UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„PATRIARHUL JUSTINIAN”
ICO�OGRAFIA SFÂ�TULUI ALTAR TEZĂ DE LICENŢĂ
Conducător știinţific: Pr. Asist. Dr. Marian MIHAI
Student: Troacă Roxana Teologie – Arte plastice
Disciplina: Teologie Liturgică
București
iunie - 2008
2
Cuprins
Introducere……………………………………………………pag.3
1. Locașul de cult in Vechiul Testament
( de la cort la templu)…………………………………………….pag.4
2. Arhitectura locașului de cult………………………………pag.9
2.1. Arhitectura paleocreștină…………………….pag.19
2.2. Arhitectura altarului…………………………….pag.24
3. Programul iconografic in Bisericile Ortodoxe –
generalităŃi………………………………………………………………...pag.27
4. Iconografia altarului……………………………………………pag.40
4.1. Tipuri de reprezentări în Altar……………….pag47
4.2. SemnificaŃiile reprezentărilor în Altar…….pag.59
4.3. SemnificaŃia culorilor în pictura
bisericească………………………………………………………pag.71
5. Câteva considerații despre pictorii bisericești………pag.81
Concluzii……………………………………………………………….pag.88
Bibliografie……………………………………………………………pag.88
Curriculum Vitae…………………………………………………….pag.93
Declarație………………………………………………………………pag.94
3
Introducere ”Biserica este raiul pe pământ”, într-adevăr aceasta este adevărat căci ceea ce vedem în
biserică, acestea sunt și în Rai.
Motivul pentru care am ales această temă, este acela de a găsi un răspuns la o întrebare ,
unei nelămuriri în privința locașului de cult și, în special, picturilor ce se găsesc în biserici.
Însă, mai întâi, trebuie să vedem ce rol joacă și ce simbolism are arhitectura, ca, ținând cont
de aceasta, să pictăm cu smerenie pentru a întări și mai mult cele scrise, cele tâlcuite, deoarece
și forma arhitecturală și culoarea se completează una pe alta și se îndreaptă spre Dumnezeu, ca
formă de jertfă, de sacrificiu al acestora. Toată materia a fost zidită în scopul de a-i aduce laudă
lui Dumnezeu și iată înțelepciunea, vrednicia, curajul cu care am fost înzestrați de Creator
împreună cu materia lăsată pentru noi participă la slujbele Sfintei Liturghii împreună cu lumea
nevăzută cântând ”Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”. Însăși natura ne învață formele, culorile,
simbolurile, care împreună cu noi, oamenii, Îi aducem slavă lui Dumnezeu, aceasta fiind anume
pentru ajutorul nostru.
De altfel îmi propun să urmăresc evoluția programului iconografic ți cum s-a ajuns la
fixarea lui în timp devenind o biblie ilustrată. Însă am ales de aprofundat mai mult iconografia
altarului, fiindcă ea este încăperea cea mai tainică a bisericii, unde Mântuitorul Se Jertfește
continuu la fiecare Sfântă Liturghie, unde este prezentă și Maica Sa, cea care urcă rugăciunile
noastre la Cer, ocupând locul al doilea după Pantocrator, unde sunt prezenți și Sfinții Ierarhi,
Liturghisitori, Melozi, Diaconi, Martiri.
Îmi propun să găsesc toate răspunsurile legate de Dumnezeu, să înțeleg ceea ce a încercat
El să ne spună începând cu descrierea cortului din Vechiul Testament și până în zilele noastre,
când avem o biserică bogată în învățături, istorie și dragoste mereu arătată prin forme și culori.
Pe toate acestea le cuprinde întrebare unui băiețel, într-o zi liturgică, și aceasta este: ”De ce nu
se arată Dumnezeu? ”
4
1. Locașul de cult în Vechiul Testament (de la cort la templu)
Cultul divin este cel care poartă creștinul spre sfinţenie sau îndumnezeire. Totul este
îndreptat către împlinirea acestui ţel: ”după căderea în păcat,Vechiul testament a fost, așa
zicând, prima etapă către acest scop, ca o pregătire a treptei următoare. Noul Testament a fost de
viitor, a devenit prezent, iar acest prezent, la rândul său, ne pregătește și ne conduce către ce va
să fie, către ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Ierusalimul cel de sus”1. Vechiul Testament a avut
rolul de a fi călăuzitor, adică ”umbra bunurilor viitoare”(Evrei 10,1) sau, după cum spune
Sfântul Ioan Damaschin: ”legea, pe de o parte și toate făcute potrivit legii erau o schiţă a icoanei
ce avea să fie, adică a cultului nostru, pe de o parte, este icoana bunurilor viitoare; iar aceste
bunuri sunt Ierusaliumul cel de sus, imaterial și nefăcut de mâini”2
Pentru aprofundarea ideii de ecclesia a Vechiului Testament se cuvine mai întâi
lămurirea și înţelegerea caracterului simbolic (simbolon) și tipic (topos) al cultului mozaic.
Simbolul este o prezenţă materială care încearcă dezvăluirea unei Prezenţe existenţe
spirituale, prezenţă care nu cade sub simţuri, dar care poate fi ”văzută tocmai prin intermediul
simbolului, tipul este un obiect material ce are însemnătate transcendentă care indică viitorul,
prefigurează ceva ce se va realiza în viitor, așadar nu este numai simbol, ci și icoană prefigurată,
încât nu se numește și simbol profetic”3.
Astfel înălţarea șarpelui de aramă (Ioan 3.14), conducerea lui Israel prin pustie (1.Cor.
10,1-6), potopul (1 Petru 3.20), preotul rege Melchisedec (Evrei 7.1) sau profetul Ilie (Matei
18.4) au însemnătate tipică, fiind prefigurări ale evenimentelor sau obiectelor mântuitoare.
Însuși Hristos a spus că El nu a venit să strice ”legea și prorocii, ci să le împlinească” ( Matei
5,17; 7 ,12) , adică să le aducă la desăvârșire, de aceea și Sfântul Apostol Pavel numește legea
”pedagog” sau ”călăuză” spre Hristos ( Gal. 3,24).
1 Leonid Uspensky, Simbolistica Bisericii, trad. de Pr. I.L.Turcanu,în ”M.M.S.”, an XXXVI, nr .5-6, 1960 ,p.313. 2 Sfântul Ioan Damaschin,Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor, ediţia a II a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR, 1998, p. 116. 3 Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Cernăuţii, 1930, p.376.
5
Nici cultul Vechiului Testament nu a fost înlăturat, ci din contră a fost înǎlţat la dimensiunea
maximei spiritualizări, ca și ideea existenţei unui loc de jertfă nefiind înlăturată ci îmbogăţită.
Primele altare ale vechiului Testament au apărut din dorinţa de a intra în comuniune cu
Dumnezeu după cum au procedat Cain și Abel (Fac.4,4-5); sau Noe ( Fac. 12, 1-3; 18, 18 și 35,
1; Ieșire 24, 4-5; Judec. 6, 22-23, și 13, 19-22). După ce Dumnezeu L-a ales pe Israel ca
poporul Său, I-a dat lui Moise poruncă să Îi facă locaș sfânt, pentru a locui acolo, în mijlocul
poporului său (Ieș. 25, 1-8; 29, 43-45; Regi 6, 15) după modelul arătat lui pe muntele Sinai.
Atunci el a constituit prima ”icoană”, dat de însuși Dumnezeu4. Urma să se realizeze cortul
văzut, după cum avea să le spună Moise maeștrilor aleși tot prin pronie divină, cortul nefăcut de
mână de mână omenească, aflat în ceruri. Acest cort, după modelul arătat pe Muntele Sinai
(Ieș.25,40), este Cuvântul neîntrupat (Evrei 8,2), în care se cuprind toate ca într-un locaș al
întregii creaţii, pentru că acesta nu e despărţită de Cuvântul prin care au fost create 5.
El a fost modelul său, icoana după care s-a făurit locașul de cult al Vechiului Testament,
sub toate formele lui - loc de închinare, altar, sicriu al legii și templu - , și care este, ”semnul
prezenţei divine, mărturia sensibilă a unui prototip divin, deosebindu-se de celelalte spaţii și
locașuri obișnuite printr-un spor de binecuvântări cerești6.
Spaţiul cultic era compus dintr-o curte și din cortul propriu-zis împărţit în două încăperi,
Sfânta, aflată în partea de răsărit, și Sfânta Sfintelor, înspre apus. În Sfînta se aflau: altarul
tămâierii, masa pâinilor punerii înainte și candelabrul cu șapte braţe, memora. Sfânta Sfintelor
este încăperea cea mai tainică a cortului, nu este luminată si în ea nu intra decât arhiereul, o
dată pe an, la ziua împăcării. Sfânta Sfintelor adăpostea tezaurul cel mai sfânt al evreilor,
chivotul sau arca legământului. Chivotul era făcut din lemn, de formă dreptunghiulară, având la
cele două capete câte un heruvim de aur cu aripile desfăcute, și cuprindea cele două table de
piatră pe care fusese scris Decalogul. În chivot se mai afla si un vas plin cu mană si toiagul lui
Aaron7.
Cortul Sfânt era casa lui Dumnezeu (Ieș.25,8), ”locaș sfânt” aflat în mijlocul poporului
evreu, în care locuia Dumnezeu, în care se împlinea chemarea lui Israel de popor ales al lui
4 Preot Vasile Frentiu, Templul Vechiului testament,prototipul locașului de cult creștin, in ”M.B.”,an XXIX, 1-3,
1979, p.8-10 5 Ibidem, p. 424. 6 Ibidem, p. 424. 7 Tarnavschi, op. cit. p.410-414.
6
Dumnezeu, simbol al legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul Său, întrucât conţinea
Tablele Legii, dar mai ales pentru că tabernacolul sau chivotul era locul unde El își descoperea
voia prin Moise și prin arhierei.
Cortul Sfânt mai este numit și cortul mărturiei sau cortul întrunirii8, însemnând locul în
care poporul se întâlnea cu Dumnezeu, deși, în realitate, în Vechiul Testament era vorba despre
două corturi. Cel numit al adunării sau al mărturiei se afla în afara taberei evreilor, căci poporul
evreu se dovedise a fi îndărătnic și, ca atare, Dumnezeu nu dorea să locuiască în mijlocul
poporului Său: ”Dar Eu nu voi merge în mijlocul vostru, ca să nu vă pierd pe cale, pentru că
sunteţi popor îndărătnic” (Ieș.33,3). Ca atare, Moise ”lăudându-și cortul, l-a întins afară din
tabără, departe de ea, si-l numi cortul adunării; si tot cel ce căuta pe Domnul venea la cortul
adunării, care se afla afară din tabără” (Ieș.33,7). În timp ce Cortul Sfânt sau locașul sfânt –
numit si el ”cortul adunării” (Ieș.40) - , a cărui icoană a fost văzută de Moise pe Muntele Sinai
(Ieș.25-26), se afla în mijlocul poporului evreu.
Între cortul făcut de meșterii lui Moise și templul zidit de Solomon nu există deosebiri
de fond, căci templul păstrează structura cortului și semnificaţia încăperilor acestuia, având,
bineînţeles, o înfăţișare mult mai fastuoasă, potrivit unui regat puternic.
Templul este o copie mărită a cortului, după cum arată și rugăciunea lui Solomon, rostită
la sfinţirea templului, aceasta, la fel, urma să fie o casă în care va locui Dumnezeu, unde va
manifesta prezenţa Sa plină de milă și înţelegere către toţi aceia care îi vor cere ajutorul,
indiferent dacă sunt sau nu fii ai lui Israel: ”însă caută ca rugăciunea robului Tău și la cererea
lui, Doamne, Dumnezeul meu! Ascultă strigarea și rugăciunea lui cu care se roagă astăzi; Să-Ţi
fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru că Tu ai zis
<<Numele meu va fi acolo>> ; să asculţi strigarea și rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în
locul acesta! Să asculţi rugăciunea robului Tău și a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în
locul acesta;să asculţi din locul șederii Tale din ceruri, să asculţi și să miluiești (III Regi 8,28-
30; II Parab. 6,19-21). Numai că, în comparaţie cu cortul care era mobil, templul era construit
pe un loc fix, pe pământ stabil, simbolizând astfel faptul că Israel ajunsese în stăpânirea
8 Ibidem. p. 420.
7
moștenirii promise, în pământul făgăduinţei9. Templul din Ierusalim era locul comuniunii cu
Dumnezeu, numit de Însuși Mântuitorul Hristos ”casă de rugăciuni” (Matei 21,13), ”casa
Tatălui Meu” (Ioan 2,16) sau, într-un sens simbolic, însuși rai ceresc ”în casa Tatălui Meu
multe locașuri sunt” (Ioan 14,2).
Dar, odată cu sosirea ”plinirii vremii”, s-a împlinit, adică sfârșindu-se, și rostul sacru al
templului,acela de a oferi credincioșilor posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu. În miercurea
Patimilor, Mântuitorul Hristos profeţește despre sfârșitul templului din Ierusalim ”Iată casa
voastră vi se lasă pustie” (Matei 23,38), iar când a ieșit din templu a zis din nou: ”nu va rămâne
aici piatră pe piatră care să nu se risipească”(Matei 24,2; Luca 19,44)10.
În Vechiul Testament jertfele aveau un înţeles simbolic, în sensul că, în locul omului
vinovat, era sacrificat un animal nevinovat, după ce asupra sa erau trecute păcatele omului11,
dar și unul tipic sau ”anticipativ hristologic”12, întrucât ele preînchipuiau adevǎratul sacrificiu
adus de Mântuitorul Hristos pentru toţi oamenii (Evreii 9,14)13. Dar Jertfele Vechiului
Testament nu ștergeau efectiv păcatul, și doar ţineau conștiinţa păcătoșeniei și-l împiedicau
astfel pe om să devină din ce în ce mai rău și mai nepăsător la starea sa.
De aceea, ”în locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de animale (Ieș.24,8),
Mântuitorul a întemeiat o Lege, un Testament sau Legământ Nou între Dumnezeu și oameni,
pecetluit cu Însuși Trupul și Sângele Său, care avea să fie, jertfite peste o zi în chip real, pe
Golgota și care, în seara Cinei,erau oferite sfinţilor Săi apostoli, prin anticipaţie, sub forma
sacramentală nesângeroasă14.
Acea Cină cea de Taină a constituit puntea de legătură între Vechiul și Noul Testament,
momentul desăvârșirii Legii celei vechi .
9 Ibidem, p. 443. 10 Pr. V. Frenţiu.op.cit.p.18. 11 Actul simbolic al puneri mâinilor pe capul animalului voia să simbolizeze faptul că păcatele omului sunt trecute
asupra făpturii necuvântătoare, care urma să fie jertfită; ca să scape de pǎcatele care au adus moartea ,omul le
trecea asupra victimelor ce-l substituiau și îl purificau de fărădelegile sale, pentru a intra în comunitatea teocratică,
cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologia biblică, EIBMBOR,
București,1994, pp. 284-286. 12 Pr. Conf. I. Moldovan, op.cit. p. 426. 13 Pr. Conf. Dr. D. Abrudan, op. cit. pp. 286-288. 14 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, ediţia a II a , EIBMBOR, 1985, p. 182.
8
Slujba prin care se aduce această jertfă nesângeroasă a Noului Testament este Sfânta
Liturghie. Există un raport clar între ritualul Paștelui iudaic, Cina cea de Taină și Liturghia
creștină; Cina a fost de fapt o serbare anticipată a Paștelui sau o masă cu caracter pascal, anume
pregătită de Hristos la încheierea activităţii Sale, masă căreia ”El i-a dat însă un caracter
religios, instituind în cursul ei Sfânta Euharistie și rostind atât cuvântarea Sa de despărţire către
Sfinţii Apostoli, cât și rugăciunea Sa arhierească15.
Deci,există o legătură firească între formele vechi ale cultului iudaic și Liturghia creștină,
la ultima izvorând din primele, dar nu este doar o copie îmbogăţită a lor; ”dacă în ceea ce
privește esenţa ei –adică misterul în sine –ea este întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de
Taină, în ceea ce privește ideile principale care alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei original și
totodată fondul comun al anaforelor liturgice creștine de azi, precum și formele ei de exprimare,
acestea provin dintr-o adâncă vechime, continuând o tradiţie și un ritual inspirat din Vechiul
Testament și legându-se astfel de revelaţia primordială și de începuturile istoriei sfinte a
mântuirii noastre16.
La rândul lor, cortul și templul sfânt, erau tipul împărăţiei lui Dumnezeu, întemeiat de
Mântuitorul17; semnificaţia cortului nu se deosebea de cea a templului (naos), considerat a fi
centrul vieţii spirituale, dar și naţionale a evreilor. Tipul împărăţiei cerurilor, a bisericii-locaș de
cult, dar și al Bisericii–Trup al lui Hristos Însuși. În sens simbolic cortul și templul defineau
existenţa creștinilor, întrucît Sfânta și Sfânta Sfintelor prefigurau Altarul și Cortul ceresc.
Dacă acest cort, locuinţă pământească, se va strica, creștinii au casă zidită de Dumnezeu,
casă nefăcută de mână omenească, veșnică, în ceruri; ”Căci de aceea și suspinăm, în acest timp,
dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer (s.n.). Dacă totuși vom fi găsiţi îmbrăcaţi,
iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu
scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie
înghiţit de viaţă” (II Cor. 5,2-4).
Momentul întemeierii unui nou legământ sau așezământ face ca locașul de închinare să
fie un spaţiu în care se împlinesc vechile profeţii și evenimente, dar și unul în care se anunţă
simbolic ce va fi în împărăţia viitoare. Icoanele sacre ale Vechiului Testament, heruvimii, au
15 Ibidem, p. 183. 16 Ibidem, p. 186. 17 Tarnavschi. op. cit. pp. 420-421.
9
fost o anticipare a icoanei creștine, iar ”templul a fost numai o prefigurare a locașului creștin de
închinare,loc al prezenţei neîntrerupte a Mântuitorului în lume, cămara Sionului în care se
pogoară întotdeauna Sfântul Duh”18.
Dar în cadrul Noului Legământ nu mai avem popor ales, vechiul Israel, ci Noul Israel,
adică întreaga umanitate - după cum nu mai este un singur loc sau spaţiu cultic, centrul și
simbolul umanităţii spirituale al vechiului Israel, ci o mulţime de altare care îmbrăţișează
practic tot pământul, în care se aduce o unică și singură jertfă.
2. Arhitectura locașului de cult
Înainte de a prezenta arhitectura locașului de cult, împãrţirea și simbolismul pãrţilor ei
componente, vom vorbi despre Bisericã și semnificaţia simbolica a Bisericii.
Biserica, privitã ca locaș de închinare, are o întreitã semnificaţie simbolicã. Ea este mai întâi
simbol sau icoana Impãrãţiei lui Hristos din ceruri. În acest sens, ea este “casa lui Dumnezeu și
poarta cerurilor” ( Facere 28;17).
Sfântul Simeon spune cã ”Biserica este casa lui Dumnezeu, alcãtuitã din lucruri
însufleţite, care se sfinţește cu dumnezeiescul dor și cu rugãciunile preoţești și nu este ca și
celelalte case, ci este fãcutã pentru Dumnezeu și pe El Îl are locuitor; într-însa este slava,
puterea și darul Lui”19 ”ca o casã a lui Dumnezeu, Biserica închipuiește toatã lumea, pentru cã
Dumnezeu este pretutindeni și peste toate. Biserica închipuiește aceastã lume vãzutã, cele de
deasupra Bisericii închipuiesc cerul cel vãzut, cele de pe jos închipuiesc cele de pe pãmânt și
raiul însuși…”20.
“Biserica lui Dumnezeu închipuiește cerul împreunã cu raiul care dãruiește darurile cerești
pentru cã are în ea nu lemnul vieţii de atunci, ci pe însãși Viaţa, care se jertfește și se dã. Ea nu
18 Prof. Conf. Dr. I. Moldovan, op. cit. p. 427. 19 Despre Sfânta Biserică…, cap. 128, trad. rom. a lui T. Teodorescu, pag. 120. 20 Ibidem, pag 121.
10
are lemnul cunoștinţei care sã pricinuiascã goliciunea celor ce vor mânca, ci pe Inţelepciunea
cea vie care se dã pe Sine ca hranã și Bãuturã, cheamã și înţelepţește pe cei fãrã de minte și le
împarte jertfa ei, adicã Trupul și Sângele Sãu, și nu mai zice cum a zis cãtre Adam: “Nu mâncaţi
ca sã nu muriţi”, ci veniţi de mâncaţi Pâinea mea, Trupul Meu și sã beţi vinul pe care L-am gãtit
vouã, Sângele Meu, al Legii celei noi…cãci noi intrãm în dumnezeiasca Bisericã ca în rai sau ca
în cer”21.
În al doilea rând, Biserica este simbol al Împãrãţiei lui Dumnezeu, fiind asemãnatã cu
arca lui Noe, în care creștinii gãsesc scãpare și izbãvire din valurile acestei lumi. Corabia
aceasta este dusã de Însuși Mântuitorul Hristos spre limanul raiului și odihna veșnicã22. În
acestã privinţã Sfântul Simeon spune cã: “Sfânta voastrã Bisericã este chipul Bisericii celei
preasfinţite și vii, adicã al Trupului Mântuitorului care și-a zidit Sieși adevãrata și via
Înţelepciune, adicã Cuvântul lui Dumnezeu și organ al Tainelor lui, rãmânând în veci
neclintitã”23.
În al treilea rând, Biserica simbolizeazã Împãrãţia lui Dumnezeu din inimile
credincioșilor, fiind “temple ale Duhului Sfânt” ( I Corinteni 3; 16), pe care îl primesc prin
mijlocirea Sfintelor Taine care se sãvârșesc în Bisericã. Dupã Sfântul Simeon, ea este “Casa de
lucruri dumnezeiești, liman și doctorie sufletelor, mijlocitoare rugãciunilor cãtre Dumnezeu și
organ al Tainelor Lui rãmânând în veci neclintitã” 24.
Întreita interpretare simbolicã a locașului de cult l-a fãcut pe Sfântul Simeon sã vadã casa
lui Dumnezeu, în bisericã, o închipuire a cerului și a pãmântului, o imagine a întregii lumi
vãzute și nevãzute. Cãci Biserica “deși este alcãtuitã material, totuși are darul cel mai presus de
lume, cãci se sfinţește cu rugãciunile de tainã ale arhiereului și se unge cu Dumnezeiescul Mir și
se face cu totul locaș a lui Dumnezeu, având locuri deosebite pentru preoţi și mireni”.
Prin aceastã alcãtuire și semnificaţie dublã, biserica închipuiește “pe Hristos Însuși care
este Dumnezeu și Om, dupã o fire nevãzut, dupã alta vãzut” ; închipuiește pe om, care este
alcãtuit din trup și suflet. “Biserica închipuiește și taina Treimii care este neapropiatã dupã
21 Despre Sfânta Biserică…, cap. 140 și 155, trad. rom. cit., pag. 125- 129, cf. Despre Sfânta Liturghie, cap. 98,
trad. rom cit. pag 103. 22 Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia XXIII la Matei, în ”P.G.”, T. LVII, col 303- 307. 23 Despre Sfânta Biserică…, cap. 122, trad. rom. cit., pag 117. 24 Ibidem, cap. 120, pag 116.
11
Fiinţã, dar cunoscutã prin purtarea de grijã și prin puterile ei. Ea mai închipuiește și cele ce sunt
pe pãmânt, în cer și mai presus de ceruri: Amvonul dinaintea Bisericii, cele de pãmânt, Biserica
însãși – cerul, iar Sfântul Altar cele mai presus de ceruri”25.
În însăși denumirele pe care Sfântul Simeon le întrebuinţeazã pentru Bisericã, deducem
semnificaţia locașului de cult. Astfel în opera lui gãsim urmãtoarele denumiri: “casa de lucruri
dumnezeiești”, “liman și doctorie sufletelor, mijlocitoare rugãciunilor cãtre Dumnezeu și organ
al Tainelor Lui”, “chip al Bisericii celei preasfinte și vii”, “mormânt al lui Hristos și locaș
dumnezeiesc”, “sãlãșluirea slavei Lui”, “casa lui Dumnezeu “, “candela lui Hristos”, “sãlaș al
slavei Lui, dãtãtoare a multe bunãtãţi, casa a jertfei celei mari”26.
Nevoile cultului divin au fost cele care au dat forma de construcţie a bisericilor creștine și
împãrţirea interiorului. Cea mai timpurie întrebuinţare a fost forma alungitã sau dreptunghiularã
indicate de Constituţiile apostolice. Aceasta formã, care a predominat în arhitectura bisericeascã
la început, amintește de corabia lui Noe, de cortul mãrturiei și de Templul lui Solomon,
simbolizând întreaga lume pe care o cuprinde biserica și în care sã se rãspândeascã învãţãtura ei.
A doua și cea mai rãspânditã formã în care sunt zidite bisericile creștine este cea de
cruce, fie în interior, fie în exterior; acesta simbolizeazã adevãrul cã învãţãtura creștinã, ca și
cultul divin public, care are în centrul sãu Sfânta Euharistie, sunt întemeiate pe Jertfa
Mântuitorului Hristos pe cruce. Cele patru pãrţi ale crucii simbolizeazã cele patru unghiuri ale
lumii sau cele patru unghiuri cardinale ale pãmântului, Biserica creștinã fiind rãspânditã în toate
pãrţile lumii27. și cel mai puţin întrebuinţatã a fost forma rotundã și aceasta atât pentru grija ca
Bisericile sã nu arate sau sã se asemene teatrelor și templelor pãgâne, construite în aceasta
formã, cât și pentru faptul ca ea nu permitea împãrţirea tradiţionalã a Bisericii. Prin aceastã
formã se putea închipui perfecţiunea Bisericii și a Învãţãturii sale ca și bolta sau tãria cerului.
Sfântul Simeon face aluzie la forma rotundã a bisericii, spunând cã ”rotundul Bisericii
închipuiește tãria cerului”28.
25 Explicare despre Dumnezeiasca Biserică…, trad. rom. cit., pag 253. 26 Despre Sfânta Biserică…, cap 101, 113, 120,122,128 și 131, trad. rom cit., pag. 101, 114, 116, 117, 120- 121. 27 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Isaia, XI, ”P.G.” ,T XXX, col. 12, Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilia la
Epistola I către Corinteni, IV, ”P.G.” T LXI, col. 54. 28 Explicarea despre Dumnezeiasca Biserică, trad. rom. cit. pag. 254.
12
Scrierile și documentele cele mai vechi mãrturisesc ca de la începutul creștinismului,
bisericile au fost zidite pe locuri înalte, practicã pe care o întâlnim de altfel și în celelalte religii
și orientate cu altarul spre rãsãrit. Aceasta așezare a bisericilor la înãlţime este simbol al
bisericii spirituale, al ”cetãţii care stã deasupra muntelui la care vor merge popoarele” ( Maleahi
4;1, matei 5;14) și icoanã a ”cetãţii celei sfinte, Ierusalimul ceresc, care se coboarã la noi” (
Apocalipsa 21; 10). Orientarea Bisericii cu altarul spre rãsãrit, spre lumina, este în legãturã cu
fiinţa creștinismului care este religia luminii al cãrui întemeietor este Hristos, “lumina lumii” (
Ioan 8;12) și “Rãsãritul cel de sus”, cãtre care trebuie sã ne îndreptãm în timpul rugãciunii, în
bisericã, și pe care Îl așteptãm sã vinã a doua oarã, dinspre rãsãrit , spre a ne învrednici de
desfãtarea raiului. și Sfântul Simeon, vorbind despre zidirea bisericii, spune cã “se face altarul
spre rãsãrit” iar când intrãm în bisericã “ mergem cãtre rãsãrit și cãtre altar”29 care împreunã cu
naosul și pronaosul, formeazã pãrţile principale ale bisericii. Aceastã împãrţire este cerutã de
necesitãţile cultului divin și de deosebirea între cei care participa la el. Este simbol al Sfintei
Treimi și se aseamãnã și cortului mãrturiei care era alcãtuit din trei pãrţi.
Sfântul Simeon aratã cã Biserica creștinã a fost preînchipuitã în Vechiul Testament de
jertfelnicul Avraam, pe care a vrut sã jertfeascã pe Isaac, de piatra lui Iacob pusã ca jertfelnic și
de cortul mãrturiei fãcut de Moise, în care se aflau chivotul și masa, cort care simboliza pe
Sfânta Fecioarã, numitã Sfânta Sfintelor. “Biserica se împarte în trei, cãci Dumnezeu este
Treime. Aceasta preînchipuia și cortul care era împãrţit în trei ca și templul lui Solomon, așa
cum spune și Sfântul Apostol Pavel, cã una era Sfânta Sfintelor, alta Sfânta și alta Sfintele unde
ședeau mirenii”30.
Însã, dupã cum spuneam altarul este partea cea mai însemnatã și locul cel mai sfânt din
bisericã, situat spre rãsãrit31, zidit sub formã de absidã mai sus de cât restul bisericii și este
despãrţit de naos prin tâmplã sau catapeteasmã (iconostas). Are rol de a servi ca loc în
sãvârșirea Sfintei Euharistii și trebuie sã se deosebeascã prin sfinţenie și împodobire faţã de
celelalte pãrţi ale bisericii. Dupã Sfântul Simeon, el simbolizeazã “Sfânta Sfintelor, cele mai
29 Despre Sfânta Biserică…, cap. 101 și 155, trad. rom .cit. pag 120- 129. 30 Ibidem, cap 129 și 131, trad. Rom cit, pag 121; Explicarea despre Sfânta Biserică…, trad.rom.cit., pag 253. 31 Vezi nota 29.
13
presus de ceruri și cerul”32. ”Fãrã altar nu poate fi bisericã ci nu mai casã de rugãciune, care se
împãrtãșește din sfinţenie numai prin rugãciuni fãrã sã fie sãlãșluirea slavei lui Dumnezeu, nici
locașul Lui, și ne având dumnezeiasca putere a sui rugãciunile noastre prin darul sãu cãtre
Dumnezeu.” Este nevoie de altar cãci în el, se fac liturghia, hirotoniile și Sfântul Mir și tocmai
pentru altar este biserica Sfântã”33. Sfântul altar primește înãuntrul pe arhiereu care
preînchiuiește pe Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, iar ceilalţi membrii ai clerului închipuiesc pe
Apostoli, Arhangheli și Îngeri. Întrã aici cu toata cetatea preoţeascã închipuind intrarea în cer34.
“Cãci jertfelnicul înseamnã locul cel mai de sus de ceruri, unde S-a suit trupește Iisus cel
Preasfânt, iar acest jertfelnic nu este mai mic decât acela pentru ca în el se aflã Hristos,
jertfindu-Se, iar dumnezeieștiile Lui puteri se aflã de faţã”35.
Altarul este sfânt pentru cã în el se aflã masa sau prestolul pe care se sãvârșește Sfânta
Liturghie. El simbolizeazã Mormântul lui Hristos, iar altarul gropniţa din jurul mormântului. Pe
Sfânta Masã se odihnește Mântuitorul ca Dumnezeu, iar ca Om se jertfește. Sfântul Simeon
aratã cã “aceastã masã este jertfelnicul lui Hristos, scaunul slavei, locaș lui Dumnezeu,
mormântul și odihna lui Hristos. Masa îl aratã pe El îngropat într-însa și prin sfinţire și ungere
cu Sfântul Mir, primește Darul Duhului…Sfântul prestol asemãnându-se lui Hristos care S-a
îngropat, închipuiește cele ce sunt ale îngropãrii…“ Prin înfricoșãtorul Jertfelnic, adicã prin
Sfânta Masã, dumnezeiasca Bisericã aratã pe Stãpânitorul Cerului, Care este și “Sfânta
Sfintelor” și se cheamã scaun, locul lui Dumnezeu, odihnã, curãţirea, locaș al jertfei celei mari,
mormântul lui Hristos și sãlãșluirea Slavei Lui36. ”Ea este numitã și Masã cãci într-însa este
Iisus Hristos Dãtãtorul de viaţa, desfãtare și Pâine, cãci întãrește, și pahar de vin care veselește,
înviazã, încãlzește și desfatã și preface…Toţi cautã la acea Masã și toţi se împãrtãșesc dupã
vrednicie, cine nu se hrãnește de acolo este mort”37.
Sfânta Masã este situatã în mijlocul altarului, având forma pãtratã, este ziditã din piatrã
sau marmurã și fixatã pe un picior tot din piatrã. Sfântul Sinod aratã cã Sfânta Masã sau
32 Despre Sfânta Biserică…, cap. 131, trad.rom.cit, pag 121, ș.u., cf. Despre Sfânta Liturghie…cap 18,
trad.rom.cit., pag 103. 33 Ibidem, cap. X, trad.rom.cit. pag 109. 34 Ibidem cap.131, pag.121- 122 și 128. 35 Ibidem, cap. 118, pag 126. 36 Ibidem, cap. 103, 106, 111, 112, pag. 111,120, 121; Explicarea…, pag 253. 37 Ibidem, cap 132.
14
prestolul se situeazã pe stâlpi sau se zidește un stâlp de piatra în patru muchii și pe el se așeazã
Sfânta Masã38. “Sfânta Masã construitã din piatrã închipuie pe Hristos care este Piatra Vieţii și
temelia noastrã și piatra din capul unghiului; piatra care de demult, care a adunat pe Israel cel de
atunci și a închipuit acest jertfelnic. El ne adapã pe noi, Noul Israel, nu cu apã, ci cu izvor de
viaţã veșnicã, cu Sângele cel Viu al Cuvântului”39 ea este înaltã și luminatã ca un Scaun al lui
Dumnezeu. Ea se așeazã în mijlocul tuturor spre vederea și împãrţirea celor vrednici40.
În piciorul Sfintei Mese se pãstreazã moaște de Sfinţi, dupã rânduiala stabilitã de la
început41. În acestã privinţã Sfântul Sinod aratã cã Sfintele Moaște se așeazã sub masã “ca niște
temelii… cãci temeliile bisericii sunt mucenicii, zidiţi fiind pe temelia Mântuitorului… Astfel
ele se așeazã dedesubtul mesei, între cei doi stâlpi sau, stau spre rãsãrit, fiindcã mucenicii sunt
stâlpii credinţei, au întãrit biserica cu mãrturisirea și vãrsarea sângelui lor și au urmat
Rãsãritului celui neînserat al lui Hristos. Moaștele se așeazã în bisericã cãci sunt sfinţite, fiind
mãdularele lui Hristos, jertfelnice și ca niște jertfite pentru El…ele sunt așezate în Sfânta Masã
pentru cã alcãtuiesc, împreunã cu toţi membrii biserici trupul lui Hristos”42. “Cãci dacã, dupã
cum spune Sfântul Pavel cãtre toţi credincioșii: “Voi sunteţi trupul lui Hristos și mãdulare în
parte” ( I Corinteni 12; 27), cu mult mai mult vor fi trup și mãdulare a lui Hristos cei ce s-au
chinui pentru Slava Lui și au urmat morţii Lui”43. Moaștele mucenicilor sunt așezate sub Sfânta
Masã cãci ei sunt pururea cu darurile împreunã cu Hristos, Marele Mucenic al Pãrintelui,
avându-I Biserica drept temelii, cãci ea s-a întemeiat mai întâi cu Sângele lui Hristos și prin El
și apoi cu al Mucenicilor44.
Sfânta Masã este acoperitã cu îmbrãcãturi speciale. Mai întâi se așeazã în cele patru
unghiuri ale Sfintei Mese, patru medalioane de pânzã, având pe dânsele chipurile celor patru
evangheliști.
38 Ibidem cap. X, pag. 120. 39 Ibidem, cap 107,pag.112, Explicarea…, trad.rom.cit., pag 253. 40 Ibidem, pag.254, cf. Despre Sfânta Biserică…, cap. 132, trad.rom.cit., pag 122. 41 Vezi canonul sapte al Sinodului sapte Ecumenic, după Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, insoţite de
comentarii, traduse de Uroș Kovincici și N. Popovici, vol. I, II, Arad, 1931, pag. 508. 42 Despre Sfânta Biserică…, cap. 116 și 126, trad.rom.cit., pag 115- 119. 43 Explicare despre Biserica…, trad.rom.cit., pag 254. 44 Ibidem, pag 253.
15
Prin aceasta se aratã cã biserica simbolizatã cu Sfânta Masã, s-a adunat din cele patru
margini ale lumii și s-a zidit prin propovãduirea Evangheliei care a odrãslit cu Darul Duhului
Sfânt45. Peste aceste chipuri ale Evangheliștilor se așeazã prima îmbrãcãminte, sau camașa
Sfintei Mese, ţesutã din in, care simbolizeazã giulgiu cu care s-a înfãșurat dumnezeiescul Trup
al Celui ce a murit pentru noi. Apoi se așeazã a doua îmbrãcãminte a Sfintei Mese, care, fiind de
culoare mai luminoasã, simbolizeazã Slava lui Dumnezeu, cãci Sfânta Masã fiind Scaun și
Mormânt al lui Dumnezeu, prima închipuiește giulgiul iar a doua hainele Mântuitorului, care au
strãlucit ca lumina pe muntele Taborului, iar poalele lor au vindecat pe bolnavi46.
Peste aceste îmbrãcãturi se așeazã Sfântul Antimis, fãcut din pânzã de in și sfinţit numai
de arhiereu47, fãrã de care nu se poate sãvârși Sfânta Liturghie și care ţine loc de Sfânta Masã.
El are cusute pe spate pãrticele din Sfintele Moaște, având un acoperãmânt numit și iliton.
Sfântul Simeon aratã cã Antimisul simbolizeazã mahrama de pe capul Mântuitorului în timpul
șederii în mormânt și care la Învierea Sa era înfãșuratã deosebit în alt loc. Antimisele au ca
prototip cortul mãrturiei, “însa puterea lor este mai mare ca a cortului cãci pâinea cea vie și cea
cereascã pe aceasta se slujește”. Dupã cum spune Sfântul Simeon, aceste antimise se dau cu
știrea arhiereului, unde este trebuinţa și unde nu este Biserica ca sã se sãvârșeascã Sfânta
Liturghie pe ele. și ele meritã același respect ca și Sfânta Masã având în ele moaște de Sfinţi și
fiind sfinţite de arhiereu.
Pe Sfânta Masã deasupra Antimisului se aflã Sfânta Evanghelie care închipuiește pe
Hristos cel propovãduit, Cuvântul Lui Dumnezeu48. La fel pe Sfânta Masã ca și în spatele ei
gãsim Sfânta Cruce, semnul mântuirii noastre prin jertfa lui Hristos. Sfântul Simeon aratã cã
Sfânta Cruce este alcãtuitã din patru braţe pentru cã ”Cel ce s-a rãstignit pe ea cele de sus și cele
de jos și toate câte se vãd le-a fãcut și le cuprinde. Cele de sus și cele de jos le-a unit,
pogorându-se de sus și jos înãlţându-se… marginile lumii le-a chemat iar cu înãlţimea
dumnezeirii și cu smerenia Trupului pe toate le-a dobândit; cu înãlţimea slavei, cu multã sãrãcie
45 Despre Sfânta Biserică…, cap. 112 și 133, trad.rom.cit, pag.113 și 123. 46 Explicarea…, pag 253. 47 Hirotoniile, hirotesiile, sfinţurea Sfântului și mare ir, a antimiselor și a bisericilor destinate prin excelenţă numai
arhiereului. Cu binecuvântarea acestuia preoţii pot face sfinţiri de Biserici. Sfântul Simeon al Tesalonicului arată ca
“ sfinţrea antimiselor, se cuvine a se face mai ales de arhiereu, iar la trebuinţă se face, cu porunca arhiereului, și de
preot cucernic”. Vezi Despre Sfânta Biserică…, cap. 127, trad.rom.cit., pag 120. 48 Despre Sfânta Biserică…, cap. 133, pag. 123 și Explicarea…, pag. 254.
16
și smerenie și cu marea milã și dragoste ne-a zidit din nou, ne-a ridicat din iad și în loc de
pãmântești ne-a fãcut cerești”. Pe lângã aceasta, crucea mai simbolizeazã și Sfânta Treime.
Braţul vertical al crucii închipuiește pe Pãrintele cel înalt care poartã grijã de noi, cei de pe
pãmânt, iar braţele orizontale pe Fiul și Duhul, cãci prin aceste braţe, ca prin niște mâini, ne-a
zidit pe noi din nou, asa cum zice și psalmistul David: “Mâinile Tale m-au fãcut și m-au zidit”,
adicã Fiul și Duhul49.
În bisericã sfeșnicele, candelele și lumânãrile simbolozeazã curãţia sufleteascã, jertfã și
smerenie a credincioșilor, ca și stelele pe tãria cerului sau rugul nears, lumânarea cea adusã și
aprinsã aratã curãţia noastrã, pe care se cuvine sã o avem și înseamnã jertfa cea fãrã prihanã,
plecãciunea și smerenia noastra. și fiindcã ceara este adunatã din flori înseamnã darul Duhului
Sfânt, pe care îl luãm, iar cum ceara este culeasã aproape din toate florile, ea simbolizeazã
jertfa care se aduce de cãtre toţi și prinosul nostru desãvârșit50.
Luminile, în biserica, sunt asemenea stelelor pe cerul vãzut care aratã tãria cerului și
planetele…, altele în chipul rugului, altele în chipul carului cu care s-a înãlţat Ilie. Sfeșnicele cu
trei lumini, cum sunt tricherele, simbolizeazã Treimea, cele cu șapte numãrul darurilor Duhului
Sfânt, iar cele cu doisprezece lumini ceata apostolilor în mijlocul cãrora stã o luminã mai înaltã;
care închipuiește Lumina cea mare a lui Hristos. Sfeșnicul cu douã lumini simbolizeazã cele
douã firi ale lui Hristos, iar cele cu o luminã biserica, Treimea, care este una sau pe vreunul din
sfinţi51.
Candelele, închipuiesc biserica și pe Dumnezeu, care prin luminã dã tuturor milã și
luminare. Candela însemneazã pe Dumnezeiasca Luminã care prin untdelemn aratã mila lui
Dumnezeu care se dã prin bisericã, iar lumina ei însemneazã luminarea cea de sus, care se dã de
la lumina cea adevaratã și Hristos Cel ce este Lumina care S-a dat pentru noi52. Untdelemnul
închipuiește mila lui Dumnezeu, ceara prinosul desãvârșit pe jertfã, iar tãmâia dragostea
dumnezeiascã și bunã mireasmã a Duhului care se dã tuturor, acestea constituind una din
49 Ibidem, cap.133, pag.123 și Explicare…, pag 254. 50 Ibidem, cap 134, pag 124, Explicarea…, pag. 254. 51 Ibidem, cap. 139, pag. 125. 52 Ibidem, cap.101, 113, 133, pag. 120, 114, 123.
17
dovezile credincioșilor și din jertfa lor. Focul din cãdelniţã simbolizeazã pe Dumnezeu care este
foc mistuitor53.
În unele biserici, deasupra Sfintei Mese se aflã baldachinul, pentru Sfântul Simeon el
înseamnã “cortul cel nevãzut care este împrejurul lui Dumnezeu adicã Slava lui Dumnezeu și
darul cu care însușit se acoperã îmbrãcându-se cu lumina ca și cu o haina și șezând pe scaunul
cel preaînalt al Slavei Lui”54.În parte de Rãsãrit a absidei altarului se aflã scaunul cel de sus,
rezervat arhiereului, simbolizând Tronul cel ceresc al Mântuitorului Hristos pe care șade
împreunã cu Sfinţii Apostoli. “Scaunul din altar aratã scaunul cel mai presus de ceruri al lui
Hristos, care S-a înãlţat cu Trupul mai presus decât toatã stãpânirea, domnia și puterea și a șezut
de-a dreapta Tatãlui”. Treptele scaunului aratã rânduiala și starea fiecãruia din arhierei și preoţi,
în locul cãrora se cuvine ca sã stea altcineva. Ele mai simbolizeazã starea și rânduiala fiecãruia
din îngeri și din sfinţi, pentru ca și la îngeri și la sfinţi sunt trepte și grade pe care și la noi le
urmeazã arhieria”55.
În parte de nord a Sfântului Altar se gãsește proscomidiarul, adicã locul unde se
pregãtesc darurile pentru Sfânta Euharistie. El preînchipuie atât staulul sau peștera în care S-a
nãscut Mântuitorul Hristos, cât și mormântul în care a fost așezat. Sfântul Simeon aratã cã,
zidindu-se Biserica, “Se face altarul spre Rãsãrit și proscomidiarul de-a dreapta, iar locul
diaconilor se rânduiește de-a stânga. Locul cel din dreapta al altarului, care se numește
proscomidiar, înseamnã Betleemul și peștera. De aceea este așezat ca într-un unghi, nu departe
de jertfelnic, pentru a arãta sãrãcia și simplitatea peșterii în care S-a nãscut Hristos.
Proscomidiarul este aproape de jertfelnic pentru cã și Betleeml e aproape de Ierusalim și de
mormântul Domnului. Proscomidiarul închipuiește Betleemul pentru cã tot ceea ce se sãvârșește
aici simbolizeazã cele ce s-au întâmplat la nașterea Domnului. Astfel, steluţa închipuiește steaua
care i-a cãlãuzit pe magi la peștera din Betleem, iar procoveţele sau acoperãmintele scutecele cu
care a fost înfãșat Mântuitorul, mielul lui Dumnezeu, care S-a întrupat în peșterã și în iesle și cu
Trup S-a nãscut.
Sfântul Aer, cu care se acoperã cinstitele Daruri, simbolizeazã cerul pe care S-a arãtat
steaua. Luminile sfinte de la proscomidiar mai au și altã semnificaţie și anume, darurile aduse
53 Ibidem, cap. 101, 133, pag.120 și 124, Explicare…, pag. 254. 54 Ibidem, cap. 133 și 139, pag. 122 și 125. 55 Ibidem, cap. 131, 135, pag. 122 și 124, Explicarea…, pag. 254.
18
de magi: în locul aurului sfinte vase, în locul smirnei darurile care se aduc de credincioși iar în
locul tãmâiei tãmâia. Închinarea pãstorilor și magilor este simbolizatã prin rugãciunile
slujitorilor și ale credincioșilor. Dar cele de la proscomidiar simbolizeazã și patilmile
Mântuitorului. Astfel, procoveţele și mai ales Sfântul Aer simbolizeazã giulgiul cu care a fost
înfãșurat Mântuitorul în mormânt”56.
Naosul ocupã cel mai mare spaţiu din bisericã, rezervat credincioșilor. El cuprinde
soleia, adicã partea cea mai înaltã din faţa catapetesmei și naosul propriu-zis. Amvonul, care se
gãsește în aceasta parte, simbolizeazã piatra rãsturnatã de pe ușa mormântului, de pe care
îngerul a vestit femeilor Învierea, și de unde preoţii și diaconii, asemãnându-se îngerilor,
predicã astãzi Evanghelia. Este situatã la înalţime, pentru a simboliza înãlţimea propovãduirii și
pe îngerul care a stat deasupra mormântului; Sfântul Simeon aratã ca el este situat în faţa
altarului cãci acesta simbolizeazã mormântul Domnului57.Tot în naos gãsim tetrapodul sau
analogul, sfeșnicele cu lumini, stranele cântãreţilor și scaunul arhieresc.
Policandrul, care atârnã sub cupolã, simbolizeazã bolta cereascã luminatã de stele.
Naosul, prin forma sa alungitã, închipuie, în totalitate “lumea vãzutã și cerul cel vãzut”58
corabia care poartã pe credincioși pe valurile vieţii, spre limanul mântuirii.Pronaosul sau nostica
este a treia parte a bisericii, partea dinspre Apus a interiorului bisericii, în care se pãstreazã
cristelniţa sau vasul pentru botezul copiilor, și se administreazã unele din sfintele taine și
ierurgii, ca și unele dintre laudele bisericești. Sfântul Simeon spune cã pronaosul închipuiește
“zidirea pãmântului și cele de pe pãmânt care s-au fãcut pentru noi”59.
În vechile biserici pronaosul constituia încãperea destinatã, separatã de naos prin pânze,
cu uși de comunicare, înlocuindu-se cu timpul cu coloane unite prin arcade. La unele biserici
românești în stil moldovenesc, între naos și pronaos se întrepunea o încãpere distinctã, îngustã,
numitã, gropniţã sau camera funerarã, menitã sã cuprindã mormintele ctitorilor.
La bisericile mai noi, construite în ultimele douã secole, pronaosul se prezintã ca o
simplã prelungire spre vest a naosului, nefiind depãșit prin nimic.
56 Despre Sfânta Liturghie, cap. 96, trad. rom. cit., 101- 102, Sfânta Biserică…, cap. 101, 134 și 138, trad. rom. cit.,
pag. 112, 124- 125. 57 Ibidem, cap. 101 și 136, pag.110 și 124, Explicarea…, pag. 254. 58 Ibidem, cap 134, pag.121. 59 Ibidem, cap 154, pag 128, 129.
19
Pronaosul este acoperit de cele mai multe ori de o bolta semicirculara, longitudinalã, iar
la cele mai vechi de douã bolţi hemisferice, sau fãrã turle. Aceastã turlã servește, de obicei, și de
clopotniţã, pãstrându-se aici clopotele și toaca.
Pridvorul la unele biserici românești, locul pronaosului exterior din vechile locașuri
creștine, l-a luat pridvorul deschis, o încãpere la faţada de apus a bisericii, mãrginitã de coloane,
sprijinitã pe balustrade de zid continuu și unite la partea superioarã prin arcade. Acoperișul
acestor pridvoare este la un nivel inferior faţã de acoperișul naosului și pronaosului, iar în
interior el are fie forma unui plafon drept, fie a unei bolţi semicilindrice transversale, ori a unor
calote semisferice.
La bisericile noi, fãrã pridvor deschis, locul acestora l-a luat un fel de potic deschis, de
mici proporţii și de diverse forme (pãtrat, rotund, poligonal), menit sã protejeze intrarea în
bisericã, amintind de atriumu-ul vechilor biserici creștine.
2.1 Arhitectura paleocreștinã
La mai toate popoarele și în toate religiile vechi și noi, oamenii au simţit nevoia sã se
închine lui Dumnezeu și sã-I aducã jertfe în locuri anume alese pentru acesat, de obicei locuri
înalte, liniștite și cu poziţii frumoase, care sã sugereze prezenţa haricã a divinitãţii60. Pãgânii își
adorau zeii, în locuri sau peisaje naturale care îi impresionau, unde ei se crdeau sau se simţeau
mai aproape de divinitate și care îi predispuneau la rugãciune, la Închinare și la Jertfã. Mai
târziu, ei și-au construit altare, (sanctuare), apoi locașuri anume destinate pentru cultul dat
zeilor, adicã Templele existente la mai toate popoarele lumii vechi și în toate religiile, sub
diverse forme și numiri: “teocali” (casa lui Dumnezeu, la vechii mexicani), temple, sinagogi,
biserici, moschei și geamii etc.
Dupã cum spuneam, ceva mai înainte, evreii înșiși, înainte de a fi privit Cortul Sfânt, se
închinau în preajma unor altare de piatrã. Așezate în locuri frumoase, de preferinţã pe înãlţimi,
60 Pret G. Gârbea, Curs de artă creștină, Ed. Universităţii din Pitești, pag. 1
20
cum au fost cele ridicate de patriarhi la Sichem și Betel (Facere 33, 20 și 34, 1-7) sau cele
înãlţate mai târziu pe munţii Ebal și Garizim (Deuteronom 37, 4 și Ioan 4, 20-21). Dupã Ieșirea
din Egipt, Moise a construit, pentru pãstrarea Tablelor Legii, Tabernacolul sau Cortul Sfânt,
dupã indicaţiile primite de la Dumnezeu Însuși (Ieșire 25,8)61. Mai târziu, dupã consolidarea
regatului iudaic, David a conceput un templu frumos, vrednic de slava lui Dumnezeu (1
Paralipomena 31,1), pe care l-a zidit fiul și urmașul sãu Solomon, în Ierusalim și care a fost
reconstituit dupã robia babilonicã, de Ezdra și Neemia. Socotit, pentru mãrimea și frumuseţea
lui, una din cele șapte minuni ale lumii, templul acesta a fost veacuri de-a rãndul, pânã la
dãrâmarea lui de cãtre Titus în anul 70 p.Hr., centrul de cult și totodatã simbolul unitâţii
naţionale și religioase a poporului ales, de pretutindeni. Însuși Mântuitorul l-a cinstit,
îndeplinindu-și toate obligaţiile rituale ale cultului public faţã se el, ca orice iudeu credincios
(Matei 21, 12-13; Marcu 15,17; Luca 19,45-46), numindu-l “Casa Tatãlui Meu” (Luca 2,49) și
alungând din el cu asprime, pe neguţãtorii profani (Ioan 2,14). În acestã calitate a frecventat
Mântuitorul și sinagogile evreilor, în care a intrat adesea ca sã se roage și sã înveţe poporul
(Matei 18,54; Luca 4, 16-17).
Dar pentru rugãciunea Sa particularã sau pentru sãvârșirea unor acte de cult destinate a
sta la temelia cultului Noului Testament, Mântuitorul nu se mai îndrepta nici cãtre templu, nici
cãtre sinagogã, ci își alegea alte locuri, ca de exemplu Grãdina Ghetsimani sau Muntele
Eleonului, unde Îl vedem rugându-Se de preferinţã (Luca 22,12) s.a.
Sfinţii Apostoli, urmând pilda Mântuitorului, mergeau sã se închine la templu în care
aflau “pururea, lãudând și binecuvântând pe Dumnezeu”, dupã Înãlţarea Mântuitorului (Luca
24,53; comp. și Fapte 3,1; 5,21; 22,17; 24,11-12); iar dupã plecarea lor din Ierusalim și risipirea
în lume pentru predicarea Evangheliei, ei își îndeplineau obligaţiile rituale atât de sinagogile
iudaice, pe care le cercetau și în scop de prozelitism (Fapte 13,14; 14,1; 17,1-2; 19,8; 24,12), cât
și în casele particulare, în care îi gaseau ceasurile îndãtinate de rugãciune (Fapte 10,9) sau
vremea sãvârșirii frângerii pâinii (Fapte 20, 7-8)62.
În epoca apostolicã, un loc important în istoria cultului creștin din Ierusalim, îl ocupa așa
numita camerã sau foișorul de sus, în care avusese loc Cina cea de Tainã și în care Sfinţii
Apostoli se gãseau adunaţi atât în ziua Învierii spre searã, cã Domnul li se aratã pentru prima
61 A se vedea capitolul anterior “Locașul de cult în Vechiul Testament”
62 Preot G. Gârbea, op.cit., pag. 3.
21
oarã (Ioan 20,19), cât și la o sãptãmânã dupã aceea, când Domnul li se aratã pentru a doua oarã,
fiind de faţã și Toma (Ioan 20,26). Tot aici se adunau Sfinţii Apostoli și dupã Înãlţarea
Domnului, împreunã cu Maica Domnului și cu celelalte sfinte femei (Fapte 1,13-14).
Dupã toate posibilităţile, tot aceasta a fost casa în care Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi
în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt se pogoarã asupra lor sub forma unor limbi de foc (Fapte
2,1-2) și unde, conform unei tradiţii creștine, concretizatã în iconografia Pogorârii Duhului
Sfânt, era prezentã și Maica Domnului. Dupã tradiţie aceasta casã aparţinea Sfintei Maria,
mama Sfântului Evanghelist Ioan-Marcu (comp. Fapte 12,12). Ea era situatã pe colina Sion63.
Aici ar fi avut loc sinodul apostolic din anul 49/50 și aici ar fi locuit Maica Domnului timp de
11 ani, dupã Înãlţarea la cer a Domnului, pânã la adormirea ei. Foișorul era compus din parter și
etaj, formã pe care a pãstrat-o și dupã transformarea ei în bisericã. Dupã Sfântul Chiril al
Ierusalimului (Cateheza 14,4), Sfântul Duh S-a pogorât în încãperea de sus.
Istoria cruciadelor o numesc “Maica tututror bisericilor” și afirmã cã, fiind în afara
zidurilor cetãţii, ea a rãmas nedistrusã atât de Titus (anul 70), cât și de Adrian, care a distrus ce
mai rãmãsese din orașul vechi. Dupã știrea transmisã de Sfântul Epifanie, ea a fost transformatã
curând în bisericã. Mai târziu, pe locul ei a fost construitã, în epoca lui Constantin, o splendidã
bisericã, numitã Cenaclum, adicã biserica Cinei, care, însã a fost distrusã la 1099, când
Ierusalimul a fost cucerit temporar de cãtre cruciaţi, care au reconstituit-o pe temeliile originale,
tot cu douã etaje, zugrãvind-o cu scenele evanghelice petrecute în ea.
Primii creștini, care formau comunitatea din Ierusalim și în epoca apostolicã, proveniţi
în marea lor majoritate dintre iudei, urmând și ei pilda Mântuitorului, ca și Sfinţiii Apostoli,
mergeau la început sã se roage în templu (Fapte 2,46), mai ales în pridvorul sau foișorul numit
al lui Solomon, de care îi legau încã deprinderile și tradiţiile iudaice de cult; dar pentru
sãvârșirea Sfintei Euharistii (frângerea pâinii) și a agapelor sau a meselor comune, de dragoste,
care o însoţeau, ei foloseau casele particulare de tip iudaic (oriental), ale credincioșilor mai
înstãriţi; adunarea se fãcea de obicei tot în camera sau foișorul de sus, situat la etaj sau chiar
deasupra acoperișului (Fapte 20,7-8).
În Faptele Sfinţilor Apostoli și epistolele pauline gãsim numele câtorva creștini, în
casele cãrora aveau loc adunãrile de rugãciune și de cult ale comunitãţilor creștine locale și
dintre care unii erau colaboratori apropiaţi ai Sfinţilor Apostoli, ca de exemplu: casa lui Acvila
63 Azi grupul de clădiri numit de arabi Nebi Naud, adică Sfântul David.
22
și Priscila la Corint (Romani 16, 3-5) și la Efes (1Corinteni 16, 19), a lui ștefana, a lui Aristobul
și caea lui Narcis din Corint (Corinteni 16, 15 și Romani 16, 10-11), a Lidiei din Tiatira, lângã
Filipi, în Macedonia (Fapte 16, 14-15)), a lui Filimon din Colose din Frigia (Filimon 2), a lui
Gaius, gazda lui Pavel în Roma, și locul de adunare al întregii comunitãţi de aici (Romani 16,
23), alui Nimfan din Laodiceea (Coloseni 4, 15) etc.64
Pentru adunãrile de cult și de zidire creștinã din aceste case se foloseau fie atrium-ul din
casele de tip greco-romane (unde se afla de obicei și un impluvium sau bazin pentru spãlãri), fie
sala de mese (triclinium), fie mai ales sala mare, interioarã, așezatã în faţa intrãrii, care servea
ca salã de primire.
Situaţia din epoca apostolicã s-a prelungit în epoca postapostolicã și încã multã vreme
dupã aceea (secolele I-II). Pânã spre sfârșitul secolului II nu avem nicio mãrturie despre
existenţa unor construcţii proprii pentru cultul creștin sau a unei biserici creștine propriu-zise.
Dar de la sfârșitul secolului II și primii ani ai secolului III numãrul creștinilorcrescuse foarte
mult, a început sã se fixeze înãuntrul caselor particulare o încãpere deosebitã, folositã numai ca
loc de cult și exclusã de la orice altã folosire, lumeascã sau profanã.
Dupã o scriere pseudoepigraficã, atribuitã Sfântului Clement Romanul, un oarecare
Teofil, care era cel mai dc vazã între puternicii cetãţii (probabil cel amintit de Sfântul Pavel în
Fapte 1,1) a închinat casa sa încãpãtoare ca basilicã a Bisericii. În faţa judecãtorilor persecutori,
Sfântul Justin Martirul (c. 150) mãrturisea cã folosea, ca loc de adunare la Roma, casa unui
oarecare Martin, pe lângã fermele lui Timotei. În actul martiric al Sfintei Cecilia (c.230) se aratã
cã Sfânta dorea ca locuinţa ei sã fie sfinţitã ca bisericã. Vechea basilicã Sfântul Clement din
Roma, nu era decât o casã paricularã transformatã în bisericã65. Adunãrile creștine din aceste
case în vederea cultului se numeau ecclesiae, adicã Biserici: “Salutaţi…și Biserica din casa
lor…”. Numele de ecclesia s-a dat apoi și locului unde se ţinea adunarea, care a devenit casa
Bisericii.
Ecclesiae era astfel cel mai vechi termen pentru noțiunea de “bisericã” în ambele ei
înţelesuri; el s-a pãstrat în limbile popoarelor neolatine apusene (francezã Église, italianã
Chiesa, spaniolã Igliesa, etc.).
64 Pr. G.Gârbea, op. cit., pag. 4. 65 Ibidem, pag. 5.
23
Pentru denumirea locașului de cult se mai întrebuinţau și alţi termeni: domus Dei,
domicilium, domus orationis, oratorium s.a. (la Tertulian gãsim, de exemplu denumirea poeticã
de columbae domus simplex).
2.2. Arhitectura altarului
Cea mai importantã încãpere, dintre cele trei moștenite de biserica creștinã, care
corespunde Sfintei Sfintelor din templu, este altarul (de la altare, semnificând loc înalt, în
grecește bema sau ierateion)66. Altarul este “partea sfântã de bazã a întregii biserici, care
sfinţește întreaga clãdire”67, fãcând din ea lãcaș de rugãciune în multiplele ei manifestãri. Aici
se sãvârșește jertfa Sfântã și Sfinţitoare, “cãci numai altarul face dintr-o încãpere un spaţiu
sacru, în mod calitativ deosebit de un alt spaţiu. Manifestarea puterii divine a Tainei Euharistice
ce nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, aduce cu sine o distincţie în omogenitatea
spaţiului. Acest adevãr este confirmat și de deosebirea pe care o face Sfântul Apostol Pavel între
“biserica” în care se împãrtãșesc credincioșii cu Trupul și Sângele Domnului, și între casele lor
particulare, în care ei convieţuiesc, folosindu-se de diferite bunuri materiale (1 Corinteni
11,22)68.
Altarul este destinat clericilor, slujitori ai Jertfei Legii Noi, Sfânta Liturghie, pe care și
îngerii doresc sã o priveascã69 și a Tainelor înalte ale cultului divin: Taina Hirotoniei, slujba
Sfinţirii Mirului, a Antimiselor și a Bisericii70.
66 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pag. 392. 67 Leonid Uspensky, Simbolistica Bisericii tradiţionale, trad. de Pr. I.L.Turcanum în ”M..M.S.”., an XXXVI, nr. 5-
6, 1960, pag. 320. 68 Pr. Conf. I. Moldovan, op. cit., pag. 435. 69 După cum se roagă preotul, “și pe mine smeritul și păcătosul și nevrednicul robul Tău, cel încurcat în multe feluri
de păcate și tăvălit în patimile dezmierdărilor, m-ai chemat la sfânta și preașnalta treaptă a preoţiei, ca să intru în
ceea ce este dincolo de catapeteasmmă, în Sfânta Sfintelor, unde sfinţii îngeri doresc să privească și să audă glasul
Evangheliei Domnului Dumnezeu și să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe și să se îndulcească cu dumnezeiasca
24
Sfinţirea altarului este datã în primul rând de prezenţa Sfintei Mese, numitã tot altar, deoarece
pe ea se sãvârșește Jertfa nesângeratã. Ea are cel mai adesea forma cubicã și este fãcutã dintr-un
material durabil simbolizând trãinicia și veșnicia Temeliei sau Pietrei-Hristos pe care s-a zidit
Biserica, dar și bisericile. Ea simbolizeazã ieslea și mormântul Domnului; ca și masa Cinei
Celei de Tainã, la care a fost întemeiatã Sfânta Euharistie ce se sãvârșește acum aici.
Pe masã stau permanent Sfânta Cruce, icoana vie a altarului pe jertfa sângeroasã adusã
pe Golgota și chivotul. În cazul când spaţiul permite, în spatele Sfintei Mese a altarului, alipitã
de ea, se aflã o cruce mare71, pictatã, care este scoasã și purtatã pânã în mijlocul bisericii în
cadrul Deniei din Joia Mare.
Pictura altarului întregește semnificaţia spiritualã a acestei încãperi. Ea cuprinde douã
categorii de scene și personaje sfinte, cele istorice sau simbolice legate de Jertfa Sfântã care se
sãvârșește aici și icoanele marilor ierarhi și clerici, autorii liturghiilor și slujirilor72. Episcopii
pictaţi în registrul inferior al absidei altarului formeazã, nu numai din punct de vedere
iconografic, “un fel de sprijin al decorului înfãţișat pe perete”73, ei fiind de fapt podoaba
Spiritualã, dar și esteticã, a Bisericii. De regulã, apar marii teologi și autori de liturghii, atunci
când spaţiul permite apar și diaconii, în veșminte și atitudini liturgice, având uneori în mâini
ripide, cãdelniţe, cãtui sau cutii cu tãmâie, smirnã.
și sfânta Liturghie” - Rugăciunea a V-a din cadrul slujbei de la Sfântul Maslu, în Molitfelnic, cuprinzând slujbe,
rânduieli și rugăciuni săvârșite de preot la diverse trebuinţe din viaţa creștinilor, EIBMBOR, 1998, pag. 128 70 În momentul sfinţirii bisericii, aceasta este înconjurată de jur-împrejur, fiind delimitată de spaţiul din jurul ei,
care aparţine mai departe lumii profane, ce așteaptă transfigurarea, pa când biserica pătrunde în lumea sacrului.
Ceremonia aceasta vrea să accentueze faptul că nimic necurat nu mai trebuie să se atingă de ceea ce a fost sfinţit,
așa cum și în Vechiul Testament, nimeni nu a avut voie să se atingă de muntele Sinai, pe care Moise urma să se
urce pentru a primi Tablele legii (Ieșire 19 și 24). 71 Ea exista deja la Sfânta Sofia la Constantinopol, cf. E. Mamboury, Topographie de Ste-Sophie-Le Sanctuaire et
la Soléa, le Mitatorion, le Puits Sacre etc., In Atti del V. Congresso internationale di studi bizantini; (Roma, 1936),
Roma, 1940, pag. 203. 72 Preot Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pag. 452; I.D.ștefănescu menţionează patru teme importante și anume:
Cortul mărturiei, Mielul lui Dumnezeu, Împărtășirea Apostolilor și Sfinţii episcope, cf. I.D.ștefănescu, op.cit., pag.
65, aspect care nu schimbă mesajul jertfei euharistice pe care îl poartă pictura altarului 73 Ibidem, pag. 71.
25
Începând cu secolul al VI-lea, acestea au fost înlocuite cu chivotul, având de regulã,
forma unei biserici74; numit și pixidã sau tabernacol, acesta este construit din metal, în forma
unei biserici în miniaturã și are menirea de a pãstra Sfânta Împãrtãșanie pentru bolnavi, precum
și Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite75. Chivotul amintește de vasul
(nãstrapa de aur) cu manã, care se pãstra în chivotul sau tabernacolul din templu76.
Existã biserici în care, pe Sfânta Masã, se aflã un baldachin înãlţat pe patru colonete
amplasate în cele patru colţuri ale mesei altarului, numit și ciborium și care simbolizeazã cerul.
Ca atare intradosul sãu este pictat în albastru iar din centrul sãu atârnã un lanţ de aur, la capãtul
cãruia se aflã un porumbel, simbolizându-L pe Sfântul Duh care se pogoarã peste Sfintele
Daruri. Baldachinul aflat “pe dumnezeiasca Masã înseamnã Cortul cel nevãzut, care este
împrejurul lui Dumnezeu, adicã slava lui Dumnezeu și darul cu care Însuși Se acoperã,
Îmbrãcându-Se cu lumina ca și cu un veșmânt și pe scaunul cel preaînalt al Slavei Lui
șezând”77.
Ca element arhitectural, acest ciborium este rar întâlnit în bisericile actuale78, dar el
apare aproape întotdeauna în cadrul programului iconografic, în scena numitã Împãrtãșirea
Apostolilor. Aceasta are loc în ceruri, acolo unde apostolii slujesc cu Hristos și este imaginea
Împãrtãșirii coliturghisitorilor din Liturghia Arhiereascã. Compoziţia simetricã, amplasatã pe
axul absidei altarului, are în centrul ei ciborium-ul respectiv, care adãpostește altarul. Hristos,
înveșmântat dupã moda anticã sirianã sau cu veșminte arhierești, este pictat de douã ori, în
stânga și în dreapta ciborium-ului, dând grupului de șase apostoli din dreapta Trupul Sãu, iar
celor din stânga Sângele Sãu79.
74 Ibidem, pag. 73-74. al praznicele împărătești unul sau lai mulţi dintre diaconi apar în procesiunile solemne
purtând pe umăr chivotul bisericii respective 75 Preot Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pag. 396 76 Ibidem, pag. 396 și 598. 77 Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Trata asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe după
adevăratele principii puse de Domnul nostrum Iisus Hristos și urmașii Săi, traducere de Toma Teodorescu,
București, 1865, în lucrarea de faţă este citată ediţia apărută la Ed. Argiepiscopiei Sucevei și R2dăuţilor, 2002, pag.
180. 78 Există un asemenea ciborium în altarul bisericii Sfânta Treime a mânăstirii Radu Vodă din București 79 ștefănescu, op.cit., pag. 7- 71.
26
Este o temã esenţialã a iconografiei altarului80, care este pictatã chiar și în cazul în care
spaţiul rezervat picturii are o suprafaţã restrânsã, despre care voi vorbi în capitolul IV
”Programul iconografic în Bisericile Ortodoxe, Pictura Sfântului Altar”.
Altarul are douã încãperi anexe (pastoforii), sub forma unor absidiale, dar care, uneori, în
lipsa spaţiului necesar, pot fi doar sub forma a douã nișe dispuse în pereţi, la nord și la sud. La
nord este proscomidiarul sau protesis, cuvânt în greacã care se traduce prin punere înainte,
ofrandã, unde se aduc darurile credincioșilor. Hagia Protesis simbolizeazã Locul Cãpãţânii,
unde a fost rãstignit Hristos. Încãperea de la amiazãzi a altarului se numște diaconicon sau
veșmântar, întrucât aici se pãstreazã veșmintele de slujbã, cãrţile liturgice. Iniţial cele douã
încãperi anexã aveau diverse forme. Dupã abandonarea tipului basilical - în care absidiile
deveniserã o prelungire fireascã a navelor laterale - s-a ajuns ca, începând cu secolele IX-X sã
fie consacrat tipul structural al bisericii cruce greacã înscrisã. În aceastã situaţie, absidei
principale și altarului, aflat în prelungirea longitudinalã a crucii, i s-au alipit douã absidiole, în
prelungirea celor douã rezultate între braţele crucii.
În general, biserica este amplasatã la înãlţime, iar, în cadrul ei , încãperea altarului se
aflã ceva mai sus, locașul de cult fiind simbolul Bisericii spirituale, al “cetãţii care stã deasupra
muntelui la care vor merge popoarele, cum spune prorocul Maleahi sau Mântuitorul Hristos
Însuși.( Matei 5, 14)81. Dar, spaţiul cel mai sfânt, deci cel mai “înalt” în plan arhitectural, este
de fapt altarul, întrucât toate converg cãtre el.
Dacã biserica, prin mișcarea circularã a slujbei de sfinţire sau de târnosire, este într-un fel
despãrţitã de lumea profanã din jur, devenind un loc sacru, la fel și încãperea altarului, fiind
amplasatã cu câteva trepte mai sus decât pardoseala naosului, aratã prin aceasta cã este spaţiul
sfinţeniei, în care se aflã altarul de jertfã, care de regulã se amplaseazã pe un loc înalt, cât mai
aproape de cer. Pe de latã parte, treptele altarului mai simbolizeazã “starea fiecaruia din îngeri și
sfinţi, pentru cã și la îngeri și la sfinţi sunt trepte și grade pe care și la noi le urmeazã arhieria
dupã rânduiala arhieriei celei de jos, precum zice Dionisie…”82 iar înãlţarea altarului “închipuie
80 Ibidem, pag. 71. 81 Pr. Prof. Dr. N. Necula, Tradiţii și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, vol. I,
1996, pag. 5, și Biserica, pag. 22. 82 Sfântul Simeon, op.cit., pag. 175.
27
cele mai presus de ceruri cã Preasfântul Prestol însemneazã cã S-a înãlţat Iisus cu trupul mai
presus de toatã stãpânirea, domnia și putrea, și a șezut de-a dreapta Pãrintelui”83.
Altarul este, deci, acea parte a bisericii, care “prin înfricoșatul Jertfelnic, adicã prin Sfânta
Masã, aratã pra Stãpânul Cerului, care este și Sfintele Sfinţilor, se cheamã scaun, locul lui
Dumnezeu, odihna, curãţenia, locaș Jertfei celei mari, Mormântul lui Hristos și sãlãșluire Slavei
Lui”84.
3. Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe-
generalităţi
Bisericile ortodoxe nu sunt zugrăvite la întâmplare, ci după o anumită rânduială. Există deci
un sistem, un program sau tipic iconografic, care arată pictorilor de biserici care anume scene
sau chipuri se pot zugrăvi în fiecare din compartimentele interioare și după caz și exterioare ale
bisericii, în așa fel încât decorul pictural al oricărui biserici să alcătuiască în întregimea lui un
ansamblu unitar și logic, inspirat și călăuzit de o idee sau un principiu central,coordonator85.
Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix și uniform, adică n-a fost totdeauna la fel în
decursul timpului.El s-a format cu încetul și a variat după epoci și regiuni potrivit și cu evoluţia
arhitecturii religioase, în funcţie de varietatea tipurilor arhitecturale, de dimensiunile bisericii și
suprafaţa de pictat.La aceasta au contribuit și ideile și curentele teologice(dogmatice) care au
frământat cugetarea creștină, gusturile și intenţiile ctitorilor ziditori de biserici, care au impus
uneori pictorilor preferinţele lor, precum și fantezia pictorilor înșiși, care, în acest teren aveau
prilejul să-și afirme personalitatea.
Chipurile și scenele sfinte zugrăvite în biserici nu sunt fără legătură între ele. Ele „fac parte
dintr-un ansambu legat, și un rost, așa cum sunt filele unei cărţi care nu se poate alătura și coase
83 Ibidem, pag. 175. 84 Ibidem, pag. 179. 85 Pr. Gh.Gârbea. op.cit. p. 129.
28
fără ordine”; deci ele nu trebuie „citite” adică văzute și interpretate izolat sau independent una
de alta.
După perioada iconoclastă, în sec. IX, s-au pus bazele inei noi ere a artei religioase, care se
caracterizează în iconografie prin formarea treptată a unui program iconografic, care va deveni
obligatoriu pentru toţi pictorii și ale cărui reguli vor fi scrise și în Erminiile sau călăuzele
zugravilor bizantini.
Unul din cele dintâi monumente bizantine la care se aplică regulile programului
iconografic este Biserica Theotokos Pharos din Constantinopol, sfinţită în 864.
După cum spuneam și in capitolul anterior, principiul general sau ideea directoare care stă
la baza acestui program iconografic și care fixează și rânduiește locul fiecărei scene sau figuri
sfinte pe pereţii bisericii, este concepţia teologică.
Cheia acestei concepţii teologice ne-au dat-o marii mistagogi sau tâlcuitori ai cultului
ortodox, prin explicarea simbolică a locașului divin și sfintelor slujbe săvârșite aici86.
După aceștia distribuirea picturii în ansamblul iconografic al bisericii este determinată de
cultul liturgic, iar pe de alta,de semnificaţia simbolică și mistică a fiecăreia din aceste părţi.
Decorul iconografic al bisericii trebuie să fie în stânsă legătură cu formele arhitecturii si
totodată cu destinaţia și simbolismul în cultul ortodox.
Ca să înţelegem mai bine ideea care stă la baza programului iconografic al bisericilor
ortodoxe,trebuie, mai întîi, să vedem ce spun liturghiștii din epoca patristică și bizantină despre
sfântul locaș, funcţia și simbolismul lui în viaţa religioasă.
Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Gherman ne spune că „Biserica cerul pe pămînt, în
care locuiește și se preumblă Dumnezeu, Care stă in cer:...ea este preaslăvită, mai presus de
Cortul Mărturiei lui Moisi, a fost preînchipuită de patriarhi, întemeiată de Sfinţii Apostoli,
vestită de profeţi și împodobită de ierarhi, desăvârșită de către martiri și așezată pe sfintele
moaște ale acestora, ca pe un tron.’’
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:’’Sfânta biserică a lui Dumnezeu este icoană a lumii
sensibile.Ea are drept cer dumnezeiescul ieraton (altar), iar ca pământ, frumuseţea
naosului.’’Locașul de cult - biserica văzută esta deci o reproducere în mic a universului mare,
un microcosmos creștin.
86 Sf. Maxim Mărturisitorul, marele teolog Sf.Gherman, Patriarhul Constantinopolului (sec.VII) și Arhiepiscopul
Simeon al Tesalonicului(sec.XV)
29
Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului precizează mai îndeaproape rolul și gradul de
sfinţenie al celor trei încăperi, sau despărţituri principale ale bisericilor ortodoxe (altarul, naosul
și pronaosul) care au și o semnificaţie trinitară: ’’Ca o casă a lui Dumnezeu biserica închipuie
toată lumea, pentru că Dumnuzeu este pretutindeni și pe toate; și biserica arătând aceasta, se
împarte în trei, că și Dumnezeu este Treime...”
Prea sfântul altar închipuie cele mai presus de ceruri, unde se zice că se află și scaunul lui
Dumnezeu, pe care îl simbolizează Sfânta Masă. Naosul (sânul) închipiește lumea văzută, cele
din înaltul naosului (închipuiește) cerul cul văzut, cele din josul lui (închipuiesc) pe cele de pe
pământ și raiul înșuși, iar cele din afară (închipuiesc) cele mai de jos și înșuși pământul...’’87
Biserica este, așadar, imaginea văzută și unitară a Cosmosului, a lumii văzute și nevăzute,
strânsă în jurul lui Dumnezeu, Creatorul și Providenţiatorul ei. ’’E vrednic de mirare că, în
micimea lui, locașul (biserica) seamănă cu vastul univers, cupola sa înălțată este comparabilă cu
cerul cerurilor...Ea se sprijină solid pe partea ei inferioară. Arcurile ei reprezintă cele patru laturi
ale lumii’’, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Mistagogii bizantini văd biserica văzută ca fiind imaginea materială a bisericii nevăzute din
ceruri, formată din sfinți și îngeri, iar cele ce se sîvârșesc într-însa, adică sfintele slujbe,
începând cu Sfânta Liturghie, nu sunt decât copii și reprezentări văzute ale cultului spiritual
(nematerial) adus necontenit lui Dumnezeu de către Biserica trimfătoare din ceruri, ’’Biserica
pământească simbolizează Biserica luminată ca Ierusalimul ceresc” zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul.
Sfântul Simeon al Tesalonicului preciza: ’’una este biserica de sus și de jos, de cînd
Dumnezeu s-a pogorât la noi, s-a arătat în trup ca noi și a săvârșit mântuirea noastră; și un
singur lucru este Liturghia și Împărtășirea și cunoștința Stăpânului; ea se săvârșește și sus (în
ceruri) și jos (pe pământ). Numai că acolo se face fără valuri si simboale, pe când aici (pe
pământ) prin simboale, pentru că un lucru greu este pentru noi și suntem îmbrăcați în trup
stricăcios.’’88
Principiul acesta, care stă la baza programului iconografic a fost formulat și de Sfântul
Sinod al Bisericilor Ortodoxe Române, astfel: ”Cultul ortodox, având semnificație determinată
87 Vezi capitolul anterior ’’Arhitectura locașului de cult’’ 88 Prof. Dr. Adrian Alexandrescu, Curs de Artă Creștină.
30
și precisă și răspunzând la un scop bine știut, icoanele și tablourile de pictură în biserici trebuie
să ocupe locul anumit spre a fi în armonie cu ideea specială, avută la întocmirea cultului și la
alcătuirea planului pentru clădirea bisericilor.’’
În ansamblul ei arhitectural și pictural, Biserica-locaș trebuie să ne dea o viziune sau
imagine sensibilă a Bisericii cerești, a ’’Cerului pe pământ’’, cum spune Sfântul Gherman al
Tesalonicului, atât prin arhitectura ei, dominată de planul în cruce pe cupola Pantocratorului,
care se rotunjește deasupra ei ca bolta cerului deasupra pământului, mai ales prin modul cum
este atribuită zugrăveala pe suprafața pereților ei, căutând să ne sugerezeîn chip plastic
rânduială, ierarhia sau ordinea ideală care domnește în acest Imens Cosmos sau Univers
bisericesc (creștin), în care fiecare ființă își are locul său precis determinat: ’’Ceea ce formele
arhitecturale (ale bisericii) exprimă simbolic..., este precizat și subliniat de pictură’’ care
întregește astfel simbolismul formelor construcției și îl face intuitiv și inteligibil89.
1. Altarul, încăperea cea mai sfântă și tainică a bisericii, simbolizează cerul „acel
templu nefăcut de mână omenească”, este locul în care în el a intrat Hristos cel transfigurat prin
Înviere, arhiereul Cel mare al noului Asezământ (cf.Evrei 9,24). În manifestarea ei cea mai
înaltă: altarul va fi rezervat chipurilor membrilor Bisericii triumfătoare formată din acele
persoane sfinte, cele mai aproape de altarul ceresc (Maica Domnului), care au avut un rol de
seamă în cultul creștin și slujirea Sfintei Liturghii:mari ierarhi,autori de liturghii, diaconi
slujitori, scene istorice și simbolice din Istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament, în
legătură cu Liturghia, ș.a.m.d.
Altarul este „camera sau încăperea sfintelor mistere”, locul unde se săvârșește Jertfa Sfântă
a Liturghiei și unde stă numai clerul sau ceata sfinţilor slujitori ai tainelor.Înauntru se află
Sfânta Masă, Mensa Domini, imagine a tronului slavei Tatălui Ceresc pe care șade veșnic
Hristos sub forma Sfântului Trup și Sânge.Altarul este punctul de întâlnire a Divinului cu
Umanul, al supranaturalului cu naturalul, hotar între cer și pământ, poartă spre veșnicie.
Vom găsi ilustrate, deci, două categorii de scene și personaje sfinte în iconografia
altarului:
1.Scene istorice sau simbolice în legătură cu Jertfa Sfântă care se săvârșește aici;
2.Figuri de mari ierarhi și clerici, autori de liturghii și slujitori(diaconi).
89 Pr. Gh. Gârbea, op. cit. p. 133
31
În vechile biserici, zugrăvite înainte de formarea programului iconografic actual,
iconografia altarului era dominată de chipul Mântuitorului care trona în absida altarului. Acesta
se vede în unele biserici din Sicilia și Capadocia.
Astăzi, în locul central, pe bolta altarului (semicalota absidei), deasupra Sfintei
Mese, se zugrăvește chipul Maicii Domnului, cea ”mai înaltă (mai cuprinzătoare)”, care
tronează astfel la hotarul dintre ierarhia cereasca și cea pământească, verigă de legătură între
Dumnezeu și oameni.
Prezenţa Maicii Domnului în iconografia altarului se explică prin faptul că Fecioara
Maria a stat, după tradiţie, în Sfânta Sfintelor din templu, de la vârsta de 3 ani până la vârsta de
12 ani90 și pentru că a fost numită deseori, în iconografia bisericească, „raiu cuvântător” sau
spiritual (axionul De tine se bucură...), Sfântul Altar întruchipând raiul.
Pe peretele hemiciclului, adică peretele de răsărit al absidei principale a altarului,
sunt zugrăvite, de obicei, trei teme cu caracter liturgic:’’
Cortul Mărturiei, Tabernacolul sau altarul Legii Vechi, este simbolul sau
prînchipuirea Sfintei Mese sau a altarului Legii Noi, la care slujește Hristos Însuși, prin mâinile
și limba preoților liturghisitori.
Liturghia îngerească sau Dumnezeiasca Liturghie, adică Liturghia săvârșită în
ceruri de Mântuitorul Însuși, ca Mare Arhiereu, înconjurat de îngeri, preoți și diaconi. Uneori se
zugrăvește sub Cortul Mărturiei, așa cum recomandă Erminia zugravilor, Mântuitorul ca
arhiereu în atitudune de mișcare și purtând către altar (Sfânta Masă) din centrul tabloului ori
discul, ori Potirul cu Sfintele Daruri (ca la Vohodul mare al Liturghiei Arhierești), ori Sfântul
Epitaf.
Împărtășirea Sfinților Apostoli (Cina cea de Taină sau Liturghia arhierească)
formează subiectul principal al iconografiei zonei superioare de pe peretele hemiciclului
altarului, în registrul al treilea sub Dumnezeiasca Liturghie, cum prescrie Erminia.Mântuitorul
fiind, aici, înfățișat Mare Preot sau Arhiereu,așa cum L-a văzut autorul epistolei către Evrei
(8,1-6 și 9,11-15) și cum L-au descris apoi marii teologi și tâlcuitori ai Liturghiei, ca Sfântul
Ioan Gură de Aur sau Nicolae Cabasila.
90 Evanghelii apocrife,Protoevanghelia lui Iacob, ediţia aIII-a, Ed.Polirom, 2002, p. 38
32
Zona inferioară a peretelui hemiciclului, în toate bisericile noastre, ilustrează scena
esențială a sacrificiului liturgic, care se săvârșește în altar: Mielul. Numărul variabil de ierarhi,
înveșmântați în sacos (felon, polistravion și omofor), cu capetele descoperite, sunt zugrăviți de
cele mai multe ori în profil, îndreptați dinspre cele două laturi ale altarului (proscomidiar și
diaconicon) spre centrul hemiciclului unde – de obicei sub fereastra de Răsărit a Altarului –
figurează Mântuitorul, fie sub chipul unui prunc, fie sub acela al unui miel de jertfă (așa cum L-
au văzut proorocul Isaia (cap.53) și Sfântul Ioan Botezătorul, (la Ioan 1,29), fie sub ambele
înfățișări, așezat pe sfântul disc și străjuit de îngeri sau serafimi care îl umbresc cu ripide.
Sfinții diaconi înveșmântați în stihare și orare, încheie șirul episcopilor și se plasează, de
obicei, pe peretele de Răsărit al celor două abside mai mici, care flanchează altarul propriu-zis.
Ei poartă în mâini cădelnițe sau chivote de aur, așezate pe văluri brodate, așa cum le poartă
uneori, diaconii, când tămâiază.91
Episcopii țin în mâini Sfânta Evanghelie sau, de cele mai multe ori, un rulou cu fragmente
din anumite rugăciuni liturgice. Printre ei figurează mai totdeauna marii Dascăli și autorii
liturghiilor care se săvârșesc în Sfântul Altar (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie cel
Mare, Sfântul Vasile), precum și marii taumaturgi, ca Sfântul Spiridon al Trimitundei. Erminia
zugravilor așează în dreapta Sfintei Mese pe Sfântul Vasile cel Mare, în stânga pe Sântul Ioan
Hrisostom, iar ca ultimul dintre proscomidie, pe Sfântul Petru al Alexandriei.Erminia numără
opt sfinți diaconi: Ștefan, Laurențiu, Ereplu, Rufin, Veniamin, Aithala și Chiril. Cei mai
importanți sunt Sfântul Ștefan, protomartirul, Roman Melodul sau Dulce-Cântătorul, Laurențiu,
ș.a.
Pe bolta și pe perenții proscomidiarului se zugrăvesc chipuri sfinte și scene în legătură cu
Nașterea și Patimile Domnului, care sunt simbolizate în ritualul Proscomidiei, ca: Răstignirea,
Purtarea Crucii, Punerea în Mormânt, scena numită Christ de piete sau Pieta, adică Mântuitorul
mort, așezat în picioare în sicriu și încadrat de Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Evanghelistul,
Hristos pe disc, sub chipul unui copil, iar deasupra, Hristos binecuvântând, uneori Christ-copil,
în potir.
Erminia recomandă ca, pe boltă, să se zugrăvească Hristos ca Mare Arhiereu, șezând pe
nori, sau pe scaun și blagoslovind, înconjurat de heruvimi și scaune și ținând o Evanghelie
91 Preof. Dr. Adrian Alexandrescu, Curs de Artă Creștină.
33
deschisă, în care scrie: „ Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10,11); dedesubtul Lui, să fie zugrăviți
ierarhii pe care îi vrea pictorul, iar mai jos, jertfa lui Abel și Cain, a lui Ieftae, Sfinții trei Tineri
în cuptorul cel de foc al Babilonului, iar în firida Proscomidiarului, Pogorârea de pe Cruce.
Proorocia Sfântului Petru, episcopul Alexandriei, este de asemenea una dintre cele mai
frecvente scene din decorul pictural în vechile noastre biserici.
În firida diaconiconului, Erminia zugravilor recomandă, pe boltă, s-o pictăm pe Maica
Domnului, ori pe Hristos ca Înger de mare sfat, ținut pe nori de patru îngeri pe Emanoil și pe cei
Patru evangheliști, pe Arhanghelul Mihail și pe Sfântul Ioan Botezătorul, iar mai jos, pe Moisi
cu tablele legii și pe Aaron ținând în mâini năstrapa cea de aur și toiagul înflorit, ambii ca
arhierei, precum și alte personaje importante din Vechiul Testament ( Noe, Daniil, Samuil,
Melchisedec, Zaharia, Iov), apoi cu cei 12 sfinți apostoli, Buna Vestire, David, Isaia, Sfinți fără
de arginți, Înălțarea Sfintei Cruci, Adormirea Sfintei Fecioare, ș.a.
La Proscomidiar figurează, de asemenea, pomelnicele ctitorilor, donatorilor, binefăcătorilor
și slujitorilor bisericii (dipticele).
2.Iconografia Tâmplei sau a Catapetesmei – consituie un ansamblu iconografic de o perfectă
unitate, al cărei scop este de a pune în fața credincioșilor, un rezumat al întregii iconografii dar
și o recapitulare a întregii istorii a mântuirii.
Catapeteasma înfățișează în partea dinspre naos delimitate prin registre orizontale. Partea
inferioară este străpunsă de trei uși: cele din mijloc se numesc ușile împărătești pe care se
pictează icoana Bunei Vestiri, în așa fel încât cele două personaje să fie față în față. Fecioara se
zugrăvește aici, pentru că ea este cea care ne-a deschis ușile milostivirii Cerului, pe care le
simbolizează ușile împărătești. În cele patru colțuri ale scenei se pictează în medalioane mai
mici, chipurile celor patru sfinți evangheliști, ca unii ce au așternut în scris vestea cea buna
adusă de Îngerul Gavriil Mariei.
Pe ușile diaconești se zugravesc chipurile Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, ca
păzitori ai ușilor raiului, sau chipuri ai doi sfinți diaconi, înveșmântați în stihar și orar și cu
cădelnițe. De asemenea, se mai pot zugrăvi și doi sfinți militari (Sfâtul Gheorghe și Sfântul
Dumitru), ca păzitori ai ușilor altarului.
Pe spatiul dintre ușile împărătești și cele diaconești se zugrăvește, spre sud, icoana
împărătească a Mântuitorului, iar spre nord icoana împărătească a Maicii Domnului. Acestea
34
sunt de proporții mai mari și sunt zugrăvite cu multă atenție pentru că ele reprezintă, în primul
rând principalele icoane din iconografia bisericii, în care Mântuitorul și Maica Domnului sunt
înfățișați singuri, în slava lor cerească și pe care clericii și laicii le venerează în chip deosebit,
iar în al doilea rand pentru faptul că ele încadrează ușile împărătești.
În spațiul din dreapta ușii laterale, dinspre sud, se pictează chipul sfântului în numele
căruia e zidită biserica, ca mijlocitor între Hristos și credincioși, iar în parte opusă, spre nord,
icoana unor sfinți venerați mai mult în regiunea unde se află biserica respectivă.
În registrul situat sub icoanele împărătești, se zugrăvesc patru teme din istoria biblica a
Vechiului Testament care au legătură cu jertfa Legii celei Noi: slujirea la templu a preotului
Zaharia, înălțarea șarpelui de aramă în pustie, ca simbol al Crucii Salvatoare, jertfa lui Avraam
și ofranda de pâine ți vin adusă lui Melchisedec de către Salem, regele Ierusalimului, ca
preînchipuiri ale jertfei euharistice.
În registrul superior icoanelor împărătești se vor găsi reprezentările celor 12 praznice
împărătești: Nașterea Maicii Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului, Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire,
Intrarea în Ierusalim, Înălțarea Domnului, Pogorârea Dului Sfânt, Schimbarea la Față și
Adormirea Maicii Domnului. Icoana cea nefăcută de mână omenească a Mântuitorului, adică
Mahrama Sfintei Veronica, ori chipul Mântuitorului imprimat pe Cărămida Craiului Abgar al
Edesei, este plasată chiar ca icoană centrală, în mijlocul șirului cu icoane praznicare, în locul
icoanei Învierii sau a Cinei cele de Taină, numai dacă între corpul de bază și registrul icoanelor
este spațiu.
În registrul median, se vor înfățișa cei 12 sfinți apostoli, având ca icoană centrală grupul
Deisis sau Mântuitorul ca Învățător, ori Mare Arhireu. În registrul cel mai de sus, se zugrăvesc
cei 12 dintre profeții mari și mici ai Vechilui Testament, având în mijloc icoana Maicii
Domnului cu Pruncul în brațe. Între profeți se pot zugrăvi și patriarhi și drepți, ca de exemplu:
Aaron, Moise, David, etc.
Deasupra Tâmplei, se înalță Crucea pe care este zugrăvit Mântuitorul răstignit, iar la
picioarele Crucii, se înfățișează, în dreapta, Maica Domnului, iar la stânga, Sfântul Ioan
Evanghelistul, în picioare, în atitudine de rugăciune ori de jelire.
35
Așadar, pictura catapetesmei ne ajută să înțelegem rostul Liturghiei și a scopului ei ultim,
unirea credincioșilor cu Hristos, a pământului cu cerul.
2.Iconografia Turlei – care se compune, din punct de vedere arhitectonic, din: calotă, boltă
sau cupolă, tambur, de obicei în formă cilindrică, mai rar prismatică, și bază, care sprijină turla
și care face legătura cu pereții naosului, prin pandativi.
Cupola este spațiul privilegiat al bisericii, cheia de boltă a spațiului eclezial, atât în ceea ce
privelte arhitectura, cât și iconografia. Tema iconografică corespunzătoare acestui spațiu este
Pantocratorul, adică chipul lui Dumnezeu Atotțiitorul care ține în mâna stângă Evenghelia
deschisă, pe care sunt inscripționate literele simbolice grecești, ori închisă, iar cu dreapta
binecuvintează. Zugravii îl înfățișează, de obicei, bust, arătând prin aceasta că noi nu cunoaștem
decât în parte cele ale lui Dumnezeu și subliniind unitatea ființilă și inseparabilă a Sfintei
Treimi.
Medalionul Pantocratorului este încadrat fie într-un curcubeu, fie înconjurat de unul din
următoarele texte: ”Eu sunt Alfa și Omega,Cel ce este, Cel ce era și cel ce vine, Atotțiitorul”
(Apoc.1,8). ”Din cer a privit Domnul, văzut-a pe cei locuiesc în lume” (Ps.112,5-6), sau
”Doamne, caută din cer și vezi, de cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o
desăvârșește pe ea” (Ps.79,15-18), text nu numai scripturistic ci și liturgic.
Ținând cont că iconografia turlei constituie imaginea bisericii cerești, în mod firesc
Pantocratorul este înconjurat de ierarhia cerească, în care la loc de cinste figurează cetele
îngerești, descrise de Dionisie Pseudo-Areopagitul. Acestea sunt în număr de nouă, grupate în
trei triade: Tronuri, Serafimi, Heruvimi; Puteri, Domnii, Stăpânii; Începătorii, Arhanghelii,
Îngerii. Tronurile se figurează sub forma unor inele sau roți de foc cu aripi, șezând în jurul
tronului Dumnezeiesc și având cea mai înaltă slujire, Heruvimii sub forma unor chipuri cu șase
aripi presărate cu ochi, iar Serafimii având șase aripi uneori figurați și cu mâini și picioare.
Medalionul central al cupolei poate fi înscris în două pătrate astfel încât, în colțurile lor, să fie
zugrăviți Îngerii.
În registrul următor al turlei, sub cupolă, se pot zugrăvi cetele îngerești din Triada a doua, ca
niște tineri îmbrăcați diaconește, cu stihar și orar, ținând în mână însemnele mesagerilor cerești,
adică toiagul și pecețile împărătești, precum și cetele din Triada a treia cu accesorii ostășești
sau, în cazul ultimei cete, celei a Îngerilor, de asemenea în vașminte diaconești. Când sunt astfel
36
reprezentate, cetele îngerești au în mijlocul lor, spre Răsărit pe Maica Domnului Orantă, spre
Apus pe Sfântul Ioan Botezătorul. În alte cazuri, cetele îngerești sunt figurate în mișcare, în
desfășurarea Vohodului Mare de la liturghia arhierească, în acord cu ideea de căpetenie a
spațiului eclezial, aceea a liturghiei comune, care se desfășoară simultan în cerui și pe pământ.
În aceeași figură iconografică îngerii sunt înveșmântați ca preoți și ca diaconi, în plină
procesiune, iar Domnul Hristos este înveșmântat ca Mare Arhiereu, binecuvântând pe Îngerii
slujitori de sub baldachinul (ciborium, cuvuclion), care surmontează Sfânta Masă.
În registrul imediat următor, sunt figurați sfinți prooroci, în număr de 8 sau 12, din care nu
lipsesc cei patru mari prooroci: Isaia, Iezechiel, Ieremia și Daniil, iar dintre ceilalți, atâția cât
îngăduie spațiul. Sunt înveșmântați în veșmânt antic, în general în mișcare, sau în posturi
dinamice, însuflețiți de puterea Duhului Sfânt și sunt înfățișați în picioare.
Sub prooroci,în zona inferioară a pereților cilindrici ai turlei,se prezintă Sfinții Apostoli, fie
în picioare, fie sezând pe jilțuri, în funcție de spațiul disponibil. Dacă spațiul o îngăduie, în
ultimul registru, deci la baza tamburului turlei, este înfățișată Liturghia îngerească, în cazul în
care această temă nu a fost ilustată în primul registru, sub Pantocrator.
Având în vedere că turla este susținută de cele patru arce mari, legate de pandativi la baza ei,
este firesc să fie figurați aici cei patru Evangheliști, prin a căror predică s-a răspândit
creștinismul în cele patru laturi ale pământului. Ei sunt reprezentați cu simboalele pe care
Tradiția le-a atribuit fiecăruia: Îngerul pentru Matei, care-și raportează spusele la Vechiul
Testament, Vulturul pentru Ioan, spre a-i sublinia înălțimea cugetării, despre Logosul divin cu
care-și începe Evanghelia, Leul pentru Marcu, care menține profeția referitoare la Sfântul Ioan
Botezătorul ”glasul celui ce strigă în pustie”, și boul pentru Luca, care evocă slujba și jertfa la
templu a lui Zaharia, tatăl Botezătorului.
Este de reținut faptul că figurile celor patru evangheliști, pe de o parte încheie iconografia
turlei, iar pe de o altă parte deschide iconografia naosului.
În spațiul alăturat pandativilor, respectiv pe fața arcurilor mari, sunt reprezentate medalioane
ale apostolilor (din cei 12 și din 70) încadrate în benzi ornamentale de viță e vie, locul din
centrul fiecărui arc fiind ocupat de câte un medalion figurând următoarele embleme: spre
Răsărit, Mandylion sau Sfânta Mahramă, adică chipul nefăcut de mână omenească, spre Apus,
Keramion sau Sfânta Cărămidă, spre Sud Hristos ținând o Evanghelie deschisă al cărei text: ”Eu
37
sunt vița, voi mlădițele” (In.15,5) sugerează cheia acestei frize de medalioane, iar la Nord
madalionul lui Hristos Emanuel, având un text însoțitor posibil: ”Duhul Domnului peste Mine”
(Lc.4,18). O altă figurare a Mântuitorului care poate înlocui pe una din cele menționate anterior,
este cea a lui Hristos Înger de Mare Sfat (Is.9,5). Pe intradosul acestor arcuri mari sunt zugrăviți
de obicei Prooroci în medalioane, în bandă ornamentală, astfel încât să fie într-o legătură cu
temele iconografice apropiate (Nașterea, Învierea, atc.) pe care ei le-au profețit.
3. Iconografia Naosului – partea din biserica rezervată credincioșilor, reprezintă, după
concepția tâlcuitorilor Liturghiei, Biserica pământească, lumea văzută, și în acest context
decorul iconografic al acestui sector, trebui să prezinte tot ceea ce ar putea contribui la
edificarea religios-moral a credincioșilor, la instruirea lor în adevărurile de credință și de
viețuire creștină, ca și la cunoașterea vieții și a istoriei Bsericii creștine.
La bisericile cu abside laterale, pe bolțile absidelor se zugrăvesc cele două mari praznice
împărătești: la sud, Nașterea Domnului, iar la nord, Învierea Domnului.
Tema Nașterii Domnului este ilustrată comform textului evanghelic, având în centru pe
Maica Domnului, șezând rezemată pe un fel de saltea, având alături Pruncul înfășat, străjuit de
asin și de bou. În apropiere se află Dreptul Iosif, adâncit în gânduri, înțelegând cu greu minunea
care se petrece, și tot alături, păstorii vestiți de Înger, venți să adore Pruncul. În aceeași scenă
poate fi inclusă și spălarea Pruncului de către moașa Salomeea, precum și scena Închinării
magilor. Aceasta din urmă poate fi reprezentată și separat, sub scena Nașterii, âmpreună cu alte
scene din copilăria lui Iisus, ca: Uciderea pruncilor, Fuga din Egipt, Întoarcerea la Nazaret, Iisus
în Templu la 12 ani, etc.92
Simetric, pe absida de nord, în jurul temei Învierii Domnului, sunt grupate o serie de
episoade ce o premerg: Intrarea în Ierusalim, scenele Patimilor incluzând Rugăciunea în
Grădina Ghetsimani și Prinderea lui Iisus, Drumul Crucii, Răstignirea, Punerea în Mormânt,
astfel încât să se completeze spațiul absidei atât din punct de vedere iconografic, cât și
decorativ. Această scenă este cea statornicită de Tradiție, și este înfățișată ca Pogorârea la Iad,
unde în centru apare Mântuitorul Hristos, în mandorlă sau slava mare, iar momentul surprins
este cel al sfărâmării porților iadului și al eliberării drepților din iad, începând cu protopărinții
Adam și Eva pe care Iisus îi ține de mână. De-o parte și de alta, în grupuri simetrice sunt
38
înfățișați prizonierii iadului acum eliberați, în dreapta Mântuitotului aflându-se drepții
Vechiului Testament, începând cu Sfântul Ioan Botezătorul și continuând cu cu împărații David
și Solomon. În registrul imediat următor acestor scene, registrul care se continuă și în pridvor,
sunt zugrăvite, în general, scene din viața Mântuitorului, care pot fi Minuni, Parabole, momente
din Predica Sa, astfel încât să lamurească înțelesul episoadelor înfățișate anterior.
Pe peretele vestic, este reprezentată scena de mare anvergură a Adormirii Maicii Domnului
care ocopă practic întreg spațiul. În spațiile apropiate acestei scene, pot fi zugrăvite momente
din viața Sfintei Fecioare, precum Nașterea, Intrarea în Biserică, Sfânta Familie sau chiar
Întâmpinarea Domnului.
Registrul sfinților în picioare, începe dinspre Altar cu reprezentarea sfinților părinți Ioachim
si Ana, așezați simetric de-o parte și de alta a Tâmplei (uneori pot fi înlocuiți cu Sfinții
Apostoli Petru și Pavel), continuându-se spre sud cu tema Deisis, în care Mântuitorul este
înfățișat stând pe tron, avându-i alături pe Maica Sa și pe Sfântul Ioan Botezătorul ca mijlocitori
pentru omenire, iar pe partea de nord cu reprezentarea Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Șirul de sfinți se continuă cu reprezentarea sfinților mucenici militari, și anume: Sfântul
Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Teodor Stratilat, cu Sfinți Doctori
fără de Arginți Cosma și Damian, etc.
4.Iconografia pronaosului – care are în general forma dreptunghiulară, fiind de obicei mai
lung și mai încăpător decât naosul. Deasupra are mai întotdeauna o boltă pe care se înalță sau
nu o turlă. Dacă sunt două bolți, într-una se poate zugrăvi tema ”Toată suflarea să laude pe
Domnul”, înfățișând un cer, iar în mijloc tronează Hristos înconjurat de teorii de sfinți
(prooroci, apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioși), precum și ființe din lumea animală și vegetală și
elemente de peisaj, ilustrându-se astfel participarea întregii naturi și firi create la proslăvirealui
Dumnezeu. Scena se încheie cu textul ornamental ”Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps.148)
În a doua boltă se desenează alt cer, în care se ilustrează Axionul liturgic, al liturghiei
Sfântului Vasile (De Tine se bucură...)
În mijloc tronează Sfânta Fecioara ca orantă, cu mâinile întinse a rugă și ocrotire, având
uneori la pieptul ei un medalion cu Pruncul. E înconjurată de îngeri, care o susțin, și de
rotocoale de prooroci mesianici. În pandativii fiecărei turle sau la unghiurile bolților se
92 Evangheliile apocrife, Protoevanghelia lui Iacob.
39
zugrăvesc chipuri de imnografi, melozi, șezând și scriind (ca și Evangheliștii de la baza turlei
Pantocratorului). Erminia prescrie, de exemplu să zugrăvim la o boltă pe Sfântul Ioan
Damaschinul, Cosma (de Maluma), Anatolie și Ciprian (Studitul) – la cealaltă, pe Mitrofan,
Iosif (Graprul), Teofan și Andrei Criteanul. La fiecare din ei se scriu pe cartea sau ruloul
respectiv ”ziceri” (fragmente), cântările sau imnele lor caracteristice, de exemplu la Sfântul Ioan
Damaschinul ”Pre Cel mai-nainte de veci născut din Tatăl...”, adică una din Dogmaticile celor 8
glasuri de la Vecernia Duminicilor.
Mai jos, pe abside, pe pereții drepți, împărțiți și ei în mai multe zone sau registre
longitudinale, ca și în naos, se zugrăvesc în zona superioară sinoadele ecumenice sau cele șapte
soboare a toată lumea, iar în registrele de mai jos se ilustrează Sinaxarul (Mineele), adică scene
principale din viața și pătimirea sfinților mucenici din calendar, pictate în compartimente mai
mari sau mai mici. Ilustrarea Mineielor începe de obicei cu luna Septembrie, pe peretele de
răsărit al pronaosului, din stânga ușii de la intrarea în naos.
Restul zonelor e ocupat cu ilustrarea Acatistului Sfintei Fecioare (cele 24 icoane ale
Născătoare de Dumnezeu) și de asemenea de scena Arborelui lui Iesei, care infățișează în decor
ornamental genealogia Mântuitorului. De menționat că la unele biserici din Moldova aceste
scene de sinteză (Acatisul și Arborele lui Iesei) au fost zugrăvite în exteriorul bisericii ca o
contribuție românească la iconografia ortodoxă.
În zona inferioară a pereților pronaosului, în măsura în care spațiul permite, pot fi incluse
personaje sau chiar scene din istoria sfântă a Vechiului Testament. Este, de asemenea, spațiul
consacrat ctitorilor sau donatorilor, adică al binefăcătorilor locașului.
40
4. Iconografia Altarului
Hristos este subiectul central al Sfintei Scripturi; în iconografie, după ultimele cuvinte
ale Hotărârii Sinodului din Constantinopol din 869-870 privind cinstirea Sfintelor icoane, în
Vechiul Testament prin preînchipuiri, simboluri și profeţii, iar în Noul Testament, mai întâi prin
Întruparea Sa și prin întreaga Sa lucrare, iar apoi prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli și a
primilor misionari creștini. Prin aceste reprezentări, privitorul, pătruns de puterea credinţei, ia
cunoștinţă nu numai de evenimente istorice legate de împlinirea iconomiei lui Dumnezeu cu
privire la mântuirea neamului omenesc, ci, mai cu seamă în pictura bizantină preponderentă în
Biserica Ortodoxă Română de până în secolul XIX , în ultimele decenii descoperă sensul și
încadrarea acestor reprezentări în propria sa existenţă creștină. Privitorul, fiind atras irezistibil,
înaintează duhovnicește prin retrăirea în propria sa viaţă laolaltă cu Hristos, cu drepţii
Vechiului Testament. Formularea “după chip și asemănare” nu înseamnă neapărat reproducerea
în mic a Marelui Creator, în sensul că omul ar fi o copie fidelă a adivinităţii descoperită ca Duh
absolut, ci mai curând, așa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, chipul și asemănarea omului cu
Dumnezeu se referă în mod special la demnitatea care i s-a dat, aceea de a fi stăpân al făpturii.
Omului, într-adevăr, i s-a dat demnitatea de stăpân, dar în ideea de a îngriji restul creaţiei ca un
stăpân și administrator. Acest aspect îl are în vedere și psalmistul când exclamă: “Ce este omul
ca să iţi aduci aminte de el?... L-ai pus cu puţin mai jos decât un Elohim (înger)… și cu cinste și
cu slavă l-ai împodobit.”(Psalmul 8, 4-6)
Slava cu care a fost dăruit de divinitate s-a diminuat odată cu căderea în neascultare, dar
i-a rămas “o forţă interioară” străină oricărei alte creaturi, care-l ajută să se depășească pe sine
însuși, să se recreeze pe sine, și în același timp sa recreeze mediul în care a fost așezat.
Prin urmare, omul chiar este imaginea lui Dumnezeu prin poziţia de re-creator, de
modelator al lumii înconjurătoare. Numai în om se află dorul după altă frumuseţe. Cea prezentă
nu-l satisface, devenind asfel sursă de inspiraţie. Cu cât ochiul omului contemplă frumuseţea
spaţiului în care trăiește, cu atât se nasc în sufletul lui doruri după noi și sporite frumuseţi.
Nichifor Crainic remarca prin această tânjire spre alte frumuseţi, din punct de vedere teologic, o
reminescenţă în sufletul omului a frumuseţii inefabile pe care o contempla în starea de
41
nevinovăţie. Numai așa se poate explica faptul că unele personalităţi ale omenirii cu mari
handicapuri fizice au reușit sa creeze opere ce uimesc lumea. Cănd simţurile fizice își slăbesc
sau întrerup legăturile cu lumea materială, se ascut, ca o compensaţie, simţurile spirituale spre
lumea tainică, interioară, contemplând lumea frumuseţii celei mai presus de fire93. Este tocmai
ceea ce spunea Eminescu: când e “Ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.” Mai presus de
toate cele create, omul rămâne modelul Creatorului sau ,nu numai pentru că are în el dorul
mereu după mai frumos, ci pentru ca el însuși se dovedește a fi un creator de frumos..
Când omului îi lipsește îndemânarea sau talentul de a crea frumuseţea, când simţurile i s-
au tocit, poate prin lipsa de întrebuinţare consecventă sau printr-o depreciere fizică, rămâne de-a
pururi dorul în el de frumos, dovedind astfel că el vine de unde se poate contempla nestingherit
frumuseţea desăvârșită.
Biserica primară, sub puternica influenţă iudaică, a avut multe rezervă faţă de
reprezentarea în imagine a lui Dumnezeu, a Sfinţilor îngeri, a Apostolilor, ori a unor momente
din istoria mântuirii. Aceasta n-o făceau neapărat doar de teama de a nu cădea în idolatrie, cu
toate că majoritatea creștinilor proveneau dintre iudei, ci mai curând pentru a nu desconsidera în
vreun fel majestatea divina prin reprezentarea Divinităţii cu ajutorul penelului; în culori moarte,
acest lucru fiind valabil și în cazul Mântuitorului, Iisus Hristos, care în timpul petrecerii Sale în
trup a fost luminat de Slava divină94.
În necunoștinţă de cauză sau tendenţios, s-a susţinut uneori ca Sfânta Biserică ar fi
retrogradă datorită restricţiilor privind erminia sau că ar estompa însăși dezvoltarea artei în sine.
Dar Biserica nu ar putea să se ridice împotriva propriului adevăr pe care îl propovăduiește încă
de la întemeierea sa, și anume acela al frumosului ca rezultat al lucrării divine. Cuvintele
psalmistului: “Cât de minunante sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu Înţelepciune Le-ai făcut!”
(Psalmul 103,25), nu sunt pentru ea doar o exclamaţie de admiraţie a frumosului mereu prezent
în natură, ci și un fel de angajare în imitarea divinităţii. Chiar în paginile Sfintei Scripturi găsim
motivaţia artelor frumoase. Astfel cartea Ieșire ne relatează prima reacţie a fiilor lui Israel,
convinși de ajutorul lui Dumnezeu după trecerea minunată a Mării Roșii, a fost aceea de a-L
proslăvi pe binefăcătorul lor prin imne compuse ad-hoc, acompaniate de dansuri (cap.15).
Cartea I Samuel relatează că atunci când David a adus chivotul sfânt în casa unui oarecare
93 A se vedea Nechifor Crainic, 5ostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iași, 1994, pag. 102. 94 Eussebiu de Cezareea, ”P.G”. XX, col. 1545
42
israelit Obed-Edom, “dănţuia cât putea înaintea Domnului cu strigăte și cu sunete de trâmbiţă.”
(I Samuel 6, 14-15) iar Micol, soţia lui l-a dezaprobat pe David considerând că nu este demn ca
un rege să se expună astfel în faţa supușilor săi: “Câtă cinste și-a făcut astăzi regele lui Israel,
descoperindu-se astfel înaintea ochilor roabelor și robilor săi, cum se descoperă un om de
nimic.” Dar pentru că a dezaprobat maniera în care David il preaslăvea pe Domnul Său,
Dumnezeu a pedepsit-o pe Micol cu sterilitate pentru toate zilele ei, căci “n-a avut copii, până în
ziua morţii ei” (v.23). este evident că lui Dumnezeu nu i-a plăcut atitudinea ei, cum nu i-ar fi
plăcut nici astăzi când cineva s-ar fi ridcat împotriva artei, mai ales a celei religioase, care este
destinată în primul rând preaslăvirii lui Dumnezeu. Dar nu numai David l-a preaslăvit pe
Dumnezeu ci și alti proroci în perioada vechi-testamentară. și în alte cărţi istorice (Judecători),
precum și în cele poetice și mai ales profetice, multe texte depășesc prin frumuseţea lor lucrările
de vârf ale literaturii universale. Frumuseţile literare biblice nu erau destinate satisfacerii
estetice a oamenilor, ci aveau o destinaţie sacră. Majoritatea textelor poetice din cartea
Psalmilor erau destinate îmbogăţirii cultului divin. Prin urmare, cu mici exceptii, poezia biblică
avea un caracter eminamente religios, pentru că poetul din arealul locuit de poporul consacrat
lui Dumnezeu era mai întâi de toate un om credincios, un om de rugăciune.
În ciuda mărturiilor biblice unii susţin că poporul biblic n-a fost capabil să creeze o
civilizaţie artistică asemenea grecilor sau a altor popoare, din cauza faptului că nu și-au putut
crea o civilizaţie stabilă, dar cu timpul s-a stabilit și el în anumite teritorii pe care nu le-a mai
abandonat. Mai curând am putea pune lipsa abundenţei urmelor civilizaţiei pe seama prea
numeroaselor năvăliri străine. O altă cauză a abţinerii israeliţilor de la cultivarea anumitor arte a
constituit-o Legea însăși, care nu putea accepta decât arta ce putea fi pusă în slujba lui
Dumnezeu. Diferenţa esentială între închinarea de multe ori excesivă, a poparelor politeiste spre
cultivarea artei, fie sculpturale, fie picturale, unde prioritatea era în interesul operei de sine și
mai puţin sau chiar deloc pentru ceea ce reprezenta opera - care duce implicit la căderea în
idolatrie - și concepţia biblică ce punea accentul pe om ca și chip al lui Dumnezeu, este
evidentă. În gândirea biblică, nu numai că rezultatul muncii artistului ducea la Dumnezeu,
Marele artist care trebuia adorat pentru minunata operă a universului creat de El, dar și artistul
însuși era un iluminat de Dumnezeu. Arta de a prelucra cu iscusinţă obiectele pentru cortul
sfânt, meșterii Betaleel și Oholiab o datorează și unei iluminări divine (Iesire 36,1).
43
Arta poporului biblic în perioada premergătoare întrupării Logosului Divin, dă glas
frumuseţii infinite a lui Dumnezeu, dedicându-se preaslăvirii Lui pentru a contribui în măsura
posibilităţii, la întoarcerea oamenilor la Dumnezeu95. Întotdeauna Sfânta Biserică nu numai că a
preţuit artele, dar le-a și încurajat, în special pe cele care au contribuit la promovarea binelui,
adevărului și mai cu seamă a frumosului sacru. Ideea binelui suprem și a adevărului mântuitor
se găsește în Sfânta Scriptură - Cuvântul lui Dumnezeu - evident că se impune cu stringenţă ca
și în arta iconografică, Biserica să vegheze în permanenţă ca regulile de erminie să rămână pe
făgașul autentic, fragmentat pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie, ca unele ce sunt cele două
mari căi prin care s-a transmis lumii întregul adevăr revelat.
Pe lângă rolul primar - cel catehetic - arta iconografică ortodoxă are și o evidentă și
substanţială încărcătură dogmatică. Într-adevăr, toate dogmele bisericii își au izvorul nemijlocit
în Sfânta Scriptură. Când îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli, martiri, cuvioși, teologi, mărturisitori
sau chiar drepţi ori proroci din perioada de pregătire a întrupării, biserica nu face altceva decât
să actualizeze prin imagini pe cei ce au fost, cu scopul de a-i învăţa pe fiii săi că natura umană
căzută în păcat, plină de slăbiciune, poate fi transfigurată printr-o lucrare consecventă cu harul
divin. Mai ales pentru oamenii simpli, dar nu numai, iconografia are valenţă didactică, fără
niciun dubiu, dar în aceeași măsură reactualizează Slava lui Hristos.
Artistul pictor trebuie să fie conștient că respectând cu stricteţe criteriile de erminie
rămâne kerigmatic, iar kerigma a fost și rămâne funcţia de bază a bisericii, conform mandatului
încredinţat de întemeietorul ei, Domnul Iisus Hristos. (Matei 28, 19-20) Însă artistul, dacă a
conștientizat faptul că a intrat într-un domeniu sacru, nu se va simţi niciodată încorsetat de
regulile imuabile ale erminiei bizantine.
Când biserica îi cere pictorului să se încadreze în regulile de erminie, nu-i impune
acestuia să-și limiteze în vreun fel creativitatea picturală, având o mare pondere în Ortodoxie, ci
numai să ia în considerare faptul că arta sa nu poate fi autentică decât cu condiţia de a menţine
o legătură intrinsecă cu arta inspirată de sentimentul, de conţinutul emotiv și de realitatea
religioasă pe care înţelege să o exprime prin talentul său. Menirea Bisericii de a duce la bun
sfârșit mandatul încredinţat ei de Domnul, este acela de a propovădui prin cuvânt și imagine
cele ce sunt din Împărăţia lui Dumnezeu, asa cum se sublinia la Sinodul din 843 de la
95 Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Decretes, Declarations, Messages, Textes Française et latin, tables bibliques et analytique et index des services, Éditions du Centurions, Paris, 1967, Chapitol VII, L’art sacre et materiel du culture, pag. 200.
44
Constantinopol: “Arta sfântă iconografică n-a fost inventată de artiști, deci ea vine de la Sfinţii
Părinţi și din Tradiţia Bisericii. ”Nu e greșit dacă se subliniază faptul că lucrarea pictorului se
aseamănă cu cea a propovăduitorului cuvântului lui Dumnezeu. Dacă propovăduitorul
Evangheliei înfăţișează în cuvinte personale și evenimentele istorice ale mântuirii, la fel și
artistul dă curs talentului său, reprezentând pe pânză, lemn sau perete chipul lui Hristos întrupat,
al Precuratei Fecioare Maria, chipul Sfinţilor, al martirilor, nu cum vrea el, ci cum spune
biserica pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiţii. În ciuda aparentelor restricţii, pictorului îi
rămâne destul de multă libertate de exprimare, la fel cu cea a aghiografului, după cum reiese din
textele sfinte, din care se pot constata diverse stiluri și moduri de exprimare.
De multe ori văzul este mai convingător decât auzul. La început reprezentările prin
imagini erau foarte timide, constând doar din simboluri. Sub acest aspect putem spune că
evoluţia artei bizantine se aseamănă într-un fel cu evoluţia scrierii. Deși se exprimă doar din
simboluri, arta religioasă reprezintă o foarte importantă latură a catehezei creștine, așa cum
sublinia Sfântul Grigore cel Mare: “Ceea ce este scrisul pentru cititori, este imaginea pentru
ochii celor neinstruiţi; în imagine chiar și cei ignoranţi văd ceea ce trebuie să imite; pe imagine
pot sa citească chiar și cei ce nu pot citi”96.
Pentru tradiţia artei picturale bizantine unica sursă de inspiraţie este Sfânta Scriptură iar
scopul este exclusiv didactic, catehetic. În centrul gândirii teologice a fost întotdeauna Persoana
lui Hristos, născut din veci din Tatăl, iar arta bizantină nu putea să se situeze decât pe aceleași
coordonate de gândire. Încetarea reprezentării lui Hristos în chip simbolic a avut loc în urma
hotărârii de la Sinodul Quinisext (692), care prin canonul 82 spune: “Acela care ridica păcatele
lumii, Mielul, adică Hristos-Dumnezeul nostru, hotărâm ca de acum înainte să fie înfâţișat în
forma omenească și prin icoană, iar nu ca în vechime, în chip de miel”97.
Din acel moment, Biserica, prin arta bizantină, L-a reprezentat pe Domnul Hristos în
reprezentarea Sa de Slavă de după Înviere, cu un trup duhovnicesc, dusă până la sublim, un trup
care poate fi într-adevăr mărturie pentru ochii credincioșilor despre menţinerea celor doua firi
pe care le poartă cu Sine în veșnicie, în starea de preaslăvire. Printr-o astfel de reprezentare a lui
Hristos, Ortodoxia îi învaţă pe credincioșii săi că tot omul a fost creat după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, Cel în Trei ipostasuri, iar mântuirea constă în realizarea asemănării cu Hristos,
96 Epistolele 11 și 13 ale Sfântului Grigore cel Mare. 97 Concil Trill
45
Cel de după Înviere. În arta iconografică, accentul nu s-a pus niciodată pe evidenţierea trupului
ci pe calitatea acestuia de vehicol spre veșnicie. În realizarea picturii, compoziţia, perspectiva
inversă, culorile și elementele decoarative, împreună cu lumina care pare a ieși din interiorul ei,
au un vădit sens dogmatic. Este firesc să fie așa deoarece pictura bisericească ca și dogmatica,
au aceeași fundamentare revelaţională în Sfânta Scriptură. Sfântul Vasile cel Mare precizează:”
ceea ce cuvântul face cunoscut urechii, imaginea face să se vadă în tăcere prin intermediul
reprezentării”98, reieșind din faptul că imaginea nu poate reprezenta ochiului decât ceea ce
cuvântul a comunicat urechii, conform Sfintei Scripturi.
Pentru că pictura bizantină să-și atingă ţelul, acela de a fi o Scriptura în imagine despre
adevărurile mântuitoare, nu numai pentru cei neștiutori de carte, cât mai ales pentru a completa
într-un fel textul sfânt, pentru a-l transpune în imagini, i se impune cu stringenţă respectarea
anumitor principii în reprezentarea picturală.
Într-adevăr este extrem de dificil să reprezinţi pictural portretul unui personaj de acum
2500 sau 3000 de ani, care a trăit într-un context istoric extrem de diferit faţă de cel actual și a
avut alte preocupări decât omul zilelor noastre. Spre exemplu, Scriptura amintește de
nenumărate ori despre implicarea îngerilor în viaţa oamenilor, în special în momentele decisive
ale istoriei poporului lui Israel, lăsând să se înţeleagă, că ei îndeplineau rolul de mesageri între
Dumnezeu și om. În aceste cazuri nu li se facea nicio descriere, încat pictorul este pus la prima
vedere, în mare încurcătură. În acest sens, gradul de dificultate sporește în unele texte nou-
testamentare, precum: Mântuitorul Hristos într-o convorbire cu saducheii, care nu credeau în
Înviere, spune că, după despărţirea sufletului de trupul pământesc, sau după judecata universală,
sufletele celor decedaţi se vor reuni cu trupurile lor cu care au conlucrat la împlinirea poruncilor
și vor deveni îngerii lui Dumnezeu, înclinaţi numai spre bine. Este clar că Domnul Hristos
vorbea doar despre firea lor, dar nu îi descrie cum arată, dar ne dăm seama ca ţinuta îngerilor
este împunătoare, care-i inspiră omului teamă. Având ceva din ceea ce-I aparţine lui Dumnezeu,
el era identificat de către om cu un trimis al lui Dumnezeu, aparţinând cerului, dar care pentru
aducerea la împlinire a mesajului sfânt lua ceva și din firea omului. Deși temporar iau o
înfăţișare umană, aceasta trădează în faţa omului natural ori spirituală, căci sunt înconjuraţi de o
veșnică văpaie de foc.
98 Omilia a II-a la cei 40 de Ucenici, ”P.G.”, 31, 509 A.
46
Omul nu a experimentat niciodată, cel puţin după relatările Scripturii, ca singurele și
cele mai demne de încredere relatări de acest gen, întâlnirea cu niște îngeri blajini, cu feţe de
prunci abia înţărcaţi și cu niste aripioare fragile, ușor strânse sub bărbie, ori abia înmugurind pe
spate99.
Patriarhul Iacob, după întâlnirea pe care a avut-o în drum spre Mesopotamia, la locul
numit Betel (casa lui Dumnezeu), a exclamat cu multă frică:” Vai cât de înfricoșător este locul
acesta” (Facere 28,17). Experienţa întâlnirii cu îngerii lui Dumnezeu provoacă teamă nu numai
în lumea lui Israel. Cartea Numeri subliniază aceasta când relatează despre cazul unui om străin
de credinţă monoteistă, ce a avut vedenie de înger al Domnului care stătea pe cale, având în
mână o sabie. De aici reiese că teama l-a cuprins pe Valaam, care s-a prosternat cu faţa la
pământ (Numeri 22,31), care, conform poruncii divine a binecuvântat poporul lui Israel. Însă
sunt și cazuri rare când omul nu-și dă seama că se află în faţa unei prezenţe superioare și rămâne
impasibil, ce înaintea unui semen de-al său. Despre Iosua se spune, ca “aflându-se aproape de
cetatea Ierihonului, a căutat cu ochii săi, și iată stătea înaintea lui un om; acela avea în mână lui
o sabie goală. și apropiindu-se Iosua de el i-a zis: «De-ai noștri ești, ori ești dintre dușmanii
noștri?» Iar acela a răspuns: «Eu sunt căpetenia oștirii Domnului și am venit acum!»” (Iosua
5,13-14). De aici ne dăm seama că trimisul Domnului avea o mare asemănare cu firea omului.
El este numit pur și simplu om iar nu trimisul Domnului, dar notează că după ce acela și-a
declarat identitatea, Iosua a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat și a zis către acela: ”Stăpâne, ce
poruncești slugii tale?” (Iosua 5,14). Atunci când Scriptura nu descrie cu lux de amănunte ţinuta
îngerilor, împunătoare și desigur demnă de Cel pe care Îl reprezintă, aceasta reiese din teamă
profundă pe care o inspira omului: “ Vai mie, Stăpâne Doamne, a zis judecătorul Ghedeon, că
am văzut pe îngerul Domnului, faţă către faţă” (Judecători 6,22).
și atunci când, din iconomie divină, nu-și dezvăluie întreaga lor natură de “foc arzător”,
totuși păstrează suficient din natura lor, încât sunt recunoscuţi ca atare. Iconografia trebuie
neapărat să ţină sema de aceste aspecte, astfel își iese din menirea ei, aceea de a reda prin
imagini Cuvântul lui Dumnezeu pe care ni-l transmite Scriptura. Iconograful trebuie să facă uz
de toate capacităţile sale creatoare ca să transpună în culori persoane biblice, ca privitorul,
cultivat sau necultivat, să recunoască exact ceea ce ar trebui să fie. Artistul, ca să redea chipul
unui înger, nu se poate lăsa influenţat decât de textul Scripturii.
99 Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Ed. Anastasia, București 1992, pag. 270- 271.
47
La fel, știind cum sunt prorocii Vechiului Testament și sfinţii Noului Testament,
Mântuitorul, Sfânta Fecioară Maria, pictorului tot îi vine obligaţia de a fi responsabil de a-i
reprezenta urmând descrierea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiţii.
4.1. Tipuri de reprezentări în iconografia Altarului
“Picturile dau glas monumentelor. Ele cristalizează idei, simţiri și viaţă, reprezintă documente
și izvoare de istorie; iconografia ne introduce în lumea de artă a trecutului nostru”100.
Pictura bisericească fiind ca formă de expresie a Teologiei, nu s-a făcut la întâmplare, ci
după anumite reguli pe care vechii zugravi le-au așternut în scris, în manuale numite Erminii
(călăuze) de zugrăvire. În aceste scrieri sau erminii găsim reguli care arată zugravilor scene sau
chipuri sfinte care se pot zugrăvi în altar, în naos și în turle, pe pereţii pronaosului sau la faţadă,
și cum trebuie zugrăvite, în așa fel încât decorul pictural al oricărei biserici să alcătuiască în
întregimea lui o carte sau un ansamblu unitar și logic, care să fie inspirat și călăuzit de o idee
centrală, coordonatoare.
Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix și uniform în cursul timpului. El s-a
format, s-a dezvoltat și a variat după epoci, potrivit cu evoluţia arhitecturii religioase, cu ideile
sau curentele teologice sau dogmatice care au frământat cugetarea creștină. Spre exemplu, cum
se picta într-o bazilică creștină din secolele IV-VI și cum se picta o biserică ortodoxă din secolul
XIV. Programul iconografic a evoluat paralel și cu dezvoltarea cultului sfinţilor, cu discuţiile și
controversele dogmatice, cu dezvoltarea rânduielii liturgice, adică ilustrarea troparelor și a
imnelor liturgice, cu tradiţia religioasă specifică fiecărui popor sau fiecărei regiuni. De exemplu
decorul iconografic din Transilvania si cel al Munteniei și Modovei.
Programul iconografic a mai ţinut seamă și de dimensiunile locașului bisericesc și de
destinaţia lui; adică cum se pictează o biserică modestă de enorie, o catedrală, o mânăstire sau
un paraclis de curte domnească (ca de exemplu Biserica Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș),
100 I.D. ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale române, București, 1973, pag. 9.
48
o biserică de cimitir sau necropolă, având deci nădejdea Învierii, ca rol principal Iconografia
Evangheliilor Învierii.
Chipurile și scenele sfinte zugrăvite în biserici nu sunt fără legătură între ele. Ele nu trebuie
“citite”, adică văzute și interpretate izolat sau independent una de alta, dimpotrivă, “fac parte
din ansamblul legat și au rost, așa cum filele unei cărţi care nu se pot alătura și coase fără
ordine”101.
Prin compoziţiile lor iconografice, zugravii bizantini caută să traducă vizual cugetarea
bisericească, ideile teologilor, sentimentele de evlavie ale clericilor și credincioșilor. Fiecare
parte a unui decor iconografic are un substrat teologic102, o intenţie simbolică; fiecare grup de
sfinţi, fiecare ciclu de scene sfinte ocupă în ansamblul edificiului sacru un loc anumit și au un
rol bine definit în demonstraţia teologică pe care locașul bisericesc are menirea să o prezinte
ochilor credincioșilor. Programul iconografic, format treptat și devenit obligatoriu pentru toţi
pictorii, având regulile înscrise în erminii, este și cristalizarea sau expresia unei cugetări.
Programele iconografice se organizează logic, în jurul unei idei centrale, pe care o urmăresc
iconografic s-o lumineze folosind pentru această teologie vremii103. Programul iconografic este
un program sau tipic iconografic fixat de tradiţie, care este valabil pentru toate bisericile, numai
în liniile lui generale, iar în amănunte este variabil, adaptat de la caz la caz. Însă concepţia
teologică este principiul general sau idea directoare care stă la baza acestui program iconografic,
care fixează sau rânduiește locul unei scene sau figuri finite pe pereţii Bisericii. Cheia acestei
concepţii ne-a fost dată de marii tâlcuitori ai cultului ortodox prin explicarea simbolică a
locașului divin și a sfintelor slujbe ce se săvârșesc aici. Printre acești tâlcuitori, cei mai
importanţi sunt: Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele teolog din secolul VII104. Sfântul
Gherman Patriarhul Constantinopolului105 și Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în secolul
101 Ibidem, pag.54 102 Comp. de Ch. Diehle, Manuel d’art byzantin, t. II, Paris, 1926, pag. 486 103 I. D.ștefănescu, Probleme de seamă ale Bisericii Picturale Bizatine. în ”B.O.R.”, 1940, ur 9-10, pag. 661. 104 Mystagogia, text grec, ”P.G.”, t. XLI, col. 657-718, trad. Rom. De D. Stăniloae, în ”R.T.” (Sibiu), 1944, nr. 3-4,
pag. 162-181 și nr 7-8, pag. 335-365, subtitlul “Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii” 105 Descrierea bisericii și explicarea mistică…, Migue, ”PG”, t.98, col.383-453
49
XV106. Decorul iconografic al bisericii este și în strânsă legătură cu arhitectura sau formele ei și
totodată cu destinaţia și simbolismul ei în cultul ortodox (vezi capitolele 2 și 3), care ne dau o
imagine sensibilă a Bisericii Cerești, a “Cerului pe pământ”, cum zice Sfântul Gherman al
Constantinopolului; în modul cum e distribuită pictura, ea caută să sugereze în chip intuitiv,
rânduiala, ierarhia sau ordinea care domnește în lumea creată, mântuită și condusă de
Dumnezeu. Altarul, încăperea cea mai sfântă și mai tainică a Bisericii, reprezintă locul unde se
împreunează Biserica pământească cu cea cerească și locul unde se vor zugrăvi chipurile acelora
care sunt cei mai apropiaţi de altarul ceresc. Sus, pe boltă, se zugrăvește Maica Domnului cu
Pruncul, ca Împărăteasă a cerurilor, iar pe pereţi chipurile acelora care au un rol de seamă în
cultul creștin și mai ales în alcătuirea și slujirea Sfintei Liturghii, care se oficiază în altar și
anume: mari ierarhi autori de liturgii (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul), diaconi slujitori (Sfântul ștefan, Sfântul Laurenţiu ș.a.);
mai sus sunt înfăţișate scene din istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament în legătura cu
Liturghia, ca de exemplu: Împărtășirea Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul, Liturghia
Cerească, Cina cea de Taină, Cina de la Emaus, altarul Legii Vechi ș.a.107
Acum voi detalia reprezentările în parte, începând cu centrul bolţii altarului (pe
semicalota absidei), în care se zugrăvește chipul Maicii Domnului, cea “mai înaltă (mai
cuprinzătoare) decât cerurile”, fiind reprezentată de obicei ca Împărăteasă a cerurilor (Doamnă
îngerilor), adică stând pe un jet (tron) împărătesc și purtând în braţele ei (ori pe genunchi) pe
Pruncul Iisus; ea este încadrată de obicei de cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail și Gavriil, stând
unul de-a dreapta și altul de-a stânga tronului, în atitudine de adorare. Unul din cei doi
arhangheli poate fi înlocuit cu sfântul care este hram sau patron al bisericii respective, iar daca
spaţiul permite, fiecare din cei doi arhangheli poate fi însoţit de către un sfânt, spre exemplu:
Sfinţii Ioachim și Ana, ori de David și Solomon, purtând suluri cu inscripţii din profeţiile lor
referitoare la Sfânta Fecioară.
106 Îndeosebi Despre Sfânta Biserică și tâ1nosirea ei și Tâlcuire despre dumnezeiscul locaș, text grec, în ”PG”, t.
CL, col. 305-361, 697-750 și trad. Rom. Din vol. cu opera completă a lui Simeon, cu titlul Tratatul asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe…, tip. T. Teodorescu, București, 1866, pag. 110-129 și urm. 107 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Teoretică, pag. 106-107.
50
Chipul Maicii Domnului mai poate fi zugrăvit și sub formă de “orantă”, adică rugătoare,
având atitudine de rugăciune, cu mâinile întinse, implorând pe Dumnezeu și ocrotind, prin
mijlocirile ei, pe credincioșii din Biserică.
Mai rar este înfăţișată stând în picioare, cu Prucul în medalion pe pieptul său, ca la
Poganovo, în Bulgaria și ca în Biserica Radu Vodă din București (unde chipul Maicii Domnului
e încadrat de Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil, dublaţi de David (cu harfă) și Solomon (cu
biserica în curs de zidire).
Pe spaţiile rămase libere ale bolţii altarului, în jurul chipului central al Sfintei Fecioare, se
zugrăvește Sfânta Treime, scene din viaţa Sfintei Fecioare (din Acatistul ei), Iisus-Emanuel și
Cel Vechi de zile din viziunea prorocului Daniel (Daniel VII, 9-10), îngeri și serafimi, ori
medalioane cu chipuri de sfinţi.
În diferite scrieri ale unor zugravi, sau pur și simplu, ale unor scriitori liturghiști, găsim
descrierile scenelor și rânduiala picturii bizantine. De exemplu, în scrierile lui Vasile Grecul, în
“Începutul rânduielei întâia: «Înlăuntrul altarului, în mijlocul boltei răsăritului din jos de
cuvântaţii proroci, fă o pe prea sfânta fecioară, șezând pe scaun împreună cu Hristos ca pe un
prunc și scrie deasupra ei scrierea aceasta:” Maica lui Dumnezeu cea decât cerurile mai înaltă.”
și despre amândouă părţile ei, fă-i pre amândoi arhanghelii, pre Mihail și pre Gavriil, făcând ei
rugăminte; și așa înceapă-le despre partea ei cea de-a stânga pre stăpâneștile praznice cele
douăsprezece și pre sfintele patimi și pre minunile cele după Înviere; și fă-le pre acestea
împrezur întru toată biserica, pe dinjosul prorocilor, până la părţile ceale de-a dreapta ale Prea
Înaltei; și așa se face întâia o rânduială»108.
Astfel de descrieri găsim și în “Erminia picturii bizantine” a lui Dionisie, în care găsim și
descrieri ale chipului și staturii Născătoarei de Dumnezeu; “iar Preasfânta de Dumnezeu
Născătoare a fost cu statura mijlocie, deși unii zic a fi (fost) de trei coţi. [Faţa o avea nici
rotundă, nici ascuţită, dar întrucâtva prelungă]; chipul [îi era] de culoarea grâului, cu părul
[ascuns] gălbui; cu ochii [vioi și curaţi] având [în ei] vederi gălbuie [tocmai de culoarea
olivelor], cu sprâncenele [înconvoiate], lungi [și puţin negre; nasul ceva cum lung], cu nările
mijlocii, [iar buzele trandafirii]; cu mâinile lunguieţe și cu degetele asemenea. [și, în fine, toată
fiinţa ei era simplă, fără de mândrie sau vreo împodobire omenească, ci smerită], neprefăcută și
fără de prihană, cu îmbrăcăminte cuviincioasă, iubind veșminte numai cu un fel de vopseală,
108 Vasile Grecu, Cărţi de grupă bisericească bizantină, octombrie 1805, în ”Candela”.
51
(după cum) omoforul, care se află în biserica ei [ce este în Chalkopatrii] o mărturisește. [și afară
de acestea,… mai presus de toate, era într-însa multă frumuseţe divină]”109.
Aceeași descriere o găsim și la Preotul Ene Braniște, însă cu o mică completare și anume
că Maica Domnului “în toate era plină de demnitate și serioasă, vorbea puţin și numai când
trebuia; bucuroasă la ascultare și binevoitoare; cinstea pe toţi și se pleca în faţa tuturor…”110
Maica Domnului zugrăvită ca Împărăteasa Cerurilor poartă pe cap coroana, sezând pe tron
și înconjurată de îngeri, fiind reprezentată și cu chipul zugrăvit de Apocalipsa: “înveșmântată cu
soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele.”(Apocalipsa
12,1)111.
În chip de orantă, apare Maica Domnului Platytera din căutările Penticostarului: ”Arătându-
te mai cuprinzătoare, mai mărită decât cerurile” (“mai desfătată decât cerurile…” vezi
Penticostar, et.1953, pag. 213). Fecioara curată ai încăput trupește pe Dumnezeu Cel necuprins
și L-ai născut spre mulţimea tuturor celor ce te laudă pe tine cu credinţă neîndoită” (Din slujba
Dumnicii Orbului, cântarea 9, Stihira de la “ și acum…”). Ea este reprezentată bust, cu mâinile
ridicate din îndoitura cotului, cu palmele desfăcute înalţate spre cer, în semn de rugăciune, de
unde îi vine și numele de Platytera, adică rugătoare. Are chipul îndurerat, cu privirea gravă
concentrată în rugăciune. Maforionul, care este un veșmânt sirian asemănător cu toga (cămașa),
care-i acoperă capul, cade în falduri peste frunte, peste umeri și trecând pe sub braţele îndoite îi
acoperă trupul. Pe frunte și pe umeri strălucesc stele, care-I împodobesc veșmântul, subliniind
demniatatea și măreţia chipului. Rezemat de pieptul Fecioarei, având aceeași poziţie ca și ea, stă
Mântuitorul copil, Iisus-Emanuel, binecuvântând.
și Vasile Grecul ne oferă aceeași descriere a Sfintei Fecioare ca și acelor amintiţi.
După cum spuneam, Maica Domnului Împărăteasa este înconjurată de Sfinţii Arhangheli
Mihail și Gavriil, având și ei diferite reprezentări în iconografie. Sfinţii Arhangheli sunt
reprezentaţi și ca ostași și ca diaconi, având părul legat cu o panglică, iniţial diademă, ca semn
de distincţie în slujire. În soborul îngerilor, Arhanghelul Mihail este reprezentat ca ostaș iar
Arhanghelul Gavriil ca preot. (Pe Mihail îl sărbătorim pe 8 noiembrie și 6 decembrie iar pe
Gavriil pe 25 și 26 martie, 8 noiembrie, 13 iulie și 11 iunie.) Despre Sfântul Arhanghel Mihail
109 Dionisie din Furna, Erminii picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, pag. 147-148. 110 Pr. Pr. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol. II, pag. 208. 111 Ibidem, pag. 211.
52
vorbește Sfântul Proroc Daniel(10,13,21,1), Apocalipsa (12,7-12) și Sfântul Apostol Iuda (9);
Arhanghelul Gavriil este pomenit tot de prorocul Daniel (8,16,9,12) și în Evanghelia după Luca
(1,11-38). Ei se găsesc în iconografie cu inscripţia “Arhanghel”. Însă în Sfânta Scriptură
cuvântul arhanghel se folosește o singură dată, cu referire la Arhangelul Mihail (Iuda 9). Mai
este numit și Archeon, “cel dintâi dintre îngerii păzitori” (Daniel 10,13,21) Măreţia
Arhanghelului Gavriil nu este arătată prin cuvânt în Sfânta Scriptură, ci în alegerea lui spre a
aduce omenirii o veste cu semnificaţie universală – Întruparea Logosului divin. Ei sunt
întotdeauna înveșmântaţi, niciodată dezbrăcaţi, ca în picturile religioase moderne, unde apar ca
niște copii dezbrăcaţi. Sunt înfăţișaţi ca tineri fără barbă, niciodată copii pentru că în Sfânta
Scriptură îngerii apar în viziuni ca fiinţe bărbătești. Mai mult, sunt reprezentaţi cu părul
cârlionţat legat strâns cu o pânză împăturită (mandilion), ale cărei capete se desfac ușor în
cadrul aureolei112.
Arhanghelii sunt reprezentaţi cu două aripi, care sunt de natură simbolică, ca să iasă în
evidenţă apartenenţa lor la lumea cerească și pentru faptul că ei sunt mesageri și slujitori ai lui
Dumnezeu.
Învăţătura despre Cel vechi de zile găsim în operele lui Dionisie Areopagitul, că
“Dumnezeu S-a arătat lui Daniel ca vechi, având capul alb ca lâna, pentru care S-a numit și
Vechi de zile (Daniel 7,9); dar și mai tânăr decât un bătrân căruia îi albește părul, când S-a
arătat lui Avraam cu îngerii; și încă mai tânăr, acestea gândindu-le, le-a explicat autorul aici: e
bătrân întrucât toate existenţele sunt din Dumnezeu și după El; dar e tânăr, ca Cel ce e pururea
în vigoare, în fericire statornică; dar prin aceasta e învechit; iar dacă ar spune că e amândouă,
adică bătrân și totodată tânăr, aceasta arată că durează veșnic, de la început până la sfârșit”113.
Cum uneori Domnul e descris că este vechi, alteori și tânăr, de pildă: Iisus Hristos ieri și azi și
în veci același(Evrei 13,8).
La bisericile mai mari, imediat sub medalionul central de pe bolta altarului se zugrăvește
pe trei registre orizontale paralele, trei subiecte în legătura simbolică cu Sfânta Liturghie și
anume:
1. Cortul Mărturiei (Tabernacolul sau Arca alianţei), adică altarul Legii vechi: în centrul
compoziţiei o masă acoperită cu o faţă purtând pe mijlocul poalei un mic medalion rotund cu
112 Constantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București 2005, pag. 208. 113 Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București 1996, pag. 221.
53
chipul Maicii Domnului. Pe masă se reprezintă sfeșnicul cu șapte braţe, chivotul în care se
păstrau Tablele legii și o amforă cu mană din care erau hrăniţi evreii în pustie ( Evrei 16), sub
forma de pâinișoare. Masa este încadrată în dreapta de Moise, iar în stânga de Aaron, amândoi
cădind spre masă. (În aceeași scenă poate fi zugrăvit și Mântuitorul, înapoia mesei, între Moise
și Aaron). De o parte și de alta a mesei în mijlocul scenei se zugrăvesc două grupe de câte șase
regi, reprezentând pe cele doisprezece seminţii ale lui Israel, purtând fiecare pe braţe sau pe
umeri ofrande pe care le aduc la altar: amfore mari ori chivote de aur. Deasupra fiecărei grupe,
de o parte și de alta, apar din niște mici medalioane rotunde profeţii Isaia și Ieremia, purtând
inscripţii din profeţiile lor; La Isaia găsim: “Ascultă cerule, și ia aminte pământule, ca Domnul
grăiește…” (Isaia 1,2) și la Ieremia: “Iată vin zile –zice Domnul- când voi încheia cu casa lui
Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou” (Ieremia 31,31) (Biserica Domnului din Curtea de
Argeș).
Dacă la extremităţile dinspre nord și sud ale registrului cu Cortul mărturiei mai rămâne
spaţiu liber, se pot zugrăvi și Sfânta Treime sub forma “Filoxeniei lui Avraam”, adică a celor
trei tineri poposiţi la stejarul Mamvri și ospătaţi la masa lui Avraam, în jurul căreia sunt așezaţi
( Facere 18,1-16), rugul în flăcări, care ardea și nu se mistuia ( Ieșire 3,2), simbol al focului
dumnezeirii care n-a ars pântecele Fecioarei din care se va întrupa Domnul, Scara cerească din
viziunea Patriarhului Iacob la Betel ( Facere 28,10-22), aducerea chivotului cu Tablele legii la
Ierusalim ( 3Regi 6,12-17) și apoi la templu ( 1 Regi 8,1-11 și 2 Cronici 5, 2-14) ș.a.
În unele din redactările Erminiei zugravii prevăd zugrăvirea Cortului Mărturiei, nu în forma
descrisă mai sus, ci sub forma aducerii lui de către împărat și popor la Ierusalim și nu deasupra
peretelui hemiciclului, ci în zona lui inferioară și anume sub scena Împărtășirii Sfinţilor
Apostoli.
2. Liturghia îngerească (cerească) sau Dumnezeiasca Liturghie, se pictează numai dacă
permite spaţiul, iar daca nu, se zugrăvește pe pereţii turlei celei mari, sub Pantocrator. În
compoziţie, Mântuitorul este înfăţișat în centru, slujind ca mare arhiereu, înconjurat în stânga și
în dreapta de îngeri preoţi și diaconi, în atitudine de mișcare și purtând către altar (Sfânta Masă)
din centrul tabloului ori discul și potirul cu Sfinte Daruri (ca la vohodul mare al liturghiei
arhierești) ori Sfântul Epitaf simbolizând trupul mort al Domnului ( ca la procesiunea
înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Sfintelor Patimi).
54
O altă descriere a Dumnezeieștii Liturghii ne-o dă Dionisie în Erminia sa: “Baldachin și sub
el masa și pe masă Sfânta Evanghelie și Sfântul Duh deasupra Evangheliei și Tatăl cel fără de
început aproape, sezând pe scaun, binecuvântând și grăind într-o hârtie: “Din pântece, mai
înainte de luceafăr, te-am născut”. (Matei 11,26) și spre partea dreaptă a mesei, Hristos cu
îmbrăcăminte arhierească stând și binecuvântând și înaintea Lui cetele îngerilor, cu
îmbrăcăminte preoţească, ocolind și înconjurând spre stânga Sfintei Mese. și iarăși Hristos stând
în partea cea de-a stânga ei și luând un discos de pe capul unui înger îmbrăcat diaconește, și alţi
patru îngeri aproape, din care doi cădindu-L pe Hristos iar ceilalţi doi ţinând sfeșnice. și
dinapoia lor alt înger îmbrăcat preoţește, ţinând un potir în mâinile sale, și dinapoia lui ceilalţi,
unul ţinând linguriţa altul copia ori suliţa, altul trestia cu buretele, altul crucea și alţii făcliile114.
3.Împărtășirea Sfinţilor Apostoli (Cina cea de Taină și Liturghia Arhierească) este descrisă:
în mijlocul scenei (deasupra ferestrei dinspre răsărit a altarului se zugrăvește Mântuitorul ca
Mare Preot sau arhiereu, înveșmântat în haine antice, uneori în veșminte de episcop115, slujind
în faţa Sfintei Mese (cu faţa către privitor) și dând Sfinţilor Săi Apostoli de o parte Sfântul Trup,
iar de alta Sfântul Sânge (Mântuitorul poate fi zugrăvit de două ori: o dată orientat spre grupul
apostolilor din dreapta Sa și o dată spre stânga Sa.) Sfinţii Apostoli sunt înfăţișaţi împărţiţi în
două grupe de câte 6, amândouă îndreptate spre Sfânta Masă. Grupa de apostoli din stânga
Mântuitorului are în frunte pe Sfântul Apostol Petru și primește Sfântul Trup; cealaltă, dinspre
dreapta, vine în frunte cu Sfântul Ioan, pentru a primi Sfântul Sânge. Iuda, trădătorul, se așează
de obicei la urma grupei din stânga, fără nivel și întorcând capul înapoi, ori plângând, pentru că
nu e admis la împărtășire.
În aceeași scenă pot fi zugrăviţi și îngeri-diaconi purtând aripile și asistând pe Hristos,
ori umbrind Sfintele Daruri (cum fac diaconii la liturghia arhierească). Se pot scrie și cuvintele
adresate de Mântuitor Sfinţilor Apostoli la Cina cea de Taină: “ Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu…” (în stânga Mântuitorului) și: “ Beţi dintr-acesta toţi…” (în dreapta
Mântuitorului).
La Dionisie găsim altă descriere: “Casă și (într-însa) masă și pe ea un discos cu bucăţele
și firimituri de pâine; și dinapoia mesei Hristos, (cu îmbrăcămintea obișnuită sau ca arhiereu,
dar fără mitră pe cap), văzându-se până la jumatate, avându-și mâinile întinse și ţinând în mâna
114 Dionisie din Furna, op. cit., pag. 213. 115 I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Ed. Meridiane, 1973, p. 71.
55
dreaptă pâine, iar în cea stângă un potir. și înaintea Lui o Evanghelie deschisă, și în partea din
dreapta ei (adică spre nord) scrie:”[Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”(Daniel 7,9); iar în
cea din stânga, (adică spre miazăzi), acestea: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu,
[al Legii celei noi…] ( Înţelepciunea lui Isus Sirah 42,27). și de amândouă părţile Lui cei
doisprezece apostoli, puţintel plecaţi, privind spre Hristos; înspre dreapta Lui, înaintea celor
cinci, Petru, întinzându-și mâinile pe din josul pâinii pe care o ţine Hristos în mână; iar de-a
stânga Lui, înaintea celor cinci apostoli, Ioan, avându-și o mână întinsă, și pe cealaltă [strânsă]
la piept, și gura sa la buzele potirului. și dindărătul lor Iuda [urât], întors cu faţa înapoi (având
cununa neagră sau fără cunună), iar un demon intră în gura lui [fiind spurcat].”116
La bisericile mai mari, spaţiul liber rămas în dreapta și în stânga Împărtășirii Sfinţilor
Apostoli, se umple cu alte scene înrudite, din istoria sfântă: Intrarea în Biserică a Sfintei
Fecioare, Cina cea de Taină, ori Cina de la Emaus (Luca 24,13), spălarea picioarelor ucenicilor
de către Iisus la Cină (Ioan 13, 1-15), rugăciunea din Grădina Ghetsimani (Luca 22, 39-46),
pogorârea la iad a Mântuitorului, arătările Domnului după Înviere (ilustrarea celor 11 voscresne
sau stihuri ale Evangheliei, din slujba utreniei duminicilor), ș.a.
Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca sursă de inspiraţie Evanghelia apocrifă a lui
Nicodim: Mântuitorul e înfăţișat în chip triumfal cu crucea Învierii în mână și cu zapisul morţii,
zdrobind sub picioarele Lui puterea biruită a iadului, zugrăvită fie sub forma unor porţi
zăvorâte, care acum sunt sfărâmate, fie sub chipul alegoric al lui Hades înlănţuit. Munţi înalţi
formează fondul. De o parte și de alta a Mântuitorului, două sicrie (sarcofage) din care se scoală
Adam și Eva. Înapoia sunt înfăţișate personaje ale Legii Vechi, profeţii în frunte cu Sfântul Ioan
Botezătorul, drepţii și regii ca David și Solomon, etc.
Pe peretele hemiciclului (peretele de răsărit al absidei principale a altarului), în registrul
de jos de pe suprafaţa verticală a peretelui, se zugrăvesc chipuri de mari ierarhi (episcopi sau
arhierei), înveșmântaţi în sacos (felon polistavrion sau cu multe cruci) și omofor, înfăţișaţi de
regulă din profil, cu privirea spre centrul hemiciclului, unde este zugrăvit Mântuitorul jertfindu-
se la Liturghie fie sub chipul unui prunc, fie sub acela al unui miel de jertfă, așezat pe Sfântul
Disc și străjuit de îngeri-diaconi sau serafimi care îl umbresc cu aripile cum fac diaconii la
Liturghia arhierească, după ce Sfintele Daruri sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă (
după vohodul cel mare sau “Intrarea cu Sfintele Daruri”). La bisericile mai mici, în locul acestei
116 Dionisie din Furna, op. cit., p. 213.
56
scene centrale, se poate zugrăvi deasupra scaunului celui de sus ( jeţul arhieresc din spatele
Sfintei Mese), chipul Mântuitorului șezând pe tron, ca împărat ori ca arhiereu, singur, ori
înconjurat în dreapta și în stânga de cei 12 apostoli șezând pe scaune. (Matei 19,28).
Numărul chipurilor de arhierei zugrăviţi pe acest registru variază, după mărimea bisericii
respective sau după suprafaţa disponibilă a registrului. Dar, indiferent de mărimea bisericii,
printre ei trebuie să fie cel puţin cei trei sfinţi autori ai liturghiilor: Sfântul Ioan Gură de Aur,
arhiepiscopul Constantinopolului (de obicei în dreapta Sfintei Mese, adică spre nord de
fereastră) [scund foarte și subţirel, mare la cap, cu nasul plecat și nările late, galben cam albineţ;
melcii ochilor găvănaţi și ochii mari beșicaţi, având căutătura veselă; mare la frunte și golaș, cu
multe zbârcituri și cu urechile mari și fălcile trase înlăuntru, de mult post și grija necurmată ce
avea]; cu puţină barbă, [părul plăvit și cărunt], zice: “Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce
pâinea cea cerească, hrană a toată lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos [L-ai
trimis Mântuitor…]” (Rugăciunea de la sfârșitul Slujbei Proscomidiei); Sfântul Vasile cel Mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei (în stânga Sfintei Mese, adică spre sud), [lung la trup și drept
la stat, uscăţiv… negru la faţă, cu nasul plecat], sprâncenele [lungi] arcuite în jos, [cam
posomorât, ca un om gânditor, puţintel zbârcit la obraz și lungăreţ, cu tâmplele adâncite…], cu
barba lungă [de ajuns], cu căruntete, zice într-o hârtie: “Nimenea dintre cei legaţi cu poftele și
cu plăcerile trupești nu este vrednic să vie sau să se apropie, sau să slujească Ţie, Împărate al
măririi!” (Rugăciunea preotului la Liturghie la cântarea heruvicului). [Alta, cuvioșească, așa:
“Trebuie să purtăm de grijă, cu tot de-adinsul de frumuseţea sufletului, căci aceasta va să ceară
Dumnezeu, dreptul Judecător, de la neamul omenesc.”] și Sfântul Grigorie cel Mare sau
Dialogul, episcopul Romei (tânăr cu puţină barbă).
Pe lângă aceștia se pot adăuga, pe cât permite spaţiul disponibil: Sfântul Iacob, fratele
Domnului și primul episcop al Ierusalimului, (bătrân, cu părul capului încârlionţat, cu barba
lungă, zice: “Cel ce binecuvântează pe cei ce bine Te cuvântează, Doamne și sfinţești pe cei ce
nădăjduiesc întru Tine…” (Liturghier, rugăciunea amvonului); Sfântul Chiril al Ierusalimului
(bătrân cu barba rotundă); Sfântul Grigore de Nazians sau Teologul, arhiepiscopul
Constantinopolului (bătrân pleșuv cu barba lată și împrejur afumată, cu sprâncenele drepte, zice:
“Dumnezeule cel Sfânt Carele întru Sfinţi Te odihnești, Cela ce cu glas întreit Sfânt ești căutat
de serafimi.”); Sfinţii Atanasie și Chiril, patriarhi ai Alexandriei (Sfântul Atanasie, bătrân
pleșuv cu barba lată, zice: “iarăși și iarăși și de multe ori cădem la Tine și Ţie ne rugăm, Bunule
57
și iubitorule de oameni…” (Liturghier, rugăciunea a doua pentru credincioși) și Sfântul Chiril,
[pleșuv], cu cărunteţe, cu barba lungă și despicată în două, purtând pe cap acoperământ cu cruci,
zice: “Mai ales pentru prea sfânta, prea curata, prea binecuvântata, mărita Stapâna noastră, de
Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria” (Liturghier, rostirea preotului la Axion);
Sfântul Spiridon, episcopul Trimutundei (bătrân cu barba lungă [înţepoșată], despicată [puţin] în
două, purtând scufie zice: “Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare și fără de sânge și
cerem și ne rugăm…” (Liturghier, rugăciunea înainte de “prefacere”); Sfântul Nicolae,
arhiepiscopul Mirelor din Licia (nepurtând mitra), bătrân, pleșuv, cu barba rotundă, zice: “Cela
ce ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună glăsuitoare…” (Liturghier, rugăciunea
antifonului III). [Alta, cuvioșească, așa: “Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului celui viu, fiinţa
înţelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic”); Sfântul Sivestru, episcopul
Romei (bătrân, cu barba lungă, zice: “Înaintea Ta punem toată viaţa noastră și nădejdea Stăpâne,
Iubitorule de oameni, [și cerem și ne rugăm]…” (Liturghier, rugăciunea înainte de “Tatăl
nostru”); Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului (bătrân, spân); Sfântul Andrei
Criteanul, episcopul Cretei (bătrân cu barba albă, zice: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul mărirei Împărăţiei Tale…” (Liturghier,
rugăciunea preotului înainte de Împărtășanie); Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, este așezat
de obicei ultimul din șirul episcopilor dinspre proscomidiar (bătrân, cu barba albă rotundă, stând
cu mâinile întinse) zice, [în hârtie către Hristos]: “Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?” iar
Hristos, stând înaintea lui [pe proscomidie, în picioare] ca un prunc și binecuvântându-l, îi zice
într-o hârtie: “Arie cel nebun și plin de toată răutatea, o, Petre, (că vrea să mă despartă de Tatăl
Meu din ceruri)!”); ș.a. Toţi ierarhii se zugrăvesc cu capetele descoperite și înconjurate de
obișnuitul nimb luminos; numai Sfântul Chiril, în calitate de patriarh al Alexandriei, este
înfăţișat purtând pe cap o mitră simpl2 (ca un fes catolic), cu cruce albă în dreptul frunţii.
La capătul dinspre nord și sud al șirului episcopilor, adică mai aproape de proscomidiar
și diaconicon, se zugrăvesc chipuri de sfinţi diaconi însemnaţi în stihare și orare și purtând în
mână cădelniţe, ori discuri de aur acoperite cu valuri brodate. Se zugrăvesc cel puţin doi diaconi
dacă spaţiul este mic, unul din ei este întotdeauna Sfântul ștefan, protodiaconul și protomartirul,
așezat de obicei spre proscomidiar (tânăr, fără barbă), iar celălalt poate fi unul din cei șase
diaconi din epoca apostolică (Fapte 6,5) ori alţi sfinţi mari cunoscuţi: Sfântul Roman Melodul
sau Dulce-Cântăreţul (Marele imnograf al Bisericii din veacul al VI-lea) tânăr, cu începere de
58
barbă, [ţinând filacter]), Sfântul Arhidiacon și Martir Laurenţiu (Lavrentie) de la Roma (†258),
(tânăr, cu începere de barbă), Sfântul Mucenic Evplu din Sicilia (†304, tânăr, fără barbă),
Sfântul Mucenic Aithala Persul (†380, tânăr, fără barbă, [înfierind mustaţa]), Sfântul Mucenic
Chiril (secolul IV, tânăr, fără barbă, [înfierind mustaţa]). În Erminia lui Dionisie găsim opt sfinţi
diaconi.
În dreapta și în stânga absidei principale a altarului sunt două încăperi laterale: la nord
proscomidiarul (unde preotul săvârșește prima parte a Liturghiei, adică proscomidia), iar spre
sud, diaconiconul sau veșmântarul; amândouă comunică cu altarul (uneori și cu naosul) prin uși
ori deschideri în formă de arcade, acestea zugrăvindu-se astfel:
a). Pe bolta și pereţii proscomidiarului se zugrăvesc chipuri de sfinţi și scene în legătură
cu Nașterea și Patimile Domnului, care sunt simbolizate în ritualul proscomidiei, ca de exemplu:
Răstignirea Domnului, Coborârea de pe Cruce ori Punerea în mormânt, scena numită “Christ de
Pièté”(Pietá) reprezentând pe Mântuitorul mort, așezat în picioare în sicriu și încadrat de Sfânta
Fecioară și de Sfântul Ioan Evanghelistul, Hristos ca victimă de jertfă sub forma unui miel (Isaia
L III, 7 și Ioan 1,29) ori sub cea de prunc așezat pe un disc, iar deasupra Hristos-preot
binecuvântând jertfa, ori Hristos-copil în potir, Instrumentele Patimilor (crucea, piroanele,
ciocanul, trestia cu buretele pentru oţet, cununa de spini, suliţa sau lancea). Se pot zugrăvi și
scene sau figuri din Vechiul Testament, care sunt preînchipuiri ale jertfei Mântuitorului pe
Cruce, jertfa lui Cain și Abel (Facere 4,30, jertfa lui Melchisedec, regele Salemului, adică
Melchisedec oferind lui Avraam pâine și vin ca dar de recunoștinţă (Facere 14, 17-20),
“Filoxenia lui Avraam” (iubirea de străini, ospeţia), jertfa lui Avraam (Facere 22,1-19), jertfa lui
Manoe, tatăl lui Samson (Judecători 13), cei trei tineri în cuptorul de foc din Vavilon (Daniel 3)
ș.a.Dacă spaţiul permite, se poate zugrăvi și viziunea Sfântului Petru, amintit mai sus, făcând
aluzie la erezia lui Arie, din secolul IV, care sfâșia divinitatea absolută a lui Hristos, susţinând
că El n-a fost coexistent cu Tatăl din veci, ci S-a născut din Acesta în timp117.
În bisericile mai mici, în proscomidiar, care are forma unei simple firide, se zugrăvește în
partea de sus ori Răstignirea, ori Coborârea de pe Cruce, ori Punerea în mormânt a Domnului; la
mijloc-peștera Nașterii din Betleem cu închinarea magilor, iar în partea de jos, se scrie
117 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București 1975, pag. 12-13.
59
pomelnicul cu numele ctitorilor ziditori, restauratori și binefăcători ai bisericii, precum și
dipticele.
Bisericile mari care au și diaconicon separate, o înfăţișează pe Maica Domnului, cea mai
înaltă decât cerurile în partea de sud a altarului, sus pe boltă, ori Hristos sub forma “Îngerului de
mare sfat”, susţinut în nori de patru îngeri, iar mai jos, pe pereţii verticali, Moise privind rugul
arzând (Ieșire 3,1), ori Moise cu Tablele Legii și Aaron ţinând în mână năstrapa de aur și toiagul
înflorit (Numeri 17), ambii fiind înfăţișaţi ca arhierei precum și chipurile diaconilor care nu au
încăput pe registrul de jos al pereţilor altarului. Dacă spaţiul mai permite se mai pot zugravi și:
Noe, David, Isaia, Daniel, Samuel, Melchisedec, Zaharia, Iov, trecerea minunată a Mării Roșii,
Moise izbind cu toiagul stânca din care a izvorât apa din pustie (Ieșire 17, 5-7 și Numeri 20, 7-
13) sau personaje și întâmplări din Noul Testament.: bătrânul și dreptul Simeon purtând în braţe
pe pruncul Iisus-Mesia (Luca II, 26-35), Adormirea Maicii Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci
(14septembrie), Iisus-domnind, străjuit de doi îngeri sau de Sfânta Fecioară și de Sfântul Ioan
Botezătorul (cf. Numeri 24,9) ș.a.
De obicei, iconografia gravitează în jurul persoanei Maicii Domnului.
4.2.Semnificaţiile reprezentǎrilor în Altar
În capitolul anterior am enumerat, câteva tipuri de sfinţi și scene iconografice care
împodobesc bisericile; însǎ existǎ o problemǎ și aceea e cǎ unii oameni nu știu ce simbolizeazǎ
acele scene, de ce sunt pictate pe locurile cuvenite în bisericǎ. E o problemǎ cu care se confruntǎ
cel mai adesea în ziua de azi. Voi încerca sǎ lǎmuresc, sǎ descifrez simbolismul cu ajutorul
cǎrţilor scripturistice, dar și cu cele liturgice, astfel încât ce se descoperǎ sǎ se înalţe la Domnul,
cǎci creaţia trebuie sǎ-I aducǎ slavǎ Creatorului.
Dupǎ cum spuneam cǎ bolta Sfântului Altar îi este destinatǎ Maicii Domnului “cea mai
înaltǎ decât cerurile”, fapt ce semnificǎ faptul cǎ Sfânta Fecioarǎ a stat, dupǎ tradiţie, în Sfânta
Sfintelor, din templu, din pruncie pânǎ la vârsta de 12 ani (în Protoevanghelia lui Iacob, aflǎm
60
cǎ Maica Domnului pentru prima oarǎ în Sfânta Sfintelor la vârsta de 3 ani118) și pentru cǎ a
fost, deseori, numitǎ în iconografia bizantinǎ “ raiul cuvântǎtor” sau spiritual (axionul De tine se
bucurǎ…), deoarece altarul întruchipeazǎ raiul; fiind totodatǎ o personificare a Bisericii însǎși
ca mijlocitoare pentru lume.
Pe Sfânta Fecioarǎ, Împǎrǎteasǎ a Cerurilor, înfǎţișatǎ stand pe tron, a vǎzut-o mai
înainte proorocul David, în versetul pe care preotul îl citește la slujba proscomidiei: ”de faţǎ a
stǎtut împǎrǎteasa de-a dreapta Ta, în hainǎ auritǎ îmbrǎcatǎ și prea înfrumuseţatǎ” (Ps. 44,11).
Ea poartǎ, în braţele sale, pe genunchi, pe Pruncul Iisus, “pâinea cea cereascǎ”, cum e numit în
rugǎciunea principalǎ a Proscomidiei.
Tot mai frecvent se zugrǎvește tipul Fecioarei Orante, adicǎ rugǎtoare, în atitudine de
rugǎciune, implorând pe Dumnezeu pentru ocrotirea credincioșilor, fiind mijlocitoarea și
ocrotitoarea credincioșilor, pe lângǎ Fiul ei, Dumnezeul nostru. Ea personificǎ, deci, Biserica în
funcţia ei de mijlocitoare, adunând pe credincioși la rugǎciune în Sinaxa euharisticǎ și acoperǎ
lumea cu vǎlul ei de protectoare119.
Tipul obișnuit al Fecioarei Platytera, de pe bolta altarului, e înlocuit cu ilustrarea
Axionului “Cuvine-se cu adevǎrat sǎ te fericim pre tine, Nǎscǎtoare de Dumnezeu…” (care se
cântǎ la Liturghie).
Atribute nelipsite ale acoperǎmântului capului Maicii Domnului sunt cele trei steluţe
care întotdeauna se zugrǎvesc pe ambii umeri și pe frunte, reprezentând simbolul fecioriei Sale.
Ea este Fecioarǎ pânǎ la Nașterea Mântuitorului (steluţa de pe umǎrul drept), este Fecioarǎ întru
Nașterea de nepǎtruns a Fiului lui Dumnezeu (steluţa de pe frunte) și rǎmâne Fecioarǎ și dupǎ
Nașterea Fiului Ei (steluţa de pe umǎrul stâng)120.
Ea poartǎ inscripţia MP OV („Maica Domnului” în formǎ abreviatǎ) sau „ MP OV cea
mai înaltǎ decât cerurile” fiind astfel numitǎ pentru cǎ prin ea s-a realizat Întruparea Logosului
divin, Hristos, Fǎcǎtorul a toate, prezent în creaţie, dar și transcendent. Aceastǎ denumire apare
în diferite cântǎri închinate ei. Iatǎ un exemplu: „Gavriil zicându-ţi ţie :” Bucurǎ-te!”, deodatǎ
118 Evanghelii apocrife, trad., studiu introductiv, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, 2002, p.38. 119 P. Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane, 1993;
și Essai sur la theologie de l’icone, p. 31 (ridicarea mâinilor este gestul care completeazǎ sacrificiul). 120 Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, 2001, p. 131-132.
61
cu glasul S-a întrupat Stǎpânul tuturor, întru tine, chivotul cel sfânt, precum a zis dreptul David:
Arǎtatu-te-ai mai desfǎtatǎ decât cerurile, ceea ce ai purtat pe Fǎcǎtorul tǎu”.
Ea ocupǎ locul al doilea ca importanţǎ dupǎ Pantocratorul din cupolǎ. Fiind cuprinsǎ de
Duhul Celui ce este fǎcut prezent în Sfintele Daruri prin lucrarea aceluiași Duh, Fecioara Maria
stabilește ca Maicǎ a lui Dumnezeu, o punte de legǎturǎ între uman și divin. Imediat sub aureola
Pruncului Hristos, de o parte și de alta, stǎ scris “ Iisus Hristos” sub formǎ abreviatǎ, folosindu-
se prima și ultima literǎ a numelui grecesc, anume: IC XC.
Dionisie în Erminia sa, în care scrie cǎ atunci “Când zugrǎvești mâna binecuvântǎtoare,
nu uni cele trei degete împreunǎ, ci împreuneazǎ numai degetul cel gros (policar) cu degetul
(inelar) care este lângǎ cel din mijloc, pentru cǎ degetul (arǎtǎtor) cel drept și îndoirea degetului
(mare) mijlociu, însemnând numele lui Iisus, fiindcǎ degetul cel ce șade drept îl însemneazǎ pe
I, iar degetul cel îndoit, care este lângǎ el (îl însemneazǎ pe C (=S).
Iar degetul cel gros și degetul (inelar), care este lângǎ cel din mijloc, care este aproape,
însemneazǎ numele lui Hristos, pentru cǎ alǎturarea degetului gros, care se face împreunǎ cu
degetul (inelar), cel de lângǎ cel din mijloc, aratǎ litera X (=H), iar degetul cel mic, care este
aplecat, închipuie (litera) C (=S), prin litere se aratǎ numele XC, adicǎ Hristos.
și pentru aceasta Ziditorul a plǎsmuit într-acest chip degetele palmei omenești, câte sunt
de ajuns sǎ arate numele acesta (în prescurtare)”121.
Romano-catolicii au altǎ așezare a degetelor mâinii ca semn al binecuvântǎrii, o altǎ
explicaţie: degetul gros îl simbolizeazǎ pe Tatǎl Atotputernic; arǎtǎtorul – instrumentul și
organul voinţei – pe Sfântul Duh, iar cel din mijloc pe Fiul, toate aceste degete, ţinându-se în
sus. Degetul inelar și cel mic, ţinute aplecate în podul palmei, închipuie pe Adam și Eva.
De o parte și de alta sunt înfǎţișaţi Sfinţii Arhangheli MIhail și Gavriil rugându-se.
Lângǎ ei sunt înscrise primele trei litere ale cuvântului grecesc “arhanghel” OAPX, urmate de
numele fiecǎruia. În hârtia Arhanghelului Mihail gǎsim scris: “Bucurǎ-te, luceafǎrul dimineţii
[cel prea luminat], carea [ești] singurǎ [lǎcașul luminii ceea ce] ai purtat pe soarele Hristos”122.
Iar la Arhanghelul Gavriil scrie: “Ceea ce ai odrǎslit spicul cel dumnezeiesc [cu adevǎrat] ca o
holdǎ nearatǎ, bucurǎ-te, masa cea neînsufleţitǎ, [întru care a încǎput pâinea vieţii]”123.
121 Dionisie din Furna, op. cit., pp 228-229. 122 Ibidem, p 227. 123 Ibidem, p 227.
62
În “Opere complete”, Sfântul Dionisie ne spune cǎ îngerii se pot prezenta și în chipul
omului pentru faptul cǎ au însușirea înţelegerii și puterile vǎzǎtoare îndreptate în sus.
El socotește cǎ se pot afla chipuri potrivite ale Puterilor cerești în fiecare din multele
pǎrţi ale trupului nostrum (cf. Dan. 10, 5-8; Iez. 1,5-10; Apoc. 10,1-5). Astfel, se poate spune cǎ
puterile vǎzǎtoare ale lui aratǎ privirea (cf. Iez. 10, 12; Apoc. 4,6-8; Zah. 3, 9) cea mai
pǎtrunzǎtoare spre luminile dumnezeiești, precum și primire – simplǎ, nepotrivnicǎ, ci foarte
mișcǎtoare, curatǎ, deschisǎ a iluminǎrilor dumnezeiești.
“Iar Sfântul ce distinge mirosurile o aratǎ puterea acelora care prind, pe cât se poate,
rǎspândirea bunelor miresme mai presus de munte și le deosebesc cu știinţǎ pe cele care nu sunt
astfeel, respingându-le cu totul.
Iar urechile aratǎ puterea acelora de a privi în chip cunoscǎtor inspiraţia dumnezeiascǎ și de a se
împǎrtǎși de ea (cf. Ps. 102, 20).
Simţul gustului aratǎ alegerea hranei spirituale (inteligibile) și primirea alimentelor
dumnezeiești și bine hrǎnitoare (cf. Fac. 18, 5-8; Jud. 6, 21).
Pipǎitul aratǎ puterea de a cunoaște ceea ce e folositor sau pǎgubitor.
Genele și sprâncenele înseamnǎ puterea care pǎstreazǎ înţelesurile vederilor dumnezeiești.
Vârsta adolescentǎ și tinereascǎ înseamnǎ vieţii lor pururea înfloritoare.
Dinţii (cf. Is. 9, 11; Ioil 1, 6; Apoc 9, 8) înseamnǎ puterea care allege ceea ce e desǎvârșit în
hrana primitǎ. Cǎci orice fire înţelegǎtoare desface și înmulţește înţelesul unitary ce i se
dǎruiește de fiinţa dumnezeiascǎ prin puterea providenţialǎ, potrivit fiinţei ei mai coborâte, spre
înǎlţarea ei.
Umerii, braţele și mâinile înseamnǎ puterea fǎcǎtoare, lucrǎtoare și activǎ (cf. Jud. 6, 21; Ps. 90,
12; Iez. 10, 8, 21; Dan. 12, 7; Apoc. 10, 5).
Iar inima, simbolul vieţii, asemǎnǎtoare celei dumnezeiești, ce-și rǎspândește cu bunǎtate
propria-i putere de viaţǎ dǎtǎtoare spre cele providenţiate (cf. Ps. 44, 1).
Pieptul aratǎ puterea nezdrobitǎ și apǎrǎtoare a rǎspândirii de viaţǎ fǎcǎtoare ca dintr-o inimǎ de
sub el.
Spatele, puterea susţinǎtoare a tuturor puterilor nǎscǎtoare de viaţǎ (cf. Iez. 1, 18).
Picioarele (cf. Iez. 1, 7) aratǎ mișcarea vioaie și graba și alergarea pe drumul înaintǎrii
neîncetate spre cele dumnezeiești. De aceea teologia (Scriptura) a închipuit picioarele sfintelor
minţi ca aripile dedesubt. Cǎci aripa aratǎ graba înǎlţǎrii și însușirea cereascǎ și cǎlǎtoria spre
63
înǎlţime și scǎparea de tot ce e coborât prin ridicarea spre cele de sus. Iar mișcarea ușoarǎ a
aripilor aratǎ nealipire – prin nimic de pǎmânt, ci ridicarea deplinǎ peste orice amestec și cu
totul neîngreunatǎ spre înǎlţime. Iar neacoperirea și lipsa tǎlpilor (cf. Fac. 18, 4; 19, 2) aratǎ
desfacerea, nelegarea – starea neclintitǎ, curǎţia de orice adios din afarǎ și asemǎnarea cea mai
mare cu putinţǎ de simplitatea dumnezeiascǎ.
Veșmântul luminos și înfocat (cf. Luc. 24, 4; Apoc. 9, 17; Is. 63, 1) socotesc cǎ
înseamnǎ asemǎnarea cu Dumnezeu, prin chipul focului și prin puterea luminǎtoare a celor din
ceruri, unde e lumina ce umple de strǎlucire îndeobște fiinţele inteligibile și ilumineazǎ în chip
înţelegǎtor. Iar veșmântul lor preotesc (cf. Dan. 7, 9; 10, 5-6; Iez. 10, 6) înseamnǎ capacitatea
lor de a se apropia de vederile dumnezeiești și tainice (mistice) și sfânta dǎruire a întregii lor
vieţi.
Iar cingǎtoarele (cf. Iez. 9, 2; Dan. 10, 5; Apoc. 15, 6) înseamnǎ pǎzirea puterilor lor de viaţǎ
nǎscǎtoare și deprinderea de-a se aduna (concentra), de-a se în chip unitar spre ele însele și de a
se învârti în cerc cu bunǎ rânduialǎ în jurul lor, rǎmânând necǎzute din identitatea lor”124.
Unele unelte închipuite ale sfinţilor îngeri sunt și simbole ale judecǎţilor dumnezeiești
asupra noastrǎ (cf. Am. 7, 7-9). Unele aratǎ certarea îndreptǎtoare sau dreptatea pedepsitoare;
altele, eliberarea de anumite împrejurǎri sau scopul certǎrii sau recâștigarea fericirii de mai
înainte sau adaosul de daruri vieţii.
Împǎrtǎșirea Apostolilor este o scenǎ foarte importantǎ, zugrǎvitǎ în absida de rǎsǎrit,
Mântuitorul fiind în veșminte arhierești, scenǎ ce simbolizeazǎ Sfânta Euharistie.
Iisus ne-a dǎruit Euharistia ca Tainǎ a apropierii noastre de Dumnezeu, tainǎ prin care Îl
cunoaștem și ne unim cu Dumnezeu, Tainǎ prin care intrǎm și trǎim prin El în împǎrǎţia Sa.
“Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu Care se dǎ (se jerfește, se dǎruiește) pentru voi.”
“Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi (Legea Iubirii), care pentru
mulţi se varsǎ spre iertarea pǎcatelor”
“Acest Pahar este Legea cea Nouǎ întru Sângele Meu, care se varsǎ pentru voi” (Mt. 26, 26-28;
Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).
Ucenicii l-au mai auzit pe Iisus Hristos spunând:
“Eu sunt Pâinea Vieţii…
Eu sunt Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.
124 Dionisie Areopagitul, op. cit. pp. 36-37.
64
Cine mǎnâncǎ din Pâinea aceasta viu va fi în veci.
Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa
lumii este Trupul Meu…
Dacǎ nu veţi mânca Trupul Fiului Omului și
nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţǎ în voi.
Cel ce mǎnâncǎ Trupul Meu și bea Sângele
Meu are viaţǎ veșnicǎ și
Eu îl voi învia în ziua cea de apoi
Trupul Meu este adevǎrata mâncare și
Sângele Meu adevǎrata bǎuturǎ
Cel ce mǎnâncǎ Trupul Meu și bea Sângele Meu
Rǎmâne întru Mine și Eu întru el.”
(10.6, 35, 51.53-56)
Sensul profund al Sfintei Euharistii este cuprins în cuvintele de mai sus. Cine le pǎtrunde și le
trǎiește în Duhul lui Hristos, are Viaţǎ.
“Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viaţǎ
Duhul este cel ce dǎ viaţǎ; trupul (prin sine)
Nu aduce folos la nimic” (Io. 6,63).
Prin Sfânta Euharistie omul intrǎ cu libertatea și raţiunea sa de a fi în Hristos. Raţiunea supremǎ
de a fi existenţei și devine pǎrtaș la Raţiunea Supremǎ.
“Nu mai trǎiesc eu, ci Hristos – Raţiunea Supremǎ – trǎiește în mine.” (Gal. 2, 20)
Libertatea constǎ în “eliberarea de toate patimile și de toate dorinţele acestei lumi și ale cǎrnii”,
dupǎ cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog (Cateheza 87); “unde este Duhul Domnului, acolo
este libertate” (2 Cor. 3, 17).125
Misiunea pictorului și cea a preotului au multe puncte commune. Sfântul Teodosie
Pustnicul spune :”unul compune Trupul și Sângele Domnului [în Liturghie], iar celǎlalt îl
reprezintǎ [în icoanǎ].
Sfinţii sunt reprezentaţi întotdeauna din faţǎ sau întorși trei sferturi spre cel care privește.
Aproape niciodatǎ nu sunt vǎzuţi din profil, nici chiar în compoziţii complicate unde mișcarea
lor etse îndreptatǎ spre centrul compoziţiei. Profilul întrerupe într-un fel comuniunea; este ca un
125 Pr. Boris Răduleanu, Jertfa crucii în Liturghie și Apocalipsă, București, 1994.
65
început de absenţǎ. Se acceptǎ numai în reprezenatarea personajelor care n-au atins sfinţenia –
ca de exemplu în cazul lui Iuda, în scenǎ.
În jurul capului lui Hristos, a Sfinţilor Apostoli și nu numai, se picteazǎ o aureolǎ
circularǎ, realizatǎ cu aur sau cu ocru, semnificând sfinţenia lor, slava lor dumnezeiascǎ, punând
în evidenţǎ chipurile. Aureola nu înconjoarǎ în întregime capul, ci partea de deasupra și laturile,
oprindu-se la umeri, pe de o parte și pe de alta a gâtului. Manuil Panselinos (secolul al XIV lea),
unul dintre cei mai mari maeștri ai frescei bizantine, picta aureole mai reliefate puternic printr-o
bandǎ roșie și apoi una albǎ de jur-împrejurul lor, benzi care scoteau foarte clar în evidenţǎ
aureolele pe fondul albastru închis.
Aureola lui Hristos în orice reprezentare diferă de cea a sfinţilor: are o cruce înscrisă,
reprezentându-se numai trei braţe: cele două laterale și unul deasupra capului lui Hristos. Pe
braţul stâng al crucii apare adesea inscrisă litera ”O”, articolul masculine grecesc; pe braţul de
deasupra capului, litera omega (ϖ) iar pe braţul drept, litera ”N”; acestea citindu-se de la stânga
la dreapta. Ele semnifică ”OϖN”, care înseamnă ”Cel ce este”, ezpresie ce apare și în Vechiul
Testament (Ieș.3,14) și în Noul Testament (Apoc.1,4,8). Ea semnifică modul de existenţă
veșnic, atemporal, al lui Dumnezeu, existenţă care nu se împarte în trecut, present și viitor.
Uneori, aceste trei litere sunt înlocuite de forme ornamentale, în special aceea a unui
diamante cu patru sau mai multe perle în jurul lui. Acestea simbolizează valoarea pe care o are
Crucea în conștiinţa creștinilor ortodocși.
Veșmintele, în mod sistematic, acoperă trupul în întregime. Descrierea lor nu este
naturalistă; faldurile nu iau formele trupului uman. Cu toate că sunt proporţionate cu masa
membrelor trupului, faldurile sunt reprezentate prin forme geometrice: triunghiuri, ovaluri,
dreptunghiuri, linii paralele, linii care se suprapun. Aceste forme geometrice fac ca faldurile să
nu cadă firesc, adcă nu imită fidel formele pe care le iau veșmintele pe trup în realitate; acestea
”înalţă gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului”126.
Despre culori, am relatat în capitolul ”Semnificaţia culorilor”, care, la fel, au aceeași
menire, nefiind culorile pe care le vedem în mod obișnuit în natură, sunt culori mistice,
sugerând o lume mai înaltă.
În pictarea membrelor trupului se evită naturalismul. La fel se modifică și proporţiile sau
formele reale ale diferitelor părţi ale trupului pentru ca acesta să cu mai multă forţă însușirile și
126 Contantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p.21
66
stările duhovnicești. Ochii se realizează disproporţionaţi de mari, exprimând astfel omul
lăuntric; forma nasului este subţire și alungită; dimensiunea nasului este mult redusă. Scopul
este acela de a arăta ca simţurile sfinţilor înfăţișaţi sunt înduhovnicite.
Mâinile, care, împreună cu faţa, sunt cele mai expresive părţi ale trupului. Degetele,
lungi și subţiri,exprimă spiritualitatea lăuntrică. Atunci când mâinile apar mai mari faţă de
dimensiunea lor firească, înseamnă că se încearcă o evidenţiere a gestului de rugăciune.
Picioarele sfinţilor sunt foarte subţiri, în special cele ale sfinţilor asceţi, cum ar fi Sfântul
Ioan Botezătorul și Sfânta Maria Egipteanca; care se realizează în mod simplificat, fără detalii
anatomice. Se utilizează principiul dematerializării, evitându-se și în acest caz
naturalismul.Contururile sunt foarte puternic trasate, în loc a fi netede. Deci,se prezintă astfel
trupul ascetic, nu cel bine hrănit, punându-se accent pe suflet.
Partea secundară, dintr-o scenă, o prezintă clădirile, munţii, animalele, care sunt
zugrăvite foarte schematic. ”Ansamblulu arhitectural” se folosește nu numai ca ornament ci și
pentru a scoate în evidenţă, sau a atrage atenţia asupra unei anumite figure de la intrarea în
cladire, punând în valoare un portret. Draperia, trasată dintr-o parte în alta a clădirii, având
liniile curgătoare, se folosește pentru a indica faptul că personajele înfăţișate se află în interiorul
clădirii.
Sub scena Împărtășirii, în ultima zonă din absida de Răsărit, sunt Sfinţii Ierarhi, cei mai
importanţi fiind Sfinţii Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, autorii Dumnezeieștii Liturghii.
Toţi Sfinţii Ierarhi sunt îndreptaţi spre centru, fiind împărţiţi în două grupe, unde se află Sfânta
Masă, fiind pe ea Hrosto-Prunc într-un potir, cu o stea deasupra Lui și cu inscripţia: ”Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se
sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfinţește”; rugăciune rostită în taină de către preotul
slujitor, în timpul Sfintei Liturghii.
Filacterul Sfântului Vasile poartă cuvintele: ”Nimeni din cei legaţi cu pofte și cu
desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujască Ţie, Împărate al Slavei”,
iar la Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai trimis Pâinea cea
cerească, hrana întregii lumi, pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul și
Izbăvitorul nostru”. La unii scrie: ”Zis-a Domnul: ”Adevărat,adevărat zic vouă, cel ce nu intră
pe ușă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar” (Ioan 10,1). La alţii: ”Zis-a
67
Domnul: ”Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele
bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5,16)
Proscomidiarul, acea cămăruţă sau firidă din stânga altarului, are o semnificaţie
simbolică pe care o găsim și în ritualul sacru al Proscomidiei: ”Absida este după chipul peșterii
din Betleem, unde S-a născut Hristos și după al peșterii în care a fost înmormântat El”, zice
Sfântul Gherman al Constantinopolului127.
Programul iconografic s-a stabilitt numai atunci când s-a ţinut seama de destinaţia
liturgică și semnificaţia simbolică a acestuia: ”Proscomidia (masa punerii înainte), care
reprezintă locul Căpăţânii, a fost preînchipuit de Avraam când a făcut, după porunca lui
Dumnezeu, un altar de piatră pe munte, a pus deasupra lemne și a așezat deasupra pe fiul său,
dar în locul lui a adus ca jertfă un berbec. Astfel și Dumnezeu-Tatăl, Cel fără de Început și
Vechi de Zile, a dat spre jertfire, la plinirea vremii, pe Fiul Său fără de Început, Care S-a
întrupat din Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, Care este din coasta lui Avraam, după
făgăduinţa jurământului pe care l-a făcut acestuia. Încât, pentruneamul omenesc, nu a cruţat pe
Fiul Său Cel iubit și Unul Născut, ci L-a dat pentru noi, oamenii, (Rom.8,32) și a suferit ca un
om în trup, dar a rămas fără suferinţă în ceea ce privește dumnezeirea. Căci Hristos, mergând
spre răstignire, și-a purtat Crucea; și în locul berbecului, și-a jertfit Trupul Său cel fără nici o
vină, ca un miel căruia I se străpunge coasta cu lancea…”128.
Deci, se zugrăvesc chipuri și scene sfinte în legătură cu Nașterea și Patimile Domnului,
care sunt simbolizate în ritualul Proscomidiei, ca: Răstignirea, Purtarea Crucii, Punerea în
Mormânt, scena numită Pieta, adică Mântuitorul mort, Hristos pe disc, etc.
Peșterea neagră din Nașterea Domnului, din Punerea în Mormânt, etc., simbolizează
lumea copleșită de păcat, în care strălucește ”Soarele dreptăţii”. Peșterea, ieslea, scutecele sunt
indicii ale chenozei lui Dumnezeu, ale pogorârii Sale, Cel care, nevăzut după fire, se face,
pentru om văzut în trup, se naște într-o peșteră, se înfașă în scutece, prefigurându-și astfel
moartea și îngroparea, mormântul și giulgiul îngropării.
Evanghelia după Luca (2,7) vorbește despre iesle și scutece: ” și L-a înfășat și L-a culcat
în iesle”. Stihira ne spune că peștera a fost darul pustiei pentru Pruncul dumnezeiesc.
Semnificaţia acestui dar se descoperă în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care scrie:
127 Gherman al Constantinopolului, Explicarea Liturghiei, Migne, ”P.G.”, col.400 A. 128 Ibidem, col. 396 B-6.
68
”Plecaţi-vă în faţa ieslelor prin care voi, cei lipsiţi, aţi fost crescuţi prin Cuvântul” (adică aţi
crescut, hrăniţi cu pâinea Euharistiei)129. ”Pustia, în cazul acesta, un loc gol, care i-a oferit
adăpost Mântuitorului, pe Care, de la naștere, lumea nu L-a primit, a fost împlinirea prefigurării
Vechiului Testament – pustia în care s-a dat simbolul Euharistiei – mana. Cel Care a dat mana –
pâinea din cer – poporului evreu, El Însuși S-a făcut pâinea Euharistiei – Mielul, așezat pe altar,
al cărui simbol este ieslea, dăruită de pustie, a Noului Testament, ca ofrandă adusă
Pruncului”130.
Crucea este însuși chipul Mântuitorului, iconomia iubirii Sfintei Treimi faţă de omenirea
căzută: ”Iubirea Tatălui răstignește, Iubirea Fiului Se răstignește, Iubirea Sfântului Duh biruiește
prin lemnul Crucii (Filaret al Moscovei). ”Căci cuvântul Crucii, celor pieritori, este nebunie, iar
nouă, celor ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (1Cor. 1,18). Însuși Hristos a arătat că
Crucea este semnul tuturor celor care doresc să-I urmeze (Mt. 10,38: 16,24: Mc. 8,34;
Lc.14,27).
Erminia recomandă ca pe bolta proscomidiarului să se zugrăvească Hristos ca Mare
Arhiereu, șezând pe nori, sau pe scaun, blagoslovind, înconjurat de heruvimi și scaune și ţinând
o Evanghelie deschisă: ”Eu sunt Păstorul cel Bun” (Ioan 10,11); dedesubtul lui sunt zugrăviţi
ierarhii după vrea pictorul, iar mai jos, Jertfa lui Abel și Cain, a lui Ieftae, Sfinţii trei Tineri în
cuptorul cel de foc al Vavilonului, iar în firida proscomidiarului, Pogorârea de pe Cruce. Se
zugrăvește, adesea, viziunea lui Petru din Alexandria, cu Iisus, având cămașa sfâșiată, vorbind
cu Petru, episcopul; în inscripţie citim: ”Cine și-a rupt haina, Doamne?” ”Arie, cel nesocotit la
minte”. Iisus esta înfăţișat tânăr, stând în picioare pe Sfânta Masă, cu cămașa sfâșiată, iar sursa
de inspiraţie a acestei scene iconografice esta un text din slujba Duminicii Sfinţilor Părinţi de la
Sinodul I Ecumenic (Duminica a 7-a după Paști)”131.
Uneori, la unele biserici, pe bolta proscomidiarului, se înfăţișează Christ-Emanuel
înconjurat de sfinţi în medalioane, iar în unele – Sfânta Euharistie sub această formă: Hristos
așezat pe o masă sau pe mormânt, având în spate Crucea; din coasta Lui odrăslește o ramură de
129 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38, ”P.G.”, col.332A. 130 Leonid Uspensky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2003, p.170. 131 Sthira a opta de la ”Doamne, strigat-am...”, la Vecernia mare (Penticostar, ed. V, București, 1936, p.256): ”Cine
a sfâșiat veșmântul Tău, Mântuitorule? Arie, ai zis, cel ce a despicat începătoria cea ăntocmai cinstită a Treimii în
despărțiri”; (Sinaxarul din rânduiala Utreniei din aceeași zi și cel din Mineiul pe noiembrie la ziua pomenirii
Sfântului Petru al Alexandriei, 24 (25) noiembrie).
69
viţă-de-vie, care se încolăcește pe braţele crucii, sau pe trupul lui Iisus și își pleacă, până la
mâna Lui, ciorchinii, din care El stoarce vin (sângele Lui) în potir (comp. Ioan 15,1) și urm.:”Eu
sunt viţa cea adevărată”132.
Viţa de vie amintește de însuși Cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 1-6), căruia I-a plăcut
să Se numească ”adevărata tulpină de vie” iar credincioșii ”viţele”. În alte picturi, El este
înfăţișat în Sfântul Potir, bust-copil sau bătrân cu barbă, cum îl găsim și în gravurile din cărţile
de cult. Într-o icoană veche, anonimul zugrav creștin a adunat toate obiectele sfinte care
amintesc atât jertfa sângeroasă cât și cea fără de sânge. Astfel, găsim trestia și buretele, care
amintesc chinurile; crucea, pe care s-a pecetluit sfânta jertfă; suliţa, semnul morţii; mormântul,
semn al biruinţei, prin care S-a preamărit Hristos întru Înviere și Sfântul Potir, izvor necesar al
mântuirii noastre. Viţa iese din coasta dreaptă, locul unde Mântuitorul a fost împuns cu suliţa și
”a ieșit sânge și apă” (Ioan 19,34).
În firida diaconiconului, se recomandă a se face sus, pe boltă, pe Maica Domnului ori pe
Hristos ca ”Înger de Mare Sfat”, ţinut pe nori de patru îngeri, pe Emanoil și cei patru
Evangheliști, pe Arhanghelul Mihail și pe SfântulIoan Botezătorul.
În Vechiul Testament, Hristos-Logosul, ”prin care toate s-au făcut”, apare ăn mai multe
figuri: Emanuel, prunc, fără aripi; Înger de Mare Sfat, tânăr înaripat; Înţelepciunea, Creatorul,
tânăr amintind de Bunul Păstor sau ”Cel vechi de zile” văzut de Daniil; înger în sfatul Sfintei
Treimi, așa cum i se arată lui Avraam sub stejarul Mamvri; pe tron de heruvimi, ca în viziunea
lui Isaia; în jertfa lui Abel sau Melchisedec.
Hristos Emanuel, reprezentat bust, în medalion sau figură întreagă, stând pe tron, are
chipul tânăr și senin, cu nimb crucifer; este îmbrăcat în veșmânt antic, galben-auriu sau alb cu
reflexe roșii și albastre, înconjurat de profeţi și cete îngerești, ca Împărat al Îngerilor. Uneori, stă
pe tron de curcubeu, înconjurat de Îngeri, Serafimi, de Maica Domnului și Sfântul Ioan
Botezătorul care mijlocesc pentru lume.
Ca Înger de Mare Sfat apare tot cu o figură tânără, care își desface lungile Sale aripi,
îmbrăcat într-un costum încărcat cu ornamente de aur și pietre scumpe, ţinând în mână un
baston de aur ca pentru o lungă călătorie.
132 Diac.Săndulescu Verna, Sfânta Împărtășanie în iconografie, art. în vol. Închinare Î.P.S. Patriarh Miron,
București, 1938, p.176 și urm.
70
”Acest Înger cu aripile desfăcute”, cu nimb crucifer, ca persoanele divine, ”gata să coboare din
cer pe pământ” este Însuși ”Fiul lui Dumnezeu”. Este înaripat pentru că este mesager al
ordinelor divine.
Același înger apare în Filoxenia lui Avraam, dar cu aripile strânse, iar cu aripile
desfăcute apare sub chipul Înţelepciunii, ”care și-a zidit sieși casă” (Pilde 9,1-6), la Ohrida,
Novgorod, Hilandar, Suceviţa.
Ca Logos Creator apare, uneori, tânăr, imberb, alteori bătrân, sub chipul ”Celui vechi de
zile” din vedenia lui Daniil.
Hristos în jertfa lui Abel, care amintește de jertfa Sa curată, este înfăţișat lângă trupul
neînsufleţit a lui Abel; figura Lui are chipul Său caracteristic.
În Jertfa lui Melchisedec - o prefigurare a Euharistiei. Prin funcţia liturgică, aceste reprezentări
amintesc îndeosebi două momente din Liturghie: Imnul Serafimilor și momuntul euharistic al
jertfei. Primul este evocat de imaginile inspirate de profetul Isaia133 și prin reprezentările
Îngerului de Mare Sfat, Emanuel și Logos Creator, înconjurat de îngeri cu ripide în cărora este
scris ”Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Momentul euharistic e amintit de Jertfa lui Abel, ca și apariţia
Mântuitorului în ofranda lui Melchisedec.
Pe lângă aceste scene și sfinţi sunt și ornamente inspirate din vechi miniaturi de
manuscrise, sau simboluri precum Viţa de Vie, Crucea, Mielul (care reprezintă, de obicei,
chipul Mântutorului pe disc, ţinut uneori de Sfântul Ioan Botezătorul), Leul (simbolizează tribul
lui Iuda (Apoc. 5,5) din care cobora Iisus prin David. Ca leul lui Marcu, Iisus a umplut
deșerturile cu glasul Evangheliei Sale134.Reprezintă tipul energiei, în contrast cu tipul blândeţei
și al neprihănirii), Smochinul, Măslinul, Cedrul, Peștele, Isaac (dus de Avraam la sacrificiu,
amintește marea jertfă pe care a făcut-o Tatăl ceresc trimițând pe unul Său Fiu în lume ca să Se
jertfească pe cruce pentru mântirea noastră), Blândul Păstor (inspirat din textele Sfintei Scripturi
(Lc. 15, 4-6; Ioan 10, 11-14; Evr. 13,20), având privirea blândă și cea mai potrivită pentru a le
reaminti oamenilor direct de nespusa dragoste a Sa faţă de noi. Această reprezentare se picta în
frescele catacombelor, pe potire, vase, lămpi de lut, pahare, etc.
133 Pr. Petre Vintilescu, Două imne îngerești în Liturghie, Imnul Heruvimic și Imnul Serafimic, Pitești, 1927, p.56. 134 Arhim. Sofian Boghiu, Chipul Mântuitorului în iconografie, Ed. Bizantină, 2001, p. 42.
71
4.3. Semnificaţia culorilor în pictura bisericească
Orice culoare proiectezã în imagini o lume dincolo de ea, fiind o cale fãrã oprire. De
aceea icoana, pictura pe pereţi sunt fãcute din culori. Culorile înnoiesc și transfigureazã
pãmântul și viaţa de pe el. Culorile formeazã și transfigureazã imaginea icoanei, frescei, de
aceea se cade a ne împãrtãși cât mai mult și mai des de acest dar dat nouã de Dumnezeu135.
Pentru a trãi o clipã raiul, veșnicia lui Dumnezeu pentru a ne bucura, pentru a ne smulge
din umbra vremelniciei, nu trebuie decât sã ne oprim, sã ne apropiem și sã admirãm frumuseţea
unei picturi, a bisericilor ortodoxe creștine. O asemenea întoarcere spre frumos este întotdeauna
o încercare de a opri o clipã timpul pe loc
Glasul tãinuit al culorilor înfrumuseţeazã gândurile ca și cum ai citi dintr-o carte plinã
de înţelepciune. Pe lângã faptul cã ne curãţã mintea și sufletul, culorile au și darul de a
descoperi lumea, natura într-o stare nouã. Ele, prin nuanţele lor și simbolismul lor descoperã
transcendentul și sacrul pe o cale nouã, accesibilã tuturor.
Sufletul omului, dupã cum spune psalmistul, se sãlãșluiește în aceste frumuseţi și
bunãtãţi: “Sufletul lui întru bunãtate se va sãlãșlui.”(Psalmul 24, 21) Sufletul omului care este
“chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27), suspinã dupã aceastã pãrtãșire a frumosului.
Culorile, armonios combinate, îl scot pe om din pasivitate și îl trezesc la acţiuni spirituale
nobile, pentru cã frumosul este un atribut dumnezeiesc.
Culorile, prin efectul lor, devin mãrturisitorul luminii, care la rândul ei ne face sã-L
vedem și sã-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu, cum spune psalmistul: “întru lumina Ta vom
vedea luminã” (Psalmul 35,9). “Iar dacã umblãm întru luminã…, atunci avem împãrtãșire unul
de altul” (1 In. 1,7).
Dogma centralã a creștinismului, Sfânta Treime, a fost adusã spre înţelegere printr-o
icoanã, de pictorul El Greco, prin intermediul culorilor, când a spus: “Dumnezeu-Tatãl e
Lumina, Fiul e desenul, forma, iar Sfântul Duh, culoarea”136. Lumina pe care o realizeazã
pictura menţine viaţa, pentru cã la început a fost lumina “Dumnezeu este luminã” (1 In 1,5). El
a sus la începutul creaţiei: “Sã fie luminã și a fost luminã”.( Facere 1,3)
135 Pr. Cios Teodor, Împărtășirea din imagine, icoana, pag. 106, Ed. Emia 136 Ibidem, pag. 108.
72
A spune “Dumnezeu este Luminã” (In 1,8 și 1 In 1,5) înseamnã cã nu existã nici cea mai
micã umbrã în El. Ca și în icoana în care iconograful începe cu iluminarea progresivã prin
culorile de baz2 și creeazã primele lumini, mici tușe de vopsea albã ce animã îmbrãcãmintea și
pãrţile vizibile ale corpului, fiecare chip uman este chemat sã-L slãveascã pe Dumnezeu, ca
reflexie a sufletului, devenind “luminã”, potrivit sfatului evanghelic: “Așa sã lumineze lumina
voastrã înaintea oamenilor, încât ei, vãzând faptele voastre cele bune, sã-L slãveascã pe Tatãl
vostru, Cel din ceruri” (Matei 5,16)137.
Privind o imagine și priviţi fiind de ea “nu cãutãm sã fim pe placul oamenilor, ci lui
Dumnezeu” ( 1 Tesaloniceni 2,4).
Dar despre culori, erminiile-manuale foarte târzii nu ne oferã decat niște indicaţii fãrã
lãmuriri în ceea ce privește culoarea veșmintelor sfinţilor, deoarece ele reflectã o tradiţie deja
fixatã de multe veacuri. Culoarea, luatã în sine, ea nu reprezintã obiectul, ci îi dã o semnificaţie.
Prin natura sa, ea atinge sensibilitatea și tocmai în aceasta constã caracterul simbolic al culorii,
cãci simbolul este totodatã o chemare și nu doar semnul abstract al unui adevãr. Așa se explicão
convingere care sãlãșluiește dintotdeauna în om: a vedea în fascinanta licãrire a culorii semnul
unei alte lumi. Culoarea nu poate fi consideratã în pictura sacrã ca fiind un simplu mjloc
decorativ, ci face parte din limbajul care urmãrește sã exprime lumea transcendentã.
În domeniul picturii, nu întâlnim sisteme de culori, în schimb, vocabularul culorii este de
o mare bogãţie și varietate138. La Dionisie gãsim unele remarci referitoare la simbolismul
culorilor, dar acestea nu ne permit sã desprindem principiile unei estetici, ci numai o scarã de
valori care decurge din ierarhiile în contextul cãrora apar.
Culorile aprţin lumii simbolurilor. În universul lui Dionisie, simbolurile diferã dupã
nobleţea lor întrinsecã și valoarea lor de reprezentare. Pentru ele simbolurile nobile sunt soarele,
stelele, lumina, simbolurile medii focul, apa și sombolurile inferioare uleiurile parfumate și
piatra. Ultimei categorii îi aparţin și culorile. Pentru a descoperi sensul simbolului, o exegezã
sinagogicã (care conduce spre înalt) duce la învãţãtura inteligibilã, adicã depãșește realitãţile
materiale, pentru a se apropia de sfera dumnezeiascã care se aflã dincolo de toate calitãţile
sensibile139. Dionisie arareori vorbește despre culori, cãci nu acestea constituie subiectul
137 Michel Quenot, De la icoană la ospăţul nupţial, Ed. Sophia, pag. 164. 138 Sevpen, Problèmes de la couleurs, Paris, 1957, pag. 313. 139 Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului, Ed. Sophia, 2005, pag. 160.
73
lucrãrilor sale. Ceea ce îl intereseazã este sã gãseascã un rãspuns la întrebarea fundamentalã:
cum poate Dumnezeu, a cãrui esenţã este de nepãtruns, sã comunice cu creaturile sale, pentru a
le face pãrtașe vieţii dumnezeiești? În acest context, culorile joacã un rol secundar. La sfârșitul
lucrãrii sale “Despre Ierarhia Cereascã” face referire la ele: când cautã sã explice de ce cuvântul
dumnezeiesc îmbracã fiinţele cerești în forma pietrlor multicolore și în forma unor imagini
animale, îndeosebi ale cailor de diferite culori.
“Cât despre imaginile multicolore ale pietrelor, trebuie sã gândești cã ele simbolizeazã,
dacã sunt albe, chipul luminii, dacã sunt roșii, cel al focului, dacã sunt galbene, cel al aurului,
dacã sunt verzi, tinereţea și floarea sufletului; și pentru fiecare formã vei afla imaginile
simbolice capabile sã înalţe mintea”140.
“În ceea ce privește forma (…) cailor, (ea exprimã) ascultarea și supunerea lor; (iar dacã ne
referim la culoare) cei albi aratã strãlucirea lor cât mai apropiatã de lumina dumnezeiascã,
albastrul închis exprimã caracterul lor misterios, iar roșul, mișcarea lor înfocatã, în timp ce
culoarea bãlţatã semnificã unirea pe care ei o sãvârșesc între realitãţi opuse, mulţumitã
capacitãţii lor de dãruire”141.
Aceste douã citate aratã cã simbolismul culorilor nu este întotdeauna același. El este la
fel de variat ca în profeţiile lui Zaharia și cele din Apocalipsã ( Zaharia 1,8; 4,2-3; Ap. 6,3-7).
Dionisie pare sã treacã cu vederea faptul cã roșul reprezintã și un simbol al sãngelui.
Albul era deja înţeles de lumea pãgânã ca fiind o culoare consacratã divinitãţii. Pitagora
le-a cerut discipolilor sãi sã poarte veșminte albe în timpul cântãrii imnelor sacre. Din cea mai
timpurie Antichitate, cei adormiţi erau înfãșuraţi în giulgiuri albe. Pitagora descrie albul ca pe o
fericitã prevestire a nemuririi, iar Plutarh remarcã: “Doar albul este în întregime pur,
neamestecat, nemurdãrit de nicio nuanţã, fârâ sã poatãfi imitat, și totuși mult mai curat și
potrivit celor ce urmeazã sã fie îngropaţi, așteptând ca moartea sã devinã simplã, purã,
dispensatã de orice amestec și de corpul care nu este altceva decât prihanã și murdãrește ce se
poate înlãtura. În orașul Argos, când locuitorii poartã doliu, îmbracã veșminte albe, spãlate în
140 Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, Opere complete, trad. Pr. D. Stăniloaie, Ed. Paideia, 1996, pag 141 Ibidem, pag.
74
apã limpede, dupã cum spune Socrate ”142. Aceste exemple ne aratã cã Antichitatea considera și
ea cã albul e simbol al divinitaţii.
și pentru noi albul reprezintã culoarea care exprimã în mod direct lumea dumnezeiascã.
Prin efectul sãu optic, prin absenţa totalã a culorii, albul apare înrudit cu lumina însãși143.
Strãlucirea sa transmite puritatea și calmul mai mult decât orice altã culoare și totodatã conţine
un dinamism care impresioneazã ochiul asemenea razelor de soare. În cadrul unei picturi, albul
dominã imaginea prin strãlucirea sa și pare a face un salt înainte, cu mai multã forţã decât
celelalte culori144. Albe sunt și giulgiurile celor adormiţi: Hristos din scena punerii în mormânt,
Lazãr care se detașeazã din negrul mormântului, adeseori chiar și scutecele Nou-Nãscutului din
iesle amintesc deja mormântul. Dupã dialectica Areopagitului, albul are mai degrabã un aspect
negativ: culoare a slavei și puterii dumnezeiești, el este de asemenea culoarea distrugerii
pãmântești.
Efectul psihologic al albului apare pregnant în icoanele Schimbãrii La Faţã. Prin albul
sãu orbitor, figura lui Hristos pare sã se detașeze din aureola albastrã, foarte întunecatã, cãtre
centru145. și Teofan întrebuinţeazã albul în zugrãvirea veșmintelor dar într-un mod diferit de
Rubliov. Fresca de la Kahrie-Djami din Constantinopol este un exemplu minunat în ceea ce
privește albul, ceva în gen: Hristos se pogoarã ca un fulger pentru a-I scoate din mormintele lor
pe drepţii Vechiului Testament. Albul atinge aici culmea strãlucirii sale prin forţa mișcãrii
careseatașeazã de fondul albastru întunecat.
Culorile veșmintelor liturgice ale ierarhilor Bisericii bizantine au un dublu simbolism.
Albul lor împreunã cu crucile negre amintesc slava și patimile Domnului.
Albul este și culoarea celor pãtrunși de dumnezeiasca luminã.
Îngerii așezaţi în apropierea mormântului Mântuitorului (Macabei 16,5; In 20,12), cei
care au apãrut la Înãlţare (Fapte 1,20), dar și bãtrânii din Apocalipsã ale cãror veșminte au fost
142 Frédéric Portal, Les Couleurs symboliques dans l’Antiquité, le Moyen Age et Les Temps Modernes, Treutel și
Würtz, Paris, 1837, pag. 46-47, nota 4, citându-l pe Plutarh, La demnde des choses romaines, în traducerea lui
Amyot. 143 Dionisie Areopagitul spune: “…din familia luminii dumnezeiești”, op.cit., pag. 256. 144 Egon Sendler, Icoana chipul nevăzutului, Ed. Sophia, 2005, pag. 162. 145 Este redarea fidelă a istorisirii Ap. Matei: “veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (17,2); la care Ap. Marcu
adaugă: “și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ
înălbitorul” (9,13).
75
spãlate în Sângele Mielului (Ap. 4,4; 7,14). Albul este de asemenea și culoarea neprihãnirii, cãci
celor care se convertesc, Dumnezeu le fãgãduiește cã pãcatele lor vor deveni precum zãpada (
Iosua 1,18).
Sfântul Dionisie numește albastrul “taina fiinţelor”, “caracter tainic”. Este considerat
culoarea transcendenţei în raport cu toate cele pãmântești și sensibile. Strãlucirea culorii
albastre este cea mai puţin înruditã cu sfera sensibilã și cea mai spiritualã dintre toate culorile.
Ea produce o impresie de profunzime și de calm, creeazã aparenţa unei lumi ireale,
imponderabile. În cazul reprezentãrii, albastrul rãmâne pasiv și se îndepãrteazã cu surprindere.
Remarcãm faptul cã acest albastru închis pare sã lipseascã din Sfânta Scripturã, pe când, în
celelalte culturi orientale, spre exemplu în Babilon, albastrurile azurii erau utilizate pe scarã
largã, îndeosebi pentru fondurile decoraţiilor în ceramicã.
Vechiul Testament cunoaște doar o singurã mostrã de albastru: albastru violet, amintind
prin culoarea sa cerul, locașul lui Dumnezeu. Stofele din Cortul adunãrii aveau aceastã nuanţã
(Numeri 4,6-12; Iezechia 23,6; 27,7), ca veșmintele Marelui Preot, chemat, prin funcţiile cu care
era investit, sã comunice direct cu Dumnezeu. În picturã, albastrul închis se întâlnește mai ales
la mantia Pantocratorului, ca și în rochia Sfintei Fecioare și în tunicile apostolilor. Centrul
mandorlei din icoana Schimbãrii la Faţã este zugrãvitã în albastru închis, ca și mandorla lui
Hristos în slavã, acoperitã de serafimi.
Se poate totuși afirma cã în acest mediu cultural, ea semnificã taina vieţii dumnezeiești,
în pofida lipsei de izvoare referitoare la simbolismul albastrului.
Roșul este caracterizat de Areopagit prin “incandescenţã” și activitate.
Printre culori, roșul este cel mai activ. El avanseazã cãtre privitor, se impune. Datoritã puterii
sale de luminare, roșul a jucat un rol foarte important în toate culturile.
În terminologia ebraicã întâlnim o serie de expresii care sunt derivate din cuvântul
“sânge”; în gândirea evreilor, “sânge” este echivalent cu “viaţã”. Diferiţi termeni din “roșu
sângeriu” sunt folosiţi pentru a descrie culoarea obrajilor unui tânãr, a veșmintelor, a scuturilor,
dar și pe cea a pãrului, a animalelor și a pieilor colorate. Sensul simbolic al acestui roșu apare
adeseori: instrumentul utilizat pentru stropiri cu apã sfinţitã în cursul diferitelor ceremonii,
ţesãturile pe carele dãruiește Saul ( Regi 1,24),cele despre care vorbesc Pildele (31,330,
Ieremia (4,30). Veșmintele lui Mesia, care-și zdrobește vrãjmașii, este de asemenea de un roșu
stacojiu (Iosua 63,1-3), (Matei 27,28), deoarece el semnificã viaţa pe care Mântuitorul o aduce
76
oamenilor prin vãrsarea Sângelui Sãu. Poate cã aici aflãm o cheie pentru veșmântul roșu al
Pantocratorului, cãci nu se gãsește nicãieri o explicaţie a acestui fapt în literatura de dupã
iconoclasm. O parte a veșmintelor martirilor este de asemenea roșie, simbol al jertfei vieţii lor.
Mantia roșie a Sfântului Arhanghel Mihail sau serafimi în întregime roșii, precum și focul
iadului din Judecata de Apoi ar corespunde semnificaţiei dosului ca foc, datã de Areopagit.
Dar, roșul stacojiu poate avea și un sens negativ în Sfânta Scripturã. În douã pasaje, el
simbolizeazã în mod clar rãul, pãcatul. La Isaia pãcatele, roșii stacojii, devin albe ca zãpada
(Isaia 1,8). În Apocalipsã roșul stacojiu este culoarea ? desfrânate și a fiarei care o poartã
(Apocalipsã 17, 3-4).
În lumea elenisticã, roșul are o semnificaţie religioasã. Înainte de toate, el este atribuit
funcţiei rãzboinice. Plutarh spune cã arhontele din Poteca purta de regulã un veșmânt alb și îi
era interzis sã atingã fierul. Totuși, în ziua comemorãrii faimoasei bãtãlii, în timpul ceremoniei
pentru mort, el apãrea înveșmântat în roșu, cu sabia în mânã.
Policromia templelor mãrturisește cã roșul aparţine și el lumii luminii. Comparativ cu
simbolul roșului în lumea creștinã, cel al Greciei antice surprinde prin sãrãcia conţinutului sãu.
Abia în creștinism a primit roșul consacrarea sa prin sângele lui Hristos.
Purpura exprimã în primul rând ideea de bogãţie146, exprimã în esenţã puterea și, ca
urmare, instrumentul și mãrturia consacrãrii. Veșmântul de purpurã este în același timp regal și
sacerdotal. În Biblie, regii sunt de asemenea înveșmântaţi în purpurã: Baltazar îl îmbracã pe
prorocul Daniel în purpurã, deoarece a tâlcuit scrierea misterioasã de pe zidul Palatului Regal
(Daniel 5,7,16,29); în același fel este îmbrãcat și Ionatan, marele preot și prinţ al Iudeii, bogatul
nemilostiv din parabola cu sãracul Lazãr (Luca 16,19), femeia din Apocalipsã șezând pe fiara cu
șapte capete (Apocalipsã 17,4).
În picturã, purpura pare sã fi pierdut acest aspect ameninţãtor din Antichitate. Ea apare
rar în mantia sa purã; ea se apropie de roșu, devine mai luminoasã. Tãria, puterea nu își au
izvorul în forţele omului, ci sunt darurile lui Dumnezeu. De aceea culoarea veșmintelor regale și
princiare este mai curând roșu închis. Chitonul Pantocratorului este zugrãvit rareori într-o mantã
purpurie și dacã Dionisie , la începutul secolului al XVI-lea la Moscova, lucra cu o paletã
bogatã în roșu închis este dificil sã vedem aici un simbolism.
146 Egon Sendler, op.cit, pag. 106.
77
În literatura de specialitate “culoarea maforionului Fecioarei este adeseori desemnatã ca
purpurã. În realitate, este vorba de un anumit ton de roșu, un roșu cireșiu închis. Maforionul este
doar rareori pictat în albastru închis.” Oare prin aceste tonuri sã-și fi piedut purpura anticã în
întregime caracterul sãu ameninţãtor, pentru a sugera numai bogãţia și pacea profundã a
Împãrãţiei lui Dumnezeu?147
În Sfânta Scripturã , verdele servește ca atribut al naturii, exprimã viaţa vegetalã. Este
culoarea ierbii (Iov 2,12; Cânt. 6,11), a frunzelor (Ieremia 17,8) ș a copacilor (Isaia 57,5;
Psalmul 37, 35); simbolizeazã deci, creșterea și fertilitatea. În limbajul profan, verdele a devenit
simbolul speranţei. Areopagitul dã, poate cea mai frumoasã caracterizare a verdelui: “el este
tinereţe și vitalitate”148.
Strãlucirea verdelui este calmã și neutrã. Ea își are locul între mișcarea în adâncime a
albastrului și înaintarea roșului. Într-o compoziţie, alãturi de alte culori, verdele armonizeazã
întregul. Verdele, în nuanţele sale, variind de la galben la albastru, este larg folosit pentru
pictarea personajelor din icoane la veșmintele mucenicilor, alãturat roșului (jertfa florii tinereţii
lor), precum și la proroci și împãraţi (în reprezentãrile sãrbãtorilor, multe personaje secundare
poartã aceste douã culori, probabil fiindcã alegerea a fost determinatã de raţiuni artistice).
Brunul, compus din roșu, albastru, negru, în comparaţie cu ultima culoare are o coloraţie
vie. Acestei culori îi lipsește strãlucirea și dinamismul culorilor pure. Întâlnim tonurile tonurile
brune pentru tot ceea ce este pãmântesc. Aceste tonuri nu au un simbolism propriu, ci sunt acolo
precum lucrurile. Brunul nu emite un sens independent de ceea ce acoperã, așa cum o face roșul,
variind nuanţele de brun. Brunul închis, ca cel al cãlugãrilor, apropiat de negru este semn al
sãrãciei și renunţãrii la bucuriile vieţii pãmântești. Însã aici nu culoarea dã sensul, ci doar
selectã realitatea.
Negrul este absenţa totalã a luminii. În negru sunt reprezentaţi osândiţii din Judecata de
Apoi, ei au pierdut ceea ce este viaţã, au devenit umbre. La fel, Hade, în icoana Învierii este
negru; în negru este zugrãvit și mormântul din care iese Lazãr înviat și peștera de sub Cruce cu
craniul lui Adam, simbol al intrãrii morţii prin pãcat, pãcat care va fi șters prin moartea lui
Hristos. Peștera din scena Nașterii este de asemenea neagrã, amintind cã Mântuitorul apare “ca
sã lumineze pe cei care stau în întuneric și în umbra morţii și sã îndrepte pașii noștri pe calea
147 Ibidem, pag. 184. 148 Ierarhia cerească, pag.
78
pãcii” (Luca 1,79). Însã negrul mai semnificã și faptul cã, Pruncul trebuie sã treacã prin moarte,
pentru a ne dãrui Viaţa veșnicã.
Într-o compoziţie, efectul negrului este aproape la fel de puternic ca și cel al albului,
semnificând contrariul, adicã el este neantul, adicã absenţa a toate.
La Dionisie Areopagitul, galbenul nu face parte din culorile simbolice, cu toate cã el cunoaște
“galbenul de aur”149. Pentru el, galbenul este prea apropiat de luminã și de strãlucirea aurului
pentru a avea un simbol propriu.
Aurul este egal luminii, într-un anume fel, galbenul are propria sa coloraţie, trãind din
luminã ca și celelalte culori.
Sfânta Scripturã confirmã cã galbenul citron este semn al unei recolte proaste, al
neghinei (Deuteronom 28,22; Ag. 2,77) și chiar al leprei. Aurul nu are coloraţie materialã, însã
galbenul da și anume reflexul pur al luminii.
Compoziţiile culorilor icoanelor și ale frescelor i-au fascinat pe maeștrii picturii
moderne, culori care nu urmeazã principiile unei teorii, ci rezultã din simbolismul lor. Cele 7
contraste pe care le întâlnim în teoria modernã a culorilor pot fi observate și în icoane. Este
vorba despre contrastul dintre douã efecte de culoare, de exemplu: “contrastul picturii în sine “
albastru și roșu; “contrastul clar-obscur” între o culoare închisã și tentele sale mai deschise;
contrastul “cald-rece” între tonurile apropiate de albastru și cele care se înclinã spre roșu și
galben.
Dar, vorbind despre simbolismul culorilor, trebuie sã menţionãm și dacã culoarea este
compactã sau transparentã. Culoarea transparentã aratã imponderabilitatea, ușurimea, iar uneori
chiar înduhovnicirea. Culoarea compactã indicã durabilitate, trãinicieiar alteori centrul
energetic.
Culoarea compactã lipsitã de semitonuri, este de asemenea simbol al trãirii intense.
Semitonurile presupun o acţiune neterminatã, trecerea dintr-o stare în alta și volumetrie.
Culorile contrastante simbolizeazã claritatea și indicã în sãvârșirea ei compoziţionalã.
Pictarea chipului se compune în mod obișnuit, din trei culori: roșu, ocru și adãugirea de alburi.
Pe veșminte se desenau cute care nu întotdeauna corespundeau liniilor trupului. Prin aceasta se
eviatu iluziile reprezentãrii volumetriei150. Transparenţa culorilor se fãcea mai bine în culori cu
149 Ibidem, pag. 150 Nikolav Gusev, Mihail Dunaev și Rafail Karelin, Îndrumar iconografic, vol I, Ed. Sophia, 2007, pag. 311-312.
79
emulsie de ou sau cearã, iar multe alte straturi de culori, fiind suprapuse, se întrepãtrundeau și
culoarea devenea și mai profundã.
În iconografie, liniile de culoare sunt sigure și clare. Persoanelor pictate în ulei și fãrã
semitonuri li se oferã un punct de stabilitate în cadrul privat. Uneori pe chipurile și veșmintele
sfinţilor sunt reprezentate blicuri de luminã, acestea fiind simboluri ale luminii veșnice, a
energiilor dumnezeiești necreate, cu care se unesc sufletele sfinţilor. Acestã luminã este una
extra-spaţialã, ci nu vine nici din afarã și nici din interior. Blicurile de luminã sunt semnele
vizuale ale comunicãrii cu Dumnezeu, între care se aflã sfinţii reprezentaţi în icoane sau fresce.
În iconografie este reprezentat omul viu, adicã cel necuprins de împãrãţia morţii151.
Viaţa adevãratã, cea creatã de Dumnezeu, existã doar atunci când ea are drept temelie, scop și
conţinut Dumnezeirea.
Acesta este construit din metal, în forma unei biserici în miniaturã și are menirea de a
pãstra Sfânta Împãrtãșanie pentru bolnavi, precum și Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor
mai înainte sfinţite. Chivotul amintește de vasul (nãstrapa de aur) cu manã, care se pãstra în
chivotul sau tabernacolul din templu.
Existã biserici în care, pe Sfânta Masã, se aflã un baldachin înãlţat pe patru colonete
amplasate în cele patru colţuri ale mesei altarului, numit și ciborium și care simbolizeazã cerul.
Ca atare intradosul sãu este pictat în albastru iar din centrul sãu atârnã un lanţ de aur, la capãtul
cãruia se aflã un porumbel, simbolizându-L pe Sfântul Duh care se pogoarã peste Sfintele
Daruri. Baldachinul aflat “pe dumnezeiasca Masã înseamnã Cortul cel nevãzut, care este
împrejurul lui Dumnezeu, adicã slava lui Dumnezeu și darul cu care Însuși Se acoperã,
Îmbrãcându-Se cu lumina ca și cu un veșmânt și pe scaunul cel preaînalt al Slavei Lui șezând.”
Ca element arhitectural, acest ciborium este rar întâlnit în bisericile actuale, dar el apare
aproape întotdeauna în cadrul programului iconografic, în scena numitã Împãrtãșirea
Apostolilor. Aceasta are loc în ceruri, acolo unde apostolii slujesc cu Hristos și este imaginea
Împãrtãșirii coliturghisitorilor din Liturghia Arhiereascã. Compoziţia simetricã, amplasatã pe
axul absidei altarului, are în centrul ei ciborium-ul respectiv, care adãpostește altarul. Hristos,
înveșmântat dupã moda anticã sirianã sau cu veșminte arhierești, este pictat de douã ori, în
stânga și în dreapta ciborium-ului, dând grupului de șase apostoli din dreapta Trupul Sãu, iar
celor din stânga Sângele Sãu.
151 Ibidem, pag. 213.
80
Este o temã esenţialã a iconografiei altarului, care este pictatã chiar și în cazul în care spaţiul
rezervat picturii are o suprafaţã restrânsã, despre care voi vorbi în capitolul IV, Programul
iconografic în Bisericile Ortodoxe, Pictura Sfântului Altar.
Altarul are douã încãperi anexe (pastoforii), sub forma unor absidiale, dar care, uneori,
în lipsa spaţiului necesar, pot fi doar sub forma a douã nișe dispuse în pereţi, la nord și la sud.
La nord este proscomidiarul sau protesis, cuvânt în greacã care se traduce prin punere înainte,
ofrandã, unde se aduc darurile credincioșilor. Hagia Protesis simbolizeazã Locul Cãpãţânii,
unde a fost rãstignit Hristos. Încãperea de la amiazãzi a altarului se numște diaconicon sau
veșmântor, întrucât aici se pãstreazã veșmintele de slujbã, cãrţile liturgice. Iniţial cele douã
încãperi anexã aveau diverse forme. Dupã abandonarea tipului basilical-în care absidiile
deveniserã o prelungire fireascã a navelor laterale- s-a ajuns ca, începând cu secolele IX-X sã
fie consacrat tipul structural al bisericii cruce greacã înscrisã. În aceastã situaţie, absidei
principale și altarului, aflat în prelungirea longitudinalã a crucii, i s-au alipit douã absidiole, în
prelungirea celor douã rezultate între braţele crucii.
În general, biserica este amplasatã la înãlţime, iar, în cadrul ei , încãperea altarului se
aflã ceva mai sus, locașul de cult fiind simbolul Bisericiispirituale, al “cetãţii care stã deasupra
muntelui la care vor merge popoarele, cum spune prorocul Maleahi sau Mântuitorul Hristos
Însuși.( Matei 5, 14). Dar, spaţiul cel mai sfânt, deci cel mai “înalt” în plan arhitectural, este de
fapt altarul, întrucât toate converg cãtre el.
Dacã biserica, prin mișcarea circularã a slujbei de sfinţire sau de târnosire, este într-un
fel despãrţitã de lumea profanã din jur, devenind un loc sacru, la fel și încãperea altarului, fiind
amplasatã cu câteva trepte mai sus decât pardoseala naosului, aratã prin aceasta cã este spaţiul
sfinţeniei, în care se aflã altarul de jertfã, care de regulã se amplaseazã pe un loc înalt, cât mai
aproape de cer. Pe de latã parte, trpetele altarului mai simbolizeazã “starea fiecaruia din îngeri și
sfinţi, pentru cã și la îngeri și la sfinţi sunt trepte și grade pe care și la noi le urmeazã arhieria
dupã rânduiala arhieriei celei de jos, precum zice Dionisie… iar înãlţarea altarului “închipuie
cele mai presus de ceruri cã Preasfântul Prestol însemneazã cã S-a înãlţat Iisus cu trupul mai
presus de toatã stãpânirea, domnia și putrea, și a șezut de-a dreapta Pãrintelui.”
Altarul este, deci, acea parte a bisericii, care “prin înfricoșatul Jertfelnic, adicã prin
Sfânta Masã, aratã pra Stãpânul Cerului, care este și Sfintele Sfinţilor, se cheamã scaun, locul
81
lui Dumnezeu, odihna, curãţenia, locaș Jertfei celei mari, Mormântul lui Hristos și sãlãșluire
Slavei Lui.”
5. Câteva considerații despre pictorii bisericești
Apologeţii ortodocși comparã arta sacrã cu Sfânta Scripturã. Biblia poartã în sine atât
informaţia cea mai importantã, cât și acea putere de viaţã fãcãtoare, care acţioneazã nemijlocit
asupra omului și pãtrunde cu o razã în adâncurile lui. Sfânta Scripturã este revelaţia și harul lui
Dumnezeu, cuprinsã în cuvânt omenesc. Însã pictura bizantinã este Tradiţia Bisericeascã și
harul lui Dumnezeu manifestat prin linii și culori, asemenea unei scrieri în culoare. Sfânta
Scripturã este ascultatã în tãcere, artei sacre ne adresãm în rugãciune. Lumea duhovniceascã
este descoperitã sufletului omenesc prin Sfânta Scripturã, iar prin picturã sufletul omenesc
comunicã cu aceastã lume, picturã care mãrturisește ca lumea duhovniceascã este alãturi de noi,
cã însuși sufletul este pãrticica acestei lumi.
Arta sacrã are douã câmpuri. Câmpul primar este inima omeneascã, în care trebuie sã fie
scrisã icoana prin rugãciune și trãire misticã lãuntricã. Aceastã vedere a chipului sfânt,
nezugrãvit încã în culori și linii, se sãvârșește printr-o simţire deosebitã pe care noi o numim
convenţional “ simţul încredinţãrii”: sufletul știe cu cine comunicã și apoi va recunoaște chipul
vãzut în picturã sau îl va respinge așa cum face muzicianul cu nota falsã.
Experienţa misticã de comunicare cu Biserica Cereascã și trãirea realitãţilor duhovnicești,
dã frescelor și icoanelor conţinutul adevãrat, iar modelul de pe care se scoate o copie, îi conferã
forma canonicã și autenticitate istoricã. Fãrã autenticitate misticã forma apare ca o icoanã
adormitã; ea poate fi frumoasã în exterior, dar poate sã nu fie auzitã poate fi asemnea unui vis.
Zugravul poate deveni fie un ascet, fie un mincinos, a treia cale nu poate fi cu putinţã.
Dimensiune artei sacre se poate manifesta în câmpul lemnului sau al zidului, câmpul mic, închis
trebuie sã se deschidã și sã se lãrgeascã la infinit.
Icoana sau fresca începe de la linie. Vom identifica trei feluri de linii:
linie luminoasã
linie unicã
linie neîntreruptã.
82
Linia luminoasã este acea linie care fiinţeazã dincolo de frescã, care indicã sferele ei,
planurile și câmpurile. Aceasta linie își are începutul în afara limitelor iconografice și trece
dincolo de planul ei material. Ea este din împãrãţia nevãzutului. Asemãnându- o cu acesta
împãrãţie, ea dispare în împãrãţia nevãzutã, asemenea unui sunet de frecvenţã înaltã, care fãrã a
înceta sã fie, este inaccesibilã percepţie omului152.
Linia luminoasã poate fi numitã linie raţionalã, cugetãtoare, însã în sensul patristic al
acestui cuvânt, prin care raţiunea este diferitã de facultatea de a judeca. Mintea, raţiunea era
pentru Sfinţii Parinţi trezvie și strãvederea duhului care putea sã foloseascã în mod liber de
puterile sufletului.
Linia unicã pornește din inima omului și ea este prezentã în liniile picturale. Cuvântul
care nu izvorãște din inimã e un cuvânt mort, chiar dacã formal el pare sincer. Linia care nu
pornește din inima va fi o linie mincinoasã. Într-o astfel de situaţie nu mai avem o descoperire a
tainei, ci o nãscocire. Linia care pornește de la judecatã sau de la imaginaţie este o linie oarbã.
Linia neîntreruptã este cea de-a treia linie, cu ea se face realizarea și întruchiparea practicã a
primelor douã condiţii. Mâna pictorului trebuie sã fie supusã inimii și sã deseneze linia printr-o
mișcare unicã, neîntreruptã, dar în niciun caz sã nu o deseneze cu migalã.
Se poate obţine, astfel, o linie împãrţitã, cu puncte legate artificial. Aici își intrã în
drepturi tehnica scrierii, însã esenţialã rãmâne starea: atunci când inima este eliberatã de pãcate,
patimi și griji, pensula este eliberatã de impulsuri sau încordãri spasmodice. Asta nu înseamnã
cã pensula trebuie slãbitã la ţinere. “ Slãbirea pensulei este atingerea minţii, adicã starea de
nepriveghere, când de sufletul omului se pot lipi duhurile pãrãsite. Pensula nu trebuie ţinutã
încordat, acesta fiind un semn al mândriei, se ascunde boala insuccesului, insuficienţa vederii
interioare care vrea sã compenseze prin cunoștinţe raţionale, ca și cum ar vrea sã înfrunte
orbirea prin puterea voinţei, iar uneori lipsa unei tehnici corecte de picturã. Pictorul trebuie sã
ţinã pensula degajat, iar mâna sã se afle în starea de dispoziţie optimã a mușchilor”153.
Prin ce se deosebește linia unicã de cea neîntreruptã? De exemplu: sprâncenele pe chipul
zugrãvit sunt o linie unicã iar fiecare sprânceanã este o linie neîntreruptã, continuã, pe care
pictorul trebuie sã o deseneze dintr-o singurã mișcare, fãrã oprire. Linia ruptã este linia
degradãrii, a descompunerii.
152 Nikolav Guses, Mihail Dunaev și Rafail Kareliv, op. cit. pag. 327. 153 Ibidem, pag. 327-329.
83
Mișcarea liberã a mâinii e o mișcare sigurã, linia, întreagã, constantã; mișcare în care
pensula sã nu se desprindã de pe lemn sau perete. În aceastã mișcare nu trebuie sã fie exces de
încordare, pensula nu se oprește și nu face linii întrerupte, de altfel nu sunt nici vibraţii-
tremurãturã a mâinii, nu este un desen minuţios, exact și în același timp nu este o degajare
neglijentã, nu este o apãsare mândrã, nu este fricã și nesiguranţa, ca și cum mișcarea s-ar sãvârși
pe întuneric. Mișcarea liberã a mâinii evitã liniile locale izolate, care nu sunt compatibile cu
simţul liniei unice și integritatea compoziţie. Mâna nu trebuie sã aibă sprijin, ea atârna, la fel, nu
e voie sã corectezi o linie printr-o alta suprapusã peste ea. În acest caz, mișcarea liberã va lipsi
din douã linii: prima va fi falsã, iar cea de-a doua va fi orientatã spre a îndrepta ceea ce nu poate
fi corectat.
Linia este o crevașã cãtre lumea duhovniceascã, ea e un luminiș în lumea stricãciunii,
întunecatã, și de aceea, în esenţa sa, materia poate fi luminatã doar de har. Domnul a spus: " Tu
însã când te rogi, intrã în cãmara ta, și închizând ușa roagã-te Tatãlui tãu, Care este în ascuns și
Tatãl tãu, Care este în ascuns îţi va rãsplãti ţie" ( Matei 6,6).
Atelierul iconarului sau șantierul zugravului trebuie sã fie asemãnãtor cu o chilie, unde
toate te îndeamnã la rugãciune. Aici, în afarã pensulelor, pigmenţilor și a altor lucruri necesare
pictorului, nu se cuvine a avea niciun fel de alte lucruri strãine care sã abatã și sã împrãștie
atenţia. Chiar și pensulele și culorile aruncate în dezordine sunt un lucru deranjant pentru mintea
pictorului.. Ea trebuie sã fie adecvatã, ca în vremea Sfintei Liturghii.
Așadar , zugravul trebuie sã își curãţeascã și inima și locul de lucru, deoarece acesta îl
definește.
Începutul zugrãvirii este linia, iar linia pornește din inima. Inima, în înţelesul Sfinţilor
Pãrinţi, este locul sãlãșluirii duhului omului sau însuși duhul. De aceea punctul de origine al
artei sacre se aflã în lumea nevãzutã, apoi se ivește în cea vãzutã și se exprimã, ca și cum ar
pogorî în planul pictural.
Simţul încredinţãrii este simţul asemãnãrii celui reprezentat cu persoana sfântului, adicã
recunoașterea lui, pe care inima l-a vãzut în trãire misticã, iar nu în mod vizual, ci în rugãciune.
Transcrierea este apropierea de persoanã, copia este chiar potrivirea vizualã cu imaginea
iconograficã. Atunci "când nu au reușit primele linii, atunci îndreptarea trebuie începutã din
propria inimã, adicã sã aduci pocãinţã pentru pãcate, mai ales întru autoconfirmarea plinã de
84
mândrie și în încrederea tainicã în propriul talent și în propriile capacitãţi"154; cu smerenie sã
rogi sfântul, pentru ca el sã ţinã nevãzut pensula, dimpreunã cu pictorul, adicã sã poarte
mișcãrile mâinii sale. Prin mișcarea cotului se poate reprezenta o figurã geometricã, însã nu o
linie vie. Mișcarea cotului e o mișcare moartã, automatã, asemenea mișcãrii roţii.
Prin mișcarea degetelor putem finisa detalii, putem colora, adicã nu creãm, ci
completãm. Esenţialul în icoanã sunt ochii și mișcarea principalã a pictorului este mișcarea
mâinii. Sufletul se reflectã în ochi - ochii din icoana sunt luminișuri din lumea duhului în lumea
materiei.
Simbolul ochilor este cercul, sau cercul cu punct în mijloc, cercul fiind simbolul
veșniciei, soarelui, întregului, desãvârșirii. De la Veșnicie trebuie sã porneascã liniile sferelor
compoziţionale ale icoanei și formele ei, care ca formã exterioarã pot sã nu semene cu un cerc.
Pentru a nu copia o imagine, trebuie sã trãim lãuntric imaginea, sã citim textul ei semantic, apoi
s-o însemnãm cu scrierea noastrã, cãci copierea înseamnã moartea imaginii sacre, adicã ar
însemnã sã transpui mecanic linii și detalii de pe model pe lemn sau perete.
La început este conţinutul și mai apoi forma. În copie, la început e forma și apoi
conţinutul. În transcriere, unitatea duhovniceascã se transmite prin culori și linii, astfel încât tot
ce se transmite are loc de la interior spre exterior.
Pentru ca pictura sã fie reușitã este caracteristicã linia unicã și nu cea întreruptã, fragmentatã în
mișcãri separate, pentru cã dacã existã aceasta atunci nu exista nici icoanã.
În Îndrumarul Iconografic, Arhimandritul Rafail Karelin ne spune cã “ linia desenatã
prin câteva mișcãri discrete mãrturisește despre lipsa a douã condiţii necesare: unirea minţii cu
chipul și îndemnul (imboldul) care vine din lumea duhovniceascã când iconarul devine un
mijlocitor, transmiţãtor și dezvãluitor al acestui imbold”155. Aceasta însemnând sã se întample
într-o viaţã vie, deosebit de adâncã și de clara lucrare a minţii.
Linia unicã devine descoperire, relevare, materializare și arãtare în culoare a celui care
este prezent nevãzut.
Linia nu trebuie sã fie ascuţitã și colţuroasã, ca și cum ar fi ruptã, colţurile, rupturile,
capetele ascuţite sunt atribuite forţei întunecate. Rotunjimea, mișcarea fireascã a liniei sunt viaţa
liniei, iar colţurile sunt semnul complexitãţii, ruperii, descompunerii, contrazicerii.
154 Ibidem, pag. 336 155 Ibidem, pag. 340
85
Despre culorile trupurilor și a veșmintelor se spune cã sunt condiţionate pentru cã
realitatea trupului este chipul viitoarei Învieri, trupului preschimbat și nu veșnicia cãrnii.
Zugravul trebuie sã fie un bun creștin: el trebuie sã trãiascã întru viaţa Bisericii, sã se
sfinţeascã cu Tainele ei, pentru ca tradiţiile, rânduielile și obiceiurile bisericești sunt condiţia
autenticitãţii creaţiilor zugravului și numai așa va putea grãi Domnului cu cugetul: “Tu Însuţi
viazã întru mine, Însuţi lucreazã prin mine, Însuţi sãlãșluiește în inima mea, Însuţi povãţuiește
mâna mea.”; sau “ Tu, Doamne Dumnezeule, Stãpân a toate, lumineazã și îndrepteazã sufletul,
inima și mintea robului Tãu; cãlãuzește-mi mâinile ca sã pot înfãţișa cum se cuvine și în mod
desãvârșit chipul Tãu, al Sfintei Tale Maici și pe cele ale tuturor sfinţilor, spre slava, bucuria și
nfrumuseţarea sfintei Tale Biserici”, rugãciunea iconarului156.
Zugravul trebuie sã-și vadã neajunsurile, sã-și simtã pãcãtoșenia și nevrednicia, sã-și
vadã lipsurile artei sale și tot ceea ce împiedicã harul lui Dumnezeu sã lucreze în el și prin el.
Natura sensibilã trebuie sã se elibereze de orice legãturã cu lumea și cu pãcatul: “Noi nu
suntem nãscuţi pentru a mânca și a bea, ci pentru a strãluci cu virtuţile noastre întru Slava
Creatorului nostru. Ne hrãnim din necesitate, pentru ca viaţa noastrã sã-și pãstreze puterea în
vederea contemplãrii, pentru care suntem nãscuţi”157.
Vieţuirea în Bisericã, înzestrarea misticã, capacitatea și vrednicia artistului, adicã
prezenţa harului în inimã, dau artistului posibilitatea de a deosebi sfinţenia de nesfinţenie,
adevãrul de minciunã. Împãratul Solomon scrie: “Bea apa din puţul tãu și din pârâiașele care
curg din zvorul tãu” (Pilde 5,15). Însã pictorul nu bea numai el, ci scoate din acest puţ și dã și
altora sã bea.
Pictura bisericeascã este imaginea veacului ce va sã fie, a preschimbãrii lumii, de aceea
ea privește din viitor în prezent, iar pentru a fi vrednici de lucrul acesta, trebuie sã ne restaurãm
pe noi înșine mai întâi. John Baggley158 ne oferã în câteva cuvinte, învțãţãturi care trebuiesc
cugetate:
“Viaţa în Hristos începe și se dezvoltã cât timp trãim pe pãmânt, însã desãvârșirea ei se
atinge abia când vom fi ajuns la “Ziua aceea” (…) Cãci dacã, cu ajutorul Sfintelor Taine, vor
putea avea parte la Ziua Judecãţii de Însuși Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit și au auzit de
156 Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului, Ed. Sophia, București 2005, pag. 195. 157 Nichephoros Blemnaydes, Epistola universalilor et ad muntos, ”PG” 142, col. 608. 158 John Baggley, Porți spre veșnicie, Ed. Sophia, București 2004, cap. Spiritualitatea zugravilor de icoane.
86
la El aceeași învãţãturã pe care i-o dãduse Lui Tatãl, apoi nu e puţin adevãrat faptul cã, pentru
așa ceva, ei trebuiau sã se fi împrietenit cu Domnul și sã-și fi dobândit urechi pentru El înca de
aici, de pe pãmânt. Doar nu vei avea de gând, omule, cã abia dupã ce vei fi trecut în cealaltã
lume sã te împrietenești și sã-ţi deschizi urechi duhovnicești (…) ( sau sã-ţi gãtești hainã de
nuntã sau alte lucruri trebuitoare nunţii la care ești chemat)? Ci viaţa de aici trebuie sã-ţi fie
fabrica sau atelierul tuturor acelora”159.
“Lucrarea pornește de la Dumnezeu, din partea noastrã se adaugã bunãvoinţa. A Lui e
propriu-zis desãvârșirea, a noastrã e numai dorinţa de împreunã-lucrare. Cu alte cuvinte, întrucât
ne supunem harului și întrucât “nu ascundem talantul” și nu “stingem, Duhul” ce arde în
noi”160.
Despre liniștire:
“Pisica pândește șoarecele și gândul celui ce se liniștește, șoarecele cunoscut cu mintea. Nu
respinge pilda mai sus spusã. Iar de nu, încã n-ai cunoscut liniștea”161.
“Cel ce a ajuns la liniște, a cunoscut adânc (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta dacã n-a
vãzut și n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor și ale vânturilor și n-a fost poate stropit de
ele”162.
“Pomenirea lui Iisus sã se uneascã cu rãsuflarea ta și atunci vei cunoaște folosul liniștii”163.
Despre rugãciune:
“Îngrijindu-te de rugãciune, fã-te foarte milostiv”164.
“Agonisește toatã bãrbãţia și vei vedea pe Dumnezeu ca Învãţãtor al Rugãciunii”165.
“…frumuseţea rugãciunii nu se cunoaște prin învãţãtura altuia. Cãci ea are de la sine învãţãtor
pe Dumnezeu, Care învaţã pe om cunoștinţa și dã celui ce cere rugãciunea și binecuvânteazã
anii celor drepţi”166.
159 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv și trad. din limba greacă Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2001, pag. 21-22. 160 Ibidem, pag. 27. 161 Sfăntul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia, vol. 9, trad., introduceri și note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Ed.
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pag. 380. 162 Ibidem, pag. 383. 163 Ibidem, pag. 394. 164 Ibidem, pag. 413. 165 Ibidem, pag. 417.
87
Despre nepãtimire:
“Nepãtimitorul, ce trebuie sã spunem mai mult, «nu mai vieţuiește el, ci Hristos vieţuiește în
el.»(Galateni 2,20)”167.
“Fericitã nepãtimire înalțã de la pãmânt mintea sãrmanâ și ridicã pe cea sãracã din patimi.
Dragostea atotlãudatã o face sã șadã cu îngerii stãpânitori, cu cãpeteniile poporului Israel”168.
Despre dragoste:
“Dacã faţa celui iubit ne preschimbã în chip vãdit pe toţi și ne face luminoși, veseli și
neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stãpânului, când vine în chip nevãzut în sufletul curat?”169.
“Iubirea este adâncul (abisul) luminãrii. Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâșnește mai mult,
cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea
veacurilor”170.
166 Ibidem, pag. 418. 167 Ibidem, pag. 422. 168 Ibidem, pag. 424. 169 Ibidem, pag. 427. 170 Ibidem, pag.430.
88
Concluzie
Ce este locașul de cult? Ce se pictează într-un spațiu anume? Sau mai bine zis ce scenă este
aceea? Cu toții, poate, știm câte ceva, dar e mai greu atunci când participăm la slujbă, să gândim
simbolismul picturilor paralel cu rugăciunile rostite de preot, cântările ce se cântă și ce ne
spune Sfânta Evanghelie în ziua aceea.Iată Dumnezeu se face prezent în fiecare cuvânt rostit, în
fiecare pictor ce-I pictează Chipul, aceasta fiind pentru noi o adevărată comoară ce ar trebui s-o
prețuim și să-I mulțumim că ne-a binecuvântat astfel. Iar aceasta o putem face gândindu-ne la
proorocii din Vechiul Testament care n-au văzut niciodată Chipul lui Dumnezeu și care au fost
drepți până la sfârșitul zilelor lor. Ei ne sunt nouă pildă pentru că uitându-ne la ei și la viața ce
au viețuit-o, să luăm aminte și să ne întărim în credință căci el este pururea lângă noi prin orice
pictură murală ori icoană.
Biobliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, întipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
2. Evanghelii apocrife, trad., studiu introductiv, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Ed.
Polirom, 2002
3. Areopagitul, Sfântul Dionisie, Opere complete și Școliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr.Dumitru Stăniloaie, Editura Paideia,
București, 1996.
4. Baggley, John, Porți spre veșnicie, Editura Sophia, București, 2004.
89
5. Boghiu, Arhim. Sofian, Chipul Mântuitorului în iconografie, Editura Bizantină, București,
2001.
6. Braniște, Pr. Prof. Dr Ene, Liturgica Generală, volumul II, Editura Episcopia Dunării de
Jos, Galați, 2002.
7. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Teoretică, Editura Institului Biblic și de Misiune al
Bisericilor Ortodoxe Române, București, 2002.
8. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 1975
9. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv și trad. din limba greacă Pr.
Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București 2001.
10.Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, București, 2005.
Cios, Pr. Teodor, Împărtășirea din imagine, Icoana, Editura Emilia, Deva, 2007.
11. Crainic ,Nechifor, Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Decretes,
Declarations, Messages, Textes Française et latin, tables bibliques et analytique et index des
services, Éditions du Centurions, Paris, 1967, Chapitol VII, L’art sacre et materiel du culture.
12.Damaschin, Sfântul Ioan ,Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor, ediţia a II a, trad. de
Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, 1998.
13.Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000.
Evdochimov, P Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. Grigore Moga și Petru Moga, Ed.
Meridiane, 1993;
14.Gârbea, Pr. Gheorghe, Curs de Artă Creștină, Editura Universității din Pitești.
15.Gusev, Nikolai; Dunaev, Mihail; Karelin, Rafail, Îndrumar iconografic, volumul I,
Editura Sophia, București, 2007.
16.Ispir, Conf. Univ Mircea, Studiul desenului, culorii, compoziției și expresiei în arta
eclezială, volumul I, Editura Junimea.
90
17. Krug, Monahul Grigorie, Cugetările unui iconograf despre sensul și menirea icoanelor,
Editura Sophia, București, 2002.
18. Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Ed. Anastasia, București 1992.
19. Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, 2001.
21. Manea, Vasile, Ce este icoana?,Editura Reîntregirea, Alba–Iulia, 2005.
22. Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, insoţite de comentarii, traduse de Uroș
Kovincici și N. Popovici, vol. I, II, Arad, 1931.
23. Mamboury, E., Topographie de Ste-Sophie-Le Sanctuaire et la Soléa, le Mitatorion, le
Puits Sacre etc., In Atti del V. Congresso internationale di studi bizantini; (Roma, 1936).
24. Ozolin, Pr. Nikolai, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Editura Anastasia, București,
1998.
25. Palade, Mihaela, O posibilă Erminie arhitecturală, Editura Sophia, București, 2004.
Portal, Frédéric, Les Couleurs symboliques dans l’Antiquité, le Moyen Age et Les Temps
Modernes, Treutel și Würtz, Paris, 1837.
26. Quenot, Michel, De la icoană la ospăţul nupţial, Ed. Sophia.
27.Răduleanu, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghie și Apocalipsă, Editura , București, 1994.
28. Rousseau, Daniel, Icoana, lumina feței Tale, Editura Sophia, București, 2004.
29.Scărarul, Sfăntul Ioan , Scara, în Filocalia, vol. 9, trad., introduceri și note de Pr. Prof.
Dr. D. Stăniloaie, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1980.
30. Sendler, Egon, Icoana, imaginea nevăzutului, Ed. Sophia, 2005.
31. Sevpen, Problèmes de la couleurs, Paris, 1957
32. Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Trata asupra tuturor dogmelor credinţei
noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostrum Iisus Hristos și urmașii
Săi, traducere de Toma Teodorescu, București, 1865, în lucrarea de faţă este citată ediţia apărută
la Ed. Argiepiscopiei Sucevei și Rădăuţilor, 2002.
91
33. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei / studii, Editura Anastasia,
București, 2005.
34. ștefănescu, I.D., Iconografia artei bizantine și a picturii feudale române, București,
1973.
35. Tarnavschi, Vasile, Arheologia Biblică, Cernăuţii, 1930.
36.Uspensky, Leonid, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2003.
37.Vintilescu, Pr. Petre, Două imne îngerești în Liturghie, Imnul Heruvimic și Imnul
Serafimic, Pitești, 1927.
Studii și articole
1.Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, în B.O.R., an
XCU, nr. 5-6, mai-iunie, 1974.
2. Blemnaydes, Nichephoros, Epistola universalilor et ad muntos, ”PG” 142, col. 608.
3.Eussebiu de Cezaree I. D.ștefănescu, Probleme de seamă ale Bisericii Picturale Bizatine. în
”B.O.R.”, 1940, nr 9-10.
4.Frențiu, Pr. Vasile, Templul Vechiului testament,prototipul locașului de cult creștin, in
”M.B.”,an XXIX, 1-3, 1979.
5.Gherman al Constantinopolului, Explicarea Liturghiei, Migne, ”P.G.”, col.400 A.
6.Moldovan, Pr. Conf. Dr.Ilie, Temeiurile scripturistice ale închinării credincioșilor în Sfânta
Biserică, în ,,Ortodoxia”, An XXXIV, nr.3, martie, 1982.
7. Mystagogia, text grec, ”P.G.”, t. XLI, col. 657-718, trad. Rom. De D. Stăniloae, în ”R.T.”
(Sibiu), 1944, nr. 3-4 și nr 7-8, subtitlul “Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii”a, ”P.G”
92
Omilia a II-a la cei 40 de Ucenici, ”P.G.”, 31, 509 A.. XX, Descrierea bisericii și explicarea
mistică…, Migue, ”PG”, t.98, col.383-453
8. Îndeosebi Despre Sfânta Biserică și tâ1nosirea ei și Tâlcuire despre dumnezeiscul locaș, text
grec, în ”PG”, t. CL, col. 305-361, 697-750 și trad. Rom. Din vol. cu opera completă a lui
Simeon, cu titlul Tratatul asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe…, tip. T.
Teodorescu, București, 1866,col. 1545 Grecu, Vasile, Cărţi de grupă bisericească bizantină, ,
în ”Candela”, octombrie 1805.
9.Diac.Săndulescu Verna, Sfânta Împărtășanie în iconografie, art. în vol. Închinare Î.P.S.
Patriarh Miron, București, 1938.
10.Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Temeiuri scripturistice ale artei iconografice bizantine, înT,V.,
serie nouă, an V, nr.1-3, ian.-martie, 1995.
11.Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38, ”P.G.”, col.332A.
12.Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilia la Epistola I către Corinteni, IV, ”P.G.” T LXI, col. 54.
13. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia XXIII la Matei, în ”P.G.”, T. LVII, col 303- 307
14.Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Isaia, XI, ”P.G.” ,T XXX, col. 12.
15.Uspensky, Leonid, Simbolistica Bisericii, trad. de Pr. I.L.Turcanu,în ”M.M.S.”, an XXXVI,
nr .5-6, 1960
93
CURRICULUM VITAE DATE PERSO�ALE: �UMELE: TROACĂ ROXANA
DATA �AșTERII: 19. 01. 1986
ADRESA: Str. MINERILOR, Bl. 23, Sc. 1, Ap. 13, Et. 3, TG. CĂRBUNEșTI,
JUD. GORJ.
�UMĂR DE TELEFO�: 0722938178
STATUTUL CIVIL: NECĂSĂTORITĂ
�AŢIO�ALITATE: ROMÂNĂ
STUDII: FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ PATRIARHUL JUSTI�IA�,
SPECIALIAREA ARTĂ SACRĂ, 2005 – 2008.
LICEUL DE ARTE PLASTICE CO5STA5TI5 BRĂILOIU, TG. JIU, 2001 -2005.
Top Related