Dreptul Uniunii Europene

1. De ce?2. Tematică- 3 părţi esenţiale

2.1 Introductivă- originile ideii de unitate la nivel european, contextul apariţiei comunităţilor europene/a Uniunii Europene, apariţia comunităţilor europene şi a Uniunii.

2.1.2Dezvoltarea construcţiei europene- dimensiunea calitativă (perfecţionarea instituţiilor comunitare şi a construcţiei comunitare în general, dimensiunea cantitativă ( extinderea comunităţilor europene/Uniunii prin aderarea unor noi state

2.1.3 Caracteristicile comunităţilor europene/ Uniunii

2.2 Ordinea juridică a UE. - noţiunea - principiile care guvernează ordinea juridică a UE- izvoarele dreptului UE: primare, derivate, acordurile internaţionale ale comunităţilor europene/ UE,

izvoare complementare, izvoare nescrise.- Aplicabilitatea dreptului UE în dreptul intern al statelor membre: aplicabilitate directă, imediată şi

aplicabilitatea prioritară.

2.3 Sistemul instituţional al UE.- criterii care diferenţiază instituţiile UE de organele, oficiile şi agenţiile acesteia- principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE- instituţiile UE: Parlament European, Consiliu European, Comisia Europeană, sistemul jurisdicţional al

UE (CJUE)- sistem care include: curtea de justiţie, tribunalul, tribunalele specializate (doar unul deocamdată- Tribunalul funcţiei publice), Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.

Bibliografie:Augustin Fuerea – Manualul UE, Ed. 5Tratatele fundamentale UE- C.H. Beck

Minim 8 prezenţe. Teste în săptămâna 6 şi săptămâna 12.

Originea ideii de unitate la nivel european:

În doctrina domeniului există mai multe opinii cu privire la plasarea în timp a originilor unei astfel idei. Opinii ale istoricilor şi juriştilor. Istoricii se împart în 3 categorii:

1) o lucrare aparţinând lui Charles Zorghube, Construcţia europeană trecut, prezent şi viitor, apărută în editura Trei, Buc. 1998

2) Antichitate: Se compară Europa cu una dintre cele mai frumoase zeiţe. Identifică elemente care au avut loc în Europa Occidentală, chiar cu originile unei astfel de idei ( campaniile lui Napolean care, între altele, au urmărit şi conotaţii integratoare). -Europa statelor unite se va realiza prin forţa împrejurărilor-. Napolean3)Al treilea curent de opinie, situează în timp originile unei astfel de idei, în sec. XX, perioadă care a fost marcată de războaiele mondiale.

1

La cel de-al treilea curent se raportează şi juriştii. În 1923, contele austriac de Kalergi a propus înfiinţarea statelor unite ale Europei. Kalergi a avut în vedere 3 variante: SUA, Reich-ului şi a cantoanelor elveţiene.

În 1929, ministrul extern francez, A. Briand, sprijinit de omologul său german Gustav Stressman a lansat ideea Europei unite. Nicolae Titulescu, de două ori a deţinut preşedinţia Societăţii Naţiunilor. Apelul Esperanto, pornit din România în 1934 în 10 puncte, cu trimitere la Europa Statelor Unite.

În 1942, tot o contribuţie a românilor, este dată de lucrarea lui Petre Georgescu intitulată –Omul de mâine-. Prin lucrarea sa, P. Georgescu operează cu certitudini.

Contextul care a făcut posibilă apariţia comunităţilor europene şi a uniunii:

- Sf. războiului mondial. - Pericolul celei de-a treia conflagraţii mondiale era prezent. - Într-un astfel de context, pentru prima dată, luând în calcul pierderile materiale şi umane, generate de

războaiele mondiale, şefii de stat şi de guvern din Europa Occidentală au ajuns la concluzia că obiective pot fi realizate şi altfel decât pe calea armelor- prin înfiinţarea organizaţiilor internaţionale. A fost astfel posibilă ONU, pe fondul falimentului Societăţilor Naţiunilor. Apare Consiliul Europei (1949), cele două blocuri militare: NATO şi Tratatul de la Varşovia, în plan economic apare Uniunea Vamala a statelor BENELUX, care a fost luată drept model şi variantă de urmat pentru comunităţile europene. La nivelul anilor 50 apare Comunitatea Europeană a Fierului şi Oţelului.

Apariţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene

Constituţia României, republicată (2003)- art. 11 ( dreptul internaţional şi dreptul intern), art. 20, art. 148 ( integrarea în Uniunea Europeană).

Act de aderare- L. 527/2005 privind aderarea României la U.E.

Art. 5 Cod civil- normele Uniunii se aplică în mod prioritar. Idem art. 4 din Codul de procedură civilă.

Uniunea se sprijină pe cei 3 piloni: comunităţile europene, PESC, JAI.

Jean Monnet a fundamentat teza realizării controlului internaţional asupra producţiei de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania. Atât cărbunele cât şi oţelul erau ramuri de bază ale industriei de armament. Ambele state erau mari puteri şi influenţau în mod implicit evoluţiile în materie. Prin realizarea controlului internaţional se dorea transformarea producţiei de război într-o producţie de pace. În mod corelativ, se intenţiona înlăturarea dezastrelor de după cele două războaie mondiale şi realizarea bunăstării popoarele statelor Europei Occidentale.

Ideea fundamentată de Jean Monnet a fost lansată public în acelaşi an, 1950, la data de 9 mai de către Robert Schuman, care era ministru al afacerilor externe din Franţa. O astfel de lansare s-a făcut prin intermediul unei declaraţii care conţinea planul privitor la înfiinţarea primei comunităţi europene şi anume Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ( CECO/ CECA). De atunci ziua de 9 mai a dobândit triplă semnificaţie istorică şi anume: ziua Europei, ziua victoriei (9 mai 1945), ziua de 9 mai 1877- ziua independenţei de stat a României.

Declaraţia e cunoscută sub denumirea de declaraţia Schuman, respectiv planul e cunoscut ca planul Schuman. Planul Schuman nu producea efecte juridice, acesta era numai de natură să orienteze conduita subiectelor de drept cărora li se adresa. Din aceste considerente, la plan aderă pe lângă Franţa şi Germania alte 4 state: Italia şi BENELUX, în total fiind 6 state. Cele 6 au semnat la Paris în data de 18 aprilie 1951 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul a intrat în vigoare pe 23 iulie

2

1952 pentru o perioadă de 50 de ani, motiv pentru care la data de 23 iulie 2002 Tratatul şi-a încetat efectele şi, pe cale de consecinţă, şi prima Comunitate şi-a încetat existenţa.

În 1956 politicianul belgian Paul Henry Spaak a elaborat raportul cu privire la înfiinţarea a încă două comunităţi europene: Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Raportul Spaak în mod similar planului Schuman, nu producea efecte juridice, motiv pentru care aceleaşi state fondatoare CECA au semnat la Roma în data de 25 martie 1957 două tratate: tratatul de instituire a Comunităţii economice europene şi tratatul de instituire a EURATOM.

Cele două tratate au intrat în vigoare în ianuarie 1958 pentru o perioadă nedeterminată. În timp, tratatele au fost succesiv modificate. Cele mai noi modificări fiind date de tratatul de la Lisabona din 2007.

Pentru a exista şi pentru a funcţiona, cele 3 comunităţi europene au înfiinţat instituţii în 4 mari domenii: domeniul decizional, domeniul executiv, cel al controlului politic şi domeniul jurisdicţional. În total, 12 astfel de instituţii. Instituţiile înfiinţate prin tratatele de la Roma, sunt diferite sub aspectul denumirii lor de instituţiile înfiinţate prin tratatul de la Paris. Instituţiile înfiinţate prin tratatele de la Roma se simplifică şi se uniformizează din perspectiva denumirii lor.

Din motive de coerenţă şi celeritate, instituţiile similare din cadrul celor 3 comunităţi europene au fuzionat, dând naştere unor instituţii unice comune pentru cele 3 comunităţi europene. Instituţiile nou rezultate în urma procesului de fuziune duc la îndeplinire atribuţii/ competenţe înscrise în cele 3 tratate institutive. Fuziunea s-a realizat gradual, începând din 1958 cu instituţiile jurisdicţionale, a continuat în 1960 cu instituţiile controlului politic şi s-a desăvârşit în 1965 cu instituţiile executive şi decizionale prin tratatul de la Bruxelles, cunoscut în doctrină şi sub denumirea de Tratatul de fuziune sau tratatul de instituire a unei comisii unice şi a unui consiliu unic.

Instituţia decizionala potrivit tratatului de la Paris poartă numele Consiliu Special de Miniştri. Inst. Decizională potrivit tratatului de la Roma poartă numele de Consiliu.

Inst. Executivă- Paris- poartă numele de Înalta Autoritate. Inst. Executivă- Roma- poartă numele de Comisia.

Controlul Politic- Paris- Adunarea ComunăControl Politic- Roma- Adunarea.

Activitatea jurisdicţională e asigurată de Curtea de Justiţie în toate cele 3 cazuri.

Inst. Decizionale au fuzionat între ele şi a rezultat una singură- Consiliu de Miniştri. Prin tratatul de la Maastrich 1992, această instituţie dobândeşte denumirea de Consiliul UE, pentru ca prin tratatul de la Lisabona din 2007 să dobândească denumirea de Consiliu. Acesta este diferit de Consiliul European( format din şefi de stat şi de guvern). Iar ambele sunt diferite de Consiliul Europei (1949).

Inst. Executive au fuzionat şi a rezultat una singură- Comisia Europeană ( denumire păstrată şi în prezent)

Inst. Controlului politic au fuzionat şi a rezultat una singură- Adunarea Parlamentară Europeană ( denumire păstrată 2 ani, deoarece în 1962 e schimbată în cea pe care o are şi în prezent, cea de Parlament European).

Inst. Jurisdicţionale au fuzionat şi a rezultat una singură- Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Şi aceasta prin tratatul de la Maastrich îşi schimbă numele în Curtea Europeană de Justiţie, ca prin tratatul de la Lisabona [….]

Curtea Europeană de Justiţie formată din:

3

- Curtea de Justiţie- Tribunalul - Tribunalele specializate ( în această categorie avem un singur tribunal, Tribunalul funcţiei publice).

Curtea de Justiţie a UE e diferită de Curtea Internaţională de Justiţie şi ambele sunt diferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Justiţie a UE- sediu la LuxemburgCurtea Internaţioanlă de Justiţie- este instanţa ONU şi are sediu la HagaCurtea Europeană a Drepturilor Omului- instanţa Consiliului Europei- sediu la Strasbourg.

Dezvoltarea construcţiei comunitare/ dezvoltarea construcţiei europene

Dimensiunea calitativă ( perfecţionarea inst. comunitare şi a construcţiei comunitare în general)Dimensiunea cantitativă ( extinderea comunităţilor europene/ a UE prin aderarea unor noi state).

Dimensiunea calitativă cunoaşte 3 etape:

1. crize şi eşecuri 2. reflecţii cu privire la posibilitatea depăşirii crizelor şi eşecurilor3. texte de drept pozitiv care au rol de a dezvolta prevederile iniţiale ale tratatelor institutive

1. crize şi eşecuri. În dezvoltarea construcţiei europene au fost înregistrate mai multe crize şi eşecuri. Reţine însă atenţia criza provocată de politica scaunului gol practicată de către Franţa pe perioada iulie 1965- ianuarie 1966. Criză care a fost soluţionată prin compromisul de la Luxemburg.

Context: prin tratatele constitutive, statele membre ale comunităţilor au decis ca în prima perioadă a construcţiei comunitate (până în 1965) hotărârile să fie adoptate cu unanimitate de voturi. O astfel de decizie se întemeia pe pronunţatul caracter eterogen al nivelurilor de dezvoltare economică, socială existente în statele membre după cele două războaie mondiale. Decidenţii au apreciat că până în 1965 astfel de diferenţe ar fi fost posibil să se estompeze şi, pe cale de consecinţă, să se treacă la sistemul votului majoritar. Votul unanim conferă posibilitatea ca fiecare stat membru să invoce dreptul de veto. Votul unanim generează consecinţe negative în privinţa celerităţii procesului decizional şi se răsfrâng asupra comunităţilor europene. La votul majoritar se inversează destinatarii: la pozitiv sunt comunităţile, iar la negativ sunt statele membre.

2. Reflecţii cu privire la posibilitatea rezolvării crizelor şi eşecurilor:

Au existat mai multe astfel de reflecţii în legătura cu crizele înregistrate de comunităţi. Reflecţiile au caracter abstract, au rolul de a orienta conduita subiectelor de drept cărora se adresează, dobândesc forma şi conţinutul rapoartelor, sintezelor, textelor premergătoare adoptării normelor cu forţă obligatorie( un raport şi un plan- Planul Schuman şi raportul Spaak).

3.Texte de drept pozitiv:

Dr. pozitiv- dreptul scris, în vigoare, la un moment dat. Prima normă de drept pozitiv adoptată este Tratatul de la Bruxelles de instituire a unei Comisii unice

şi a unui Consiliu unic. Cel mai nou text modificator este Tratatul de aderare a Croaţiei.

Modificările intervenite în materie financiară succesiv în 1970-1975 (înfiinţarea instituţii delegaţilor pentru conturi şi comisarii delegaţi), care stau la baza Curţii de Conturi de astăzi.

4

Actul unic european 1986, se adaugă tratatul de la Mastrich 1992, tratatul de la Amsterdan 1997-1999, tratatul de la Nisa 2001-2003, tratatul de la Lisabona 2007-2009, tratatele de aderare a statelor la comunităţilor europene/UE.

Dimenisiunea cantitativă ( extinderea/ lărgirea comunităţilor europene/ a UE prin aderarea unor noi state).

De la început, de la declanşarea construcţiei europene au fost declanşate doar cereri de aderare, nu a fost înregistrată nicio solicitare de renunţare la statutul de stat membru al comunităţii europene/ a UE. Tratatele institutive şi modificatoare până la cel de la Lisabona nici nu au prevăzut o astfel de situaţie.

Extinderea s-a făcut gradual, începând de la 6 state, ajungând la 9 după ce au depus cerere încă 3 state, apoi 10 state, 12, 15 state, 25, 27 şi în prezent 28.

Procesul de aderare al statelor la UE a fost următorul:

Anul 1951: - Franţa- Germania- Italia- Belgia- Olanda- Luxemburg

Anul 1973:- Marea Britanie- Irlanda- Danemarca

Anul 1981:- Grecia

Anul 1986:- Spania - Portugalia

Anul 1995:- Austria- Finlanda- Suedia

Anul 2004:- Cipru - Estonia- Letonia- Lituania- Malta- Polonia- Republica Cehă- Slovacia- Ungaria- Slovenia

Anul 2007:- România

5

- Bulgaria

Anul 2013:- Croaţia

Celor 28 de state membre li se alătură statele candidate( ex: Turcia, Islanda). Candidat înseamnă că statul se găseşte în etapa de negociere la aderare.

Mai sunt şi statele potenţial candidate (Bosvia, Hertegovina, Serbia, Kosovo, Macedonia). Albania are o situaţie specială, în sensul în care a stabilit raporturi bune de natură comercială cu UE.

Caracteristicile comunităţilor, respectiv ale UE

Caractere UE:- Asociaţie economică integrată- Organizaţie internaţională- Structură instituţională proprie, originală

Asociaţie economică integrată.

Argumente: partea economică e pusă în evidenţă, în primul rând, de partea de text, adică denumirile tratatelor de instituire ale comunităţilor europene (CECO, CEE, EURATOM). Un alt argument constă în obiectivul formulat iniţial şi urmărit care trimite la transformarea producţiei de război într-o producţie de pace. Comunităţile europene şi, pe cale de consecinţă şi UE, reprezintă rezultatul punerii în comun de către statele membre a teritoriilor proprii şi economiile existente pe aceste teritorii. Comunităţile şi UE de acum reprezintă o arie geografică cunoscută sub denumire de Piaţa comună/ Piaţa unică, formată din ariile geografice ale tuturor statelor membre. Observăm că realizarea acestei arii internaţionale unice, fiind comparabilă cu marile metropole ale lumii, numără peste jumătate de miliard de locuitori. Această piaţă a fost posibilă prin adoptarea şi aplicarea unor măsuri având natură multiplă, primând cele de natură administrativă, fiind adăugate şi 3 măsuri preponderent juridice:

- înlăturarea barierelor vamale şi a tarifelor adiacente acestora dintre statele membre şi înlocuirea lor cu tariful vamal/ taxele vamale comune dintre state membre şi state terţe.

- desfiinţarea ajutoarelor de stat de orice fel acordate întreprinderilor neperformante, fapt care contribuie la sporirea spiritului concurenţial la nivelul statelor membre ale UE.

- înlăturarea discriminărilor de natură publică sau privată, întemeiate pe cetăţenie ori naţionalitate, care ar conduce la limitarea concurenţei în cadrul UE.

Organizaţie internaţională:

Comunităţile europene au luat fiinţă în temeiul acordului de voinţă liber exprimat de către statele membre prin intermediul reprezentanţilor special desemnaţi să participe la negocierea şi încheierea tratatelor de instituire. Tratatele de instituire sunt tratate internaţionale multilaterale ( conform cu dr. internaţional) sau acte fundamentale de tipul constituţiilor (conform cu dr. intern), acestea reprezentând ceea ce este Carta pentru NATO sau Statulul pentru Consiliul Europei, deci sunt acte în temeiul cărora au luat fiinţa organizaţiile internaţionale.

Sediul materiei dreptului tratelor este Convenţia de la Viena 1969. A doua convenţie e convenţia din 1986 privind încheierea tratatelor între state şi organizaţii internaţionale, precum şi între organizaţii internaţionale între ele.

Comunităţile europene sunt organizaţii internaţionale regionale, europene, deschise posibilităţii aderării tuturor statelor europene, având însă caracter închis şi supranaţional.

6

Sunt organizaţii internaţionale regionale europe: deschise aderării tuturor statelor europene.

Sunt deschise aderării tuturor statelor europene sub condiţia îndeplinirii a 4 categorii de cerinţe: 1. cerinţele de natură politică2. de natură militare3. de natură juridică4. de natură economică

1. Sunt două la număr: existenţa în statul candidat la aderare a unei democraţii de tip pluripartit şi respectarea drepturilor omului în statul candidat la aderare ( inclusiv respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, rezolvarea copiilor instituţionalizaţi). Aderarea la Consiliul Europei ( din 1993) şi a statutului de stat parte la Convenţia Europeană confirmă îndeplinirea de către România a cerinţelor politice.

2. Sunt cuantificate în exigenţa potrivit căreia statul candidat la aderare trebuie să fie un stat furnizor de securitate, nu numai consumator de securitate ( aderarea României la NATO în 2004 contribuie la consolidarea statului de furnizor de securitate).

3. Se exprimă prin angajamentul asumat de către statele candidate de a aplica imediat, direct şi prioritar dreptul UE în ordinea juridică internă. Cerinţele au fost îndeplinite de România prin revizuirea constituţiei din 2003.

4. Aceste cerinţe au fost îndeplinite în 2004 prin dobândirea de către România a statutului de stat cu economie de piaţă funcţională, capabil să facă faţă presiunilor determinate de concurenţa existentă la nivelul UE. Statele candidate au fost obligate să îndeplinească 4 criterii, 4 criterii de convergenţă:

- inflaţia de 3% din PIB- deficitul bugetar de 3% din PIB - nivelul dobânzilor pentru creditele acordate 7-9% (dobânda anuală efectivă).- Datoria statului către populaţie care trebuie să fie de 60% din PIB

Structura instituţională proprie originală:

Consiliul Europei include un organ deliberativ ( Adunarea Parlamentară), organ executiv (Comitetul de Miniştri) şi un secretariat.

La nivelul UE facem distincţie între instituţii, organe, oficii şi agenţii. Deosebirea se întemeiază pe criteriul participării la decizie. Astfel, instituţiile participă direct la procesul decizional în timp ce organele, oficiile şi agenţiile au un caracter tehnic, participând la:

- pregătirea procesului decizional - asigurarea continuităţii activităţilor desfăşurate de către instituţiile UE care nu au funcţionare

permanentă (între reuniuni, respectiv între sesiuni, ex: Parlamentul European (sesiuni), Consiliul European (reuniuni) etc).

- urmărirea (monitorizarea) aplicării deciziilor adoptate de către instituţiile UE

Instituţiile sunt: Parlemantul European, Comisia Europeană, Curtea de Conturi, Banca Europeană. Organele, de regulă, au denumirea de comitete: Comitetul reprezentanţilor permanenţi, Comitetul regiunilor, Comitetul economic şi social.

Unele dintre organele tehnice auxiliare deţin un astfel de statul numai tranzitoriu, în sensul că în timp acestea dobândesc statutul de instituţiile ale UE, adică dobândesc un loc ierarhic superior. Ex: Curtea de Conturi, care ca şi Banca Centrală Europeană, a apărut pentru a îndeplini un obiectiv formulat la nivelul UE prin tratatul de la Maastrich 1992, acela de a realiza uniunea economică şi monetară. În acord cu realizarea unui astfel de obiectiv,prin tratatul de la Maastrich, Curtea de Conturi a trecut din categoria organelor tehnice în categoria instituţiilor UE. În prima etapă 1993-1995 a trecerii la moneda unică europeană stabilită prin tratatul de la Maastrich a impus înfiinţarea Comitetului Monetar. În cea de-a doua etapă 1996-1998, Comitetul Monetar şi-a schimbat denumirea în Institutul Monetar European. Din 1999 asistăm la înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

Ca agenţii: Agenţia Naţională a Drepturilor Omului.

7

Caracterul atipic al ordinii juridice al UE:

Ordinea juridică a UE, ca şi instituţiile UE, împrumută caracteristici întâlnite atât la statele membre, cât şi la organizaţiile internaţionale, nesuprapunându-se peste niciuna dintre ordinile juridice de mai sus. ( împrumută, dar nu se identifică cu acestea).

Caracterul atipic se concretizează în aplicarea imediată, directă şi prioritară a dreptului UE în dreptul intern al statelor membre.

Ordinea juridică a UE( dreptul UE lato sensu/ sistemul normativ al UE)

1. Noţiunea de ordine juridică2. Principii3. Izvoare

1. Noţiunea. Ordinea juridică a UE reprezintă acel ansamblu de norme care guvernează raporturile stabilite între comunităţiile europene/ UE şi statele membre ( România- din 1 ianuarie 2007 prin intrarea în vigoare a tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005) şi statele în curs de aderare ( România- 25 aprilie 2005 până la 31 decembrie 2006, la 25 aprilie se semnează tratatul de aderare, iar la 31 decembrie intră în vigoare) state candidate (România 2000-2004 când se încheie negocierile de aderare), state asociate ( Acordul European instituind o asociere între România şi comunităţile europene pe de o parte şi state membre ale acestora pe de altă parte, Acord care a fost semnat în 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995, deci România a deţinut acest statul din 95 până în 1999), statele potenţial candidate, state terţe, organizaţiile internaţionale ( Organizaţia internaţională a muncii, a comerţului, a sănătăţii), particulari ( persoane fizice şi persoane juridice).

Date fiind diversitatea şi complexitatea normelor care compun ordinea juridică a Uniunii Europene, în doctrina şi practica domeniului au fost căutate şi identificate o serie de criterii de clasificare, respectiv de principii care să guverneze ordinea juridică a UE.

2. Principii. Două principii sunt relevante:

- Principiul asimilării dreptului UE de către dreptul intern al statelor membre. Acest principiu îşi găseşte concretizarea în aplicarea imediată şi directă a dreptului UE în dreptul intern al statelor membre.

- Principiul priorităţii ( al preeminenţei, prevalenţei) dreptului UE în raport cu dreptul intern al statelor membre.

3. Clasificare. În doctrina domeniului există mai multe criterii de clasificare, ierarhizare, respectiv sistematizare a normelor ordinii juridice. Criteriul general acceptat este acela al forţei juridice a normelor de drept al UE. Potrivit acestui criteriu există 5 mari categorii de izvoare:

- primare- derivate (secundare)- acordurile internaţionale/ externe- izvoare complementare - izvoare nescrise

Izvoarele primare:

Mai sunt numite şi izvoare originare. Acestea sunt edictate şi adoptate de către state ca subiecte de drept internaţional în temeiul suveranităţii de care dispun. Acestea au forţă juridică fundamentală,

8

constituţională de la care nu se poate deroga decât prin intermediul unor norme cu forţă juridică similară, deci tot prin tratate.

Izvoarele primare se împart în două categorii:- tratatele de instituire a comunităţilor europene- tratatele modificatoare

Tratatele de instituire a comunităţilor europene: - tratatul de instituire a comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului semnat de către cele 6 state

fondatoare ( Franţa, Germania, Italia, BENELUX) la Paris 18 aprilie 1851, intrat în vigoare la 23 iulie 1952 pentru o perioadă de 50 de ani, motiv pentru care la 23 iulie 2002 tratatul şi-a încetat efectele şi, pe cale de consecinţă, prima comunitate europeană şi-a încetat existenţa.

- Tratatele de instituire a comunităţii economice europene şi a comunităţii europene a energiei atomice ( EURATOM) semnate de către aceleaşi state fondatoare CECA, la Roma, la 25 martie 1957, intrate în vigoare în ianuarie 1958 pentru o perioadă nedeterminată. Aceste tratate nu şi-au încetat efectele, dar au fost permanent modificate ( cea mai nouă modificare fiind tratatul de aderare a Croaţiei în 2013).

Tratatele modificatoare sunt:- tratatul de la Bruxelles din 1965, - tratatele instituind modificări financiare în anii 70-75- actul unic european (1986-1987)- Tratatul de la Maastrich (1992-1993)- Tratatul de la Amsterdam (1997-1999)- Tratatul de la Nisa (2001-2003)- Tratatul de la Lisabona (2007-2009)- Tratatele de aderare a statelor la comunităţilor europene, respectiv la UE

Izvoarele derivate:

Sunt edictate şi adoptate de către instituţiile UE în existenţa şi funcţionarea lor, mai sunt denumite şi actele juridice ale UE.

Caracterul derivat e dat de raportarea lor la izvoarele primare. Un astfel de caracter derivat obligă la conformitatea lor cu izvoarele primare. În cazul în care conformitatea nu există, părţile interesate pot ataca la Curtea de Justiţie un astfel de caracter neconform prin intermediul acţiunii în anulare.

Aspecte privind obligativitatea izvoarelor derivate:- subiectele de drept intern cărora li se adresează: sunt izvoare derivate care sunt obligatorii pentru

subiectele de drept intern din toate statele membre, dar avem şi izvoare derivate care sunt obligatorii pentru subiectele de drept intern pentru anumite state membre.

- Norme de rezultate şi de mijloace. Sunt norme de rezultat care obligă atât la rezultat cât şi la mijloace.

- În funcţie de cât de mult obligă o astfel de normă, avem norme cu forţă juridică cea mai mare, deci nu se transpun şi sunt de directă aplicare. Există şi norme care nu sunt de directă aplicare (directiva).

Există competenţe exclusive ale UE( în general este vorba despre politici comune- comerţ), competenţe partajate între UE şi statele membre şi competenţe de cooperare, sprijin şi coordonare.

Regulamentul- este similar legii din dreptul intern. Operează prin generalizare. Orice aplicare incompletă este interzisă. Din primul punct de vedere, regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de drept intern din toate statele membre, acesta este norma derivată cea mai rigidă, fiind de directă aplicare, adică acesta în mod

9

corelativ, din cel de-al doilea punct de vedere, este o normă de rezultat, cât şi de mijloace. În cel de-a treilea punct de vedere, regulamentul nu se transpune în ordinea juridică internă.

Directiva- urmează tehnica legii cadru completată cu decretele de aplicare. Directiva este o normă de aplicare în 2 trepte: întâi se emite directivă, iar aceasta nu se aplică direct, ci este preluată. Ca regulă generală, directiva este obligatorie pentru subiectele de drept intern din anumite state membre. Pe cale de excepţie, directiva se poate adresa şi subiectelor de drept intern din toate statele membre, dar când se întâmplă acest lucru specifică/precizează în conţinutul ei. Din cel de-al doilea punct de vedere, directiva spre deosebire de regulament este obligatorie numai cu privire la rezultatul de atins, deci e normă de rezultat, nu şi de mijloace. Corelativ punctului doi, directiva nu e de directă aplicare, ci se transpune în ordinea juridică a statelor membre. Totuşi directiva poate produce efecte- efectul direct ascendent vertical- când sunt îndeplinite 3 condiţii:

1. a expirat perioada de transpunere2. unele reglementări pe care le conţine directiva au rămas ne transpuse3. reglementările rămase netranspuse conţin drepturi, respectiv obligaţii pentru particulari.

Decizia- este obligatorie pentru destinatarii desemnaţi. Din primul punct de vedere, decizia asemănător directivei (de regulă) şi spre deosebire de regulament, este obligatorie numai pentru subiectele de drept intern din anumite state membre. Din cel de-al doilea punct de vedere, decizia asemănător regulamentului şi spre deosebire de directivă este obligatorie atât cu privire la rezultatul de obţinut, cât şi în ceea ce priveşte mijloacele folosite în acest sens. Din cel de-a treilea punct de vedere, decizia, asemănător regulamentului şi spre deosebire de directivă, este de directă aplicare şi nu se transpune.

Ca izvoare derivate mai avem: recomandarea şi avizul. Ambele nu sunt obligatorii ( ca regulă generală) potrivit criteriului denumirii lor. Există excepţii generate de jurisprudenţa domeniului. Recomandarea, în situaţia în care conţine norme care obligă părţile, atunci aceasta poate face obiectul acţiunii în anulare.

Uneori acestea pot avea caracter prealabil adopării normelor cu forţă juridică obligatorie. Avizul ( facultative, consultative, conforme). Avizele consultative- obligatorii sub aspectul solicitării, dar nu al aplicării, iar conforme- obligatorii în ambele cazuri. Aviz consultativ- cel în materie bugetară de Curtea de Conturi, aviz conform- cel dat de Parlamentul European privitor la tratatul de aderare a României la UE.

Atenţie la intrarea în vigoare!!! – consultare manual.

Se publică actele cu caracter general şi se notifică cele cu caracter individual. Cele cu caracter general se publică în Jurnalul Oficial.

Acordurile externe/ internaţionale:

Sunt edictate şi aprobate de către state, ca subiecte de drept internaţional, în temeiul suveranităţii de care dispun. Se împart din punctul de vedere al efectelor şi mai ales al subiectelor de drept în:

- acordurile încheiate de către comunităţi europene, respectiv de către UE cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale. Acestea în afară de faptul că obligă comunităţile, respectiv Uniunea în plan internaţional, se integrează în ordinea juridică a UE şi devin izvoare de drept. Sediul materiei pentru o astfel de interpretare ni-l oferă art. 216 din Tratatul privind funcţionarea UE, potrivit căruia asemenea acorduri sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi statele membre. De remarcat este faptul că tratatele nu conţin nicio dispoziţie privind publicarea acordurilor externe. Din doctrină, dar mai ales din practică rezultă că acordurile externe urmează regimul juridic actului Uniunii Europene: regulament, directivă, decizia. În cazul în care autorizarea de a încheia un astfel de acord se realizează prin intermediul regulamentului ori al deciziei, publicarea acordului anexat este obligatorie. Acordul

10

nu este opozabil atâta timp cât nu a fost publicat, deoarece nu devine parte integrantă a ordinii juridice a UE decât de la data intrării în vigoare precizată chiar în conţinutul regulamentului sau al deciziei.

- actele unilaterale adoptate de către organele înfiinţate prin acordurile externe ale comunităţilor, respectiv ale Uniunii. Sunt numeroase acordurile sau convenţiile încheiate de comunităţi sau Uniune cu statele terţe prin care se înfiinţează organe de gestiune şi care le conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică acele acte care nu au nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega părţile. Aceste acte provenind de la organele internaţionale nu se aplică în mod automat prin ele însele în ordinea juridică a UE, ci sunt preluate în regulamentele Consiliului şi publicate în anexele acestora.

- unele tratate încheiate de către statele membre ale comunităţilor, respectiv ale Uniunii cu state terţe.

Acordurile externe şi actele unilaterale analizate în esenţa lor nu sunt singurele angajamente internaţionale care produc efecte în ordinea juridică a UE pentru că instanţa de la Luxemburg nu exclude legarea comunităţilor prin acorduri la care acestea nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele membre. Această posibilitate a rămas totuşi limitată la anumite situaţii în care comunităţile sunt considerate ca fiind substituite statelor membre pentru angajamentele asumate de către statele membre prin tratate încheiate anterior anului 1958.

Locul ierarhic pe care-l ocupă normele ce provin din angajamente externe în ansamblul ordinii juridice a UE: Acestea ocupă un loc ierarhic inferior izvoarelor primare, dar un loc ierarhic superior izvoarelor derivate.

Izvoarele complementare:

Spre deosebire de izvoarele derivate şi de acordurile externe care rezultă din exercitarea de către instituţiile Uniunii a atribuţiilor stabilite prin tratate, în acest caz este vorba despre acele izvoare rezultate din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţională. În măsura în care obiectul lor se situează în sfera de aplicare şi în prelungirea obiectivelor definite prin tratate, acestea poartă denumirea de izvoare complementare şi pot fi considerate norme de drept ale UE în sensul larg al cuvântului. Acestea sunt: 1)Convenţia comunitară/ unională ( uneori tratatele prevăd intervenţia expresă a convenţiilor internaţionale formale pentru a le completa. Aceste convenţii seamănă foarte mult cu cele specifice dreptului internaţional prin recurgerea la procedeele clasice de angajament şi anume: semnarea şi ratificarea). Specificitatea lor se manifestă în special prin nivelul redactării: -iniţiativa (aparţine în general Consiliului şi Comisiei)-negocierea (este condusă de către experţi guvernamentali şi se realizează cu asistenţa comisiei)-redactarea proiectului (se realizează de către experţi, iar apoi proiectul se transmite Consiliului Şi Comisiei care prezintă public opinia lor într-un aviz formal şi, la limită, prezintă obiecţiile pe care le au.

2) Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentaţii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului:

Încă de la debutul construcţiei europene, reprezentanţii guvernelor statelor membre s-au reunit în cadrul consiliului, în conferinţă diplomatică, pentru a adopta anumite măsuri în domenii cum ar fi: - domeniile pe care tratatul, în general, le rezervă statelor ( tratatul de la Lisabona)- domeniile care nu sunt guvernate de tratate- domeniile care nu sunt guvernate decât parţial prin tratate (competenţele partajate)

Aceste decizii şi acorduri sunt adoptate ca acte instituţionale la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, fiind hotărâte cu ocazia unei sesiuni a Consiliului, în prezenţa Comisiei. De regulă, sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi trimise uneori instituţiilor pentru a fi puse în aplicare. Nu

11

sunt totuşi acte instituţionale deoarece sunt adoptate după modalităţi diferite, unanimitate şi nu majoritate, semnate de toţi miniştrii etc. Natura lor juridică e dată de faptul că sunt acte convenţionale interstatale.

3)Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale comunităţilor, respectiv ale Uniunii, care sunt adoptate de comun acord cu statele membre:

Se deosebesc de cele precedente prin faptul că nu presupun nicio procedură de angajament juridic, ci se referă doar la voinţa politică, având rol orientativ pentru programarea acţiunilor Uniunii şi statelor membre. Este vorba despre dispoziţiile adoptate în cadrul Consiliului sub forma actelor mixte, adică emanând simultan de la Consiliu şi de la reprezentanţii guvernelor statelor membre, urmărind să programeze în mod global o activitate relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor Uniunii. Asemenea acte pot fi adoptate în afara Consiliului de către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului European.

Izvoarele nescrise:

Discutăm despre izvoarele nescrise pe carte CJUE le are în vedere în activitatea sa. Avem 2 izvoare:

- metode de interpretare ale CJUE- principiile de drept ( Statutul CJUE art. 38).

Predilecţia este pentru metodele sistemice şi teleologice. Dacă CJUE a adoptat modalităţile de interpretare pe care le preconizează art. 3 din Convenţia de la Viena din 1969, după care interpretarea trebuie să se facă potrivit sensului ordinar atribuit termenilor tratatului în contextul şi în lumina obiectului şi scopului său, arăta imediat faptul că pentru instanţă contextul general, adică metoda sistemică şi obiectul, respectiv scopul ( metoda teleologică) aveau un avans faţă de interpretarea literală.

Interpretarea sistemică reprezintă acea acţiune destinată înţelegerii normelor în cadrul raportului lor sistemic cu alte norme şi cu ansamblul reglementărilor, ţinând cont de locul şi funcţiile lor într-un ansamblu organizat.

Interpretarea teleologică este întrebuinţată în privinţa dreptului derivat.

Depăşirea metodelor de interpretare ale arbitrajului internaţional- depăşirea regulii efectului util.

Principiile generale de drept se împart în 2 categorii:- principii care au caracter fundamental- ţin de securitatea juridică: inopozabilitatea unui act,

principiul dreptului la apărare, egalităţii, interzicerea discriminării, principiul proporţionalităţii

- principiile cu caracter tehnic, care nu au decât valoare supletivă în cazul lacunar în care ar putea, la limită, să fie îngrădită voinţa prin dispoziţii exprese ale dreptului derivat. Principii cu caracter tehnic: princ. responsabilităţii extracontractuale a comunităţii, princ. retragerii retroactive a actelor ilegale, principiul neplăţii zilelor de grevă, principiul distincţiei impozite, taxe, redevenţe.

Aplicabilitatea dreptului Uniunii:

Aplicabilitate imediată, directă, prioritară.

12

Sunt 2 mari teorii în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern (monism şi dualism).

Monismul postulează teza priorităţii dreptului internaţional asupra dreptului intern, respectiv a priorităţii dreptului UE în raport cu cel internaţional. Părintele unei astfel de teorii este Hans Kelsen, iar susţinători sunt reprezentanţii statelor mici. Prioritatea dreptului intern în raport cu dreptul internaţional şi dreptul internaţional cu Due. Reprezentanţii acestei teorii sunt statele mari.

Dualismul postulează teza potrivit căreia cele două categorii de norme există separat. Dreptul internaţional şi due de dreptul intern şi naţional. Apar astfel raporturi de coordonare şi coexistenţă.

Jurisprudenţă relevantă (de studiat).

În urma tuturor teoriilor formulate, au apărut 4 teorii: teoria armonizării dr. internaţional cu dr. ue, teoria substituirii dreptului naţional de către dr. ue, teoria coordonării dr. naţional de către dr. ue şi teoria coexistenţei dr. naţional cu dr. ue.

Armonizarea este anterioară dobândirii statutului de stat asociate- statele nu sunt obligate să-şi modifice normele şi să devină conforme cu cele ale UE, dar statele asociate, pe măsura parcurgerii calendarului legislativ, acestea au obligaţia de a edicta şi adopta norme conforme cu cele ale UE.

A doua etapă este cea parcursă de statele candidate- pe măsura parcurgerii negocierilor, statele sunt obligate să-şi modifice normele şi să fie conforme cu cele UE. Armonizare ulterioară (include statele membre)- sunt obligate să-şi modifice normele pe măsura adop[]tării de norme de UE.

Substituirea- reuneşte 2 componente: substituire toată şi parţială.

Substituire toată- în cazul politicilor comune (ex: politică comercială comună: regimul exporturilor şi importurilor) – substituirea dr. naţional de dreptul ue. În aceste materii sunt edictate norme de tipul regulamentelor.

Substituire parţială- se face trimite la nivelul competenţelor partajate. Regula: se adoptă directive (ex: agricultură).

Examen- 17 iunie

Sistemul instituţional al Uniunii Europene:

1. Delimitări conceptuale2. Principii care guvernează activitatea UE3. Analizare instituţii

1. Delimitări conceptuale:

Sistemul instituţional e unul atipic, nonclasic, cel clasic fiind unul de tip tripartit, întâlnit ca organizare la Consiliul Europei. Sistem tripartit înseamnă că îşi bazează existenţa pe 3 entităţi instituţionale:Adunare de tip deliberativ (adunare parlamentară), adunare de tip executiv (comitetul de miniştri), secretariat.

13

UE are o structură quatripartivă: consiliu de miniştri, comisia europeană, parlament eurpean, Curtea de Justiţie.

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE:- autonomia de voiţă- princ. aribuirii de competenţe- echilibrului instituţional

Principiul autonomiei de voinţă se concretizează în 2 aspecte: instituţiile UE îşi pot elabora şi adopta regulamentele proprii de organizare şi funcţionare şi al doilea aspect se referă la faptul că instituţiile îşi numesc funcţionarii proprii. Autonomia de voiţă nu se confundă cu personalitatea juridică. Regula e cea potrivit căreia instituţiile UE nu au personalitate juridică pentru că Banca Centrală Europeană şi Banca de Investiţii deţin o astfel de personalitate. Instituţiile UE nu au personalitate juridică, deoarece în raporturile la care participă nu acţionează în nume propriu, deci nu-şi asumă drepturi/obligaţii, acestea acţionează în numele cetăţenilor, al statelor, al Uniunii, în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul tratatelor institutive, respectiv al celor modificatoare.

Principiul atribuirii de competenţe/ atribuţii- toate instituţiile au atribuţii, mai puţin cele jurisdicţionale, care au competenţe. Inst. UE duc la îndeplinire competenţe/atribuţii stabilite expres prin tratate institutive, respectiv modificatoare. Din motive de coerenţă şi celeritate, spunem că la acest nivel nu este permisă îndeplinirea unor atribuţii implicite, deduse.

Principiul echilibrului instituţional: reuneşte 2 componente – cea a separării puterilor Uniunii, iar cea de-a doua este componenta cooperării între instituţiile care au rolul de a reprezenta puterile Uniunii.

Prima componentă, cea a separării puterilor, presupune inexistenţa raporturilor de subordonare. Această componentă reuneşte 2 aspecte: o instituţie nu poate delega/transfera atribuţii/competenţe altei instituţii şi invers. Doar statele, prin tratate, pot transfera atribuţii/competenţe. Al doilea aspect se referă la faptul că o instituţie prin activitatea pe care o desfăşoară nu trebuie să împiedice o altă instituţie în activitatea pe care aceasta o desfăşoară.

A doua componentă a cooperării nu exclude, ci include cooperarea între instituţiile care au rolul de a reprezenta instituţiile UE. (ex: în materie bugetară- edictare, aprobare, aplicare). Comisia europeană elaborează anteproiectul de buget pe care-l transmite Consiliului, Consiliul în temeiul anteproiectului redactează proiectul de buget, pe care-l transmite Parlamentului European, Parlamentul poate adopta/respinge bugetul. Curtea de Conturi se ocupă de controlul general al conturilor.

Parlamentul European:

1. Organizare2. Funcţionare3. Rol şi atribuţii

Parlamentul European îşi are originile în instituţia Adunării Comune/ Adunării, prevăzute de tratatele institutive, care exercita la acel moment un rol de control politic la nivelul fiecăreia dintre aceste comunităţi.

În 1962, Adunarea dobândeşte numele de Parlamentul European după ce în 1957, prin convenţia de la Roma, avusese loc reunificarea celor trei instituţii. Parlamentul European a fost format până în 1979 din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale din statele membre. În 1979 are loc primul vot universal, secret şi direct pentru alegerea membrilor Parlamentului European în baza deciziei adoptate în 1976, decizie ce modifica tratatul institutiv de la Roma.

14

De-a lungul construcţiei comunitare, Parlamentul European a suferit o serie de modificări în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea, dar mai ales în ceea ce priveşte rolul pe care-l exercită la nivelul UE.

Aşadar, în prezent, Parlamentul European este compus dintr-un număr de 750 plus unu ( preşedintele) de membri, conform art. 14 din tratatul privind UE, numărul acestora fiind modificat însă ca urmare a aderării Croaţiei. Până la acea dată, tratatul de la Amsterdam a fost primul tratat care a introdus un număr maxim de parlamentari, respectiv un număr de 626 şi 732 prin tratatul de la Lisabona.

Alegerea parlamentarilor se realizează în mod unitar, la nivelul tuturor statelor membre, în baza legislaţiei adoptate de către acestea( în România legea nr. 33/2007 reglementează cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii membrilor în Parlamentul European). Tratatul de la Lisabona prevede în art. 13 lista instituţiilor Uniunii Europene printre care şi Parlamentul European, iar art. 14 din tratatul privind Uniunea Europeană dispune că Parlamentul European e compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii, reprezentarea acestora este asigurată în mod proporţional descrescător cu un prag minim de 6 membri pentru fiecare stat membru. Astfel, niciunui stat membru nu i se poate atribui un număr mai mare de 96 de locuri. Tot art. 14 mai prevede că membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal, direct, liber şi secret, mandatul acestora fiind de 5 ani. Mandatul membrilor Parlamentului European poate înceta înainte de termen prin demisie, deces sau demitere. Membrii Parlamentului European se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi după cum este prevăzut în protocolul nr. 7 anexat tratatului de la Lisabona.

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea propriu-zisă a Parlamentului European, art. 14 din tratatul privind UE prevede că preşedintele şi biroul sunt aleşi dintre membrii Parlamentui European pentru că art 223 şi următoarele din tratatul privind funcţionarea UE să stabilească modul de organizare şi funcţionarea, precum şi atribuţiile Parlamentului European. În ceea ce priveşte organizarea propriu-zisă a Parlamentului European, trebuie menţionate următoarele:

- Parlamentul este condus de un Preşedinte, ales dintre membrii săi.- Organul politic al Parlamentului este reprezentat de Conferinţa Preşedinţilor- Biroul, care este format din Preşedintele Parlamentului European, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori- Conferinţa Preşedinţilor Comisiilor Parlamentare - Conferinţa Delegabilă Preşedinţilor - Comisiile Parlamentare în număr de 20.

Preşedintele este ales dintre membrii Parlamentului European pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate, rolul său este acela de a asigura reprezentarea Parlamentului European atât în relaţie cu celelalte instituţii, cât şi în relaţie cu celelalte subiecte de drept. De asemenea, Preşedintele asigură funcţionarea Parlamentului European, este cel care are un rol esenţial în cazul procedurii legislative, fiind cel care semnează actul legislativ adoptat ( în cazul proceselor legislative ordinare, actul este semnat atât de Preşedintele Parlamentului European, cât şi de Preşedintele Consiliului).

Conferinţa Preşedinţilor reprezintă organul politic al Parlamentului, care este responsabil cu organizarea activităţii Parlamentului şi cu planificarea legislativă. De asemenea, Conferinţa Preşedinţilor are rolul de a menţine relaţiile cu celelalte instituţii, cu Parlamentele naţionale şi cu statele terţe. Conferinţa Preşedinţilor este formată din Preşedintele Parlamentului European şi din Preşedinţii grupurilor politice.

Biroul Parlamentului European este format din Preşedintele Parlamentului European, 14 vicepreşedinţi, cei 5 chestori pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. În ceea ce priveşte modalitatea de vot, în cadrul Biroului, Preşedintele are vot decisiv în timp ce chestorii au un rol consultativ. În general, Biroul exercită sarcini de natură administrativă şi financiară şi este responsabil pentru toate aspectele care vizează punerea în aplicare a regulilor interne ale Parlamentului. Totodată, Biroul este cel care decide cu privire la finanţarea partidelor politice reprezentate în Parlamentul European. Cei 5 chestori sunt grupaţi într-un colegiu care are un rol administrativ, fiind direct implicaţi în activitatea zilnică a Parlamentului European. Chestorii sunt aleşi de Parlamentul European după alegerea Preşedintelui şi a celor 14 vicepreşedinţi.

15

Conferinţa Preşedinţilor de Comisii este formată, după cum îi spune numele, din Preşedintele fiecărei Comisii Parlamentare, permanente sau temporare. Aceasta este condusă de către un Preşedinte ales dintre membrii săi. Rolul acestei Conferinţe este acela de a furniza recomandări Conferinţei Preşedinţilor şi de asemenea colabora cu Biroul, care îi poate delega anumite atribuţii.

Conferinţa Preşedinţilor Delegaţiilor este formată din Preşedinţii delegaţiilor interparlamentare ( 41 de delegaţii), are un caracter politic şi are rolul de a formula recomandări Conferinţei Preşedinţilor. De asemenea, aceasta realizează calendarul sesiunilor sau întâlnirilor interparlamentare şi a comisiilor parlamentare comune. Şi acestei conferinţe i se pot delega anumite sarcini de către Conferinţa Preşedinţilor sau de către Birou.

Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în Comisii Parlamentare (20 de comisii), care pot număra între 24 şi 76 de parlamentari europeni. Fiecare comisie îşi desemnează un preşedinte, dispune de un birou şi un secretariat. Conform art. 226 din TFUE, în îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare defectoasă în aplicarea dreptului Uniunii Europene, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte nu fac obiectul unei acţiuni în justiţie.

La nivelul Parlamentului European funcţionează grupurile politice (în număr de 7) care nu sunt constituite după structura partidelor politice de la nivel naţional din care provin europarlamentarii, ci sunt create grupuri politice specifice, în funcţie de orientările ideologice ale parlamentarilor aleşi. Grupurile politice din Parlamentul European au dobândit un rol important ca urmare a intrării în vigoare a tratatului de la Lisabona.

Activitatea Parlamentului European e prevăzută în articolul 229 din tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în care se precizează următoarele- Parlamentul European se întruneşte în sesiune anuală. Parlamentul European se întruneşte de drept în a doua zi de marţi a lunii martie. Parlamentul European se poate întâlni în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi, a consiliului sau a comisiei. Comisia poate asista la toate şedinţele şi poate fi audiată la cererea sa. Consiliul European şi Consiliul sunt instituţii care pot fi audiate de Parlamentul European. Curtea de Conturi este de asemenea o instituţie care are obligaţia de a prezenta un raport anual în faţa Parlamentului European.

Sediile Parlamentului European sunt prevăzute în protocolul nr. 6 anexat tratatului de la Lisabona şi prevede faptul că Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde au loc cele 12 sesiuni parlamentare lunare inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile plenare suplimentare au loc la Bruxelles. Comisiile parlamentare îşi au sediul la Bruxelles. Secretariatul general al Parlamentului European şi serviciile acestuia îşi au sediul la Luxemburg.

Atribuţiile Parlamentului European:

Sunt prevăzute, în primul rând, în art. 14 din Tratatul privind UE şi acestea sunt:- funcţia legislativă - funcţia bugetară - funcţia de control politic - funcţia consultativă - funcţia de a alege Preşedintele Comisiei Europene

Totodată, Parlamentul European poate exercita şi alte funcţii prevăzute atât în tratatul privind UE, cât şi în tratatul privind funcţionarea UE.

Atribuţiile Parlamentului European:

1. legislative

16

2. de control politic3. în materia relaţiilor externe4. în materie bugetară

1. Au evoluat în timp, în sensul că, iniţial, Parlamentul European nu a fost o instituţie legislativă, ci una a controlului politic.

De la apariţie şi până la intrarea în vigoare a Actului Unic European, Parlamentul European avea rol consultativ în materie legislativă. Prin Actul Unic European creşte rolul Parlamentului European, devenind instituţie de cooperare în materie legislativă, pentru ca prin Tratatul de la Maastrich, Parlamentul European să devină o instituţie codecizională, colegislatoare.

În prezent, Parlamentul European nu mai e colegislator, e instituţie legislativă împreună cu Consiliul.

2. Acest control politic se realizează în relaţia dintre Parlament şi Comisia Europeană. Ex: alegerea preşedintelui Comisiei Europene, consacrată prin Tratatul de la Lisabona, spre deosebire de aprobarea preşedintelui Comisiei Europene, consacrată prin Tratatul de la Nisa. Pe timpul mandatului, membrii Comisiei pot fi audiaţi în cadrul Parlamentului şi demiterea prin moţiune de cenzură a Comisiei Europene.

3. Parlamentul European, prin comisiile de specialitate, reuşeşte să fundamenteze şi să aplice politica externă a Uniunii Europene.

4. Parlamentul European, pe baza proiectului primit de la Consiliu, poate aproba/respinge bugetul Uniunii Europene.

Consiliul European:

Nu se confundă cu Consiliul, ambele fiind diferite de Consiliul Europei. Criteriile care diferenţiază Consiliul European de Consiliu:

1. criteriul apariţiei 2. criteriul componenţei 3. criteriul atribuţiilor îndeplinite

1. Criteriul apariţiei. Consiliul European a apărut pe cale neconvenţională, în cadrul întâlnirilor la vârf ale şefilor de stat şi/sau de guvern, ulterior fiind consacrat convenţional prin Tratatul de la Lisabona.

Consiliul, spre deosebire de Consiliul European, a apărut prin tratatele de instituire a comunităţilor europene. Potrivit tratatului de la Paris, a apărut Consiliul Special de Miniştri, potrivit Roma a apărut Consiliul.

2. Criteriul componenţei. Consiliul European este format din şefii de stat şi/sau de guvern. Şefi de stat şi de guvern e varianta corectă când ne raportăm la instituţia Consiliului European. Şefi de stat sau de guvern e corectă când ne raportăm la statele reprezentate: regula e cea potrivit căreia în monarhii reprezintă şefii de guvern şi în republici şefii de state.

În componenţa Consiliului European mai intră preşedintele Comisiei Europene şi Consiliul European e condus de către un preşedinte, altă persoană decât şefi de stat şi/sau de guvern, ales pentru un mandat de 2 ani jumătate, cu posibilitate reînnoirii o singură dată.

La lucrările Consiliului European participă şi înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi pentru politica de securitate.

17

Consiliul are în componenţa sa miniştri, se reuneşte în funcţie de ordinea de zi, în cadrul unor formaţiuni, consilii conjuncte. Preşedinţia Consiliilor se asigură prin rotaţie de către fiecare stat membru, timp de 6 luni, un rol important avându-l Troika.

3. Atribuţiile. Consiliul European îndeplineşte atribuţii de natură politică, în timp ce Consiliul îndeplineşte atribuţii de natură legislativă.

Consiliul European- Preşedinţia, atribuţiile formulate în Tratatul de la Lisabona şi funcţionarea:

1. Preşedinţia. Preşedintele Consiliului European este ales cu majoritate calificată pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea înnoirii mandatului o singură dată. Preşedintele este ales de către membrii Consiliului European. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului Preşedintelui, în conformitate cu aceeaşi procedură, majoritate calificată. Este de observat că preşedintele Consiliului European nu poate exercita în acelaşi timp şi un alt mandat ( la nivel naţional).

2. Atribuţiile Preşedintelui- sediul materiei este art. 15 alin 6 din TUE:

- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European. - asigură pregătirea şi continuarea lucrărilor Consiliului European în cooperare cu Preşedintele Comisiei

şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale. - acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European. - reprezintă în plan extern Uniunea Europeană în problemele referitoare la politica externă şi de

securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Atribuţii Consiliului European: Spre deosebire de Consiliu, acesta nu exercită atribuţii legislative. Consiliul European are rolul de a oferi Uniunii impulsurile necesare acesteia în procesul de dezvoltare, precum şi în definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale.

3. Funcţionarea Consiliului European:

Acesta se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea Preşedintelui, iar când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului pot decide să fie asistaţi de către un ministru ( iar Preşedintele de către un membru al Comisiei, în funcţie de problema inclusă pe ordinea de zi). Când situaţia o impune, Preşedintele poate convoca o reuniune extraordinară. Membrii Consiliului adoptă deciziile prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. ( Ex: când alegerea Preşedintelui se face cu majoritate calificată).

Consiliul:

Componenţa: Instituţie interguvernamentală, reprezintă toate statele membre, având rolul de a exprima legitimitatea statală a Uniunii. În prezent, are în componenţa sa 28 de membri.

Potrivit art. 16 alin 2 din TUE, Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot. Componenţa Consiliului e variabilă, în funcţie de ordinea de zi. Cel mai frecvent, Consiliul lucrează în cadrul formaţiunilor afaceri generale, agricultură, respectiv formaţiunile economică financiare. Formaţiunea afaceri generale, respectiv relaţii externe cer ca instituţia Consiliului să aibă în componenţă miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii Externe sau Consiliu Afaceri Generale.

18

Celelalte probleme tehnice sunt rezolvate de către Consiliile specializate, având în componenţa lor, în funcţie de ordinea de zi, câte un ministru din fiecare stat membru.

Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor şi pentru a asigura o astfel de coerenţă, alături de miniştrii de resort, Consiliile în cauză poartă denumire de Consilii Conjuncte.

Potrivit art. 16 alin 8 din TUE, Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului se împarte în două: o parte conţine actele legislative care necesită deliberări, cea de-a doua parte este destinată activităţilor fără caracter legislativ.

Funcţionarea Consiliului:

1. Exercitarea preşedinţiei 2. reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot3. existenţa organelor tehnice auxiliare

1. Exercitarea preşedinţiei. Potrivit art. 16 alin 9 din TUE, preşedinţia Consiliului cu excepţia celei de afaceri externe, este asigurată de către reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egală. Declaraţia nr. 9 cu privire la art. 19 alin 9 din TUE dispune faptul că un proiect de decizie al Consiliului European care va fi adoptat la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, stabileşte regulile de exercitare a Preşedinţiei Consiliului. Astfel, potrivit art. 1 din decizie, preşedinţia Consiliului, cu excepţia formaţiunii afaceri externe, este asigurată pe o perioadă de 18 luni de grupuri prestabilite de câte 3 state membre. Aceste grupuri sunt formate în temeiul unui sistem egal de rotaţie al statelor membre, avându-se în vedere diversitatea acestora şi echilibrul geografic al Uniunii.

Fiecare membru al unui grup asigură prin rotaţie pentru o durată de 6 luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului, cu excepţia formaţiunii afaceri externe. Ceilalţi membrii ai grupului asistă preşedinţia în îndeplinirea tuturor responsabilităţilor acesteia, pe baza unui program comun. Membrii grupului pot conveni asupra altor aranjamente. Potrivit celui de-al doilea articol al deciziei, întâlnim reglementate situaţiile referitoare la exercitarea preşedinţiei, cum ar fi: preşedinţia completului reprezentanţilor permanenţi ( în acest caz, un reprezentant al statului membru care asigură preşedinţia Consiliului afaceri generale cumulează şi un astfel de statut în timp ce preşedinţia Comitetului politic şi de securitate este asigurată de un reprezentant al înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Preşedinţia Comisiilor pregătitoare a diverselor formaţiuni ale Consiliului, cu excepţia formaţiunii afaceri externe, revine membrului grupului care asigură preşedinţia formaţiunii în cauză. Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia este desemnat să pregătească şi să conducă lucrările Consiliului.

Practica a ţinut să accentueze rolul Preşedintelul Consiliului în special al Preşedintelui Consiliului Afaceri Generale. Preşedintele are rolul de a stabili calendarul preşedinţiei, are rolul de a convoca Consiliul şi de a stabili ordinea de zi provizorie, facilitând consensul în cadrul Consiliului, adică implicându-se în relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul European.

2. Exercitarea dreptului de vot:

3 sunt regulile practicate la nivelul Consiliului:- majoritatea simplă, se aplică în cazuri limită- majoritatea calificată, care tinde să devină practica obişnuită la nivelul UE

19

- regula votului unanim, care se aplică tot în situaţii limitate, strict determinate. Conferă posibilitatea statelor de a invoca dreptul de veto. Materiile în care se aplică un astfel de sistem sunt din ce în ce mai puţine, întrucât se încetineşte procesul de votare.

În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot, prin tratatul de la Lisabona a fost stabilită o perioadă de tranziţie în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot. (vezi manual)

3. Existenţa organelor care au rol important în funcţionarea UE:

Acestea se regăsesc în activitatea de decizie la nivelul UE, asigură continuitatea instituţiilor care nu au activitate permanente, monitorizează implementarea deciziilor.Secretariatul- se regăseşte sub autoritatea unui secretar general. Comitetul reprezentanţilor permanenţi- format din delegaţi ce compun delegaţiile naţionale, conduse de un şef de delegaţie cu rang de ambasador şi ajutat de către un adjunct cu rang de ministru şi din mai mulţi experţi cu caracter temporar sau permanent.

Comitetul economic şi social.

Consiliul exercită puterea legislativă şi bugetară împreună cu Parlamentul European. Consiliul- activitate de coordonare a politicilor statelor membre. La puterea bugetară, Consiliul stabileşte indemnizaţiile Preşedintelui Parlamentului European şi toate acelea care au rolul de remunerare a activităţilor.

Comisia Europeană: Numără 28 de membri.

Organizarea şi funcţionarea Comisiei: Aceasta cunoaşte structura unor directorate generale, care sunt împărţite în mai multe categorii.

Statutul membrilor Comisiei: aceştia duc la îndeplinire un mandat de 5 ani. Sunt desemnaţi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă. Preşedintele Comisiei e propus de Consilului European şi ales de către Parlament. Preşedintele desemnează comisarii cu acordul statelor membre. Membrii Comisiei sunt audiaţi în comisiile parlamentare. Parlamentul European alege Comisia.

Încetarea mandatului membrilor Comisiei- sunt 5 situaţii:

- împlinirea termenului - deces- demiterea - moţiune de cenzură aplicată de către Parlament- demisie

Atribuţiile Comisiei:

Rol de iniţiativă legislativă la nivelul UE. Rol în aplicarea legislaţiei UE. Singura instituţie care poate iniţia sancţionarea statelor membre pentru neaplicarea dreptului UE. Comisia Europeană implementează politicile şi bugetul UE. Comisia reprezintă UE în cadrul organizaţiilor internaţionale.

20

Sistemul jurisdictional al UE:

Curtea de Justiţie a UE- formată din următoarele instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul, Tribunale specializate ( funcţionează doar Tribunalul funcţiei publice din cele specializate).

Pentru fiecare instanţă dezvoltăm aspectele: - componenţă- organizare - funcţionare

Curtea de Justiţie:

Funcţionează în temeiul tratatelor Uniunii Europene, al statutului membrilor săi şi al Regulamentului de procedură. În prezent, fiecare stat membru are un reprezentant în calitate de judecător. Alături de cei 28 de judecători, în cadrul Curţii regăsim şi 9 avocaţi generali.

Numărul judecătorilor şi al avocaţilor generaţi poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului, adoptată cu unanimitate de voturi. Din 7 oct. 2015, vom avea 11 avocaţi generali.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie reprezintă izvor de drept pentru statele membre.

Judecătorilor şi avocaţilor generali li se adaugă un grefier, un grefier adjunct, raportorii adjuncţi şi referenţii. Preşedintele Curţii este ales prin vot secret de către judecători. Mandatul preşedintelui e de 3 ani, putând fi reînnoit. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali e de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Preşedintele este cel care conduce lucrările instanţei, prezidează audierile, precum şi deliberările. Competenţele jurisdicţionale proprii, preşedintele le exercită prin intermediul ordonanţelor ( ordonanţele preşedintelui diferă de ordonanţele Curţii).

Judecătorii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute la nivel naţional pentru exercitarea celor mai înainte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi, ale căror competenţe sunt recunoscute.

Statutul judecătorilor le permite acestora să-şi îndeplinească rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă. În ceea ce priveşte vârsta, tratatele nu specifică nimic în legătură cu aceasta.

Guvernele statelor membre nu pot revoca niciun judecător al Curţii în timpul exercitării mandatului. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi disciplinei membrilor săi. Tot Curtea este cea care poate revoca judecătorul cu unanimitate de voturi.

Independenţa judecătorilor e garantată în special prin caracterul secret al deliberărilor, iar procedura opiniei separate nu e admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează instanţa în întregul ei.

Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor deduse spre rezolvare în faţa Curţii. Rolul acestora se aseamănă destul de mult cu rolul procurorului de la noi, nu acuză, ci apără dreptul UE.

Avocaţii generali sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre, în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii.

21

Grefierul este numit de către Curte după consultarea avocaţilor generali pentru un mandat de 6 ani. Statutul grefierului e stabilit de către Curte, iar în cazul în care acesta nu mai îndeplineşte condiţiile cerute, poate fi revocat. Grefierul îndeplineşte atribuţii de natură procedurală, jurisdicţională şi administrativă. Grefierul este cel care primeşte, transmite şi conservă toate documentele instanţei. Realizează eventualele notificări sau comunicări de acte potrivit regulamentului de procedură. Asistă la şedinţele de audiere ale Curţii, se ocupă de organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul arhivei, urmăreşte apariţia publicaţiilor Curţii, ţine gestiunea şi contabilitatea instanţei. Tot el este cel care are în subordinea sa, dar sub controlul preşedintelui Curţii, toţi funcţionarii şi agenţii instituţiei. Poate propune modificări referitoare la organizarea serviciilor instanţei.

Raportorii adjuncţi au rolul de a ajuta preşedintele instanţei în procedura de urgenţă şi pe judecătorii raportori în dosarele atribuite. Nu participă la adoptarea hotărârii, dar pot participa la deliberări.

Referenţii sunt jurişti calificaţi, doctori în drept, având aceeaşi cetăţenie ca a judecătorului sau a avocatului general căruia îi oferă asistenţă. Referenţii formează cabinetul avocatului sau judecătorului.

Statutul membrilor Curţii de Justiţie: înainte de a intra în funcţie, judecătorii depun în faţa Curţii de Justiţie reunită în şedinţă publică jurământul că îşi vor exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei lor şi că nu vor divulga nimic din secretul deliberării. Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Pe timpul mandatului, judecătorii nu pot exercita nicio funcţie publică sau administrativă, nu pot exercita nicio activitate remunerată sau nu. În cazuri excepţionale, Consiliul hotărând cu majoritate simplă, poate acorda o derogare. Judecătorii sunt obligaţi prin regulament să îşi stabilească reşedinţa în oraşul în care îşi are sediul Curtea. În caz de demisie, scrisoarea se adresează Preşedintelui pentru a fi transmisă apoi Consiliului. O dată cu primirea scrisorii de către Consiliu, acesta începe să producă efecte.

Organizarea şi funcţionarea Curţii: O dată la 3 ani, judecătorii sunt înlocuiţi parţial pentru a se asigura continuitatea activităţii. Curtea lucrează în camere formate din 3-5 judecători şi în marea cameră formată din 13. Curtea se întâlneşte în marea cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii a Uniunii care e parte în proces. Curtea se poate reuni şi în plen, dar numai în acele cauze special prevăzute de tratat. Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători.

Deliberările Curţii au loc sub forma camerei de consiliu. Sistemul jurisdicţional al Uniunii nu reproduce instituţia judecătorului ad-hoc. Limba de procedură este oricare, la alegerea reclamantului, din cele 24 de limbi oficiale ale UE. Excepţie făcând cazul în care implicate sunt instituţii ale UE şi atunci limba e franceza.

Competenţa Curţii:- controlează legalitatea actelor UE. - soluţionează litigii între organe, instituţii, agenţii ale UE, între state membre UE, interpretează dreptul

UE.- judecă în primă instanţă, dar, în acelaşi timp, e şi instanţă de recurs pentru hotărârile pronunţate de

către tribunal- se pronunţă anterior încheierii unui tratat internaţional la care Uniunea este parte.

Ultimul curs:

Tratatul de la Nisa – statele mari urmau sa renunte la cel de-al doilea comisar- 26+1 - 1 mai 2004 – extinderea ( 6 luni au fost 30 de membrii in Comisie)

22

Tribunalul

-fostul tribunal de prima instantaPotrivit art 19, alin 1, i se spune doar Tribunalul, dar in practica este Tribunalul UE- temeiul legal fundamental – Actul Unic European (1986, intrat in vigoare in 1987)-temeiul derivat – decizia

Componenta:

Judecatori care desemneaza dintre ei un presedinte. Judecatorii duc un mandat de 6 ani, presedintele duce un mandat de 3 ani. La Curtea de Justitie, condtiile pe care trebuie sa le indeplineasca sunt toate garantiile de independenta si sa indeplineasca acele conditii, sa aiba capacitatea de a exercita cele mai inalte functii jursidictionale.La tibunal trebuie sa aiba capacitatea de a indeplini functii jurisdictionale.

1. Judecatori2. Presedinte

Tribunlul nu are in componenta sa avocati generali. Rolul avocatilor generali este indeplinit de catre judecatori pt cauze precis determinate. Nu pot cumula cele doua calitati (judecatori si de avocat general). Unde deplinesc calitatea de judecatori nu pot indeplini calitaatea de avocati generali.

Independenta tribunalului este asigurata de presedinte si de o grefa distincta, condusa de un grefier.Grefier- atributii adm si procedurale

Functionarea:

Foloseste impreuna cu prima instanta baza documentara, biblioteca, dar si corpul traducatorilor si interpretii. Regula functionarii curtii de justitie: functionarea in plen, care dupa Nisa a fost inlocuit de Marea Camera, formata din 13 judecatori. Regula este de plen, exceptia este data de ………..Tribunal: functionare in camerele specializate, exceptia data de plen.Rationae materiae – competente mai restranse decat la CJ, care are in competenta cele mai importante litigii. Competenta:

Rationae persoanae:

Competenta de a judeca in prima instanta toate actiunile directe, cu exceptia celor atrbiute unui trbiunal specializat sau a celor rezervate prin statut curtii de justitie. Impotriva deciziilor tribunalului se poate formula un recurs in fata curtii de justitie, are o situatie intermediara intre curte si trbunalul specializat. Recursul este limitat la chestiuni de drept.Tribunalul functioneaza si ca instanta de recurs impotriva deciziilor adoptate de catre camerele jurisditionale, poate judeca si actiunile formulate impotriva hotararilor tribunalelor specialzate(trib functiei publice)

- se pot adresa cu precadere particularii

Tribunalul functiei publice Infiintat prin tratatul de la Nisa

- este o jurisdictie specializata, avand competenta de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul functiei publice, adica litigiile intre institutii, Uniune si angajatii lor (aseenea celor de munca). Deciziilor sale pot face obiectul unor actiuni introduse in fata tribunalului si in mod exceptional pot fi atacate in fata curtii de justitie.

In ceea ce priveste componenta, trbinalul functiei publice numara 7 judecatori, alesi pt un mandat de 6 ani cu posibilitatea reinnoirii. Sunt numiti de catre consiliu.

23

Un rol important il are comitetul format din 7 personalitati, mai este numai si sfatul inteleptilor, care desemneaza membrii tribunalului dintre personalitatile avand competente de notorietate (fosti judecatori, dar si jurisconsulti, juristi de prestigiu, prof universitari). Romania nu a desemnat nicio personalitate care sa faca parte din acest trbinual.

Intalnim un presedinte, ales pt un mandat de 3 ani, cu posibilitaetea reinnoirii.Tribunalul functiei publice functioneaza in cadrul camerelor specializate formate din 3 judecatori, ca regula. Dar poate sa isi desfasoare activitatea si cu titlu exceptional, in sedinte plenare, in 7 judecator, in 5 judecatori sau 1.Presedintele prezideaza camerele formate din 3 si 5 judecatori. Se adauga un grefier, care asigura independenta instantei, procedura urmat fiind cea prevazuta in Statutul cutii de justiei a UE. Regimul lingvistic: limba oficiala: franceza, dar in cursul unui proces este limba paratului.

Banca centrala europeana:

Evolutiile de natura istorica – a aparut in urma derularii celor 3 etape privind trecerea la moneda unica europeanaT de la maastricht1 etapa –2 etapa –

Este singura institutie care are pj- este abiltata sa avizeze emisiunea de moneda unica euroImpreuna cu bancile centrale nationale ale statelor formeaza sistemul european al bancilor centrale. Este condus de catre organele de decizie ale bancii centrale europene. Obiectivul principal urmarit de catre sistemul european al bancilor centrale il reprezinta mentinerea stabiltatii preturilor, sprijinind politicile economice generale ale uniunii, contribuind la realizarea obiectivelor acesteia, fara a aduce atingere obiectivului principal urmarit, acela al stabiltatii preturilor.

Atributiile bancii centrale europene vizeaza adoptarea masurilor necesare indeplinirii misiunilor sale. Misiunile bancii centrale europene vizeaza doar statele membre ale euro-zonei (cele care au trecut la moneda unica europeana ).

S-a incheiat un tratat privind buna guvernantare pe care Romania l-a ratificat (deficitul strucutral ≤0,5).Banca centrala europeana este consultata asupra oricarui proiect al uniunii, precum si asupra oricarui proiect de reglementare la nivel national, emitand avize, care au un caracter consultatv, nefiind obligatorii sub spectul aplicarii.organizare:- presedinte-vicepresedinte -comitet executiv-consiliu al guvernatirolorAspecte procedurale: - manual

Mandat de 8 ani – comitetul executivAre independenta, dare xsta control din partea PE, in sensul in care poate fi invitat presedintele BCE in cadrul comisiilor de specialitate sau la solicitarea BCE.Prezinta anual un raport privind politica monetara din anul in curs, respectiv din anul precedent.

Curtea de conturi:

24

Apartia: a fost mai intai organ tehnic auxiliar, a devenit insitutie in 1992Nu este o juridsdictie, nu solutioneaza litigii.In prezent numara 28 de membri, care au desfasurat activitati in cadrul….-mandatul este de 6 ani, cu posibilitatea reinnirii.-membrii au obligatia de onestitae, de a nu exercita orice alta activitate remunerata sau neremunerata in exercitarea mandatului- functioneaza ca organ colegial, angajeaza raspunderea curtii in intregul ei

Ca structura lucreaza fie in plen, fie in camerele specializate.

Atributiile:

Doua mari catrgorii:1. De control – legaliattea, regulalitatea2. Consultative – 3. Avizele curtii de onturi se publica fie in jurn of al ue , fie in culegerea de decizii a curtii de conturi

+ organe tehnice auxiliareBanca europeana de invesitii:

A fost infiintata prin trat de la roma in 1958, in scpul de a finanta investitiile pt promovarea obiectivelor uniunii.Rolul fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrata, integrarea economica si cresterea coeziunii sociale in cadrul uniunii. Are pers juridica, avand in componenta sa statele membre ale ue. Banca faciliteaza prin acordarea de imprmuturi si garantii, fara a urmari un scop lucrativ, facilieaza finantarea proiectelor in toate sectoarele economiei.

25