Cap.I INTRODUCERE
Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia ştiinţifică
folosită. Ca în fiecare ştiinţă şi în Anatomia omului se foloseşte o terminologie specifică, care
reprezintă totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie regiuni ale corpului omenesc. Aceasta
este unitară în lumea ştiinţifică mondială.
La sfârşitul secolului XIX numărul termenilor folosiţi in „Anatomia omului” era foarte
mare, mulţi erau sinonimi, proveniţi de la diferitele şcoli de „Anatomie umană”, ceea ce făcea
dificilă comunicarea ştiintifică internatională.
În 1895 la Basel (Elvetia), se produce prima încercare de universalizare a noţiunilor folosite
în „Anatomia umană”. Actualii termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la
Paris în 1955 şi imbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din
1998 şi recunoscute în ediţia H. Gray „Human Anatomy” (2005).
Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie, din mai
multe motive. În primul rând teminologia anatomică umana s-a dezvoltat prin studii autonome
fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de zoologie şi anatomie umană au fost
făcute mai înainte de inţelegerea procesului evoluţiei, corpul uman era privit ca fiind diferit de al
celorlalte animale. De asemenea corpul uman, spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode
este biped.
Astazi pentru o raportare unitară a poziţiei diferitelor segmente ale corpului omenesc, se
foloseşte noţiunea de poziţie anatomică. Aceasta este poziţia corpului cu toate cele patru
membre paralele, palmele şi privirea orientate în faţă. Descrierea corpului omenesc se foloseşte
referitor la poziţia anatomică, deoarece în timpul mişcării, parţi din corp, sau însuşi corpul îşi
poate schimba poziţia, unele repere devenind din superior inferior, sau invers.
La corpul omenesc se pot descrie câteva regiuni, puncte, axe, şi planuri de simetrie.
Regiunile corpului omenesc
Corpul omenesc se poate împărţi în următoarele regiuni, folosind puncte de reper de pe
suprafaţa sa:
- capul şi gâtul sunt segmentele situate în extremitatea superioară a corpului,
- trunchiul este segmentul corpului subdivizat în torace, abdomen şi spate,
1
- membrele sunt două perechi, superioare şi inferioare. La membrele superioare se distinge
umărul (regiunea de prindere a membrului de trunchi), braţul (între umăr şi cot), cotul
(articulaţia dintre braţ şi antebraţ), antebraţul (între cot şi incheietura mânii), încheietura
mânii (între antebraţ şi mână) şi mâna (între încheietura mânii şi vârful degetelor). La
membrele inferioare regiunea de prindere a membrului propriu-zis la corp este regiunea
inghinală. Următoarele regiuni sunt: coapsa (până la articulaţia genunchiului), gamba
(între ghenunchi şi articulaţia lăbii piciorului) şi laba piciorului.
În poziţia anatomică, palmele sunt orientate anterior. În acest fel termenul de anterior
poate fi folosit pentru a descrie palma mânii, şi posterior poate fi folosit câteodată pentru a
descrie regiunea dosului mânii şi a braţului. Termenul de palmar provine de la palma lat.=
palmă.
Regiunile antebraţului se denumesc după numele oaselor lângă care se găsesc (ex.
structurile cele mai apropiate de radius sunt radiale, de ulnă, ulnare iar cele dintre ele
radioulnare).
Termenul de volar se foloseşte atât pentru suprafaţa mâinii cât şi a piciorului (plantară).
Cavităţile corpului omenesc
În alcătuirea corpului omenesc sunturmătoarele cavităţi (fig.1):
Fig. 1 Cavitatile corpului omenesc, schemă
- craniană care formează regiunea posterioară a scheletului cefalic şi adăposteşte
encefalul, delimitată de oasele cutiei craniene. Craniul conţine şi cavităţi mai mici ca:
fosele nazale, orbitele, sau cavităţi foarte mici, sinusurile (frontale, etmoidale,
sfenoidale, maxilare);
2
cavitatea craneeană
canalul medular
bazinul
- toracală sau cuşca toracică formată din oase (coaste şi vertebre) şi muşchi (diafragmul
şi muşchii intercostali). Adăposteşte cele mai importante organe ale corpului, inima şi
plămânii. Mediastinul este regiunea mediană a cavităţii toracice, subdivizat în:
o mediastinul superior (delimitat anterior de manubriul sternal şi posterior de
primele patru vertebre toracale),
o inferior (anterior între faţa posterioară a sternului şi faţa anterioară a pleurei,
mijlociu între regiunea prepericardică şi pretraheală şi posterior de la vertebra a
cincea toracală până la a doua lombară),
- abdominală cea mai mare cavitate, cuprinsă între diafragm şi bazin. Regiunea
anterioară este de natură musculară iar cea posterioară osoasă. Adăposteşte cea mai
mare parte a tractului digestiv, aparatul urinar şi genital. Ea se poate subdivide în
epigastru, mezograstru şi hipogastru (median), hipocondru, lateral şi inghinal (dreapta
şi stânga) (fig.2).
Fig.2 Regiunile cavităţii abdominale, schemă
Suprafeţe, puncte şi linii de reper
Pentru a delimita anumite regiuni interne sau externe, se folosesc repere de pe suprafaţa
corpului care pot fi uşor detectate sub piele (oase, vase de singe, nervi, muschi).
Linia medioaxilară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului trecând prin
vârful axilei (subţiorii). Paralele sunt linia axilară anterioară, care trece prin cuta axilară
anterioară şi linia axilară posterioară care trece prin cuta axilară posterioară.
Linia medioclaviculară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul
claviculei.
Linia mediopupilară coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul pupilei când
aceasta este îndreptată înainte.
3
epigastruhipocondru drept
lateral dreaptainghinal dreapta
hipocondru stângmezogastrulateral stângahipogastruinghinal stânga
Punctul medial inghinal este situat la mijlocul distanţei dintre spina iliacă şi simfiza
pubiană. În legatură cu el se descrie punctul ligamentului inghinal, situat la jumătatea distanţei
dintre spina iliacă superioară şi tuberculul pubian.
Direcţii şi axe
Două puncte opuse pe suprafaţa corpului pot descrie între ele un ax. Vom descrie mai jos
situaţia la un vertebrat patruped şi la unul biped, considerând puncte importante de pe suprafaţa
corpului.
Anterior-posterior. La un vertebrat patruped extremităţile sunt vârful nasului şi respectiv, al
cozii. Anatomic nasul este anterior (ante lat.=înainte, sau rostral, rostrum lat.= cioc, cranial,
kranion gr. =cutie craniană sau cephalic, kephale gr.=cap). Cel mai uzitat termen este de
anterior. Punctul opus, este posterior sau caudal (caudum lat.= coadă). Între cele două puncte
se descrie axul antero/posterior. Sinonime mai puţin folosite sunt: rostro/caudal sau
cefalo/caudal.
Superior-inferior. La om regiunile care se disting cel mai bine sunt capul şi labele
picioarelor. Capul este situat superior (superior lat.= deasupra) iar labele picioarelor
inferior (inferior lat. =dedesubt). Prin unirea celor două puncte se formează axul
supero/inferior. Alte noţiuni sinonime utilizate pentru a localiza regiunea capului sunt:
cranial (cephalic sau rostral), iar pentru regiunea labelor picioarelor, caudal.
La om termenul de anterior defineşte regiunea frontală, de unde denumirea de frontal
şi este sinonimă cu ventralul altor vertebrate patrupede. La fel posterior ca noţiune
medicală, desemnează regiunea spatelui şi este sinonim cu dorsal. Axul antero/posterior
uneşte regiunea frontală cu regiunea dorsală. Termenii de anterior şi posterior pot fi
folosiţi şi în sens relativ (ex.ochii sunt posterior nasului, dar anteriori regiunii posterioare a
capului).
Dreapta, stânga şi medial. Organismul omenesc este inclus în grupa Bilateralia, ceea
înseamnă că are o simetrie dreapta/stânga. Între partea dreaptă şi stângă se stabileşte axul
dreapta/stânga sau dextro/sinistro (dextro lat. =dreapta şi sinister lat. =stânga). În practică şi
mai ales în literatura de limba engleză se foloseşte termenul de vernacular.
Axul dreapta/stânga este perpendicular pe celelalte două. În legatură cu acest ax un organ
poate fi situat lateral (lateralis lat. =la o parte sau de partea) dreapta sau stânga. Opus acestui
4
termen se foloseşte termenul medial (medius lat.= în mijloc) care defineşte un loc situat în
mijlocul organismului.
Mai uzitată este denumirea de ax medio/lateral. Termenul se foloseşte pentru a descrie
poziţia în lungul axului dreapta/stânga, pentru a evita confuzia cu termenii superficial şi
profound.
Termenul proximal (proximus lat. =cel mai apropiat) este folosit de exemplu, pentru a
descrie locul în care membrele se prind la corp şi distal (distare lat.=cel mai depărtat)
pentru a descrie regiunea cea mai depărtată. Prin unirea celor două puncte se formează
axul proximo/distal, folosit pentru a descrie poziţia unor organe în lungul său.
Raportat la cele trei axe descrise pentru animalele cu simetrie bilaterală, se folosesc
urmatoarele noţiuni:
- ipsilateral (ipse lat.= la fel, pe aceeaşi parte).. ca şi alte structuri ex. braţul drept este
ipsilateral cu piciorul drept,
- contralateral (contra lat.= împotriva, pe partea opusă).. unei structuri descrise ex.
braţul stâng este colateral braţului drept,
- superficial (superficialis lat.= la suprafaţă, lângă suprafaţa externă) a organismului,
ex. pielea este superficială stratului muscular. Opus se foloseşte termenul profund sau
visceral.
- profund (profundus lat.= defineşte un organ situat în interiorul organismului), mult
distanţat de suprafaţă,
- visceral (viscus lat.,= carne, organ intern), defineşte un organ situat în cavitatea
corpului, ex. stomacul este visceral, situat în cavitatea abdominală.
Planuri de simetrie
Planurile de simetrie sunt suprafeţe imaginare care străbat corpul omenesc şi folosesc
la poziţionarea organelor, efectuarea unor secţiuni, descrierea unor sisteme, etc..
Principalele plane de simetrie sunt:
sagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat în axul longitudinal al
corpului, care trece prin ombilic. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe
5
acesta linia mediană anterioară şi posterioară, care separă regiunea dreaptă de cea
stângă (fig.3);
paramediane (parasagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital, dispuse spre
dreapta sau stânga acestuia (fig.4);
transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal (fig.4),
frontale (coronal)- toate planurile verticale, paralele cu fruntea, separă regiunea
anterioară de cea posterioară, fruntea de spate (fig.3);
Fig. 3 Planurile de simetrie sagital (a) şi frontal (b)
6
a b
Fig.4 Planurile de simetrie sagital (albastru), parasagital (galben) şi transversal (maro)
Mişcările corpului omenesc şi ale regiunilor sale
Mişcările corpului şi ale diferitelor segmente, au loc când muşchii se contractă şi
acţionează asupra oaselor (fig. 5).
Fig.5 Mişcările segmentelor corpului omenesc, schemă.
7
Tipul de mişcare realizat de un anumit segment, este în funcţie de structura articulaţiei
implicată (uniaxială, biaxială sau multiaxială) şi de dispoziţia muşchilor faţă de articulaţie.
Se pot defini câteva grupe de mişcare:
1. generale
- flexia este o mişcare în plan sagital, care produce scurtarea unghiului articulaţiei şi
micşorează distanţa dintre oasele care formează articulaţia (ex. gamba pe coapsă, antebraţul pe
braţ etc.),
- extensia este reversul mişcării de flexie, se realizează tot în plan sagital, măreşte
unghiul articulaţiei şi distanţa dintre oasele care o formează. Dacă extensia este mai mare decât
180° mişcarea se numeşte hiperextensie,
- abducţia este mişcarea realizată lateral faţă de planul median (ex. membrul superior faţă
de corp) sau mişcarea degetelor când le depărtăm de planul medial al mâinii,
- adducţia este mişcarea opusă abducţiei prin care membrul sau degetele sunt aduse spre
planul medial al corpului sau al mâinii,
- rotaţia este mişcarea osului în jurul propriului ax fără mişcarea laterală sau medială.
Poate fi rotaţia internă sau medială a umărului sau şoldului, care aduce segmentele membrului
superior sau inferior spre planul medial, sau rotaţia externă, care este opusul şi aduce membrul
spre exteriorul planului medial,
- ridicarea unui segment este mişcarea segmentului spre superior, coborârea este
mişcarea opusă spre inferior.
2. speciale ale membrelor superioare şi inferioare
- pronaţia este mişcarea mânii cu faţa palmară spre posterior. La sfârşitul mişcării
radiusul şi ulna se dispun în X,
- supinaţia este mişcarea opusă pronaţiei, prin care mâna este adusă cu palma spre
anterior.
Cap. II ETAPELE DEZVOLTĂRII EMBRIONARE ŞI FETALE LA OM
Fecundarea la om este internă, un spermatozoid se uneşte cu un ovul şi rezultă oul
fecundat (fertilizat) sau zigotul. În dezvoltarea unui nou organism uman există două etape
principale: embrionară (de la oul fertilizat şi până la făt) şi fetală (de la făt şi până la naştere).
Etapa embrionară este subetapizată folosind caracteristici morfologice şi încadrată în
tabele ale dezvoltării, din care cele mai cunoscute sunt stadiile Carnegie (23 stadii) (fig. 6).
8
Fig. 6 Dezvoltarea embrionară la om, stadiile Carnegie
În a doua zi de la fecundare ovulul începe să se dividă, proces numit segmentare. Din
diviziuni rezultă celule numite blastomere. Segmentarea are loc sub membrana de fertilizare,
care devine membrană de segmentare. Până la stadiul de opt celule, fiecare celulă este capabilă
să formeze un nou embrion, celulele sunt totipotente. De aceea când celulele sunt despărţite în
mod accidental se formează gemeni care sunt genetic identici.
Oul fertilizat continuă să se dividă, rezultând blastomere din ce în ce mai mici, dispuse
sub forma unui fruct de mură, fără spaţii între ele (compactare), formaţiunea se numeşte morulă
(aproximativ 12 blastomere).
În acest timp, formaţiunea parcurge drumul spre uter, ajutată de mişcarea cililor
epiteliului mucoasei trompelor uterine. Între celulele ei apar spaţii, care curînd se vor uni într-o
cavitate centrală, numită cavitatea blastulei. În jurul cavităţii formaţiunea are un strat de celule
numit trofoblast, care va diferenţia placenta şi un ţesut cu rol de susţinere. La un pol al
formaţiunii se diferenţiază o masă de celule numită masa celulară internă. Celulele sale nu pot
forma placenta sau ţesutul de susţinere al viitorului embrion şi de aceea sunt numai pluripotente.
În timpul celei de a doua săptămâni, cavitatea blastocistului devine sac primar vitelin (sau
cavitatea exocelomică), formaţiunea se numeşte blastocist.
9
Acesta intră în uter şi se ataşează de epiteliul endometrului (componenta a peretelui
uterin), pregătindu-se de implantare. Sub controlul ovarului, uterul a suferit modificări
structurale, care fac ca epiteliul peretelui său să fie receptiv la blastocist.
Trofoblastul care înconjoară masa celulară internă, diferenţiază două straturi celulare:
citotrofoblastul (celule mononucleate care înconjoară masa celulară internă) şi
sinciţiotrofoblastul (un sinciţiu care înconjoară citotrofoblastul). În timpul formării placentei,
sinciţiotrofoblastul invadează endometrul. În ziua a noua apar lacune pline cu sânge în
sinciţiotrofoblast, care reprezintă începutul formării circulaţiei uteroplacentare.
La începutul celei de a doua săptămâni, o a doua cavitate apare în masa celulară internă,
se măreşte şi formează cavitatea amniotică. Masa celulară internă începe să diferenţieze două
straturi celuare: epiblastul format din celule prismatice şi hipoblastul.
Celule derivate din hipoblast formează membrana exocelomică (membrana Heusner).
Între hipoblast şi membrană se diferenţiază celule care vor deveni mezodermul exocelomic.
În mezodermul extraembrionar se vor diferenţia cavităţi, care se unesc, rezultă celomul
extraembrionar (cavitatea corionică), care înconjoară amnionul şi sacul vitelin. Mezodermul care
înconjoară citorofoblastul se numeşte mezoderm somatic extraembrionar, iar cel care înconjoară
sacul vitelin, mezoderm splanhnic extraembrionar. În locul în care mezodermul extraembrionar
traversează cavitatea corionică se diferenţiază cordonul ombilical.
La începutul celei de a treia săptămâni se produc mişcări celulare care marchează
începutul gastrulării (formarea celor trei straturi celulare ectoderm, endoderm şi mezoderm).
Primul semn extern al gastrulării este formarea liniei primitive în epiblast.
Celulele epiblastului se dispun spre planul medial al embrionului şi migreză în spaţiul
dintre epiblast şi hipoblast. Unele din celulele migrate din epiblast înlocuiesc celule din
hipoblast. În acest mod apare un disc trilaminar format din: ectoderm, endoderm şi mezoderm.
Cele trei foiţe embrionare stau la baza diferenţierii tuturor organelor corpului omenesc
Ectodermul diferenţiază sistemul nervos central (encefalul şi măduva spinării) şi
meningele, sistemul nervos periferic, epiteliile senzoriale ale ochiului, urechii şi nasului,
epidermul şi firul de păr, unghiile, glandele mamare şi subcutanate, muşchi, oase etc..
Mezodermul va diferenţia ţesutul conjunctiv, cartilajele, oase, muşchi striaţi şi netezi,
inima, vasele de sânge şi limfatice, rinichii, ovarele şi testiculele, conductele genitale,
membranele seroase ale cavităţilor corpului, splina etc.
Endodermul diferenţiază epiteliul tracturilor gastrointestinal şi respirator, parenchimul
amigdalelor, tiroida şi paratiroidele, timusul, ficatul, pancreasul, etc.
10
Celulele care invaginează în şanţul primitiv şi migrează cefalic, diferenţiază procesul
notocordal, din care se va forma notocordul. Acesta este primul ax al embrionului, joacă rolul
unui schelet, indicând locul viitoarei coloane vertebrale.
Primele mişcări celulare după gastrulare reprezintă începutul proceselor de
organogeneză.
În regiunea mediană externă a ectodermului embrionului apare o îngroşare numită placa
neurală, a cărui regiune centrală se scufundă şi formează şanţul neural, flancat de cutele neurale.
Acestea fuzionează, diferenţiază tubul neural, din care se va forma sistemul nervos central.
Procesul se numeşte neurulare.
Dezvoltarea somitelor. Somitele sunt mase celulare de ţesut mezenchimal
care se diferenţiază o dată cu diferenţierea notocordului. În lungul
notocordului apare câte o coloană de mezenchim paraxial, care se continuă
lateral cu mezenchimul intermediar şi mezenchimul lateral. Mezenchimul
lateral se continuă cu mezenchimul extraembrionar. La sfârşitul săptămânii a
treia mezenchimul paraxial se segmentează în formaţiuni cuboidale numite
somite. Acestea se observă la exteriorul embrionului, mai ales în regiunea
capului şi sunt un criteriu pentru stabilirea vârstei embrionului.
Fiecare somit se diferenţiază în două regiuni. Regiunea ventrală, sclerotomul va
diferenţia vertebrele şi coastele. Restul somitului, dermomiotomul va forma miotoame cu
mioblaste şi dermul pielii. Din somite se va forma scheletul axial (oasele capului,
gâtului şi trunchiului), musculatura asociată şi dermul pielii.
Stadiul următor neurulării este caracterizat prin dezvoltarea arcurilor branhiale,
embrionul se numeşte faringulă. Unele etape ale organogenezei vor fi prezentate înaintea
fiecărui capitol la principalele sisteme ale corpului.
Etapa fetală este perioada în care embrionul ia aspect uman, se realizează 30% din talia
finală a individului. Ca timp, este situată la sfârşitul lunii a doua şi începutul celei de a treia până
la naştere.
Naşterea are loc după nouă luni şi înseamnă aducerea pe lume a unui nou individ uman.
Cap. III ŢESUTURI ANIMALE
Ţesutul este o grupare de celule şi matrix extracelular, care îndeplinesc în organism una
sau mai multe funcţii caracteristice.
11
Se pot face mai multe clasificări ale tipurilor celulare existente în ţesuturi. După categoria
de ţesut din care fac parte sunt: epiteliale, conjunctive, musculare, sanguine, limfatice, nervoase
şi sexuale.
După vârsta celulei:
- blastele se caracterizează ultrastructural printr-un nucleu mare cu nucleol proieminent,
reticul endoplasmic rugos abundent şi numeroase mitocondrii. Blastele au o rată mare de sinteză
a substanţelor şi un indice mitotic ridicat. Din activitatea lor rezultă celelalte elemente ale
ţesutului animal (condroblaste, osteoblaste şi neuroblaste).
- citele care au trăsături ultrastructurale proprii tipului celular al ţesutului căruia aparţin.
Exemple de cite: condrocite, osteocite, miocite, limfocite etc. acestea sunt celule eucariote care
reprezintă unitatea morfofuncţională a ţesutului animal, cu excepţia celulelor roşii de la
mamifere. Termenul de eucariot precizează că celulele au un nucleu adevărat.
Matrixul extracelular se găseşte în spaţiile dintre celulele organismelor pluricelulare şi
este sintetizat de celulele între care se găseşte. Este format din două componente:
- fluidă în care se găsesc apă şi molecule dizolvate, provine din sânge fiind plasmă
difuzată între celule,
- solidă formată din molecule insolubile cu aspect fibrilar şi complexe macromoleculare
organizate în structuri.
Funcţionalitatea ţesutului este asigurată de prezenţa vaselor de sânge, a vaselor limfatice
şi a fibrelor nervoase.
Principalele tipuri de ţesuturi animale sunt: ţesutul epitelial, ţesutul conjunctiv, sanguin,
ţesutul muscular şi ţesutul nervos.
Ţesuturile epiteliale
Epiteliile (epi gr.= peste, thele gr.= ridicătură ) sunt formate dintr-un număr mare de
celule de formă regulată, aderente prin substanţa interstiţială. Ele constituie structuri simple sau
stratificate care acoperă exteriorul corpului sau tapetează cavităţile seroase, organele cavitare,
vasele de sânge sau limfatice. În mod convenţional, membranele epiteliale care delimitează
cavităţile abdominală, pleurală şi pericardică, sunt denumite mezotelii (mezon gr.=din mijloc).
Membranele epiteliale din interiorul inimii, vaselor de sânge şi limfatice se numesc endotelii
(endon gr. =înăuntru).
În structura epiteliilor se găsesc numeroase celule şi puţină substanţă fundamentală
dispuse pe o membrană bazală.
12
Cu unele excepţii (stria vasculară din urechea internă) epiteliile sunt ţesuturi avasculare.
Ţesuturile epiteliale derivă din cele trei foiţe embrionare: ectoderm, endoderm şi
mezoderm.
După funcţii epiteliile sunt: de acoperire, glandulare, senzoriale şi mioepitelii.
1 Epitelii de acoperire se clasifică după:
numărul straturilor celulare
- simple,
- stratificate,
forma celulelor din ultimul strat
- pavimentoase,
- cubice,
- prismatice (columnare).
O categorie specială o reprezintă epiteliile de tranziţie şi epiteliile pseudostratificate.
2. Epitelii glandulare.
3. Epitelii senzoriale.
4. Mioepitelii.
Epiteliile de acoperire
Epiteliile de acoperire se găsesc la suprafaţa corpului sau căptuşesc diferite cavităţi.
Epiteliile simple sunt formate dintr-un singur strat de celule de forme diferite, dispuse pe
o membrană bazală.
Epiteliul simplu pavimentos este format din celule foarte aplatizate dispuse pe o
membrană bazală. Se numeşte endoteliu în inimă, vasele de sânge şi limfatice şi are funcţia de
transport activ prin pinocitoză.
Când căptuşeşte cavităţile pericardică, pleurală şi peritoneală se numeşte mezoteliu şi
facilitează mişcările viscerelor.
Epiteliul simplu cubic reprezintă o formă intermediară ca înălţime a celulelor, între
epiteliul simplu pavimentos şi epiteliul simplu prismatic. Acest tip de epiteliu căptuşeşte ductele
mici ale glandelor salivare, pancreasului, o parte a tubilor rinichiului şi suprafaţa ovarului.
Epiteliul simplu prismatic (columnar) este format din celule înalte, de formă prismatică
(columnară). La polul apical se găsesc microvilozităţi, formaţiuni membranare cu rol în mărirea
suprafeţei de contact cu exteriorul celulei. La epiteliul simplu prismatic din intestin,
microvilozităţile sunt scurte, groase şi rare, zona este numită "platou striat". La epiteliul simplu
13
prismatic din tubii renali microvilozităţile sunt lungi, subţiri şi numeroase, zona se numeşte
"margine în perie". Epiteliul simplu prismatic are funcţii de protecţie, lubrifiere, absorbţie sau
secreţie.
Epiteliile stratificate sunt formate din mai multe straturi de celule de forme diferite,
forma celulelor din ultimul strat dând şi denumirea epiteliului.
Epiteliul stratificat pavimentos cheratinizat formează epidermul pielii. Funcţia de
protecţie se reflectă structural în acumularea în celule a cheratinei (proteină insolubilă în apă),
legături intercelulare foarte strânse (desmozomi şi material intercelular puţin) şi aplatizarea
celulelor straturilor externe.
Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat este format din celule a căror formă
evoluează de la cubice, celulele dispuse pe membrana bazală, la aplatizate, în stratul superficial.
Acest epiteliu este permanent umectat de secreţiile mucoase sau seroase ale glandelor din lamina
propria şi este lipsit de stratul cornos. Se găseşte în structura mucoaselor bucale, farinegeene,
esofagiană, etc.
Epiteliul de tranziţie (uroteliul) este un epiteliu stratificat cu trăsături structurale
intermediare între epiteliul stratificat cuboidal şi epiteliul stratificat pavimentos. Pe membrana
bazală există un rînd de celule cubice, apoi mai multe rânduri de „celule în rachetă” şi un strat de
„celule în umbrelă” spre exterior. Se găseşte în exclusivitate în căile urinare.
Epiteliile glandulare
Celulele epiteliilor glandulare au proprietatea de a sintetiza substanţe destinate exportului
celular. Ele se asociază cu elemente ale ţesutului conjunctiv şi formează organe numite glande.
Epiteliile senzoriale
Celulele acestor epitelii pot recepţiona stimulii, pe care îi transmit spre centrele de
comandă din etajele superioare ale sistemului nervos. Celulele sunt fie neuroni, fie celule
pseodosenzoriale care după recepţionarea stimulului transmit impulsul nervos unui neuron.
Aceste tipuri de epitelii vor fi descrise la organele de simţ (mucoasa olfactivă, retina,
mugurii gustativi).
Mioepiteliile
În structura mioepiteliilor se găseşte o celulă epitelială modificată, fusiformă sau
ramificată. Citoplasma ei este bogată în miofibrile, nucleul este în formă de bastonaş şi
numeroase organite celulare.
14
Celulele mioepiteliale au numeroase prelungiri spiculiforme care sunt ataşate prin fibrele
de reticulină de fibrele de colagen din jur, realizând punţi de legătură puternice, care permit
contracţia celulelor mioepiteliale.
Celulele mioepiteliale îndeplinesc funcţii asemănătoare celulelor musculare. Dispuse
între celulele acinoase şi membrana bazală, favorizează prin contracţii eliminarea produselor din
acini.Se găsesc în alveolele glandulare, canalele glandei mamare etc.
Ţesuturile conjunctive
Ţesuturile conjunctive (conjugo gr.=a lega) sunt categoria cea mai răspândită şi mai
variată de ţesuturi, în corpul unui animal.
În structura ţesuturilor conjunctive se găsesc celule, fibre şi substanţă fundamentală.
Fibrele şi substanţa fundamentală formează matrixul extracelular. Volumul matrixului
extracelular este mai mare ca volumul celulelor. Ţesuturile conjunctive sunt bogat vascularizate
şi inervate, sunt interne, nu vin în contact direct cu suprafeţele corpului.
Ţesuturile conjunctive îndeplinesc roluri multiple în organism: mecanic, trofic, de
apărare, de sinteză. Funcţia principală a ţesuturilor conjunctive este de asigurare a substratului
structural şi metabolic pentru alte tipuri de ţesuturi ale corpului. În majoritatea organelor ţesutul
conjunctiv lax are rolul unui ţesut de umplutură. Formele specializate ale ţesuturilor conjunctive
au rol de susţinere (cartilaginos şi osos), ţesutul conjunctiv adipos are rol în depozitarea
grăsimilor.
Ţesuturile conjunctive se pot clasifica în:
1. propriu-zise:
- lax;
- ţesuturi conjunctive dense: - ordonat; neordonat;
- ţesutul conjunctiv reticular;
- ţesutul conjunctiv elastic;
2. de susţinere:
- ţesuturi cartilaginoase: hialin; elastic; fibros;
- ţesuturi osoase: fibros; haversian; lamelar plexiform; spongios;
- dentina,
- smalţul,
3. speciale:
- ţesuturi adipoase;
- ţesutul pigmentar;
- ţesuturi conjunctive embrionare: mucos; mezenchimul;
15
Ţesuturile conjunctive propriu-zise
Ţesutul conjunctiv lax (areolar) însoţeşte epiteliile şi umple spaţiile dintre organe (fig7).
Fig.7 Ţesutul conjunctiv lax, schemă
Este tipul cel mai întâlnit de ţesut conjunctiv, găsindu-se sub epiteliul tubului digestiv,
respirator şi urinar. Celulele sunt de mai multe tipuri: fibroblaste, care se recunosc după nucleul
alungit şi citoplasma bazofilă; macrofage, mari cu un contur neregulat şi uşor de recunoscut prin
conţinut dacă au fagocitat în momentul fixării; plasmatice, cu nucleul excentric; mast, pline de
granulaţii mari bazofile; adipocite, cu nucleul împins periferic de o picătură de grăsime.
Fibrele de colagen sunt reprezentate prin tipul I şi sunt eozinofile, ondulate şi
neramificate. Fibrele elastice se recunosc în coloraţii speciale (argint sau orceină), sunt subţiri şi
ramificate.
Ţesuturile conjunctive dense sunt formate preponderent din fibre de colagen dispuse în
benzi, care pot fi aşezate ordonat sau neordonat.
Ţesutul conjunctiv dens ordonat în care benzile de colagen sunt dispuse ordonat, se
găseşte în ligamente şi tendoane.
Tendonul are macroscopic aspectul unui cablu întins între muşchi şi os. Dacă tendonul
se mişcă pe un plan osos este învelit într-o membrană numită sinovie.
Pe faţa externă învelişul sinovial este acoperit de o structură fibroasă numită teaca
fibroasă. Cele două foiţe sunt una în continuarea celeilalte. Cavitatea sinovială delimitată de cele
două foiţe este ca o mică fantă, plină cu lichid sinovial.
În structura tendonului predomină fibrele de colagen asociate în mănunchiuri, printre care
se remarcă rare fibre elastice dispuse în reţea. Celulele tendinoase se numesc tenocite. Datorită
dezvoltării fibrelor, celulele tendinoase sunt comprimate lateral şi au numerose prelungiri foliare.
Celulele tendinoase sunt fibrocite adaptate în cel mai înalt grad funcţiei de secreţie a fibrelor.
Fibrele de colagen sunt inextensibile ceea ce conferă tendonului o mare rezistenţă la întindere.
Substanţa fundamentală este redusă şi ocupă spaţiile dintre fibre şi celule.
16
monocitfibroblast
fibra reticulină
macrofagvas sânge
limfocit
adipocit
neutrofil
Ţesuturile conjunctive de susţinere
Ţesuturile cartilaginoase formează cartilajele (articulare de pe capetele oaselor,
pavilionul urechii, discurile intervertebrale, capetele coastelor, etc.). Sunt ţesuturi semielastice
cu rol de susţinere.
Cartilajul matur este format din celule (condroblaste şi condrocite), substanţă
fundamentală şi fibrele de colagen şi elastice. Condroblastul este celula cartilaginoasă tânără care
sintetizează şi secretă componenţii fibrilari şi substanţa fundamentală. Condrocitele sunt celule
cartilaginoase adulte de formă ovalară sau rotundă, situate în spaţii numite condroplaste.
Dispunerea condrocitelor este izolată sau în grupe, numite izogene deoarece provin din
diviziunea aceleaşi celule. În aceste grupe celulele se dispun axial, adică în coloane sau coronar,
în cerc. Grupele de celule sunt înconjurate de o capsulă comună numită sferă condroidă,
provenită din materialul pe care însăţi celula l-a secretat, şi formează unitatea morfologică a
ţesutului cartilaginos numită condron. Matrixul cartilaginos este format din fibre de colagen II în
fibrocartilaj şi fibre elastice în cartilajul elastic. Substanţa fundamentală este reprezentată prin
proteoglicani (condroitin sulfat) prin care se fixează o mare cantitate de apă, ceea ce permite
difuzia nutrienţilor în lipsa vaselor de sânge.
Pericondrul este o capsulă fibroasă care înveleşte cartilajul, format din două zone:
externă bogată în fibre de colagen de tip I, rare fibroblaste şi capilare de sânge şi internă cu
numeroase condroblaste.
Creşterea cartilajelor se face prin două procese apoziţie şi interstiţial. Apoziţia se
produce la suprafaţa cartilajului prin activitatea condroblastelor diferenţiate din pericondru. Este
procesul care predomină până la maturitate. Creşterea interstiţială are loc în masa catartilajului,
prin multiplicarea condrocitelor din cavităţi.
Hrănirea cartilajului se face prin difuzie din vasele pericondrului, ţesutul fiind lipsit de
vase de sânge.
Ţesutul cartilaginos hialin este un cartilaj transparent (gr.hialos= sticlă)(fig.8).
Fig.8 Ţesut conjunctiv hialin, secţiune transversală trahee, schemă
17
condroblast
condroplast
condrocite
Este cel mai răspândit şi formează scheletul fătului, al laringelui, traheii, bronhiilor,
nasului, înveleşte capetele articulare şi cartilajele coastelor. Pe secţiune se observă că este
format din două zone, externă colorată mai slab şi internă, intens bazofilă. Diferenţele de culoare
sunt date de concentraţia diferită a glicoproteinelor acide şi sulfatate. Celulele sunt dispuse
predominant în grupe izogene coronare.
Ţesutul cartilaginos elastic este diferit de cartilajul hialin prin numărul mare de celule
dispuse izolat, numărul mic al celulelor din grupele izogene şi benzile de fibre elastice
ramificate. Nu are aceeaşi transparenţă cu ţesutul hialin. Se găseşte în pavilionul urechii.
Ţesutul cartilaginos fibros formează discurile intervertebrale, simfiza pubiană şi unele
articulaţii.
Ţesuturile osoase formează cea mai mare parte din organele numite oase.
Din punct de vedere molecular, osul este un material proteic format din colagen (în jurul
căruia se găseşte apa), unele proteine cu structură puţin cunoscută, polizaharide şi celule vii, vase
de sânge şi nervi. La aceste componente se adaugă sărurile minerale, în principal cele de calciu şi
fosfor.
Din punct de vedere structural în ţesutul osos se găsesc celule şi matrix extracelular.
Celulele osoase sunt: osteoblastul, osteocitul şi osteoclastul. Matrixul extracelular este format din
substanţa fundamentală şi fibre. Fibrele sunt reprezentate de colagen I care formează 95% din
materialul organic al osului.
Histogeneza ţesutului osos (osificarea) se face prin: osificare de membrană şi osificare
intracartilaginoasă.
Osificarea de membrană formează osul din mezenchimul care este dispus sub forma unei
membrane, de aici şi denumirea de osificare de membrană.Osificarea intracartilaginoasă
(endocondrală) formează osul din ţesutul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de osificare
intracartilaginoasă (oasele lungi).
Există mai multe tipuri de ţesut osos: compact (Haversian), spongios şi fibros.
Ţesutul osos haversian Fibrele se dispun în lamele, care foarte rar trec de la o lamelă la
alta, formează mici domenii în care orientarea fibrelor este constantă şi se poate schimba de la un
domeniu la altul. Celulele se găsesc în lacune sferoidale (osteoplaste), între lamele (fig.9 şi 10).
18
Fig. 9 Ţesut osos compact, schemă după Krstic 1988
Fig. 10 Ţesut osos haversian, os compact, secţiune transversală şi longitudinală, schemă
din Krstic 1988.
În ţesutul osos au loc două fenomene continue, formarea şi resorbţia ţesutului osos. Prin
formarea de ţesut osos se edifică o nouă cantitate de substanţă osoasă, activitate caracteristică
osteoblastelor. Prin resorbţie, substanţa osoasă este distrusă, activitate caracteristică
osteoclastelor.
Sistemele Havers adulte apar prin acţiunea osteoclastelor, care formează o cavitate ce
devine cilindrică. Pe măsura formării, prin activitatea osteocitelor substanţa osoasă se depune pe
19
sistem Havers
periost
fibre Sharpey
canal osos transversal
capilar sanguin
fibre nervoase
lamele osoase concentriceosteoblaste
osteoclaste
macrofage
osteocit
pereţii cavităţii care sunt netezi, sub forma de lamele concentrice. Rezultă o formaţiune alcătuită
din lamele dispuse concentric sub formă de cilindru, sistemul Havers sau osteonul. Structura are
central un canal sau două care conţin vase de sânge, nervi, ţesut conjunctiv şi limfocite. Aceste
canale comunică prin canale transversale.
Ţesutul osos haversian formează corpul oaselor lungi şi lamele oaselor late.
Ţesutul osos spongios este format din lamele grupate în trabecule. Trabeculele ţesutului
osos spongios sunt structuri cilindrice care sunt dispuse diferit, după forţele care acţionează
asupra osului.Trabeculele conţin lacune în care se găsesc osteocite.
Osul spongios nu conţine sisteme Havers, osteocitele efectuează schimburi de nutrienţi
prin canalicule cu sinusoidele sanguine ale măduvei. Trabeculele sunt căptuşite cu endost, strat
de ţesut conjunctiv, care conţine precursorii osteoblastelor şi osteoclastelor.
În lacunele dintre traveele osoase se găseşte măduvă.
Ţesutul osos spongios formează epifiza oaselor lungi, se găseşte într-un strat subţire în
diafiza aceloraşi oase, sau între pereţii oaselor late.
Ţesuturile adipoase
Au rol în depozitarea rezervelor energetice şi protecţie împotriva şocurilor mecanice.
După modul depunerii lipidelor în celulă şi culoarea celulelor, ţesutul adipos poate fi:
- unilocular alb şi galben cu o singură picătură de lipid în celulă, care împinge citoplasma
şi nucleul la periferie. Este bine reprezentat în hipoderm, unde constituie stratul izolator care
împiedică pierderile de căldură prin tegument. Se găseşte în jurul vaselor de sânge, al ochiului, al
glandelor suprarenale etc.
- multilocular brun are în celulă mai multe picături de lipide şi citoplasmă abundentă. În ea
se găseşte nucleul şi numeroase mitocondrii care conţin pigment brun, care dau culoarea
specifică ţesutului. Se găseşte mai mult la embrion şi nou născut, la adult perimamar, perineal,
perigenital, în seroase sau periauricular.
Ţesutul mezenchimal
Este forma de ţesut din care se diferenţiază celelalte tipuri de ţesuturi conjunctive. În
perioada embrionară este cel mai răspândit ţesut din organism.
Ţesuturile musculare
Ţesuturile musculare (mios gr.=muşchi şi sarcos gr.=carne ) sunt formate din celule
numite şi fibre musculare. Caracteristic pentru celula musculară este prezenţa în citoplasmă a
20
proteinelor contractile actina şi miozina, cu dispoziţie variată, care fac posibilă transformarea
energiei chimice a metaboliţilor, în energie mecanică.
Ţesutul muscular neted
Musculatura netedă se găseşte în organele al căror conţinut este vehiculat încet, prin
contracţiile ritmice ale pereţilor. Ţesutul muscular neted se poate organiza sub formă de fibre
izolate (capsula unor organe, splina), grupe mici de celule (iris, vilozităţi intestinale, albuginee,
etc), sub formă de benzi (teniile intestinale), sau în stateuri continue formând tunici (tubul
digestiv, căile urinare, respiratorii, extrahepatice etc.).
Fasciculele musculare sunt sunt considerate unităţile contractile ale organului.
Celula musculară netedă. Organizarea aparatului contractil al celulei musculare netede
este deosebită. Se descriu microfilamente subţiri de actină şi microfilamente groase de miozină,
dispuse într-un aparat contarctil care nu formează discuri clare şi întunecate. Nu există
sarcomere, iar în microfilamentele de actină, troponina este înlocuită de caldesmonă (fig. 11).
Fig. 11 Celula musculară netedă, ultrastructură, necontractată(a), contractată (b),
ansamblu (c) scheme din Krstic 1988.
În sarcolemă şi sarcoplasmă apar zone osmiofile numite corpi denşi, care se prezintă ca
pete întunecate, distribuiţi dezordonat printre microfilamente. Actina este în cantitate mare şi se
dispune între corpii denşi. Miozina în cantitate mai mică, se dispune între miofilamentele de
actină. În timpul contracţiei filamentele de actină glisează cu ajutorul filamentelor de miozină,
iar corpii denşi se apropie rezultând o scurtare a celulei. Celule musculară netedă are un nucleu
alungit, dispus central, în starea relaxată a celulei, şi spiralat în contracţie,. La capete şi în jurul
21
a
b
c
corpi denşi
actina şi miozină
nucleu
caveole
organite celulare
său se adună citoplasma care conţine organitele celulare. Pe suprafaţa fibrei musculare netede
există numeroase terminaţii nervoase.
Vascularizarea ţesutului muscular neted este mai redusă comparativ cu alte tipuri de
ţesuturi musculare. Vasele de sânge formează reţele cu ochiuri largi.
Ţesutul muscular striat scheletic
Formează musculatura striată scheletică sau în mică măsură musculatura striată
viscerală.
Celula musculară striată scheletică este numită şi rabdocit, are formă cilindrică, cu
numeroşi nuclei dispuşi periferic şi nu se divide. După cantitatea de mioglobină, există două
tipuri de celule musculare striate, albe şi roşii.
Celulele musculare striate albe au un aparat Golgi puţin dezvoltat şi rare cisterne ale
reticulului endoplasmic neted iar nucleul nu are centrioli.
Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse ordonat, la acelaşi nivel într-o fibră
musculară, şi altern, ceea ce dă un aspect striat structurii. Miofibrilele de miozină sunt mai
numeroase, mai groase şi constituie principalul component al discurilor A (anizotrope) sau
discurile opace. Între ele se găsesc miofilamente de actină, mai subţiri care formează discurile
clare. Benzile I (izotrope) sunt formate numai din miofilamente de actină. În centrul benzilor I
apar striile Z la care sunt ataşate miofilamentele de actină. Aceste strii sunt mai groase în celulele
musculare albe.
Două strii Z succesive, delimitează cea mai mică unitate contractilă a muşchiului striat,
sarcomerul. Miofilamentele de actină nu ajung până în centrul benzii A, se formează o bandă H
mai deschisă la culoare, în centrul căreia se poate distinge linia M, o îngroşare a miofilamentelor
de miozină.
Celula musculară striată roşie are un diametru mai mic, un număr mai mic de miofibrile
şi cam aceeaşi cantitate de sarcoplasmă cu a celulei striate albe. Miofilamentele de actină şi
miozină au aceeaşi distribuţie. La limita dintre benzile A şi I sarcolema formează un tubul T ,
care separă cisternele terminale ale reticulului endoplasmatic. Tuburile T sunt perpendiculare pe
direcţia miofibrilelor şi se ramifică într-un plan orizontal. Două cisterne terminale ale reticulului
endoplasmatic şi tubul T, formează o triadă. Tubul T se deschide la exterior printr-un orificiu.
Rolul sistemelor T este esenţial în declanşarea contracţiei prin conducerea potenţialului
de acţiune de la suprafaţa fibrei până în vecinătatea reticulului sarcoplasmatic, unde se eliberează
ionii de Ca2+ , care declanşează contracţia musculară (fig.12).
22
Fig. 12 Celula musculară striată roşie, ultrastructură, detaliu, schemă adaptată după
Krstic 1988.
Mitocondriile sunt mai numeroase, cu multe creste, dispuse sub sarcolemă în şiruri
continue printre şi paralele cu miofibrilele, periferic sau în vecinătatea porilor nucleari.
Abundenţa mitocondriilor în fibrele roşii permite o mare activitate oxidativă. Aceste fibre
se pot contracta mai mult timp. Între mitocondrii sunt picături lipidice. Granulele de glicogen au
o situare interfibrilară. Mioglobina este o proteină globulară care se înrudeşte cu hemoglobina, ea
reţine oxigenul şi îl transferă enzimelor care participă la glicoliză, respiraţie, transferul grupelor
fosfaţi, proteoliză etc.
Ţesutul muscular striat miocardic
Formează musculatura inimii şi baza vaselor mari de sânge, care se varsă în inimă.
Celula musculară striată cardiacă . Celula musculară striată cardiacă formează împreună
cu ţesutul interstiţial conjunctivo-nervos peretele muscular al inimii. Caracteristica funcţională
principală a acestor tipuri celulare este contracţia ritmică, automată şi continuă. Există două
tipuri de fibre musculare cardiace: comune şi nodale (embrionare).
Fibrele cardiace comune sunt în general cilindrice, bifurcate la capete (fig.13). La
microscopul optic, între celule se observă discurile intercalare, cu aspect de scară sau striile
scalariforme (Eberth), care reprezintă joncţiunea dintre celule. Striile scalariforme sunt localizate
la nivelul plasmalemei periferice. Au rol în asigurarea coeziunii celulelor musculare cardiace şi
de a le cupla funcţional.
23
reticul endoplasmatic cisternă terminală
tubul T
nucleu
actina miozina
sarcolema
b
Fig. 13 Celula musculară striată cardiacă, ultrastructura, ansamblu ţesut (a), detaliu celulă
(b) scheme adaptate după Krstic 1988.
Discurile intercalare sunt dispuse transversal în raport cu fibra. În structura unui disc
intercalar se observă o regiune transversală şi una longitudinală. Prima regine are rol de a
solidariza celulele între ele. Este situată în dreptul striei Z şi este formată din două joncţiuni
dispuse una lângă alta: „zonula aderens” şi „macula aderens”. În a doua regiune care este
răspunzătoare de cuplarea electrică, se găsesc joncţiuni de tip „gap”.
Celulele se dispun ca o reţea în ochiurile căreia există ţesut conjunctiv.
Fibra este delimitată de sarcolemă formată din plasmalemă, glicolemă şi membrana
bazală. Fiecare fibră este înconjurată de o teacă de ţesut conjunctiv numită endomisium, în care
se găseşte un mare număr de capilare sanguine. Celula musculară striată cardiacă are unul sau
doi nuclei situaţi central, numeroase miofibrile cu aceeaşi dispunere alternă ca în fibra striată
scheletică. În citoplasmă se observă numeroase mitocondrii voluminoase, granulaţii de glicogen
şi lipofuscină.
La nivelul striei Z se observă triada, cu organizare mai puţin distinctă.
Sarcoplasma este mai abundentă decât în fibrele musculare striate scheletice. Dintre
organitele celulare mitocondriile sunt foarte numeroase. Sunt lungi, cu numeroase criste,
reticulul endoplasmic rugos este slab reprezentat.
Tubul în T poate fi considerat o prelungire a membranei plasmatice, deoarece are
periferic glicosaminoglicani. Nu există un sistem L de tuburi sau cisterne terminale bine definite.
24
a
strii scalariforme
mitocondrie
tubul T
reticul endoplasmatic
nucleu
acrinamiozina
Saculii terminali nu sunt decât parţial în contact cu tubulii T şi diadele sunt mult mai numeroase
faţă de triade. Granulele de glicogen sunt în cantitate mare.
Miofibrilele sunt formate din miofilamente groase de miozină şi subţiri de actină dispuse
cu aceeaşi structură periodică ca în celulele striate scheletice.
Fibrele cardiace nodale formează sistemul excitoconducător al inimii alcătuit din:
nodulul atrioventricular, fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje. În acest sistem se găsesc trei tipuri de
celule: celule Purkinje, celule palide şi celule de tranziţie.
Celulele Purkinje sunt voluminoase, adesea binucleate, lungi, dispuse în şiruri.
Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse în toate sensurile, predominant în lungime.
Sarcoplasma este bogată în glicogen, mitocondriile sunt puţine. În vecinătatea nucleului există
un aparat Golgi şi reticulul endoplasmatic, lipseşte sistemul în T.
Celulele palide sunt rotunde, citoplasma are aspect clar şi nucleul este situat central. Sunt
lipsite de sistemul în T, aparatul contractil este slab dezvoltat, celulele palide neavând funcţie
contractilă. Celulele de tranziţie sunt alungite, nu au sistemul în T şi conţin mai multe miofibrile
şi mitocondrii. Au rol în răspândirea impulsului care se formează în celulele palide.
Ţesutul nervos
Ţesutul nervos este format din neuroni şi celule gliale. Neuronul este unitatea
morfofuncţională, celula paranchimatică a ţesutului nervos, cu caracteristicile structurale şi
ultrastructurale ale unei celule secretoare, produşii secretaţi sunt mediatorii chimici. Neuronul
împreună cu tecile sale este un complex celular. Pentru a descrie structura şi ultrastructura
neuronului vom folosi ca exemplu un neuron multipolar situat în coarnele anterioare ale
substanţei cenuşii a măduvei spinării.Neuronul este format din corp şi prelungiri: dendrite şi
axon (fig.14 ).
Fig. 14 Neuron multipolar, schemă
25
dendrite
corp
axonramificaţii laterale
teci
ramificaţii terminale
Corpul neuronului este regiunea care conţine nucleul şi organitele celulare cu rol în
menţinerea funcţională a celulei. Corpul celular se numeşte şi perikarion (carion gr.= sâmbure).
Membrana neuronului sau neurilema este foarte subţire cu excepţia zonelor sinaptice.
Nucleul este mare, situat central cu un nucleol proeminent. Cromatina este fin dispersată,
ceea ce indică o intensă activitate de sinteză. La celulele femeilor, între nucleol şi membrana
nucleară se găseşte corpusculul Barr, reprezentând cromozomul X inactivat. El rămâne
condensat în interfază şi mai este denumit heterocromatina facultativă gonozomică X („băţ de
tobă”).
În citoplasma numită şi neuroplasmă, se găsesc formaţiuni care se colorează intens cu
coloranţi bazici, numiţi corpii Nissl. Sunt formaţi din cisterne ale reticulului endoplasmatic rugos
şi dau un aspect pătat corpului celular (corpii tigroizi). Lipsesc în axon şi conul de emergenţă.
În pericarion se găsesc numeroase mitocondrii, un aparat Golgi voluminos, lizozomi,
microtubuli, neurofilamente, vezicule şi incluziuni.
Dendritele (.dendros gr =arbore) sunt prelungiri ale corpului celular localizate în
vecinătatea acestuia, de diametru mai mare ca axonul şi ramificate.
Axonul este prelungirea unică a neuronului, de formă cilindrică, cu diametrul şi lungimea
variabile. Axonul are spre corpul neuronului o zonă numită con de emergenţă. Structural este
format din axoplasmă şi axolemă.
La nivelul axonului membrana celulară se numeşte axolemă şi reprezintă prelungirea
membranei de la nivelul pericarionului. Citoplasma sau axoplasma conţine mitocondrii,
neurotubuli şi neurofilamente. Reticulul endoplasmatic neted este sub formă de vezicule şi
cisterne.
Elementul structural predominant este reprezentat de neurotubuli.
În axoni se mai observă, corpii denşi formaţi din corpii multiveziculari, conţin şi
transportă vezicule înglobate prin endocitoză, corpii multilamelari transportă resturile
mitocondriilor şi granulele dense cu resturi de reciclare a organitelor celulare.
Axonul este protejat de teci, formate din celule nevroglice şi fibre conjunctive subţiri.
Axonul şi tecile sale formează fibra nervoasă. După grosimea tecilor există două tipuri de fibre
nervoase.
Fibre nervoase mielinice care pe secţiune transversală apar ca un cerc întunecat. Pe o
secţiune longitudinală se observă că în zona tecilor fibra nervoasă are un caracter segmentar.
Fiecare segment este format dint-o celulă Schwann. Celulele Schwann care formează tecile
interne ale axonului aparţin gliei periferice. Limita dintre două celule Schwann se numeşte nod
26
Ranvier. În interiorul segmentelor se observă câteva linii oblice pale, numite incizurile Schmidt-
Lantherman, reprezentând resturi de citoplasmă.
Axonul este limitat de membrana plasmatică care îl separă de teaca de mielină. Teaca
este formată din numeroase lamele de mielină care provin din membrana plasmatică a celulelor
Schwann, care au înfăşursat axonul.
Peste teaca de mielină se găseşte un înveliş care corespunde cu endonervul format din
lamina bazală a celulelor Schwann şi fibre de reticulină şi colagen.
La fibra nervoasă nemielinizată o celulă glială, asigură protecţia pentru mai mulţi axoni.
După aspectul morfologic există mai multe tipuri de neuroni :
1. configuraţia prelungirilor: unipolari, bipolari şi multipolari.
2. lungimea axonilor: neuroni de tip Golgi I au axonii lungi ( la om cei mai lungi axoni sunt
în sistemul nervos central(SNC) (50 70 cm), neuroni de tip Golgi II cu axonii scurţi şi celulele
amacrine care nu au axon.
După funcţiile îndeplinite există neuroni:
-senzoriali primari care sunt neuroni aferenţi. Au capătul distal liber sau înconjurat de celule
modificate cu rol în recepţionarea diferiţilor stimuli. Sunt neuroni bipolari sau unipolari şi au
corpul localizat în afara sistemului nervos central,
- de asociaţie care cu câteva excepţii sunt neuroni multipolari, cu dendritele şi axonii în
sistemul nervos central. Corpul neuronal şi dendritele formează substanţa cenuşie. Axonii cu
tecile de mielină formează substanţa albă,
- motori sunt neuroni multipolari. Corpul neuronului este situat în substanţa cenuşie. Axonii
aferenţi părăsesc sistemul nervos central prin rădăcinile ventrale ale nervilor spinali sau părţile
corespunzătoare ale nervilor cranieni.
Celulele nervoase neurosecretoare sau neuroendocrine. Anumite celule nervoase răspund
stimulării nu numai prin producerea de influx bioelectric, ci şi printr-o activitate secretoare
diferită de aceea prin care neuronul produce acetilcolina şi noradrenalină. Aceste celule numite
neuroendocrine se găsesc în nucleii hipotalamici, supraoptic şi paraventricular.
Celule gliale. Deoarece sistemul nervos are în structura sa celule foarte diferenţiate
(neuronii) este necesară o populaţie celulară care să sigure condiţiile menţinerii funcţionalităţii
lor. Aceste celule se numesc celule gliale. Celulele gliale sunt localizate între neuroni şi vasele
de sânge.
Vom prezenta mai jos structura şi ultrastructura tipurilor celulare gliale.
Celulele ependimale sunt celule cubice sau cilindrice, formează un strat care căptuşeşte
ventriculele cerebrale şi canalul măduvei spinării.
27
Astrocitele sunt celule care după caracteristicile structurale şi ultrastructurale sunt
astrocite protoplasmatice, astrocite fibroase şi astrocite filamentoase.
Astrocitele protoplasmatice se găsesc în substanţa cenuşie a encefalului şi a măduvei
spinării. Corpul celulei are un nucleu sferic, clar, dispus central. În jurul nucleului se găsesc
câteva cisterne ale reticulului endoplasmic, aparatul Golgi şi mitocondrii. Caracteristic
astrocitelor sunt gliofibrilele dispuse în jurul nucleului şi în prelungiri, cu funcţie mecanică.
Astrocitele fibroase se găsesc în substanţa albă a sistemului nervos central. Au douăzeci-
patruzeci de expansiuni filiforme, rar ramificate, de lungime variabilă, dispuse între fibrele
nervoase.
Prelungirile lungi se dispun în lungul fibrei nervoase, prelungirile scurte transversal între
fibre şi capilarele sanguine. În cazul distrugerii ţesutului nervos astrocitele fibroase repară zona.
Astrocitele filamentoase sunt celule cu prelungiri foliare îndreptate spre celulele din jur şi
capilarele sanguine.
Oligodendrocitele se găsesc în intimitatea celulelor nervoase şi a capilarelor sanguine.
Sunt celule ovale sau elipsoidale cu nucleul voluminos, heterocromatic. Oligodendrocitele au un
număr redus de prelungiri scurte, cu aspect lamelar şi rol în realizarea tecii de mielină în sistemul
nervos central.
Microglia, mezoglia sau celulele Hortega se găsesc în tot sistemul nervos central, în
special în jurul capilarelor sanguine.
Cap. IV CELOMUL ŞI ORGANELE CORPULUI OMENESC
Noţiunea de celom provine de la cuvântul coelom gr.= cavitate. În dezvoltarea
embrionară există un celom extraembrionar (în afara corpului embrionului) şi un celom
intraembrionar (în corpul embrionului).
Celomul extraembrionar se dezvoltă în mezodermul extraembrionar al blastocistului de
10 zile, sub formă de spaţii mici, care se unesc în cavitatea celomică extraembrionară. Cavitatea
este umplută cu lichid şi înconjoară amnionul şi sacul vitelin, cu excepţia cordonului ombilical.
Pe măsura formării celomului extraembrionar, sacul vitelin se micşorează şi devine sac vitelin
secundar (plin cu lichid fără vitelus).
Celomul intraembrionar apare ca spaţii mici în mezodermul lateral şi cardiogen. Spaţiile
se unesc şi formează o cavitate în formă de potcoavă, celomul intraembrionar. Acesta divide
mezodermul lateral în două straturi: parietal care se continuă cu mezodermul extraembrionar
care acoperă amnionul şi visceral continuat cu mezodermul care acoperă sacul vitelin.
Mezodermul somatic formează somatopleura iar mezodermul visceral splanhnopleura.
28
În timpul celei de a doua săptămâni, celomul intraembrionar este împărţit în trei cavităţi:
pericardică, două canale pericardioperitoneale şi peritoneală.
Prin formarea cutelor capului, inima şi cavitatea pericardică sunt redispuse ventrocaudal,
anterior intestinului. Ca rezultat, cavitatea pericardică se deschide dorsal în canalele
pericardiopleurale, pe fiecare parte a intestinului. Din fiecare canal, se va diviza cavitatea
pericardică din canalul pericardiopleural şi pleurală din cavitatea peritoneală. Separarea
cavităţilor se face prin dezvoltarea membranelor pleuropericardică şi pluroperitoneală.
Organele sau viscerele (visceros gr.=organ) sunt grupări de ţesuturi diferite, care
îndeplinesc una sau mai multe funcţii, şi au vascularizaţie şi inervaţie proprii.
Organele se pot clasifică după:
A. duritate: organe tari (oasele) şi organe moi (ficatul, plămânii, splina etc.);
B. formă: organe în formă de con (inima, plămânii), cilindrice (oasele lungi, vasele de sânge),
boabă de fasolă (rinichii);
C. structură: cavitare (inima, stomac, trahee) şi parenchimatoase (ficat, plămăn, splină).
Organele cavitare au un perete format din mai multe tunici, care delimitează un lumen sau
cavitate.
Structura generală a tunicilor este formată dintr-o mucoasă, submucoasă, musculoasă şi
seroasă. Mucoasa este formată dintr-un epiteliu, un corion (ţesut conjunctiv) şi adesea o
musculară a mucoasei. Submucoasa are un corion bogat în vase de sânge şi nervi. Musculara
conţine fibre musculare netede dispuse în mai multe straturi cu diapoziţie diferită (circular sau
longitudinal). Seroasa sau adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax, care prinde organul
de structurile din jur şi îi asigură mobilitatea. Este o cale prin care vasele de sânge, limfatice şi
nervii ajung la organ.
Organele parenchimatoase sunt organele la care structura are lumene foarte mici,
parenchimul este elementul care predomină.
Structura organelor parenchimatoase este asemănătoare în planul general. Un organ
parenchimatos este format dintr-o capsulă, parenchim şi stromă.
Capsula delimitează organul şi este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat (testicul,
pancreas, tiroida), ţesut conjunctiv fibros (ficat) sau un strat foarte subţire de ţesut conjunctiv lax
(plămâni şi paratiroide) vase de sânge, limfatice şi nervi. În structura capsulei se pot găsi şi fibre
musculare netede. Din capsulă se pot desprinde septe sau travee, pereţi care delimitează în organ
regiuni mai mari sau mai mici (lobii şi lobulii ficatului, lobii plămânilor).
Sub capsulă se găseşte structura organului formată din parenchim, partea care îndeplineşte
funcţiile principale ale organului şi stroma partea care asigură hrănirea şi inervarea organului.
29
Locul prin care vasele de sânge, limfatice şi nervii intră sau părăsesc organul se numeşte hil
(pulmonar, ovarian, al ficatului, etc.). Organele tari (oasele) au găuri nutritive prin care vasele de
sânge, limfaticele şi nervii pătrund în organ.
Membrane. Sub această denumire se găsesc elemente care formează o parte din corpul
omenesc. După structura lor membranele pot fi: epiteliale sau fibroase.
A. Membranele epiteliale pot fi: seroase şi mucoase.
1. Membranele seroase sunt formate din celule care secretă un lichid seros. Seroasele
căptuşesc sau acoperă cavităţi (pleurală, pericardică şi peritoneală).
Originea embrionară a membranelor seroase este în mezodermul lateral.
În structura membranei seroase există un epiteliu (mezoteliu) format dintr-un singur strat
de celule, avascular care produce lichidul seros. Subiacent se găseşte ţesut conjunctiv, care
conţine vase de sânge şi nervi.
Pleura este un înveliş cu pereţii dubli, dispus în jurul plămânilor. Foiţa pleurală aderă de
suprafaţa plămânilor, a vaselor de sânge, nervilor şi bronhiilor, iar foiţa parietală de peretele
cavităţii toracale. Între ele există cavitatea pleurală, plină cu lichidul pleural.
Lichidul pleural este de natură seroasă şi este produs de pleură. În condiţii normale,
lichidul produs continuu din vasele circulaţiei parietale (artere intercostale) este resorbit în
sistemul limfatic.
Rolul pleurei şi a lichidului pleural este de a înlesni mişcările din timpul respiraţiei.
Pericardul este o formaţiune saciformă, cu pereţii dubli, care conţine inima şi regiunea
bazală a vaselor mari de sânge.
Structura pericardului este formată din două straturi pericardice: fibros şi seros.
La rândul său pericardul seros este format din două zone: parietală care aderă la
pericardul fibros şi viscerală, o componentă a epicardului. Între straturile visceral şi parietal
există cavitatea pericardică plină cu lichidul pericardic.
Peritoneul (peri gr.=împrejur; teoeo gr.=a tapisa) este membrana care acoperă
majoritatea organelor cavităţii abdominale şi pelviene (organe intraperitoneale) şi căptuşeşte
aceste cavităţi. Este o formaţiune cu pereţii dubli, foiţa parietală care aderă la peretele cavităţii şi
foiţa viscerală care aderă la suprafaţa organelor („sac pleural”), acestea fiind continue. Între ei se
găseşte cavitatea pleurală plină cu lichid seros. La bărbat cavitatea peritoneală este complet
închisă, la femeie prin orificiul abdominal al tubelor uterine comunică cu tubele, iar prin
intermediul acestora cu uterul, cu vaginul şi cu exteriorul. Între pereţii cavităţilor abdominlă şi
pleurală şi foiţa parietală a peritoneului se găseşte un spaţiu numit extraperitoneal care conţine
ţesut conjunctiv lax şi adipos (fascia subperitoneală) şi o serie de organe care nu sunt învelite de
peritoneu, numite extraperitoneale. În raport cu situarea lor faţă de cavitatea peritoneală pot fi:
30
retroperitoneale (rinichii), periperitoneale (uracul) şi subperitoneale (formaţiuni din spaţiul
pelvisubperiperitoneal).
Structura fiecărei foiţe peritoneale este formată din două straturi: mezoteliu şi un strat
subţire de ţesut conjunctiv.
Peritoneul formează mai multe prelungiri:
- plice prelungiri mici determinate de vase de sânge mici sau alte conducte;
- ligamente leagă două organe între ele sau un organ de peretele cavităţii;
- mezoui leagă organe ale tubului digestiv de pereţii cavităţii.
Peritoneul este divizat în două mari regiuni: marele sac (cavitatea generală a bdomenului)
şi micul sac (bursa omentală) cu două subregiuni (micul şi marele oment).
2. Membranele mucoase acoperă sau căptuşesc, de obicei organele cu origine
endodermică şi au rol în absorbţie sau secreţie. Majoritatea lor au o secreţie vâscoasă (mucus),
produsă de glandele uni sau pluricelulare din structură.
În structura membranelor mucoase se observă un epiteliu, ţesut conjunctiv (lamina
propria) şi ţesut muscular neted (musculara mucoasei). Exemple de membrane mucoase: sinovia,
duramater, mucoasa bucală, olfactivă, uterină etc.
Aceste mucoase sunt descrise la sistemele din care fac parte.
B. Membranele fibroase au în structura lor fibre de colagen (ex. membrana bazilară din
urechea internă).
Lichidele corpului sunt produse de corp şi pot fi eliminate în afara corpului (sângele,
bila, cerumenul, lichidul interstiţial, mucus, laptele matern, limfa, lichidul pleural, sebumul,
urina etc.) sau rămân în spaţiul intern al organismului (lichidul sinovial şi cerebrospinal,
intracelular, umorile apoasă şi vitrosă).
Lichidele din spaţiul intern au în compoziţia lor proteine care sunt responsabile de
distribuirea ionilor de o parte sau alta a membranei celulare.
Lichidele corpului au funcţii de nutriţie, protecţie, excreţie, etc. Pot fi locul de înmulţire
şi răspândire în corp al unor vectori de boală.
Cap. V SISTEMUL OSOS
31
Sistemul osos este format din oase şi cartilaje, legate prin articulaţii. La naştere există un
număr mai mare de oase (270), care devin mai puţine la adult, prin unirea unor oase (206).
În dezvoltarea embrionară oasele se formează prin osificare, care poate fi de două
tipuri. Osificarea endocondrală caracteristică oaselor lungi (femur, humerus, tibia etc). Osul se
diferenţiază dintr-un model cartilaginos hialin şi osificarea de membrană caracteristică oaselor
late (sacrum, coccis, omoplat etc), osul se diferenţiază din mezenchim.
Sistemul osos se dezvoltă din celulele mezodermului şi ale crestelor neurale. Celulele
mezodermice vor diferenţia mezenchimul, care în regiunea capului va migra în arcurile branhiale
şi formează oasele şi ţesutul conjunctiv din structurile craniofaciale.
Vertebra. Osificarea unei vertebre are loc în mai multe etape:
A. stadiul precartilaginos (mezenchimal) în care celulele mezenchimului din sclerotoame
se dispune în mai multe zone . În embrionul de patru săptămâni la om, în jurul notocordului, se
găseşte câte o pereche de sclerotoame, fiecare cu câte o regiune anterioară cu celule dispuse lax
şi o regiune posterioară mai densă. Unele din celulele regiunii posterioare formează discurile
intervertebrale, celulele care rămân fuzionează cu celulele din regiunea anterioară şi formează
centrul mezenchimal al vertebrei (primordiul corpului vertebral). Fiecare centru se formează din
două sclerotoame adiacente, devenind o structură intersegmentară.
În locul în care este înconjurat de corpul vertebrei, notocordul degenerează şi dispare.
Notocordul se extinde între vertebre şi formează centrul gelatinos al discului intervertebral sau
nucleul pulpos.
B. stadiul osos în care, în viitorul corp vertebral, există doi centri primari de osificare,
ventral şi dorsal, care fuzionează rezultând un singur centru.
Într-o fază ulterioară se formează câte un centru în fiecare jumătate de arc vertebral. Din
unirea lor rezultă vertebra osoasă.
Scheletul membrelor. În săptămâna a cincea în mugurii membrelor apar modelele
mezenchimale ale viitoarelor oase. Acestea se condrifică în săptămâna a şasea. Clavicula se
formează iniţial prin osificarea intracartilaginoasă şi apoi formează la capete cartilajele de
creştere.
Modelul oaselor centurii şi al oaselor membrelor superioare, apare cu puţin după apariţia
modelului oaselor centurii şi a membrelor inferioare.
Osul lung se dezvoltă prin osificarea intracartilaginoasă (endocondrală). În osificarea
intracartilaginoasă osul se formează din modelul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de
osificare intracartilaginoasă (femur, tibie, humerus etc). Osificarea formaţiunilor cartilaginoase
se face în mai multe regiuni numite puncte de osificare, din a căror unire se formează osul.
32
Cea mai importantă dintre funcţile scheletului, este aceea de suport şi menţinere a
formei corpului. Mişcarea este funcţia realizată împreună cu sistemul muscular şi este posibilă
datorită articulaţiilor dintre oase.
Prin densitatea lor sau modul de articulare, oasele pot realiza structuri care în totalitate
protejează organele corpului. Astfel cutia craniană protejează encefalul; coastele, sternul şi
coloana vertebrală protejează inima şi plămânii.
În măduva roşie osoasă are loc hematopieza (diferenţierea celulelor roşii şi a plăcuţelor
sanguine).
Oasele sunt rezervor de săruri minerale fier şi calciu. Pot fi şi depozit pentru unele
minerale toxice (metalele grele), asigurând detoxifierea organismului.
Oasele eliberează hormonul osteocalcin, care reglează zahărul din sânge şi depunerea de
grăsimi în organism.
Prin transmiterea sunetelor pot contribui la realizarea senzaţiei de auz (oasele cutiei
craniene).
Totalitatea oselor din corp formează scheletul, care la om păstrează caracterul segmentar
întâlnit la celelalte vertebrate, cu unităţi care se repetă (coloana vertebrală şi coastele).
În forma unor oase din schelet, există diferenţe, între cele două sexe. La femeie oasele
bazinului sunt mai late, bazinul este mai larg, cuşca toracică mai mică. Mandibula are un unghi
mai mic şi dinţii sunt mai mici, falangele sunt mai subţiri.
La bărbaţi arcadele sprâncenare şi torusurile supraorbitale sunt mai pronunţate. Oasele
membrelor sunt mai lungi şi mai puternice.
Organul principal din alcătuirea sistemului osos este osul.
Alcătuirea unui os
Suprafaţa osului este acoperită de un relief format din:
1. proeminenţe:
articulare acoperite de cartilaj articular şi de forme care realizează
articulaţia,
nearticulare determinate de tracţiunile muşchilor care se inseră pe os.
Proeminenţele nearticulare după înălţimea lor pot fi: procese sau apofize (detaşate de suprafaţa
osului), tuberozităţi (nedetaşate de suprafaţa osului), eminenţe (suprafaţa nedetaşată netedă),
spina (proeminenţă mai ascuţită), creaste (proeminenţă liniară).
2. cavităţi:
- articulare iau parte la formarea articulaţiilor,
33
- nearticulare servesc pentru inserţia unor tendoane, ligamente, protejarea unor elemente
anatomice etc.
3. găuri şi canale:
- de trecere sunt străbătute de vase de sânge sau nervi cu diferite denumiri: hiat (orificiu
neregulat), foramen (gaură sau orificiu), sulcus (şanţ), fosă (groapă) etc.
- nutritive servesc pentru trecerea vaselor de sânge, iar după dimensiuni pot fi de ordine
diferite: I (cele mai mari, la nivelul diafizei oaselor lungi), II (mai mici, mai numeroase, pe
epifizele oaselor lungi), III (pe toate suprafeţele acoperite de periost) şi de ordinul IV (orificii
de deschidere a canaliculelor osteoplastelor).
Pentru a ilustra morfologia şi structura unui os descriem un os lung (exemple de oase
lungi: femur, humerus, tibie etc.).
Oasele lungi sunt formate dintr-o regiune centrală cilindrică, numită diafiză şi două
capete rotunjite numite epifize (fig. 15).
Fig.15 Humerus , faţa posterioară.
Diafiza este formată în principal din ţesut osos compact. Pe o secţiune transversală la
nivelul diafizei se observă că materialul osos este dispus sub formă lamelară. Spre exterior
lamelele sunt dispuse circumferenţial formând stratul subperiostal extern. În zona centrală
lamelele sunt dispuse sub forma sistemelor Havers, iar între ele sub forma lamelelor interstiţiale
(resturi ale fostelor sisteme Havers remodelate). Spre interior lamelele se grupează şi formează
trabecule, între care se găsesc lacunele medulare (fig. 16).
34
epifiza superioară
metaziză
diafiză
metafiză
epifiza inferioară
Fig.16 Diafiza os lung, secţiune longitudinală.
Sistemul lamelar este străbătut de o bogată reţea de canale cu lumen mic atât în sens
transversal (canale Volkman) cât şi longitudinal (canale Havers). În aceste canale se găsesc vase
de sânge, limfatice şi nervi.
Diafiza este străbătută de unul sau mai multe orificii numite găuri nutritive prin care intră
şi ies din os vasele de sânge, limfatice, nervii.
La exterior diafiza este acoperită de periost, o membrană formată din două zone. Zona
externă fibroasă, formată din fibre de colagen, elastice şi fibrocite, intens vascularizată. Unele
fibre din această zonă au o dispoziţie perpendiculară pe os şi pătrund în el, (fibrele lui Sharpey)
şi au rol de a prinde periostul de os. Zona internă este osteogenă, fiind formată din celule
osteoprogenitoare dispuse în două sau trei straturi (fig. 17).
Fig. 17Structură periost, schemă.
Spre interiorul peretelui ososului diafizar, există o membrană numită endost, în care
celulele osteogene sunt dispuse într-un singur rând. În regiunea centrală a diafizei se găseşte
canalul medular în care se observă măduva. Aceasta poate fi: măduva roşie osteogenă formatoare
de os; măduva roşie hematogenă formatoare de elemente figurate ale sângelui; măduva galbenă
care conţine o mare cantitate de celule adipoase; măduva cenuşie care se formează prin
diferenţierea unui mare număr de fibre conjunctive, apare la bătrâni; măduva gelatinoasă care se
găseşte în diferite stări patologice
Epifizele sunt capetele unui os lung, formate din ţesut osos lamelar, la care lamelele se
grupează în trabecule, dispuse după direcţia forţelor mecanice. Între ele se găsesc spaţii pline cu
măduvă, iar trabeculele sunt căptuşite cu endost. Există o epifiză superioară şi o epifiză
inferioară (fig.18).
35
os compact
os spongios
fibre de colagencelule osteoprogenitoare
fibre Sharpey
lamele osoase
Fig. 18 Epifiza os lung, secţiune longitudinală.
Regiunea de pe epifiză, care foloseşte pentru articularea oaselor, are în structura sa
cartilaj hialin (cartilaj articular). Creşterea oselor în grosime, se realizează prin acţiunea
periostului, iar în lungime, la nivelul plăcii epifizare de creştere.
Între epifize şi diafiză se găseşte placa epifizară de creştere(fig. 19).
Trecerea dintre cartilajul epifizei şi osul nou care se formează are loc în următoarele zone:
1 – zona cartilajului de rezervă alcătuită din cartilaj hialin tipic;
2 – zona de proliferare formată din celule cartilaginoase care se divid, dispuse sub formă
de coloane;
3 – zona de maturare în care diviziunile celulare s-au oprit, condrocitele cresc în mărime;
4 – zona de hipertrofiere şi calcificare în care condrocitele se măresc, se vacuolizează şi
matrixul se calcifică;
5 – zona de degenerare a cartilajului în care condrocitele degenerează, iar lacunele
matrixului calcifiat sunt invadate de capilare şi celule osteogene,
6 – zona osteogenică în care celulele osteogenice diferenţiate în osteoblaste aderă la
suprafaţa matrixului calcifiat şi încep formarea osului.
36
Fig.19 Placa epifizară de creştere, schemă,1. zonă cartilaj rezervă, 2.zonă proliferare, 3.zonă
maturare, 4.zonă hipertrofiere şi calcificare,5.zonă degenerare,6.zonă osteogenică, după Wheater
P.R. 1991
Vascularizarea şi inervaţia. Oasele sunt organe bogat vascularizate (artere, vene şi
limfatice).
Arterele unui os sunt de două tipuri:
- artere nutritive care pătrund în os prin găurile nutritive şi se ramifică, ajungând în canalul
medular şi canelele Havers,
- arterele periostale se ramifică abundent în periost şi ajung până în canalele Havers.
Venele urmează un traiect independent de cel al arterelor.
Inervaţia este asigurată de nervi care pătrund prin găurile nutritive, ajung în cavitatea
medulară unde formează un plex nervos, de unde se ramifică în canalele Havers. Un alt plex se
formează în periost.
Tipuri de oase după variaţia dimensiunilor:
- oasele late sunt formate dintr-o lamă spongioasă numită diploe, situată central şi două
lame compacte, care o mărginesc (exemple: parietale, frontal, scapular etc.).
- oasele scurte sunt formate dintr-o masă centrală spongioasă, mărginită de o pătură
externă compactă (exemple: carpiene).
- oasele sesamoide au un interior spongios şi nu au periost (exemple: rotula),
- oase neregulate sunt oasele care nu se pot încadra în una din categoriile de mai sus
(vertebre, sacrum, hioidul etc.).
Principalele oase ale scheletului
Scheletul corpului omenesc se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi
scheletul membrelor. Vom prezenta mai jos principalele oase din alcătuirea acestor regiuni.
Scheletul capului
Este format din oase dispuse în două regiuni viscerocraniul şi neurocraniul (fig. 20,21 si 22) .
37
frontal
temporal
nazal
zigomatic
maxilar
mandibula
Fig. 20 Scheletul capului, vedere frontală.
Fig. 21Scheletul capului, vedere laterală
38
parietal
occipital
temporal
frontal
nazal
zigomatic
mandibula
maxila
mandibula
maxila
palatin
vomer
proces bazilar
orificiul occipital
occipital
Fig.22 Scheletul capului, vedere bazală
a. viscerocraniul (scheletul feţei ).
-oase perechi
Maxila este osul situat în mijlocul feţei, de formă neregulată. Este format din corp şi
patru procese palatin, frontal, alveolar şi zigomatic. În regiunea inferioară se găsesc dinţii în
alveole.
Palatinul este situat în regiunea posterioară a feţei, format dintr-o lamă orizontală şi o
lamă verticală unite în unghi drept. Este constituentul principal al palatului osos, a cavităţilor
nazale şi orbitale.
Zigomaticul este un os lat, dispus în regiunea laterală a feţei. Are două feţe (laterală,
medială), patru margini (anterosuperioară, posterosuperioară, anteroinferioară şi
posteroinferioară) şi trei procese (orbital, frontal şi temporal).
-oase neperechi
Mandibula formează maxilarul inferior şi este format din corp şi două ramuri. Corpul are
forma de potcoavă, cu o baza inferior şi porţiunea alveolară superior. În alveole se găsesc dinţii.
39
Ramurile sunt două lame patrulatere, indreptate oblic în sus şi inapoi. Marginea superioară are
procesul coronoid şi condilian (fig.23 ).
Fig. 23 Mandibula faţa superioară (a) şi inferioară (b)
Cornetul nazal inferior este o lamă osoasă răsucită ca un cornet, situată în cavitatea
nazală, sub conca mijlocie a etmoidului.
Lacrimalul are forma patrulateră şi este o mică lamă osoasă dispusă pe peretele medial al
orbitei. Contribuie la formarea orbitei şi a cavităţii nazale.
Nazalul este un os mic, lamelar, de formă patrulateră, dispus la baza nasului ca un
acoperiş.
Hioidul este osul situat în regiunea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui.
Formează împreună cu procesele şi ligamentele stiloidiene aparatul hioidian. Este format din
corp şi patru coarne.
Vomerul are forma unei lame de plug şi contribuie la formarea septului nazal.
b. neurocraniul (sau calvaria)
1. oase perechi
Parietalul este dispus între frontal şi occipital, aparţinând calvariei (bolţii cutiei
craniene). Este de formă patrulateră.
40
a
b
condil
incizura mandibuleiproces coronoid
alveole dentare
tuberozitatea mentonieră
orificiul mandibular
unghiul mandibuleilinia milohioidiană
Temporalul este un os neregulat, dispus pe laturile capului. În alcătuirea sa are mai multe
regiuni: solzul, stânca, regiunea timpanică, procesul stiloid şi mastoida. În osul temporal sunt
săpate canale şi cavităţi ale organului vestibulocohlear.Regiunea timpanică formează cea mai
mare parte din meatul acustic extern. Regiunea pietroasă sau stânca temporalului are forma unei
piramide cu vârful medial şi înainte (fig.24).
Fig. 24 Temporalul, faţa externă (a) şi internă (b)
2. oase neperechi
Frontalul os neregulat, dispus în regiunea frontală a capului, contribuie la formarea
cavităţilor nazale şi orbitale. Este format dintr-o regiune verticală, solzul şi o regiune orizontală
care la rândul ei cuprinde o porţiune nazală şi două orbitale. Între porţiunile orbitale se găseşte
scobitura etmoidală în care pătrunde osul etmoid (fig.25).
41
a
b
solz
meat auditiv externproces zigomatic
proces mastoid
solz
stâncaeminenţa arcuată
meat auditiv intern
solz
eminenţa frontală
arc supraciliar
spina nazală
a
b
Fig. 25 Frontalul, faţa externă (a) şi internă (b)
Etmoidul este un os complex, situat în scobitura frontalului, de forma unei balanţe.
Contribuie la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. Este format dintr-o lamă subţire verticală,
o lamă orizontală perforată (lama ciuruită) prin care trec axonii primului neuron ai căii olfactive
şi două mase laterale care conţin numeroase cavităţi pline cu aer (fig.26)
Fig.26 Etmoid, cutia craneeană intern şi schemă
Sfenoidul are forma unei viespi cu aripile deschise şi este dispus la baza craniului. Este
format din corp şi trei perechi de prelungiri, aripile mari, aripile mici şi procesele pterigoidiene.
Corpul are pe suprafaţa dorsală o scobitură numită şaua turcească (fig.27).
Fig. 27 Sfenoid faţa superioară
42
şanţ sinus sagital
regiunea orbitală
proces zigomatic
frontal
etmoid
sfenoid
creasta cocoşului(lama verticală)lama ciuruită
mase laterale
aripa mare
aripa mică
corp
canal optic
şaua turcească
Occipitalul este situat în regiunea posteroinferioară a cutiei craniene. Este format din
regiunea bazală situată înaintea găurii occipitale, solzul, larg şi subţire şi două regiuni laterale
care completeză gaura occipitală (fig.28).
Fig. 28 Occipital, faţa externă (a) şi internă (b)
Scheletul trunchiului
Coloana vertebrală
Coloana vertebrală este o formaţiune osoasă care constituie axul principal al corpului,
formată din mai multe segmente osoase numite vertebre. După caracteristicile structurale şi
funcţionale se disting cinci regiuni: cervicală (şapte vertebre), toracală (12 vertebre), lombară
(cinci vertebre), sacrală (osul sacrum) şi coccigiană (osul coccis).
Coloana vertebrală are în plan antero-posterior patru curburi fiziologice: cervicală,
toracală, lombară şi sacrală. Dacă au convexitatea spre înainte se numesc lordoze, dacă au
convexitatea spre înapoi sunt cifoze (fig. 29). Curburile în plan frontal sunt toracală şi lombară.
43
solz
protuberanţa occipitală externă
gaura occipitală
regiuni laterale
protuberanţa occipitală internă
gaura occipitală
porţiunea bazilară
a
b
Fig. 29 Coloana vertebrală, schemă
Prin suprapunerea orificiilor vertebrale rezultă canalul vertebral care adăposteşte măduva
spinării.O vertebră este formată din corp şi arcul vertebral. Corpul vertebrei este regiunea cea
mai voluminoasă a vertebrei. Arcul este format din doi pedunculi şi două lame, care delimiteaza
orificiul vertebral. Pe el se găsesc procesele vertebrale. Vertebrele au caracteristici morfologice
diferite în funcţie de regiunea coloanei vertebrale în care se găsesc.
Vertebrele cervicale sunt tipice şi atipice (atlasul şi axisul) , fapt determinat de articulaţia
la coloana vertebrală (fig.30).
Atlasul nu are corp, acesta s/a sudat la axis şi a format procesul odontoid. Atlasul este
format din două mase laterale, unite prin două arcuri vertebrale. Arcul anterior are median şi
intern o fosetă de articulare pentru procesul odontoid. Pe faţa superioară a maselor laterale se
găsesc cavităţile glenoide, care servesc pentru articulaţia cu condilii occipitali ai craniului.
Fig. 30 Tipuri de vertebre cervicale
44
curbura cervicală
curbura toracală
curbura lombară
curbura sacrococcigiană
dinte
corp
arc vertebral
masă laterală
axis
atlas
proces spinos
proces costotransvers
rudiment de costă
Axisul are sudat pe corp pe faţa superioară, procesul odontoid cu o faţetă de
articulare pentru arcul vertebral al atlasului.
Vertebra cervicală tipică are un corp mic, alungit transversal, procesul spinos
scurt şi bifurcat. Ultimile procese costotransverse conturează orificiile costotransverse
prin care trec arterele vertebrale care irigă creierul.
Vertebra toracală tipică are corpul cilindric, care prezintă lateral o pereche de
fovei costale, pentru articulaţia capului coastei. Procesul spinos este lung şi înclinat oblic,
procesele transverse bine dezvoltate, cu o fovee pentru articularea tuberculului costal.
Orificiul vertebral este mic, cu un contur circular (fig.31).
Fig. 31 Tipuri de vertebre toracale
Vertebra lombară are corpul voluminos, alungit transversal, de contur reniform.
Procesul spinos orientat orizontal. Prezintă procese costiforme, tuberculi accesori, procese
articulare superioare şi inferioare (fig.32).
Fig.32 Tipuri de vertebre lombare
45
proces transversfovee costală transversă
proces spinos
procese articulare inferioare
corp
orificiul vertebral
proces spinos
tubercul mamilarproces costiform
Vertebrele sunt prinse între ele prin discuri intervertebrale, formaţiuni alcătuite din ţesut
conjunctiv fibros. Acestea sunt formate dintr-un nucleu central numit nucleul pulpos, înconjurat
de un inel de fibre conjunctive.
Osul sacrum are forma piramidală, cu vîrful în jos. Faţa dorsală este convexă, prezintă
median creasta sacrală mediană, şanţurile sacrale, crestele sacrale articulare, orificiile sacrale
laterale şi crestele sacrale laterale. Crestele sacrale articulare se termină superioar cu coarnele
mari, iar inferior cu coarnele mici. Faţa pelviană are median sudate corpurile celor cinci vertebre
din care provine, cu delimitări la nivelul liniilor transverse. La acapetele lor se disting orificiile
sacrale ventrale prin care trec ramurile ventrale ale nervilor sacrali. Feţele laterale au suprafeţe
de articulare pentru osul coxal. Sacrumul este străbătut de canalul sacral prin care trece firul
terminal al măduvii spinării şi coda de cal.
Coccisul este un os mic format din unirea ultimilor patru-cinci vertebre reduse. Numai
prima vertebră păstrează procesele de articulaţie şi procesele transverse.
Coastele
Sunt perechi de arcuri osoase dispuse între coloana vertebrală şi stern, care contribuie la
formarea peretelui cuştii toracice.
La o coastă se descrie, capul cu suprafeţele de articulare pentru corpurile vertebrale, gâtul
interpus între cap şi corpul coastei. Coasta are două regiuni, regiunea osoasă şi regiunea
cartilaginoasă în continuarea primei.
Sunt 12 perechi din care primele 10 (coaste adevărate) se unesc cu sternul printr-un
cartilaj care la coastele 1-7 ajunge individul la stern, la coastele 8-10 (false) sunt unite într-un
cartilaj comun. Coastele 11-12 (coaste libere) nu se unesc cu sternul (fig.33).
Fig. 33 Coaste, schemă (a), o coastă (b). albastru regiunea cartilaginoasă
46
stern
coaste
Sternul
Os lat, median şi nepereche dispus la nivelul toracelui, de forma unui vârf de lance
(fig.34 ).
Fig. 34 Stern, galben-manubriu, verde-corp, roz-xifistern.
Este format din trei regiuni: manubriul şi corpul cu structură osoasă şi apendicele
xifoidian, cartilaginos. De el se prind coastele şi clavicula.
Scheletul membrului superior
În general la un membru în componenţa scheletului se distinge scheletul centurii şi
scheletul membrului propriu-zis.
Scheletul centurii membrului superior este format din omoplat şi claviculă (fig. 35).
Fig. 35 Omoplatul şi clavicula
47
clavicula
omoplat
humerus
Omoplatul este un os situat în regiunea posterioară, de formă triunghiulară, menţinut în
poziţie de musculatura centurii şi claviculă. Clavicula are forma literei „S”, poziţionat în
regiunea anterioară, transversal între stern şi omoplat. Scheletul membrului superior propriu-zis
este format din humerus (regiunea braţului), radius, cubitus (regiunea antebraţului) şi carpiene,
metacarpiene şi falange (regiunea mâinii). Humerusul are pe epifiza superioară capul humeral,
marele şi micul tubercul. Epifiza inferioară are trohlea şi epitrohlea. Deasupra trohleei, anterior
este cavitatea coronoidă şi posterior cavitatea olecraneeană. Condilul are un epicondil lateral.
Diafiza este uşor răsucită, iar în regiunea superioară are tuberozitatea deltoidă. Radiusul are
epifiza superioară cilindrică, capul se articulează cu condilul humeral. Lateral se observă
tuberozitatea bicipitală. Epifiza inferioară are medial incizura ulnară şi lateral procesul stiloid.
Cubitusul are o epifiză superioară voluminoasă cu incizura semilunară a cărei margine
superioară se numeşte proces olecraneal şi inferioară numit proces coronoid. Epifiza inferioară
este formată din capul cubital şi suprafaţa de articulare pentru radius (fig.36 ).
Fig. 36 Radius (1) şi cubitus (2).
Mâna este formată din opt oase carpiene, dispuse pe două rânduri (scafoid, semilunar,
piramidal, pisiform; trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig) (fig.37 ).
48
Fig.37 Scheletul mânii, dorsal
1.proces stiloid, 2.scafoid, 3.semilunar, 4.piramidal,
5.pisiform, 6.trapez, 7.trapezoid, 8.osul mare, 9.osul
cu cârlig, 10.metacarpiene, 11.falange proximale,
12.falange mijlocii, 13.falange distale.
1
2
Metacarpienle sunt în număr de cinci şi formează podul palmei. La nivelul degetelor sunt
falangele, trei pentru degetele II-V şi două la degetul I.
Scheletul membrului inferior
Scheletul centurii membrului inferior este format din osul cocsal, rezultat prin unirea
oaselor ilion, ischion şi pubis. Este un os plat, articulat cu femurul la nivelul cavităţii acetabulare
şi sacrumul superior (fig. 38).
Fig. 38 Cocsal, faţa internă (a)galben-ilion, verde-ischion, albastru-pubis şi externă (b)
Are o faţă externă cu o margine superioară numită aripa iliacă, iar inferior tuberozitatea
ischiatică şi tuberculul pubian. Pe faţa internă creasta ileopubiană împarte osul în aripa
superioară care contribuie la realizarea marelui bazin şi pubisul inferior aparţinând micului
bazin. Marginea superioară se numeşte creasta iliacă. Oasel cocsale împreună cu sacrumul
formează bazinul.
Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din femur (osul coapsei), tibia şi
peroneul (osul gambei) şi piciorul.
Femurul este cel mai lung os din corp, cu dispoziţie oblică dinafară spre interior şi de sus
în jos. Epifiza superioară are capul femural puternic, marele şi micul trohanter uniţi prin creasta
intertrohanteriană. Epifiza inferioară are doi condili, intern şi extern, separaţi prin fosa
intercondiliară. Anterior se observă suprafaţa de articulare pentru rotulă (fig. 39).
49
caviate acetabulară
tubercul pubian
creasta iliacă
fosa iliacă externă
a
b
Fig. 39 Femurul faţa anterioară (a), faţa posterioară (b)
Tibia are diafiza turtită lateral, expunând anterior o margine osoasă. Epifiza superioară
are doi condili, intern şi extern. Epifiza inferioară prezintă lateral incizura fibulară şi medial
maleola internă. Peroneul este situat lateral tibiei. Epifiza superioară este rotunjită şi epifiza
inferioară alungită (fig. 40).
Fig. 40 Tibia (1) şi peroneul (2) faţa anterioară
50
trohanterul marecreasta intertrohanterianătrohanterul mic
linia aspră
condil lateralfosa intercondiliarăcondil intern
cap femuraltrohanterul mare
faţa patelarăa b
faţetă articulară superioară
maleola mediană
maleola laterală
1
2
Scheletul piciorului este format din şapte tarsiene dispuse pe trei rânduri (astragal,
calcaneu; scafoid; trei cuneiforme şi cuboid). Metatarsienele sunt în număr cinci şi formează
bolta piciorului, degetele sunt formate din falange, degetul I din două şi degetele II-V din trei
falange (fig.41).
Fig. 41 Oasele lăbii piciorului, faţa dorsală,1.
astragal,2.calcaneu,3.scafoid,4.cuboidal,5.cuneiform,6.metatarsiene,7.falange
Articulaţii
Locul în care două sau mai multe oase vin în contact, cu sau fără realizarea mişcării
poartă denumirea de articulaţie.
După gradul de mobilitate, articulaţiile sunt:
- imobile (sinartroze) oasele participante nu realizează mişcarea. Pot fi de mai multe tipuri:
suturi (oasele cutiei craniene), sincondroze (sacro-iliacă) şi gomfoze (între dinte şi
gingie).
- semimobile (amfiartrozele) mobilitatea este redusă (vertebre),
- mobile (diartroze) cu o mare varietate de subtipuri (cot, genunchi).
După structură, articulaţiile se pot clasifică în:
51
1
2
345
55
6
7
- sinoviale la care oasele care participă la articulaţie execută mişcări variate. Oasele
articulaţiei au capetele ţinute în articulaţie printr-o capsulă fibroasă şi prin ligamente, iar
suprafaţa lor este lubrificată de un lichid sinovial produs de o membrană numită sinovie.
Suprafeţele articulare osoase pot fi plane (articulaţiile dintre carpiene şi tarsiene) sau
sferoidale (articulaţia umărului şi a coapsei).
Osul articular nu are în structura sa canale Havers, lacunele sunt mari, canaliculele
lipsesc. Osul subcondral, este osul situat imediat sub cartilajul articular, asigură suport pentru
cartilajul articular.
Cartilajul articular este un cartilaj hialin, nevascularizat, hrănirea se asigură prin difuzie
din lichidul sinovial şi nu conţine terminaţii nervoase. În structura sa chimică se găsesc
proteoglicani şi în majoritatea apă.
Cartilajul articular acoperă suprafaţa de articulare dintre oasele lungi. Ţesutul osos
subiacent nu este haversian. Între cele două tipuri de ţesut se găseşte o substanţă bogată în
glicoproteine care este asemănătoare cu substanţa cement care limitează sistemul Havers.
Cartilajul articular diferă de cartilajul hialin prin două caracteristici. În primul rând
suprafaţa articulară nu este acoperită cu pericondru. În al doilea rând fibrele de colagen au o
dispoziţie în cele trei direcţii ale spaţiului asemănătoare cu a fibrelor de colagen din ţesutul
conjunctiv lax.
Funcţiile cartilajului articular sunt: furniză o suprafaţă rezistentă pentru articulaţie,
diminueză frecarea şi distribuie uniform forţele asupra trabeculelor osului subcondral.
Structura sa este complexă pentru a realiza funcţiile enunţate. La suprafaţă, imediat înspre
cavitatea articulară, are un strat format din fibre de colagen dispuse tangenţial la suprafaţă. Sub
ea se găseşte zona medială formată din fibre de colagen dispuse mai puţin ordonat. Zona
profundă conţine fibre dispuse ordonat, perpendicular pe suprafaţa articulară.
Zona cartilajului calcifiat face trecerea dintre cartilajul articular şi osul subcondral.
Membrana sinovială reprezintă zona structurală internă a capsulei, de grosime şi densitate
diferită. Suprafaţa ei proemină sub formă de cute în caviatea de articulare. În structura sinoviei se
găsesc ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice, nervi şi adipocite. Suprafaţa este căptuşită cu
un strat discontinuu de celule diferite morfologic: celule asemănătoare fibroblastelor şi celule
asemănătoare macrofagelor. Membrana sinovială înveleşte ca un manşon capetele oaselor, fiind
o continuare a periostului acestora.
Lichidul sinovial are o compoziţie asemănătoare plasmei, la care se adaugă mucină. Rolul
său este în diminuarea frecărilor cartilajelor articulare.
Capsula articulară este formată din două straturi: intern fibros şi extern.
52
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele ce se articulează,
contribuind la mărirea contactului dintre suprafeţele articulare. Vascularizaţia este asigurată de
ramuri ale vaselor de sânge din os, iar inervaţia de nervi care însoţesc aceste vase.
- nesinoviale sunt articulaţiile la care mobilitatea oaselor este redusă. Oasele articulaţiei nu au
capete de articulare şi sunt unite prin trei tipuri de ţesut conjunctiv:
1. dens fibros (între oasele care participă la suturile capului şi formează sinartrozele),
2. hialin (la locul de unire al primei coaste cu sternul),
3. fibrocartilajul (formează simfize).
53