CUPRINSUL: Probleme sociale: Socialdemo
craţia în statele dunărene ş; balcanice Orientări sociologice.... Glorie, magie şi tradiţie . .
Figuri reprezentative; N. Iorga-om politic Andrei şi Alexandru Moeioni.
învăţământ, educaţie: Spre o şcoală nouă. .
Probleme economice: Situaţia, lipsurile şi perspectivele cooperaţiei din Ardeal
Actualităţi: Cultură pentru toţi. Viaţa intelectuală in Banat: Biserici şi picturi Viaţa intelectuală în Maramureş
Sate, oraşe, regiuni: Flagelele ' satelor
Românii din Cehoslovacia . . Ardealul vechiu: Ilustrisimului
domn Alexandru Moeioni . . Discuţii şi recensii: Duiliu Zam-
firescu, Lasearov Moldovanu, Profira Sadoveanu, Ion Lupaş. H. Y. Stahl, C. Stere, D. V. Barnoschi, Cor. Petranu, Las-salle, «Demonica Ileana» . .
Pagini literare: Lui Manuelo Fe/pandez Jurnal de iarnă Portul şi mândra Fxcelsior, Nedumerire, De înalţi
privirea Medalion Schelete de rugină Drum prin pădure Invocare zeului nopţii . . . . Gol
Fapte, idei, observaţiuni: Redacţionale. — Publicistul D. To-meseu. — Destinderea iugoslavă.—Drama dela Marsilia.— Trei fronturi de luptă politică.— Cincinat Pavelescu. — Sunătorul ziariştilor.—Ţăranii japonezi. — Redacţionale şi administrative.—
Coperta: Victoria păcii . . . .
Ion Clopoţel Traian Herseni Const. Sudefeanu
D. Tomescu Dr Teodor Botiş
C. Râdulescu Motru «—
Dr Gheorghe Dragoş Horia Trandafir
Xaver
Dr Mihail Marina
lon Th. Ilea Dr Mihail Marina
Coriolan Bredieeanu
lon Tomufa
Horia Trandafir
Emil Isac Bogdan Amaru C. Miu-Lerca -
Al. lacobescu Radu Gyr Petre Pascu George Negrea Alexandru Daiculeseu Valentin Strava
Nicolae Cristea
Director: ION CLOPOŢEL REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA:
Bucureşti 2, Parcul Domeniilor strada aviator Mnntenescu 48
TELEFON 3-9192
A P A R E L U N A R
DN EXEMPLAR: 3 0 LEI
A N U L XI
Bucureşti, Decemvrie 1934
No 12 ABONAMENT ANUAL:
Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 1000 L Liber-profesionişti 600 L Funcţ., studenţi, muncitori . 500 L
In streinătate: dublu
Abonamentele se plătesc anticipat ©B.C.U. Cluj
DISCUŢII ŞI RECENZII
8t«aua robilor(roman de Henriette Yvonne Stahl, ed. Adevărul, lei 60).
Această scriitoare nu se grăbeşte să arunce pe piaţă volume, cu toatecă fiecare carte vorbeşte elocvent despre preocupări permanente şi intensive literare. Ni se pare, ca dşoarea Stahl este de abia la al treilea volum. Tocmai de aceea cărţile au pecetea desăvârşirii.
Steaua robilor este analiza sufletului unei fete a cărei voinţă e anihilată prea adesea de fapte. Deci zadarnic vede clar lucrurile şi păşeşte conştientă spre realizarea unei ţinte, inevitabilul se întâmplă. Acesta este leitmotivul; «nu eşti vinovată de nimic». Avatarurile ei, din această cauză, sunt pline de sdruncin, adânc deprimante. Sufletul pare îmbolnăvit grav şi pierdut în cele trei aventuri dureroase cu Alexandru Velescu, Florin Negrea şi George Veroniade. Sfârşitul însă compensează toate durerile cari puteau împinge la o sinucidere; tot întâmplarea ii scoate în cale, în momentul suprem, pe al patrulea personaj pe care-1 bruscase odată cu totul nemotivat: drul Lucian Panu. E recâştigat astfel echilibrul care suferise atât de grave avarii. Romanul se sfârşeşte frumos.
Când începi romanul ai impresiunea că, intri intr 'un laborator ştiinţific, unde totul se calculează 'cu exactitate milimetrică. Ce logic şi strâns se procedează la descoaserea gândurilor!
O carte de analiză psicologică. Un condeiu încercat, stăpân pe sine, matur, înzestrat cu darul observaţiei. E o adevărată savoare intelectuală să citeşti o atare creaţiune literară de înalt nivel.
Nostalgii (aj 5_iea roman din seria «In preajma revoluţiei») de C. Stere, Editura Adevărul, lei 80.
Sociologul şi literatul C. Stere a preferat maniera romanului pentru a înfăţişa moravurile din Siberia şi starea celor deportaţi. Vania Răutu, eroul central al seriei, în acest al 5-lea volum, mai e transportat prin câteva centre de deportaţiune cum sunt Crasnoiarsc şi Serghinsc, unde face cunoştinţa unui mare număr de socialişti foarte divizaţi ca păreri, ba certaţi la cuţite pentru lucruri de nimic. Descrierea salonului Bren-cianinov e caracteristică pentru marxism. Portretele unor femei ca Măria Ouliceeva, VarvaraLiescova, Aculina «vârcolaca», Mins-caia sunt foarte izbutite. Deasemeni sunt impresionante figurile unor Ipolit, Arcadie Tartanov, Artamon Dănilov, Costea Fomin. Arcadie Amedeici, Eliseev. Spirea birjarul. O nostalgie adâncă de ţară cuprinde sufletul lui Vania Răutu, care dealtfel împlineşte anii de surghiun şi e liber să se întoarcă la Năpădeni. Mediul familiei nu e favorabil, şi astfel se hotărăşte să plece în România, cu toate cunoştinţele reduse de limba română. Este atras însă în mod elementar de ecourile luptei socialiste din România, şi poate avea nişte răvaşe informative. Atât în peregrinările forţate din Siberia, cât şi în Basarabia, tiăutu face dovada unui spirit superior care are oroare de discuţiunile dogmatice interminabile asupra conduitei socialismului.
Romancierul Stere pune chestiunea socialismului prin infinite discuţiuni şi obişnuinţe. Cu acest roman de 400 pagini se termină capitolul Siberiei. Suntem in pragul unor aplicaţiuni în România. Aşteptăm cu interes desvoltările romanţate.
Rumilia (roman de D. V. Barnoschi). (Biblioteca «Demogorgon», lei 85).
-Rumilia*, prin ţesătura complicată a des-voltărilor, împlineşte condiţiunile unui adevărat roman. E un roman tezist? Cu teză ori fără teză, trebue să cercetezi întâiu de toate daca regulile artei sunt satisfăcute. Şi ele sunt. In centrul intrigii este un suflet de fată care intră în cetatea universitară şi... în viaţă cu totul nepregătită, cu umorul corupt şi falsificat de mediul imposibil al casei părinţilor. Şi cu cât «chestiunea interzisă», dragostea a fost mai întinata prin apucăturile făţarnice şi prin tortura fanta-ziei deşteptate, cu atât suferinţele se vor transforma într'o boală cerebrală nevindecabilă. Studenta Clara Spinetti (Rumilia) nu e capabilă să se desrobiască de obsesiile paradisului amoros, cu toate că intervine toată râvna şi toată ştiinţa magistratului Filip Orsat (Vrac) care ar vrea s'o facă fericită. Legăturile sunt surprinse de mama văduvă care e de vină pentru educaţia greşită a fetei nevoite să plece într 'un pension în Miinchen; văduva încearcă şi un şantaj a-supra magistratului cu ajutorul prieteniilor de salon şi ale poliţiei, pentru a stoarce bani. Filip Orsat îşi dă o educaţie nudistă, întreprinde călătorii în streinătate şi e excelent primit în cercurile celor cari s'au liberat de acel tabu sexual, căruia-i cade jertfă Clara. Clara se mărită, e Clara Helst, însă nici cultul nudismului, nici căsătoria nu sunt în stare s'o lecuiască de ravagiile sensualismului cerebral ceos tăpân ia cu putere demonică. întâlnirea din insula Corfu precipită desnodământul. Clara comite insanităţi, e pedepsită pentru morala engleză ultragiată, soţul o lasă; se îneacă în mare. Deci toate silinţele de a-şi elimina din sânge şi creer prejudecăţile sexuale sădite în sufletul tânăr cu puterea unei inoculări fatale, nu pot fi combătute, oricât de prielnice ar fi perspectivele vieţii. In contrast izbitor vedem sufletul Annei Valwy, care n'a citit decât în cărţile de politică şi sociologie despre minciună, şi apare ca prototipul feminităţii desăvârşite, care într 'o zi va fi soţia lui Filip Orsat (după cum putem deduce logic).
împrejurarea, că d. D.V. Barnoschi aşează drama în mediu nudist, nu scade din valoarea artei. La capătul lecturii te alegi cu sufletul înviorat, întocmai ca după terminarea unui roman rusesc. Simţi, cum viaţa ar putea fi mai frumoasă, dacă ar fi suprimată atmosfera grea de păcate a unei societăţi pierdute în obişnuinţi imorale.
D-l D. V. Barnoschi străluceşte apoi prin mari calităţi de stîl, prin bogăţia colorată şi plină de verva a stărilor sufleteşti, ca şi a piesagiilor exterioare.
Tragedia lui Lassalle (viaţa Elenei de Racoviţă, povestită de Mar celle Fauehier Delavigne, ed. Adevărul, lei 40).
Marele gânditor şi agitator socialist german Ferdinand Lassalle a fost ucis în duel de către tânărul boer român Iancu Racoviţă pentru o femee. Ce moarte stupidă ! Valuri uriaşe de proteste se ridicaseră în toată Germania socialistă împotriva femeii fatale.
Dobrogeanu Gherea într 'un documentat studiu constată dealtfel, • că Lassalle avea sistemul 'nervos sdruncinat şi moartea îl pândia de aproape, chiar dacă nu i-ar fi ieşit în cale Elena van Donning. Scriitoarea franceză povesteşte dragostea dintre Lassalle, omul frumos şi irezistibil, orator înflăcărat şi cuceritor in saloanele femeilor timpului, şi dintre Elena cea dăruită cu o feminitate boga tă ; amândoi însă au avut un destin crud. Lassalle târi t ja-firocese
interminabile, iar Elena van Donning silită de împrejurări maştere să cunoască amărăciuni dintre cele mai impresionante, căci cutreeră meleaguri diverse în Germania, Italia, Franţa şi România, trece în Rusia şi deacolo in America, munceşte din greu în teatru fără să aibe talent, scrie la foi socialiste şi face parte din echipele revoluţionare ale Rusiei.
Puţine bucurii au dat strălucire Elenei, care a murit în 1911, la vârsta de 70 ani. Timp de abia 6 luni a fost soţia lui Iancu Racoviţă sufocat de o tuberculoză galopantă. A fost de trei ori căsătorită. Familia diplomatului van Donning s'a împotrivit căsătoriei cu Lassalle, pe care 1-a iubit cu adevărat. Elena van Donning a fost o frumuseţe răpitoare, care a inspirat pe Carpeaux, servindu-i de model în creaţiunea Geniul Dansului de pe faţada Operei din P a r i s . . Cartea se cere citită.
Bisericile de lemn ale românilor ardeleni
D-l Coriolan Petranu, profesor al universităţii din Cluj, ne feurpnnde cu o nouă broşură, în care cerne opiniile specialiştilor cu privire la arta bătrânelor noastre bisericuţe de lemn. Aceste opinii fuseseră provocate de admirabilele albumuri publicate de d-sa, dând la iveală monumentele cele mai caracteristice ale arhitecturii populare în lemn, însoţite de ample explicaţiuni asupra planului, stilului, materialului. Cartea are caracter polemic şi ia în apărare originalitatea românească. A fost o foarte bună idee, să se dea şi text german, pentru popularizarea caracteristicilor tehnicei lemnului. Dealtfel stăm în faţa unui prea interesant buchet de recenzii autorizate de-ale savanţilor străini cari recunosc în construcţiile bisericeşti «oglindirea sufletului popular», o «independenţă de a clădi», o «personalitate proprie», «un spirit nealterat», *o lungă practică în arta lemnului». Sunt admirate chenarele de uşi şi exploatarea tuturor «posibilităţilor artistice ale lemnului». Am condensat aci esenţialul materiei documentate şi credem pe cuvânt pe d. Petranu, când ia atitudine categorică împotriva celor cari caută cu lumânarea asemănări şi imitaţii ba cu arta ungurească, ba cu cea germană şi sileziană, ba cu cea francă şi bizantină. Influenţe vor fi, necontestabile, însă ele au fost prelucrate, adaptate, desvoltate până la o artă proprie românească. D-l Petranu exaltă antohtomismul şi se pare, că pe bună dreptate. Deaceea pitoreştile noastre biserici din Bihor şi Arad, din Cluj şi Hunedoara, din Severin şi Turda merită o mai asiduă atenţie. Dorim să vedem pe d. Petranu semnând studii în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, împreună cu alt expert valoros, d. prof. univ. Romul Vuia, directorul muzeului etnografic din Cluj care rezervă loc monumentelor de acest fel în grandiosul parc din Hoia (deocamdată grandios ca plan)...
, ,Demoniaca I leana" este titlul unui roman scris de un ţăran român din Transilvania aşezat în America, în limba engleză. Romanul a înregistrat un mare succes, iar consacrarea definitivă e marcată prin traducerea lui în limba franceză—Ileana la possedee (ed. Albin Michel). Frumuseţea Elenei impresionează satul şi pricinueşte zile negre şi neaşteptate peripeţii in viaţa ei. Atmosfera casei părinţilor e plină de filosofie mistică religioasă. Romanul e rupt din spiritualitatea satului românes ardelean. Isbânda scriitorului trece şi asupra ţării noastre. Numele lui e Peter Neagoe.
ROBIA TRANDAFIR
©B.C.U. Cluj
Cuprinsul materiei anului 1934 Pag.
Probleme sociale. Atanasiu Const. Realitatea socialului . . . . . . . 14 Bernea Ernest. Acte rituale după forma de expresie . . . 72 Ghelcea Ion. O carte de scris multe şi de toate . . . . 1 1 3 Clopoţel Ion. Teorii filozofice asupra progresului . . . . 3
— Drama dela Vienâ 44 — Avântul ştiinţific al sociologiei 67 — Un mare sociolog: C. Djmitrescu-Iaşi . . . . )3K. — Socialdemocraţia în statele dunărene vf.89,
Govrig-Nonea I. Concepţia bergsoniană a divinătăţii . . 12, 47 Ghiulea N. Politica socială pentru ţărănime • 107
— Caracterul, politicei,sociale pentru ţărănime . . . 135 Guşti D. Sociologia monografică, ştiinţa realităţii sociale . . 73 Herseni Tr. Analiza structurală a societăţii 69
— Filozofia evoluţiei sociale . 105 — Orientări sociologice 200
Paraschivescu M. Au vorbit cancelarii . . . . . '. . 10 — Dilema intelectuală 49
Pandrea Petre. Parastasul gândului pentru St. Zeletin . . 130 Popa Grigore. Metafizica lui Lucian Blaga 163 Păeuraru A. Democraţia directă 110 Roşea _ Alex. dr. Psihologia acuzatului . , ,—,- 166 Sudeţeânu Const. Opinia Publică . i î l , 41, 74, 115, 139, 204 Tatu N. Drama germană: agonia naţional socialismului . . 108 Tarţia V. I. Ţăranul român : sociologie rurală . . . 142, 119 Vescan Teofil. Din problemele filozofiei şi ale ştiinţelor .. . 147 Vlădescu-Răeoasa Qh. România si organizaţia internaţională
Actuali tăţ i . Bunea Titus. In legătură cu problema generaţiei noui Goldiş Vasile. La zece ani ai «Societăţii de Mâine» . Petrescu P. Horia. Un procedeu vrednic de urmat Şincai Gh. Francis Delaisi despre revizionism . Tatu N. Agonie Trandafir Horia. The forgotten man, Ţara inegalităţilor, Săp
tămâna cărţii, Soarta intelectualului român, Simţul de critică al poporului, Estetică, Frica de omul mic, Cultură pentru toţi . . 34, 63, 97, 126, 111, 153, 182, 218 — Spicuiri din presă la cei zece ani ai «Societăţi de Mâine 59
Figur i reprezentative. Armeanca Ernest. f Ştefan Cicio Pop Botiş Teodor dr. Andrei şi Alexandru Mocioni . . . 180 Clopoţel Ion. f Vasile Goldiş, f Gh. Bogdan Duică, Alexandru
Mavrodi 39, 137 Jurcheseu Liviu. Tincu Velia . . . . . . . . . Tomuţa Ioan. Emil Gârleanu Tomeseu D. N. Iorga, omul politic . . . . . ' . . . 193 Politica externii. /
105 5
Clopoţel Ion. Orientările României Pop Ghiţă. Problema ucraineană Probleme ştiinţifice. Bernea Ernest. Daniel Essertier şi origina ştiinţii . Todoranu Dimitrie dr. Inst i tutul de psihologie din Cluj , Invăţământ-educaţ ie . Băduleseu C. Motru. Spre o şcoală nouă Teodorescu I. P. Femea funcţionară, soţie de funcţionar . Todoranu Dim. Orientarea profesională academică . . ' . Tulbure Gh. Mitropolitul Şaguna şi şcoala poporală . Biopolitica. Ianeu Axente. Cronica medicală Popovici Tr. dr. Cum să ne păstrăm tinereţea . . . , Ardealul vechiu. Cor. Bredieeanu către A. Mocioni Clopoţel Ion. Procesul de presă al Memorandului . . Cronici culturale şi ar t is t ice. Albu Corneliu. Viaţa intelectuală a Transilvaniei 95, 123, 152, 182 Jurcheseu Liviu. Viaţa intelectuală a Banatului . . . . 176 Marina Mihail dr. Viaţa intelectuală a Maramurăşului . . — M. I. Viaţa intelectuală a Banatului 177 Moldovan Ioan. Valeriu Baja 26 Pogana Ioan. Z. Sandu: «Siluete filosofice» 26
Pag.
Şorban Răul. Sculptorul Ion Vlasiu . 2 6 Vlasiu Ion. Sculptorul Radu Puşcaru 58 Voileanu-Nieoară Ana. Opera din Cluj 178
Sate, oraşe, regiuni.
Bucur Vasile. Anchetă asupra Câmpiei Transilvaniei. Multiplele nevoi ale Câmpiei Transilvaniei 22. 46
Ilea I. Th. Credinţa artistică a Banatului. O vizită la fabrica de tutun din Timişoara. însemnări de pe valea Gurguiului. Simple însemnări: Buştenii, Bucegii şi cuvinfe celor obidiţi. Flagelele satelor . . . . . . . 20, 53, 85, 138, 206
Marina Mihail dr. Românii din Cehoslovacia 211 Samoită Emil. Mahalalele bucureştene 87 Vornicii Gh. Aspecte maramureşene şi bihorene . . . . 92
Probleme economice.
Birou Virgil. Refacere sau prăbuşire? . . 19, 50, 81, 110, 116 Drago? Gh. Structura cooperaţiei din Ardeal 172
— Situaţia, lipsurile şi perspectivele cooperaţiei din Ardeal 210 Ghiulea N. Cooperaţie şi Cultură. Preciziunile unui sociolog . 168 Mager Tr. Mizeriile industriei forestiere în munţii Apuseni . 56 Rădăeeanu L. Răspuns la chestionarul «Societăţii de Mâine» 176
Discuţii şi recenzii. Amaru Bogdan. Jurnal de toamnă ~ 162 Bagdasar N. Eugeniu Speranţia: Principiul unic al vieţei,
dramei şi frumosului 118 Bârna Vlaicu. Ion Focşăneanu : «In Sus» 167 Clopoţel Ion. Un sanator al ziariştilor din Ardeal şi Banat . 61
— Eugen Relgis, Vict. I . Popa, N. D. Cocea, L, Rebreanu 98 — Recenzii 149
Paseu Petre. Dragoş Vrânceanu: Cloşca cu puii de aur . . 1 7 3 Ii. L. T. Mănăstirea din Peri 125 Tomuţa Ion. Golia, roman în 2 volume de I. Teodoreanu . 33
— Damian Stănoiu «Ucenicii Sf. Antonie» . . . . . . 60 — Aurul negru de Cezar Petrescu 86 — Tudor Teodorescu-Branişte; Băiatul Popii . . . 60 — DuiliuZamfirescu, Profira Sadoveanu, Lascarov Mol-dovanu, I. Lupaş . . . . . . 212
Trandafir Horia. H . Y. Stahl, C. Stere, D. V. Barnoschi, Cor. Petranu. Lassalle, «Demonica Ileana» . . . . 187
Pagini l i terare. Albu G. Au sosit zorile 43 Amaru Bogdan. Jurnal de iarnă 208 Alexand.rescu M. Autobiografie 181 Anderco C. S. Sfârşit voevodal, Gând, Nopţi . . . 4 0 , 71, 122 Baei.it Şt. Prolog, Zi tocmai bună, Neo-Duminecă, Vână
toare 52, 52, 71, 146 Beniuc M. Răscruce J?4 Bran-Lemeny M. Femeii 49 Geuşanu Al. Orientări, Blestemul 24, 90 Codrescu Dumitra. Vraja Istambulului 93 Copilit- Cheatră V. Peisaj moţesc, car cu aur, cântec de moţ 135,152,179 Gristu V. Idealuri şi realităţi în literatura bulgară, până
la 1877 151, 174 Damaschim P. Prin ţăndări şi ciripit de lună . . . . . 7 Doiceseu Ciprian. Poemă către suflet . . . . . . . 125 Fabian Romul. Din câmp, Singur în pustă . . . . . 22, 48 Focşăneanu I. Visuri 55 Gherghinescu Vania. Beznă 54 Ilea l. Th. Povestea mea, îngerii de fer, în tors în sat 21, 40, 144 Ilie.su Victor. Aspect 71 Lăxărescu C. Frate 122 Lerca-Miu C. Argaţii, Zări 7, 43 Negrea Gh. Ia tă ai venit 173 Petre A. Gh. Luptă nesfârşită 15 Paraschivescu M. R. Sfârşit 24
jPopa Grigore. Blestem 40 Pascu Petre. încremenire, Primăvară, Noaptea prin oraş, Sim
fonie finală 23, 40, 94, 146 Searlat T. Strofe pentru frate care plânge 1^9 Soricu I. U. Salaorii 26-Târbătiu P. Noapte 'n luncă 11 -. Tomuţa I. Jean Bart VW Copertele de Ladea, Profeta, Brana, Nicolae Cristea. Fapte, Idei, observatiuni diverse în fiecare număr.
187
©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
Picturi şi biserici din Banat Lugoj, 15 Decemvrie
In ultimul timp în provincii se lucrează asiduu la ridicarea de lăcaşuri sfinte, la, restaurarea de biserici şi pictarea lor. Mai zilele trecute trecând prin Lugoj, noul municipiu bănăţean, am vizitat şi catedrala unită, care a fost restaurată din lăudabila iniţiativă a Episcopului Alexandru Nicolescu.
M-am izbit de o pictură nouă... Dar, cum mai toate bisericile din Transilvania sunt lipsite de unitate în concepţie şi stil, aşa şi pictura catedralei Lugojului suferă de aceleaşi lipsuri. Autorul ei este d-1 Virgil Simonescu, profesor de desemn la liceul de băeţi din acelaş oraş. De altfel un cunoscut pictor bănăţean, fost elev al Academiei din Miinchen, care — după cât suntem informaţi — nu stă înaintea primei încercări de pictură bisericească.
Reproducem aprecierile noastre nu pentru a diminua meritul pictorului lugojan, ci mai mult pentru a îndruma pe căile bune pe toţi cari se îndeletnicesc în chip profesional cu pictura bisericească, nerezolvită din punctul nostru de vedere.
Astfel în biserica unită a Lugojului am întâlnit o tonalitate până la cornişă într'un gri, iar de aici în sus într'o tonalitate nouă, nejustificată, un fel de galben auriu. O lip-ă de unitate am găsit şi în ce priveşte elementul decorativ : un bizantin străin de noi, probabil împrumutat din cărţile graficei germane. De exemplu, foarte curioasă ni se pare rezolvirea încăperii corului, unde găsim dea-dreptul maure, asimilat de către arta bizantină, însă numai în părţile ei unde a avut contact cu arta arabă. In general ne izbim de o supra încărcare a decoraţiei. Ochiul oboseşte.
Scenele biblice păcătuesc prin desemn şi prin grupări de multe ori forţate, fără a avea ritmul şi echilibrul compoziţiei bizantine. Ori, nefiind un adevărat bizantin, profesorul Simonescu ridică pentru ori care cunoscător pretenţii de desemn şi îndeosebi de anatomie. Totuşi din punct de vedere al cromaticei generale pictorul lugojan a avut o fericită inspiraţie când după modelul pictorilor din sec. al XIV-XV, foloseşte fondaluri negre la compoziţiile tuturor scenelor. Negrul face bine în abuzul de culori tari: verde, roz, roşu, pe care le leagă estompându-le.
Am putea zice o muncă migăloasă, în detalii decorative de foarte multe ori admirabil rezolvite, posibilă numai între Împrejurările prielnice pe care artistul le-a avut. Este cert, că pentru valoarea arhitectonică a bisericii unite, ceeace s'a făcut este chiar prea mult, prea prttenţios.
De aici am vizitat biserica ortodoxă română. Un stil baroc; cea mai grandioasă biserică din Banat. Şi ea stă înaintea unei temeinice renovări. I s'au pus două turnuri — în continuare, după un proiect semnat de architectul C. Vlad, profesor la Politechnica din Timişoara. — Pictura, care poate să fie de pe la 1780—90 este lucrată de asemenea în stilul baroc. Inconostasul are şi pentru vremurile de astăzi o valoare incontestabilă, încât se recomandă a fi numai reîmprospătat în culori, dar de o mână dibace care să-i păstreze în întregime contururile de veche pictură bisericească. Când se va face pictura în interior ea va trebui desăvârşită în stilul clădirii, căci ar fi păcat ca această biserică să nu constitue un preţios monument de architectură şi artă bisericească.
XAVBE
MEDALION Ai tresărit în mine cristal luceferin, medalion serafic in baltă de venin, şi-ai înflorit stelată în nufăr proaspăt, din mocirle de leşie aprinse cu senin.
Măceş de sânge tânăr mi-ai revărsat în leş, mi-ai luminat adâncul cu floare de cireş. Şi dacă-mi arzi pe suflet brăţară de safir, cometă de mătase în vis mi-te resfir, îmi luneci cum o rază pe braţ şi pe obraz, te simt pe umăr putred columbă de topaz. Creşti parcuri siderale în trupu-mi de noroi, înalţi fântâni şi legeni de-asupra ceruri noi. Râstorni o primăvară în fundul vieţii mele şi ningi cu vis de piersic şi viscoleşti cu stele.
Aşa îţi duc argintul în lutu-mi viermănos, printre ciuperci rănite, pe drumuri lungi de os... Şi-ţi port icoana 'n lume ca un lepros monah, sub verdea arcuire a cerului valah.
RADU GYR.
G O L Târziu, din noaptea revărsată tot, Când ploaia 'n geamul rece-a aţipit Convoi de morţi la geam — fantome — s'au oprit. Aşteaptă 'n gând, în timp, în tot.
Mai prăfuit în alba-i unitate, Pe gangul calm şi luna s'a oprit. Privesc cu toţii geamul umezit. Absent, tăcuţi în blânda libertate.
Prin ploaie-apoi, sub sprijinitul tot; Cu ploaia deodată, cadenţat, l-am auzit, cu pasul picurat; In gând, în timp; robot, robot...
VALENTIN STRAVA
Schelete de rugină In vremea de vin, ca odinioară Eva 'n grădină, In foi de viţă toamna-şi ascunde mijlocul gol, Adamii isgoniţi se răsucesc spre cer să ia lumină: Păcatul le-a furat-o sus, în înălţimi de stol.
Despoierea de aramă bate 'n gongul vremii: Trecem pe sub ruginite, largi, arcade spre sfârşit. Lacrimilor nu le-ajung batiste. De ce-ai mai venit, Toamnă? Tristeţea nu ţi-o pot închide 'n spaţiul poemii.
Duhniri de putred se ridică 'n esclam.âri durute, Când cerul tremură în aripi graba plecărilor Şi schelete 'nşiră 'nchipuiri pe căi pierdute.
0 stea îşi suge sânge din rana depărtărilor. PETRE PASCU
Excelsior Adoarme-ţi, gând, neliniştea şi creşte în hăul greu de pulberea din stele! la-ţi drumul peste apele'n inele Şi bate'n loc din aripi vultureşte.
Cu cât te-afundă goana'n neguri grele Şi simţi c'avânt pe culme nu sporeşte, In sbor adâncul prinde-l ca'ntr'un cleşte Şi lasă-te purtat prin nori de iele.
Acolo numai, în spărturi de zare, Cu liniştea şi teama laolaltă, Sub raze' nvolburate'n plâns de nuferi,
Vei şti că poţi scăpa de'ngrijorare, Stingher pe-a veşniciei frunte'naltă, Şi'ntemniţat în ea, vă nu mai suferi.
AL. IACOBESCU
188
©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE R E V I S T A S O C I A L Ă C U L T U R A L Ă
Socialdemocratia In statele dunărene si balcanice Dorinţa de pace în sufletul popoarelor este generală. Ea
a fost dealtfel generală în toate vremile. Numai cât este o mare deosebire între dorinţa lor şi între lipsa de autonomie a voinţii lor confiscate de clasele stăpânitoare ]).
Fireşte, este de neimaginat, ca totuş răsboiul să fie mijloc de «soluţionare» a problemelor. Răsboiul este egal de cele mai multe ori cu întâmplarea oarbă. A existat o filosofie a hazardului.
Ei bine, oamenii nu s'au cuminţit, n 'auîncă oroarea masacrului, nu simt răspunderea faţă de vieţile nevinovate, nu elimină răsboiul ca instrument de împlinire a unor visuri ?
Dacă urmărim evoluţia societăţii, ne convingem, că destinele lumii au atârnat adeseori de voinţa unui potentat capricios. Acesta a declanşat răsboiul, şi curios lucru: consecinţele mai totdeauna au scăpat de sub puterea de dominaţiune a celui care a dat drumul forţelor nestăpânite, «oarbe», asemeni vânturilor lui Eol. Am spus: forţe «oarbe» mai mult la figurat, căci sub aparenţele înşelătoare acţionau legile de fier ale desvoltării raporturilor sociale în continuă prefacere.
Condamnăm răsboiul, însă dacă cercetăm cu sânge rece căile de evoluţie ale omenirii, printre factorii determinanţi găsim, spre stupefacţia noastră, şi răsboiul.
Societatea este o veşnică alternanţă între două perioade : una de stabilitate, iar alta de mobilitate, — perioade organice şi critice potrivit teoriei celebre a unuia dintre părinţii socialismului: Bazard. Uneori tipurile de societate încremenesc în forme aride de atâta omogenitate apăsătoare, încât pacea aceasta este egală cu Marea roşie cea nemişcată, Marea moartă, lipsită de vegetaţie. De îndatăce apetiturile de cucerire ale despotului au împins la un răsboiu, intervin agenţii cari sfarmă crusta fizionomiei şi introduc o ventilaţie nouă, provoacă schimbări.
Toată istoria civilizaţiei nu este altceva decât reflexul si-tuaţiunilor de forţe şi raporturi în necontenită primenire. Valurile acestea în sociologie le-a numit cineva corsi şi ri-eorsi, cu toatecă mecanismul în domeniul social e plin de surprize, de scăderi şi creşteri, şi nu se poate compara cu elementele precise ale ştiinţelor exacte. Dăm de necunoscute cari depăşesc puterile noastre de prevedere, urmărire şi stăpânire. Hegel a instituit o dialectică dogmatică a agenţilor în ciocnire perpetuă, totul soldându-se la el în ameliorări ferme. Fără a se înţepeni în formule, sociologia marxistă a definit resorturile ascunse ale evoluţiei prin cele trei con-cepţiuni fundamentale: a materialismului istoric, a antagonismului de clase şi a contradicţiunii dintre forma individuală a apropriaţiei şi forma tot mai socială a producţiei.
Râsboaele au descoperit străfondurile aşezărilor nedrepte, au eliberat forţe răstignite, au mărit suprafaţa de acţiune a multor factori de producţiune, au lărgit graniţe, au înregistrat expansiuni pentru mijloacele de schimb, au revolu-
i) Cuprind aci desvoltările (în dona conferinţe publice ţ inute In Bucureşt; în zilele de 16 şi 22 Decemvrie) premiselor stabilite în studiul apărut în ziarul Adevărul dela 25 Noemvrie, în urma unei anchete politice întreprinse fMMt de mise în Cehoslovacia, Germania, Austria şi Ungaria.
ţionat raporturile dintre oameni, au creat o relativă «inter dependenţă» economică.
După fiecare răsboiu am avut o destindere, o umanizare relativă, o stare de reconciliere vremelnică, de toleranţă reciprocă între clase şi popoare.
Fără revoluţia din 1789 ideile egalitariste nu s'ar fi difuzat in măsură atât de impresionantă; fără revoluţia din 1848 nu s'ar fi generalizat reformele împroprietăririi şi reprezentării mai largi a maselor în sistemul de guvernare; fără răsboiul mondial, o seamă de popoare nu şi-ar fi putut scutura jugul dominaţiunilor imperiale germane, austro-ungare şi turceşti.
Ca sentiment detestăm răsboiul, însă în analiza obiectivă a factorilor cari s'au impus în arena istorică nu putem pune sentiment, înduioşare, subiectivism, ci trebue să recunoaştem rolul neprevăzut şi decisiv al răsboiului în transformările sociale.
Perioadele ce au urmat răsboaelor s'au caracterizat prin-tr 'un climat social mai blând. Cu toate acestea forţele reacţionare au stat de veghe şi au aşteptat clipa reculegerii lor apropiate şi răsbunătoare.
Abia au trecut 15 ani decând s'a liqhidat imperiul habs-burgic, şi-şi fac deja apariţiunea frământări sociale atât de bogate în felurimea lor, încât atmosfera este din nou încărcată, conflictele de ordin intern şi extern se înmulţesc.
Să nu se însărcineze oare un nou răsboiu cu înlăturarea acestor conflicte ? Oare perspectivele unei noui conflagra-ţiuni sângeroase, cu tehnica armelor fabricate de uzina şi chimia perfecţionată, nu îngrozesc îndeajuns şi nu stimulează la prevenirea catastrofei ce ar lua dimensiuni neînchipuite ?
Regiunea care a constituit teritoriul monarhiei austro-ungare şi care mai înglobează toată Europa sud-esticâ (statele balcanice) va putea fi cruţată de fermenţii convulsiunilor catastrofale ale răsboiului, va fi imunizată de baccilii otrăvitori ai disoluţiilor violente, prin forţa morală şi activă a socialdemocraţiei, în mod hotărîtor.
Cari sunt practicile socialdemocraţiei în ţările vizate ? Să începem cu Cehoslovacia. Din chiar momentul dis.
membrării imperiului bicefal, socialdemocratia republicii cehoslovace s'a potrivit mentalităţii locuitorilor şi uzanţelor constituţionale. Avem trei partide, după limba şi cultura popoarelor: cehoslovac, german şi unguresc. Identitatea de concepţie este firească, afinitatea de spirit şi unitatea tacticei nu lasă nimic de dori t ; totuş ca să pătrundă mai adânc în sufletul maselor, organizaţiile socialiste au ţ inut seama de distincţiunea naţionalităţii şi s'au lăsat îndrumate de simţul practic. Cum era apoi să nu fie conştientă de simţămintele umanitariste şi savantele explorări ale şefului suprem de stat Masaryk în materie socială, după ce el a aprofundat chestiunea socialismului nu numai într 'una din operele sale fundamentale ? Convinsă de progresele remarcabile ale vieţii publice faţă de trecut, hotărîtă să ofere concurs marelui Masaryk, şi decisă să ducă înainte cu un pas însemnat deslegarea problemelor proletariatului fără bruscări, socialdemocratia a întrebuinţat mijloacele de luptă
189 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
ale reprezentării parlamentare. A izbutit să se impună ca întâia grupare parlamentară, cu cel mai mare număr de mandate, după agrarieni. Participă în guvernările coaliţio-niste, respectă delegaţiunile ministeriale ale celorlalte partide cari exprimă voinţa cetăţenească şi năzuiesc cu maximul eforturilor ca să înfluienţeze mersul treburilor obşteşti în sensul folosului sporit pentru masele oropsite.
Din atitudinea aceasta au răsărit o seamă de rezultate cari au dat un echilibru sănătos Cehoslovaciei în ani grei, când de jur împrejur proletariatul, adoptâud altă metodă de luptă, a riscat mult sau aproape totul. Ea n'a stat nici cu braţele încrucişate, nici n'a provocat turburări prin acţiuni extremiste. A ocolit maniera violentă, s'a potrivit sistemului politic al democraţiei, manierelor civilisate ale celorlalte partide le-a răspuns cu deferentă. S'a străduit să învingă dificultăţile şomajului într 'un stat industrializat aşa de mult.
Nu vreau să atribui socialdemocraţiei cehoslovace merite exagerate, însă este aproape sigur, că prin această comportare ea a stăvilit la timp incursiixnile fascismului cutezător neutralizându-i orice efect.
Graţie socialismului Cehoslovacia şi-a dat prompt o organizaţie de stat care întrece chiar state democratice vechi ale continentului, a făcut faţă onorabilă tuturor nevoilor interne şi şi-a sporit prestigiul în afară.
Astăzi Cehoslovacia încercuită de state dictatoriale sau semidictatoriale e o insulă a democraţiei, urmărită atent şi şi cu toate şansele sprijinului necesar la o răscruce. Prestigiul ei mare se deduce nu de pe urma puterii ei armate, ci e de natură exclusiv morală, singura care dăinueşte.
In două împrejurări istorice socialdemocraţia cehoslovacă s'a manifestat îndeosebi cu o vigoare impresionantă; când a bravat valul puternic al regimurilor fasciste din Polonia, Germania şi Ungaria, şi a devenit pământ ospitalier pentru refugiaţii politici; şi când, în Februarie, a creat adăpost miilor de combatanţi socialişti austriaci în dureroasa lor retragere pe teritoriul cehoslovac. Prin conştiinţa camaraderească şi capacitatea jertfei şi hărniciei lor, socialiştii cehoslovaci sindicalizaţi au of erit casă şi masă în condiţiuni optime tuturor.
In Austria socialdemocraţia a suferit înfrângerile cunoscute. A bătătorit aceleaşi căi ale luptei legale. Clericalismul şi capitalismul au cooperat la sdrobirea marxismului, ale cărui cuceriri nu mai puteau fi oprite prin libera expresiune a voinţii cetăţenilor. Nu numai în Viena, ci în toate oraşele provinciilor, socialismul înregistra cuprinderi de teren.
In Ungaria socialismul este tot atât de vechiu şi de exercitat. Cu toate că votul universal este limitat la câteva oraşe, totuş gradul de cultură marxistă al masselor muncitoreşti face zile negre regimului. Nu mai puţin de 15 parlamentari sunt combatanţii voinţii muncitorimei ungureşti. Socialismul a dobândit teren în masa ţărănească. Partidul socialdemocrat îşi dispută situaţia cu partidul micilor agricultori. Când votul universal va fi introdus, ţărănimea ungurească va rezerva una din surprizele mari.
In examinarea stărilor din Austria şi Ungaria se impun elemente noui de judecată. Sunt complicaţiuni de origină veche. Infiltraţiunile capitalismului apusean datează de sute de ani. Se face o echilibristică periculoasă. Puterile mari au interese specifice pe cari vor să şi-Ie menţină şi să-şi asigure beneficiile maxime ale imperiului vasalităţilor economice.
Jocul influenţelor marilor puteri apusene asupra teritoriilor numite e de natură să menţină şi să provoace fără întrerupere conflicte atât între ele, cât şi între statele vizate înşile. Se întreţin concurenţe şi ostilităţi cari zădărnicesc normalizarea de legături.
Statele regiunii n'au dreptul iniţiativei de a manifesta o
descătuşare? Ele nu dispun de ele înşile, ci se resemnează la acte de supunere? N'au cuvânt în trebile lor, ci-şi încredinţează altora grija nevoilor?
Nu sunt necesităţi de stat cari să comande o desiobăgire de sub influenţele dăunătoare şi o apropiere în condiţiuni reciproce de echitate ?
Dar aici intervine o dificultate dintre cele mai mar i : în statele bazinului dunărean sunt o sumedenie de partide politice, unul mai felurit decât altul, sui generis, fără asemuire cu vreun partid dintr'al doilea stat. Este o originalitate savuroasă. Dacă sunt atât de diverse organismele politice reprezentative, cum se poate spera că se vor dura punţile de legătură? Cu toată neutralitatea binevoitoare şi ocolirea amestecului în trebile interne, totuş încopcieri solide de comunicaţiuni nu se fac decât pe drumul neted al identităţii de concepţii.
Superioritatea neîntrecută a socialismului rezidă tocmai aici: el dă organisme politice unitare, capabile din primul moment să topească ghiaţa distanţelor sociale şi să prepare drumul înţelegerilor prin încrederea reciprocă.
Alături de alianţele mari politice, cum sunt Mica Antantă şi Alianţa balcanică, ce militează pentru evitarea convul-siunilor de tot felul, să ia fiinţă alianţa forţelor social-demo-crate care extirpează răul din rădăcină, procedând de jos în sus, prin crearea de condiţiuni mai omeneşti pentru massele populare, de a căror vitalitate atârnă în primul rând viitorul statelor.
Cari sunt caracterele predominante ale situaţiunii din Europa mijlocie ?
Intâiu de toate vechi penetraţiuni ale capitalismului industrial şi bancar sub formă de întreprinderi particulare sau societăţi anonime, au contractat dreptul exploatării a nenumărate bunuri substrase posibilităţilor de beneficiu ale populaţiunilor autohtone. Aceste penetraţiuni sunt pe deasupra isvor de înduşmăniri, de intrigi, de nelinişti, ba chiar motiv de răsboiu.
Constatăm apoi, că sistemele vamale izolează de aşa natură un stat de altul, încât fiecare stat e redus la sine însuş, la neputinţa proprie de mişcare, la lipsa de mijloace in combaterea crizei care demoralizează mulţimile prin mizeria în creştere. Orgoliul autarhiilor economice a ridicat adevărate ziduri chinezeşti la frontiere. Dar asta este o adevărată politică de uzură.
Faţă de aceste note caracteristice, cari închid în ele con-secinţi grave pentru toată gospodăria statelor vizate, dar în deosebi pentru viitorul păturilor de jos amorţite, supte de suferinţă, condamnate la vegetare, la inacţiune, fără perspective de muncă, şi fără condiţiunile elementare de traiu, măcinate de cele mai sumbre îngrijorări, — ce alt remediu salvator ar putea fi preconizat decât un mare şi general efort de smulgere a popoarelor din marasm, de exploatare după alte metode a bunurilor naturii ca şi de reglementare a celorlalte mijloace de producţiune cari asigură şi azi, chiar în vremea crizei adânci, prosperitate unui număr restrâns de întreprinderi burghezo-capitaliste cu ramificaţiuni internaţionale, în dauna celor mulţi.
Cum se va angaja bătălia decisivă împotriva complicatei reţele de vasalităţi şi servituti ?
Nu este instrument mai chemat şi mai eficace de a înlătura barierele şi a pune de acord necesităţile particulariste ale statelor din regiunea mijlocie şi sudesteuropeană, în afara intrării în arenă a marei forţe morale care e socialdemocraţia, prin afinitatea concepţiunilor, prin unitatea spirituală, prin voinţa de pacificare a unui teritoriu tulburat de interese în mare parte străine de interesele adevărate ale popoarelor care-1 locuesc. Socialdemocraţia este trăsătura de unire care deschide calea frecvenţelor dintre state, care
190 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
anulează izolările şi pune în cunoştinţa exactă a necesităţilor reale. Ceeace socialdemocraţia a realizat în mic în Cehoslovacia ca şi în Austria dinainte de Februarie, să generalizeze pe o suprafaţă mai întinsă.
In virtutea drepturilor de autodeterminare, popoarele sunt datoare să iasă din pasivitate şi să se îndrepte spre ţelurile hotărîte ale unei zile mai bune.
Popoarele aspiră la pace, sunt setoase de o metafizică a universalismului ce-i fusese dată prin filosofia creştinismului. In mai mare măsură decât creştinismul, care din forţă radicală şi «subversivă» primară a degenerat într 'o adevărată morală pentru sclavi, devenind 6 doctrină a resemnării şi a servitutii şi un instrument de stăpânire a maselor inconştiente (cum aşa de strălucit argumentează marele sociolog român C. Dimitrescu-Iaşi), socialismul satisface imperativele desrobirii şi e trăsătura de unire între popoare prin unitatea concepţiei sale universaliste.
In regiunea dunăreană reprezentanţii socialdemocraţiei vor contribui la pacificarea spiritelor printr 'o colaborare strânsă. O vor putea-o face cu atât mai repede, cu cât drumul a fost curăţit de ingenioasa formulă a domnului ministru Titulescu despre «spiritualizarea frontierelor». Vor activa şi delegaţii socialismului german, jugoslav şi bulgar? Autocraţiile celor trei ţări le vor îngădui ? De Germania nu suntem siguri, cu toate că Hitler nu numai că a renunţat la persecuţiuni şi provocaţiuni, ci încearcă să atragă forţele socialiste înspre el nesimţindu-se în siguranţă cu ostilităţi atât de mari în spate. In Bulgaria e incertitudine politică, însă vigoarea opiniei socialiste de mase se menţine latent. Bune speranţe avem in Jugoslavia, unde destinderea pare a se înfăptui de către consiliul Regenţii. Grecia încă deţine un important aport socialist.
De unde să plece iniţiativa? Să şi-o ia socialdemocraţia însăş. Conducerile partidelor din ţările interesate nu trebue să mai aştepte cu braţele încrucişate mersul evenimentelor, ci să fie promotoarele unei acţiuni de concertare asiduă în direcţiunea intereselor lor.
Prin conferinţe şi cercetări la faţa locului secialdemocraţia ţărilor danubiene şi balcanice să se documenteze precis şi să pledeze cauza solidarizărilor celor atinşi de prea grave deprimări sufleteşti şi depresiuni economice.
,. Socialdemocraţia dela noi a colaborat la programul Albei-Iulii, în consecinţă ea nu trebue să fie o forţă imobilizată ci să dea întreaga măsură a puterii ei creatoare. E imoral ca ea să se mai isbească de spiritul îngust al unor politi-
'ciani fără orizont şi fără prevedere. Cine se mai poate împotrivi unor atari iniţiative cari a-
parţin înainte de toate socialdemocraţiei ? Dintre toate ţările regiunilor continentale asupra cărora
ne-am extins cercetările, numai Cehoslovacia a fost atât de permanent respectoasă faţă de voinţa populară, încât nu s'a dat îndărăt dela aplicaţiunile cele mai sincere şi mai integrale ale democratismului. Iar social-democraţia nu s'a sfiit să ia loc în conducerea de stat, alături indiferent de cari reprezentanţe ale păturilor populare, până la partidul catolic.
Ni se pune în astâseară o problemă de conştiinţa: socialismul cehoslovac a procedat în conformitate cu doctrina marxistă ? Prin activismul său politic, alături de burghezia altor clase, a depăşit spiritul socialist ? A abdicat el dela simţământul demnităţii politice?
Mi se pare, că este extrem de greu să pronunţăm o acuzaţie, sau să formulăm o aprobare fără rezerve, înainte de a cerceta amplu şi obiectiv chestiunea.
Prefer să-mi iau refugiul la trei explicaţiuni: poate cu ajutorul lor să privim mai înţelegător această chestiune de conştiinţă pe care mi se pare, că şi-o pune fiecare dintre dv.
I. Dacă socialismul sufere azi numeroase eclipse şi împru
mută tactice de ocazie după ţară şi contingeţele politice, apoi de vină este şi infinitatea variaţiunilor de evoluţie a societăţii.
Pe când înainte cu 80—90—100 de ani separaţiunea claselor era mai limpede, iar viaţa socială mai simplistă, formulările doctrinare erau şi ele mai dogmatice, mai inflexibile. Atât în tabăra capitalistă, cât şi în tabăra socialistă rigidităţile au mai pierdut din ortodoxismul lor. Capitalismul a fost constrâns la concesiuni. Profitul n'a mai fost strict individual, adică al proprietarului mare-acţionar, ci s'au recunoscut muncitorimii drepturile la asistenţă, la reglementarea orelor de muncă, la participaţiunea la venituri ; un cod al muncii silia patronatul la conformări necunoscute mai înainte. Apoi capitalismul nu s'a rezumat exclusiv la marele bancher sau marele industriaş, ci a făcut apel la toată lumea, prin apertura societăţilor anonime, ca să subscrie sume la întreprinderile de dimensiuni extraordinare. Pe de altă parte socialismul nu s'a limitat la cercul închis al proletariatului, ci generozitatea şi dreptatea principiilor sale au străbătut toată societatea, au înrâurit intelectualitatea straturilor chiar din marea burghezie, de jos până sus gândirea socialistă a învins prejudecăţi, a secerat aderenţe, a dobândit rezultate în ordinea economică deopotrivă ca şi în ordinea culturală ba chiar şi politică, în cât a crescut ca o forţă generatoare1
de valori universale. Ce indiciu mai edificator avem în ceeace priveşte roadele
socialismului, decât cel arătat de marele şi bătrânul gânditor belgian Emile Vandervelde, când pe coloane paralele â demonstrat întrebuinţarea terminologiei marxiste în vocabularul papei dela Roma?
E un apogeu atins într'o epocă destul de neprielnică răspândirii socialismului.
II . Ca documentare mai pun o chestiune psihologică. într 'o ceartă personală doi oameni pun atâta pasiune şi ură, încât nu e punct de discuţie ca divergenţa să nu fie promptă şi îndârjită. Vedeţi în cellalt colţ feţele vesele ale altor doi, cari sunt de acord în totul, îi leagă o identitate perfectă de opinii. Celui care te ofensează îi răspunzi cu ofensă, celui care te măguleşte — cu vorbe politicoase.
Păstrând proporţiile, în statele unde socialismul este considerat după cuviinţă şi e lăsat să-şi dea chiar şi numai parţial măsura eficacităţii sale, răspunde şi el prin elasticităţi binevoitoare. Iar acolo unde este invitat la însăşi acţiunea de stat, ca în Cehoslovacia, el n'a pregetat, ci a cumpănit lucrurile şi şi-a oferit toată contribuţiunea sa în cadrele posibilului. Fără să-şi renege convingerile, fără să renunţe la poziţiunile primare pe soclul solid al cărora s'a afirmat iniţial.
Iar în Austria socialismul a acceptat lupta voturilor majoritare, a luat în administraţiunea sa capitala falnică de altă dată şi ne-a dat o Vienă mai strălucita, mai ştiinţific organizată, mal progresată pe tărâmul şcolii şi al tuturor insti-tuţiunilor, decât sub cezarismul autoritar şi anchilozat al lui Franţ Iosef. S'a manifestat paşnic şi indulgent toată vremea, pânăce burghezia clericalo-militaristă, în derută, n'a schimbat metoda electorală prin metoda volnică a numirilor şi violenţelor provocatoare. Provocarea a deşteptat provocare, violenţei i s'a răspuns cu violenţă. Au vrut alldeutseh-ii răsboiu ? Socialiştii n'aveau încotro: au ridicat armele. Vim vi repel-lere licet — spune proverbul latin.
I I I . In materie socială, din cauza instabilităţii unităţilor de raţionament, e riscant să închei deducţii cu putere de lege. Sistemele sociale au în arhitectura lor elemente de analogii, comparaţiuni, derivaţii logice. Deaceea legile marxismului, ca în general legile sociologiei, când încearcă definiţii şi previziuni, au până în timpul nostru un caracter mai mult profetic. Profetismul a fost subliniat în defectele sale de înşişi
191 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
Marx şi Engels... Dacă împlinirea condiţiunilor obiective de socializare concordă cu acele concentrări maxime ale mijloacelor de producţiune şi schimb în mâini puţine, deci cu proletarizarea majorităţilor excluse de la apropiaţia individuală a roadelor producţiunii lor de tip social, atunci socialismul e nevoit oare să se resemneze în aşteptare pasivă, ori să nu lase să treacă nici-o clipă de răgaz şi nici-o posibilitate minimă pentru interferenţele sale ? In Germania, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria socialismul, conştient de tehnica statului modern, a adoptat tactica realizărilor minime uzând de ultimul dintre mijloacele mişcării în «legalismul» cel mai autoritar. Dealtfel saltul gigantic din Rusia sovietelor, împotriva nepregâtirii structurale obiective a societăţii, învederează fragilitatea profetismului. Tensiunile de ambele părţi implică grave consecinţe: pasivitatea socialistă, adică refuzul participaţiunii la conducerea statului, poate scăpa momente decizătoare pentru soarta proletariatului, după cum spiritul de clasă al burghezimii mânate de pofta dominaţiunii exclusive, poate închide supapele de siguranţă ale mecanismului de sat minat de materii inflamabile. In Austria socialismul a fost scos din legalitate prin forţa armată; urmarea a fost, că toate energiile socialismului cari fuseseră canalizate în sensul bun al luptei de convingeri în cadrele legilor, s'au destrămat, formându-se micile echipe revoluţionare ale morţii, împinse de revolta neloialităţii legaliste ca şi de disperarea mizeriei. Autocraţia ţaristă multiseculară, prin înăbuşirea metodică a voinţii maselor de a se valorifica în viaţa de stat, provoca forma socialistă extremistă: comunismul. Cine seamănă vânt, culege furtună. Efectele tensiunilor ex
tremiste sunt incalculabile. învăţământul istoric este: masele proletare sunt un dublu factor determinant în viaţa statului, ca element de producţiune şi ca element demografic, şi nici-o oprelişte nu poate bara decât vremelnic dinamica afirmaţiunii lor în viaţa publică. Clasele conducătoare trebue să aibe conştiinţa politică a îndreptăţirii mulţimilor de a fi integrate în toate administraţiunile publice, prevenind conflictele incomensurabile. Inflexibilitatea perseverării în atitudinea-monopol a puterii de dispunere, este cel mai rău sfătuitor pentru clasele posesoare, iar ţinerea-departe de a folosi orice prilej de contribuţiune la ameliorarea condiţiunilor de existenţă şi de cultură pentru mulţimi — se soldează, ca orice vid în istorie, aproape sigur deficitar pentru politica socialistă. Sinuozităţile vieţii comandă elasticităţi, cari, dacă nu înlătură, în orice caz iau ascuţişul încordărilor.
Sunt sigur, că împărtăşiţi cu mine examinarea atitudinii socialismului cehoslovac în lumina acestor trei consideraţiuni, şi că învăţămintele pentru stările dela noi decurg în mod logic din ele.
Ar fi necesar să înveţe şi guvernanţii noştri ca şi ireductibilele partide «democratice» ale României ceva din experienţa cehoslovacă şi austriacă. E ceasul al 12-lea, ca de marea forţă morală a socialdemocraţiei să se ţină seamă şi să se înceteze cu sistemul ignobil şi sumar de a fi dispreţuită, provocată, împiedecată să dea măsura capacităţii cel puţin parţiale în transformările adânci şi generatoare de energie nouă prin cari trebue să treacă ţara noastră.
ION CLOPOŢEL
ESEUKI
ui Manuelo Fernandez Iubit şi bun prieten, cu faţa de
şocolată şi cu ochii ca onyxul, prieten cu care am străbătut de atâtea ori nopţile Parisului, scrisoarea ta am cetit-o de atâtea ori...
De ce să nu citesc mereu scrisori şi să nu răspund? ...
Intre noi: Oceanul şi anii trecuţi, tinereţea moartă ca o bestie necredincioasă. Şi care este mai adânc: Oceanul, ori durerea tinereţii pierdute ? Manuelo Fernandez ! Te amintesc de-atâtea ori; te invoc ca pe un spirit imortal, ca pe o strălucitoare durere a trecutului... Brasilian tu şi eu «Valahul» ne potriveam de minune, în marea de capete care se agita, rtdea, alerga, se îmbrâncea, se scuza şi se iubea în Paris. Tu locuiai într'o mansardă, din care vedeai direct în ceriu, pe toţi Sfiinţii blânxi şi îngerii frumoşi îi vedeai din patul tău, când încercai cu degetele tale sa alungi fiorii de pe lună... Iar eu,
mă adânceam în beciul iadului (Rue de Qrenelle 103), din care numai cântecul: 0, yes Mărie, 0 yes tatou, mamou, mă scotea în vieaţă
După atâţia ani, din ţara şerpilor, a Boa constrictor-ului şi a presiden-ţilor ucigaşi, a tainei, ţara muştelor uriaşe şi a bogăţiilor necuprinse în mintea noastră de «citoyeni», ai dat semne de vieaţă / Manuelo Fernandez, tu eşti ministru şi soţia ta ţi-a dăruit patru copii, amoreţi de Rubens şi ai palat în Rio, şi moşie-model şi mă inviţi să viu la tine, să stau cu tine. Şi-mi spui să-mi aduc—dacă am— copiii, să se joace cu copiii tăi, să continue jocul ce l-am început noi în Paris. Ce răsplată a ironiei sorţii! De ce nu cunoştea povestea noastră Swift! Ce ironie! Mi se pare că numai în versul lui Heine există atâta nostalgie a prieteniilor, care nu se mai pot întâlni niciodată, deşi cu inima lor sânt aproape. Te
văd uneori alături de mine: înalt şi svelt ca un palmier de oaxă. Simt parcă sufletul tău de tigru-rege blând, ochii tăi ard ca doi tăciuni, uitaţi din veşnicie în vieaţă.
Şi Oceanul ne desparte şi douăzeci de ani trecuţi, care sânt mai adânci ca Oceanul şi mai plini de taină, ca moartea ori iubirea. Manuelo Fernandez, te invoc ca pe un magician, îţi prind sufletul şi ţi-l leg de sufletul meu şi buzele-mipicură cuvinte de sânge... Parisul... a murit Parisul.. .18 anii noştri, tot ce a fost în noi bun şi cald şi frumos...
Si vor continua să găsească copiii noştri, copiii din lumea întreagă, ceiace am pierdut noi: aur şi lacrămi, flori şi femee... Durerea mea de azi noapte va fi râsul de argint al copilului tău!
EMIL ISAC
192 ©B.C.U. Cluj
F i e U R I HBPREZESTATITI
N. IORGA-OMUL POLITIC A doua zi după căderea «tehnicienilor», când lumea-1
credea mai obosit, mai desgustat şi poate chiar hotărît să se retragă din luptele politice pentru a se închide definitiv în cercul activităţii sale de cărturar, d. Iorga ne-a surprins cu o furtunoasă coborîre în arenă unde, refăcut, întinerit şi parcă şi mărit prin mânie, aducea aceeaşi putere de combativitate ca şi în ceasul când a apărut întâiu în viaţa publică a României.
Istoricul şi literatul, cărturarul şi moralistul, criticul şi vizionarul, gazetarul şi polemistul, — toţi s'au înşirat într'o strânsă linie de bătae, nu numai pentru a apăra guvernarea cunoscută a «tehnicienilor», dar şi pentru a pedepsi societatea şi mediul nostru politic care n'ar fi înţeles nimic din rostul şi valoarea acelei guvernări.
întâiu, cele trei sau patru articole din «Neamul Românesc», virulentă împreunare de mânie, de vervă şi de artă, prin care condeiul gazetarului, montat ca pentru o răfuială de mult dorită şi prea mult amânată, sgârâia şi dădea jos tot luciul european al personalităţii d-lui Ti-tulescu, pedepsind astfel pe omul care, la frumosu-i joc pe scena politicii internaţionale, adăoga dela un timp şi pretenţia supărătoare de a fi conducătorul din culise al politicii noastre interne.
Apoi, imediat, mica broşură celebră, atât de înrudită cu Memoriile Cardinalului de Retz, în care, făcând procesul celor Doi ani de restauraţie, cu desvăluiri de taine şi cu violente proectări de lumină îndreptate răzbunător spre ascunzişurile mediului nostru politic, lovia pe rând în toţi cei ştiuţi, sau măcar bănuiţi, că, lucrând în umbră, l-au împiedecat sa dea ţării guvernarea pe care a dorit-o.
Iar, la câteva luni, scrisă repede şi făcând parte din aceeaşi campanie de pedepsire, Istoria României Sub cei trei Regi, amplă şi preţioasă prezentare critică a evenimentelor din ultimii treizeci de ani, în care, totuşi, istoricul apare nedespărţit de omul politic ale cărui supărări şi decepţii nu uită niciodată să le explice sau să le răzbune.
Şi, de atunci, mereu în luptă, când cu prezentul, când cu trecutul, d. Iorga îşi continuă implacabil această acţiune de răfuială care, deşi îmbrăţişează şi decepţiile politice mai vechi, are totdeauna ca punct de plecare şi de oprire guvernarea recentă a «tehnicienilor».
Pe aceasta în deosebi nu poate s'o uite şi, hotărât s'o apere, nu ezită să ni-o înfăţişeze ca pe o acţiune cu caracter istoric care, de nu era întreruptă aşa de curând prin uneltirile adversarilor, trebuia să însemne, pe toate tărâmurile vieţii româneşti, o mare şi rodnică revoluţie.
Dar, oricâtă ardoare ar pune d. Iorga în apărarea «tehnicienilor» şi oricât de aprig s'ar arăta în loviturile pe care le împarte dealungul unui sfert de veac, nu ni-e greu să ghicim că, sub înfăţişarea aceasta războinică, se ascunde sbuciumul unui om a cărui conştiinţă e frământată dramatic de mari şi dureroase îndoeli.
Chemat să guverneze după douăzeci şi cinci de ani de agitaţie ideologică şi silit să plece dela guvern înainte de a fi dovedit că ideologul poate fi şi un om de acţiune capabil să descindâ şi să lucreze în mijlocul realităţilor, d. Iorga nu se mai putea întoarce la locul de agitator fără să-şi pună serioase întrebări cu privire la rostul însuşi al activităţii sale politice.
Poate că şi înainte va fi stat uneori să-şi puie ase
menea întrebări, dar atunci, răspunzând, găaia o bogată sursă de amăgire în chiar faptul că nu guvernase niciodată. Cu cât era mai departe de guvern, cu atât se simţia mai îndreptăţit să-şi continue opera de frămân-tător al opiniei publice din care era de crezut că, odată, oricât de târziu, va rezulta şi posibilitatea morală a unui guvern ideal care să schimbe şi să îndrepte totul.
De rândul acesta însă, d-sa are în faţă guvernarea pe care a prezidat-o şi, deci, lipsindu-i posibilitatea de a se amăgi, conştiinţa nu-i mai poate răspunde decât făcându-1 să numere o nouă şi, desigur, şi cea mai grea decepţie a vieţii sale politice.
Căci guvernarea tehnicienilor, fără să fie cea mai rea dintre guvernările României şi fără să merite asprimea învierşunată cu care partidele şi mai toată presa noastră s'au repezit s'o judece, nu e însă guvernarea care trebuia să încoroneze splendoarea fără pereche a celor douăzeci şi cinci de aai de acţiune morală şi ideologică.
Şi de aici întrebările pe care şi-Ie pune d. Iorga, de aici îndoielile care-i frământă conştiinţa şi de aici nevoia de a-şi prezenta viaţa politică într'o serie de cărţi care, oricât de agresive şi oricât de pornite spre răfuială, rămân totuşi actele de confesiune ale unui om care, judecând pe alţii, nu mai puţin se judecă şi pe sine.
E drept că, făcând aceasta, d. Iorga nu-şi recunoaşte nici-o greşeală şi nici-o slăbiciune.
Refugiat sub aripile mari ale autorităţii sale ca istoric, " d-sa îşi povesteşte viaţa în aşa fel, încât toate păcatele rămân să cadă numai asupra societăţii care n'a putut sa-1 urmeze pe culmile înalte ale idealismului său politic.
Un om neînţeles, nedreptăţii şi prigonit, — aşa ni se înfăţişează d. Iorga, lăsând ca mustrarea Istoriei să apese cât mai greu pe ultimul sfert de veac al politicii româneşti.
Dar chiar acoperit cu explicaţiile atât de prielnice pe care i-le oferă din bielşug istoricul şi literatul, d. Iorga nu ne poate ascunde că, politiceşte, e o conştiinţă care sufere şi care, prin însuşi faptul că a pornit pe calea confesiunilor, ne invită să participăm la frământările ei nu numai ca martori, dar şi ca judecători.
Să judeci însă pe d. Iorga? Ce lucru anevoios şi plin de riscuri! Cine, într'adevăr, în ultimii ani, îndrăznind sa facă pe judecătorul, nu şi-a văzut sentinţele spăr-gându-se neputincioase la picioarele omului, care, cu cât părea mai doborât politiceşte, cu atât se smulgea mai violent de sub puterea de judecată a contemporanilor? Câţi publicişti nu şi-au frânt condeiul încercând temerar să judece pe cel care este atât de grea de judecat?
Deci nu ca judecători venim să scrim aceste rânduri, ci ca unii cari, simţind frământările dramatice ale conştiinţei d-lui Iorga, am dori să coborâm înlăuntrul lor printr'o respectuoasă încercare de a le înţelege şi de a le explica.
Şi fiindcă e vorba de guvernarea tehnicienilor, nu se poate să nu ne întrebăm: De ce această stăruinţă de a preamări sau măcar de a apăra o guvernare care, prin rezultatele ei, nu poate fi aşezată de cât în rândul guvernărilor obişnuite?
Nu e oare d. Iorga, prin tot ce a dat politicii noastre, ca idei, ca impulsiuni şi ca orientări morale, mai presus
193 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
de nevoia de a căuta să-şi făurească merite dintr'o guvernare ca oricare alta?
Nu simte d-sa că, şi fără să fi fost ministru sau şef de guvern, pentru noi, politiceşte, rămâne o putere care, în cumpăna preţuirii, atârnă mai mult decât toţi miniştrii şi de cât toate guvernele ?
Şi atunci de ce râvna de a se făli cu valoarea unei guvernări mărunte, când moral şi ideologic, d-sa domină atât de covârşitor întreaga noastră viaţă politică?
Răspunsul e unul singur: D. lorga, în politică, n'a vrut să fie numai un lansator de idei, un răscolitor de suflete şi un dătător de direcţii morale, ci a vrut să fie şi un om de acţiune cu posibilitatea de a crea şi de a înfăptui. i Cetiţi-i «Memoriile» şi mai ales urmăriţi confesiunile din cele două cărţi: «Istoria României sub cei trei Regi» şi «O viaţă de om aşa cum a fost», — şi veţi vedea ca ceea ce domină existenţa politică atât de sbuciumatâ a d-lui lorga este năzuinţa d-sale continuă de a descinde din lumea ideilor pe terenul acţiunii pozitive. Toate amărăciunile, ca şi toate satisfacţiile d-sale politice, — ba, mai mult de cât atât: toate atitudinile d-sale faţă de oameni şi evenimente, — nu pot fi înţelese şi explicate de cât dacă Ie privim în lumina acestei năzuinţi. Nefe-ficit şi gata să răstoarne totul ori de câte ori rezistenţa mediului nu i-a îngăduit să fie mai mult de cât un cărturar, şi, dimpotrivă, nespus de fericit şi pornit spre toate indulgenţele ori de câte ori i se dă măcar iluzia că, lângă omul de idei, apare şi omul de acţiune. •»
Uitaţi-vă numai cu ce naivă bucurie de copil ne povesteşte că, la Iaşi, în timpul războiului, printr'o acţiune neştiută de puternicul Ionel Brătianu, d-sa şi cu poetul Vlahuţă au determinat pe Regele Ferdinand să dea acel istoric manifest care făgăduia ţăranilor din tranşee exproprierea şi dreptul la vot.
Sau cu câtă mândrie povesteşte şi faptul că, tot la Iaşi, în împrejurări în care guvernanţii îşi pierduseră capul, d-sa şi cu poetul Ion Buzdugan au pus la adăpost Familia Regală scapând-o de lovitura unui complot bolşevic.
Două fapte care multă vreme au rămas îngropate în ţinutul intimităţii şi pe care d. lorga le aruncă dintr'o-dată în lumina Istoriei, numai fiindcă, prin amândouă, d-sa ni se poate înfăţişa şi ca un om de acţiune.
Iar, mai departe, priviţi cât de îngăduitor se arată d. lorga atunci când vorbeşte despre cea dintâi experienţă făcută cu votul universal, — adică despre Camera aleasă în 1919, al cărei preşedinte a fost d-sa. Erau adunate în haosul acelei Camere toate elementele prevestitoare ale politicii de care se plânge astăzi d. lorga, şi, totuşi, vorbind despre şedinţele ei, d-sa se arată nu numai binevoitor, dar îi descopere şi virtuţi nebănuite oare-1 fac sa condamne cu asprime actul de dizolvare venit aşa de curând.
Fiindcă, prezident al acelei Camere, d. lorga îşi poate da încă odată satisfacţia de a se prezenta în faţa Istoriei ca un om de acţiune. , Şi câte alte exemple n'am putea aduce pentru a dovedi ardoarea cu care d. lorga urmăreşte necontenit trecerea cărturarului dela ideologie la acţiune.
Mi-aduc aminte de o conferinţă a d-sale ţinută la Craiova, nu cu mult înainte de guvernarea tehnicienilor. Vorbind atunci despre cultură pe care o definea în aşa fel în cât să poată condamna încăodată păcatele învăţământului nostru care, pierdut în abstracţiuni şi cultivând intelectualismul desfăcut de viaţă, nu ne-ar pregăti îndeajuns pentru munca creatoare, d. lorga ne mărturisia la urmă fericirea pe care o simte oridecâteori, lăsând
la o parte preocupările cărturarului, se duce să-şi lucreze singur frumoasa grădină din Vălenii de Munte.
«Ei, da, sunt grădinarul grădinii mele, — ne spunea D-sa cu vădită mândrie — după cum de ani de zile mă ostenesc să fiu şi grădinarul societăţii româneşti»-
Era în acele cuvinte mult adevăr, dar, desigur, şi foarte multă literatură pe seama unor mărunte îndeletniciri la care d. lorga va fi recurgând uneori ca la un mijloc de recreaţie şi în care, de bună seamă, grădinarul nu apare de cât ca o prelungire a cărturarului sau a poetului.
Dar tocmai această literatură dovedeşte cât de puternică şi cât de chinuitoare îi e dorinţa de a evada din ideologie şi cât de mare preţ pune pe orice împrejurare care l-ar putea prezenta ca fiind şi omul unei acţiuni de înfăptuire.
De aceea avem uneori şi impresia că, pentru d. lorga, «Şcoala de Misionare» din Văleni înseamnă parcă mult mai mult de cât «Istoria Imperiului Otoman». Fiindcă aceasta din urmă e numai o carte care-1 arată ce este într'avdevăr — adică istoric şi cărturar, — pe când cea dintâi e o faptă în care se vede aşa cum ar vrea să fie, — adică un om de acţiune.
Şi, evident, că şi noi, în politică, l-am dorit pe d. lorga aşa cum se doreşte d-sa.
Toţi câţi l-am urmat acum douăzeci şi cinci de ani, am dorit să-1 vedem biruitor nu numai prin puterea de a răspândi idei, ci şi prin capacitatea de a le înfăptui.
Discipoli credincioşi din primul ceas al strălucitei sale apariţii şi rămânându-i sufleteşte aproape chiar când împrejurările ne-au îndepărtat, noi l-am dorit, într'adevăr, suit pe culmile politicii româneşti, pentruca, stăpân pe toate mijloacele de acţiune, să ne poată da şi ca faptă, ceea ce ne dăduse ca ideologie.
Şi, totuşi, după douăzeci şi cinci de ani de prodigioasă frământare, d. lorga n'a izbutit să fie mai mult de cât ce a fost la început. Rămas pe vechea-i poziţie de cărturar îndrumător, d-sa a făcut necontenit operă de critic şi de moralist, fără să ajungă să-şi creeze condiţiile în care să se poată realiza şi ca un om de acţiune politică.
Să fie aceasta numai din vina societăţii noastre care, prin păcatele ei, ar fi împiedecat triumful deplin al d-lui lorga? Dar societatea este aşa cum o cunoaştem, şi chemarea omului politic este tocmai de a şti să construiască plecând dela oamenii şi realităţile care sunt.
îşi poate cineva închipui pe Mussolini stând să critice păcatele societăţii şi aşteptând alţi oameni şi alte moravuri pentru a fi constructorul politic al unei Italii noui ? Dar atunci n'ar mai fi Mussolini, oricât idealism s'ar cuprinde în critica şi în aşteptarea lui.
Deci pricina insuccesului politic trebuie căutată în însuşi d. lorga, şi anume, după părerea noastră, în chiar cărturarul care este d-sa.
Din pricina acestui cărturar, d. lorga n'a putut păşi pe terenul vieţii publice decât întovărăşit de acea timiditate în acţiune care caracterizează îndeobşte pe toţi marii intelectuali.
îndrăzneţ în mijlocul ideilor, d. lorga a fost totdeauna timid şi stângaci în mijlocul oamenilor şi al realităţilor.
Cine ar putea tăgădui caracterul profund revoluţionar al apariţiei d-sale în politica românească ? Infruntător neîndurat al vechilor partide şi crainicul unei totale înnoiri politice, aşa a apărut omul spre care, cel puţin o clipă, s'au întors îngrijorate privirile întregei noastre oligarhii.
Dar revoluţionarismul d-lui lorga, atât de prezent ca
194 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MAINL
idei, ca frază şi ca atitudine, n'a trecut niciodată dincolo de masa de scris sau dincolo de tribuna vorbitorului, pentru a lua şi forma unei acţiuni organizate.
Consumat ideologic şi verbal, acest revoluţionarism se îndulcea sau dispărea cu totul oridecâteori trebuia să purceadă la faptă.
Cel care, scriind şi vorbind, apărea ca un vifor venit să răstoarne toată vechea aşezare a politicii noastre, devenia un timid şi un neîndemănatec atunci când vroia să descindă pe terenul propriu zis al acţiunii.
Fiindcă intelectualul autentic are îndrăzneala gândirii, dar nu are şi îndrăzneala faptei. Făcut să trăiască în lumea spiritualului, el nu se poate mişca în lumea vremelnicului, iar când totuşi încearcă, o face stângaci, fără siguranţă şi fără eficacitate.
Uitaţi-vă, într'adevăr, la toţi intelectualii noştri mai de seamă şi vedeţi la ce rezultate lamentabile au ajuns oridecâteori, pe lângă activitatea lor de oameni ai cărţii şi ai ideii, au ţinut cu orice preţ să aibe şi o activitate politică. Porniţi cu semeţe gânduri de a domina politicianismul, toţi au sfârşit ca naufragiaţi sau, ceeace este şi mai trist, ca furnizori de lustru ideologic la dispoziţia unor partide în care ei nu ocupă decât un loc dureros de lăturalnic.
Cazul domnilor Mehedinţi şi Rădulescu-Motru este îndeajuns de vorbitor.
Şi chiar d. Octavian Goga, la care funcţiunea de scriitor apare îngemănată şi cu robustul simţ de orientare al oerilor mărgineni, de câteori nu se amăgeşte d-sa socotind drept act politic ceeace nu este decât literatură?
Deci d. Iorga, atât de împovărat de erudiţie şi amintind uneori pe cărturarii izolaţi din Port-Eoyal, trebuia să cunoască şi mai dureros zădărnicia efortului de a se realiza politiceşte.
D-sa a încercat aceasta ani dearândul, desfăşurând o voinţă şi mijloace pe care nu le-a avut niciunul din intelectualii noştri, şi totuşi, după atâtea lupte, ne apare şi astăzi ca cineva care stă să bată zadarnic la porţile politicii româneşti.
Din câţi oameni mari s'au ridicat în cultura noastră, niciunul, după Eminescu, n'a trăit mai intens tragedia Albatrosului lui Baudelaire, de cum a trăit-o d. Iorga.
Coborând de pe înălţimile spiritului şi vrând să păşească pe terenul politic, d-sa s'â încurcat totdeauna în aripile prea mari ale intelectualităţii.
Ceeace-I ajuta să xboare, îl împiedeca să meargă. Dela început, timiditate în acţiune, sau, şi mai precis,
frica de orice act care ar fi putut să-l înfăţişeze ca revoluţionar.
Iată-1 vorbind întâia oară in Parlament, Omul care, prin puterea scrisului său, răscolise o în
treagă ţară şi crease o nouă conştiinţă politică, se în-tâlnia acum faţă în faţă cu reprezentanţii oligarhiei. Toţi aveam sentimentul că ne găsim la o mare răspântie a vieţii noastre publice şi aşteptam cu înfrigurare formidabila ciocnire istorică dintre omul nou şi oamenii vechi ai României.
Dar în locul acestei ciocniri, care trebuia să însemne cea dintâi trecere hotărâtă dela idee la acţiune, d. Iorga ne-a surprins cu o domoală şi amabilă cuvântare în care n'a făcut altceva decât să asigure clasa conducătoare că d-sa nu e de loc «revoluţionarul» sau «nebunul» despre care se dusese vestea, ci e un om foarte cum se cade cu care se poate sta de vorbă şi cu care chiar se poate lucra.
Ici, colo, câteo ridicare de glas şi câte un adevăr spus mai cu asprime, dar, luată în tot, cuvântarea apărea ca o dureroasă dare îndărăt.
Cel care îndrăznise atât de mult la masa de scris, se dovedia acum a fi cu totul intimidat de prestigiul şi forţa clasei conducătoare.
Nimic ofensiv, nimic din hotărârea de a se consolida pe propria-i poziţie şi de a respecta concluziile care se desprindeau atât de luminos din activitatea de până aci a cărturarului şi a scriitorului.
Dimpotrivă, trecând peste sensul moral şi politic al mişcării pe care o deslănţuise, d- Iorga se recomanda oligarhiei ca un om aşezat şi foarte de treabă a cărui colaborare poate fi oricând cerută şi utilizată.
Şi, de atunci, în toate manifestările d-sale, a rămas statornică tendinţa de a-şi netezi asperităţile şi de a-şi impune atitudini care să-l poată apropia de clasa conducătoare.
Ori aceasta însemna înlăturarea oricărei posibilităţi de a birui în politică.
Două drumuri avea d. Iorga pentru a se realiza politiceşte : unul pe care pornise la început, adică războiţii fără cruţare împotriva oligarhiei, iar celălalt, drumul o-bişnuit pe care mergeau toţi, adică adaptarea la mediul politic.
Neavând însă curajul de a merge mai departe pe cel dintâi şi fiind prea mare şi prea mândru pentru a merge făţiş pe cel de-al doilea, d-sa a rămas să-şi împrăştie formidabila-i energie pe linia frântă a ezitării care, practic, nu putea duce nicăieri.
In locul unui singur Iorga, mergând hotărât pe un singur drum, am avut mereu doi Iorga: unul care ataca oligarhia, iar celălalt care umbla să se apropie de ea. De câte ori oligarhia părea că-şi deschide braţele, de atâtea ori d. Iorga îşi abandona sau îşi îndulcea mişcarea pe care o crease, şi de câte ori bunăvoinţa oligarhiei se dovedea a fi numai un joc politic, de atâtea ori d. Iorga se întorcea mânios la vechea-i atitudine de revoluţionar.
Lucrul acesta se vede destul de clar în Istoria României Sub cei trei Regi care, aproape în întregime, nu e decât Istoria raporturilor dintre d. Iorga şi clasa conducătoare.
Cetiţi, de pildă, paginile, cu păreri atât de des schimbate, pe care istoricul le consacră lui Ion I. C. Brătianu.
La nimic n'a ţinut mai mult d. Iorga decât la apropierea politică de acest om care întrupa atât de impunător puterea şi prestigiul clasei noastre conducătoare.
Setos de acţiune, dar purtând cu sine complicaţiile sufleteşti ale cărturarului care-1 făceau impropriu pentru integrarea in mijlocul realităţilor, d. Iorga a crezut, într'adevăr, că va putea ajunge la această integrare fă-cându-şi un punct de sprijin din prietenia cu Ionel Brătianu.
Două cuvinte schimbate întâmplător cu şeful atotputernic al partidului liberal, şi d. Iorga avea sentimentul că, din cărturar izolat, a devenit un om de efectivă acţiune politică.
Ce să mai vorbim de momentele când Ionel Brătianu însuşi căuta să aibe întâlniri şi discuţii politice cu marele nostru istoric? După fiecare întrevedere, aranjată meşter cu tot ritualul menit să sublinieze importanţa politică a faptului, d. Iorga pleca cu convingerea că a ajuns acum un factor decisiv în mersul politicii româneşti.
Dar Ionel Brătianu era numai un om de realităţi care, în socotelile Iui politke, înţelegea din când în când să utilizeze şi forţa morală a cărturarului, pe când d. Iorga era totdeauna Albatrosul care, căzut din cer, se silia să meargă şi pe pământ.
De aici, evident, nestatornicia legăturilor care se rupeau tocmai când păreau mai bine închegate şi de aici
195 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
şi schimbările atât de dese pe care le întâlnim în părerile exprimate de d. Iorga ca istoric.
O părere bună, când Ionel Brătianu dădea iluzia unei apropieri politice, şi o părere rea când d. Iorga, repede desmetecit, înţelegea că totul n'a fost decât jocul unei abilităţi.
Şi, astfel, ani de-a rândul, ne-a fost dat să asistăm la această hărţuială de uzură care, dacă putea duce la slăbilirea le ntă a oligarhiei, nu putea duce însă şi la întărirea politică a d-lui Iorga.
Căci, iată, a doua zi după războiu, am avut împrejurări nespus de prielnice în care iorgismul ar fi putut descinde din domeniul ideologiei pe terenul acţiunii creatoare. La sdruncinarea profundă a vechilor partide, se adăoga o stare de spirit făcută parcă anume pentru triumful politic al d-lui Iorga.
Din adîncurile răscolite ale ţării, se ridicau tumultuoase curentele doritoare de înnoire care, deşi pretindeau a fi opera tranşeelor, erau în realitate produsul vechilor idei iorgiste pe care războiul nu făcuse de cât să le deslăn-ţuie sub forma violentă a ţărănismului politic.
Cine-ar fi fost mai indicat să iea de la început conducerea acestui ţărănism, dacă nu părintele lui intelectual, — adică d. Iorga?
Dar d. Iorga nu mai era de mult la locul d-sale. încercarea de a căuta puncte de sprijin în sânul oligarhiei îl îndepărtase de sensul adevărat al mişcării pe care o crease, în cât acum, după războiu, d-sa se vedea strein în mijlocul propriei sale biruinţi.
Căci în ceasul acela de teribilă răscolire a maselor ţărăneşti, biruia, într'adevâr, iorgismul, dar fără d. Iorga.
Şi cât n'ar fi câştigat politica românească dacă d-sa, măcar atunci, dând la o parte preocupările şi timiditatea cărturarului, consacrându-se în întregime acţiunii politice şi coborând cu răbdarea necesară în mijlocul oamenilor şi al pasiunilor, ar fi devenit centrul de cristalizare al acelei grupări haotice care a fost Federaţia şi care, oricât de odioasă prin telurismul şi vulgaritatea manifestărilor ei, era totuşi cazanul în care fierbeau forţele politice ale viitorului.
Din ceea ce era tumult şi incoerenţă, s'ar fi închegat un nou şi mare partid prin care d. Iorga s'ar fi putut, însfârşit, realiza politiceşte şi ca idee, şi ca acţiune.
Iniţiativa însă a trecut de partea altora, forţele noui s'au cristalizat în altă direcţie, iar d. Iorga a rămas şi mai departe acelaş căutător de alianţe prin care cărturarul se doria ancorat în mijlocul acţiunii politice. Cu deosebirea numai că, de rândul acesta, alianţele trebuia să şi-Ie caute în două direcţii: când în jos, spre frontul ofensivei ţărăneşti, când în sus, spre vechea clasă conducătoare.
Şi a încercat, într'adevâr, tot felul de tovărăşii în care d-sa a fost pe rând, şi cu aceeaşi nestinsă ardoare, când revoluţionar în mijlocul asaltului ţărănist, când apărătorul ordinei şi, prin aceasta, sprijinitorul partidului liberal.
Toate tovărăşiile însă s'au încheiat fără niciun rezultat, fiindcă, în toate, d. Iorga a fost prea mult cărturar şi
„prea puţin om politic. Slujind pe toţi, d-sa n'a fost slujit de nimeni. De aceea, în momentul suprem al activităţii d-sale
politice, când voinţa Coroanei 1-a chemat să prezideze guvernul tehnicienilor, d. Iorga se găsea atât de singur şi atât de izolat politiceşte, în cât, ca să poată păşi la lucru, în ţara pe care o frământase douăzeci şi cinci de
ani, d-sa a trebuit, pe de o parte, să-şi întovărăşească stângăcia şi ezitările cărturarului cu abilitatea şi faima de om realist a d-lui C. Argetoianu, iar, pe de altă parte, lipsa unui partid propriu s'o înlocuiască prin cartelul electoral încheiat cu liberalii.
Ce putea însă să rezulte din această tovărăşie, de cât o guvernare îngrădită dela început în posibilităţile ei de acţiune, o guvernare debilă şi măruntă, fără îndrăs-neala şi fără elanul creator, şi am putea zice revoluţionar, pe care i-1 dorise Coroana?
De geaba se silia d. Iorga să provoace acest elan prin imboldul aprig al frumoaselor cuvîntări politice care exprimau atît de mişcător idealismul şi setea de acţiune a cărturarului, de geaba căuta să înfrîngă rezistenţa organizată a rutinei pentru a impune concepţii şi metode noui de lucru, şi de geaba erau şi colaborările de elită pe care şi-Ie asigurase la cele patru sau cinci departamente, fiindcă, ancorat în mediul otrăvit al politicianismului, guvernarea tehnicienilor putea fi o bună guvernare obişnuită, nu însă şi o guvernare revoluţionară capabilă să dărîme şi să construiască în acelaş timp, ducînd la rezultatul istoric al unor mari şi hotărîtoare reforme.
Căci nu poţi guverna în spirit şi cu tendinţe reformatoare, dacă, mai întâiu, nu eşti stăpânul absolut al mediului politic din Capitală care, cu presa, cu intrigile şi cu toate forţele lui văzute şi nevăzute, te poate constrânge la o grăbită capitulare ori de câte ori vrei să te smulgi din făgaşul guvernărilor obişnuite.
Dar mijloacele de a stăpîni acest mediu nu ţi-le pot da decît doi factori: sau ţara, sub forma unei irezistibile mişcări populare, sau Coroana, sub forma deplinelor puteri care se acordă în ceasul teribil al unei mari şi evidente primejdii.
Ori d. Iorga n'a avut nici una, nici alta, şi atunci, intrînd cu mînile goale în viesparul politicianismului, d-sa nu putea isprăvi de cît cu acea sfîşietoare mărturisire a neputinţei de a lucra cuprinsă în vestitele cuvinte: eu nu sunt eu, — cuvinte pe eâre uşurinţa şi neseriozitatea noastră le-au transformat repede în prilej de zeflemea, dar care închid în ele toată drama politică a marelui nostru cărturar.
Să vezi, într'adevâr, că întreaga politică a României se mişcă pe temelia morală creată de tine, să vezi pe atâţia ridicându-se şi făcând carieră cu ideile tale, să vezi că din comoara scrisului tău se hrănesc astăzi toţi cei cari fac pe revoltaţii, pe moraliştii şi pe îndreptăotrii de ţară, şi totuşi tu, ţinut la o parte, să nu poţi veni cu fapta, acolo unde eşti atât de prezent şi ca spirit şi ca idee, — iată drama pe care o trăeşte d. Iorga şi care explică toate manifestările d-sale recente.
Este drama unei minţi geniale care, dîndu-se ţării sub forma unui Socrate, sufere că nu i-se poate da şi sub forma unui Pericle.
Dar vremea nu-i trecută. Dar dacă, mâine, se va ivi una din acele situaţii
fără eşire care ar reclama imperios un guvern al des-meticirii generale, poate că atunci, în jurul d lui Iorga, se vor grupa spontan toate forţele acestei ţări pentruca, aşezându-1 la cârmă, să-i dea ceea ce nu şi-a putut da singur, — adică: posibilitatea de-a guverna şi de-a înfăptui.
Dar şi atunci d. Iorga nu trebue să uite că Pericle înfăptuitorul a gonit din Atena pe Thucydide istoricul,
D. TOMBSC¥
1% ©B.C.U. Cluj
SPRE O ŞCOALĂ NOUĂ In ultimii cinci, şase ani s'a vorbit continuu de fişa
individualităţii şcolarului, dar s'a vorbit în lumea res-trînsă a profesorilor, încă şi aci numai în cercul profesorilor de filosofic Este timpul ca şi publicul cel mare să fie pus în curent cu această chestiune, fiindcă ea este legată de întreaga organizare a învăţământului public. Fişa individualităţii şcolarului, cînd va deveni o realitate, va aduce după sine o nouă viaţă, atît în pregătirea intelectului, cît şi în educarea morală a tinerimei. Ea pregăteşte drumul spre o şcoală nouă.
Ce este fişa individualităţii şcolarului, cum se realizează şi ce scop se urmăreşte prin realizarea ei în şcoală ?
1. Mai întîi, ce este fişa individualităţii şcolarului? Este foaia sau carnetul în care sunt trecute diferite întrebări asupra antecedentelor familiare şi personale precum şi asupra structurii psihofiziologice a şcolarului; întrebări la care este ţinut să răspundă acel însărcinat cu educaţia şcolarului. S'au publicat şi la noi mai multe modele de asemenea fişe, dintre care cităm în ordine cronologică următoarele: în editura Ministerului de Instrucţie, încă din 1926, Foaie pentru observarea individualităţii şcolarului; de către Seminarul pedagogic universitar «Titu Maiorescu» din Bucureşti, s'a tipărit în 1929 Foaie de îndrumare pentru alcătuirea portretului psihologic al şcolarului; în 1930, Societatea profesorilor secundari de pedagogie din România, a' editat Mii'Carnet şcolar (medico-pedagogic); puţin după aceasta d. Ioan Gh. Biber, profesor de filosofie şi pedagogie la şcoala normală C. Negri din Galaţi, publică. Studiul individualităţii, foaie de observaţie şi chestionar; în 1932, avem o Foaie pentru observarea individualităţii copilului dela grădinile de copii, alcătuită de Amina I. Rădulescu-Pogoneanu; în 1933 apare Registrul individualităţii şcolarilor, de Radu Manoliu şi Dr St. Bârsăneacu, profesori din Iaşi; în sfîrşit, tot în cursul ultimilor doi ani, a apărut o Foaie pentru observarea individualităţii şcolarului, alcătuită de Institutul pedagogic român din Bucureşti şi tipărită la «Cartea Românească»; Fişa personală întocmită de Institutul de psihologie experimentală din Cluj — sub direcţia D-lui Profesor FI. iŞte-fănescu-Goangă, iar acum de curînd Fişa pedagogică, în editura Casei Şcoalelor din Bucureşti, cu lămuriri pentru utilizarea ei de Iosif I. Gabrea.
Toate aceste publicaţii, unele în mod sumar, altele în mod mai detailat, provoacă, prin întrebările puse, observaţiile educatorului asupra antecedentelor şi actualei constituţii fizice şi psihice a şcolarului. Cum este sănătatea părinţilor? Ce pregătire şcolară au părinţii? Antecedentele sociale şi psihologice ale şcolarului; manifestările intelectuale, temperamentale şi morale ale acestuia; cum îi sunt atenţia, perceperea, memoria, imaginaţia, gîndirea, e t c ? Cu un cuvânt, fişa individualităţii conţine un şir de întrebări, la care dacă se răspunde, obţinem portretul psihologic al şcolarului.
S'ar părea că alcătuirea unei asemenea fişe este un lucru uşor. Tocmai uşor însă nu este. Autorul fişei trebue «ă ştie cum să întrebe, adică cum să descoase firea şcolarului pentru a avea un portret exact. întrebările trebue -aă-pornească dintr'-O cunoştinţă adîncă ;a condiţiunilor
şi legilor după care se desvoltă sufletul omenesc în timpul copilăriei şi pubertăţii. Ele să nu fie nici prea greu de înţeles şi nici de prisos, ci just aşa cum cere nevoia. Mulţi autori, dorind un portret al şcolarului cît mai complet, fac greşala de a pune întrebări care depăşesc cu mult mediul de viaţă al şcolarului. Alţii dimpotrivă, se mărginesc la întrebări aşa de generale, încît acel ce răspunde are impresia că i se cere să deslege o ghicitoare.
In tot cazul, în alcătuirea fişei individualităţii şcolarului, programul de întrebări rămîne partea cea uşoară. Partea cea grea o constitue elaborarea răspunsurilor date la întrebări. Binefacerile pedagogice vin de pe urma muncii aceluia care răspunde. Fişa nu are valoare decât prin realizarea ei.
I I . Cum se realizează fişa? Autorii diferitelor modele de fişe însoţesc publicaţia
lor de instrucţiuni şi lămuriri, avînd chiar grija să adauge următoarea recomandaţie: «Nu faceţi nici-o notare pe fişă, înainte de a ceti cu atenţie instrucţiunile; nu faceţi observaţiile decît după indicaţiile date de instrucţii».
Să fie însă îndeajuns cetirea instrucţiunilor, chiar cetirea făcută cu cea mare atenţie, pentru pregătirea aceluia care va avea nevoe să răspundă? Chestiunea merită să fie examinată îndeaproape, fiindcă ea este hotărîtoare.
Ce se urmăreşte prin fişă? Portretul psihologic al şcolarului; portret pe cît se poate complet şi mai exact. Să fie oare facerea unui asemenea portret în puterea ori şi cărui educator, după o singură cetire de instrucţiuni ?
Cunoaşterea psihologică a oamenilor, fie chiar a copiilor, este un lucru mai greu decît măsurătoarea unei suprafeţe de pământ. Cu toate acestea n'am auzit să-şi încredinţeze cineva măsurătoarea moşiei'mnui inginer hotarnic, care şi^a pregătit meseria numai prin cetirea de iustrucţiuni! Fie cît de nepretenţios inginerul hotarnic trebuie să fi trecut totuşi prin o şcoală de cîţiva ani, în care să fi
•învăţat mânuirea instrumentelor de precizie şi aplicarea calculului matematic la raporturile dintre lucruri.
Elaborarea portretului psihologic implică o pregătire tehnică şi teoretică mult mai minuţioasă decât aceea a inginerului hotarnic. Cînd această pregătire lipseşte, realizarea fişei se transformă într'o simplă ocupaţie distractivă sau plicticoasă, după caz, totdeauna fără folos, oricâtă stăruinţă ar pune autoritatea şcolară şi oricâtă bunăvoinţă ar arăta educatorii. Realizarea fişei nu este o operă de improvizaţie.
Publicul cel mare să fie dar din vreme prevenit, pentru ca mai târziu să nu aibă decepţii.
Cu publicarea fişelor — şi am văzut că s'au publicat destule, — s'a făcut primul pas : nu cel greu. Pasul cel greu rămâne de făcut cu realizarea fişei. Aci este .toată greutatea.
A răspunde la întrebările puse pe fişa cu aprecieri subiective, chiar dacă acestea sunt cinstite, este tot una cu a nu răspunde de loc. Constituţia psihologică a şcolarului trebue redată în diagrame precise, care nu se pot obţine decât din raporturi măsurate cu unităţi uniforme. Din date culese intuitiv nu rezultă identificarea şcolarului. De aceea, dacă pe fişa unui şcolar stă notat părinţi sănătoşi, părinţi culţi, inteligenţă vie, atenţie îneor-
197 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
dată, memorie bună, purtare morală bună şi altele multe de acest fel, este inutil să cercetezi care este şcolarul descris-; o asemenea fişă este nerealizată, adică este fără valoare, fiindcă ea se potriveşte, nu unui şcolar ci multor şcolari, întocmai ca şi paşaportul pe care stă scris: talia mijlocie, frunte regulată, nas potrivit, gură regulată, barbă rasă, figură potrivită, etc. Fişa este destinată să cuprindă rezultatele obţinute, nu din simpla observaţie intuitivă, ci din observaţia bazată pe măsurătoare. Ceea ce interesează nu este faptul că şcolarul merită după aprecierea educatorului, să fie calificat ca şcolar bun, ci faptul că şcolarul stă într'un anumit rang faţă de tipul şcolarului român în genere, sau faţă de tipul şcolarului român dintr'o anumită regiune. Valoare nu au decât răspunsurile care sunt bazate pe o cercetare metodică asupra şcolarului.
Această cercetare metodică se învaţă în şcoli speciale şi anume în laboratoarele de psihologie experimentală şi în seminariile de pedagogie.
Aceste laboratoare şi seminarii au misiunea de a deprinde pe viitorii educatori cu tehnica măsurătoarei. In ele se învaţă aplicarea diferitelor instrumente şi teste, adică a diferitelor mijloace obiective prin care se poate pătrunde în măsurătoarea funcţiunilor sufleteşti. In acelaş timp, laboratoarele şi seminarele pedagogice au misiunea de a etalona testele, aplicîndu-le la mii şi mii de şcolari, în scopul de a stabili o unitate de măsură uniformă pentru toţi. Căci, încă odată, n'are importanţă să ştim care este părerea subiectivă a profesorului X asupra şcolarului Y, ci important este să ştim ce rang are şcolarul Y, cu o anumită funcţiune sufletească a sa, în cadrul şcolarilor de aceiaş vîrstă cu el. Profesorul dintr'o localitate, populată de numeroşi cretini, poate să ia drept geniu ori şi ce mediocritate, aceasta nu sporeşte însă capitalul intelectual al ţării. Capitalul intelectual, ca şi capitalul material, se evaluiază pe baza unor măsuri uniforme. Laboratoarele au misiunea de a pune la dispoziţia educatorilor aceste măsuri uniforme, testele etalon ate.
Prin urmare, realizarea fişei stă în strînsă dependenţă de activitatea laboratoarelor de psihologie experimentală şi seminariilor de pedagogie.
Laboratoarele şi seminariile au şi îndeplinit în parte misiunea lor. *
Educatorii care realizează astăzi fişele individualităţii şcolare cu destulă competinţă tehnică, sunt aproape cu toţii eşiţi din laboratoarele de psihologie experimentală dela Universitatea din Bucureşti şi Cluj, precum şi din seminariile de pedagogie, dela Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cernăuţi. De asemeni, în misiunea cea grea de etalonare, aceleaşi laboratoare şi seminarii şi-au făcut — tot în parte — datoria. Corpul didactic are la dispoziţia sa, pentru a se ajuta la realizarea fişei, din partea laboratorului de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti, încă de pe acum teste etalonate pentru atenţia concentrată şi pentru memoria auditivă a cuvintelor, care se pot dobîndi dela direcţia acestui laborator. La laboratorul de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti, se mai găsesc în curs de etalonare — şi care se va. desăvîrşi peste cîteva luni — testele pentru inteligenţa de toate vîrstele; pentru atenţia distributivă şi deviată; pentru memoria silabelor fără sens, propoziţiilor, numerelor, formelor şi memoria durabilă; pentru asociaţia simplă, spiritul de imitaţie, imaginaţia creatoare, reprezentarea spaţială, etc. etc. Apoi teste pentru orientarea profesională în şcoală şi a bacalaureaţilor. Din partea Institutului de psihologie experimentală
din Cluj avem: teste neverbale de grup pentru măsurarea inteligenţii la copii (între 4 şi 14 ani); teste verbale de grup pentru măsurarea inteligenţii la adulţi (dela''14 ani inclusiv în sus); teste pentru măsurarea aptitudinii la desemn; teste şi chestionar pentru diagnosticarea temperamentului, care de asemenea se pot obţine dela direcţia acestui Institut.
Am spus că laboratoarele şi seminariile universitare şi-au îndeplinit în parte misiunea. Prin aceasta am înţeles că de fapt ele ar fi putut, în aceşti cinci ani de cînd a început mişcarea în jurul fişei individualităţii şcolare, să producă mai mult. De ce n'au produs?
N'au produs din următoarea împrejurare. Testele, şi mai ales testele etalonate, nu se pot obţine
decît prin experienţe făcute asupra unui mare număr de şcolari. Ele nu se pot împrumuta din cărţi străine. Fiind destinate şcolarului român, ele trebuesc făcute pe croiala sufletului românesc. Pentru aceasta însă, laboratoarele şi seminarele universitare ar fi trebuit să aibă sprijin material şi cel puţin liberă intrare în mijlocul populaţiei şcolare. Nici măcar această liberă intrare n'au avut-o pînă acum. Dimpotrivă, ele au fost oprite să experimenteze pe o scară întinsă în lumea copiilor, pe motivul că se turbură orarul şcoalei.
Această împrejurare a avut ca rezultat starea paradoxală de astăzi.
Prin lege, fişa individualităţii şcolare a devenit obligatorie. Articolul 118 din Legea învăţămîntului primar o impune în şcoala primară, iar articolul 103 din Legea învăţămîntului secundar o impune în şcoala secundară. Dar atît şcoala primară, cît şi şcoala secundară n'au cunoscut pînă astăzi experienţe făcute în massă asupra populaţiei lor şcolare. Realizarea fişei individualităţii şcolare, începe prin urmare înainte de a se fi stabilit unitatea cu care să se măsoare gradele de desvoltare ale sufletului de şcolar român.
Să sperăm totuşi că pe viitor această stare paradoxală se va înlătura prin o îndoită muncă din partea laboratoarelor şi seminarelor universitare şi în acelaş timp prin o mai prevăzătoare bunăvoinţă către ele din partea autorităţii şcolare.
I I I . Rămîne să mai vorbim despre cel de al treilea punct: scopul care se urmăreşte prin realizarea fişei individualităţii şcolare.
Asupra acestui punct nu este nevoe să insistăm prea mult. Asupra scopului, toată lumea pedagogică este de acord.
Fişa individualităţii şcolare este, în primul rînd, legată de marea reformă pe care spiritele contemporane vor să o introducă în organizarea învăţământului. Timpul nou cere o şcoală activă, în care şcolarul să-şi pună la încercare aptitudinile; să vină spontan înaintea lecţiunii profesorului, iar nu pasiv ca pînă acum. O asemenea şcoală activă nu se poate organiza decît pe măsura şcolarului. Fişa înlesneşte tocmai această măsură a şcolarului.
Educatorul avînd înaintea ochilor săi portretele psihologice ale şcolarilor, va şti să dea fiecăruia ce trebue şi cum trebue. El va da în orice caz un învăţămînt naţional, fiindcă portretele de şcolari, pe care le are înaintea ochilor săi, sunt naţionale. Astfel fişa inaugurează şi adevăratul învăţămînt naţional.
In al doilea rînd, fişa individualităţii este un certificat pe care este aşternută o diagnosticare cu mult mai corectă decum este aceea pe care o dă certificatul cu note de pînă acum. Selecţionarea şcolarilor din clasă în clasă, se va face dar într'un mod mai nepărtinitor.
In al treilea rînd şcolarul va avea din fişa sa perso-
198 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
nală indicaţii sigure carejsă-l orienteze tn profesiunea pe care vrea s'o îmbrăţişeze.
In sfîrşit, controlul învăţămîntului devine, pe baza fişelor şcolare, un fapt real. Căci educatorii care nu-şi fac datoria, sunt puşi prin existenţa fişelor în faţa unor dovezi de culpabilitate pe care le produc ei însuşi. Fişele vor spune ce ar fi fost capabili să realizeze şcolarii, iar răspunsurile şcolarilor vor spune ce au fost capabili profesorii să scoată din elevi.
Acest împătrit scop nu va putea fi atins într'un an, doi, sau chiar în mai mulţi. In cazul de faţă, după vorba poporului, graba strică treaba.
N'ar fi recomandabilă introducerea fişei în toate şcolile primare şi secundare, din primul moment. Să se introducă, deocamdată, acolo unde sunt educatori pregătiţi pentru realizarea ei. Avem în Bucureşti cîteva licee cu profesori
buni de filosofie şi cîteva şcoli primare cu directori înţelegători. Să se înceapă cu acestea. Apoi treptat să se treacă şi la celelalte licee şi şcoli primare unde se găsesc profesori care au lucrat prin laboratoarele şi seminarele universitare. Să se lase educatorilor timp de pregătire, căci altfel ei se răsbună dîndu-ne o muncă de mântuială.
Pentru orientarea acelora care vor avea de realizat fişa individualităţii şcolarului, le recomandăm să se adreseze direct laboratoarelor de psihologie experimentală şi seminarelor de pe lîngă Universităţi. Cu începere de la 15 Noembrie 1934 apar în Bucureşti, editate de Societatea română de cercetări psihologice, Analele de Psihologie, Voi. I, 1934, care cuprind un bogat material bibliografic.
O. RĂDULESCU-MOTRU
IN CHESTIUNEA MEMORANDULUI
Coriolan Brediceanu către Alexandru Mocioni
Ilustrisime Domnule,
Despre cele întâmplate în Cluj am scriB M. D. Babeş şi ştiindu-vă pe acel timp în Budapesta, V'am ţinut deplin informat.
Convocaţi au fost numai advocaţii români şi prin Dr. Isac şi prin Coroian, şi de primit nu ne-a primit nici unul, nici altul.
Abia către 11 ore a venit dr. Isac şi ne comunică, cum că Coroian a voit să-i paralizeze toată lucrarea, iar el cu Coroian nici decum nu voeşte să facă cauză comună.
La consultarea prima ne-am întrunit vre-o 14 advocaţi şi Aurel Mureşan din Braşov. Materialul prezentat de dr. Isac a constat din un extras al actelor de investigaţiune, din care s'a văzut, cum că afară de trei membri de comitet, (Mihalyi, Tripon, Suciu), toţi ceilalţi au fasionat necorect, divergent şi cu tendinţa de a se scăpa de responsabilitate.
Mai înainte am propus, ca apărarea sa nu se facă după persoanele incriminate şi după materialul încriminat, Ia ce s'au opus unii, dar in sfârşit s'a primit.
Ne-am înţeles apoi a ruga pe Onor. Comitet, care le desbătea la Coroian, ca să ţinem o consultare comună şi prin delegaţi s'a făcut înţelegerea cu înaltul Ministeriu ca să convenim în Câsina română.
Dr. Raţ a ocupat prezidiul şi dr. Isae raportează despre starea procesului, povestind în termeni plini de desaprobare divergenţa fasiunilor. Poin-ul chestiunii a fost: ca după cauza procurorului acuzaţii sunt traşi la răspundere numai pentru «răspândirea memorandului», şi mai mulţi dintre membrii Comitetului, în frunte cu Dr. Raţ, au negat răspândirea, crezând că în acest mod vor putea seăpa; alţii neagă că a fost şedinţă, când s'a desbătut memorandul, alţii
dovedesc alibi, alţii zic că nu Comitetul, ci «biroul» a făcut memorandul, şi ei nu ştiu de nimic.
Eu am zis că cu o fasiune atât de divergentă nu putem să ne prezentăm la pertractare, nouă trebue să ni se dea o bază uniformă şi aceea nu poate fi alta, decât toţi să zică: noi l-am făcut (memorandul), noi l-am tipărit, noi l-am răspândit şi noi primim răspunderea. *
Dr. Raţ—care a fasionat că el fiind bolnăvicios nu a fost la şedinţă, când s'a desbătut memorandul şi că el nu 1-a «răspândit»— s'a apărat cu mâni şi cu picioare de formula mea şi mi-a zis: voeşti să ne duci cu sila la Seghedin; Coroian încă nu afla de lipsă a se pune aşa mare pont pe fasiu-nile acuzaţilor, fiind treaba apărătorilor a suci şi răsuci lucrul, după cum cere interesul fiecărui acuzat. Dr. Frâncu — apărătorul d-lui Raţ — nu se lăsa nici într'un chip de orice portiţă, de a scăpa clientul său, şi nici nu va primi responsabilitatea pentru modalitatea mea, căci «nu voeşte ca să facem martiri cu sila».
Cu toate acestea majoritatea s'a apropiat de vederile mele şi aşa lăsându-se fiecărui acuzat dreptul a fasiona adevărul la chestiunile faptice, s'a formulat răspunsul ce are să-1 facă fiecare în esenţă şi fiecare are să primească responsabilitatea. Toate sforţările unora a scăpa de responsabilitate pen-trucă nu a răspândit faptice «M» — sunt într'adevăr ridicole, faţă de propriile lor documente, la cari s'a provocat d-1 Brote, — care singur le-a aruncat acest proces după cap — ca să scape el — căci în acele documente subscrise de Dr. Raţ, etc, se zice apriat: Comitetul a făcut M-ul, el I-a dat la tipar şi a plătit ca să-1 distribue.
După ce am susţinut părerea mea de trei ori am tăcut. Mâne zi ne-am întrunit numai vreo 5—6 şi am împărţit materialul de apărare.
Mie mi-a dat partea formală. Membrii Comitetului i-am întâlnit numai
în restaurante, altcum nu am mai convenit cu ei.
După şoptituri ei au speranţă că Curia va sista procesul, sau cel mult numai în contra alor 5—6 inşi îl vor susţine. încredere reciprocă — după a mea părere — tiu se va putea între noi nici când restabili, fiind prea divergente tendinţele în fond. Procesul —mi frică—va avea tot aşa de slab rezultat ca cel al «Replicei», prin care proces s'a desvoltat valoarea Eeplicei, deosebit în ochii străinilor. Până acum nu am observat vre-o grije sau îngrijire ca cauza noastră, adevărul ei să iasă triumfătoriu ce e lucru greu luând în socotinţă slabele şi nedădatele noastre puteri — părea nu a r i i acesta primul scop; — ci se lasă lucrurile în grija- lui Dumnezeu, căci acea alarmă ce se poate face, ori iasă bine, ori iasă rău cauza—aceea tot se poate face şi se va face. Poate epistola II. Voastre i-a necăjit cumplit şi o să o folosească—după ce trece procesul, ca şi până aci... Iată trădare, etc.
Sper că mai avem ocaziune â ne întâlni şi după ce voiu afla toată tendinţa voiu vedea ce o să fac, căci nici apărarea nu o pot primi la caz de va da Lucaciu sau alţii din B. vre-o marşrută care nu-mi convine,
Primiţi, afirmările deosebitei mele stime cu care vă rămân,
Al Ilustrităţii Voastre, Devotat (ss) BREDICEANU
Lugoj, în 18 Februarie 1894.
199 ©B.C.U. Cluj
PROBLEME SOCIALE
Orientări sociologice Cercetătorul atent al mişcării sociologice din ultimul
timp, poate surprinde cu uşurinţă orientarea ei spre o integrare treptată în istorie. Sociologia, născută în mare parte din filosofia socială şi din filosofia istoriei, a debutat ca ştiinţă prin speculaţii şi teorii generale, cu un caracter vădit de neactualitate. Problemele privitoare la metodă, la cunoaştere, la clasificarea societăţilor, la natura vieţii sociale aveau întâietate faţă de ori care altă problemă. Şi astăzi încă, o parte însemnată a sociologilor nesocotesc cu desăvârşire problemele sociale ale zilei. Faptul poate să pară destul de curios, dacă n'ar fi îndreptăţit de teama alunecării în preocupări politice. Sociologia actualităţii scapă mult mai greu de o colorare politică, decât cea preocupată de probleme veşnice. Totuşi îndrumarea sociologiei spre realitatea prezentă trebuia să se întâmple cu necesitate. Este un proces firesc de adaptare a ştiinţei sociale la problemele vii, ridicate de frământările sociale contimporane. Nu trebue să se uite că sociologia s'a născut înc perioada capitalistă ca o necesitate de cunoaştere ştiinţifică a problemelor ivite în acest răstimp. Dacă ea n'a răspuns dela început chemării decât prin şcoala marxistă, nu putea să se ţină multă vreme pe altă poziţie. Orientarea sociologiei spre realitate s'a întâmplat mai ales după războiu, impusă de nevoile sociale mult mai adânci şi mai tulburătoare decât înainte* Astfel, în Kusia sovietică sociologul a devenit inginer social. Intr'o ţară în care se încearcă o experienţă socială uriaşă, cu gândul de a pune bazele şi de a clădi cu vremea un nou tip de societate, nici nu se putea întâmpla altfel. Cui se putea adresa o asemenea mişcare, cu asemenea scopuri decât specialiştilor în problemele sociale ? Fenomenul s'a petrecut la fel şi în Italia fascistă. Şi acolo ştiinţele sociale au fost prinse în opera de reconstrucţie a realităţii sociale. Dar în aceste două ţări fenomenul nu înfăţişează nimic deosebit. Politica lor nu s'a declarat nici un moment împotriva ideologiei şi nici a spiritului ştiinţific. De aceea nu ne putem aştepta să întâlnim vreun aspect inedit decât în Germania. Ne ocupăm deci, ceva mai larg de ea.
Multă vreme sociologia s'a desvoltat pe două căi diferite, ca o ramură independentă, de ştiinţă obiectivă şi o ramură practicată chiar în sânul mişcărilor politice, subordonată acestora. Mişcările de stânga ău avut întotdeauna „o concepţie sociologică la bază. De aceea s'ar putea crede că în Germania, în care a triumfat o mişcare de extremă dreaptă, sociologia trebuia să cadă în disgraţie, ca o ştiinţă adoptată cu tenacitate de curentele politice cari trebuiau stârpite. Totuşi fenomenul nu s'a întâmplat aşa. Dintr'un instinct de conservare destul de sigur, sociologia s'a îndreptat ea însăşi spre problemele naţionale germane, încât noul regim a găsit în ea mai de vreme o aliată, decât o adversară. Apoi regimul însuşi, prin logica opoziţiilor trebuia să satisfacă printr'o sociologie nouă, naţională, nevoile pe cari le-a manifestat publicul german îndepărtat de concepţiile adverse. Na-ţional-socialismul trebuia să opună o sociologie naţională preocupată de problemele germane, sociologiei generale, preocupată de problemele universale. Cu atât mai mult că noul regim păstra în principiu programul socialist, numai că îl formula în cadre naţionale, anti-marxiste. Astfel asistăm la o naţionalizare a sociologiei, şi dacă
putem întrebuinţa expresia, la o germanizare treptată a ei. De remarcat mai ales trei cazuri: al lui Max Rumpf, al lui Ountker Ipsen şi al lui llans Freyer.
Max Rumpf a formulat încă în 1931 o sociologie germană a poporului care nu e decât o sociologie a poporului german, în lucrarea Deutsche Volkssoxiologie im Rahmen einer Soxialen Lebenslehre (Nurnberg, Krische & Co.). El afirmă răspicat chiar dela început că sociologia formală nu ne mai poate azi mulţumi, sociologia trebue să se apropie de realitate, să devină studiul vieţii sociale reale. Miezul acestei vieţi sociale de care trebue să se ocupe un sociolog german îl formează viaţa socială germană şi mai ales viaţa socială (şi culturală) prezentă a poporului german. In lumina acestei concepţii încearcă apoi Rumpf o tipologie şi o analiză sociologică a vieţii sociale populare germane. Remarcăm însă că Rumpf şi-a formulat teoria în afară de politica militantă, ceeace nu mai e cazul cu ceilalţi doi sociologi amintiţi.
Ounlher Ipsen şi Hans Freyer au fost câştigaţi dela început de mişcarea naţional-socialistă şi acum încearcă amândoi să orienteze cercetările sociologice in lumina acestei concepţii politice. Ne referim mai ales la lucrarea: Programm einer Soxiologie des Deutschen Volkstums (Berlin, 1933) a celui dintâi şi Ia articolul: Gegenwarts-aufgaben der deutschen Soxiologie (în Zeitschrift fur die Gesamte Staatswissenschaft, 95 Bd. Heft 1, 1934) al celui din urmă.
In programul său de sociologie a poporului german Ipsen accentuează dela început legăjurile organice ale sociologiei cu realitatea istorică. Aşa lămureşte de pildă, succesul mondial al lui Marx faţă de Riehl; teoria celui dintâi corespundea mai bine cerinţelor vremii. In; epoca desmembrării societăţii industrial-burgheze din ordinea totală social-politică, a despărţirii societăţii de stat, orice concepţie îndreptată spre cunoaşterea soeietăţii industriale era menită să aibă succes. Societatea industrială şi destinul ei a fost decenii dearândul întâmplarea centrală a istoriei, totuşi a rămas întotdeauna un rest în afară de ea, anume satul, societatea ţărănească. Astăzi locul societăţii industriale care nu mai este subiectul hotărîtor al mişcării istorice, 1-a luat naţiunea sub cele două forme ale ei: statul şi poporul. Prin aceasta şi soarta sociologiei este hotărîtă. Sociologia care este într'un anumit fel conştiinţa de sine a societăţii, este legată de realitatea prezentă. Prin urmare dacă un nou subiect este purtătorul şi ţinta mişcării sociale, în locul societăţii industriale, se înţelege că şi sarcina sociologjei se va schimba cu necesitate. Ea trebue să întregească acum, analiza anterioară a sistemului industrial cu o sociologie politică şi o sociologie a poporului german.
La rândul său Hans Freyer, ocupându-se de problemele actuale ale sociologiei germane, ajunge la concluzii asemănătoare, Şi după el apariţia sociologiei se datoreşte separării societăţii de stat. In regimul nou, naţional-socialist, care încearcă înfăptuirea unui stat totalitar confundat cu societatea, separaţia dispare. In consecinţă nici sociologia nu se mai poate ţine departe de ştiinţa statului. Totuşi procesul de lichidare a vechiului regim se află încă în curs, sociologia nu şi-a tej^mnat încă sarcina. Comunitatea poporului şi forma vieţii ei politice, statul poporului, sunt numai în devenire. Sarcina socio-
200
©B.C.U. Cluj
SVCnWFATEA* DW MAX8W
logiei este să cerceteze deschis tot ce se întâmplă în viaţa socială actuală, să descopere legile imanente ale crizei ca să ajute şi ea la înoirea ordinei sociale. Noua. construcţie este operă voluntară, faptă. Sociologia are de împlinit aici un rol însemnat. Gândirea ei trebue să devină de esenţă tactică, să conceapă întâmplarea prezentă din punct de vedere al viitorului ei cu adevărat valabil. Sociologia aşa dar, trebue să se pună în slujba ordinei noui, să devină o teorie a construcţiei comunităţii. Freyer cere şi mai mult, ca sociologia s a se ocupe de asociaţiile comunitare şi camaradereşti ale tineretului german, cadrele în cari se realizează comunitatea viitoare a poporului german.
Prin urmare sociologia se integrează în istorie, îşi reia funcţia ei normală în societate. Nu trebue să confundăm însă sociologia cu nici un regim politic. Ea nu poate să militeze ca ştiinţă pentru nici o concepţie politică, dar poate să fie de un folos netăgăduit oricăreia dintre ele, prin informaţiile şi cercetările cerute de vreme şi întreprinse de ea. în acest sens nu e nimic mai normal decât faptul că în Germania sociologia s'a pus în slujba na-ţional-socialismului, în Eusia în slujba comunismului, iar în Italia în slujba fascismului. Să nu uităm că şi democraţia şi-a găsit sprijin în sociologie; cităm ca exemplu lucrarea clasică a lui C. BougU: La Democraţie devant la science (Alean, 1903).
In sociologia românească, ţinând seama de împrejurările dela noi, lucrurile nu se petrec altfel. Şi aici integrarea sociologiei în viaţa socială a ţării se desfăşoară normal. Profesorul D. Guşti a urmărit an de an, atât în activitatea d-sale personală, cât şi la Institutul social Român să răspundă la întrebările sociale de actualitate, chiar în aşa măsură încât recent d-sa îşi poate publica opera de sociologie politică sub titlul dela sine grăitor de Sociologia militans. Cercetările monografice iniţiate tot de d-sa se încadrează pe linia aceleaşi gândiri. Sociologul Ştefan Zeletin şi-a închinat cele mai frumoase studii burgheziei române, partidului liberal şi liberalismului. Profesorii P. Andrei şi M. Ralea s'au pus mai ales în slujba democraţiei, iar de curând au adoptat ideia nouă de stat ţărănesc, a cărei lămurire completă nu poate veni decât dela sociologie. Profesorul Traian Braileanu care a publicat în 1928 un tratat de politică, se ocupă mai ales de problema statului naţional român. Fireşte atitudinile politice ale sociologilor români nu ne interesează, dar contribuţiile lor la cunoaşterea şi la lămurirea stărilor dela noi şi a problemelor ridicate de acestea, sunt de cel mai netăgăduit folos. In această privinţă se impun însă câteva precizări.
Intre sociologie şi politică diferenţa este destul de profundă. Una este o disciplină de cunoaştere, cu scopuri teoretice, cealaltă este o activitate de înfăptuire, cu scopuri practice Sociologia prin urmare nu trebue să se înregimenteze poliiie. Dacă ea primeşte o anumită optică de partid sau de regim politic, dacă denaturează adevărul ca să fie pe placul politicei, dacă dă aprecieri sau îndemnuri în loc de constatări, îşi pierde sensul însuşi
de ştiinţă. Rostul unei integrări în viaţa socială nu poate să însemneze aşa dar politicianizarea sociologiei. In realitate se întâmplă şi lucrul acesta. Dar genul acesta de sociologie nu-şi mai merită numele, de fapt devine doctrină politică şi nimic altceva. Integrarea la care ne referim şi singura pe care o credem deopotrivă corectă şi folositoare, vrea să însemneze cu totul altceva. Popoarele au nevoe pentru orientarea şi construcţia destinului lor, de cunoaşterea fiinţei lor prezente. Sociologia poate să să^rşească această cunoaştere. Atât. Cu alte cuvinte sociologia se poate pune în slujba unei mişcări sociale sau politice, dar nu în sensul unei colorări politice, a adevărurilor ei, ci în sensul de căutare a adevărului folo^ sitor la un moment dat. Să lămurim gândul acesta prin câteva exemple. Germania actuală tinde spre realizarea unui stat totalitar. In realizarea acestuia ea întâmpină o mulţime de greutăţi de care nu poate să-şi dea singură seama. Greutăţile acestea sunt în societatea germană însăşi, prin urmare ţin de obiectul sociologiei. Ce poate să facă sociologia în acest moment ? Să se desintereseze complet de societatea germană contimporană şi să1 se ocupe spre pildă, de societăţile primitive din Australia sau*de formele sociale din evul mediu. Să se ţină departe de aspiraţiile poporului german şi să refuze orice serviciu activităţii politice. Dar ea poate tot aşa de bine să*şi îndrepte toate forţele ei de cunoaştere spre realitatea socială prezentă, să înlesnească înţelegerea ştiinţifică a poporului german şi să uşureze astfel opera de reformă socială. Să se integreze aşa dar în aspiraţiile fireşti ale poporului german. Atitudinea aceasta poate fi adoptată şi în alt regim, dăm ca pildă o înfăptuire socială contrară : comunismul rusesc. Sociologia rusească poate fi la rândul ei foarte utilă regimului bolşevic, prin cunoaşterea stărilor din Rusia. Reformatorii sociali vor şti pe temeiul acestor studii de unde să înceapă, ce trebue să;
îndrepte, ce tactică trebue să adopte şi a. m. d. Tot aş» sociologia poate folosi unui partid, prin cunoaşterea păturii burgheze de pildă, pentru partidele liberale, a păturii ţărăneşti pentru partidele agrare, a proletariatului pentru partidele socialiste etc. însemnează că prin aceasta sociologia devine liberală, ţărănistă, socialistă, cu un cuvânt politică? Fireşte că nu. Cu condiţia să nu accepte punctul de vedere al vreunui partid sau regim. Şi să studieze obiectiv realitatea socială, de cunoaşterea căreia politica are nevoie. In chipul acesta sociologia se poate integra perfect în istorie şi poate îndeplini o misiune temporală* fără să renunţe la trăsătura ei de ştiinţă: nepărtinirea. Pentru realizarea acestei posibilităţi se mai cer încă două condiţii: o siguranţă de sine în ce priveşte sociologia, ca să nu treacă dincolo de marginile ştiinţei şi să nu înlocuiască faptul, constatarea şi adevărul cu dorinţa, aprecierea şi idealul, şi o înţelegere deplină din partea politicei, care să nu ceară sociologiei altceva decât poate să dea: cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale, şi nici să o condamne atunci când constată o realitate potrivnică ei.
TRAIAN HERSENI
201 ©B.C.U. Cluj
SATE, ORAŞE, BEftTUNI
ROMANII DIN CEHOSLOVACIA Printre românii rămaşi în afară de
hotarele României, se numără şi 15 mii de suflete din Cehoslovacia. In dreapta Tisei, printre colinele Carpaţilor, sunt aşezate cele patru comune româneşti din Cehoslovacia: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina şi Biserica Albă.
Dacă . numeric nu prezintă o importanţă deosebită totuş este interesantă relevarea situaţiei acestor români, din cauza mizeriei în care se sbat, în contrast puternic cu evoluţia rapidă a statului Cehoslovac.
Mai prezintă apoi, pentru cercetătorii de specialitate şi o importanţă istorică. Mase compacte româneşti, cele patru comune din Cehoslovacia sunt ultimele rezistenţe ale unui lung proces de rutenizare, la care au fost supuse vechile voevodate ale lui Bale şi cel de Dolha, din cari îşi trăgea originea Bogdan descălecătorul.
Numele satelor, ale munţilor şi văilor sunt mărturii grăitoare de existenţa veche a elementului românesc pe o mare întindere a Rusiei subearpatine (Podkarpatska Rus) din Cehoslovacia. In satele rutenizate, aşezate dealungul apei Târâşului, Ta-laborului şi Bârjabei se vorbea odinioară limba voevozilor români, descălecători de ţară. Chirva, Neagova, Drăgueşti, Dolha, Călini, Brusturi, Crăsnişoara, Bogdan, Peri, toate pe lângă nume, mai păstrează obiceiuri, tradiţii,' port şi vorbe specifice vieţii elementului românesc. Pământul care adăposteşte ruinele mănăstirii Peri,^ ctitoria voevodului Bale, este azi locuit de familii cari vorbesc şi cred ruteneşte, deşi este în imediata vecinătate a comunei româneşti: Apşa de Jos. Kutenizarea aceasta începută, s'a întins tot mai spre N. E. pe sub poalele Carpaţilor.
Românii din cele patru comune au rezistat însă. Existenţa lor veche, ca aşezări româneşti, este confirmată de documente. Astfel Apşa de Jos este amintită la anii 1300 (cert 1389), Apşa de Mijloc la 1406, Biserica Albă la 1373, iar Sat-Slatina la 1409. După părerea d-lui profesor N. Iorga, pe aceste locuri, la mânăstirea Peri, s'a tipărit •; cea dintâi carte românească. Din această veche regiune românească azi, n'au mai rămas decât cele patru sate, de cari ne ocupăm.
Ca obiceiuri şi credinţe românii din Cehoslovacia nu se deosebesc de
cei din Maramureşul românesc, situaţi mai în apropierea Sighetului. Ca port însă se deosebesc mult de cei de pe Valea Marei sau Valea Izei, din România, fiindu-le portul mai alterat. Apropierea de oraş i-a făcut să accepte producţii de ale fabricei, iar de când au rămas în Cehoslovacia şi decadenţa economică i-a forţat la o împestriţare a costumului.
Situaţia lor în Cehoslovacia, aparent nu reprezintă nimic pentru Republica vecină. Neajutoraţi şi fără conducători înfipţi in viaţa publică a satului, ei îşi tângesc viaţa într'un declin rapid.
Căci deşi •din punct de vedere cultural, Cehoslovacia pare că se îngrijeşte de ei, făcându-le şcoli şi plă-tindu-le dascăli, aceste îngrijiri au chiar efect contrar celui scontat. Din cei 25 învăţători, cari trebue să predea la şcolile româneşti din aceste comune, numai şapte sunt români şi ştiu româneşte. Restul sunt ruteni sau evrei, cari abia îndrugă câteva vorbe româneşti. Natural că, în astfel de condiţii cele 4 ore obligatorii de ruteană, se vor transforma în 24 şi numai restul va fi învăţătură în limba românească. Este însă o parte bună în acţiunea de combatere a analfabetismului întreprins în aceste comune, de către statul Cehoslovac: Sunt «instructorii»—învăţători ambulanţi recrutaţi dintre ţăranii români cu carte, cari dau lecţii copiilor depărtaţi de sate. Şi numai în Apşa de Jos sunt 700 de case la depărtări mari de comună, unele ajungând la 15—20 km. Aceşti instructori reuşesc să predea cu folos noţiunile elementare de scris şi citit, elevilor români.
Neajunsul prezentat de învăţătorii «români» de limba ruteană, ar putea fi înlăturat, dacă autorităţile ceheşti ar recruta personalul didactic pentru comunele româneşti de acolo, dintre absolvenţii şcolilor normale din România, fără ca să le pue restricţii atât de mari la cetăţenie şi nostrificare a diplomelor. Altfel în câţiva ani nu vom avea şcoli româneşti în Cehoslovacia.
Cele 6 biserici româneşti gr. cat. din aceste comune aparţin Episcopiei rutene a Ungvarului.
Din punct de vedere administrativ situaţia acestor români este şi mai slabă.
Necunoscând limba statului, iar funcţionarii pe a lor, apar cu totul lipsiţi de apărare în faţa inevitabilelor abuzuri. Orice li-se pretinde, trebue să dea, fără să ştie şi fără să poată formula, nici cea mai mică obiecţiurie. Şi apoi temperamentul rece şi puţin prietenos al funcţionarului ceh nu diminuiază efectul acestui neajuns. Dar chiar împărţirea lor în două plase, nu le dă posibilitatea să reclame nici barem un traducător dintre ei. Aceasta contribue la evidenţierea şi mai mare a situaţiei lor de minoritari neajutoraţi. Adăogând la aceasta şi faptul că Republica n'a trimis în acest colţ de ţară chiar cele mai distinse elemente funcţionăreşti, ne vom putea explica uşor cauza conflictelor între această populaţie şi autoritate, conflicte ce merg până la sânge uneori.
Desigur că motivul principal al neînţelegerilor şi conflictelor sunt de ordin economic. Românii din Cehoslovacia merg spre o accelerată pauperizare. Noile condiţii economice precum şi criza generală au accentuat aceste stări.
înainte, comunele româneşti aveau, fiecare, ocupaţiuni proprii. Ţăranii din Biserica Albă erau plutaşi neîntrecuţi, doar din când în când, cei din Apşa de Mijloc, ca şi cei din Apşa de Jos, având hotar mai mare, se îndeletniceau cu creşterea vitelor şi cu butinăritul. Apropierea de Sighet le prilej uia o desfacere rentabilă a produselor, precum şi o angajare mai rapidă pentru lucrări, scutind antreprenorul de deplasări mai mari. Iar cei din Slatina, erau ocupaţi în ocnele de sare de acolo. Aprovizionarea şi-o făceau cu uşurinţă tot din Sighet.
încetul cu încetul însă, starea lor s'a înrăutăţit. Debuşeul oferit de piaţa Sighetului, pentru produsele lactoase l'au pierdut. Lucrările la păduri s'au sistat, iar acolo unde se mai exploatează câte ceva, a venit concurenţa rutenilor. Locurile din minele de sare dela Ocna Slatina au fost pe rând ocupate de cehi şi slovaci. Astfel că ei au rămas să trăiască exclusiv din producţia proprie a unui sol arid pe pe care îl stăpânesc. Acesta însă produce insuficient pentru nevoile lor. Din tot ce se produce la aceste sate, populaţia lor abia dacă ajunge să aibă alimentaţie din Octombrie şi până la sfârşitul lui Decembrie. Şi desigur
302 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
nimeni nu se va gândi la un menu omenesc vorbind de alimentaţia acestor ţărani. Pâine, alta decât de porumb nu se mănâncă decât la Paşti. Alături de pâinea de porumb se întrebuinţează cu zgârcenie, cartofii cu usturoi (fără unsoare) şi fasolea, varza şi ceapa. Carnea este un aliment rar. Nici cei mai înstăriţi nu mănâncă decât din când în când carne, dumineca. Aceştia barem au lapte. Cei mai nevoiaşi nici atât. Şi nici porumbul necesar.
Fiscalitatea excesivă îi răpune. Chiar aşa în mizerie aceşti ţărani nepretenţioşi şi-ar putea duce existenţa mai uşor, dacă fiscalitatea i-ai neglija. Cehoslovacia, ţară industrială, desigur că are alte concepţii despre agricultură, decât să se potrivească unor ţărani săraci. De aceia impozitul pe pământ, reprezintă o cotă, ce nu se potriveşte deloc cu productivitatea solului. Apoi într'un stat industrial calculele se fac cu mai multă migă-leală şi exactitate. Se crede că tot ce se ţine de inventarul agricol — însufleţit sau neînsufleţit — produce şi deci este impozabil. Nu e de mirare, dacă pentru cei câţiva pruni, din dosul casei, ţăranul plăteşte impozit, ca şi pentru cele trei găini, ce le are în ogradă. Şi pe baza unor calcule de acest fel este natural ca ţăranul să plătească dare, pentru porcul sau oaia ce a tăiat spre folosinţă proprie. Aceste impuneri însă ţăranului nu-i pot intra în cap. Şi mai ales, nu le poate suporta, atunci când nu are nici o sursă de venit. Nici un mijloc de de face banii.
Aceste stări au prilejuit anul trecut o răscoală a ţăranilor din Apşa de jos, răscoală care a avut ca rezultat câţiva morţi şi mai mult întemniţaţi.
Iarna trecută însă a fost dezastruoasă pentru aceşti români. Anul de inundaţii 1933, le-a adus iarna pe cap fără să fi recoltat ceva.
Au vândut tot ce au putut pentru a-şi cumpăra porumbul necesar. In Cehoslovacia însă porumbul avea preţ dublu faţă de cel din Komânia. De-aceea cererea lor a fost inţeleasă de guvernul român, care le-a dat cu reducere pe c. f. r., cu scutire de vamă şi înlesniri de devize, vre-o 40 vagoane de porumb. Cu toată bunăvoinţa guvernului cehoslovac, autorităţile locale din Ungvar n'au permis intrarea în ţară, a acestor cantităţi cu destinaţie specială, ci datorită unui sindicat de import de cereale dela Uzho-rod, precum şi instituirii monopolului cerealelor în Cehoslovacia, românii de acolo, n'au outut trece din porumbul primit din România, decât 11 vagoane. Au făcut faţă sărăciei cum au putut. Au consumat porumb alterat, tărâţe, pâine de ovăz şi chiar muguri. Rezultatul a fost: belagra şi moartea. La autopsierea unor morţi, în primăvara scestui an, s'au găsit în stomacul lor, muguri de lemn, pe cari i-au consumai pentru a-şi prelungi zilele. Mulţi au trecut cu întreaga familie în România. Şi-au lăsat casa şi bucata de pământ şi au trecut Tisa, familii întregi. Au făcut cereri fără rezultat, la autorităţile româneşti pentru a fi colonizate. Republica vecină
şi aliata are cele mai bune intenţii faţă de românii noştri de sub oblăduirea ei, numai că aceste intenţii nu pot fi realizate, în mod eficace. Cauzele slabei lor situnţii nu sunt de ordin platonic. Deaceea nici îndreptarea situaţiei lor, nu va putea veni numai pe cale de frumoase adrese. !' Ca orientare politică românii din democratica Republică cehoslovacă, înclină puternic spre sociali-creştini. Partidul agrar, care le culegea voturile în timpul stărilor mai bune, de prezent îi pierde. Contribue la această nouă orientare şi atitudinea unor funcţionari cari reprezintă partidul agrarian, mai ales în cea mai mare din comune, în Apşa de jos.
Viaţa lor spirituală a rămas în grija celor 6 preoţi români, şi a societăţii culturale «Arhanghelul Mihai» care le-a înfiinţat biblioteci şi le organizează serbări româneşti, fără obiecţii din partea autorităţilor. Aceasta libertate le-a permis să-şi organizeze şi un frumos cor ţărănesc în comuna Sat-Slatina. Intervine apoi şi contactul permanent cu România. Anual sunt cam 30 elevi români din Cehoslovacia, la şcolile din România, unde primesc şi burse. Păcat că nu le este facilitată reîntoarcerea, ca să profeseze în Cehoslovacia. Ca fapt curios, menţionăm, de încheiere, că cei mai mulţi intelectuali conducători ai Maramurăşului românesc, sunt originari din aceste comune de peste Tisa. O acţiune comună pentru ajutoare, s'ar impune.
Dr. MIHAI MARINA
Invocare zeului nopţii Nedumerire Noaptea-i văl negru pe bolţi de alamă, Ghiaţâ nocturnă turnată în straturi. Cad funigeii albi, visuri de seamă Pe cort de stejari, pantă lunară în caturi.
Şesuri trag râuri spre funduri de mit, Stropii de aur fug reci printre pleavă, Cerul se lasă pe zare trudit; Trece prin ramuri o stea ca prin teavă.
Arcul de ţipăt îngheaţă în sbor, Sticlă lunară suflată în ceară, Tăcerea de lemn a 'nflorit în decar Mireasma migdalei, amară.
Ascultă zeu al nopţii cu faţa suptă Evlavia pădurilor, ce moment slav! Şi-un nour, priveşte, se 'nfruptă, Din pătrarul lunii, corn concav.
ALEXANDRU BAICULESOU
Oricât s'ar smulge, călător prin stele, Din tainele ce-l trag în beznă, gândul, Adâncul vremii'n goană măsurându-l, Rămâne-un fulger frânt de cumpeni grele.
Ci faptele, chiar dacă'nalţi cu ele Pe-acei cin luptă nu-si aşteaptă rândul, Sânt un copac pe care scuturându-l Furtuna, cade, — cuib de duhuri rele.
Vai, nu-i găseşti peirii deslegare, Când peste-asprimea legilor eterne Zadarnic privind aexii psalmi sâ'ngăne.
Ne chinuim c'o singură'ntrebare : Ce-o vrea cu noi pământul de-şi aşterne Uitarea peste tot ce-al lui rămâne?
AL. IACOBESOU
808 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MAlNE
Glorie, magie şi tradiţie (Capitolul final al studiului sociologic asupra opiniei publice x)
Sighele sau Le Bon vedeau mai mult gloria măruntă sau gloriola, din care îşi fac un apanaj unele personagii de proporţii reduse prin multiple calcule egoiste de satisfacţie vanitoasă; pe când Tarde a privit gloria aceea, care trece peste preocupările meschine ale unui individ. In gloria, aşa cum a văzut-o Tarde, o societate întreagă ia conştiinţă deplină de sine şi ea se identifică oarecum în ţelurile sale cu o mare personalitate care radiază gloria cu o mare strălucire. In cazul acesta, gloria îndeplineşte un rol adânc social2). Ea devine, prin oamenii excepţionali asupra cărora se coboară, făuritoarea însăşi a ordinei sociale în orşice ţară, unde contrazicerea sau antinomia este prea mare între judecăţile de amor propriu local al grupurilor sociale sau regiunilor.
Ordinea socială nu se poate ajunge decât prin înlăturarea dispreţului reciproc multiplu şi certurilor, rezultate de aici.
Soluţia acestei stări de lucruri instabile n'a fost totdeauna decât datorită gloriei. Aşa pune chestiunea Tarde în opera sa La Logique Sociale. Căci mai ales ceeace sfâşie o societate nu sunt atât orgoliile individuale, ci orgoliile colective locale, ceva cum ar fi nişte patriotisme locale ipertrofiate. Ce face atunci gloria şi ce este faţă de ele? «Gloria, spune Tarde, este orgoliul prodigios al unui singur om, îndoit şi însuşit de admiraţia celorlalţi al căror orgoliu, prin aceasta chiar, se înalţă sau tinde să se înalţe la nivelul său» 3). Iar mai departe : «O autoritate glorioasă, puternică şi respectată, spre care se îndreaptă toate privirile, este singura împăcare posibilă a amorurilor proprii antagoniste, fie individuale, fie colective». Iată de ce gloria este acel drum mare larg deschis printre îngustimile micilor orgolii, în care acestea se pot împăca sau linişti ca In singurul lor teren de conciliere. Ea este culmea, din care privite şi spre care privind micile orgolii dispar sub lumina prestigioasă a gloriei, spre a face loc orgoliului unic, care le -a contopit şi
1) Vezi colecţiile 1933 şi 1934 ale * Societăţii de mâine».
2) Asupra acestui aspect al gloriei la Tarde a atras atenţia şi d-1 M. Balea: Introducere tn Sociologie pag. 46.
3) La Logique Sociale, pag. 116, Alean 8 sd. 1898.
în care s'au topit. Ea este un sanctuar, în care societatea ia conştiinţă de sine, este un mijloc de manifestare a conştiinţii sociale, cel mai definit mijloc de exprimare a acesteia.
De aceea poate, să adăugăm aici, dacă ne-am găsi în contact cu un asemenea om glorios se naşte în noi un sentiment de siguranţă, de linişte, isvorîtă din conştiinţa că o forţă masivă, o autoritate prestigioasă stă în jurul nostru. In ea găsim oarecum echivalentul societăţii întregi, din care facem parte şi de care nimic nu ne poate desprinde... Dar pentru ca această fuziune intimă să devină posibilă, se cere ca în admiraţia, pe care societatea i-o dedică, ea însăşi să se împărtâşiascâ din opinia ce omul glorios o are despre sine. De aceea Tarde spune: «Când mulţimea admiră şeful său, când armata admiră generalul său, ea se admiră pe ea însăşi, ea-şi însuşeşte înalta opinie ce acest om o dobândeşte despre sine însuş şi care radiază ca mândrie de rasă sau de geniu pe fruntea unui Ludovic XlV-lea sau unui Cromwell, a unui Alexandru Sau unui Scipion, chiar şi a unui tribun oare care. Această admiraţie unanimă este alimentul acestui orgoliu, ;• precum şi acest orgoliu a fost foarte adesea is-vorul prim al acestei admiraţii.
Ea şi el cresc si descresc paralel *)... Poate că e deajuns acest citat numai, spre a confirma ceeace spuneam mai sus că, astfel înţeleasă, gloria este un focar de convergenţă al conştiinţelor, care-şi dau seama de înalta autoritate ce planează deasupra lor a unui om, conştient la rândul său că el nu este singur pe culmea orgoliului său, ci este înconjurat de admiraţia unanimă a conştiinţelor, care se reflectă in el. lată de ce trebuie să ţinem seama de aspectul social al gloriei şi de ce Tarde, spre a pune în evidenţă importanţa capitală ca fenomen social a gloriei o compară cu fenomenul psihologic al conştiinţii. De aceea, pentru el, «La origina.so-cietăţilor şeful este eul social» 2), căci el monopolizează atunci toată gloria în favoarea sa. Nicăieri nu se vede mai bine decât aici importanţa gloriei ca fenomen social şi cum ea este «polarizarea speranţelor şi orgoliilor
1) La Logique sociale pag. 116. 2) La Logique sociale pag. 117.
individuale» 1). Aici se vede mai bine cum gloria şefului apare ca un consemn unanim de împăcare sau conciliere a micilor orgolii, alimentate prin contrazicerea judecăţilor de amor propriu local. Dar şi în istorie acest consemn poate fi atribuit unui Ludovic XIV, unui Cromwell, etc. In tot cazul, rezultă de aici că această conciliere, care este opera socială a gloriei, — după Tarde — nu este alt ceva decât o suspendare sau încetare a conflictelor de opinii individuale sau colective, o încetare a unei multiple hărţuieli de opinii, care toate vor să fie preponderante. Starea aceasta nu încetează decât atunci când un om, un şef dă prilejul, oferă rarul privilegiu ca o societate sau un popor să. accepte ca indiscutabilă înalta opinie ce-l însufleţeşte şi în care ea se recunoaşte spontan. Atunci numai opiniile multiple dezarmează, căci se ridică deasupra lor o opinie, care le concentrează şi îmbină armonios2).
Iată dece gloria este un efect al opiniei publice, un efect rar, dar totuş capital, acolo unde apare, în viaţa popoarelor. Gloria se întreţese prin firele răsfirate la infinit ale opiniei publice şi, dacă putem vorbi de un individ glorios, care la capătul atâtor sforţări personale a ajuns în posesia gloriei, s'o facă a sa, nu mai puţin ea nu se poate concepe izolată în individ de opinia publică, singura care conferă gloria. Aceasta este atât de adevărat încât concepţia lui Tarde pare a găsi o confirmare neaşteptată în studiile îndreptate mai târziu şi destul de recent asupra vieţii sociale la primitivi. Să arătăm numai în treacăt — spre a nu ieşi prea mult din subiectul nostru — că în societăţile primitive rolul prepon-derant revine adesea magicianului, care este şeful grupului şi-şi asumă toate puterile în grup. E destul să amintim aici studiile astăzi clasice în multe privinţe ale etnologului englez Frazer3), care a studiat între
1) La Logique sociale pag. 118. 2) Starea aceasta s'ar putea compara pe
drept cu răgazul sau armistiţiul, intervenit în răsboiul dintre grupuri sau popoare. In armistiţiul prilejit de gloria aceasta la un popor sau grup social, el se poate contempla în voie, căci răsboiul intern de opinii a încetat...
3) In trad. franceză —Le Eameau d'or,— Les origines magiques de la royaută, etc. O&eUthner),
$04 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
altele originile magice ale regalităţii, deoarece regele n'a fost altul în originile sociale decât acest magician primitiv. După el, problema a fost reluată de alţii, cum e şi sociologul francez Davy1). Dar iată că faptele vin a dovedi că, în aceste societăţi primitive, rolul opiniei nu este mai puţin vădit, spre a explica situaţia excepţională, pe care magicianul o dobândeşte în grupul său. In această privinţă avem şi mărturia a doi sociologi francezi contimporani cu o deosebită autoritate în acest domeniu, Hubert şi Mauss. Ei spun că «opinia creiază pe magician şi influenţele ce el făureşte. Graţie opiniei el ştie tot şi poate tot*2). Iar icoana, pe care grupul şi-o face despre magician *este alcătuită dintr'o infinitate de se zice şi magicianul n'are decât să semene cu portretul său*3). Iar pe de altă parte puterea magică a magicianului este deţinută dela forţe supranaturale, spirite şi puteri care «u'au fiinţă decât prin consesul social, opinia publică a tribului. Magicianul urmează acesteia, faţă de care el este tot odată exploatator şi sclav*4)-
Nu e nevoe să insistăm, căci dacă magicianul este omul cel mai în vază într'o asemenea societate şi este şef necontestat, faptul se explică prin aceea că el monopolizează — cum spunea Tarde — toată gloria pentru el şi gloria i-o conferă opinia.
De altfel, gloria s'ar putea înţelege — şi tot sub aspect social — ca extinsă şi într'alte domenii decât cel al acţiunii, latură pe care o vede mai ales Tarde. Gloria atribuită unor personalităţii în domeniul gândirii şi al artei nu este de altă natură, ea derivă tot din opinie. Se întâmplă chiar mai mult aici ca opinia, care conferă gloria, să nu emane direct decât din cercuri restrânse. Numai acestea sunt în stare să-şi dea seama prin. ele însele de valoarea operei de gândire sau de artă. Nu mai puţin însă opinia celorlalte — a profanilor în materie — întră ca un factor în atribuirea gloriei. Când faima unui om de ştiinţă ca Einstein se răspândeşte, foarte puţini sunt aceia, care direct şi prin ei înşişi şi-au făcut o opinie despre înaltele lui preocupări. Ceilalţi — oamenii ne-
1) Des clans aux Empires (în colaborare cu Moret) ed. La Renaissance du Livre 1923.
2) Esquisse d'une theorie generale de la magie (Ann6e sociol. pag. 36. An. 7) Alean 1904.
3) Esquisse.pag. 29 —3. Melanges d'histoire des Religions pag. 186 ed. II Alean 1929.
4) Cf. şi 1). Essertier : Les formes in-ferieures de l'Explication pag. 151—158 •Imn 1927.
competenţi — sunt reduşi a crede pe cuvânt pe cei dintâiu, şi a accepta o opinie, pe care numai aceştia au avut toate elementele să şi-o formeze direct şi nemijlocit. Opinia mojorităţii sau a celor mulţi este numai o derivare din prima şi ea s'a format indirect şi mijlocit. Căci ce poate pricepe orce profan din calculele aride ale unui mare matematician?
Nu mai puţin totuş, gloria acestuia este un reflex al fuziunii dintre opinia de primul ordin cu cea de al doilea ordin, derivată din ea şi obţinută prin derivare, o fuziune între înalta opinie — am zice, care pluteşte acolo sus în sferele abstracţiunii şi opinia curentă, care gravitează în jurul primei. Opinia curentă, deşi simulează numai opinia aceea înaltă, ea-şi însuşeşte totuşi atributele esenţiale ale orcărei opinii în sensul de a pitea creia o sferă de strălucire şi radiere, proprie gloriei unui om. La fel ar fi cu gloria unui gânditor — spre a vorbi tot de un contemporan — cum este Bergson...
Tot ce trece peste marginile actualităţii pare a fi pierdut orce legătură de contact cu opinia publică, este ceva care a ieşit din conştiinţa publică. Pentru aceasta e nevoie fireşte ca mereu alt obiect să intre în sfera actualităţii şi de aceea opinia publică este schimbătoare. Dar poate chiar însuşirea aceasta a ei de a fi schimbătoare, fiindcă ea exprimă mereu ceva nou, o lipseşte de continuitate. De aceea când cineva vrea să prindă mai bine caracteristica opiniei publice, o face de obiceiu punând-o în contrast cu tradiţia, care înseamnă în primul rând continuitate. Nicăieri mai bine ca în opoziţia aceasta faţă de tradiţie nu s'ar arăta ce este în fondul ei opinia publică. Daca tradiţia este continuitate, opinia publică ar fi un mănunchiu de momente discontinui, care-şi găsesc în ea expresia adecuată Am văzut totuş că, până la un punct, opinia publică — cel puţin indirect prin mijlocirea gloriei— înrâureşte mersul societăţii în chip continuu şi durabil. Gloria face ca starea de acord în conştiinţe sa dureze mai mult graţie acelei atmosfere de radiere, sub prestigiul căreia societatea trăieşte concentrată. Acesta e şi rezultatul, la care ne-a dus expunerea concepţiei despre elorie, care altfel ar fi părut că iese din cadrul nostru.
Vrem însă să notăm aici şi o vedere deosebită asupra opiniei publice, aceea a sociologului american-Cooley. Pentru acesta opinia publică este un
proces organic mai curând decât o stare de acord sau înţelegere asupra unor chestiuni actuale. El vede în opinia publică o desvoltare complexă totdeauna în continuarea trecutului şi niciodată ceva simplu şi care se unifică parţial din timp în timp în vederea unei acţiuni definite.
Este ca şi într'o dramă, spune Cooley, iar procesul este de natura unei drame, la care mai multe caractere participă într'o unitate variată de acţiune *).
Prin urmare, după Cooley, avem aface în opinia publică cu un proces de desvoltare totală şi nu numai cu un proces de suprafaţă, în care se înregistrează manifestările sporadice ale societăţii. In loc de vederi fragmentare, avem în opinia ' publică un proces de unificare continuă. In felul acesta, opinia publică ar fi un proces, care se integrează în mersul societăţii şi care nu e lipsit de continuitatea, pe care o atribuim de obiceiu numai tradiţiei.
După această analiză, în care am desprins principalele aspecte ale opiniei publice, credem a ne da seama de complexitatea procesului şi importanţa lui pentru viaţa socială, ceeace am urmărit prin încercarea de faţă. De sigur, din analiza aceasta chiar putem vedea că se ridică şi alte chestiuni, care ar fi trebuit tratate. Printre ele ar fi chestiunea raporturilor dintre opinia publică şi elitele sociale. Iar această chestiune s'ar putea insera în cadrul altei chestiuni de cea mai mare importanţă cu privire la factorii opiniei publice. Chestiunea factorilor opiniei publice este prea importantă, spre a fi tratată incidental, dacă ne dăm seama mai ales de rolul considerabil, jucat de presă în zilele noastre. Dacă am spune numai atât — şi ar fi suficient spre a măsura importanţa acestuia — că rolul factorilor personali în formarea opiniei publice scade mereu şi creşte în schimb rolul acestui factor, care este presa. Omul politic de astăzi — şi aceasta este semnificativ — este adesea şi un jurnalist de amploare sau a trecut prin rândurile jurnalismului.
Sunt acestea chestiuni, care ar cere o tratare deosebită şi care s'ar putea întreprinde dupăce-am determinat domeniul de funcţionare al opiniei publice.
CONSTANTIN SUDEŢEANU
1) Cooley-Social Procesa pag. 378 — 380 ed. Scribner's Sons New-York 1927.
205 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA T>E MÂINE
SATE, ORAŞE, REGIUNI
Flagelele satelor In două sate pe Valea
tVfurăşului de jos Astă vară am poposit la Săvârşin
atras de parfumul îmbătător al trandafirilor din grădina minunată a medicului dr. Romul Coţoiu, unul dintre puţinii intelectuali care preferă să trăiască izolat, departe de noroiul meschin al politicii. E modest, bun, gospodar, a avut posibilităţi de a parveni, totuş a rămas idealist jert-findu-şi anii frumoşi ai vieţii pentru a ajuta pe cei mulţi, uitaţi până şi de Dumnezeu.
Pe noi în Ardeal ne rod patru flagele: sifilis, tuberculoză, alcoolism şi incultură. Victimele sunt secerate de cele prime trei având prea eficacele ajutor al flagelului din urmă fără de care cele trei ar deveni inofensive.
Precizez însă că până când biserica prin organele sale în imediat contact cu populaţiunea rurală va susţinea, că sănătatea poate să fie redobândită fără concursul unui medic, — ca şi când o roată frântă a carului n'ar necesita intervenţia rotarului, — până atunci o ameliorare în detestabila stare actuală a igienei publice nu e posibilă.
Iubirea semenului, iubirea deaproa-pelui, iubirea necăjitului este cel mai solid piedestal pe care putem clădi fericirea.
Intr'o zi sosesc nişte ţărani cu ordin dela un senator (al cărui nume nu merită a fi notat) ca să poftească d. doctor până la Lupeşti, deoarece a intrat holera în sat. Cu această ocazie am ţinut să însoţesc pe omul care îşi făcea datoria. Am luat cu noi şi pe compozitorul Cornel Givulescu.
Distanţa de 18 km. am parcurs'o cu o drezină pe o linie îngustă, dusă de un cal slab căruia îi trebuiau a-proape proptele ca să-şi menţină echilibrul.
Pe vale, un peisaj cu nuanţe diferite se legăna pe undele unui părău de cristal.
Case sărăcuţe pitite sub umbra pomilor din grădini păreau corăbii apucate de valuri pe mare.
Spiritul fin de ironie al compozitorului se lovea de suiâsuri şi de re-plicele tăioase ale medicului.
Cel mai ,pitoresc colţ de oprire e satul Pârneşti, poate unic în ţara noastră prin felul de convieţuire a
locuitorilor. Românii trăesc în concubinaj cu ţiganii, nu există nici o familie cu sânge curat românesc.
Privind realitatea cu atenţie rămâi uimit cum degenerarea a putut lua proporţii aşa de mari. Locuitorii păstrează câteva obiceiuri româneşti prin tradiţie, parte împrumutate dela ţigani, fiind crescuţi chiar şi în spirit nomad. Sărăcia e chiriaşă în casa fiecăruia, toata mobila constă dintr'un pat, o masa şi cel mult două laviţe.
Lipsă de higiena, nehrăniţi bine, copiii în cea mai mare parte ofticoşi, reprezintă o întreagă tragedie.
Peste deal de Pârneşti la lVs km. e. satul Lupeşti aşezat pe şapte coline (Roma în miniatură).
Caracteristica acestei comune e că până în prezent fiecare colină e stăpânită de o singură familie, cu origină veche după cum urmează:
Dealul Lupeştilor cu familia Lupuţiu * Horgeştilor » » Gorga » Sereştilor » > Sere * Bugiuleştilor» » Bugi * Grozeştitor » » Groza » Moţeştilor > » Moţiu » Ţigăneştilor cu ţigani băştinaşi.
Din unele acte aflate în muzeul şcolar al părintelui Ion Tomuţa se poate constata în parte istoricul comunei dela 1500 încoace: cu 250 ani în urmă se afla situată cu 3—4 km. spre nord, în adâncul codrilor, ca dovadă se pot lua ruinile bisericii, pe locul numit Hutlâu.
Prin trecere de vreme familiile răzleţite simt nevoia de pământ, (erau 8 familii de iobagi şi 6 familii de jeleri cari erau mai puţini decât iobagii, aceştia nea vând loc de casă sau pământ).
Chiar prin 1770 Măria Terezia ordonă mutarea familiilor pe cele 7 coline.
Odată cu revoluţia lui Horia s'au refugiat aci mai multe familii de origină din Vidra de sus cari au rămas şi formează familia moţeştilor.
Comuna în vechime era proprietatea câtorva nemeşi cu reşedinţa la Vărădia.
Actuala biserică este clădită în anii 1785—86 din bârne, de trei moţi.
Muzeul şcolar este înzestrat cu obiecte de artă de mare valoare şi îşi datoreşte existenţa d-lui Ion Tomuţa, care a muncit cu râvnă la înjghebarea lui timp de 26 ani.
Printre altele subliniem: O colecţie de sfeşnice; scaun pentru
evanghelie; colecţia de potire, unul din lemn ce datează de prin sec. XV, unul din tinichea, iar ultimul din cositor; o cădelniţă în stil bizantin, cununi de alun înfăşurate în pânză albă foarte vechi, miruitorul, sigilul bisericii cu hramul M. M. Gheorghe din 1832; un plug de lemn; un manuscris al of. parohial greco-oriental din anul 1783 în care : «să înştiinţează toată gloata iobagilor să fie în ziua de 18 Maiu la podul din com. Ilteu, spălaţi fără câlţi şi scaeţi în par, că va trece Augustul împărat Iosif I I pe acolo» ; mai multe obiecte dela Sarmiseghetuza; secţia numismatică cu diferite piese vechi etc , etc.
Dacă în fiecare comună ar exista un asemenea muzeu, s'ar păstra nenumărate comori ale neamului nostru cari zac îngropate.
Prezentându-se la consultaţie, bolnavii din Lupeşti în număr de 7, medicul constată: unul avea durere de măsele, o femee era gravidă, altul avea râe, unul bolnav de oftică, ceilalţi sănătoşi, şi nici un caz de holeră.
In ţara noastră orice potentat îşi poate face de cap, având minte obtuză. Şi ca ales al poporului, fără a fi în drept, comite multe şicane, uneori fiindcă un slujbaş al statului nu împărtăşeşte aceleaşi păreri politice.
După consultaţie ne-ani dus în pădurea din marginea satului unde am prânzit cu cele două famili, nedând importanţă prea mare eroului din Ca-ragiale, învăţător in pensie, senator şi îmbogăţit din politică.
încântat de freamătul frunzelor am rugat pe d-rul Coţoiu să-mi spună ceva despre «medicul de plasă»:
«Pentru a fi medic de plasă trebue să fii un om bun. Principiul: trăeşte pentru cei cari sînt mai necăjiţi şi mai lipsiţi decât tine. Oameni au fost, oameni sunt, oameni vor fi, diferenţierea lor de celelalte fiinţe depe pământ zace nu în iubirea instinctivă, ci în diferenţierea iubirii, în iubirea conştientă.
Iubesc nevasta pentru o şuviţă, iubesc copiii pentruce am dat, iubesc părinţii pentru cele primite, iubesc prietenii pentru ideile schimbate, iubesc pe toţi pentrucă există iubire, iubesc viaţa pentrucă ea înseamnă inoirea eternă faţă de moartea distrugătoare».
Un cântec depărtat de fluer picura pe streşini de suflet tristeţea unui popor.
TON TH. ILEA
206 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
Atitudinile politice ale celor doi mari Mocionii; Andrei şi Alexandru — (Urmare şi sfârşit) —
«Numai o naţiune care ştie a se lupta pentru libertatea sa o merită, dar o va şi poseda întreagă». Trebue să înceteze «tabloul tragic... să vedem, cum capacităţile noastre cele mai bune află încă şi astăzi de compatibil cu marele nostru interes naţional a nu denega sprijinul lor — deşi nu în chestiune de naţionalitate, dar în celelalte chestiuni politice uneia sau alteia dintre partidele politice străine, a se angaja cu una sau alta dintre acelea, cari partide, deşi între sine contrare neîmpăcate în toată privinţa, faţă cu pretenţiunile legitime ale naţionaliştilor sunt însufleţite de acelaş spirit şi formează o falangă compactă, când e vorba de a denega acestora recunoaşterea legală a drepturilor lor inalienabile. Desbaterea chestiunii de naţionalitate a trebuit să nimicească şi cele mai din urmă rămăşiţe de îndoială în această privinţă.
«Duioasă constatare aceasta, la care fireşte de vrem să fim juşti, n'avem să uităm acele sute de dificultăţi care ni se opun; dar şi mai puţin ne este iertat să uităm pericolele cele multe, cari atacă serios existenţa şi onoarea noastră naţională».
Sub impresiunea puternica, ce o avu această scrisoare deschisă în opinia publică, la toţi românii de bine, conferinţa naţională din Timişoara, în 7 Februarie 1869, a fruntaşilor români din Banat şi Crişana (părţile un-gurene), activi pe arena luptelor parlamentare; pe când cei din Ardeal proclamă în congresul dela Miercurea, în în 22 Februarie 1869, pasivitatea politică, hotărî — la propunerea tânărului Alexandru Mocioni — înfiinţarea şi organizarea «unui partid naţional de sine stătător, ai cărui membri adecă să nu fie angajaţi cu nici un alt partid politic, din cele deja existente».
Se vota, nu fără opoziţie, şi programul politic, compus şi susţinut în conferinţă de Alexandru Mocioni, al partidului înfiinţat, şi organizat în frunte cu Alex. Mocioni, care program e temelia celui din Arad (1872), elaborat şi susţinut tot de Alex. Mocioni, înfluienţând şi pe cel din Sibiu (1881), care închiegă întreg neamul românesc de sub stăpânirea maghiară într'un partid unitar, într'o solidaritate naţională impusă de constelaţiunile politice ale vremurilor.
In epoca de deprimare, zăpăceli şi disensiuni din sânul comitetului memorandist al partidului, a crâncenelor răs-bunări şi persecuţiuni, ce se descărcară asupra lui după prezentarea momorandului la Viena 28 Mai 1892), culminând în procesul memorandului (1894) şi disolvarea partidului naţional, — prin ucazul din 16 Iunie 1894 al ministrului de interne Hieronymi Carol, — Alexandru Mocioni e stâlpul puternic şi neclintit, apărătorul cu autoritate al partidului naţional, periclitat în existenţa lui. înălţimea morală şi spirituală, claritatea cristalină a concepţiilor şi punctelor sale de vedere şi tăria caracterului său cădeau greu în cumpănă. Intransigenţa şi francheţa declaraţiilor politice, ce le făcu în acest răstimp impunea prietenilor şi duşmanilor deopotrivă. Ele îşi avură efectul lor' binefăcător de îmbărbătare şi menţinere a moralului obştesc la înălţimea clipelor istorice.
In declaraţia ce o publică, la 3/15 Septemvrie 1899, în «Tribuna» enunţă dogma politică, în sensul căreia partidul naţianal român, în care se manifestă poporul român din patrie, ca factor politic, există. Există în duda duşmanilor, în ciuda tuturor măsurilor volnice şi ilegale. Există cu toate că i-se proclamă din partea con
trarilor neexistenţa. Există cu toate că i-s'a creiat o situaţie de ex lex. Există în butul tuturor opintirilor duşmănoase, pentrucâ el este efluxul voinţii unui întreg popor conştiu de sine, unui popor viguros şi sănătos, unui popor hotărât a lupta pentru drepturile sale, unui popor solidar în lupta sa pentru existenţa sa etnică naţională.
«Partidul naţional român există şi va exista. Pentrucâ deşi guvernanţii noşti — cu toţi aliaţii lor conştienţi şi inconştienţi — vor sâ-l distrugă, nu-l vor distruge, căci nu există putere pământească, care ar fi în stare sâ-l distrugă, afară de noi înşine. Iar noi nu voim sâ-l distrugem, ci din contră pretindem să i-se redea libertatea de acţiune confiscată prin volnicie».
In scrisoarea ce o adresă, în 12 Iunie 1899, preşe-dintelui pa1ftOTiluT,**'DK "î8aTrTlalpu7 scrîeT"«Taf ce" priveşte prevenirea pericolelor, ce ameninţă partidul naţional, unicul paladiu, în contra acestora poate fi după convingerea mea fermă numai şi numai ţinută corectă a membrilor partidului naţional. Această ţinută clară şi hotărâtă, după care fiecare aderent sincer al partidului — fără a părăsi terenul legal — constituţional, baza luptei noastre naţionale — priveşte în situaţiunea critică de astăzi, de prima şi cea mai sacră a sa datorinţă —a ţinea cu toată •tăria sufletească la dogma politică, în înţelesul căreia partidul naţional, deşi de fapt împiedecat în libera sa mişcare prin cunoscutele ordinaţiuni ministeriale anticonstituţionale,— de iure sustă şi astăzi în întreaga sa organizaţie neştirbită... Avem să susţinem cu toată tăria sufletească, prin rezistenţa pasivă, bazele de drept ale partidului naţional, stând fiecare: prezidentul, comitetul, delegaţii şi fiecare membru singuratic al partidului, la postul său, rezolut a nu-l părăsi sub nici o împrejurare, a nu se micşa din loc, ca şi un regiment comandat la un post expus, stă nemişcat sub ploaia gloanţelor, până când poziţiunea periclitată şi atacată — libertatea de acţiune a partidului — va fi revendicată şi salvată...»
Ce priveşte relaţiile partidului naţional român, şi în deosebi ale lui Alexandru Mocioni, cu partidul democrat maghiar, de sub conducerea lui Daniil Ira'nyi, E. Simonyi şi Iosif Madar^sz, ele se reduc la următorul episod din luptele noastre politice. Legea de naţionalităţi a lui Deăk F. (1868), pe care deputaţii naţionalişti români şi sârbi şi distinsul reprezentant al rutenilor, Adolf Dobrazansky, o combătură cu multă temeinicie şi demnitate, iar când se intră în desbaterea ei specială părăsiră demonstrativ incinta camerei, nemulţumi adânc popoarele nemaghiare. Această lege, menită să împace naţionalităţile neexecutată înăspri tot mai mult raporturile dintre maghiari şi popoarele conlocuitoare. Consecinţele ei funeste pentru viitorul Ungariei le prevăzură şi democraţii maghiari, a căror ideologie, cât timp nu-i înghiţi şi pe ei — cu excepţia lui Ludovic Mocsări — molochul şovinismului şi al intoleranţei de rasă, se apropia în unele chestii din punctul de vedere al reprezentanţilor naţionalităţilor, militanţi şi ei pentru un sistem de guvernare democratic.
Despre încercările de apropiere între democraţii maghiari şi clubul deputaţilor români şi sârbi, ziarul contimporan «Albina», în numărul din 12/24 Martie 1870, ne descoperă următoarele:
In şedinţa din Noemvrie 1869 a clubului deputatul Alexandru Roman raportă, că deputatul Irănyi, conducătorul de frunte al partidului maghiar de stânga ex-
207 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DX MÂINE
tremă, doreşte o apropiere între partidul său şi clubul deputaţilor naţionali în che8tia naţionalităţilor. Alexandru Mocioni confirmă cele relatate de Roman, adăogând, că fruntaşii acelui partid doresc, ca o delegaţie a clubului să se întrunească cu delegaţii lor şi să încerce stabilirea unui program comun.
Clubul deleagă pe Iosif Hodoş, Dr. Svetozar Miletici, şeful sârbilor radicali, şi pe Alexandru Mocioni, ca să confereze cu delegaţii partidului democrat maghiar; D. Irănyi, E. Simonyi, E. Kăllay şi Iosif Madarâsz, «reco-mandându-li-se de bază a combinaţiilor; Proeclul deputaţilor naţionali în cauxa de naţionalitate».
Delegaţii ţinură «nenumărate conferinţe, la cari luând de bază amintitul proect de lege în cauza naţionalităţilor, l-au desbătut din punct în punct, din paragraf în paragraf şi — după cum se afirmă — Pau primit aproape peste tot în părţile sale esenţiale».
«Pe cât comisiunea înainta mai mult în opul său şi
se opintea mai mult a ajunge la rezultat, neodihna în asemenea măsură se observa în partea contrarilor, iar când înainte cu două săptămâni resuflă că combinaţia a succes, pe contrarii noştri dela putere îi cuprinse o adevărată furie».
Pătrunzând în publicitate — printr'o indiscreţiune — acordul stabilit, democraţii maghiari deveniră ţinta unor atacuri vehemente şi pătimaşe din partea deakiştilor şi a presei şoviniste maghiare pentru atitudinea lor nepatriotică de a pacta cu naţionaliştii români şi sârbi — trădători de patrie.
Sub presiunea opiniei publice maghiare revoltate proec-tul elaborat de comisia mixtă nu mai trecu prin şedinţele plenare ale celor două partide şi încercările de apropiere şi împăcare eşuară pentru totdeauna.
Primiţi, Domnule Director, asigurarea sentimentelor nestrămutatei prietenii ce V'o păstrează
Dr. TEODOR BOTIŞ Rector
Jurnal de i a rnă
Toamna a murit spânzurată de ultima frunză cărămizie a unui copac din Cişmi-giu. Iarna a venit ghemuită în nămeţii de barbă ai bietului Moş-CrSeiun. Şi odată cu iarna a venit pacea —aşaselauoă matadorii guleraţi dela Geneva. Mitralierele, tunurile şi puştile vor rămâne m of Iu ie, să fluiere copiii pe ţevile lor caraghioase şi inutile ea romanele lui Mihalache Drago-mirescu. Nu vom mai avea războaie. Pământul s'a săturat până peste cap de atâta sânge băut in decursul mileniilor. Dacă l-ar tăia cineva felii, cum tai o lubeniţă coaptă, ar ieşi la iveală miezul cald şi roşu, ca flamura ultimului idjal uman. Deaceea popoarele au hotărît să fie pace. Şi, ca să se isprăvească odată cu imensele grămezi de muniţii, fiecare individ va primi un carta-boş confecţionat dintr'o ţeava de tun umplută cu şuncă du pe spinarea revizioniştilor. Carnea din sarmale va fi alcătuită din gra-nate, iar cozonacii vor fi împănaţi cu stafidele proectilelor şi aroma de scorţişoară a gheocilor de gloanţe, vor face deliciul onor public consumator. Oăpăţâni de berbeci hit-lerişti la tavă, bocancii batalioanelor de asalt în maioneză de explosibile şi alte multe bunătăţi, vor fi servite prompt —la domiciliu. Şi după ce toată omenirea se v : îndopa cu aceste mâncări de pomină, fiecare va fi parfumat cu gaze asfixiante şi va pleca — fără întoarcere — în vizită la cimitirul sau şanţul cel mai apropiat şi adânc. Şi pacea va veni, eternă şi de ghiaţă.
Iarna artistică şi literară nu e mai puţin interesantă. Vitrinele oftează pe înfundate sub mormanele de suflete sfârtecate între pagini de cărţi. Pe deasupra, au venit călări pe băţ ori cu traista şi ciubotele la spinare regimente de Moş-Crăciuni cu bărbile de vată şi capete hilare de ipsos. Cabotinii de geniu, adică amanţii clandestini ai doamnelor şi domnişoarelor Muze, se plimbă rar —• cocostârci romantici — măsurând veşnicia gândurilor pe străzi periferice şi desfundate sau fumează chiştoace, cu nasul lipit de geamul vitrinelor doldora de păpuşi, cu pălăria pe ceafă sau năpustită pe ochi — după apele necazurilor în cari se scaldă boemul — şi eu gulerul trencicotului ridicat zid la ceafă împotriva gerului. Iată pe bunul meu prieten, sculptorul Alexei Poppa, băiat cu tot firmamentul cocoloşit în fundul pălăriei, cum se plimbă tacticos dela uşe până la soba de tuci adormită buştean. Artistul e îmbrăcat într'un raglan de o culoare nepermisă literaturii şi mai
ales picturii, picioarele se lăfăie în nişte pantofi lungi, fără tocuri şi cu boturile lăbărţate întoarse în sus, ca bărcile vechi trase pe nisip. Bastonul nelipsit, atârnă de braţul adus elegant cu palma pe inimă. Când vezi pe Alexei cu rnglanul Infoiat şi cu bastonul, e imposibil să nu-ţi fulgere un gând : ăsta e un artist! Şi Alexei, în adevăr, e un artist. _ Alaltăieri, Alexei vine vesel spre mine, cu raglanul arţăgos, pălăria proptită pe urechi şi pe greabănul nasului şi cu bastonul la butonieră.
Ştii, am căpătat de lucrul îmi spune el. Văzându-mă sceptic, începe o serie de
mărturisiri senzaţionale. I soctorul Trifu i-a comandat un bust de marmură pentru un membru al familiei.
Dealtfel, chiar Trifu e un artist, îmi spune Alexei. E un magician al canulei duble şi al siringii, un savant, un enciclopedist. Printre cei o sută de clienţi zilnici, are şi o turmă de pictori, sculptori, zugravi de biser ci şi caricaturişti. Nu mai vorbim de cuvioşi călugări, maici schivnice şi ofiţeri. Intre două operaţii, doctorul face o incursie prin secolul lui Pericle, Renaşterea italiană, discută pe van Gog sau Proust. Pacientul pleacă la urmă. cu certificat de sănătate şi diplomă de profesor universitar.
— Straşnic om, Trifu ăsta! se minunează Alexei.
Alexei e un tânăr cu baston şi cu talent. Are, însă, un mare păcat. Se îmbată turtă, pierde pompa şi roade capetele busturilor de ipsos. Cândva, sunt sigur, în loc de ipsos va roade pandişpan şi zaharicale. Va locui într'un palat din centrul Capitalei, va lepăda bastonul, fiindcă nu va mai avea nevoie să se apere de câinii maidanelor.
Două cucoane scriitoare, una bătrână şi plină de draci, alta tânără şi cu «nu ştiu ce şi nu ^tiu cum» erau cât p'aci să se ia de coafură la o şedinţă literară din Câmpi-neanu 40. Cucoana cea bătrână şi scriitoare — se laudă dânsa — a scris vreo două romane nevinovate. După asta, a chemat un poet tânăr şi jerpelit, 1-a îndopat cu ceai şi biscuiţi, i-a cumpărat ţigări şi lame de ras, i-a dăruit un rând de haine rămase dela răposatul soţ, ba i-a umplut şi portofelul cu câteva sutare. Portul cel tânăr şi jerpelit, convins a fortiori, s'a jurat cu peniţa prin toate gazetele că doamna Cutare a scris două cărţi geniale şi are nişte ceaiuri demne de muzeu. După asta, cucoana pe lângă mita literară dată poetului, s'a repezit in Damian — că e netuns — şi în scriitoarea cea tânără — că n'are talent şi ceai. Cazul va fi adu» la cunoştinţa S. 8. B.-ului, cari
va ridica peniţele scriitoarelor fără talent, tăindu-le şi limbile. Criticul din Câmpineanu va fi. însfârşit, fericit.
O carte njuă a răsărit timidă în vitrine. Romanul lui G. M. Vlădescu "Moartea fratelui meu* e trist ca ciulinii îngropaţi sub nămeţi. Coperta, făcută de Coca Farago, sugerează un plâns tăcut şi despletit peste suflete chinuite. Două siluete se preling, ca două flăcări, spre împăcarea de dincolo de viaţă. Cartea aceasta, apărută fără zurgălăii criticilor oficiali şi rahitici, va trăi solitară şi sfântă — chemare pentru oricine şi mângâiere pentru lacrima fratelui de oriunde.
Coea Farago a scris un roman *-Sunt fata lui Ion Oheorghe Antim». Tânăra poetă a Craiovei şi a nostalgiilor neîmplinite, a chemărilor fără răspuns şi a plânsului stins în pupile, debutează in proză cu o carte pe care o simţim a noastră şi o dorim biruitoare. Deasemeni, George Mihail-Zamfirescu ne va oferi o bucurie mai mult şi anume, tipărirea romanului «Sfânta Mare Neruşinare». Moş-Crăciun va face o surpriză tu-tulor amatorilor de literatură bună. Mihail Sadoveanu va grupa pe toţi scriitorii moldoveni în jurul său şi va tipări o remarcabilă revistă de literatură, critică şi artă. Va fi, în adevăr, cel mai însemnat eveniment al acestei ierni.
Ce noutăţi a mai adus iarna în Bucureşti ? Nimic sau aproape nimic. Aceleaşi jucării prin vitrine, aceleaşi explozii de lumini şi bucurie prin marile localuri de noapte. La periferie zâmbetile au pierit odată cu florile şi scaieţii. In cocioabele săracilor Moş-Crăciun nu va poposi nici anul ăsta, cum n'a poposit niciodată. Tot la periferie, în zilele de chef şi râpos, nevoiaşii îşi vor îngropa obrazul in cârciumi şi vor bea mult şi cu năduf, toată drojdia butoaielor şi a vieţii. Derbedeii, cavaleri cu freză şi batistă roşie, vor viola fetele cartierului pe lângă garduri, câini vor lătra speriaţi, haimanalele se vor junghia cu şişul, pe la spate, surâzând şi înjurând de mama. Cei rămaşi teferi, se vor duce la cinematograf.
Când iarna se va topi prin ududoaie, Delasocola va mai tipări un roman desuet, va chema un alt poet jerpelit şi-i va da ceai, gologani şi căciulă răposatului, după care tânărul va scrie o recenzie ditirambică în cinstea ultimului eveniment literar şi a primului dumicat înghiţit după două zile de foame. Şi toate vor fi ca mai înainte. Inima noastră va plânge pentru albul întins peste lume şi murdărit de ciubotele proştilor.
BOGDAN AMARU
208 ©B.C.U. Cluj
PROBLEME ECONOMICE
Situaţia, lipsurile şi perspectivele cooperaţiei în Ardeal I n Ardeal s'au desvoltat în decursul vremii trei cate
gorii de cooperat ive: româneşti, săseşti şi maghiare. L a Maghiari şi Saşi s'au bucurat de o desvoitare îm
bucurătoare atât cooperaţia de credit cât şi cea de consum. L a Români, înainte de răsboiu, s'a desvoltat numai cooperaţia de credi t ; cea de consum a prins rădăcini numai după răsboiu.
Spre a ne face o idee asupra înfăţişării celor trei categorii de cooperative, dau în cele de mai jos o situaţie comparativă a cooperativelor române, maghiare şi săseşti la 31 Dec. 1929, adică înainte de a isbucni criza bancară şi a c red i tu lu i :
Cooperaţia de credit Nr.
cooperativelor
415 187 270
Nr. membrilor
59.285 20.806 86.068
Nr. mediu de membru
pe unitate
143 111 318
La Români . . . . » Saşi » Maghiari . . .
Observăm: Românii au cele mai multe cooperat ive; vin apoi Maghiarii şi la urmă Saşii. In aparenţă situaţia este favorabilă Românilor. Raportând însă numărul cooperativelor la cel al populaţiunii respective, constatăm, că cea mai favorabilă situaţie o au Saşii cu 7 cooperative la 10.000 locuitori, apoi Maghiarii cu 3 unităţ i cooperative, iar la urmă Românii cu o singură cooperativă la 10.000 de locuitori.
I n ceeace priveşte numărul mediu al membrilor pe unitate cooperativă, în primul rând vin Maghiarii, în al doilea rând Români i ; Saşii vin numai în al treilea rând, deoarece cooperativele lor au cercul de activitate limitat la o singură comună, în t imp ce cooperativele române şi maghiare activează în mai multe comune, putând aduna astfel un mai mare număr de membri.
Mijloaeele financiare ale cooperativelor de credit
La Komani » Saşi . . > Maghiari
Capital Lei
55.984.000 1.347.000
23.786.000
Rezerve Lei
16.973.000 13.878 000 16.111.000
Depuneri Lei
117.863.000 232.693.000 217.411000
Datorii Lei
134.533.000 113.V86.000 57.057.000
Profit Lei
10.769.000 5.278.00" 3.877.000
Total Lei
326.842.000 '66 982.000 318.240.000
Iu procente
La, Români. » Saşi . . » Maghiari
«/o
16,8 0,6 7.2
% 4,5 3,77 5,5
% 36,1 63 43 68,3
42,2 3 1 , -17,8
% 3,4 1,44 1,2
% 100 100 100
In media pe cooperativa
Capital
La Români Saşi
" iari
Lei 134.902
7.246 88,096
Total mijloace financiare
Lei 787.571
1.962.460 1.178.666
Din situaţiile numerice de mai sus rezultă următoarele cons ta tă r i :
Capitalul cel mai mare, a tâ t în cifre absolute cât şi în cifre relative, îl deţin cooperativele române, apoi cele maghiare. Cooperativele săseşti deţin capitaluri mici, deoarece, membrii lor, având o răspundere nelimitată (sistem Raiffeisen), baza lor o formează mijloacele financiare streine (depuneri şi împrumuturi) .
In ceeace priveşte capacitatea de acumulare a depu
nerilor dela sate, vin în primul râud cooperativele săseşti, apoi cele maghiare şi la urmă cele române.
Rezervele reprezintă o cotă mică din totalul fondurilor, ceeace nu dovedeşte o stare sănătoasa, deoarece fondul de rezervă trebue sa garanteze într 'o proporţ ie cât mai mare fondurile s t ră ine ; fondul de rezervă este chezăşia solidităţii unei întreprinderi.
In privinţa totalului mijloacelor financiare avem de observat că, deşi cooperativele săseşti sunt mai puţine la număr, totuş, ele deţin cele mai multe mijloace; vin în al doilea rând cooperativele maghiare şi la urmă cele române. Se pune în mod logic problema sporirii mijloacelor financiare în cooperaţia română de credit, prin intensificarea depunerilor şi a solicitudinii Băncii Centrale Cooperative.
Cooperaţia de consum O înfăţişare comparativă a ituaţiei cooperativelor de
consum de asemenea este ut i lă : Nr.
î v r" N r - mediu de membri cooperativelor membrilor pe unitate
La Români 166 69
298
19.300 6.553
85.228
116 95
286
Se desprinde constatarea că, cel mai mare număr de cooperative îl au Maghiarii, apoi Românii şi cel mai mic Saşii. Cu toate acestea, Saşii au situaţia cea mai bună. Dacă raportăm numărul cooperativelor la cel al populaţiei, rezultă că, la 10.000 de locuitori Saşii au 3 unităţi, Maghiarii 3 şi Românii abia 0,y. Numărul cooperativelor române e mic, din cauză că mişcarea pentru înfiinţarea cooperativelor de consum române s'a început abia după răsboiul mondial, pe când la Saşi a început în 1905, iar la Maghiari în 18^8.
I n ceeace priveşte numărul mijlociu de membri pe unitate, avem de observat că primul loc îl ocupă cooperativele maghiare ; vin apoi cele române şi numai la urmă cooperativele săseşti. Explicaţia acestei diferenţieri este aceeaşi ca şi la cooperativele de credit.
Situaţia mijloacelor financiare prezintă înfăţişarea ce u rmează :
La Români . » Saşi . . , » Maghiari.
Capital Lei
11.809.000 320.000
15.000.000
Rezerve Lei
6.9i >2.000 2 442.000
10.800 000
Depuneri Lei
2.561.000
Datorii Lei
25.955.000 16.415 000 40.000.000
Profit Lei
386.000 1.050.000
Total
44.666.000 22.124.000 66.850.000
La Români. * Saşi . . » Maghiari
% 26,40
1,45 22,40
% 58,20 74.20 59,80
%
"î>4 1,60
% 100 100 100
In procente °/o "/o 15,40 — 11,04 11.67 16,20 —
Tabloul de mai sus ne arată, că numai cooperativele de consum săseşti primesc depuner i spre fructificare. Toate categoriile lucrează în mare măsură cu credite.
Procentu l rezervelor e mai mare la cooperativele de consum ca la cele de credit, deoarece sunt mai expuse riscurilor.
Cooperativele de consum maghiare şi săseşti au realizat profituri, pe când cele române au suferit pierderi , din cauză că au trebuit să se aprovizioneze cu mărfuri dela comercianţi, în condiţiuni desavantajoase, neavând
209 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
un magazin central de aprovizionare ca celelalte două categorii.
In ceeace priveşte cuantumul capitalului, cel mai mic îl deţin cooperativele săseşti. Ele sunt organizate după sistemul Eaiffeisen — cu răspunderea nelimitată a membrilor — având astfel posibilitate să lucreze mai uşor cu fonduri streine: credite şi depuneri.
In general toate categoriile amintite lucrează cu fonduri mici. Cooperativele de consum, mai cu seamă în timpuri de criză, când se restrânge consumul şi se reduc vânzările, e bine să lucreze cât mai mult cu capital propriu şi cât mai puţin cu mijloace străine, pe cari nu vor avea putinţa să le restituie la timp.
Cuantumul vânzărilor anuale
Lei Lei
La Români . . 119.685.000 720.000 » Saşi . . . . 62.798.000 765.000 » Maghiari . . 296.000.000 993.000
Suma vânzărilor anuale e mai mare la Maghiari; mai mică la Saşi; cea mai redusă la Români. Capitalul circulă: de 4, 5 ori la cooperativele de consum maghiare; de 2, 3 ori la cele săseşti şi române, ceeace este nesatisfăcător, deoarece nu se garantează un procent sificient de rentabilitate.
Prime de consum (risturne) au distribuit numai cooperativele săseşti: deci numai ele au respectat principiile rochdaliene.
In linii largi putem constata: cooperaţia de consum se menţine, dar cu mari greutăţi, la Maghiari, fiindcă are tradiţie, organizare, control (de 2 ori pe an la o cooperativă), vânzători pricepuţi şi depozit central de aprovizionare. Cooperativele săseşti decad din cauză că numărului lor este mic, sunt situate la distanţe mari una de alta, ceeace îngreunează aprovizionarea prin centrală.
Despre cooperaţia română de consum putem spune că ea tânjeşte, neavănd o conducere si administraţie pricepută, lipsindu-i în acelaş timp controlul sistematic şi magazinul central de aprovizionare.
Greutăţite zilei de azi, precum şi tendinţele de concentrare ce se observă în ţările Apusului, cu vechi tradiţii cooperatiste, de sigur că vor ridica în curând şi la noi problema concentrării tuturor cooperativelor de consum, fără deosebire de naţionalitate, în vederea unei mai bune organizări, prin înmulţirea forţelor. Consumatorii au un interes comun; deci se pot şi trebue să se uniască spre a-şi uşura condiţiile de iraiu. Numai concentrând forţele tuturor cooperativelor de consum din România vom realiza dezideratul suprem al cooperaţiei de consum: un regim integral cooperativ, îmbrăţişând toate manifestările vieţii economice şi înlăturând întreprinderile cu caracter exagerat speculativ.
In capitolul anterior am înfăţişat pe scurt situaţia cooperaţiei de credit şi de consum la 31 Dec. 1929, adică înainte de a isbucni criza şi de a se pune problema conversiunii datoriilor. Am luat anume această dată şi nu una ulterioară, care nu ne-ar fi redat o icoană normală a cooperaţiei, ci una bazată pe artificii.
Logic ar fi fost să amintesc şi de celelalte categorii de cooperative existente: producţie, forestiere, desfacere etc. Numărul lor este însă atât de mic şi desvoltarea atât de anemică, încât nu merită nici o amintire. Se cuvine să stabilim însă că, date fiind bogăţiile şi variatele sale posibilităţi economice, Ardealul oferă un vast
câmp de realizări cooperatiste, atât în domeniul producţiei cât şi în al aprovizionării şi desfacerii în comun. Chiar sistemul de cultură în industria agricolă e timpul suprem să se transforme în unul cooperatist, deoarece actualul regim al micilor gospodării agricole individuale se dovedeşte tot mai nerentabil şi mai necorăspunzător nouilor condiţii şi împrejurări social-economice.
Dacă nu s'a putut inaugura o exploatare şi o verificare în sistem cooperatist a bogăţiilor solului nostru, cauza trebuie căutată în inexistenţa unei acţiuni organizate, curagioase şi tenace. S'a scris şi s'a vorbit mult; s'a realizat însă foarte puţin. Am făcut mai mult cooperaţia vorbelor.
Viitorul necesită sistem. Vor trebui alcătuite monografii sociale şi economice ale judeţelor şi regiunilor, pentru ca activitatea cooperatistă să se încadreze armonic şi util cu diversele situaţii speciale locale şi cu interesele de ordin general. Apoi să nu se mai porniasca de la vorbe şi teorie, ci dela experimentări practice în diferite regiuni şi localităţi, cari au un trecut în realizările cooperatiste, deci există acolo o educaţie a poporului în spirit cooperativ.
Cu alte cuvinte educaţia cooperatistă a populaţiei să se facă în viitor prin mijlocul intuitiv al demonstraţiu-nilor practice.
O stabilitate şi o clarificare a regimului cooperativ de asemenea se impune. Regimul mixt — Stat şi iniţiativă liberă — este dăunător, pierzându-se prin aplicarea lui atât avantajele unui regim integral de stat cât şi acelea ale unui regim de complectă libertate şi autonomie. Fără o limpezire a situaţiei în această privinţă este imposibilă aplicarea adevăratelor principii ale cooperaţiei în structura şi activitatea unităţilor cooperative de grad inferior sau superior.
Statului ii revine misiunea de a da Centralei de import şi export caracterul ce-1 reclamă un regim de producţie şi desfacere în comun, transformând această instituţie în o bine organizată casă de export şi import, cu agenţii în străinătate, cu depozite de colectare şi desfacere în interior, spre a se creea astfel produselor româneşti, cât mai întinse debuşeuri în interior şi în afară. In forma aceasta s'ar înlătura din cale mulţi dintre intermediarii — importatori, exportatori, comercianţi— cari axi, prin metodele lor lipsite de onestitate dăunează vieţii economice naţionale, claselor producătoare şi consumatoare.
In vederea unei înviorări a vieţii cooperaţiei e nevoie de o întărire a puterii Băncii Centrale Cooperative, spre a putea inaugura o politică de largă finanţare a iniţiativelor cooperative creatoare.
«Naţiunea organizată» pe baze cooperatiste este unica deviza şi unicul mijloc în vederea dobândirii unei cât mai depline satisfacţiuni de ordin sufletesc, intelectual şi material în favorul celor mulţi şi harnici dela sate şi oraşe.
In acest scop vor trebui înlăturate din cooperaţie artificialul, biurocraţia, meschinăria şi interesele lăturalnice, cărora trebuie să le ia locul acţiunea sănătoasă, desinte-resată, realizatoare.
Cooperaţia nu va trebui să fie în viitor instrumentul în mâna nici unei grupări politice. De va fi nevoie, în vederea unei mai depline reuşite, va trebui sâ-şi creieze ea organismul, instrumentul politic de luptă şi de impunere.
Dr GHEOKGHE DKAGOŞ Profesor
810 ©B.C.U. Cluj
VIATA INTELECTUALA IN MARAMUREŞ
ECOURI MARAMUREŞENE Acţiunea tineretului
Tineretul român maramurăşan s'a angajat într'o frumoasă acţiune de muncă, pentru salvarea Maramurăşului. Grupat în jurul «Asociaţiei Presei din Maramureş» în ultimul an, a increstat pe răbojul activităţilor lui o serie de realizări frumoase.
Prin organul lui de publicitate «Graiul Maramureşului» singura gazetă românească din judeţ, care îşi menţine apariţia în condiţii bune, desbate toate problemele de interes general pentru plaiurile voevodale.
Dar nu numai terenul publicistic este ocupat de acest tineret. O frumoasă acţiune s'a întreprins pentru răspândirea culturii la sate. Aproape în fiecare duminică, un grup frumos ia contact cu viaţa satelor maramureşene.
Dupăce audiază sfânta liturghie, se opresc în mijlocul poporului, pentru a-şi desvolta programul. Alături de conferinţele cari dezbat în totdeauna câte o problemă ce frământă viaţa satului în care descind şi pentru soluţionarea căreia caută totdeauna măsuri practice programul cuprinde cântece, muzică şi poezii reţinând atenţiunea populaţiei. Nu lipsesc din nici un sat, filmele instructive explicate pentru popor.
Ca urmare a contactului tineretului cu satele se nasc in sate diferite asociaţiuni folositoare pentru plugari. Astfel în mai multe sate s'au înfiinţat asociaţii de păşunat, de ajutor mutual, în caz de epizootii etc.
Populaţia satelor primeşte cu simpatie aceste vizite, strângând astfel legăturile cu viitorii conducători ai judeţului.
La oraş—în Sighet— străduinţele lor sunt marcate de aceeaş năzuinţă de culturalizare. In toamna aceasta au pus bazele unei biblioteci publice româneşti, a cărei necesitate a fost adânc resimţită.
Acolo însă unde tineretul îşi are atelierul de formaţiune sufletească este «Cercul de studii» al Asociaţiei.
In şedinţa săptămânală, desbat diferite probleme cu caracter local. După o tratare a subiectului din partea conferenţiarului, se incing discuţii comune într'o atmosferă înţelegătoare. Remarcăm câteva din subiectele tratate: «Tânăra generaţie şi Maramureşul» (conf. Dr. M. Marina), «Arta casnică maramureşeană» (conf. Dr. Bilţiu Dancuş), «Cooperaţia în Maramureş» (conf. M. Bologa), «Câteva probleme maramureşene» (conf. Dr. J. Dermer), «Evoluţia muzicei» (conf. D. O. Stan), «Romanul Românesc» (M. Josivaş). Iar din ciclul de conferinţe asupra psihologiei ţăranului maramurăşan remarcăm : «Sufletul Maramureşului în poezie (conf. Gh. Dancuş), «Criminalitatea în Maramureş» (conf. Dr. Gh. Tite), «Optimismul ţăranului maramurăşan» (conf. Andrei Radu), «Ţăranul maramurăşan şi problema economică» (conf. Dr. A. Anderco), «Ţăranul maramurăşan şi cultura (conf. Tr. Bilţiu D.). Şi alte o mulţime de "subiecte, în directă legătură cu viaţa judeţului.
Ceeace dă tărie de muncă acestui tineret, este conştiinţa necesităţii unei solidarităţi. Şi aceasta le strânge tot mai mult rândurile. Unitari în acţiune, spre deosebire de bătrâni, tinerii din Maramureş, formaţi la şcoli româneşti, prezintă o tendinţă insistentă de studiere a tuturor problemelor locale, din cunoaşterea cărora nădSjduesc să răsară
soluţiunile de mâinepentru îndreptarea vieţii sociale, din acest obidit colţ de ţară. Desigur că dacă munca începută va fi continuată cu perseverenţă, vor reuşi să ridice nivelul ţăranului maramurăşan, scop care se pare primordial, în acţiunea acestor tineri.
Exploatări muncitoreşti
Insuficienţa legiuirilor noastre cu caracter social se evidenţiază cu prisosinţă mai ales în exploatarea la care sunt expuşi muncitorii în lemn. Aceştia par de multe ori lipsiţi de asistenţa statului, şi servesc drepc neputincioase mijloace de îmbogăţire necinstită pentru o serie de samsari venali.
Butinarii şi plutaşii maramurăşeni cad adesea victime, fără ca oficialitatea să intervină cum ar trebui. Un caz mai recent : exploatatorul de lemne Hoffman din Sighet, avea de transportat în Ungaria, prin plu-tarit, o cantitate de lemne. In acest scop şi-a angajat 102 plutaşi maramurăşeni. In contractul încheiat cu ei a fixat suma de 500 lei pentru fiecare, drept taxe de acoperire a certificatelor de trecut frontiera. Deci un total de 51.000 lei. Ori certificatele de trecere a frontierei l-au costat pe evreu 20 lei bucata. Ceeace face 2040 lei. Iar restul de 48940 lei, a rămas ca îmbogăţire ilicită pentru patron, în dauna muncitorilor. Cazurile similare nu sunt rare.
Şi se vor produce mereu cu diferite variante, pânăce şi legiuitorul român îşi va da seama că se impune o proteguire eficace a tuturor branşelor de muncitori.
Artistice
Maramureşul adăposteşte şi câteva reale talente plastice. Pictorii Traian Bilţiu-Dancuş şi Liviu Bordeaux au avut frumoase şi apreciate expoziţii la Cluj. Deci cunoscuţi, şi mai ales în Maramureş.
Zilele trecute a apărut o frumoasă surpriză pentru maramureşenii iubitori de artă: expoziţia de pictură a D-nei Magdalena Karpati, sora pictorului Liviu Bordeaux, într'o sală dela «Clubul Asociaţiei Presei» d-na Magdalena Karpati a expus o serie de lucrări de artă perfectă. Câteva nuduri au remarcat calităţi distinse. Dar mai ales peisagiile maramurăşene şi-au găsit în d-na Karpati-Bordeaux, o evocatoare fidelă, cu subtile nuanţări şi puternice resurse. Desigur că pentru noua artistă maramureşeană, se întrevăd frumoase perspective de ascensiune.
Dela «Astra»
Activul despărţământ al Astrei maramurăşene de sub harnica preşedinţie a d-lui Dr. Ilea şi-a redeschis porţile în toamna aceasta, pentru un nou an de activitate.
Debutul pentru anul în curs, cu un frumos concert, aranjat la Uzhorod (Ungvar) capitala Rusiei subcarpatine, din Cehoslovacia. Munca depusă de d-nii N. Stan dirijorul corului şi Coriolan Simu dirijorul orchestrei n'a rămas fără rezultate, şi a fost elogios apreciată de auditorul cehoslovac.
Ca activitate de viitor, d-1 preşedinte dr. Ilea a lansat un apel către învăţători şi preoţi pentru a urma cursurile de dirijori
de coruri săteşti, pe cari le organizează Astra Maramurăşană.
Criza materială însă a forţat ca localul Astrei să adăpostească un club, unde pe lângă convenirile sociale se practică şi jocurile de cărţi şi de noroc, de altfel atât de răspândite în Sighet.
Şcoală ţărănească Despărţămintele Astrei au organizat anul
trecut în mai multe centre din Ardeal, şcoli superioare ţărăneşti. După modelul acestora, in anul trecut patru învăţători din Maramureş au organizat sub conducerea d-lor Ion Vlad şi Fr. Bucurescu, o şcoală ţărănească în comuna Hoteni.
Aci au întocmit un program analitic, cu obiecte reclamate de nevoile ţăranilor. Şi în special au încercat să se ocupe numai de ceeace are o aplicabilitate practică, imediată, în gospodăria ţărănească. Şcoala aceasta preconizată de «Astra» aci la sat, se pare că a recoltat mai bune rezultate.
Fiindcă materiile s'au predat mai intuitiv. Cursurile se ţineau fie in grădină, când era vorba depomărit, fieîntr'un atelier ţărănesc când era vorba de confecţionarea coşniţelor pentru stupărit, sau într'alt loc reclamat de necesitatea materiei predate. Ţăranii au urmat cursurile cu atenţie şi au aplicat în gospodăriile lor multe din coşniţele câştigate. Ca rezultat imediat in toamna aceasta aproape toţi flăcăii tineri din comună s'au înscris la «Şcoala de pomicultură» susţinută de stat la Bocicoiul Mare.
Se pare că această experienţă va prinde teren.
Perspective îmbucurătoare
Se ştie că braţele de muncă în Maramureş, mai ales în ultimii ani, tânjesc într'un şomaj deprimant. Solul maramurăşan nu produce atât ca să mobilizeze toate forţele active, pentru producţia locală.
Pe de altă parte exploatarea atâtor masive păduroase, a oferit plasament rentabil uneori vânjoşilor ţărani, creind acea branşe de muncitori sprinteni, pe cari întreprinderile mari, îi cunosc sub numirea de «butinarii maramurăşeni».
Criza în comerţul lemnului însă i-a imobilizat, fixându-i în mizeria autohtonă, fără perspective de salvare. Anul trecut a fost greu. Statul a făcut eforturi mari pentru alimentaţie.
Pentru viitor se pare că vor găsi o bună ocazie de plasament câteva mii de muncitori, aci în Maramureş. Cel puţin aşa ne mângâie noua conducere a minelor de aur şi aramă «Totoş» din Budeşti, unde consorţiul Petroşani, care a cumpărat terenurile în toamna aceasta, promite o exploatare intensă a zăcămintelor bogate in minereu.
Dacă nouii proprietari ai minelor vor exploata această bogăţie, cum se anunţă^ desigur că mulţi muncitori maramurăşeni vor scăpa de şomaj. Ar fi necesar doar ca şi celelalte bogăţii ale Maramureşulni să poată fi exploatate. Numai că, în aceste exploatări, ţăranul maramurăşan să fie părtaş, iar nu numai exploatat.
Dr. MIHAIL MARINA
i 211 ©B.C.U. Cluj
D I S C U Ţ I
Şl
R E C E N Z I I
Clasicii Români Comentaţi, Dui-liu Zamflrescu : Poezii . (Ediţie comentată de D-şoara Manaua Rarincescu. «Scrisul Românesc», Craiova).
Ediţia d-şoarei Mariana Karincescu eate cea mai bună prezentare românească a elegantului poet, de nobilă inspiraţie clasică, Duiiiu Zamfirescu. ;t Aristocrat prin fire şi simţire, poet prin temperament şi prin realizări care vor dăinui mereu, artist intransigent, Duiiiu Zam-firescu a pregătit ritmuri variate, a ales cuvinte rare, a desăvârşit viziuni curate şi senine.
întocmit cu multă conştiinciozitate, cu grijă tipografică, ediţia d-şoarei M. R. poate sta nu numai în raftul unui şcolar, dar chiar şi în cele mai exigente biblioteci de intelectuali.
In prefaţa de peste 50 pag. iscusita cercetătoare literară ne-a dat o izbutită încercare de pătrundere in chiar psihologia aristocratului om de litere, căutând să tălmăcească în graiu sufletul delicat şi complex al poetului; un studiu, conştiincios, de cea mai mare folosinţă, susţinut de o căldură cuceritoare, care-şi împlineşte rostul: de a deschide interesul asupra poeziei lui Duiiiu Zamfirescu, poetul îndrăgostit de pământ, de vieaţa simplă, de linişie şi singurătate.
Studiul incepe cu zilele copilăriei, cu tinereţea poetului; continuă cu începuturile poetice ale acestui scriitor care, a fost atras de misterul naturii, de farmecul cerului, de lună, care a admirat pe Th. Gautier, a frecventat cu pasiune casa lui Maiorescu. Urmează cariera diplomatică dela Roma, unde I). Z. «a petrecut lungi ore de medi-tare în preajma mândrelor vestigii ale trecutului», strecurâiidu-şi în suflet «melancolia zădărniciei sforţăriloi omeneşti». Se lămuresc apoi alte probleme, ca: maturitatea poetică, sufletul poetului, metoda de lucru, activitatea la Academie, cariera politică, moartea poetului.
Uu alt capitol al studiului introductiv se ocupă de opera poetică a lui Duihu Zamfirescu şi de forma sa de expresie în poezie. Fie că ne-a dat pastel şi idilă sau elegie şi cântec, Duiiiu Zamfirescu şi-a variat mereu inspiraţia, trecând prin toată gama lirică, până la odă, reuşind să ne prindă într'o atmosferă de senină şi elegantă viziune. «Duiiiu Zamfirescu reprezintă in literatura noastră o fericită îmbinare a sufletului modern cu forma clasică, o armonioasă contopire de inspiraţie viguros-rustică şi de concepţie subtil-estetică». Iată o justă caracterizare.
Poeziile sunt apoi publicate cu comentarii critice şi cu note explicative pentru nume proprii, mitologie, etc.; foarte de preţ, care vin în ajutorul celui mai puţin cultivat cititor chiar.
Merituoasa editare a d-şoarei Mariana Barincescu este chemată a înlătura nedreptatea ce i s'a făcut până acuma lui Duiiiu Zamfireteu: de a fi neglijat ca poet.
Al. Lascarov-Motdovanu: „fi/lamina". ProfiraSadoveanu: „Morm o l o c u l " . (Editura «Cartea Românească» Bucureşti).
«Mamina» este un roman ce formează o notă discordantă printre numeroasele romane pornografice — unele dintre acestea adevărate atentate la bunele moravuri—; o floare rară între bălării, în care povestitorul ne prezintă, realizată în artă, concepţia creştină a vieţii.
Cartea e plină de gingaşe creaţiuni: Iri-nuca — Mamina, cum aveau să-şi spună copiii — e modelul mamei creştine, care nu poate înţelege căsnicie fără dragoste pentru bărbat şi fără copii; Je an e soţul care îşi găseşte fericirea în cadrele familiei; Moş Vasile, un simpatic ţăran, devotat stăpânilor săi, etc. Un idealism puternic stăpâneşte sufletele personajelor. Povestirea emoţionează prin simplitatea caracterelor, drepte şi curate, prin poezia sufletului lor.
Sinceritatea, mireasma de poezie şi duhul de bunătate, note caracteristice scrisului d-lui Lascarov Moldovanu, se reflectează cu prisosinţă din întreaga povestire.
Debutul literar al d-şoarei Profira Sadoveanu, din «Mormolocul», — lucrare cu subtitlu nepotrivit de roman — ne oferă o simpatică povestire a unor scene din copilărie.
Alături de scriito Te trăeşti în lumea prin care fiecare am trecut şi încerci cu ea toate sentimentele copilăriei. Casa, grădina, părinţii, fraţii, bucuriile Crăciunului şi ale Paştilor, atâtea pozne copilăreşti, plăcerile vacanţei sunt momentele care formează fondul acestor amintiri poetizate.
«Mormolocul» este dovada unui talent literar, care ne aduce: un stil perfect închegat, cu o notă de vioiciune şi cu accente bine puse de umor şi dramatic: o frază limpede, în care neologismele necesare sunt fericit amestecate cu moldovenismele plastice, un minunat dar al descrierii situaţiilor.
I. Lupaş: «Cronicari şi istorici români din Transilvania».
(Scrisul Românesc, Craiova). Lucrarea d-lui Lupaş, profesor la Uni
versitatea din Cluj, apărută în colecţia «Clasicii români comentaţi», de sub îngrijirea d-lui profesor N. Cartojan, este binevenită. Ea este menită să complecteze un gol de mult simţit, mai ales in lumea şcolărească.
într'o privire sintetică, cu limpezime şi cursivitate de stil, ni se înfăţişează partea de contribuţie pe care au adus-o Ardealul şi Banatul, în desvoltarea istoriografiei româneşti.
începuturile istoriografiei române din Transilvania pot fi urmărite chiar din jumătatea a doua a sec. XV. Un oarecare preot ardelean, bine cunoscător al limbii latine, la sfârşitul unei cronici latineşîi, povestind evenimentele, dintre anii 1473-79, face pomenire în cuvinte elogioase despre
biruinţa lui Ştefan cel Mare asupra Turcilor la Vaslui (1475).
In sec. XVI, umanistul Nicolae Olahus, într'o scriere istorico-geograficâ «Hungana, sive de originibus gentis», tangenţial, face o descriere a Ţării Româneşti, a Moldovei, Transilvaniei şi Banatului.
întâia • cronică transilvăneană, scrisă în româneşte, ne-a rămas dela începutul sec. XVII, dela protopopul Vasile, dela biserica Sf. Niculae din Ş cheii Braşovului. O cronică de interes local şi familiar. Dela sfârşitul aceluiaşi veac au rămas două cronici scrise de Gh. Brancovici.
Un fel de transiţie dela istoriografia simplă narativă, cronicărească, la cea pragmatică, documentată, face Radu Tempea (sec. XVIII), cel mai însemnat dintre istoriografii timpului său.
Tendinţele şi frământările naţional-politice dela sfârşitul sec. XVIII şi din cel următor dau istoriografiei române din Transilvania un avânt remarcabil, transformând-o într'o arenă de discuţii şi lupte pasionate. Este epoca lui Gh. Şincai, P. Maior, S. Micu, I. Molnar. Această istoriografie a fost preţuită pentru «suflarea neînvinsă de entuziasm care le străbate».
In cursul sec. XIX, la început idea descendenţii romane a fost mai larg îmbrăţişată decât a unităţii naţionale, fapt care a produs unele exagerări în domeniul istoriografiei. (Treboniu Laurian, S. Bărnuţiu). Incet-încet, este îmbrăţişată şi idea unităţii naţionale, istoriografii îndreptându-şi atenţia asupra personalităţii excepţionale a eroului dela Călugăreni şi Şelimber. (Damaschin Bojinca, Aron Florian).
Necesitatea de a pregăti calea unei istoriografii la înălţimea cerinţelor timpului, face pe unii istoriografi ai acestui secol, să publice diferite documente, acte, hrisoave, etc. (Laurian, Cipariu, Bariţ, etc).
In jumătatea a 2-a a sec. XIX şi începutul sec. XX, istoriografia română transilvăneană a început a da atenţiune mai mare instituţiunilor locale, luând naştere o serie de monografii. (Şaguna, Bunea, Nic Popea, Al. Lapedatu, G. B. Duică, Păcăţianu, Lupaş, Dragomir, V. Oniţ, Z. Pâclişanu, etc). Un loc de frunte îl ocupă loan Bogdan, care a dat cele mai rezistente şi mai temeinice studii istorice şi a pregătit cele mai metodice publicaţii de documente.
Dela 1918 desvoltarea istoriografiei române din Transilvania a putut fi înlesnită prin organizarea sistematică a publicaţiilor şi cercetărilor «Institutului de Istorie naţională», creat pe lângă Universitatea din Cluj, a «Institutului de Istorie universală» şi a «Comisiunii pentru conservarea monumentelor istoiice».
După luminosul studiu introductiv al d-lui Lupaş urmează, în 2 volume, texte din cronicarii şi istoricii mai importanţi din Transilvania.
O lucrare de mult preţ, pentru care se cuvine recunoştinţă d-lui Lupaş.
IOXTOMUŢA
©B.C.U. Cluj
R e d a c ţ i o n a l e ş i a d m i n i s t r a t i v e . In numărul 1 din Ianuarie 1985 vom publica o amplă revistă a revistelor din capitală şi provincie cu notele cele mai caracteristice ale activităţii lor în anul 1934. Articolele anunţate şi cari din lipsă de spaţiu n'a«i pntut apărea nici în n-rul de faţă, vor fi înserate în cel dintâiu număr al anului XII.
„SOCIETATEA DE MÂINE" A N U L X I I
Dela administraţia revistei „ S o c i e t a t e a d e m â i n e " (Bucureşti I I , str. aviator Muntenescu 48) se pot comanda UFmătoarele volume pe Jângă remiterea preţului ;
Lei
1. anul 1924 («Soc. de mâine» legat în piele şi pânză 2500 2. » 1925 » » » 2500 3. > 1926 » » » 2500 4. > 1927 » i » 2500 5. » 1928 » » » 2500 6. » 1929 » » » 2500 7. » 1930 » .» » 2500 8. » 1931 » » » 2500 9. » 1932 > » » 2500
10. » 1933 » » » 2500 1 1 . » 1934 » » » 2500 12. L u c i a n B l a g a : Daimonion (studiu filosofic) . 80 13. A. C o t r u ş : Mâine (versuri sociale) 60 14. I o n C l o p o ţ e l : Revoluţia din 1918 şi Unirea
Ardealului cu România 100 15. N . D a ş c o v i c i : Problema păcii şi arbitrajul
obligator . . . . . k . . . 20 16. Onisifor Grhibu: Cea dintâi statistică a învă
ţământului din întreaga Românie . . . . . 30
17. P e t r u Suc iu : Proporţia Ardealului şi studiul realităţilor social-economice 20
P e t r u S u c i u : Probleme ardelene (reforma agrară problema oraşelor, clasele sociale 20
Dr. D o m i n i c S t a n c a : O anchetă sanitară la un liceu 20
20. I o n C l o p o ţ e l : Sociografie românească (anchete pe teren în patrii plăşi) 100
I o n C l o p o ţ e l : Direcţia realismului social-economic
I o n C l o p o ţ e l : Două săptămâni în Cehoslovacia Ion Clopoţel : In jurul creditului agricol . . 0 . B o i t o ş : Activitatea lui I. Slavici la «Tri
buna» din Sibiu S a b i n O p r e a n u : Terra Siculorum 80 I o n C l o p o ţ e l : Socialdemocraţia şi problemele
României Contimporane 80 D r . P e t r e B a r b u : Porecle logojeneşti . . . . 25 Ion C l o p o ţ e l : Un program de culturalizare a
satelor 50 I o n C l o p o ţ e l : Marele proces de presă al «Me
morandului» 30 Ion C l o p o ţ e l : Socialdemocraţia în statele du
nărene şi balcanice 30
18,
19.
21 .
22. 23. 24.
25. 26.
27.
28.
29.
30.
40 50 30
60
CASA CENTRALA A ASIGURĂRILOR SOCIALE Direcţia Il-a accidente
68521 ® 18 Decembrie 1934
Ordin circular No. 121 către Casele de asigurări sociale Domnule Director,
Fiind sesizaţi de unele Case asupra interpretării art. 24 al. 3, din lege şi a art. 57 din regulamentul de aplicare, şi în vederea unei uniforme procedări, vă comunicăm cari sunt ultimele jurisprudenţe ale Comisiei de apel ce, funcţionează pe lângă Casa Centrală.
Despăgubirea globală pentru invalidităţi sub 20% grad invaliditate, se stabileşte prin hotărârea Comisiei de pensii la terminarea tratamentului medical, sau vindecarea leziunei. Plata acestei despăgubiri nu se va face însă decât atunci când se va constata că invaliditatea este permanentă şi pe baza gradului invalidităţei stabilită în acel moment. Deaceia s'a prevăzut în regulament că hotărârea să se dea cu revizuire dupe 6 luni, când se va putea eventual stabili gradul invalidităţei permanentă. Dacă şi la această dată se constată că invaliditatea nu este permanentă, se poate da o nouă hotărâre cu revizuire.
Cuantumul despăgubirei globale se va stabili conform, scăderei precizată de regulamentul legei. Nu se va cere însă accidentatului să dovedească că salariul său a scăzut din cauza accidentului, dovada aceasta fiind considerată de Comisia de Apel ca o adăogare la lege şi deci fără efect.
Director General, ARGEŞEANU ' Director, Indiscifrabil
F o n d a t ă 1823 D i s t i n c ţ i u n e a c e a m a i î n a l t ă : D i p l o m ă d e o n o a r e : BARCELONA 1929
C A P I T A L S O C I A L L E I 1 9 2 . 0 0 0 . 0 0 0
F a b r i c i l e de postav şi ţ e s ă t u r i de modă din Braşov
"Wilhelm Scherg & Cie s. a. recomandă cu preţuri moderate produsele lor apreciate de :
s t o f e d e m o d ă ± -. J •. vr • » w g I I I W % * « » p e n t r u d o m n i ş i d o a m n e
în privinţa execuţiei lor excelente, de primă clasă, nu rămân în nici un fel în urma celor mai bune produse streine D e p o z i t e p r o p r i i d e d e s f a c e r e :
BRAŞOV: Piaţa Libertăţii — CLUJ: Piaţa Unirii — GALAŢI: Str. Domnească, 1 — TIMIŞOARA: Str. Alba Iulia
213 ©B.C.U. Cluj
15 tîecâreî mu, LOTERIA DE STAT
MILIOANELE s<A •// •
â DUPĂ N O U L PLAN, chiar jucătorul care cumpăra numai un sfert de loz în valoare de 200 Iei pe clasă, poate
SĂ CÂŞTIGE MSLIONUL. lată deci marele avantaj al noului plan. Pe fiecare sfert de loz este aplicat un
LOZ AL LOTERIEI ANEXA, ale cărei p r e m i i sunt indivizibi le. ;
A s t f e l p o s e s o r u l u n u i s f e r t
POATE SĂ CÂŞTIGE Şl LA LOTERIA PE CLASE Şl LA LOTERIA ANEXA. Cel ce cumpără un loz întreg are avantagi i le u rmătoare :
joacă în aceiaş t imp cu 4 numere (ursul pe fiecare sfert) ia lofîeria anexă cu câştiguri indivizibile, de 2,
milioane.
Cumpăraţi-vă lozurile imediat şi ru gaţ i pe co lectoru l Dv. să vă expl ice toate avantagi i le noului p lan.
Loter ia de Stat dă tuturor posibilitatea să câştige un milion cu 200 le i .
Jucaţi la Loteriei
1. In căzu! când lozul sau matcă ese cu un milion din urnă, nu trebuie Să-ţi. mai împarte câştigul cu nimeni
©B.C.U. Cluj
F A P T E
< D_
OBSERVAŢIIINI
Cultură pentru toţi Societatea, aşa cum este întocmită, e vic
tima unor erori ee trebuiesc combătute cu toată vigoarea. Numai o infimă parte a ei gustă deliciile culturii. Imensele majorităţi populare se sbat în umbră, în privaţiuni, în analfabetism, în luptă cu boli ce nu pot fi combătute,—toate drumurile sunt închise pentru valorificările virtualităţilor adormite în sufletul lor colectiv. i.Societatea se întemeiază pe ban şi avere.
Cine are bani merge la şcoală, se îmbracă bine, citeşte cărţi, se distrează, trece frontiera, beneficiază de orice.' o hune i se închină la picioare. Cine n'are banul atot puternic, riscă totul. E îngrozitoare atâr-narsa asta de ban. Funcţionarul cu trei mii de lei pe lună, e imobilizat de plata acestei sume, îşi orândueşte viaţa în limita cumpănită de o mie de ori a acestei monede care, dacă nu i se achită la timp, îl arunca în desnădejde.
Banul e totul. Nu munca. Ar trebui să fie dimpotrivă: munca întăi de toate, ei să i se subordoneze diabolica putere a banului. Munca însă n'are preţ, se oferă zadarnic, ba oferta prea mare provoacă scăderea chiar a salariilor de mizerie (cunoaşteţi legea de fier a lui Lassale şi KicardoJ.
Şi nu multă înţelepciune trebuieşte pen-truca să fie lovit sistemul inichităţilor.
Ţărănimea, ca şi muncitorimea urbană, e la periferia vieţii culturale şi politice, şi nu trage aproape nimic în balanţa valorilor. De o sută de ani, scrie distinsul profesor universitar C. Băduleseu-Moiru, ţărănimea e ţinută în afara frământărilor de stat.
îndreptarea poate veni prin statul însuş. Nu e forţă mai mare în timpul nostru de cât statul. De ce nu se hotărăşte el să mute centrul acţiunilor culturale în însuş satul ?
Statul să acţioneze astfel, încât acolo jos de lot, în satul ţărănesc, în suburbia municipală, să creeze focarul'de*cultură, insti-tuţiunea de luminare pentru toţi.
Ca şi statul, să se desfăşoare în acest sens toate societăţile culturale, în frunte cu Astra transilvăneană. In însuş satul să prindă chiag marea şcoală a activităţilor economice mai modernizate şi a cultivării
E nevoe de efort general, pentru toată lumea'deodată. De ce noi privilegii? Activezi pentru unele comune din simpatie politică şi ignorezi altele? Ce fel de măsuri sunt acestea ?
Deci: generalizarea măsurilor în favoarea tuturor prin crearea căminului şcolar în fiecare sat şi suburbie.
Cultură pentru toţi! E porunca sărbătorii Crăciunului — sărbătoarea celor mulţi şi mici.' E avertismentul zilei.'
HOBIA TRANDAFIR
R e d a c ţ i o n a l e . —Cu prilejul încheierii aiiului al Xl-lea de activitate «Societatea de mâine» expr imă cele mai călduroase
mulţumir i statornicilor şi nobililor săi c i t i tor i şi sprijinitori, s igură de sine că î n pragul anului a i XH-lea va fi cinstită cu aceeaş încredere şl u rmăr i tă cu acelaş entuziasm, devotament şi concurs — dacă nu chiar cu un spor de atenţ iune. Năzuim spre o creştere firească. Trecutul nostru de luptă , setea de ş t i inţă şi probitatea informativă sunt t i t lur i cari stimulează la o «Societate de mâine» şi mai viguroasă, de un nivel şi mai înal t , şi mai fermă în directivele ei^ de aici din inima României.
Publicistul D. Tomescu, agerul critic, care de atâtea ori a pro
nunţat verdictul definitiv asupra valorii producţiei literare, şi-a reînceput colaborarea la «Societatea de mâine» prin articolul de astăzi. Mai ales într'o vreme, când critica literară a încetat aproape cu totul să-şi exercite controlul vigilent şi dela înălţimea pregătirii teoretice cuvenite, reintrarea în scenă a domnului D. Tomesou e cum nu se poate mai bine venită. D-l D. Tomescu are vechi legături cu publicitica transilvăneană încă de pe vremea Luceafărului din Sibiu şi n'a încetat o clipă să nu se simtă acasă în atmosfera literelor, de dincolo de Carpaţi. Prin caracterul său pronunţat de tribună a problemelor specifice din Ardeal şi Banat, «Societatea de mâine» coboară în Capitală un mediu spiritual agreat de toţi acei publicişti cari au arătat solicititudine acelor teritorii în mod consecvent. Oferim d-nului Tomescu deplina libertate de a ataca orice subiect: literar, politic, cultural. îndelungata d-sale activitate, talentul şi competinţa îi conferă dreptul suveranităţii scrisului.
R e d a c ţ i o n a l e . — Domnii colaboratori sunt rugaţi a ne trimite toate articolele prin poştă, la adresa redacţională de pe copertă, până cel mai târziu la 15 ale fiecărei luni.
Destinderea Iugoslavă Instituţiunea Regenţii în istorie n 'a dat
cele mai bune rezultate. Totuş, două experienţe recente, în România şi Jugoslavia, par a lăsa excelente impresiuni. Consiliul celor trei a adunat la un loc toată experienţa, prudenţa şi cuminţenia lor politică şi a preparat destinderea aşteptată.
în tâ iul fapt hotărîtor este fără îndoială scoaterea din temniţă a preşedintelui partidului ţărănesc croat dr. Macek. Al doilea: formare* guvernului Jeftici cu personalităţi din teritoriile noi şi chiar de nuanţă opoziţionistă. Se va reculege în acest chip poporul iugoslav? Cine nu i-o doreşte? Un popor muncitor şi înzestrat cu excelente calităţi sufleteşti, merită o soartă mai bună şi un regim de libertăţi şi drepturi care să-i permită un progres rapid.
Asasinarea regelui Alexandru a strâns sufletele de emoţie şi doliu şi a comandat o unire a forţelor politice în vederea destin
derii. S'au şi format două tabere distincte; una în frunte cu d. primministru Jeftici, . care este «şeful unei mişcări de conciliere naţională cu tendinţe democratice» la care aderează şi partide rămase în afara corpurilor legiuitoare, adică radicalii, democraţii şi agrarienii Serbiei vechi, paitidul sloven al abatelui Koroşeţ, grupul musulman al lui Spaho şi partidul ţărănesc croat al cărui şef actual (vechiul şef Rădici căzu asasinat în 1928 de gloanţele sârbilor imperialişti) dr Macek a fost eliberat din închisoare. Cealaltă tabără, antagonistă, e pentru menţinerea «unităţii naţiunii iugoslave» (parcă reconciliatorii n'ar acţiona în acelaş interes, însă pe căi diferite), pentru autoritarismul central, pentru caracterul dictatorial al regimului (în frunte cu Serskici, Marincovici, Kumanudi, Maximoviei). Deocamdată R e genţa a dat câştig de cauză lui Jeftici, iar bucuria e mare in toată ţara.
Drama dela Marsilia a stârnit îngrijorări foarte mari, căci cele
două asasinate au rănit adânc sufletul popoarelor interesate ca şi al lumii întregi. N 'a fost ţară care să nu-şi fi strigat revolta împotriva.comploturilor criminale urzite în ascuns contra figurilor proeminente ale politicii contemporane. Sistemul ă fost desa- . vuat de înşişi dictatorii vremii, cari s'au ' impus prin sabie, ca Mussolini, Hit ler şi / Stalin. Adânc îndoliata Jugoslavie'% .apelat j ftr-Secietatea Naţiunilor pentru a i % da • satisfacţie pentru uciderea regelui Alexandru care fusese un erou al răsboiului eliberator. Franţa a fost cutremurată de pierderea ilustrului Barthou, care cunoscuse de curând în România o primire triumfală fără pereche. In-tr 'un ceas greu, încărcat şi plin de ameninţări pentru pace, Societatea Naţiunilor şi-a făcut dovada necesităţii ei prin mediaţiunea încoronată de succes. D-nii Beneş şi Titulescu au recoltat noi biruinţi prin cuvântul lor socotit şi plin de autoritate, acceptat de taberele interesate. Firele complotului terorist se pare că duc mai departe decât se crezuse; el nu poate fi localizat la anume răsbuuări ale unui mănunchiu de croaţi disperaţi, nici la anume cercuri militariste ungureşti cari fomentaurăsvrătiri croate.— ci interesaţi par a fi înşişi promotorii restaurării habsbur-gice, cari nu se dau îndărăt dela nici o armă. Adevărul tot se va cunoaşte odată în goliciunea lui. Deslănţuitorii măcelului mondial nu vor să se dea complect învinşi. Dacă Jugoslavia va demonta ostilităţile croate printr'o reconciliere sinceră, e sigur că Hab-sburgii vor primi indirect o lovitură grea.
Trei fronturi de luptă politică Propaganda ungurească în Anglia a reuşit
să mişte cercuri largi. Opinia publică britanică se arată emoţionată, şi a oferit contelui Bethlen larg prilej de a-şi expune concep-ţiunile politice dela înălţimea unei catedre
215 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
de prestigiul universitar bătrân ca cel al Oxford ui ui.
Nu e glumă. România trebue să opună documentaţia ei tot atât de făţiş prin figurile sale politice cele mai proeminente. Sunt destui intelectuali, îndeseobi din teritoriile noi, cari se pot însărcina cu această misiune serioasă. Marile procese politice se desbat azi la lumina zilei, în văzul opiniei publice. Diplomaţia trebue să ştie, că nu sunt îndestulătoare acţiunile de culise şi tipăriturile mai mult sau mai puţin izbutite. Tot bărbaţilor politici din regiunile noi ale ţării le revine rolul de a relua legăturile, întrerupte prea de vreme, cu fruntaşii Slovaciei. Noi am desfăşurat o campanie Întreagă în această direcţie. La Praga va apărea în Ianuarie o prea interesantă carte a d-nei dr. Jindra Huskova Flajshansova, cunoscuta literată dela Bratislava, în care se vor pune în lumină eforturile mari ale luptei comune de odinioară pentru dărâmarea imperiului habsburgic. Şi o a treia năzuinţă se face tot atât de actuală; înlăturarea piedecilor in calea consfătuirilor pe cari delegaţiunile partidelor socialdemocrate din ţările dunărene şi balcanice le plănuiesc într'un viitor apropiat pentru pacificarea bazinului danubian şi a Peninsulei din sudul Dunării.
Ţăranii Japonezi îndura o mizerie ce nu se poate descrie.
Ziarul «Neue Ziiricher Zeitung» dela 27 Decemvrie publică la loc de frunte un articol al profesorului Paul Keller, datat din Tokio, în care dovedeşte cu cifre, că agricultorii japonezi trăesc stări de negrăită privaţiune. Oricât ar fi de mari ajutoarele statului (48 milioane yeni şi distribuire gratuită de cantităţi mari de orez în regiunile înfometate), ele nu ajung peste tot să facă faţă nevoilor.
Jalnică este îndeosebi situaţia copiilor de şcoală. Ministerul instrucţiunii a constatat, că sunt 230.000 şcolari subalimentaţi. In districtele nordice ale Japoniei tot al 6-lea copil necesită alimentaţie suportată de către stat.
Chiar în buletinele oficiale se face amintire despre «înfloritorul» comerţ de fete în regiunile bântuite de criză. Fetele de altfel sunt mai puţin preţuite decât băeţii, iar potrivit concepţiei orientale ele sunt cu totul de cheremul capului de Familie, care le sacrifică uşor «cumpărătorilor» pentru o vreme şi pentru o sumă oarecare.
Cât sunt de piperniciţi ţăranii, se poate constata din statistica militară a districtului Aomori, unde dintre 12.000 de tineri cari s'au prezentat la recrutare, abia au putut fi declaraţi apţi 2000 inşi, din cauza fizicului slab şi nehrănit.
Insuş primul ministru Okada a declarat că «tabloul acesta tragic întrece orice putinţă de descriere»,
Şi totuş Japonia nu şi-adat reforma agrară şi contează ca un minunat imperiu militar. Clasele bogate n'au inimă, ci prin răsboaie noi îşi cresc huzurul şi strălucirea, privind cu nepăsare la milioanele de subalimentaţi ai straturilor de mai jos.
Redacţionale şi administrative. De anul nou dorim tuturor abonaţilor, colaboratorilor, cititorilor şi sprijinitorilor noştri un spor de bine, de înseninare şi şi de refacere.
Prietenii noştri din toate centrele sunt rugaţi să recomande în cercuri largi cititoare «Societatea de mâine», care intră cu n-rul viitor în anul al XH-lea de apariţie cu energii îînmulţite de muncă.
Portul şi mândra Drum prin pădure Mi-a ţesut maica 'n.război, brâu de fir şi fir de grâu — şi-un trifoi cu patru foi, de noroc, când plec la joc.
Şi maica mi-a mai urzit, lăstaviţă 'n patru iţă, in în furcă răsucit, primăveri svâcnind în muguri, toamne ruginite 'n struguri aur copt în crengi de tei, to t bănuţi şi tot scântei.
Şi 'n georgeie, a 'mpistrit , zgârgori rupţi din curcubeie, maci pe sloguri sângerând, jorzi de salcă ^n râu plângând şi pe umeri, în cheiţă, albe flori de romoniţă.
Mâna strânsă 'n obinzea, ca un piept străbun în zea, a îngrijit-o maică-mea: colo 'n vale, la răchită, să-mi strâng mândra despletită. sau sa-i ies, tăcut, din cale, de-o purta opreg de jale.
C a m o ihândră, ca şi-un pup de mi-e milă ca să-1 rup, rumeneauă, subţireauă, mai aproape «ă-o strângi, pită caldă, să-o frângi.
Sfârcurile-i, amândouă, două dude dulci şi tari, ce ţâşnesc din ciupăgari ,g ca doi pui ciocniţi din ouă.
Dragă mi-e mândra 'n amurg, când chitele roşii curg, de pe deal, pe coastă 'n vale — şi din şolduri tari, pe poale — când de subţiori s'aba fete şi feciori spre sate, aşteptând luna să-şi bată caierul, în neagra spată, să-şi spună dragostea toată.
C. MIU-LEROA
Dragostea, dragostea a rămas Să-mi coboare inima 'n fântâni; Rătăcind pe cuc huni, şi prin văgăuni Am uitat al tău glas.
Iarba gândului plină cu rouă Nu-ţi mai desmardă genunchii goi. Sufletul, sufletul udat de ploi Se 'nfăşoarâ 'n vreme nouă.
Ce săgeată ţi-aş putea sbura In somnul în care te-ai închis ? Ţi-aş trimite -pădurea, pădurea de vis, Să ardă cu tine şi ea.
GEORGE NEGREA
Clneinat Pavelescu. Maestrul Cincinat a fost fulgerat de aripa
morţii. Şi era in plină tinereţe spirituală acest răsfăţat al muzelor! Apăruse des în ultima vreme alături de cei mai tineri dintre curajoşii cari luau sub asait Parnasul, le savura ardoarea ascensiunii, ii încuraja şi-i educa prir. gustul său literar şi prin scânteierile vervei sale de spontaneitate ine-puisabilă. Chiar în cronicile noastre artistice el este văzut fotografiat în soci tatea tinerilor scriitori. Genul epigramist e dificil şi exigent. Nu oricine are dreptul de a se în-cumenta să-1 abordeze. Maestrul Cincinat îl desvoltase până la culmiie unei arte subtile, încă înainte de răsboiu Cincinat Pavelescu trona în saloanele bucureştene, şi adesea era invitatul familiei regale. Cariera de magistrat 1-a plimbat prin diferite oraşe ale ţârii, pretutindeni excelând ca un rege al calambururilor. Ca magistrat avansase până la rangul de consilier de Curte de Apel ; în anii ultimi trăise la Oradea şi Braşov. Iar ca poet a fost laureatul premiului naţional. A purtat cu demnitate roba judecătorului şi cununa de lauri a poetului. A fost iubit de toată lumea. L-am întâlnit pe sala unui vagon la întoarcerea din Chişinău, subsuoară cu o biblie veche, frumos păstrată, pe care o cumpărase dela un anticar basarabean cu 2000 lei. O tuse îl supăra continuu, era obosit şi bolnav, însă căuta să se învingă şi-şi înstruna lira delicioaselor lui epigrame, cari desmorţesc sufletele altora uitându-se pe sine.
Sanatorul ziarişt i lor
în Băile Herculane se va înălţa cu siguranţă în primăvara anului viitor. Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat a izbutit să creeze atât cea mai mare parte din fondurile necesare, cât şi să strângă însemnate cantităţi de materiale pentru construcţie. Sindicatul dispune de 3000 m. p. teren plin cu soare şi are la dispoziţie un excelent inginer-arhitect al Episcopiei române gr. cat. din Oradea, graţie înţelegerii I. P. S. Sale părintelui episcop-prelat dr. Valeriu Frenţiu. E sigur, că Banatul îşi va oferi întregul concurs, ca sanatorul cu 50 camere să poată fi ridicat până la finele Iunie.
Tipografia Curţii Regale F. GOBL FII S. A. — c. 31049. Taxa poştala plătită în numerar conform aprobării Nr. 87.776/934
©B.C.U. Cluj
Top Related