Cavernele Altamirei (5), de exemplu, din Spania, supranumite şi “ Capela Sixtină a Artei
Cuaternare”, adăposteşte în interiorul ei Caverna Altamira, „Căprioară” capodopere de pictură
preistorică, cultură magdaleniană, artă rupestră pe care
cu greu erudiţii în domeniu au putut-o cataloga ca datând
dintr-o perioadă atât de îndepărtată, faţă de cea pe care
astăzi o numim artă de civilizaţie modernă. Inteligenţa
omului, nu întâmplătoare la unii dintre semenii noştri, şi ne
ar plăcea să spunem aleşi de divinitate, a dat în
Mesopotamia scrierea cuneiformă, care ne-a transmis
Epopeea lui Ghilgameş dar şi pe cea hieroglifică a Egiptului
Cărţii Morţilor, din care am aflat mistere ale celui de-al
treilea rit, iar harpa davidică ne-a dăruit Psalmii, o culegere
alcătuită din o sută cincizeci de rugăciuni, supuse unor
exigenţe individuale ale interpretării, dar şi ale unei
exprimări aparte comunitare. Ne-ar plăcea să spunem 150 de
poeme, unde cifra rezumativă 3 ar putea sugera simbolul
simplificat al Trinităţii, însă Septuaginta confirmă existenţa
celui de-al 151-lea psalm, care poartă însă menţiunea: în
afara numărului (6). Structurate în genuri diferite, aceste
creaţii literare religioase, despre care vechea şcoală rabinică
credea că aparţin în totalitate profetului şi regelui David, pornesc de la invocarea graţiei la rugăciunea de solicitare şi
de la meditaţia sapienţială la revolta cea mai violentă.
În rostirea lirică religioasă, un ton aparte în enunţare,
l-au avut psalmii, înţelepciune rânduită în stihuri ce
alcătuiesc o culegere de poeme sfinte ce aparţin genului
liric, special compuse pentru a fi cântate cu acompaniament
de instrumente muzicale cu coarde, iar mai târziu de suflat.
Traducerea grecească a Settantei numeşte această carte
Psalmoi, nume care desemnează cântece cu
259
acompaniament muzical. Cartea Psalmilor, numită uneori
Psaltire, tocmai pentru faptul că ele fuseseră compuse
pentru a fi acompaniate, la început cu instrumente cu
coarde, sunt considerate inspiraţie divină. În Bibliile ebraice, Psalmii sunt numiţi Sefer T’hillim sau simplu T’hillim, ceea
ce înseamnă carte de laude sau laude. Tema acestei cărţi
este aceea a laudelor aduse puterii deusiene, însă multe
dintre aceste compoziţii în versuri sunt adevărate rugăciuni,
implorării aduse Marii Divinităţi. Psalmii, stihuri
imnice, într-o manieră davidică, se întâlnesc în literatura
română religioasă atât în Psalmii lui David,
Cazania lui Varlaam (1643), cât şi în Psaltirea pre
versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei. Studiul lor a dus, mai
târziu, în creaţiile de tip religios la crearea unor poezii
ritmice atât creaţia lui George Coşbuc şi Octavian Goga, cât
şi în poezia cu tentă tradiţionalistă, a lui Vasile Voiculescu,
dar şi în poezia modernistă a lui Lucian Blaga. Literatură
lirică versificată, cu tăinuiri psalmice, în sensul că este
surprinsă drama omului modern aflat în căutarea sinelui,
prin raportare la Dumnezeu, se va regăsi şi la Alexandru
Macedonski, ciclul Psalmi moderni, Tudor Arghezi, seria celor 17 psalmi sau Şt. Augustin Doinaş cu nu mai puţin de
100 de psalmi, reuniţi într-o plachetă, apărută la Editura
Albatros, în anul 1997.
Cartea Psalmilor sau Psaltirea, aşa cum s-a impus
prin terminologia greacă ortodoxă, a impus grăitoare
exemple de artă poetică ebraică, îndeosebi prin ceea ce am
putea numi paralelismul stihurilor ca principiu fundamental
al compoziţiei poetice ebraice. Acest principiu dezvăluie în
conţinututl acestor creaţii literare deosebite un paralelism al
gândirii unde ideea din primul vers este reluată în cel de-al
doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte
făcând ca structura acestor poezii să reprezinte un unicat cultural (7). Consemnările lui Origen, referitoare la structura
260
stihurilor Psalmilor din Vechiul Testament, ne îndreptăţesc
să subliniem că aceste creaţii literare sunt cu totul diferite de
toate teoriile care au stat la baza structurii poeziei greceşti.
Arta poetică ebraică, spuneam în rândurile de mai sus,
deţine trei caracteristici esenţiale, pe care vom încerca să le
definim, astfel: prima formă constatată în compoziţia
versificată a psalmilor davidieni este paralelismul sinonimic:
„Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu / şi facerea
mâinilor lui o vesteşte tăria” (Ps.2,1). În această primă
formă de exprimare poetică observăm că în al doilea vers se
repetă ideea primului rostită oarecum altfel. Liricul a simţit
nevoia unei exprimări a cuvântului într-o manieră aparte faţă
de toate exprimările epice, nonsens al trăirilor aglomerate.
Prin rugăciune se înălţa voia eului de transformare şi de
martirizare prin însăşi dăruirea de cuvinte alese, imnul fiind
creaţia lirică metamorfozată a rugăciunii. Pastorul şi
misionarul creştin Andrey Murray (1828-1917) spunea că:
Rugăciunea de mijlocire este puntea de legătură între
neputinţa noastră şi atotputernicia lui Dumnezeu. Într-un
timp al său, de nemărginire şi cuprindere a meditaţiei spre
bine, scriitorul englez John Bunyan (1628-1688) confirma
propria-i retragere în lumea nevăzută a dorinţelor divine: În
viaţă de rugăciune este mai bine să ai inima plină chiar
dacă n-ai cuvinte, decât să ai cuvinte şi inima să-ţi fie
goală. Cel de-al doilea principiu de artă poetică, specific
stihului psalmilor ebraici, este cunoscut sub numele de
paralelism antitetic, care pune cele două versuri în opoziţie
sau în contrast de gândire: „Cei de-acolo în
care de luptă, cei de dincolo în cai, / dar noi
întru numele Domnului / Dumnezeului
nostru ne vom încrede. / Ei s-au împiedicat
şi au căzut, / dar noi ne-am ridicat şi drepţi
am stat” (Ps.19,8).
261
Misiunea elevată a versului nu lasă loc de
compromisuri în gândire, dualizează imaginile însă ideea
este unică, aceea a stăpânirii voilor de către puterea divină.
Antiteza căzut – ridicat dezvoltă elementul sacru al
enunţării faptului şi, anume, acela al păstrării verticalităţii.
Cel care cade este stăpânit de păcat, iar cel care se ridică,
doreşte iertarea şi menţinerea în dreptate. În Psalmi, dreptatea lui Dumnezeu este însăşi recunoaşterea faţă de om
că este iertat dacă, spăşit, revine la verticalitatea vieţii
dăruite.
Ultimul principiu al structurii poetice a Psalmilor
este cel numit sintetic sau formal, unde cel de-al doilea vers
preia ideea primului şi o transmite celor următoare,
amplificând-o. Nu întâmplător, denumit şi principiu formal pentru că în acest fel, primele două paralelisme, sinonimic şi
antitetic, se întrepătrund: „Zis-a cel nebun întru inima sa: /
Nu este Dumnezeu! / Stricaţi au devenit / şi urâţi s-au făcut
în căile lor, / nu-i nimeni care să facă binele, / nu, nici măcar
unul nu este / Din cer s-a aplecat Domnul / spre fiii
oamenilor / să vadă dacă este cineva care înţelege / sau care-
L urmează pe Dumnezeu” (Ps.13,1-2).
Recitarea rugăciunii necesită o anumită stare din
partea celui care se apleacă spre spunerea acelor cuvinte, de
la care se aşteaptă ivirea binelui. Până la rugăciunea iertativă
Tatăl Nostru, ca imn al divinului-om, pe care Iisus crucificat
a recitat-o sub durere, ca întâia rugăciune a omului spre
sacrul universal, nu se cunosc alte rugăciuni decât discursuri
între om şi divinitate. Trei legăminte a făcut Dumnezeu cu
omul creat: primul cu Noe, al doilea cu Avraam (Facerea,
cap.15 şi 17), iar al treilea cu un popor pe care şi l-a crezut
mult mai apropiat de iubirea către el, al lui Israel (8). Dacă
am despărţi în silabe numele neamului biblic care a dăinuit
în istorie, Is-Ra-El (9), vom ajunge la concluzia, care
dovedeşte întru totul, că însuşi acest nume, parte a
262
mitologiei marii arii arabe, este o metamorfozare a trei
enunţuri. În fiecare dintre ele vom întâlni numeroase rituri şi
ritualuri specifice gloriei unor divinităţi. Forme şi
formalităţi, credinţe şi spiritualitate specifice unei zone
întinse a Terrei. Discursurile divine însumează interdicţii
tocmai pentru buna dezvoltare a construcţiei omului, este o
perioadă, până la Marea Crucificare, la care cuvintele divine
s-au adăugat cuvintelor omului: Şi a umblat Enoh cu
Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl
strămutase (10). În perioada de început a lumii nici nu era
nevoie de rugăciune pentru că însăşi prezenţa divină
justifica dorinţa de a afla şi de a fi păzit a omului. Verbul
strămutase, cu sensul de îl luase cu Sine, se prezintă într-o
cu totul altă formă în textul biblic în limba greacă
metatithemi, care se poate traduce prin a trece ceva sau pe
cineva dintr-o stare de existenţă în alta. Acelaşi fenomen,
care s-a petrecut cu strămutarea lui Enoh, din lumea creată
în lumea lui Dumnezeu, s-a întâmplat şi cu Ilie. Trei astfel
de strămutări au avut loc în rândul celor creaţi, între care doi
în plină activitate, Enoh şi Ilie, iar Maria, mama
Mântuitorului, din starea de veghe, o stare a meditaţiei şi a
durerii lăsării omului pradă viciului care domina la acea
vreme Pământul. După moartea acesteia se intensifică
rugăciunea, iar sensul cuvintelor deschide misterul acestora, o metamorfozare spre unicul scop, acela al Mântuirii. Ce justifica mântuirea decât depărtarea de vicii, o
viaţă la care meditaţia şi ruga de salvare către divinitate să
oprească răul să domine. Omul care se ruga lui Dumnezeu, prin cuvinte curate, se simţea cu totul altfel faţă de cel care
se aglomera cu spuse fără noimă.
În concluzie, sensul rugăciunii este acela al
momentului spunerii ei. Oricare dintre marii literaţi ai lumii
a simţit la un moment dat nevoia să se destăinuie într-o clipă
a supunerii faţă de divinitate şi să se alăture binelui: Ceresc
263
bumerang al sufletelor noastre, / Fulger ţintit de inimă spre
Dumnezeu, / Tu, rugăciune, biruitoare mereu / Peste orice
înfrângeri, orice dezastre / Străbaţi genuni, la Domnul te sui
/ Şi de-L atingi te întorci îndată / Înapoi la cei ce te-au
trimis, încărcată / De toate bogăţiile milelor Lui (Vasile Voiculescu, Rugăciune) (11).
3. Scurt istoric al creării Psalmilor
Motto: Toate răspunsurile vin atunci când intră în templu şi,
culcat la pământ, să se închine lui Dumnezeu (Psalmul 73,17).
Creaţi într-un timp al proliferării societăţii lumii
antice, Psalmii, poeme imnice de îndurare şi înduioşare a
puterii divine, au fost grupaţi în cinci cărţi care au format, la
rândul lor, câte o culegere separată. Primii 41 de psalmi
aveau să compună Cartea întâi, următorii psalmi, până la
numărul 72 au format Cartea a doua. Psalmii 73-89 vor fi
grupaţi în Cartea a treia, psalmii 90–106, Cartea a patra, iar de la psalmul 107 la 150 vor forma cea de A cincea carte. Vom constata, pe parcursul studierii acestor poeme, un fapt
destul de interesant în structurarea lor şi, anume, aceste
lucrări literare în versuri ritmate însă fără rimă, numite şi
scripturi ebraice, deţin trei mari subdiviziuni, supranumite,
nu întâmplător, Legea, Profeţii şi Scrierile. În urma
cercetărilor întreprinse s-a constatat că aceste poeme
religioase, închinate lui Iehova, formează prima carte din
ultimul grup, iar uneori numele primei cărţi este folosit
pentru a indica întregul grup. Adevărul îl vom întâlni în
Noul Testament, acolo unde Iisus va reaminti că toate
scripturile care se refereau la el din legea lui Moise, din Profeţi sau din Psalmi: trebuie să se împlinească, prin toate
acestea, Mântuitorul înţelegând faptele înscrise în Scripturile
264
Ebraice (Luca 24:27, 44). În literatura română religioasă,
aceste creaţii literare, produs al gândirii şi ştiinţei unor mari
înţelepţi ai acelor vremuri, au fost structurate astfel: poeme
de laudă sau mulţumire, în care se recunoaşte puterea lui
Dumnezeu, poeme de strâmtorare, recitate ca ajutor la necaz, continuând cu poemele istorice, apoi poemele
didactice, care expun diverse sfaturi şi învăţăminte, poemele
mesianice, cele de căinţă, încheind cu poemele care conţin
blesteme. Ultima grupare a acestor creaţii literare, numiţi şi
psalmi, a fost creată tocmai pentru a da posibilitatea omului
să-şi formeze un scut împotriva demonilor, a puterilor
întunecate care ne agresează şi cărora li se spune pe drept
cuvânt “duşmani”….. (stilul dur de formulare corespunde
în totalitate legilor Vechiului Testament)….şi nu
persoanelor concrete, care ne agasează în viaţa de zi cu zi!
Spuneam, în rândurile de mai sus, că Psalmii grupează în Vechiul Testament creaţiile mai multor scriitori
foarte cunoscuţi lumii antice ebraice. Avem obligaţia să
amintim că aceste poeme imnice, în versuri, au fost
compuse într-o perioadă de peste zece secole, cu mult
înainte de naşterea lui Iisus. Încă din timpul lui Moise şi
până după întoarcerea din captivitate, scriitori talentaţi,
elevaţi şi cunoscători ai acestui mod de a aşeza în versuri
dorinţele către divinitate au creat nemuritoarele imnuri de
slavă şi de iertare a greşealelor. În special, în timpul regelui
David, poeţii lumii antice arabe au cules astfel de creaţii
populare în versuri, pe care le-au renăscut într-o formă
deosebit de interesantă în cercetarea psalmilor.
Grupate după evenimentele care au avut loc şi
subliniate în conţinututl psalmilor, dar şi după felul cântării
acestora, o sensibilă diferenţiere după stilul în care au fost
concepute (să urmărim tonul agresiv al Psalmului 49 al lui
Asaf, faţă de cel de milostenie al lui David, din Psalmul 50,
când profetul Natan venise să îl mustre pe rege pentru că
265
îndrăznise să se desfete cu Batşeba, soţia oşteanului său,
Urie), aceste poeme au dat posibilitatea cercetătorului,
aplecat spre studiul lor filologic, să constate stilurile diferite
ale multora dintre psalmi, fapt care a făcut punerea mai
multor semne de întrebare asupra autorilor, începând să fie
negată ipoteza existenţei unui singur autor, care se credea că
a fost regele David. Deşi aceste suprascrieri nu par să fie
întotdeauna de o mare acurateţe, ele au putut permite
posibilitatea tragerii unor concluzii, în urma separării
acestora, ţinând cont de anumite caracteristici care au făcut
să se decidă următoarea clasificare: primii 12 psalmi s-au
atribuit lui Asaf (12), dar, deoarece se pare că cel puţin unii
dintre aceşti 12 psalmi se referă la o perioadă ulterioară, se
crede că unii dintre ei au fost creaţi de fiii lui Asaf. Lui
Eman şi lui Etan le este atribuit câte un psalm; suprascrierile
a doi psalmi îl indică şi pe Solomon; 72 dintre aceste poeme
sunt atribuite lui David, a 73-a suprascriere, menţionându-i
chiar numele. Psalmul 90 a fost atribuit lui Moise şi e
probabil că şi al 91-lea să fi fost compus tot de el. 11 psalmi
sunt dedicaţi fiilor lui Kore. În conţinutul lor se constată
existenţa unor suprascrieri, care nu menţionează niciun
nume personal, iar la 34 de psalmi lipsesc adnotările.
În concluzie, ar fi o eroare să se creadă că regele
David ar fi compus toţi psalmii numai pentru faptul că este
autorul a 73 de poeme, care, de altfel, îi poartă numele şi
care au fost numite imnuri davidice. Cercetările întreprinse
de specialiştii în domeniu au dovedit că nu regele David este
în totalitate autorul celor 150 de psalmi, ci şi alţi creatori de
stihuri care au simţit nevoia înălţării cântecelor de slavă
puterii divine care le domina întreaga viaţă socială.
4. Element sacru şi metamorfozare a firii
Sub o altă formă decât cea enunţată în prezentarea
psalmilor, comunicarea elementului sacru este definit, în
266
special, prin caracterul său public, ca un proces de
comunicare în cadrul căruia emiţătorul nu exclude pe nimeni
de la decodarea mesajului, comunicarea fiind publică şi, din
această cauză îşi propune să fie general accesibilă. Psalmii au fost recunoscuţi, de către teoreticienii şi criticii literari în
domeniu, drept literatură imnică în versuri special creată
pentru a fi cântată în care sentimentele psalmistului aveau să
reliefeze nu evenimente ca în poezia narativă şi dramatică.
Unii psalmi, totuşi, sunt de acest ultim tip; povestesc o
poveste sau au un element dramatic. Ei au fost scrişi în
versuri ebraice ritmice, dar fără rimă. Împreunând mâinile
ca şi cum ne-am imagina că în palmele noastre se află un
glob, realizăm ceea ce a dovedit fizica cuantică că în
interiorul lor avem un ghem de energii săltăreţe. Copacul
cunoaşterii, sistemul nostru nervos central, are un întreg
ansamblu de rădăcini care transmit informaţii către creierul
nostru, care separă ordinea de haos, cunoaşterea ştiinţifică
de superstiţii, certitudinile de mistere. Conştiinţa nu este
decât un efect secundar al computerului biologic din capul omului. Gândesc, deci exist. Oamenii de ştiinţă în domeniu
au demonstrat că circuitele noastre neuronale prelucrează
date de la simţuri şi le proiectează, ca pe o hologramă, în
jurul nostru. Acest univers creat de mintea noastră l-am
numit realitate. Fiecare conştiinţă îşi are realitatea ei. Sensul
acesta, al comunicării în masă are drept rezonanţă emiterea
de mesaje prin care emiţătorul se adresează, fără deosebire,
oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanţă
receptoare are acces necondiţionat, cel puţin în măsura în
care accesul depinde de emiţător. Acceptând fenomenul de
metamorfozare, apelând la efectul secundar al computerului
biologic din capul omului, rezumat la sintagma gândesc, deci exist, psalmii, cu siguranţă, sunt creaţii literare ale
inteligenţei umane, care transmit informaţii reale ale unor
evenimente trăite de personajul care a creat aceste lucrări,
267
dar şi de influenţa pe care a avut-o din exterior în crearea
acestor poeme. Fiind de acord cu sensul termenului metamorfozare, din „Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române”, editat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –
Alexandru Rosetti” 1975, tragem concluzia că aceste creaţii
literare remarcabile timpului în care au fost create (asupra
cărora planează încă semne de întrebare privind creatorul
acestora), au avut un important şi real demers în schimbarea
caracterului, a firii şi comportamentului aceluia care le-a
creat, dar şi a celora care le-au citit/ascultat în timpul care a
urmat.
Judecând însă lucrurile în esenţa lor, uzitând de forma de prezentare în masă, este oare orice comunicare (în
cazul nostru prezentarea psalmilor sau exprimarea unei
rugăciuni), pe care receptorul o doreşte difuzată, un scop de
a metamorfoza câţi mai mulţi oameni pentru a-şi face
publice ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu
care a intrat în relaţie directă? La momentul când se petrece
acţiunea creării psalmilor, cu siguranţă, da. Vraja
fenomenului sacru netezea gândirea sapienţială şi o lega cu
toate evenimentele trăite de oamenii de atunci. Legătura
dintre adierea deusiană, care se petrecea aievea între om şi
sfânt, era atât de normală, încât oamenii nu mai percepeau
ceea ce poate fi adevărat sau nu.
În concluzie, răspunsul la întrebarea de mai sus
poate fi afirmativ, nu însă sigur. În acel moment are loc
metamorfozarea, corelarea ideilor cu cuvântul rostit,
impresionarea prin transmiterea mesajului sacru, însă totul
depinde de sistemul nostru nervos central. Şi, atunci, cum
vom percepe mitul. Ce vom lăsa mitologiei să studieze şi ce
Bibliei? Unde se opreşte realul şi de unde începe irealul.
Este liberul arbitru al receptorului o decizie conştientă de a
se conecta şi vibra în tonul emiţătorului? S-a constatat că nu
268
toţi oamenii care meditează pot deveni emiţători
sensibilizatori.
Secolul al XXI-lea, în care am intrat şi încercăm să
tot răspundem unor întrebări din care fac parte şi
răspunsurile la divinitate, s-a remarcat, în mod special, prin
amploarea pe care a luat-o comunicarea publică, mass media cunoscând o dezvoltare nu doar fără precedent, dar
detaşată mult de alte forme de comunicare, prin posibilităţile
de informare de care dispune, dar şi prin modalităţile de
manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în
procesul comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare
pondere o are, în mod natural, comunicarea interpersonală.
Această comunicare ar putea defini ceea ce noi am
consemnat la începutul lucrării că omul a acumulat teama
de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului
prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale
celui care le cunoştea sau care în timp le va cunoaşte.
Adevărul existenţei procesului de metamorfozare îl 2
dă însă celebra formulă a lui Einstein, E=mc , care a fost
confirmată, spunem noi, ca o formulă a demonstrării
existenţei divinităţii, de către o echipă de fizicieni europeni.
Aceştia, angajaţi ai Centrului Francez de Fizică Teoretică,
au folosit computere performante şi au calculat masa
protonilor şi a neutronilor, care fac parte din compoziţia
nucleului atomului (din informaţia preluată de la Yahoo News). La rândul lor, s-a observat că protonii şi neutronii au
în alcătuire particule mai mici, cunoscute sub numele de
quark. Problema cu care fizicienii s-au confruntat a fost
următoarea: dacă masa particulelor quark este de 5%, unde este restul de 95%? O întrebare la care se va putea răspunde,
apelând la titlul acestei lucrări.
În concluzie, potrivit cercetărilor întreprinse la
Centrul Francez de Fizică Teoretică şi a studiului nostru,
referitor la metamorfoza rugăciunii şi a elementului sacru al
269
enunţării ei, răspunsul privind explicarea acestei sintagme
rezultă din însăşi explicaţia: energia degajată de mişcările şi
interacţiunea particulelor quark. Acest enunţ, susţinut de
marele om de ştiinţă Albert Einstein, în Teoria Relativităţii,
în lucrarea noastră, l-am putea exprima astfel: că masa (în
cazul nostru, conţinutul de cuvinte care materializează
rugăciunea) şi energia (elementul enunţării acesteia, devenit
sacru prin însuşi faptul că este recitat din Biblie) sunt
echivalente, rezultând metamorfozarea ca un concept de
înţelegere al dublei existenţe.
NOTE:
[1]. Aurel Berinde şi Simion Lugojan, Contribuţii la
cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984.
[2]. S-a solicitat spre relevare un studiu minim al acestui
cuvânt (oprindu-ne la numele de familie „Rugaci”), care se
observă răspândit pe toată suprafaţa teritoriilor locuite de
daci, dintr-o limbă din care provenea şi limba tracă.
[3]. Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac, ediţie bibliofilă,
Editura Minerva, Bucureşti, 2003.
[4]. Teodosia-Zorica Laţcu, Rodire, Editura Dacia Traiană,
Sibiu, 1944.
[5]. Cavernele Altamirei, peşteră lângă Santander în N
Spaniei, faimoasă pentru picturile preistorice remarcabile şi
pentru gravurile datând din 17000-14000 î.Hr. Prima
descriere a peşterii datează din anul 1880. Lungimea ei este
de aproape 270 m. Tavanul sălii principale este acoperit cu
picturi, reprezentând în special bizoni (culorile folosite sunt
roşu-aprins, negru şi violet), dar şi mistreţi, cai şi o
căprioară. Alături de acestea, pe tavan, se află şi opt gravuri
reprezentând figuri antropomorfe, precum şi diverse
inscripţii. Artefactele gravate şi alte rămăşiţe materiale
sugerează că peştera ar fi fost locul unor adunări, cu ocazia
270
evenimentelor ciclice. Cf. Enciclopedia Universală
Britanică, vol.1, p.130, Editura Litera, Bucureşti, 2010.
[6]. Acelaşi număr de psalmi îl cuprinde Vulgata; Fericitul
Ieronim i-a tradus mai întâi după Septuaginta (folosind,
probabil, şi Hexapla lui Origen), dar totalul e identic şi în
traducerea făcută ulterior după textul ebraic. / Cu toate
acestea, numerotarea lor cunoaşte o seamă de diferenţe, iar
acest lucru e bine să fie ştiut de cititorii care folosesc Biblia
în varianta ei ebraică sau în cea greacă. Asrfel, Textul Masoteric (adică cel ebraic din secolul X) desparte Psalmul 9 în două părţi, el devenind 9 şi 10. Decalajul se menţine
până la Psalmul 113, Pe care T.M. îl desface în Psalmii 114
şi 115. Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, op.cit.,
2011:902,903).
[7]. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3,
p.901, Editura Litera, Bucureşti, 2011.
[8]. La capătul unei lupte cu un înger, Iacov este atins în
forţa sa vitală. Şchiopătând, el va primi numele de Israel –
„cel ce este puternic împotriva lui Dumnezeu” -, care va
face din el părintele poporului ce poartă acest nume. Cf. Pierre Gibert, Biblia, Cartea, Cărţile, p.33, Editura Univers,
Bucureşti, 2000.
[9]. IS simbolizează principiul feminin, de la Isis, străvechea
zeiţă egipteană a fertilităţii şi sora lui Osiris. RA reprezintă
principiul masculin, Zeul – Soare, divinitate supremă,
reprezentat cu capul înconjurat de discul solar, sau de o
aură. Cf. R.Douglas Weber, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis, p.340. EL reprezintă puterea deplină, Creaţia, Iubirea.
[10]. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.1,
Editura Litera, Bucureşti, 2011.
[11]. Vasile Voiculescu, Poezii, (2 vol.), Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1968.
271
[12]. Asaf, urmaş al lui Gherşom, fiul lui Levi (1 Cronici
6:39); numit de conducătorul leviţilor cântăreţ principal, a
cântat la cimbale (chimvale) când a fost adus Chivotul
legământului la Ierusalim (1 Cronici 15:17,19). David l-a
făcut conducător al corului care conducea închinarea (16:4-
5). „Fiii lui Asaf‟ au rămas cea mai importantă familie de
muzicanţi până în vremea restaurării (1 Cronici 25:2; 2
Cronici 20:14; 35:15; Ezra 3:10; Neemia 11:17, 22; 12:35)
şi au fost în principal cântăreţi şi cântăreţi la cimbale. Asaf a avut reputaţia de a fi un văzător şi a fost recunoscut ca şi
autor al psalmilor folosiţi când Ezechia a restaurat
închinarea la Templu (2 Cronici 29:30; cf. atribuirea
tradiţională a Psalmul 50, 73-83; cf. şi profeţia lui Iahaziel,
2 Cronici 20:14 ş.urm.). Nu se ştie exact dacă Asaf a trăit
până la dedicarea Templului sau dacă 2 Cronici 5:12 se
referă doar la „familia lui Asaf‟. Păzitorul pădurilor din
Palestina, în timpul regelui persan Artaxerxe (Neemia 2:8).
Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3,
p.962, Editura Litera, Bucureşti, 2011.
BIBLIOGRAFIE: *** Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al
Limbii Române, (2005), Academia Română, Institutul de
Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti;
*** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (1975),
Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan
– Al. Rosetti», Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
*** Dicţionar Universal Ilustrat al Limbii Române, (2010),
Editura Litera, Bucureşti;
*** Dicţionar latin-român, ediţia a III-a, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973;
*** Enciclopedia Universală Britanica, (2010), Editura
Litera, Bucureşti;
272
***Anania, Bartolomeu, Valeriu, Biblia cu ilustraţii, Editura
Litera, Bucureşti, 2011;
***Angelescu, Silviu, (1995), Mitul şi literatura. Editura
Cartex, Bucureşti;
***Angelescu, Silviu, (1995), Legenda, Editura Cartex,
Bucureşti;
***Bănescu, Nicolae, (2000), Istoria Imperiului Bizantin, vol.I, Editura Anastasia;***Bârlea, Ovidiu, (1976), Mică enciclopedie a
poveştilor româneşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti;
***Beowulf, tălmăcire şi prefaţă de Dan Duţescu şi
Leon Leviţchi, Editura pentru Literatura Universală,
Bucureşti, 1969;
***Berinde, Aurel şi Lugojan, Simion, Contribuţii la
cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984;
Brăiloiu, Constantin; Ispas, Sabina, (1998), Sub aripacerului, Editura Enciclopedică, Bucureşti;
***Cântecul Niebelungilor, (1964), tălmăcire de Virgil
Tempeanu, E.L.LL Bucureşti;
***Cântarea lui Roland, (1974), traducere Eugen Tănase,
Editura Univers, Bucureşti;
***Coatu, Nicoleta, (2004), Eros, magie, speranţă,
Editura Rosetti Educaţional, Bucureşti;***roce, Benedetto, (1972), Poezia. Introducere în
critica şi istoria poeziei şi literaturii, traducere şi
prefaţă de Şerbau Stati, Editura Univers, Bucureşti;
***Drimba, Ovidiu, (1998), Istoria culturii şi
civilizaţiei, Editura Saeculuum - Vestala, Bucureşti;
***Drimba, Ovidiu, (1995), Incursiuni în civilizaţia
omenirii, Bucureşti, Editura Excelsior – Multi Press;
**Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
Editura Univers Rnciclopedic, Bucureşti, 2000;
273
***Eliade, Mircea, (1992), Sacrul şi profanul, Editura
Humanitas, Bucureşti;
***Gilbert, Pierre, Biblia, Cartea, Cărţile, Editura Univers,
Bucureşti, 2000;
***Ispas, Sabina, (2003), Cultură orală şi informaţie
transculturală, Editura Academiei Române, Bucureşti;
***Johns, Gary, Comportament organizaţional, Bucureşti,
Editura Economică, 1998;
***Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti,
Editura Politică, 1983; **Mărtinaş, Ioan, Istoria creştinismului la români şi a
catolicismului în Moldova, Editura Sapientia, Iaşi, 2013;
***Păcurariu, Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994;
***Pease, Allan şi Garner, Alan, Limbajul vorbirii. Arta
conversaţiei, Bucureşti, Editura Polimark, 1999;
***Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educaţiei.
Producerea eului şi construcţia sociologiei. Prefaţă de Traian
Rotariu, Iaşi, Editura Polirom, 1996;
***Taguieff, Pierre-André, Iluminaţii. Esoterism, teoria
conspiraţiei, extremism, Editura RAO, Bucureşti, 2008;
***Turcuş, Şerban, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-
lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; Voiculescu,
***Vasile, Poezii, (2 vol.), Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1968;***Weber, R. Douglas, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis,
Editura Leda, Bucureşti, 2008.
METAMORPHOSIS OF PRAYER AND THE SACRED
ELEMENT OF ITS ENUNCIATION
Abstract: Create proliferation in a time of ancient world
society, Psalms, poems hymnical of mercy and tenderness of
divine power was divided into five books that have formed in
turn by a separate collection. The first 41 psalms had to
274
write first book, the following psalms to the number 72
Second Book format. Psalms 73-89 will be grouped in the
third book, Psalms 90-106, the fourth book, and from Psalm
107-150 will form the fifth book. We found, on studying
these poems, a fact quite interesting in their structure, ie,
these literary works but without rhyme rhymed verses,
called the Hebrew Scriptures have three subdivisions,
called, not coincidentally, the Law, the Prophets and
writings. The result of the research it was found that these
poems religious worship Jehovah, form the first book in the
last group, and sometimes the name of the first book is used
to indicate the entire group. The truth we will meet in the
New Testament where Jesus will remind all scripts that
referred to him in the law of Moses, the Prophets and the
Psalms must be fulfilled by all these facts Saviour
understanding entered into Hebrew Scriptures (Luke 24:27,
44). Romanian religious literature, the literary product of
some great sages of those times were structured as follows:
poems of praise and thanksgiving, which recognizes the
power of God, poems of trouble,
recited to help you trouble continuing
with poems historical, and didactic
poems that expose various tips and
lessons, messianic poems, most of
repentance, ending with poems
containing curses. Last grouping of
these narratives, called the psalms,
was created precisely to enable man to
create a shield against demons, the dark powers that assault
us and who are rightly says "enemies”..... (Hard style form
fully corresponds to the Old Testament law) .... and not
actual people who annoys us in everyday life!
Keywords: prayer, element, enunciation, metamorphosis,
human.
275
:
….……………....3 1 …………. ..9 2 ……….......30 3.Liu ……........50 4 ……........54 5 ….….....…66 6 …...…..….78 7 ………...….95 8 ……………109
gan... ………..….10 .. ………....140 11 .. ………..12 - ………..…….13 ………..… .14 ………. .15 i ……….16 ……….……17 ………. .18 …………….….19 …………. ..288 20 …….…21 ……..……..…314 22 ……..….… 23 ………..….……24 …………………353 25 ……….….26 ă ……...…....…...384 27 …….......28 …….. …….…...426
………….….......447 30 - ……..…...31 ….….…....32 .… ....
CUPRINS
Cuvânt introductiv…………………….Armina Flavia Adam………………… …...Ioan Borşa…………………………………
ba Botezatu…………………………….Petru Botezatu…………………………….Mariana Ciurezu………………………….Mircea Coroş……………………………….Alexandru Boris Coșciug…………….Mariana Dobrin…………………………
9.Agafia Dră ………………………… 128 .Florin Grigoriu ………………………….Dumitru Ichim ……………………… …..168 .Lucreția Ionescu Buiciuc……… 190 .Anişoara Iordache………………… 202 .Lilioara Macovei………………… …… 214 .Miha Marian ……………………… …….227 .Teofil Mândruțiu…………………… 232 .Ştefan Lucian Mureşanu……… ……. 253 .Angelina Nădejde……………… 276 .Maria Niculescu………………… …...Mirela Orban……………………… ………309 .Nicu Dan Petrescu……………….Alexandru Plăcintă……………… 337 .Cristian Pop……………………… 341 .George Rizescu………………….Elena Roşca……………………… …….374 .Luminița S celeanu………….Eugen Serea…………………………… 394 .Sil Vio Aury……………… ………
29.Gheorghe Simon…………….Romeo Nicolae Ştefănescu…… 476 .Lăcrămioara Teodorescu……… 498 .Ion Vanghele ………………………… ….. 512
522
Armonii CulturaleÎncă un Vis Împlinit!
523
Editura Armonii Culturale 28/30 Siret, 625100 Adjud, jud. Vrancea
Tel: 0374-064.594, 0741-078.627
e-mail: [email protected]
www.armoniiculturale.ro/editura
524
Top Related