ACTUL JURIDIC CIVIL
Secţiunea 4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
4.1.1. Noţiunea actului juridic civil
1. Definiţie. Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica
sau stinge un raport juridic concret1.
Definiţia formulată mai sus aduce în discuţie elementele esenţiale ale
actului juridic civil care sunt următoarele:
a) – existenţa unei manifestări de voinţă, provenită de la un subiect de
drept civil respectiv o persoană fizică sau o persoană juridică.
b) – manifestarea de voinţă trebuie făcută în scopul de a se produce
consecinţe juridice civile. Manifestarea de voinţa este tocmai elementul
definitoriu care deosebeşte actul juridic de faptul juridic ce este doar o
împrejurare de fapt ce poate conduce, în anumite circumstanţe strict delimitate
de lege, la consecinţe juridice. Efectele juridice urmărite pot consta în a da
naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.
Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conţinea o definiţie a actului
juridic civil, decât prin raportare la contract şi la diferitele specii de acte juridice,
Noul Cod civil conţine reglementarea expresă nu doar a noţiunii de contract, ci
şi pe aceea a actului juridic unilateral.
Astfel, potrivit art. 1166 N.C.civ., contractul este acordul de voinţă dintre
două sau mai multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic. Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile exprimate
în doctrină, unde actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
naşte, a modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
Rezultă expres din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea contractului
presupune întrunirea elementelor mai sus menţionate, respectiv manifestarea de
voinţă şi intenţia de a produce efecte juridice.
2.Sensurile noţiunii actului juridic civil Sensurile şi înţelesul noţiunii de act juridic sunt diferite de cele primitoare
în vorbirea curentă şi chiar în limbajul tehnic juridic.
Noţiunea din vorbirea curentă are o sferă foarte largă ce înseamnă
rezultatul unei acţiuni, al unei activităţi umane2.
1 Pentru alte definiţii, vezi şi Ghe Beleiu, op. cit. pag 113 sau Doru Cosma, Teoria generală a
actului juridic civil, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti 1969 pag. 14 2 În acest sens, Fl. Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei,
În terminologia juridică, noţiunea actului juridic civil are două înţelesuri şi
anume:
a) Într-un prim sens, prin act juridic civil se înţelege o manifestare de
voinţă în scopul de a produce consecinţe juridice, tocmai semnificaţia dată de
definiţia de mai sus. Tehnic vorbind aceeaşi valoare o are şi noţiunea de
operaţiune juridică numită în dreptul roman negotium juris ori negotium.
b) Într-un al doilea sens prin act juridic civil s-ar putea înţelege şi un
înscris constatator al unei manifestări de voinţă ca şi mijloc de probă al unui
raport juridic civil, actum probationis.
Unele texte din Noul Cod civil atribuie noţiunii de act juridic ambele
sensuri, atât pe acela de negotiun cât şi pe acela de actum probationis.
Referindu-se la acceptarea succesiunii, textul art. 959 precizează ca ea este un
act tacit atunci când se manifestă prin introducerea unei acţiuni în justiţie, în
vreme ce art. 1108 alin. 3 din acelaşi cod vorbeşte despre acceptarea tacită în
cazul în care succesibilul face un act sau un fapt pe care nu îl putea face decât în
calitate de moştenitor. Pe de altă parte, art. 1109 din N.c.civ. se referă la
înscrisul autentic ca şi act de acceptare.
În demersul nostru ne referim bineînţeles la noţiunea exprimată prin
definiţia acestei instituţii de drept civil, adică aceea de manifestare de voinţă cu
scopul de a produce efecte juridice.
Secţiunea 4.2. Clasificarea actelor juridice civile
Schematic, clasificarea actelor juridice civile se prezintă după cum a fost
sistematizată mai jos:
1. După numărul părţilor: a - unilaterale
b- bilaterale
c- multilaterale
2. După scopul urmărit la
încheierea lor a - cu titlu oneros 1 - comutative
2 - aleatorii
b- cu titlu gratuit 1 - liberalităţi
2-acte
Dezinteresate
3. După efectul lor: a- constitutive
b- translative
c- declarative
4. După importanţa lor: a- de conservare
Bucureşti 1978 pag. 25
b- de administrare
c- de dispoziţie
5. După conţinutul lor: a- patrimoniale
b- nepatrimoniale
6. După forma de încheiere: a- consensuale
b- formale (solemne)
c- reale
7. După momentul producerii
efectelor: a- între vii (inter vivos)
b- pentru cauză de moarte (mortis causa)
8. După rolul voinţei părţilor: a- acte subiective
b- acte condiţie
9. După legătura lor cu
modalităţile: a- acte pure şi simple
b- acte afectate de modalităţi
10. După raportul dintre ele: a- principale
b- accesorii
11. După legătura cu cauza: a- cauzale
b- abstracte
12. După modalitatea încheierii lor: a- acte strict personale
b- acte încheiat prin
reprezentare
13. După reglementarea şi
denumirea lor legală: a- acte tipice (numite)
b- acte atipice (nenumite)
14. După modul lor de executare: a- acte cu executare dintr-o dată (uno
ictum)
b- acte cu exercitare succesivă
15. După modalitatea în care părţile
negociază a- acte negociate
b- acte de adeziune
16. După structura lor a- acte simple
b- acte complexe
Clasificarea de mai sus prilejuieşte următoarele comentarii şi prcizări pentru
fiecare specie în parte.
1. Acte unilaterale, bilaterale şi multilateralle
a) Unilateral este actul juridic civil care este rezultatul voinţe unei
singure părţi.
Noul Cod civil se preocupă şi de definiţia actului juridic unilateral, înţeles
ca manifestare de voinţă a autorului său (art. 1324), care este supus, în ce
priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte, care se
aplică în mod corespunzător (conform art. 1325).
De exemplu, sunt acte juridice civile de factură unilaterală testamentul,
acceptarea succesiunii, oferta de a contracta sau promisiunea publică de
recompensă.
b) Bilateral sau sinalagmatic este actul juridic civil care reprezintă voinţa
coordonată a două părţi.
Astfel, potrivit art. 1171 din N.c.civ., contractul este sinalagmatic, atunci
când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii
în sarcina ambelor părţi.
Aşadar, este contract sinalagmatic acela în care fiecare parte este
deopotrivă, creditor şi debitor al celeilalte părţi, încă din momentul încheierii
contractului. Reciprocitatea obligaţiilor, trebuie precizat, presupune ca ele să
aibă ca izvor comun acelaşi contract.
Sub titlu de exemplu aşa sunt actele de vânzare-cumpărare, donaţie sau
mandat.
c) Multilateral este actul juridic civil care surprinde manifestarea de
voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi aşa cum este de pildă contractul
de societate civilă reglementat de art. 1881 şi urm. din N.c.civ.
2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit
a) Potrivit art. 1172 din N.c.civ. este considerat cu titlu oneros, contractul
prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1). Avantajul pe care tinde să-l obţină
fiecare parte este de natură patrimonială, aceasta fiind esenţial pentru contractele
cu titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare,
vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească
preţul, fiecare dintre părţi acţionând astfel, în contrapartidă)
La rândul lor, actele cu titlu oneros se subîmpart în două subcategorii şi
anume:
1) Actele juridice comutative, sunt acele acte cu titlu oneros, la încheierea
cărora părţile cunosc întinderea obligaţiilor lor, existând atât şansa unui câştig,
cât şi riscul unei pierderi (art. 1173 alin.1 din N.c.civ.). De pildă în cazul unei
vânzări, cumpărătorul ştie şi lucrul pe care îl vinde şi preţul pe care îl va primi.
2) Actele juridice aleatorii în cazul cărora întinderea obligaţiile părţilor
sau câştigul ce ar urma să fie realizat depinde de hazard (art. 1173 alin. 2 din
N.c.civ.). Fac parte din această categorie renta viagerã, vânzarea-cumpărarea cu
clauză de întreţinere, jocul sau prinsoarea (art. 2264 şi urm. din N.c.civ.).
b) Este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos
patrimonial altuia fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb
(art. 1172 alin. 2 din N.c.civ.).
Aşa sunt de pildă donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândã, mandatul
gratuit, depozitul neremunerat ori legatul.
La rândul lor actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în două
subcategorii:
1. Liberalităţile sunt acte juridice prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul urmare folosului patrimonial procurat unui terţ, cum este cazul
donaţiilor, iertării de datorie şi a legatelor.
2. Actele dezinteresate, prin care dispunătorul procură un folos
patrimonial unui terţ fără a-şi micşora propriul patrimoniu, de exemplu mandatul
gratuit, depozitul neremunerat ori comodatul.
Importanţa clasificării.
Capacitatea de a contracta este supusă unor reguli mai stricte în privinţa
actelor cu titlu gratuit decât a celor oneroase.
De asemenea, aprecierea viciilor de consimţământ este privită în mod
diferit după cum este vorba despre un act cu titlu gratuit sau unul oneros.
Leziunea de pildă nu priveşte actele cu titlu gratuit, căci în privinţa lor este de
neconceput o disproporţie vădită între prestaţiile reciproce ale părţilor, atâta
vreme câr cel gratificat nu are în principiu nici-o obligaţie.
3. Acte juridice constitutive, translative şi declarative
a) Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv
civil care nu a existat anterior. Aşa sunt de pildă garanţiile reale ale executării
obligaţiilor civile, ipoteca, amanetul sau gajul.
b) Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui
drept subiectiv civil din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia aşa cum
sunt de exemplu contractele de vânzare-cumpărare sau de donaţie în care lucrul
donat sau vândut iese din patrimoniul dispunătorului pentru a intra în cel al
dobânditorului.
c) Este declarativ, actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori
definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. De exemplu partajul în cazul
căruia dreptul de coproprietate al copartajanţilor asupra cotelor lor ideale din
bun se consolidează prin încetarea stării de coproprietate subsecvent căreia
fiecare devine proprietar exclusiv asupra unei părţi materiale din bun.
O specie aparte a actului declarativ, este actul juridic confirmativ, prin
care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate
actul juridic lovit de nulitate relativă, consolidând astfel dreptul de proprietate
dobândit prin efectul actului respectiv.
Importanţa clasificării
Unele consecinţe semnificative se produc în legătură cu efectele diferite
pe care le produc actele juridice enumerate mai sus. Astfel dacă actele
constitutive şi cele translative produc efecte numai pentru viitor, ex nunc, actele
declarative produce efecte şi pentru trecut ex tunc.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei
achizitive, justul titlu nu poate fi decât un act translativ de proprietate, căci unul
declarativ ar pune deja problema dobândirii proprietăţii făcând inutilă
uzucapiunea.
4. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie
a) Este de conservare, acel act juridic civil ce are ca efect preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. În această categorie se situează de pildă
întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în justiţie, sau o somaţie adresată
debitorului unei obligaţii comerciale în vederea obţinerii într-un proces viitor a
cheltuielilor de judecată.
b) Este de administrare, acel act juridic civil prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Au caracterul unor
acte de administrare de exemplu reparaţiile făcute unui imobil, asigurarea unui
lucru sau preîntâmpinarea pieririi unui bun.
c) Este de dispoziţie, actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui bun sau drept, ori grevarea unui bun cu o sarcină reală,
ipotecă sau gaj. Astfel de acte sunt vânzarea, donaţia ori schimbul
Importanţa şi efectele diferite ale acestei clasificări oferă câmp de
examinare în privinţa actelor permise copărtaşilor ce au un drept de
coproprietate asupra unui bun. Fiecare dintre ei poate face singur, fără acordul
celorlalţi coproprietari, acte de administrare a bunului comun. Nici-unul dintre
coproprietari nu poate face însă acte de dispoziţie asupra întregului bun decât cu
acordul unanim al tuturor celorlalţi coproprietari.
5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut economic, adică
este evaluabil în bani. Actul de donaţie de exemplu exprimă în bani valoarea cu
care a fost gratificat donatarul
Este nepatrimonial actul juridic civil care are nu în conţinut un drept
patrimonial exprimabil în bani. Bunăoară recunoaşterea filiaţiei unui copil din
afara căsătoriei ca act juridic este neevaluabilă în bani.
Importanţa clasificării constă în posibilitatea titularilor unor drepturi
subiective de a dispune sau nu de ele prin acte juridice.
Sfera actelor juridice patrimoniale este mult mai mare decât a celor
nepatrimoniale.
Pe de altă parte, drepturile subiective patrimoniale pot face obiectul unor
acte juridice de dispoziţie, spre deosebire de drepturile nepatrimoniale care nu
pot face obiectul unor asemenea operaţiuni juridice.
6. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale
a) Este consensual, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere este
suficientă simpla manifestare de voinţă. De altfel principiul general în materia
actelor juridice civile este cel al consensualismului, ceea ce face ca majoritatea
lor să aibă un astfel de caracter. Art. 1174 alin. 2 din N.c.civ. exprimă acest
principiu în contractele translative de drepturi reale precizând că în astfel de
convenţii „proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului
părţilor”
Sunt contracte consensuale de exemplu vânzarea (cu excepţia terenurilor),
locaţiunea, antrepriza sau comodatul.
b) Este solemn, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisã de lege şi
anume cea autentică. Forma specială este o condiţie de validitate, ad validitatem,
a cărei ignorare are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic. Astfel,
vânzarea unui teren nu poate fi valabil făcută decât printr-un act autentic
încheiat în faţa notarului public. Aceeaşi condiţie trebuie să o îndeplinească şi
contractul de donaţie, cel de arendare sau de ipotecă3.
c) Este real, acel act juridic civil care nu poate fi valabil încheiat decât
dacă manifestarea de voinţă este însoţită şi de remiterea materială a bunului (art.
3 Aactul şefului secţiei consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat consimţământul
oral de renunţare la cetăţenia română are valoare de act autentic în sensul art.39 din Legea nr.
21/1991.Pentru dezvoltare, CSJ, secţia de contencios administrativ, dec. 2827/2002 în D.
nr.9/2003 pag. 248
1174 alin. 3 din N.c.civ.). Au un astfel de caracter împrumutul, depozitul şi
darul manual.
Importanţa clasificării constă în aprecierea valabilitătii lor determinantă
fiind respectarea condiţiilor de formă. În ceea ce priveşte actele autentice, orice
viciu al acesteia atrage drept consecinţă nulitatea absolută a actului astfel
încheiat.
Totodată, neremiterea lucrului atrage nulitatea actelor juridice reale.
6. Acte juridice între vii, şi pentru cauzã de moarte
a) Sunt între vii – inter vivos – actele juridice civile care-şi produc efecte
necondiţionat de moartea autorului ori autorilor. În această categorie enumerăm
sub titlu de exemplu donaţia, schimbul sau locaţiunea, ca de altfel marea
majoritate a actelor juridice civile
b) Sunt pentru cauză de moarte – mortis causa – actele juridice civile
care nu-şi produce efectele decât condiţionat de moartea autorului, în
considerarea căreia se şi întocmeşte actul. Un astfel de act juridic este dispoziţia
testamentară.
Importanţa clasificării constă în aceea că de regulă actele între vii au un
caracter consensual spre deosebire de cele pentru cauză de moarte care sunt în
principiu acte solemne.
Condiţii restrictive de capacitate se impun în privinţa persoanelor ce
dispun pentru cauză de moarte.
7. Acte juridice subiective şi acte condiţie
a) Este subiectiv, acel act juridic civil. al cărui conţinut este determinat
prin voinţa autorului ori autorilor lui. Din această categorie fac parte marea
majoritate a actelor juridice civile.
b) Este act condiţie acel act juridic civil la a cărui încheiere părţile îşi
exprimă voinţa doar în privinţa naşterii lui, conţinutul lui fiind predeterminat de
norme de la care părţile nu pot deroga sau negocia. Un astfel de act juridic este
de pildă este căsătoria sau adopţia.
Importanţa clasificării constă în aceea că în vreme ce actele subiective pot
fi negociate de părţi, în privinţa actelor condiţie părţile sunt ţinute să se supună
numai dispoziţiunilor legii. De asemenea în vreme ce categoria primelor este
nelimitată, actele condiţie sunt strict şi limitativ determinate prin voinţa legii.
9. Acte juridice civile pure şi simple şi acte afectate de modalitãţi
a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu este afectat de o
modalitate: termen, condiţie ori sarcinã. Unele acte juridice civile de altfel nici
nu sunt compatibile cu vreo modalitate aşa cum sunt acceptarea unei succesiuni
sau recunoaşterea filiaţiei.
b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate,
adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Din această categorie fac parte
împrumutil, renta viageră, donaţia cu sarcină sau asigurarea.
Importanţa clasificării constă în momentul producerii efectelor, diferit în
cazul celor pure şi simple de cel al actelor afectate de modalităţi, ale căror efecte
se vor produce în funcţie de realizarea sau nerealizarea modalităţii.
10. Acte juridice civile principale şi accesorii
a) Este principal actul juridic civil. care are o existenţã de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de cea a altui act juridic.
b) Este accesoriu, acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de
soarta altui act juridic principal, situaţie exprimata plastic de adagiul
„accesorium sequitur principale”. Au sub titlu de exemplu o asemenea soartă
juridică gajul, ipoteca sau arvuna.
Importanţa clasificării constă în aceea că desfiinţarea sau îndetarea
efectelor actului principal are ca efect şi desfiinţarea celui accesoriu.
11.Acte cauzale şi acte abstracte
a) Este cauzal, acel act juridic civil a cărui valabilitate implică analiza
cauzei ori scopului său astfel încât dacă scopul ori cauza sunt ilicite ori lipsesc,
însuşi actul e lovit de nulitate. Majoritatea actelor juridice sunt acte cauzale.
b) Este abstract sau necauzal actul juridic civil care este detaşat de
elementul cauză, valabilitatea sa nedepinzând de cauză, aşa cum sunt de pildă
titlurile de valoare la purtător.
12.Acte juridice civile strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin
reprezentare
Este strict personal, actul juridic civil care nu poate fi făcut decât
personal. Astfel de acte sunt căsătoria, mandatul intuitu personae, testamentul
sau recunoaşterea unui copil.
Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate atât personal, dar şi prin
reprezentanţi.
13 Acte juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite
a) Este numit sau tipic actul juridic civil care are o denumire stabilitã de
legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Este tipic sau numit contractul de
vânzare – cumpărare consacrat de art. 1650 şi urm. din N.c.civ. sau donaţia
prevăzuta de art. 985 N. C. civ.
b) Este nenumit sau atipic, actul juridic civil care nu se bucură de o
reglementare şi de o denumire proprie. De exemplu, vânzarea cu clauzã de
întreţinere.
14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu
executare succesivă
a) Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare
presupune o singurã prestaţie din partea debitorului, motiv pentru care se mai
numeşte şi cu executare instantanee.
Este cu executare succesivã acel act a cărui executare presupune mai
multe prestaţii eşalonate în timp fie în mod repetat aşa cum este renta viageră
executabilă lunar sau anual, fie printr-o prestaţie continuă aşa cum este
locaţiunea.
15. Acte juridice negociate şi de adeziune
După modalitatea în care părţile negociază clauzele contractului, se
poate distinge între contracte negociate şi contracte de adeziune.
Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă
rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Noul Cod
civil reglementează în mod expres contractul de adeziune, stabilind prin
dispoziţiile art. 1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele sale
esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau
urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare”.
Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se
formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii
mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare
este realizată de către partea mai bine situată.
În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu
încheia contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio
contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit, de la început, toate clauzele.
Sub titlu de exemplu, sunt contracte de adeziune contractul de transport pe
calea ferată, contractul de telefonie fixă şi celulară, contractul de furnizare a
apei, electricităţii, gazului, contractele dintre comercianţi şi consumatori.
Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă
rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante.
Contractul de vânzare cumpărare, contractul de mandat sau contractul de
antrepriză sunt, cu titlu de exemplu, contracte negociate.
16. Acte juridice simple şi complexe După structura lor, distingem între actele simple şi cele complexe numite şi
contracte-cadru.
În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se
realizează o singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt
realizabile două sau mai multe operaţii juridice.
Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru,
înţeles ca „acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de
acesta (alin. 1). Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special
termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt
precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).
Secţiunea 4.3. Condiţiile actului juridic civil
Definiţie. Prin noţiunea de condiţii ale actului juridic civil înţelegem
elementele esenţiale ale manifestării de voinţă, care îi conferă acesteia calitatea
şi forţa de a produce efecte juridice civile, adică de a da naştere, modifica,
transmite sau stinge raporturi juridice civile.
Codul civil consacră în al său art. 1179 aceste condiţii pe care le enumeră
ca fiind:
Capacitatea de a contracta;
Consimţãmântul valabil al pãrţilor;
Un obiect determinat, posibil şi licit;
O cauză valabilă a obligaţiilor.
Aceste condiţii sunt esenţiale deoarece fără oricare dintre ele este de
neconceput actul juridic civil, textul făcând o strictă enumerare a lor.
Deşi numai patru, semnificaţia fiecăreia dintre aceste condiţii poate fi
privită diferit în funcţie de contextul juridic în care sunt analizate. Condiţiile
actului juridic civil pot fi clasificate după cum urmează:
a) În funcţie de aspectul la care se referă, ele pot fi condiţii de fond, care
privesc conţinutul actului juridic civil (de exemplu obiectul sau cauza), condiţii
de formă care se referă la exteriorizarea voinţei juridice (în scris sau verbal,
expres sau tacit, etc.) şi condiţii de publicitate impuse pentru ca anumite acte
juridice să fie opozabile.
b) În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale (cum sunt
capacitatea sau consimţământul) ori neesenţiale aşa cum este forma scrisă ca o
condiţie ad probationem.
c) În funcţie de sancţiunea nerespectãrii lor, condiţiile pot fi de
validitate ( a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de
eficacitate a căror nerespectare are drept consecinţă inopozabilitatea actului
juridic.
d) În funcţie de izvorul lor formal, condiţiile pot fi legale (prevăzute de
lege) sau convenţionale, prevăzute de părţi, aşa cum este cazul întocmirii unui
înscris pentru un act juridic valabil încheiat şi numai prin simplul acord de
voinţă.
Analiza fiecăreia dintre condiţiile actului juridic civile ne prilejuieşte în
cele ce vor precede următoarele consideraţiuni.
4.3.1. Capacitatea de a contracta
Definim capacitatea de a contracta ca fiind acea condiţie de fond şi
esenţială a actului juridic civil ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil
de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile.
Art. 1180 N. C.civ. precizează că “poate contracta orice persoană care nu
este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte” în
vreme ce art. 42 din acelaşi cod precizează că sunt incapabili de a contracta
minorii4 care nu au împlinit 14 ani şi interzişii.
O incapacitate cu titlu general stabileşte şi art. 988 din N.c.civ. care
precizează că „cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege”.
4 Textul art. 949 C. civ. Este reprodus şi de alin. 1 al art. 11 din Decr. 31/1954, care
precizează şi el că nu poate contracta minorul care nu a împlinit 14 ani şi nici persoana pusă
sub interdicţie.
În categoria interdicţiilor de a contracta privitoare la calitatea anumitor
persoane, sunt dispoziţiunile art. 990 din N.c.civ. care stabileşte incapacitatea de
a dispune prin acte cu titlu gratuit în favoarea medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de
specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, sau ale art.
991 care declară nule liberalităţile făcute notarului public care a autentificat
testamentul, interpretului care a participat la procedura de autentificare a
testamentului, martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) şi art.
1.047 alin. (3), agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047,
persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea
testamentului.
În privinţa capacităţii generale de a contracta, toate persoanele sunt
prezumate a se bucura de această prerogativă, cel ce susţine incapacitatea având
obligaţia de a o dovedi.
Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege,
astfel incât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este privită ca
şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate sunt de strictă
interpretare.
Deşi art. 1179 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale
contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea
părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului;
singură partea incapabilă se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau
reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea.
Garanţia principiului capacităţii de a contracta, aplicabil în privinţa
persoanelor fizice este înscrisă în art. 29 din N.c.civ. care precizează că “nimeni
nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte
de capacitatea de exerciţiu decât în condiţiile strict stabilite de lege”.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, regula este, de asemenea, aceea a
capacităţii (persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei
fizice, conform art. 206 N.c.civ.).
Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat
principiului specialităţii capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop
patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut” (art. 206 alin. 2 N.c.civ.).
Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia31, se recunoaşte în acelaşi timp,
o capacitate de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data
actului de numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.c.civ.).
O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în
legătură cu naşterea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură
cu liberalităţile care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data
actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul
deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt
necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208
N.c.civ.).
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a
obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul
organelor de administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor.
S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile şi
actele încheiate de o persoană incapabilă, dacă este vorba despre acte de
conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale
traiului.5
4.3.2. Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă
4.3.2.1 .Voinţa juridică şi principiile sale
Aşa cum l-am definit mai sus, actul juridic civil este în cea mai sintetică
analiză o manifestare de voinţă subordonată volitiv intenţiei de a produce
efecte juridice.
Conţinutul voinţei, din punct de vedere juridic este alcătuit din două dintre
condiţiile esenţiale ale actului juridic civil, respectiv consimţământul şi cauza
(scopul actului juridic civil)
Formarea voinţei juridice este precedată de reflectarea din sinele unei
persoane a unei nevoi în exterior prin dorinţa de satisfacere a acesteia, urmată de
investigarea mijlocului de satisfacere şi în final de luarea hotărârii de a încheia
actul juridic.
Voinţa se naşte aşadar în mintea unei persoane reflectând nevoile şi
aspiraţiile acesteia. Atâta vreme cât ea rămâne neexprimată, nu este
producătoare de consecinţe juridice căci ideea neexteriorizată nu produce decât
dorinţe sau sentimente.
Pentru ca ideea sau faptul psihologic să devină sociale, în sensul de a
produce consecinţe, voinţa internă trebuie exteriorizată.
5 C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”,
Bucureşti 1999 p. 110 si urm.
Or, exteriorizarea voinţei este traductibilă prin consimţământ, exprimat
într-o formă cu relevanţă juridică, fie expres, fie tacit, fie verbal fie în scris etc.
În procesul exprimării voinţei juridice, ne interesează desigur mai puţin
aspectele psihologice care deşi sunt necesare şi utile pentru o corectă abordare,
nu rezolvă decât parţial chestiunile pendinte consimţământului.
Relevante însă sub aspect doctrinar şi practic sunt principiile de drept
generale privitoare la voinţa juridică, a căror evaluare are însemnate foloase
jurisprudenţiale.
În dreptul nostru civil au fost subliniate două principii ale voinţei juridice,
respectiv principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale.
Principiul autonomiei de voinţă, numit şi principiul libertăţii actelor
juridice exprimă ideea că părţile au libera opţiune de a încheia orice act juridic,
fireşte cu condiţia de a nu încălca legea sau bunele moravuri.
Această regulă este consacrată legislativ de art. 11 alin. 2 din N.c. civ.
care precizează că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” în
vreme ce art. 1270 din acelaşi cod face precizarea că numai „contractul valabil
încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Per a contrario, ar trebui
înţeles aşadar că acele convenţii care nu sunt făcute legal sau care derogă de la
lege nu au o asemenea forţă juridică!
În puterea acestui principiu, subiectelor de drept civil le este permis tot ce
nu li se interzice în mod expres prin lege, şi respectiv:
- să încheie sau nu ori să denunţe sau să modifice orice act juridic civil;
- să se angajeze juridiceşte în orice convenţie, indiferent dacă aceasta este
reglementată sau nu printr-un text al legii;
- să stabilească prin voinţa proprie clauzele oricărei convenţii civile, chiar
derogând de la acele dispoziţii ale legii care au un caracter dispozitiv.
Principiul autonomiei de voinţă este operant pentru orice act juridic civil
cu unele limitări care privesc:
- eludarea unor dispoziţiuni care privesc ordinea publică;
- încălcarea dispoziţiunilor imperative ale legii;
- nesocotirea bunelor moravuri.
Aceste limitări cu valoare de excepţie întăresc de fapt principiul, deoarece
însuşi art. 11 din N.c. civ. se referă in terminis la ele, făcând trimitere la ordinea
publică şi bunele moravuri.
Principiul voinţei reale, este impus de observaţia că în procesul
psihologic de exprimare a voinţei juridice este posibil ca între voinţa internă şi
cea exteriorizată să nu existe întotdeauna identitate. Or, într-o asemenea ipoteză,
se pune întrebarea firească referitoare la întâietatea uneia sau a celeilalte dintre
cele două exprimări: cea internă, mai apropiată de voinţa internă a fiecărui
subiect, sau cea exteriorizată, mai apropiată de actul juridic pe care-l
prefigurează.
Răspunsul la această întrebare a dat naştere la doua concepţii privitoare la
valorificarea voinţei juridice.
Într-o concepţie obiectivă adoptată de Codul civil german de la 1900, se
apreciază că prioritară este voinţa exhibată de părţi la încheierea actului juridic
civil, singura cunoscută şi exprimată, care este în egală măsură producătoare de
efectele juridice urmărite de părţi. Această concepţie este de natură să confere
securitate statică circuitului civil au precizat susţinătorii ei.
A doua concepţie, de orientare subiectivă, pune în primul plan voinţa
reală, deci cea internă, singura care poate determina părţile să contracteze şi care
conferă un sporit grad de securitate dinamicii circuitului civil. Această concepţie
adoptată de Codul civil francez de la 1804 a fost preluată şi de codul nostru civil
de la 1864 şi este exprimată în mai multe texte dintre care enumerăm:
- art. 1266 N.C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face
după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al
termenilor”
- art. 1289 din N.C. civ. dă putere actului care reprezintă voinţa reala în
cazul simulaţiei, precizând că „actul secret produce efecte numai între părţi şi,
dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul,
între succesorii lor universali sau cu titlu universal.”
- art. 1206 N. C. civ. dă valoare de adevăr numai manifestării reale de
voinţă, precizând că nu are valoare consimţământul „dat din eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol”
4.3.2.2. Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior. Din vechea redactare a art. 948 C. civ. se putea însă trage concluzia că
convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure părţi, şi
anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie era fireşte greşită, căci
consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o ofertă de a contracta şi
are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe punctul de a se încheia. Noul cod
civil nu preia însă această formulare, astfel încât nu mai sunt posibile asemenea
confuzii.
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său
următoarele condiţii:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte
efectele juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport
juridic civil), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia
asupra consecinţelor pe care manifestarea sa de voinţa le poate produce.
In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu,
în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a
contracta.
Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a
nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de sănătate mintală.
Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de
discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg din aceastâ
ipoteză6.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui
angajament juridic.
“Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă
declaraţia de a contracta a fost făcută în alt scop decât pentru a produce efecte
juridice cum ar fi de pildă atunci când:
- consimţământul a fost asumat în glumă, jocandi causa ;
- manifestarea de voinţă este rodul prieteniei, curtoaziei sau
complezenţei (îţi rămân veşnic îndatorat pentru serviciul pe care mi l-ai făcut !);
- consimţământul a fost dat sub o rezervă mentală cunnoscută de cealaltă
parte (mă angajez dacă va fi de acord şi soţul meu);
- consimţământul a fost exprimat sub o condiţie pur potestativă din partea
celui care se obligă, condiţie prohibită de art. 1403 din N.c. civ. (altfel spus, “mă
oblig dacă am chef!”)
- consimţământul este prea vag sau imprecis (îţi voi restitui banii
împrumutaţi când voi avea, ad calendas graecas !).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput
încheierea unui act juridic civil fără o manifestare exterioară de voinţă.
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o
formă expresă, fie într-una tacită.7 Ea poate de asemenea să constea într-un gest
6 Pentru dezvoltări, TS dec. 1998/1990 citată de C. Turianu în op. cit. pag.38
7 Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este cazul
actelor solemne, pe câtă vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o manifestare tacită
a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în dreptul civil tăcerea nu valorează neaparat
consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace este gata sa consimtă) ar
putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o asemenea interpretare în mod expres
tăcerii, cum ar fi de pildă cazul tacitei reconducţiuni.
(semnul făcut unui taxi) ori o anumită atitudine (expunerea unei mărfî într-o
vitrină cu afişarea preţului).
Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul
consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de
exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul de vedere
al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este cazul
actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă
specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei.
Această condiţie este reglementată expres de art. 1179 pct. 2 din N.c.civ.
care pentru validitatea actului juridic impune „consimţământul valabil
exprimar”. Actul juridic civil fiind o manifestare de voinţă conştientă dar mai
ales liberă, este de neconceput valabilitatea acestuia atunci când procesul
psihologic de formare a voinţei juridice a fost în mod fraudulos deturnat de la
adevăratele sale finalităţi.
Per a contrario, art. 1206 din N.c. civ. consacră dispoziţiunea potrivit
căreia „consimţământul nu este valabil atunci când este dat prin eroare, smuls
prin violenţa sau surprins prin dol”
În dreptul nostru civil viciile care afectează caracterul liber al
consimţământului sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.8
Analiza fiecăruia dintre acestea, ne prilejuieşte în cele ce urmează
următoarele precizări:
4.3.3. Viciile consimţământului
4.3.3.1. Eroarea
Reglementare şi definiţie.
Majoritatea autorilor au definit eroarea ca fiind falsa reprezentare a
realităţii cu prilejul încheierii unui act juridic, definiţie care apreciem că
satisface atât cerinţele de ordin teoretic dar mai ales de natură practică ale
instituţiei studiate9.
8 Potrivit opiniei că leziunea nu este un viciu al consimţământului ci o condiţie de anulare a
actelor juridice săvârşite de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă care încheie singuri,
fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui acte juridice civile, vezi Doru Cosma, Teoria
generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 pag. 153 9 Pentru alte definiţii, D. Cosma op. cit. pag. 153, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 145, O. Ungureanu
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea era tratată într-
un singur text (art. 954 şi, cu caracter general, în dispoziţiile art. 953, 961,
alături de alte vicii de consimţământ), în noul Cod civil sediul materiei se
regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite
feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului (eroarea
nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Condiţiile erorii
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o
eroare esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că
faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Este considerată ca având caracter esenţial eroarea care :
– poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi
error in corpore);
– poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a
acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);
– poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul
contractelor încheiate intuitu personae).
Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept care priveşte o
normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului. În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină, care, în
absenţa unei reglementări exprese, admitea sau nu anulabilitatea actului pentru
eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi
juridice i se opune maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate
invoca necunoaşterea legii). Era însă un argument neconvingător, acesta tras din
obligativitatea cunoaşterii legii de către toţi destinatarii ei, câtă vreme el se
constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o realitate şi aceasta, mai
ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa, este adevărat că ea nu constituie izvor de
drept, dar unitatea de practică judiciară este o obligaţie pentru judecător. Este
adevărat că nimeni nu se poate apără invocând necunoaşterea sau neclaritatea
legii, dar se pot ivi situaţii în care nu este posibilă cunoaşterea legii, fie datorită
imposibilităţii consultării textelor legale, fie al lipsei resurselor materiale pentru
angajarea unei consultanţe calificate, fie pur şi simplu pentru că un act normativ
Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag.84, G. Boroi
Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck Bucureşti 2002 pag. 160 sau A.
Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag.196.
a fost publicat în preziua încheierii actului respectiv iar Monitorul Oficial nu a
fost încă difuzat.
Cu toate acestea, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2). Chiar pentru
ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii care să
o îndreptăţească la a cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de
natură să salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de acord cu
executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod
corespunzător (art. 1213). În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a
circuitului civil şi soliditatea raporturilor contractuale.
Clasificare.
1. Potrivit unui prim criteriu, al naturii realităţii asupra căreia poartă,
eroarea poate fi de fapt sau de drept.
Eroarea de fapt ( error facti) constituie falsa reprezentare asupra unei
stări de fapt cu prilejul încheierii actului juridic. O astfel de eroare poate cădea
asupra obiectului actului juridic, al persoane sau a circumstanţelor de fapt în
care s-a realizat acordul de voinţă.
Eroarea de drept (error jus) constă în greşita cunoaştere sau
necunoaşterea dispoziţiunilor legii, despre care am făcut deja vorbire.
2. Potrivit unui al doilea criteriu, al efectelor produse, eroarea poate fi de
trei feluri, respectiv: a) eroarea obstacol; b)eroarea viciu de consimţământ; c)
eroarea indiferentă. a) Eroarea obstacol este aceea care datorită gravităţii sale face ca actul
juridic să nu poată lua naştere aşa încât ea nu constituie o falsă reprezentare a
realităţii ci chiar lipsa consimţământului, care nu a fost exprimat datorită unui
obstacol nedepăşit de cel care contractează. Astfel de obstacole pot privi fie
natura, fie identitatea obiectului actului juridic.
Eroarea obstacol asupra naturii actului juridic - error in negotio -, este
acea situaţie în care una dintre părţi consideră că încheie un anumit act juridic
iar cealaltă un cu totul altul. De pildă, primus este convins că primeşte de la
secundus cu titlu de donaţie un lucru în vreme ce acesta este încredinţat că îl
vinde. La fel, o parte consideră că cumpără un imobil în vreme ce proprietarul
consimte să îl închirieze. În nici-unul dintre aceste exemple acordul de voinţă nu
s-a format cu privire la adevăratul act juridic, fiecare dintre părţi având o
reprezentare diferită cu privire la adevărata natură a convenţiei.
Eroarea obstacol asupra identităţii obiectului actului juridic – error in
corpore – este situaţia juridică în care o parte negociază cu privire la un bun, iar
cealaltă cu privire la un altul. De exemplu părţile negociază transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui imobil. Cumpărătorul vrea să cumpere casa
de locuit, vânzătorul vrea să vândă grădina.
Atât în cazul erorii cu privire la natura actului cât şi asupra identităţii
actului juridic, deoarece voinţa părţilor nu s-a întâlnit nici actul juridic nu s-a
format. Or, o asemenea eroare care obstaculează voinţa părţilor are drept
consecinţă nulitatea absolută.
b) Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă implică falsa
reprezentare a realităţii fie cu privire la calitatea substanţială a obiectului
actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante sau
beneficiare a actului juridic (error in personam).
Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic poate privi calităţile
substanţiale ale obiectului actului juridic privit ca un bun în materialitatea sa şi
atunci avem în vedere vechimea sau originea sa care au determinat pe una dintre
părţi să contracteze. Există de pildă eroare asupra substanţei în cazul în care o
persoană cumpără copia unui tablou crezând că este un original sau un inel din
metal galben pe care-l consideră ca fiind din aur dar care este în realitate din
alamă.
S-a stabilit în practica judiciară că nu constituie eroare asupra substanţei
eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei10
.
Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ atunci când
actul juridic a fost încheiat numai în consideraţia unei anumite persoane sau a
calităţilor acesteia, aşa cum este cazul actelor intuitu personae. Este o astfel de
eroare de pildă angajarea unui avocat al cărui nume seamană numai cu cel ales
de justiţiabil în realitate. Susţinerea unui spectacol de divertisment de către un
alt actor decât cel vestit în considerarea căruia a fost organizat spectacolul pot
constitui cazuri de eroare cu privire la o persoană.
c) Eroarea indiferentă este tot o falsă reprezentare a realităţii dar care nu
are nici-o influenţă asupra validităţii actului juridic întrucât nu are nici-o
relevanţă în privinţa acestuia. Pot constitui astfel de erori, care nu afectează
valabilitatea unei convenţii, eroarea cu privire la starea civilă a unuia dintre
contractanţi sau la starea sa de solvabilitate.
3. Noul cod civil stabileşte şi următoarele cazuri particulare de eroare în
textele art. 1208 – 1211, respectiv:
- eroarea nescuzabilă, care prezumă împrejurarea că faptul asupra căruia
a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile (art.
1208 N.c.civ.). De exemplu omisiunea de a plăti staţionarea unui autovehicul
10
T.S. Dec. 1985/1975 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică
judiciară comentată şi adnotată, Ed.Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.51.
într-o parcare cu plată dotată cu aparat de taxare pe motiv că nu există personal
pentru încasarea plăţii;
- eroarea asumată, prevăzută de art. 1209 din N.c.civ. care precizează că
nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu
privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (art. 1209 N.c.civ.).
- eroarea de calcul. Potrivit art. 1210 din N.c.civ. simpla eroare de calcul
nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi,
precizează alineatul final al aceluiaşi text.
- eroarea de comunicare sau de transmitere atunci când eroarea poartă
asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin
intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă (art.
1211 din N.c.civ.).
Structura şi condiţiile erorii - viciu de consimţământ.
În ceea ce priveşte structura erorii – viciu de consimţământ, falsa
reprezentare a realităţii fiind de ordin subiectiv, cunoaşterea dar mai ales
dovedirea ei sunt foarte dificile. Fiind un element de apreciere condiţionat de
repere personale ce ţin de gradul de instruire, de emoţionabilitatea persoanei
precum şi de posibilităţile acesteia de evaluare a realităţii şi a propriilor interese,
dovedirea lui ca şi element psihologic este foarte anevoioasă.
Cât despre condiţiile erorii, acestea sunt două, trebuie îndeplinite
cumulativ şi sunt următoarele:
a) elementul cu privire la care a fost posibilă falsa reprezentare a realităţii
să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, astfel încât dacă acesta ar
fi fost cunoscut, actul juridic nu ar fi fost încheiat. Asupra acestei condiţii,
posibilitatea de apreciere aparţine judecătorului, de la caz la caz. S-a opinat spre
exemplu că eroarea asupra valorii economice a prestaţiei, eroarea lezionară,
urmează regulile de la viciul de consimţământ al leziunii, iar nu regulile erorii-
viciu de consimţământ.11
O altă rezolvare propusă a fost aceea a aprecierii
comportamentului oricărei persoane într-o situaţie similară.12
11
St. D. Cărpenaru ş.a., Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală Ed. Academiei,
Bucureşti 1989 pag. 178. 12
În acest sens vezi G. Boroi, op. cit. pag. 163. Autorul exemplifică o speţă în care vânzătorul
cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându-
se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât
b) în cazul actelor juridice de factură bilaterală, cu titlu oneros, este
necesar ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau să fi avut posibilitatea de a
cunoaşte că elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare a avut o
importanţă hotărâtoare pentru încheierea actului. Această conditie priveşte
numai actele juridice bilaterale, căci în cele unilaterale lipseşte prin ipoteză
„cocontractantul” sau „cealaltă parte”. Se mai impune totodată precizarea că nu
este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a putea fi invocată
eroarea viciu de consimţământ.
Efectul erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă , respectiv
anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, aşa cum precizează art. 1207 din
N.c.civ. Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate, întrucât
ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova
acţiunea în anulare.
Dreptul la acţiune pentru anularea unui act juridic motivat de eroarea în
care s-a aflat reclamantul este prevăzut de art. 2517 din N.c.civ. care fixează
termenul general de prescripţie de 3 ani. Acest termen începe să curgă, potrivit
art. 2529 lit. c din acelaşi act normativ, de la data când cel aflat în eroare,
reprezentantul său legal sau persoana chemată prin lege să-i încuviinţeze actele,
a cunoscut eroarea, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data
încheierii actului.
4.3.3.2. Dolul (Viclenia)
Definiţie şi reglementare
Dolul este acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a
unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să
încheie un act juridic.13
În cea mai sintetică definiţie, dolul este aşadar o eroare
provocată. Spre deosebire de eroare, care are un caracter spontan, dolul este
rezultatul unor manopere înşelătoare, prin care un contracant îl determină pe
cocontractantul său să încheie o convenţie.
Legislativ, o nouă şi mai amplă reglementare este dată dolului de Codul
civil recent intrat în vigoare.
preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un
exemplar de epocă. 13
Pentru alte definiţii vezi şi D. Cosma op. cit. pag. 164, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 147, O.
Ungureanu op. cit. pag.88, G. Boroi op. cit. pag. 164 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.198.
Art. 1206 precizează că consimţământul este viciat când este dat din
eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.
Art. 1214 dă definiţia dolului arătând că consimţământul este viciat prin
dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele
frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie.
Clasificare
După consecinţele pe care le produce, dolul poate fi principal (dolus dans
causam contractui) sau incident (dolus incidens), numit şi incidental, secundar
sau accesoriu.
Este principal dolul care poartă asupra unor împrejurări determinante la
încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.
Incident este dolul ce cade asupra unor elemente nedeterminante la
încheierea actului juridic şi nu atrage anulabilitatea acestuia.
În funcţie de gravitatea manoperelor dolosive, doctrinar se vorbeşte
despre dolus bonus, care constă în viclenii mărunte, uşor de observat, care nu
atrag anulabilitatea actului juridic ( spre exemplu exagerarea în scop de reclamă
a calităţilor unui produs) şi despre dolus malus, dolul grav, care atrage
anulabilitatea actului.
Structura dolului
Structural, dolul este alcătuit din două elemente: unul obiectiv, material,
constând în utilizarea de mijloace dolosive în scopul inducerii în eroare a unei
persoane şi unul subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a înşela o
persoană pentru a o determina să încheie actul juridic.
Elementul material al dolului poate consta fie într-o faptă comisivă fie
într-una omisivă. Atunci când elementul obiectiv constă într-o omisiune,
vorbim despre dolul prin reticenţă, în sensul că una dintre părţile actului juridic
ţine sub tăcere unele împrejurări esenţiale ale actului juridic pentru a o
determina pe cealalta să contracteze sau nu a informat-o cu privire la clauzele
ori împrejurările esenţiale ale unei conventii. Simpla tăcere, fără intenţii viclene,
nu constituie însă dol atunci când de pildă partea nu se obligă să-i atragă atenţia
unui cocontractant asupra dezavantajelor unui contract.14
14
Pentru dezvoltări, vezi O. Ungureanu, op. cit. pag. 88
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul
dintre „obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori
profesioniste sau care deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia
de a se informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de altă parte. De
exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii,
„partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esenţiale
care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate
pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă.
În cazul liberalităţilor dolul se înfăţişează din punct de vedere obiectiv sub
forma captaţiei şi a sugestiei în scopul ca profitând de dragostea, pasiunea sau
compasiunea unei persoane, să o determine la facerea unei donaţi sau a unui
legat.
În ceea ce priveşte elementul intenţional, s-a stabilit că provocarea unei
erori din neglijenţă, fără intenţie, nu constituie dol, aşa cum nu există nici atunci
când cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă prin reticenţă.15
Condiţiile dolului
Două sunt condiţiile pentru ca dolul să constituie viciu de consimţământ si
anume: a) să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic şi b) să
provină de la cealaltă parte.
a) În ceea ce priveşte prima condiţie, trebuie stabilită împrejurarea că dacă
partea indusă în eroare ar fi cunoscut realitatea nu ar fi contractat. În materia
dolului, eroarea nu trebuie să poarte asupra anumitor calităţi sau însuşiri, ca în
cazul erorii-viciu de consimţământ, fiind suficient a se demonstra deformarea
oricărui element al realităţii în scopul determinării unei persoane să încheie actul
juridic.
Caracterul determinant al dolului, ca şi în cazul erorii, se stabileşte de
către judecător, de la caz la caz, ţinând seama de gradul de instrucţie, cultura,
experienţa de viată starea de sănătate etc. al celui ce invocă dolul.
b) Cea de a doua condiţie a dolului este consacrată de art. 1214 alin.3 din
N. c. civ. care precizează că mijloacele viclene trebuie să provină de la cealalată
parte, dar contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
De asemenea, art. 1215 consacră dolul comis prin fapta unui terţ
condiţionat de împrejurarea că cel ce a contractat a cunoscut fapta dolosivă a
terţului.
15
Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 148
La o primă observare a textului s-ar putea trage concluzia că dolul se
aplică numai în privinţa actelor juridice bilaterale sau multilaterale, deoarece în
cazul actelor unilaterale nu există „cealaltă parte” iar textul art. 1214 N.c. civ. se
referă expres la „contracte”, care sunt acte de factură bilaterală. Cu toate acestea
şi în cazul actelor unilaterale poate interveni dolul sub forma captaţiunii sau a
sugestiei dacă, de exemplu, pentru a testa într-un anumit fel, au fost îndepărtate
rudele testatorului, acesta a fost ameninţat ori i-au fost exploatate sentimentele,
mila ori compasiunea.
S-a mai stabilit totodată că cea de a doua condiţie poate fi îndeplinită şi în
cazul în care de pildă dolul provine de la un terţ iar cocontractantul avea
cunoştinţă despre această imprejurare sau de la reprezentantul legal al
cocontractantului.16
Efectele dolului
Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului
juridic în cadrul căruia consimţământul uneia dintre părţi a fost surpins prin dol.
În măsura în care prin actele dolosive s-a săvârşit un delict civil poate fi
antrenată în egală măsură şi răspunderea civilă delictuală întemeiată pe
dispoziţiunile art. 1357 din N.c. civ.
Aşa cum precizează art. 1214 alin 4 din N. c. civ., dolul nu se presupune,
el trebuie probat. Fiind un fapt juridic el poate fi dovedit prin orice mijloc de
probaţiune, inclusiv cu martori sau prezumţii.
Titularul acţiunii în anulare este cel ce se pretinde a fi victima dolului,
cererea sa fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani
prevăzut de art. 2517 din N.c.civ. Termenul începe să curgă potrivit art. 2529
lit.b din N.c.civ. de la data când a fost cunoscut dolul.
4.3.3.3. Violenţa
Definiţie şi reglementare
Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău material, direct, imediat şi injust ce o determină să încheie
un act juridic pe care în condiţii normale nu l-ar fi încheiat.17
Art. 1206 din N.c.civ. precizează că este viciat consimţământul când este
dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.
16
În acest sens, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 180 17
Pentru alte definiţii vezi şi şi D. Cosma op. cit. pag. 172, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 149, O.
În afară de art. 1206 N.c. civ. care se referă la violenţă în mod generic,
articolele 1216 – 1218 fac menţiuni cazuale la acest viciu al consimţământului
după cum urmează:
- art. 1216 alin. 2 precizează că „temerea justificată indusă fără drept de
cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să
creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana,
onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”.
- art. 1216 alin. 3 menţionează că violenţa poate atrage anularea
contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate,
precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a
fost viciat.
- Art. 1219 menţionează că „simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi
fost violenţă nu atrage anularea contractului”;
- art. 1217 consacră ameninţarea cu exerciţiul unui drept precizând că de
asemenea constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul
unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
- art. 1217 se referă la violenţa cauzată de starea de necesitate stabilind că
contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat
decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.
Clasificare
Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două crietrii,
respectiv după natura răului şi după caracterul ameninţării.
Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi morală
(metus) atunci când ameninţarea cu răul se referă la cinstea, onoarea sau
sentimentele persoanei sau fizică (vis) dacă ameninţarea cu răul priveşte
integritatea fizică a persoanei sau patrimoniul său.
După cel de al doilea criteriu, caracterul ameninţării, distingem între
ameninţarea legitimă şi cea nelegitimă.
Ameninţarea legitimă sau justă este aceea proferată de o persoană
îndreptăţită, în puterea unui drept subiectiv, aşa cum este somaţia adresată de
creditor debitorului că va trece la executarea silită sau că îl va chema în
judecată. Acest gen de ameninţare nu constituie viciu de consimţământ decât
dacă, în conditiile reglementate de art 1217 prin aceasta se urmăreşte un avantaj
nejustificat.
Ameninţarea nelegitimă, injustă, este proferată fără de drept, constituie
viciu de consimţământ şi are drept consecinţa nulitatea relativă a actului juridic
astfel încheiat.
Structura violenţei
Ca şi dolul, violenţa are în structură două elemente, unul exterior, material
şi unul de ordin psihologic, intern.
Elementul material, exterior, constă într-o ameninţare cu un rău de
natură fizică (lovire, sluţire omor etc.), patrimonială (distrugerea unui bun,
incendierea unei clădiri etc.) sau morală (divulgarea unui secret, compromiterea
demnităţii sau a onoarei etc.).
Elementul psihologic constă în temerea insuflată celui ameninţat, de
natură a-l determina să încheie actul juridic. De fapt încheierea actului juridic
este în reprezentarea celui ameninţat însuşi mijlocul de a evita producerea răului
cu care a fost ameninţat. S-a stabilit în practica judiciară că violenţa constituie
viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât cea în
folosul căreia s-a făcut actul juridic18
.
Noul cod civil a rezolvat această ipoteză în art. 1220 precizând că violenţa
atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă
numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după
caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.
Condiţiile violenţei
Pentru ca violenţa viciu de consimţământ să constituie cauza de nulitate
relativă a actului juridic aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ două
condiţii:
1- ameninţarea să fie una injustă, în sensul că nu a fost făcută în
exercitarea unui drept legitim. Aşadar, nu orice ameninţare cu un rău constituie
violenţă viciu de consimţământ ci numai aceea care nu este proferată în mod
just, căci acela care exercită un drept al său nu vatămă pe nimeni. Dacă însă
realizarea unui drept este făcută cu depăşirea limitelor în care acesta a fost
recunoscut, chiar şi prin ameninţare, atunci ar putea fi invocat ca şi mijloc de
apărare abuzul de drept dacă nu sunt întrunite condiţiile violenţei viciu de
consimţământ19
.
2- violenţa să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.
Aprecierea in concreto a caracterului determinant al ameninţării este lăsată la
18
CSJ, dec. 200/1993 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică
judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.35 19
Pentru această rezolvare vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 149 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.
204
latitudinea judecătorilor de la caz la caz. În acest scop, se au în vedere o serie de
criterii de apreciere de ordin subiectiv, aşa cum pot fi de exemplu vârsta, gradul
de instrucţie, sexul, starea de sănătate etc. Temerea provocată prin ameninţare
trebuie să fie de natură a-l determina pe cel ameninţat să contracteze, căci
temerea reverenţioasă nu constituie motiv de violenţă.
S-a mai susţinut doctrinar că starea de necesitate în care se găseşte o
persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
încheiat, trebuie asimilată violenţei viciu de consimţământ.
În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama,
aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 N.c.civ., de „vârsta, starea socială, sănătatea şi
caracterul celui asupra căruia sa exercitat violenţa, precum şi de orice altă
împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului”. Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor fi la
aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a fost vorba de
caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii contractului, de natură să
afecteze valabilitatea acestuia.
Efectele violenţei
Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea actului
juridic astfel încheiat.
Cel ce invocă violenţa trebuie să dovedească acest fapt, uşor de probat
datorită caracterului obiectiv al elementului material. În cazul în care actele de
violenţa întrunesc şi condiţiile art. 1357 N.c. civ., cel ce se consideră îndreptăţit
are deschisă şi calea unei acţiuni pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Dreptul la acţiunea în anulare a unui act juridic pentru violenţă se prescrie
în termenul general de 3 ani potrivit art. 1523 din N.c.civ. iar anularea căsătoriei
pentru violenţă poate fi cerută numai în termen de 6 luni, potrivit art. 301 din
N.c.civ.
În principiu, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când
violenţa a încetat, aşa cum precizează art. 2529 lit. a din N.c.civ. şi art. 301 din
acelaşi cod dacă este vorba de anularea căsătoriei.
Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare, după
încetarea violenţei, în măsura în care actul juridic al confirmării nu a fost şi el
viciat.
4.3.3.4. Leziunea
Definiţie şi reglementare
În cea mai sintetică formulare20
a vechii definiţii a acesteia, leziunea este
acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între
două prestaţii21
.
Noua reglementare a leziunii este însă mult mai exactă şi mai elaborată.
Astfel, există leziune potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre
părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o
prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea
propriei prestaţii.
Rezultă, din această definiţie, că noul Cod îmbrăţişează concepţia
subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de
consimţământ nu este suficientă disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este
necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa
de cunoştinţe a celeilalte părţi”. Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul
contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt
contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este inegală.
De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată,
ca domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor – care, având vârsta de 14 ani
împliniţi, încheiau singuri acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau
a tutorelui, dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare – Noul cod civil
recunoaşte leziunea şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să
depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2).
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune,
noile dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele
aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art.
1224).
Condiţiile leziunii
Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerinţe:
– leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
– leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să
subziste până la data cererii de anulare;
20
Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 150 21
Pentru alte definiţii vezi şi O. Ungureanu op. cit. pag.92, G. Boroi op. cit. pag. 174 sau A.
Cojocaru, op. cit. pag.206
– disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în
cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3). În cazul majorului,
caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar atunci când
disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă
sau executată de partea lezată.
Efectele leziunii
Sancţiunea leziunii în dreptul civil poate consta, la alegerea celui al cărui
consimţământ a fost viciat, atât în anularea actului juridic lezionar cât şi în
reducerea obligaţiilor sale (art. 1222 alin. 1).
În situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa
va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o
reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art.
1222 alin. 3).
În cazul prevăzut de art. 60 din O.G. nr. 42/1997, salvatorul nu poate
solicita anularea convenţiei pentru leziune ci doar majorarea contraprestaţiei
navei căreia i-a acordat asistenţă de salvare.
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune
se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului (art. 1223).
4.3.3.5. Comparaţie între viciile de consimţământ.
Asemănări
- orice viciu de consimţământ este anterior sau contemporan încheierii
actului juridic;
- sancţiunea pentru încheierea unui act juridic în condiţiile oricăruia dintre
viciile de consimţământ este nulitatea relativă;
- împrejurarea asupra căreia poartă viciul de consimţământ este
determinantă pentru încheierea actului juridic;
- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este necesară
existenţa viciului de consimţământ concurent al tuturor contractanţilor.
- oricine invocă oricare dintre viciile de consimţământ trebuie să-şi
dovedească afirmaţia, căci nici-unul dintre viciile de consimţământ nu se
prezumă.
Deosebiri
- în vreme ce în structura dolului şi a violenţei intră atât un element
obiectiv (material) cât şi unul subiectiv (intenţional), în structura erorii
determinant este numai elementul subiectiv iar în cea a leziunii cel obiectiv;
- în vreme ce domeniul erorii îl constituie atât actele bilaterale cât şi cele
de factură unilaterală, dolul, violenţa şi leziunea privesc în principiu doar actele
juridice bilaterale;
- eroarea se produce spontan, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea pot
constitui ele însele fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă delictuală;
- ca efect specific, doar leziunea poate avea consecinţe alternative
constând fie în anularea actului lezionar fie în reducerea sau sporirea uneia
dintre prestaţii.
- din punctul de vedere al probaţiunii eroarea este cel mai greu de dovedit
deoarece ea constă doar în elementul subiectiv, în vreme ce dolul, violenţa şi
leziunea sunt mai uşor de dovedit datorită elementului obiectiv ce intră în
structura lor.
4.3.4. Obiectul actului juridic civil
Textul art. 1225 din N.c. civ. precizează că “obiectul contractului îl
reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi
altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Din această prevedere, rezultă că
obiectul actului juridic constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da,
a face sau a nu face ceva, după caz.
Doctrinar, obiectul a fost definit ca fiind condiţia de fond generală şi
esenţiala a actului juridic civil care constă în acţiunile şi inacţiunile la care
părţile sunt îndreptăţite sau la îndeplinirea cărora se obligă22
.
Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca
următoarele condiţii prevăzute de art. 1226:
- să existe în momentul încheierii convenţiei sau să fie certă producerea
lui în viitor23
.
22
Pentru definiţii asemănătoare vezi şi Gh. Beleiu op. cit. pag. 138, A. Cojocaru op. cit. pag.
210, O. Ungureanu op. cit. pag. 93, sau G. Boroi op. cit. pag. 173 23
In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind interzise
pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu, Curs de
succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 518
În ipoteza în care obiectul actului juridic constă într-un bun, la care se
referă conduita părţilor, atunci distingem următoarele ipoteze :
a) bunul există in momentul încheierii actului juridic deci este îndeplinită
condiţia impusă mai sus ;
b) bunul deşi a existat nu mai există în momentul consensului ; nefiind
îndeplinită condiţia şi lipsind obiectul, actul juridic este ineficace ;
c) bunul nu există dar el va exista cu siguranţă în viitor, împrejurare care
face îndeplinită condiţia existenţei obiectului, aşa cum prezumă art. 1229 din
N.c.civ. (sub titlu de exemplu, recolta ce se va culege în viitor, chiriile sau
arenzile ce se vor percepe etc.)24
.
- să fie în circuitul civil. Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile”
sau “bunurile”, acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al actului juridic civil,
ceea ce de fapt explică si prevederea din art. 1229 N.c.civ. anume că “numai
bunurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale ”
Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele bunuri susceptibile să facă
obiectul unor acte translative sau constitutive de proprietate25
. În lipsa unei
interdicţii exprese, trebuie considerate ca făcând parte din circuitul civil toate
bunurile susceptibile a face obiectul apropiaţiunii private.26
Nesocotirea acestei condiţii lipseşte de valabilitate actul încheiat care ar
avea un obiect nelicit ( de exemplu vânzarea unui bun aflat în proprietatea
publică a statului, un teren sau o exploatare petroliferă).
- să fie determinat sau determinabil. Sub acest aspect, noul Cod civil
conţine dispoziţii referitoare la determinarea obiectului de către un terţ sau prin
raportare la un factor de referinţă, precum şi dispoziţii privind determinarea
calităţii obiectului (în sensul că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit
contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă
sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu).
24
Există însă şi excepţii de la această regulă. De pildă nu poate face obiectul unei convenţii o
succesiune nedeschisă, deci viitoare căci s-ar opune regulii instituită de art.965 alin. 2 din C.
civ. 25
Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat unanim că de
fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Această interpretare este confirmată de
acte normative de dată recentă, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri care “sunt
şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu
privire la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de
proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brăila 1998, p. 57 - 60 26
La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrădit
şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu armele, muniţiile
sau produsele şi substanţele stupefiante etc.
Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin caractere
individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta
constă într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera),
condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul
cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.
- să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului
că nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad imposibilium, nulla
obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este
absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci
numai pentru un subiect, atunci obiectul convenţiei este valabil iar neexecutarea
culpabilă.27
- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau
asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de
lege.
- să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el concordă
moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile de principiu art.11
din N.c.civ.28
Sancţiunea
În lipsa condiţiilor obiectului, intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci
când obiectul contractului este nedeterminat şi ilicit.
Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul obligaţiei actului
juridic, atunci când nu este respectată cerinţa referitoare la caracterul
determinabil sau cel puţin determinabil şi licit al acestuia.
4.3.5. Cauza actului juridic civil
Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea ce
numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult sau mai putin
directă răspunsuri la întrebările „pentru ce ?” sau „în ce scop ?” s-a încheiat
contractul, deci, “cui prodest?”
Definim aşadar cauza actului juridic civil ca fiind acel element esenţial şi
de fond care constă in scopul urmărit de părţi la încheierea unei convenţii.
27
La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia
posibilităţii obiectului poate fi apreciată în strânsa legătură şi cu progresul tehnico-ştiinţific,
care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare. 28
În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca
de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaţiei sau
interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.
Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a existat o definiţie
legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în vechiul Cod, constând doar în
enumerarea condiţiilor esenţiale ale convenţiei şi cu referire la prezumţia de
existenţă şi de validitate a cauzei.
Noul Cod civil statuează prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză se
înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul”.
Pentru a fi valabilă, precizează art. 1236 şi 1237 din Nc.civ., cauza actului
juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
a) În ce priveşte inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de
discernământ sau, particularizat, pe diferitele tipuri de acte, lipsei
contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele
reale), lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei
scopului imediat la încheierea actului.
b) Caracterul licit al cauzei presupune ca aceasta să fie conformă legii şi
ordinii publice (art. 1236 alin. 2). Cauza este considerată ilicită şi atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.
c) În sfârşit, cauza trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor
moravuri, respectiv regulilor de convieţuire socială.
Structura cauzei
În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa
proxima şi scopul mediat - causa remota.
Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de
contracte, respectiv:
- în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în
reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează
reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei);
- în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a
gratifica (animus donandi);
- în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii
materiale a bunului.
Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea
contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane,
însuşirile sau nevoia unui lucru.
Proba cauzei
Ca şi în reglementarea anterioară, dispoziţiile noului Cod civil păstrează o
dublă prezumţie în privinţa cauzei:
– prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci
când cauza nu este prevăzută expres – art. 1239 alin. 1), ceea ce înseamnă că,
fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;
– prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se
prezumă până la proba contrară – art. 1239 alin. 2), care funcţionează indiferent
de faptul că acest element este menţionat sau nu în instrumentele probatorii
preconstituite, cum ar fi înscrisurile.
Ambele prezumţii au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă
că pot fi înlăturate prin proba contrară şi că orice persoană care invocă lipsa ori
nevalabilitatea cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.
Sancţiunea nevalabilităţii cauzei
Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a
contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate
produce alte efecte juridice.
În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută
a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a
cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2
N.C.civ.). Rezultă că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar
să existe caracterul ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele
părţi să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind
ordinii publice şi bunelor moravuri), pentru că, altminteri, ar însemna ca partea
să se prevaleze de comportamentul său imoral şi să obţină desfiinţarea actului
(or, nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria sa turpitudine – „nemo
auditur propriam turpitudinem allegans”). În felul acesta, se asigură protecţia
părţii contractante de bună-credinţă, care nu este pusă în situaţia de a suporta
consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat în ipoteza în care
mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, care ar fi putut să
invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună-
credinţă).
4.3.6. Forma actului juridic civil
Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă în scopul producerii de
consecinţe juridice.
Noţiunea formei actului juridic civil este primitoare de două sensuri:
- Într-un prin înţeles, în sens restrâns (stricto senso), forma actului juridic
exprimă modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice cârmuită de principiul
consensualismului ce caracterizează întregul drept civil românesc.
- Într-un al doilea înţeles, în sens larg (lato sensu), forma actului juridic
implică acele condiţii de formă necesare pentru validitatea lui (ad validitatem),
pentru dovada existenţei şi a conţinutului său (ad probationem), precum şi
pentru opozabilitatea lui faţă de terţe persoane care nu au participat la formarea
lui.
Condiţiile de formă ale actului juridic pot fi clasificate după două criterii:
După criteriul consecinţelor juridice ale nesatisfacerii lor, condiţiile de
formă pot fi:
Condiţii de validitate (ad validitatem), a căror încălcare are drept
consecinţă nulitatea absolută a actului juridic însuşi;
Condiţii de probă (ad probationem), menite să facă dovada existenţei şi
conţinutului actului juridic, a căror ignorare nu are ca efect nulitatea actului ci
imposibilitatea dovedirii lui;
Condiţii pentru opozabilitate faţă de terţi a căror nerespectare deşi nu
conduce la nulitate atrage doar sancţiunea inopozabilităţii lui faţă de terţe
persoane.
După criteriul izvorului lor, forma actului juridic poate fi:
- forma legală, impusă părţilor printr-o dispoziţie a legii;
- forma convenţională, stabilită de părţi în mod voluntar.
4.3.6.1. Principiul consensualismului
Fiind o aplicaţie a libertăţii de a contracta, principiul consensualismului dă
glas regulii că simpla manifestare de voinţa exteriorizată în orice mod, este o
condiţie necesară şi suficientă pentru naşterea unui act juridic. Potrivit acestui
principiu, voinţa juridică poate fi exteriorizată în orice formă, în scris sau verbal,
tacit sau expres, prin gesturi, atitudini sau chiar prin simpla tăcere (qui tacit,
consentire videtur).
Principiu necunoscut în dreptul roman dar cu largă răspândire în perioada
dreptului burghez, el a fost adoptat şi în dreptul civil român modern prin Codul
civil adoptat în anul 1864, fiind comun de altfel tuturor ramurilor dreptului
privat.
Deşi adoptat şi recunoscut ca atare, principiul consensualismului nu a fost
consacrat expres printr-o normă aparte, existenţa lui rezultând din interpretarea
unor texte ale codului privitoare la o serie de acte juridice.
Astfel, art. 971 din vechiul cod civil menţiona că „în contractele care au
ca obiect translaţia proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul
se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-
pericolul dobânditorului chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului”
Acelaşi principiu se regăsea şi în dispoziţiunile art. 1295 din C. civ. care
prevedea că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept
strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi a preţului deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va
fi numărat”.
Că aceasta a fost intenţia legiuitorului, rezultă şi din interpretarea per a
contrario a art. 1179 din N. C. civ., care printre condiţiile de validitate ale
actului juridic nu a inclus şi pe aceea a formei. În mod excepţional, ori de câte
ori pentru încheierea unui act juridic impune o anumită condiţie de formă, atât
codul cât şi legile speciale o numesc în mod expres: de pildă în materia
donaţiilor art. 1011 alin. 1 N. C. civ. prescrie forma autentică sub sancţiunea
nulităţii, aceeaşi prevăzută şi de art. 2378 alin. 1 privitor la ipoteca imobiliară.
În actuala reglementare, principiul consensualismului este consacrat de
art. 1178 potrivit căruia contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă.
4.3.6.2. Forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad validitatem)
Ca şi o excepţie de la principiul consensualismului, pentru anumite acte
juridice, în mod strict şi limitativ prevăzute de lege, este necesară o anumită
formă, de regulă cea solemnă, pentru validitatea lor. Consecinţa neobservării
acestor condiţii atrage după sine nulitatea actului juridic încheiat cu
nerespectarea lor.
Se înţelege aşadar prin forma ad validitatem, acel element esenţial de
validitate al actului juridic care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă
cerute de lege pentru ca actul juridic să fie valabil încheiat.
Această cerinţa imperativă a legii se justifică prin următoarele
considerente:
- conştientizarea părţilor cu privire la importanţa unor acte juridice cu
privire la drepturile lor subiective (de pildă un act de donaţie sau constituirea
unei ipoteci);
- verificarea încă de la încheierea actului a exprimării libere a voinţei şi a
caracterului ei real (de exemplu la redactarea unui testament sau a vânzării unui
teren);
- exercitarea de către societate a unui control asupra unor acte juridice a
căror importanţă excede interesele părţilor care contractează (cum sunt de pildă
contractul unei societăţi comerciale sau statutul ei).
Ca şi instituţie juridică, forma ad validitatem a actului juridic are
următoarele caractere subliniate doctrinar:29
- este un element esenţial al actului juridic a cărui neîndeplinire are ca
efect nulitatea absolută;
- presupunând manifestarea voinţei în mod expres, este exclusă ipoteza
manifestării tacite a intenţiei de a contracta;
- este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic trebuie
îndeplinită cu stricteţe o anumită formă, de regulă cea autentică.
Pentru a fi asigurată forma ad validitatem, trebuie respectate anumite
condiţii după cum urmează:
a) întregul conţinut al actului, deci atât clauzele esenţiale cât şi cele lipsite
de importanţă, trebuie să fie întocmite în forma solemnă prevăzută de lege;
b) actul juridic aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie făcut şi el
tot în formă solemnă (împuternicirea dată unui mandatar pentru a cumpăra un
teren trebuie să fie în formă autentică);
c) actul juridic prin care se declară ineficace un act solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (modificarea clauzelor unui testament autentic
trebuie făcută tot printr-un act autentic)
Domeniul de aplicare al formei cerută ad validitatem
Prevederile Codului civil prin care este reglementată condiţia de formă ad
validitatem sunt următoarele:
- contractul de donaţie (art. 1011 alin.1 N. C.civ.);
- testamentul autentic (art. 1043 N. C.civ.);
- revocarea expresă a unui legat (art.1051 N C.civ.);
- subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art. 1595 alin
2 N. C. civ.);
Condiţii de formă ad validitatem sunt cuprinse şi în unele legi speciale
dintre care exemplificăm>
- renunţarea expresă la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea nr.36/1995);
29
În acest sens vezi Gh. Beleiu op. cit. pag. 162, A. Cojocaru op. cit. pag. 228, O. Ungureanu
op. cit. pag. 101, sau G. Boroi op. cit. pag. 185.
- contractul de înstrăinare a unui teren (art. 12 şi 14 din Legea nr.54/1998)
- contractul de arendare (art.3 şi 6 alin. 1 şi 4 din Legea nr.16/1994);
- contractul de societate comercială (Legea nr.31/1990);
- contractul de mecenat (art.1 alin. 4 din Legea nr.32/1994);
- consimţământul la adopţie al părinţilor copilului (art. 7 alin.1 din O.G.
nr.25/1997);
- consimţământul de a dona ţesuturi sau organe umane în scopuri
terapeutice (Legea nr.2/1998);
- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii (art.40 alin.1 din Legea
nr.84/1998);
- contractul de administrare a fondului forestier (art. 17 alin. 2 din O.G.
96/1998);
- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor cu scop nepatrimonial
(O.G. 26/2000);
- contractul de voluntariat (art. 6 alin. 1 din Legea nr.195/2001).
4.3.6.3. Forma cerută ad probationem
Este posibil ca şi în situaţia unor acte juridice valabil încheiate chiar şi
numai prin consens, legea sau părţile să impună încheierea unui act juridic într-o
anumită formă, necesară nu pentru validitatea convenţiei ci numai în vederea
dovedirii existenţei şi conţinutului acestuia.
Prin forma cerută pentru dovada actului juridic, ad probationem, se
înţelege deci acea cerinţă impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea
unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Ca şi forma ad validitatem, cerinţa formei ad probationem reprezintă o
excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea ei însă nu atrage
sancţiunea nulităţii actului ci doar decăderea din dreptul de a-l proba, deci
inadmisibilitatea dovedirii lui printr-un alt mijloc de probă.
Condiţia formei ad probatonem s-a impus mai ales din raţiuni de ordin
practic, deoarece fiind consemnat în scris, obiectul raportului juridic ce ia
naştere între părţi poate fi cu uşurinţă stabilit, atâta vreme cât se cunosc de la
bun început drepturile şi obligaţiile lor corelative.
În ceea ce priveşte forma scrisă ad probationem, nici-un text din Codul
civil nu o consacră în mod generic, însă unele texte ale sale precum şi din alte
legi speciale se referă la ea, după cum urmează:
- contractul de locaţiune (art. 1798 N. C. civ.);
- contractul de depozit voluntar (art. 2104 N. C. civ.);
- tranzacţia (art. 2272 N. C. civ.);
- acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr.134/1995);
- contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr.135/1995);
- contractul de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor, de
reprezentare teatrală şi de execuţie muzicală (Legea nr.8/1996);
- contractul de închiriere al locuinţelor (art. 21 alin. 1 din Legea nr.
114/1995).
4.3.6.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi
Prin forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi se înţeleg acele
formalităţi pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii
intereselor altor persoane decât părţile actului juridic.
Justificarea acestei cerinţe constă în ideea de proteguire a drepturilor
terţilor care nu au avut calitatea de părţi la încheierea actului juridic. Această
formă prevăzută de lege are un caracter obligatoriu, nerespectarea ei având drept
consecinţă inopozabilitatea actului, adică posibilitatea unui terţ interesat de a-l
ignora. Aşa fiind, actul nu-şi va produce efecte decât numai între părţile
contractante, fiind ineficace faţă de terţi.
Domeniul de aplicaţie al cerinţei de formă pentru opozabilitate faţa de
terţi este definit atât de dispoziţiuni ale codului civil cât şi de unele dispoziţiuni
cuprinse în legi speciale după cum urmează:
- notificarea cesiunii de creanţă (art. 1317 N. C. civ.);
- publicitatea constituirii gajului (art. 2482 N. C. civ.);
- înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr.31/1990 privind
societăţile comerciale;
- înregistrările prevăzute în materia invenţiilor, desenelor şi a modelelor
industriale prevăzute de Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992;
- înregistrarea contractelor de arendare la consiliul local în a carei rază
teritorială se află terenul în condiţiile art. 6 alin. 1, 2 şi 4 din Legea nr. 16/1994;
- înregistrarea contractelor de administrare a fondului forestier la
inspectoratele silvice teritoriale în raza cărora se află fondul forestier (art. 17
alin. 2 din O.G. nr. 96/1998).
Secţiunea 4.4. Efectele actului juridic civil
4.4.1. Principiile efectelor actelor juridice civile
Principiile efectelor actelor juridice civile sunt acele reguli de drept civil
care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.
Care sunt aşadar aceste principiile:
– principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda;
– principiul irevocabilităţii;
– principiul relativităţii – exprimat plastic prin adagiul res inter alios acta,
aliis neque nocre neque prodesse potest.
Principii mai sus menţionate sunt reglementate de textele art. 1270 alin 1
şi 1280 din N.C.civ.
Analizăm mai jos toate principiile şi exceptiile lor.
Principiul forţei obligatorii “pacta sunt servanda”
Potrivit art. 1270 N.C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante. Rezultă din text, că forţa obligatorie este acea regulă a
efectelor actelor juridice civile potrivit căreia actul legal încheiat se impune
autorilor săi întocmai ca şi legea.
Această regulă îşi este frecvent exprimată în practică prin zicerea că
“contractul este legea părţilor”, aşa încât voinţa părţilor se impune întocmai ca
şi legea.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este exprimabil prin două
cerinţe:
– necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile
generate de actele juridice civile;
– imperativul moral al respectării cuvântului dat.
De la ceastă regulă, ca de altfel şi la multe reguli de drept există şi
excepţii care de altfel le întăresc
Excepţiile vizează cazurile când efectele sunt fie mai restrânse, fie mai
întinse decât au voit părţile la încheierea actului, şi aceasta independent de
voinţa lor.
Cazurile de restrângere sunt atunci când actul juridic civil încetează
înainte de termen aşa cum sunt de pildă:
- contractul de mandat încetează prin moartea, interdicţia, falimentul ori a
mandantului ori a mandatarului;
- contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a
făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare
Cazurile de extindere operează în ipotezele când:
- actul juridic civil este prelungit prin voinţa legii (contractele de
închiriere)30
;
30
În acest sens, Legea nr.17/1994 pentru reînnoirea sau prelungirea contractelor de închiriere
privind unele suprafeţe locative.
- efectele actului juridic civil sunt amânate de o cauză ce suspendă
executarea unui act cu prestaţii succesive.
4.4.1.2. Principiul irevocabilităţii actelor juridice civile
Ca şi principiu, irevocabilitatea este prevăzută de art. 1270 alin. 2 N.
C.civ., potrivit căruia “ contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor ori din cauze autorizate de lege.”.
Cât despre actul juridic unilateral, legea nu o spune expres, dar o
menţionează in terminis printre excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului
de factură unilaterală.
Definim aşadar irevocabilitatea ca fiind regula de drept potrivit căreia
actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi,
iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în
sens contrar, din partea autorului actului.
Irevocabilitatea este în acelaşi timp o garanţie şi o consecinţă a
principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
Fiind aşadar obligatoriu actul juridic civil nu poate fi revocat; fiind
irevocabil el este în egală măsură obligatoriu, ceea ce constituie o garanţie a
stabilităţii lui.
De la principiul irevocabilităţii există însă şi excepţii!
Sunt excepţii, acele situaţii în care actului bilateral i se poate pune capăt
prin voinţa uneia din părţi, iar actului unilateral prin voinţa autorului lui.
Excepţii ce privesc actele bilaterale
art. 1031 N. C. civ. referitor la donaţiile între soţi precizează că orice
donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă;
art. 1785 alin.1 din acelaşi cod, privitor la locaţiune, menţionează că dacă
contractul a fost făcut fără termen, denunţarea se va face potrivit uzanţelor31
;
art. 2030 alin. 1 lit a din N. C. civ. referitor la mandat reglementează
încetarea acestuia prin revocarea şi prin renunţarea mandatarului la mandat.
Excepţii ce privesc actele unilaterale
- art. 1023 referitor la revocarea donaţiei pentru ingratitudine;
- retractarea revocării unei dispoziţiuni testamentare prevăzută de
art.1053 din N.c.civ..
4.4.1.3. Principiul relativităţii actului juridic civil res inter alios acta,
aliis neque nocere neque prodesse protest
31
Vezi şi art.7 şi 12 din Legea nr. 16/1994 privind contractul de arendare.
Efectele actelor juridice sunt limitate la părţile contractante, regulă
prescrisă de art. 1280 potrivit căruia contractul produce efecte numai între
părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Această prevedere are putere de
principiu de drept, cunoscut sub numele de principiul relativităţii efectelor
actului juridic32
.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic pune în valoare două
idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin
voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite printr-un act juridic le profită
doar celor care au contractat.
Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai
mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, actele juridice
împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor
face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă
produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane.
Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între
vânzător şi cumpărător, îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele
persoane care nu au participat la această operaţiune, cărora deci actul juridic le
este opozabil.
Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de
drepturi şi obligaţii prin actele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa
efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile
juridice statornicite între autorii lor.
Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte
efectele pe care actele juridice le-au produs între părţi. Aşadar, deşi actele
juridice produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au
fost savârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate.
Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se
înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse
între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta
aceste acte.33
Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de
la principiul relativităţii efectelor actului juridic ci o ipostază a acestui principiu.
De la principiul relativităţii există însă unele excepţii. Acestea sunt situaţii
în care, mai mult sau mai puţin aparent, actul juridic civil produce efecte şi faţă
de alte persoane decât părţile.
4.4.1.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
32
Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la încheierea
contractului au fost valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele lor. 33
D. Cosma, op. cit. p. 386
Se pot ivi în practica situaţii în care actul juridic civil îşi produce efecte şi
asupra altor persoane, care nu au participat la încheierea lui şi care nu au nici
calitatea de avânzi cauză.
2. Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului
Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor
actului juridic, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi
convergente acestuia: părţile asupra cărora se răsfrâng toate efectele şi terţii –
penitus extranei, care sunt străini de convenţie şi de efectele ei.
Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele
actului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care nu se
răsfrâng în nici un fel efectele sale, să existe o categorie “intermediară” de
persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea contractului, se răsfrâng
anumite efecte ale acestuia.
Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe succesorii
universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii chirografari34
.
Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul că
deşi neparticipând la încheierea actului juridic ei evocă figura terţilor, datorită
raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi asupra lor.
Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a
domeniului principiului relativităţii efectelor actului, operant atât faţă de părţi
cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză.
Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză următoarele
categorii de persoane:
a. succesorii universali sau cu titlu universal.
Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au
dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de
drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial35
. În sensul demersului nostru,
succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante, căci asupra
succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale actelor încheiate
de către părţi cu excepţia celor intuitu personae36
. Se mai impune totodată
34
Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-a
transmis în limbajul juridic român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire
Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaţie şi 1132 privitor la forţa
probantă a actului sub semnătură privată. 35
Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de
succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 35 36
În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul
la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 19
precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizării
persoanelor juridice, convenţiile încheiate de părţi îşi strămută toate efectele
asupra succesorilor, care iau locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din
contractele respective37
.
Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege
întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la o
parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa dintre cele două
categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura cantitativă ce se
referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime a acestuia.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care
dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra părţile contractante.
În privinţa acestora, efectele actelor juridice se vor răsfrânge numai dacă
obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către succesori.
O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de
momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că îi
profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor
anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin
justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile existente
în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii, ştiut fiind că
“nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habeat”.
Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile
asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au
legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care se
referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem”38
care datorită
legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de succesorul
cu titlu particular.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie
reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă. Ei îşi pot
totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă, urmărind acele
bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului în momentul exigibilităţii.
Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii chirografari au drept garanţie întregul
patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca universalitate juridică
existentă independent de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ei. Conceptul
37
Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak,
Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 11 - 25 38
De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat,
“cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost
făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea
ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.
de gaj general era exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevedea că “oricine
este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile,
prezente sau viitoare”39
.
Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în patrimoniul
debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.
Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt ţinuţi
de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de aceştia
prin contractele încheiate.
Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin care
au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către debitori
în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene fie pe cea a acţiunii în
simulaţie.
3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului
Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul
încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici
direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de
succesori ai părţilor.
În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două
persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau în
sarcina altei persoane.
În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de excepţie
de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină de contract
poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost parte. O
asemenea specie de contract este de pildă stipulaţia pentru altul.
Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un
contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în
aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează
analizând şi alte asemenea convenţii.
a). Promisiunea faptei altei persoane
Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este
contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă
persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului.
O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil român40
,
totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un asemenea contract
39
Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari,
vezi şi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8 40
Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864.
intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o succesiune, unii minori şi alţii
majori: pentru evitarea unui partaj succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit
că odată ajunşi la majorat aceştia vor ratifica împărţeala făcută.
Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între
moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă prezumându-se că în
viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu vor fi
determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde pentru
propria lor neexecutare, fie plătind daune interese, fie suportând consecinţele
rezoluţiunii contractului. Aşa cum bine se poate observa în speţa dată,
promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care
îşi asumă o obligaţie de rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune
determinarea terţului să-şi asume angajamentul.
Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele
caractere:
1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la principiul
relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi promiţând fapta
altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din această convenţie nu
rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în viitor un contract cu
creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de contract.
2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de
rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu
numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează,
obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului.
3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare
obligaţiile debitorului faţa de acesta.
Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va
ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării
prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se obligă
doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a garanta şi executarea de către terţ
a obligaţiei asumate.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa
numitele bune ofici, “bons offices”.
În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea de a
procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează faţă de
creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor.
Potrivit acestui text însă, promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi anume unul
imediat între debitor şi creditor şi unul eventual între creditor şi terţ. Până când terţul nu
consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se consideră încheiat de
la data promisiunii de “porte-fort”
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care
promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să
contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de
mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei persoane.
b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul)
Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în
aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor, contractul
în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul, constituie o autentică
excepţie.
Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei
persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi dintr-
o convenţie la încheierrea căreia nu a participat.
Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană
numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să execute o
obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest fel, terţul
devine creditorul direct al promitentului41
. Spre exemplu, asigurarea asupra
vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul, deoarece asiguratorul promite
asiguratului să plătescă în cazul decesului său îndemnizaţia de asigurare unui
beneficiar anume desemnat de către asigurat. În acest exemplu, asiguratul este
stipulant, asiguratorul promitent iar cel ce încasează indemnizaţia terţ beneficiar.
O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie contractul de
transport de bunuri42
. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca
acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta nu a fost parte în
contractul de transport43
. Expeditorul care plăteşte contravaloarea prestaţiei
acţionează ca un stipulant în vreme ce transportatorul şade pe poziţia de
promitent, destinatarul fiind un terţ beneficiar.
În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul
stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o terţă
persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar.
Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze următoarele
condiţii de validitate:44
41
I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.230 42
Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul
transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11 43
Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să nu
plătească transportul, iar destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest sens vezi şi
Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti 1997 p.
15 44
Pentru dezvoltări vezi şi Cristiana Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în
literatura juridică şi practica judiciară în R.D. nr.8/2000 p. 149 şi urm.
1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să întrunească
condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile, privitoare la
capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea consimţământului, obiectul
determinat şi cauza licită.
2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de factură
individuală aşa cum sunt:
- existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe
persoane;
- beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil45
.
Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al
promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice după
cum se va vedea.
Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora, creditorul
stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute prestaţia impusă în
beneficiul terţului.
Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care
promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul
poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a
încercat personal un prejudiciu46
.
În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din
contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu
stipulantului47
.
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar.
Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el
dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl
acceptă sau nu.
Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare,
putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea
prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are deschisă
45
S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în momentul
încheierii contractului, este cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută în favoarea
primului copil care se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de constituire. În
sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83. 46
Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de terţul
beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de către promitent, este de natură a-i cauza
stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontată a pasivului său
patrimonial. 47
Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea
prestaţiei de către promitent poate avea oricare dintre consecinţele specifice contractelor
bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei.
calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi promitent, deoarece el
nu este decât un terţ faţă de acest contract.
La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul beneficiar
de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea contractului împotriva
stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea.
Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar.
Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport juridic
între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în favoarea altei
persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută terţului beneficiar,
achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut acordat acestuia.
În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a stipulaţiei
pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o prin teoria
ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii, subscriitorul
poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-
a făcut asigurarea să intre în patrimoniul său. Apoi, creditorul dispune ca la
moartea sa, îndemnizaţia să-i fie transferată terţului şi dacă acesta acceptă,
înseamnă că s-a încheiat un nou contract.
Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar
deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă parte,
întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi până atunci
creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al creditorilor,
terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar
scopului urmărit.
Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant este
considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar dacă
acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie
iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea
intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul unei
liberalităţi.
Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura
juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca prestaţia
datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe persoane,
beneficarul. Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât nici-un text
de lege nu s-ar opune.
Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora stipulaţia
pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi efecte proprii
ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de mai sus48
.
48
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. p.235 sau
P. M. Cosmovici op. cit. Obligaţiile, p. 157.
Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta
să-şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.
Contractul colectiv de muncă
Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele şi
faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi,
reprezentanţi sau avânzi cauză.
Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni, pe
de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile reciproce
ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte drepturi ce
decurg din raporturile de muncă49
.
Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la
prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze constituie
partea aşa zis legală a contractelor individuale.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se
pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate şi
chiar la nivel naţional.
Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina
unor persoane străine de încheierea lui.
Simulaţia – excepţie de la opozabilitatea actului juridic
Simulaţia50
reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile încheie
simultan două contracte:
- un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită
aparenţă juridică, neadevărată;
- un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei reale
a părţilor.
Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are
menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.
În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1289 şi urm. din
N.c.civ., text care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului
49
Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor, Contractul
colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997 p. 7 - 9 50
Pentru o privire exhaustivă a instituţiei, Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşri 2003
care exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de
terţi.
În funcţie de efectele acordului simulatoriu,51
simulaţia poate fi absolută
sau relativă.52
În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:
- Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar
aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului care în
scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui amic bunul
susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va rămâne în realitate
proprietarul bunului;
- Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în realitate un
contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi, mascându-l însă
într-un alt contract.
Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe feluri:
+ ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii, făcându-se
în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie;
+ ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o clauză a
contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a obligaţiei fără a
afecta însăşi natura juridică a actului;
- Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care
părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se
încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul
beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul
aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o persoană
căreia intenţionează a-i păstra anonimatul.
Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a
contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în
simulaţie.
Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre părţi
ori despre terţi.
În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul
secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală
51
Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 şi
urm. 52
Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice efecte. Ea
este relativă, atunci când actul secret modifică actul aparent privitor la natura, părţile sau
cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia relativă poate fi obiectivă sau subiectivă.Fl
Baias, op. cit. pag 97
În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe care
aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract adevărat
este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse terţilor, căci
art. 1290 alin. 1 din N.C. civ. precizează că actul secret “nu poate fi invocat de
părţi ” în raporturile cu terţii.
Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun totuşi
câteva precizări:
- terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei
cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi;
- actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că acesta
nu le este opozabil;
- dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale
acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de cauză
acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent.
Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune.
Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin
încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie. Printr-
un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului simulat al
operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui contract care
corespunde voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. În cea mai sintetică
definiţie, acţiunea în simulaţie este “acţiunea de restabilire a realitătii prin
distrugerea aparenţei”53
. Fireşte, în măsura în care terţilor le profită actul
aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa contractului secret.
Potrivit art. 1292 dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu
orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de
probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.
Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele
actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind actul
secret, devenit public.54
Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în
continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea
acestuia, dar pentru alte considerente.55
Secţiunea 4.5. Modalităţile actului juridic civil
53
P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998 pag. 143 54
Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor
condiţiilor de fond şi de formă. 55
Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului.
De cele mai multe ori, actele juridice sunt limpezi în privinţa existenţei şi
al efectelor lor, claritate impusă prin voinţa părţilor potrivit principiului libertăţii
de a contracta. Acelaşi principiu lasă însă părţilor şi posibilitatea de a lega
existenţa şi efectele actelor juridice de împrejurări viitoare mai mult sau mai
puţin sigure.
Prin stările de incertitudinile create de părţi în privinţa existenţei şi
efectelor actelor juridice încheiate se definesc tocmai modalităţile actului
juridic civil.
Nu toate actele juridice pot fi afectate de modalităţi, căci însăşi prin natura
lor, drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi supuse unor evenimente viitoare
mai mult sau mai puţin certe ca întâmplare.
Actele juridice care au ca obiect drepturi personale nepatrimoniale aşa
cum sunt de exemplu căsătoria, recunoaşterea de paternitate sau adopţia nu pot
fi afectate de modalităţi.
Nici unele acte juridice cu efecte patrimoniale aşa cum este de pildă
acceptarea unei succesiuni, nu pot fi supuse unei modalităţi.
Pe de altă parte, există acte juridice care prin însăşi natura lor nu pot fi
concepute decât condiţionate de termene sau evenimente viitoare incerte, aşa
cum sunt exemplis gratia renta viageră, asigurarea sau împrumutul.
În sistemul codului nostru civil modalităţile actului juridic civil sunt
termenul, condiţia şi sarcina.
4.5.1. Termenul
4.5.1.1. Definiţie şi caractere juridice
Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care
este amânată începerea sau încetarea exercitării drepturilor subiective sau a
obligaţiilor civile.
Ca şi instituţie de drept civil, termenul nu are o definiţie consacrată
legislativ. Consecinţele particulare ale acestuia sunt însă prevăzute în cuprinsul
articolelor 1411 – 1420 din N.c.civ. care se referă la obligaţiile afectate de
termen. Referiri la termen ca modalitate a actului juridic civil pot fi găsite şi în
legi speciale aşa cum este de pildă referirea din art.7 din Legea nr.16/1994 a
arendării care prevede că „durata arendării se stabileşte de către părţi în
contractul de arendare”
Termenul poate fi exprimat, după caz, în mai multe feluri. El poate fi:
- o dată calendaristică, şi aceasta constituie regula, în care el apare fixat
calendaristic: de exemplu împrumutul sumei de un milion lei până la data de 15
feb. 2007, închirierea unui apartament pâna la 1 ianuarie 2008 etc.
- o durată de timp determinată, de exemplu împrumutul sumei de un
milion timp de o lună sau închirierea unui apartament pe o durată de un an etc.
- un eveniment viitor care se va întâmpla cu siguranţă, de exemplu
împrumutul unui milion pănă la Paşte.
Caracterele juridice ale termenului ca modalitate a actului juridic civil
sunt următoarele:
a) raportat la momentul încheierii lui, termenul este un eveniment viitor;
b) ca şi eveniment viitor, termenul este sigur ca realizare56
;
c) ca modalitate, termenul afectează doar executarea actului juridic, nu şi
existenţa acestuia.
4.5.1.2.Clasificarea termenelor
Clasificarea termenelor poate fi făcută după mai multe criterii
După criteriul efectului, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.
Suspensiv, este acel termen care amână începerea exerciţiului dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui, aşa cum
mentionează art. 1412 alin. 1 din N.c.civ.
Până la împlinirea lui, dreptul nu poate fi executat şi nici obligaţia nu
poate fi impusă. De pildă împrumutătorul nu poate cere înainte de împlinirea lui
restituirea împrumutului, iar împrumutatul nu poate fi obligat la restituire – art.
1414 din N.c.civ.
Extinctiv este, potrivit art. 1412 alin.2 din N.c.civ., acel termen care
amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei
corelative până la împlinirea lui. Până la împlinirea termenului extinctiv, actul
poate fi executat ca şi unul pur şi simplu. Odată cu împlinirea termenului însă
actul încetează a-şi mai produce efecte pentru viitor. De exemplu, în cazul
contractului de rentă viageră, moartea credirentierului constituie termenul la care
obligaţia debirentierului încetează.
2) În funcţie de titularul beneficiarului termenului, termenele sunt de trei
feluri:
- termene stipulate în favoarea debitorului, care constituie regula
consacrată în materie de art. 11413 N. C.civ. potrivit căruia „termenul profită
debitorului, afară de cazul când din lege sau din voinţa părţilor sau din
56
S-a apreciat de exemplu că obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei persoane
este o obligaţie cu termen, nu condiţionata, căci dacă nu se poate cunoaşte dinainte data
decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se va produce. În acest sens, vezi Doru
Cosma op. cit pag.264
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor
părţi”.
- termene stipulate în favoarea creditorului, aşa cum este cazul în
contractul de depozit. Potrivit art.2115 alin. 1 din N. C. civ. „deponentul,
(creditorul obligaţiei de restituire – s.n.) poate să solicite oricând restituirea
bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit.”
- termene stipulate atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului aşa
cum este într-un contract de împrumut cu dobândă. El poate profita atât
împrumutatului cât şi împrumutătorului. Creditorul care ar refuza să primească
executarea obligaţiei înainte de termen este dator să probeze că termenul a fost
prevăzut exclusiv în favoarea sa. Când termenul este stipulat în favoarea
ambelor părţi, renunţarea la beneficiul lui nu poate opera decât prin acordul
acestora.
3) În funcţie de izvorul lor, termenele pot fi împărţite în trei categorii:
- termenul voluntar sau convenţional, este cel stabilit de autorul actului
unilateral sau de către părţi chiar în cuprinsul actului la care consimt.
- termenul legal, stabilit prin lege şi care face parte de drept din actul
juridic. De exemplu termenul de acceptare a unei succesiuni, prevăzut de
art.1103 alin. 1 din N. C. civ. este de un an socotit de la deschiderea succesiunii.
- termenul judiciar sau jurisdicţional, este cel acordat de instanţa
judecătorească debitorului. Un astfel de termen de graţie este cel la care se referă
art.1415 din N.C. civ. potrivit căruia instanţa va putea, la cererea uneia din părţi
sa fixeze termenul până la care obligaţia ar trebui executată.
4) În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului în care
termenul se va împlini distingem între:
- termenul cert, a cărui împlinire este cunoscută din chiar momentul
încheierii actului, fie prin exprimarea unei date calendaristice certe ( 1 ianuarie
2007, 3 mai 2009), fie a unui interval de timp (o lună, un an etc).
- termenul incert a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată (moartea,
naşterea unui copil, căderea brumei sau topirea zăpezii).
5) În funcţie de modul în care este stabilit în actul juridic termenul poate
fi:
- termen expres, stipulat de părţi încă de la încheierea actului juridic.
- termen implicit (tacit), care fără a fi stipulat de părţi poate fi dedus din
natura actului juridic sau din împrejurările în care se execută acesta. De exemplu
moartea credirentierului, care eliberează de obligaţia de întreţinere pe
debirentier, este un termen implicit ce rezultă din natura viageră a contractului
de rentă viageră.
4.5.1.3. Efectele termenului
Principiul general este că termenul afectează doar executarea actului, nu şi
existenţa sa.
Efectele se produc distinct, după cum ele sunt ale unui termen suspensiv
sau extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie sau amână începutul exercitării dreptului
subiectiv şi îndeplinirii obligaţiei corelative.
Prin urmare el se răsfrânge după cum urmează asupra unor categorii de
acte juridice:
- dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată
valabilă şi nu una nedatorată, întrucât el a renunţat la beneficiul termenului
Aşadar, potrivit art.1414 N. C.civ. el nu mai poate cere repetirea plăţii făcute.
- chiar şi înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de
conservarea a creanţei sale prin întreruperea unei prescripţii sau înscrierea unei
ipoteci;
- în cazul actelor translative de drepturi reale asupra unui bun determinat
(res certa) termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de
cazul când părţile au stabilit contrariul (vânzarea cu clauză de întreţinere). Aşa
fiind, riscul pieirii aparţine dobânditorului, căci res perit domino! Când părţile
au amânat transferul proprietăţii la împlinirea termenului, riscul pieirii este
suportat de către dispunător potrivit aceluiaşi principiu;
- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata
de la debitor deoarece aceasta nu este exigibilă, decât la scadenţă57
adică la
împlinirea termenului;
- prescripţia dreptului la acţiune începe nu începe să curgă decât la data
împlinirii termenului suspensiv.
Termenul extinctiv are ca efect amânarea stingerii dreptului subiectiv şi
obligaţiilor corelative. Până la împlinirea acestuia drepturile şi obligaţiile
părţilor pot fi executate întocmai ca în cazul unui act juridic pur şi simplu. De
exemplu, moartea credirentierului eliberează pe debirentier de plata rentei.
57
Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv, aşa încât o obligaţie scadentă
devin exigibilă deci poate ficerută executarea fie voluntar, fie pe calea executării silite. În
acest sens, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti
1999 pag. 108.
4.5.2. Condiţia
4.5.2.1. Definiţie şi caractere juridice
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
existenţa, naşterea sau desfiinţarea dreptului subiectiv sau a aobligaţiei civile.
Condiţia este aşadar ca şi termenul un eveniment viitor, dar spre deosebire
de termen, realizarea evenimentului este nesigură ca realizare. Condiţia este
consacrată legislativ de art. 1399 în Noul Cod civil precizând că „este afectată
de condiţie obligaţia a cărei eficacitate dau desfiinţare depinde de un eveniment
viitor şi nesigur”.
Din definiţia dată mai sus, rezultă că următoarele sunt caracterele juridice
ale condiţiei:
a) condiţia este un eveniment viitor;
b) condiţia este un eveniment nesigur în privinţa realizării lui;
c) condiţia este un eveniment care afectează însăşi eficacitatea actului
juridic.
4.5.2.2. Clasificarea condiţiilor
Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de următoarele criterii:
1) După criteriul efectelor, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie:
- suspensivă, este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea
obligaţiei civile.(art. 1400 din N.c.civ.) De exemplu, îţi vând apartamentul dacă
mă voi muta la Piteşti. Până la realizarea evenimentului, raportul juridic nu ia
naştere.
- rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
obligaţiei civile. Potrivit art. 1401 din N.C. civ. „condiţia este rezolutorie atunci
când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei”. De exemplu, îţi vând
apartamentul, dar dacă până la 1 decembrie 2008 nu-mi plăteşti integral preţul,
vânzarea va fi desfiinţată.
2) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării
evenimentului viitor, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau potestativă:
- cazuală, este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard,
independent de voinţa părţilor. De exemplu, asigurarea pentru răspunderea civilă
auto în cazul producerii unui accident.
- mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi
de voinţa unei alte persoane, determinată.
De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă căsătoresc cu X care are
casă.
- potestativă este acea condiţie care constă într-un eveniment viitor a
cărui realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile actului
juridic.
Condiţiile potestative sunt de două categorii: pure şi simple.
- pur potestativă, este condiţia a cărei îndeplinire depinde exclusiv de
voinţa uneia dintre părţi., aşa cum precizează art. 1403 N.c.civ. Exemplul unei
condiţii pur potestative este: Îţi vând apartamentul dacă voi crede de cuviinţă.
Condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului atrage nulitatea
întregului act juridic, deoarece ea nu denotă voinţa acestuia de a se angaja
juridiceşte: îţi voi da un milion de lei dacă voi dori. De altfel, expresiile de genul
„dacă vreau”, „dacă doresc”, „dacă voi considera rezonabil” etc, evocă însăşi
condiţia pur potestativă. Condiţia pur potestativă suspensivă din partea
creditorului este însă valabilă, căci ea presupune un angajament jurididc
neechivoc: de exemplu vânzarea unui apartament cu condiţia de a-i place
cumpărătorului.
- potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare sau nerealizare
depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane
nedeterminate. De exemplu, îţi vând casa dacă mă căsătoresc în America până la
sfârşitul anului 2004. Condiţia potestativă simplă este valabilă atât din partea
creditorului cât şi a debitorului, deoarece realizarea ei mai depinde şi de un fapt
exterior sau de voinţa unei terţe persoane.
3) După modul de formare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.
- Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur
De exemplu îţi vând dacă mă mut la Piteşti.
- Condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui eveniment viitor şi
nesigur. De exemplu îţi vând dacă nu mă mut la Piteşti.
4) După cum condiţia poate fi realizată sau nu, vorbim despre condiţii
posibile şi condiţii imposibile:
- posibilă este condiţia care se poate realiza de exemplu dacă mă voi
muta, dacă va ninge, dacă mă voi căsători etc. Condiţia posibilă poate fi în egală
măsură licită şi morală.
- imposibilă este potrivit art. 1402 din N.c.civ. condiţia care nu se poate
realiza din cele mai multe considerente după cum urmează:
- este fizic imposibil de realizat, cum ar fi săritura cu prăjina peste vârful
Omu din Bucegi;
- este ilicită, cum ar fi condiţia încheierii unui act juridic, subsecvent unei
tâlhării;
- este imorală sau contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, de
exemplu vânzarea unei case sub condiţia ca cumpărătoarea să se prostitueze.
4.5.2.3. Efectele condiţiei
Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:
- condiţia afectează însăşi eficacitatea actului juridic civil deci existenţa
obligaţiei sau a dreptului subiectiv civil;
- efectele condiţiei se produc retroactiv, chiar din momentul încheierii
actului juridic şi nu din momentul realizării ei.
Apoi, trebuie observat osebit în funcţie de condiţia suspensivă şi cea
rezolutive, sau de perioada împlinirii condiţiei, anterioară îndeplinirii (pendente
conditione) ori ulterioară (eveniente conditione).
Efectele condiţiei suspensive
Pendente conditione actul nu-şi produce efectele, acestea fiind puse sub
semnul incertitudinii şi de aici consecinţele:
creditorul nu poate cere îndeplinirea obligaţiei;
debitorul nu datorează nimic;
nu operează compensaţia;
dreptul la acţiune nefiind încă născut, nu începe să curgă prescripţia
extinctivă;
nu operează efectul translativ de proprietate, aşa încât lucrul, chiar
individual determinat rămâne în proprietatea şi riscul proprietarului dispunător
Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, actul juridic se
consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi cum acesta
ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de modalităţi astfel încât:
1) plata făcută de debitor rămâne valabilă;
se consolidează dreptul dobânditorului condiţional.
Excepţii de la regula retroactivităţii efectelor condiţiilor suspensive:
- prescripţia extinctivă curge numai de la realizarea condiţiei;
- actele de administrare şi conservare făcute de debitorul sub condiţie
rămân valabile;
- riscurile dinaintea realizării condiţiei rămân în sarcina dispunătorului.
Deficiente conditione, dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte părţile
se găsesc în situaţia în care actul nu s-a născut ! De aici consecinţe:
- prestaţiile executate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează căci ele fiind accesorii urmează
soarta juridică a actului desfiinţat;
- drepturile constituite de debitor se consolidează iar ale creditorului se
desfiinţează.
Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione înainte de realizarea evenimentului incert, condiţia
rezolutorie nu-şi produce efectele, actul acţionând ca unul pur şi simplu. Aşadar,
cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu şi de aici
consecinţele:
- obligaţiile debitorului sunt valabile iar creditorul poate cere debitorului
executarea obligaţiei;
- debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului, întrucât a
dobândit proprietatea asupra lui;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis, dar tot sub
condiţie rezolutorie.
Eveniente conditione atunci când condiţia s-a realizat, efectul constă în
desfiinţarea retroactivă a actului, deci:
- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;
- drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor teti se restituie
- fructele rămân ale debitorului.
Deficiente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, atunci
actul se consolidează retroactiv ca unul pur şi simplu.
Comparaţie între termen şi condiţie
Asemănările dintre termen şi condiţie sunt două: a) ambele sunt
modalităţi ale actului juridic civil; b) ambele constau în evenimente viitoare.
Deosebirile care individualizează cele două instituţii sunt următoarele:
- termenul este un eveniment viitor şi sigur în vreme ce condiţia este
un eveniment viitor dar nesigur ca realizare;
- termenul afectează numai executarea obligaţiilor pe când condiţia
afectează însăşi existenţa drepturilor şi a obligaţiilor asumate de părţile actului
juridic.
- împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce
realizarea sau nerealizarea condiţiei produce efecte retroactiv.
4.5.3. Sarcina
Ca şi în cazul celorlalte modalităţi, Codul civil nu consacră definiţia
legislativă a sarcinii, referindu-se doar incidental la unele aplicaţii ale acesteia în
materia donaţiei şi a legatului.
Doctrinar sarcina este definită ca fiind o obligaţie de a da, a face sau a nu
face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit.
4.5.3.1. Clasificare şi efecte
Doctrinar, clasificarea sarcinii s-a făcut după un singur criteriu respectiv
în funcţie de persoana beneficiarului în:
- sarcina în favoarea dispunătorului, care nu poate fi stipulată decât în
contractele de donaţie nu şi în materia legatului căci defunctului nimic nu i-ar
mai putea profita odată deschisă succesiunea.
- sarcina în favoarea gratificatului;
- sarcina în favoarea unor terţe persoane, care are drept consecinţă
împrejurarea că terţul devine în acest fel creditorul gratificatului, deşi nu este
parte în raportul juridic ce ia naştere între dispunător şi gratificat
În ceea ce priveşte efectul sarcinii, dacă sarcina se realizează, gratificatul
îşi consolidează dreptul dobândit prin legat sau donaţie. Dacă dimpotrivă, ea nu
se realizează, dispunătorul poate cere el sau un succesor al acestuia revocarea
donaţiei sau a legatului.
Efectele sarcinii
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a
ei, ci doar eficacitatea acestuia.
S-a apreciat că neexecutarea sarcinii atrage ca şi sancţiune revocarea
actului cu titlu gratuit prin care a fost stabilită.
Datorită caracterului ei în parte sinalagmatic, de pe poziţia gratificatului,
neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului ori succesorilor săi să opteze
între a cere revocarea actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în
natură a sarcinii în condiţiile art. 1027 alin. 1 din N.c.civ.58
4.5.3.2. Comparaţie între sarcină şi condiţie
Sarcina şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale
actului juridic şi că in egală măsură sunt evenimente viitoare.
Deosebirile dintre cele două modalităţi constau în următoarele:
- ca şi modalitate, sarcina afectează doar actele cu titlu gratuit, în vreme
ce condiţia poate afecta atât actele cu titlu gratuit cât şi pe cele cu caracter
oneros.
- în vreme ce sarcina are efect asupra eficacităţii actului juridic, condiţia
priveşte însăşi existenţa dreptului subiectiv civil sau a obligaţiei civile.
58
În acest sens, G. Boroi şi C.A. Anghelescu, Curs de Drept civil. Partea generală. Ed.
Hamangiu, Bucureşti 2011 pag.188.
- efectul sarcinii se produce numai judiciar, în sensul că neîndeplinirea ei
trebuie constatată de către judecător, în vreme ce condiţia rezolutorie poate
opera de drept desfiinţarea actului juridic.
Secţiunea 4.6. Nulitatea actului juridic civil
4.6.1. Noţiune, definiţie şi funcţii
Deşi numeroase sunt aplicaţiile sale, nici Codul civil nu formulează o
definiţie legislativă a nulităţii şi nici alte legi speciale.
Definiţia nulităţii a fost dată de ştiinţa dreptului, în formulări diferite dar,
care surprind în esenţă aceleaşi trăsături care o individualizează.
Definim aşadar nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care lipseşte
actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru valabila
sa încheiere59
.
Din definiţia propusă rezultă şi caracterele juridice ale nulităţii care sunt
următoarele:
- este o sancţiune de drept civil;
- are efecte numai asupra actelor juridice;
- este operantă numai pentru eventualitatea încălcării condiţiilor de
validitate ale actelor juridice.
- are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic şi a efectelor
ecestuia;
- priveşte momentul încheierii actului juridic şi nu al executării lui.
Funcţiile nulităţii, deci foloasele practice ale studiului acestei instituţii
sunt:
Funcţia preventivă, în sensul că cei ce încheie acte juridice sunt prin
această sancţiune descurajaţi să eludeze condiţiile de validitate ce ar cauza
ineficacitatea convenţiei;
Funcţia sancţionatorie, tradusă prin represiunea împotriva încheierii
actelor juridice potrivnice legii;
59
Definiţia profesorului Ghe. Beleiu a fost preluată de marea majoritate a autorilor
contemporani. În acest sens, D. Cosma op. cit. pag. 293, P.M.Cosmovici, op. cit. pag.138, sau
G. Boroi, op. cit. pag. 221 Pentru alte abordări, deşi nu fundamental diferite, A. Cojocaru,
Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag. 271, sau O. Ungureanu
op. cit. pag.127 Pentru definiţiile propuse de autorii “clasici” ai dreptului civil românesc, vezi
Tr. Ionaşcu şi E. Barasch Tratat de drept civil – Partea generală, Bucureşti 1967 pag. 320,
A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală Bucureşti 1963 pag.105.
Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii deoarece prin
consacrarea ei se urmăreşte corecta aplicare şi respectare a legii de către
persoanele ce contractează;
Funcţia reparatorie, în sensul că prin aceasta este restabilită ordinea de
drept prin repararea prejudiciului încercat prin încălcarea normelor privitoare la
validitatea actului juridic civil.
Funcţia reparatorie a nulităţii pune în discuţie două concepţii despre
întinderea şi remediabilitatea efectelor nulităţii.
Prima, inspirată din dreptul roman este aceea că nulitatea are un caracter
total şi iremediabil, ilustrată prin adagiul quod nullum est, nullum producit
effectum = nulitatea este totală şi iremediabilă.
În dreptul român nu a fost adoptată această concepţie, ci, în principiu nulitatea
este parţială şi remediabilă.
A doua opinie este cea adoptată de dreptul nostru civil este aceea potrivit
căreia nulitatea poate fi atât parţiala cât şi remediabilă. Apreciem că această
soluţie corespunde mai mult securităţii dinamice a circuitului civil, posibilitatea
remedierii actelor juridice lovite de nulitate fiind una impusă mai els din
considerente practice.
4.6.2. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actului
juridic civil.
Nulitate – Rezoluţiune.
Rezoluţiunea înseamnă desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu
executare instantanee pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una
dintre părţile contractante. Între cele două instituţii există următoarele asemănări
şi deosebiri:
Asemănări:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efecte retroactiv, ex tunc.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea
presupune un act valabil încheiat dar culpabil neexecutat;
- nulitatea se referă la rice act juridic, în vreme ce rezoluţiunea este o
consecinţă specifică numai actelor bilaterale (sinalagmatice);
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului în
vreme ce cauzele rezoluţiunii sunt ulterioare acestui moment;
- prescripţia extinctivă în privinţa începutului curgerii termenelor urmează
reguli diferite. Mai mult decât atât, nulitatea absolută poate fi invocată oricând
ea nefiind supusă prescripţiei extinctive
Nulitate – Reziliere
Rezilierea constituie încetarea unui contract sinalagmatic cu executare
succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una dintre părţi.
Între cele nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi
între nulitate şi rezoluţiune cu o singură excepţie:
Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor, ex nunc.
Nulitate – Caducitate
Caducitatea constă în ineficacitatea actului juridic civil prin lipsirea de
orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale,
independent de voinţa autorului actului. Ea se aplică în materia legatelor având
drept cauze spre exemplu moartea legatarului sau pieirea bunului.
Asemănări:
Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate a unor acte
juridice civile.
Deosebiri:
- caducitatea presupune un act valabil încheiat, în vreme ce nulitatea unul
nevalabil;
- caducitatea produce efecte ex. nunc, nulitatea ex tunc;
- caducitatea presupune cauze ulterioare încheierii actului, spre deosebire
de nulitate ale cărei cauze sunt contemporane.
Nulitate – Revocare
Revocarea implică înlăturarea efectelor actelor juridice cu titlu gratuit
datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Asemănări:
Atât nulitatea cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a unor acte
juridice civile.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, revocarea un act valabil;
- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce
recovarea operează pentru cauze ulterioare;
- nulitatea este aplicablă tuturor actelor juridice spre deosebire de
revocare, operantă doar în cazul actelor cu titlu gratuit
- nulitatea şi revocarea se supun unor reguli diferite în privinţa
prescripţiei.
Nulitate – Inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea ce intervine în cazul înceierii actului
juridic cu nerespectarea cerinţelor de publicitate faţă de terţi precum şi în cazul
lipsei ori depăşirii mandatului de reprezentare.
Asemănări:
Atât nulitatea cât şi inopozabilitatea sunt cauze de ineficacitate a unor acte
juridice civile.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, inopozabilitatea un act
valabil;
- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce
inopozabilitatea operează în cazul neîndeplinirii unor formalităţi ulterioare;
- efectele nulităţii privesc atât părţile cât şi terţii în vreme ce
inopozabilitatea îşi produce efectele faţă de părţi dar drepturile şi obligaţiile lor
nu pot fi opuse terţilor.
4.6.3. Clasificarea nulităţilor
Pentru înţelegerea efectelor şi regimului juridic al nulităţilor, se impune
clasificarea nulităţilor.
Criteriile de clasificare, devenite deja clasice sunt cele de mai jos,
înfuncţie de care se impun cuvenitele precizări punctuale
1. În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încălcată, nulităţile
pot fi absolute sau relative.
Este absolută acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic
prin încălcarea unei norme juridice prin care este ocrotit un interes general,
obştesc. Art. 1246 N.C.civ. precizează că „este nul contractul încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”.
În limbajul juridic uzual, nulitatea absolută mai este cunoscută sub numele
de „nul” „nul de drept” sau „nul de plin drept”
Relativă este acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic
civil prin încălcarea unui norme juridice prin care este ocrotit un interes
particular, individual sau personal. Referire expresă la nulitatea relativă face
art. 1248 din N.C.civ. care dispune că „contractul încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes particular este anulabil”.
Uzual se spune despre un act juridic lovit de nulitate relativă că acesta este
un „act anulabil” sau un „act care poate fi anulat”.
Din cele două texte mai sus menţionate rezultă că, şi sub aspect
terminologic, se face distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă pentru că,
în timp ce în cazul celei dintâi, „contractul este nul”, în cazul celei de-a doua,
„contractul este anulabil”.
De asemenea, trebuie arătat că legiuitorul (prin dispoziţiile art. 1252
N.C.civ.) instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că, în cazurile
în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege, contractul este lovit de nulitate relativă.
În planul consecinţelor, este foarte important să subliniem caracterele
fiecăreia dintre aceste nulităţi dar mai ales deosebirile dintre ele:
Regimul juridic al nulităţii absolute
a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, pe cale de
acţiune sau de excepţie şi obligatoriu de către instanţă din oficiu, aşa cum
precizează art. 1247 alin. 1 şi 2 din N.c.civ. De pildă terenul atribuit potrivit
Legii nr. 18/1991 a fondului funciar nu poate fi vândut prin acte între vii timp de
10 ani. Constatarea nulităţii vânzării, poate fi cerută de primărie, prefectură,
procuror şi orice persoană interesată;
b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, în sensul că ea poate
fi oricând intentată. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de
acţiune sau excepţie;
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă ori
tacită;
Regimul juridic al nulităţii relative
a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a
fost nesocotit la încheierea actului juridic, aşa cum precizează art. 1248 alin. 2
din N.c.civ. Per a contrario, nulitatea relativă nu poate fi invocată de instanţă
din oficiu.
b) acţiunea în anulabilitatea unui act juridic lovit de nulitate relativă este
prescriptibilă, în sensul că ea trebuie exercitată în interiorul termenului de
prescripţie aşa cum o prevăd dispoziţiunile art. 1249 alin. 2 din N.c.civ., care fac
trimitere la termenul general de prescripţie de 3 ani menţionat de art. 2517 din
acelaşi cod.
c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit, aşa cum
precizează art. 1248 alin. 4 din N.c.civ.
Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă
a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi chiar din
oficiu, în vreme ce nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana al
cărui interes a fost nesocotit;
b) în vreme ce nulitatea absolută este imprescriptibilă nulitatea relativă
este prescriptibilă;
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare spre deosebire
de nulitatea relativă care poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
2. În funcţie de criteriul întinderii efectelor nulităţii asupra actului juridic,
nulităţile pot fi totale sau parţiale.
Este parţială acea nulitate care desfiinţează doar acele efecte ale actului
juridic contrare normelor încălcate, menţinând efectele conforme legii.
În această ipoteză a nulităţii trebuie avute in vedere actele juridice cu o
natură complexă, căci numai aşa poate fi operantă desfiinţarea unor efecte,
contrare legii, şi menţinerea altora, conforme legii. Doar un act juridic conţinând
mai multe clauze poate avea efecte diferite pentru fiecare dintre acestea.
Totală este nulitatea care desfiinţează în întregime actul juridic la
încheierea căruia au fost încălcate toate normele de drept prescrise pentru
valabila lui încheiere.
În sistemul de drept românesc, nulitatea parţială constituie regula în vreme
ce nulitatea totală excepţia.
În literatura juridică au fost subliniate mai multe situaţii juridice de
evaluare a nulităţilor totale sau parţiale.
Astfel s-a subliniat că:
- dacă un act juridic are o singură clauză şi aceasta este nulă, acel act este
lovit numai de o nulitate totală;
- este parţială nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează
numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut;
- în cazul actelor complexe, alcătuite din mai multe contracte, nulitatea
unuia dintre ele nu conduce la nulitatea actului în întregime. De pildă contractul
hotelier conţine clauze privitoare la prestaţiile hoteliere dar şi la depozitul
necesar. Nulitatea unuia dintre ele nu conduce şi la nulitatea celuilalt.
3. După consacrarea lor legislativă, nulităţile pot fi exprese ori virtuale.
Expresă (explicită sau textuală) este nulitatea anume prevăzută de o
normă legală. De pildă art. 1101 din N.C. civ. prevede că „donaţia se încheie
prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
Este virtuală (implicită sau tacită) nulitatea care deşi nu este prevăzută
expres ea rezultă neîndoielnic din exprimarea legiuitorului sau din finalitatea
normei juridice. O astfel de nulitate rezultă de pildă din dispoziţiunile art. 1015
care menţionează că „donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce
permit donatorului să o revoce prin voinţa sa”.
4. În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile pot fi de
fond sau de formă.
Este de fond nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea
actului juridic a uneia dintre condiţiile sale de fond. Condiţiile actului juridic de
fond şi esenţiale sunt cele prevăzute de art. 1179, respectiv capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă, obiectul
determinat şi cauza licită.
Este de formă nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea
actului juridic a uneia dintre condiţiile de formă ad validitatem ale acestuia. De
pildă vânzarea unui teren printr-un act sub semnătură privată este lovită de o
nulitate de formă60
. De asemenea, art. 1041 din N.c.civ. sancţionează cu
nulitatea absolută testamentul olograf care nu a fost scris în întregime, datat şi
semnat de către testator.
4.6.4. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării
sancţiunii nulităţii, respectiv urmările survenite în cazul desfiinţării în întregime
sau în parte, a unui act juridic lovit de nulitate.
Efectul nulităţii se exprimă platic prin adagiul quod nullum est, nullum
producit effectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect, şi aceasta,
indiferent că nulitatea este absolută sau relativă.
Dacă în vechiul Cod civil nu existau texte de principiu referitoare la
efectele nulităţii, în noua reglementare efectele nulităţii sunt menţionate de
dispoziţiile art. 1254-1265.
Efectele nulităţii sunt grupate doctrinar în următoarele trei principii:
- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele acesteia coboară
în timp, ex tunc, adică se produc din momentul încheierii actului juridic, ca şi
cum acesta nu ar fi existat;
- repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum) ce presupune
restituirea tuturor prestaţiilor aduse la îndeplinire în temeiul actului anulat. 60
Unii autori au mai clasificat nulităţile şi în funcţie de modul în care pot fi valorificate.
Potrivit acestui criteriu, nulităţile amiabile sunt acelea cu privire la care părţile contractante
pot negocia spre deosebire de nulităţile judiciare pentru a căror constatare sunt chemate
instanţele judecătoreşti. În acest sens, A. Cojocaru, op. cit. pag. 285 sau G. Boroi, op. cit. pag.
230.
- anularea atât a actului juridic iniţial cât şi a actelor juridice subsecvente
acestuia, principiu enunţat prin adagiul resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis.
În cele ce urmează vom face analiza fiecăruia dintre aceste principii.
4.6.4.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
Principiul retroactivităţii este acea regulă potrivit căreia toate efectele
actului încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale sunt înlăturate nu numai
pentru trecut (ex tunc), de la momentul realizării acordului de voinţă, ci şi pentru
viitor (ex nunc), ajungându-se să se considere că, de fapt, actul juridic nu a fost
niciodată încheiat.
Acest principiu este consacrat prin dispoziţiile art. 1254 N.c.civ., potrivit
cărora „contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat”. Justificarea acestei reguli trebuie corelată cu principiul legalităţii, care
presupune ca, pentru restabilirea ordinii de drept nesocotite la momentul
încheierii actului, să fie înlăturate toate efectele produse pe temeiul unui act
anulat. În caz contrar, ar însemna ca sancţiunea aplicată să fie una pur formală şi
să fără de consecinţe în planul restabilirii ordinii de drept.
Efectul principiului retroactivităţii, constă asa cum am menţionat mai sus
în repunerea părţilor în situaţia anterioară – restitutio in integrum.
În această ipoteză trebuie însă făcute distincţiile cuvenite, după cum
urmează:
- În situaţia în care actul nu a fost executat, eficacitatea lui încetează, aşa
încât nu se mai poate cere îndeplinirea prestaţiilor rezultate dintr-un asemenea
act. Datorită efectului retroactiv al nulităţii, se consideră că între părţi nu a
existat niciodată vreun raport juridic generator de drepturi şi obligaţii, pe temeiul
căruia să se poată pretinde executarea prestaţiilor.
- Atunci când actul a fost executat în tot sau în parte, problema este mai
complicată, datorită situaţiilor de fapt şi de drept care au putut apărea între
momentul încheierii actului şi acela al anulării, punându-se însă problema
restituirii prestaţiilor, care rămân fără temei urmare a anulării actului. Fireşte,
dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau,
după caz, unei alte persoane îndreptăţite potrivit art. 1636 N.c.civ., iar în ce
priveşte modalitatea de restituire a prestaţiilor, aceasta se face în natură sau prin
echivalent.
- În ipoteza contractelor cu executare succesivă, în vechea reglementare,
în absenţa unei asemenea prevederi legale, se considera că în cazul contractelor
cu executare succesivă (ex., contract de locaţiune, de prestări servicii) există o
imposibilitate obiectivă de restabilire în natură a situaţiilor anterioare, întrucât
serviciul procurat (de exemplu, folosinţa bunului pentru locatar) până la
momentul anulării contractului, nu mai poate face obiectul restituirii. Se
considera că, într-un asemenea caz, nulitatea operează ca o simplă reziliere,
producând efecte doar pentru viitor. Dispoziţiile noului Cod civil prevăd
posibilitatea restituirii prin echivalent, aşa încât contractele cu executare
succesivă nu mai constituie excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii, astfel cum se considera anterior în doctrină şi jurisprudenţă.
- Ipoteza debitorului de bună-credinţă este reglementată de 1641 alin. 1 din
N.c.civ., în sensul că dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel
obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act
desfiinţat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea
cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau,
după caz, a înstrăinării. Accentul nu este pus pe ideea de protecţie a debitorului
de bună-credinţă (care să fie exonerat de obligaţia restituirii pe considerente de
echitate, pentru a nu i se îngreuna situaţia), ci pe ideea reechilibrării situaţiei
părţilor, bunacredinţă funcţionând doar în sensul luării în considerare a celei
mai mici contraprestaţii posibile. Are loc deci, doar o atenuare a obligaţiei de
restituire şi nu înlăturarea totală a acesteia, care ar fi de natură să greveze
situaţia celeilalte părţi. În schimb, debitorul de rea-credinţă, adică acela care a
distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul primit sau contractul a fost
desfiinţat retroactiv din culpa sa (conform art. 1642 alin. 1), este ţinut să restituie
valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a
pieirii sau, după caz, a înstrăinării.
Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară
Dacă, în principiu, tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic desfiinţat
trebuie restituit, de aşa manieră încât părţile să ajungă în situaţia în care s-ar fi
aflat dacă actul nu s-ar fi încheiat, există anumite ipoteze în care, pentru diferite
raţiuni, prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii, fiind menţinute în tot sau
în parte.
Astfel:
- debitorul de bună-credinţă este liberat de la restituire în natură şi de la
restituirea unui echivalent egal cu valoarea bunului, dacă acesta piere fără culpa
sa. Într-un asemenea caz, restituirea prin echivalent pe care o datorează este
egală cu indemnizaţia de asigurare primită sau, după caz, presupune cedarea
dreptului de a primi indemnizaţii de asigurare (art. 1641 alin. 2);
- fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale posesorului se bună-
credinţă, care va suporta, însă, cheltuielile făcute cu producerea lor (art. 1645
alin. 1);
- incapabilul (persoana care nu are capacitatea de exerciţiu deplină) este
ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data
cererii de restituire, potrivit art. 1647 alin. 1 din N.c.civ. În ce priveşte sarcina
probei acestei îmbogăţiri, ea incumbă celui care solicită restituirea.
Trebuie precizat că această excepţie nu va opera şi se datorează restituirea
integrală, atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, persoana incapabilă a
făcut ca restituirea să fie imposibilă (art.1647 alin. 2).
4.6.4.2. Principiul anulării actului subsecvent urmare anulării actului
iniţial – resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Potrivit acestui principiu, anularea actului iniţial atrage şi anularea actului
juridic subsecvent datorită legăturilor juridice dintre acestea. Principiul are
efecte faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. 2 din N.c.civ. care prevede
că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor
subsecvente încheiate în baza lui”.
Deşi terţii nu sunt legaţi în mod direct prin contractul încheiat de părţi, în
sensul că nu pot dobândi drepturile şi nu li se pot impune obligaţiile născute din
acesta, ei sunt totuşi ţinuţi să respecte realitatea juridică născută între părţi.
Există situaţii când efectele nulităţii se pot răsfrânge asupra unor terţe
persoane care au contractat cu părţile şi au dobândit drepturi care depind de
actul lovit de nulitate. De exemplu, dacă este declarat nul un contract translativ
de proprietate, aceasta va avea drept consecinţă şi desfiinţarea drepturilor
constituite sau transferate de către dobânditor asupra bunului în favoarea unor
terţi. În acest sens, dispoziţiile art. 1648 N.C.civ. statuează că, atunci când bunul
supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi
împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a
efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile, ori, după caz, a
aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
Deci, ceea ce ar putea paraliza o acţiune în restituire îndreptată împotriva
terţului, constituindu-se astfel în excepţie de la resoluto iure dantis resolvitur ius
accipientis, ar fi regulile de carte funciară (de exemplu, cazul subdobânditorului
de bună-credinţă al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciară, când
acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe persoane).
De asemenea, terţul subdobânditor de bună-credinţă al unui bun mobil
corporal devine proprietarul acestuia fără ca titlul său să-i mai poată fi pus în
discuţie, chiar atunci când se desfiinţează titlul autorului său.
Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) reprezintă o altă modalitate de
paralizare de către terţ a acţiunii îndreptate împotriva sa, după desfiinţarea
titlului autorului.
Celelalte acte juridice (în afara actelor de dispoziţie), făcute în favoarea
unui terţ de bună-credinţă, sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care
are drept de restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub
condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua
să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data
desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 N.C.civ.).
4.6.4.3. Reguli de drept care înlătură principiul Quod nullum este
nullum efectum producit
Astfel cum s-a arătat mai sus, nulitatea presupune lipsirea actului juridic
civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, pentru că ceea ce este nul nu
poate produce efecte valabile.
Cu toate acestea, există situaţii în care, deşi actul juridic este lovit de
nulitate, lui i se poate recunoaşte valabilitatea, în tot sau în parte, întrucât sunt
principii de drept fondate pe raţiuni mai puternice, care în conflict sau în concurs
cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură sau, după caz, o
anihilează.
Au valoarea unor asemenea reguli, de natură să înlăture efectele nulităţii:
– conversiunea actului juridic;
– validarea contractului;
– validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius);
– răspunderea civilă delictuală.
Le urmărim pe fiecare dintre ele în parte:
Conversiunea actului juridic
Conversiunea presupune transformarea unei operaţii juridice într-o altă
operaţie juridică, determinată de faptul că un act lovit de nulitate totală poate
produce efectele altui act juridic, ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte.
Până la adoptarea noului Cod civil nu exista o reglementare de principiu a
conversiunii, ci doar aplicaţii ale acesteia (de exemplu, în materia înscrisurilor
autentice nule, care valorează totuşi, înscrisuri sub semnătură privată, conform
art. 1772 C.civ. sau, în jurisprudenţă, considerarea contractelor de înstrăinare a
terenurilor care nu au respectat cerinţa formei autentice, ca fiind simple
antecontracte).
Noul Cod civil dă expresie, prin dispoziţiile art. 1260, instituţiei
conversiunii, cunoscută de altfel şi în vechea ştiinţă a dreptului. Astfel, potrivit
textului menţionat, „un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi
efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă
prevăzute de lege”.
Din textul citat rezultă că, pentru a putea opera conversiunea, este necesar
să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) actul nul să fie desfiinţat efectiv şi
total; b) să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; c) actul
socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar acestea să se
regăsească în chiar actul desfiinţat.
Nu va opera însă conversiunea, dacă intenţia de a exclude aplicarea
acesteia este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate sau rezultă
neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului (art.
1260 alin. 2 N.C.civ.).
Validarea actului juridic
Noul Cod civil reglementează şi posibilitatea validării contractului, atunci
când nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume
prevăzute de art. 1261-1265 din N.c.civ.
Confirmarea anulabilităţii actului presupune renunţarea la dreptul de a
invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie şi trebuie să rezulte din
voinţa certă a părţii, expresă sau tacită.
Pentru a produce efecte confirmarea şi actul anulabil să devină valabil şi
să producă efecte juridice, trebuie întrunite următoarele condiţii: a) condiţiile de
validitate a contractului trebuie să fie îndeplinite în momentul confirmării
acestuia; b) manifestarea de voinţă în sensul confirmării trebuie făcută de parte
numai în măsura cunoaşterii cauzei de anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai
după încetarea acesteia; c) în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia
să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de
către partea interesată; d) actul confirmativ, în cazul confirmării exprese, trebuie
să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre
motivul acţiunii în nulitate.
O dispoziţie specială cuprinde legea (art. 1263 alin. 3) pentru situaţia
actelor minorului, în sensul că, atunci când au fost încheiate fără încuviinţarea
persoanei abilitate să o facă, aceasta va putea să ceară anularea actului sau,
dimpotrivă, să-l confirme, dacă această încuviinţare era suficientă pentru ca
actul să fie considerat valabil.
Pe de altă parte, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut
în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. La fel,
după descărcarea tutorelui, el poate să confirme actul făcut de tutorele său fără
respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă (art. 48 din
N.c.civ.).
În privinţa efectelor confirmării, ele se produc în mod retroactiv, de la
momentul încheierii contractului şi constau în renunţarea la mijloacele şi
excepţiile ce puteau fi opuse pentru a se obţine anularea actului. Această
confirmare a actului poate fi făcută, însă, numai în măsura în care nu aduce
atingere drepturilor câştigate şi conservate de către terţii de bună-credinţă (art.
1265 alin. 1 N.c.civ.).
Confirmarea făcută de una dintre părţi nu împiedică invocarea nulităţii
contractului de către cealaltă parte, atunci când fiecare dintre părţi ar putea
invoca o nulitate una împotriva celeilalte. Altfel spus, actul confirmativ nu
produce efecte extensive, de natură să acopere cauze de nulitate care puteau fi
invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ.
De asemenea, faptul că este confirmat un contract anulabil pentru vicierea
consimţământului prin dol sau violenţă nu implică renunţarea la dreptul de a
cere daune-interese.
Validitatea aparenţei în drept- error communis facit jus
Noţiunea şi efectele validităţii aparenţei în drept îşi găsesc
reglementare în dispoziţiile art. 17 N.C.civ. potrivit căruia, atunci când actul
juridic a fost încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, instanţa va
putea, ţinând seama de aceste împrejurări, să considere că actul astfel întocmit
va produce faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil.
O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în materia căsătoriei (art. 293
alin. 2 N.C.civ.), atunci când „soţul unei persoane declarate moarte s-a
recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua
căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-
credinţă”.
Rezultă că eroarea şi buna-credinţă a soţului recăsătorit salvează cea de-a
doua căsătorie care este, prin ipoteză, nulă pentru încălcarea impedimentului
decurgând din bigamie, deoarece prima căsătorie era în fiinţă, din moment ce
soţul declarat mort era în viaţă, astfel încât hotărârea declarativă de moarte este
de la început lovită de nulitate absolută.
Potrivit art. 1257 N.C.civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui
consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune
interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
Răspunderea civilă delictuală
În cazul incapabilului minor, dacă acesta ar săvârşi un delict civil cu
ocazia încheierii actului (de exemplu, prin manopere dolosive, cum ar fi
falsificarea datei naşterii din actul de identitate, ar crea o aparenţă înşelătoare că
este major), el nu va putea cere anularea respectivului act, deoarece cealaltă
parte ar fi prejudiciată. Este vorba, în asemenea cazuri, de faptul că principiul
ocrotirii incapabilului cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale,
ceea ce înseamnă că în temeiul regulilor executării în natură a obligaţiilor şi
reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, întrucât
reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce
cocontractantului prin fapta ilicită a minorului.
Potrivit art. 45 alin. 1 din N.c.civ.: nulitatea relativă nu este înlăturată de
simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă, a folosit manopere
dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil
contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată.
Top Related