5/16/2018 31112506-David-Hume - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/31112506-david-hume 1/4
Dimensiunea sceptică a empirismului ajunge la apogeul său în filosofia lui David
Hume (1711-1776); analizele şi concluziile sale sunt importante dintr-un triplu punct de vedere:
ca şi consecinţe ineluctabile ale empirismului, în măsura în care ele l-au trezit pe Kant din
„somnul dogmatic", ca anunţând actualele filosofii care evacuează noţiunea de subiect. Titlul
însuşi al operei esenţiale a lui Hume: Tratat despre natura umană. încercare de a introduce metoda
experimentală în subiecte morale (1739), reluat în Cercetare asupra intelectului omenesc (1*3'58), este
deosebit de semnificativ. Aici nu mai este vorba de a reflecta asupra condiţiei umane; după
Hobbes, Hume vorbeşte de o „natură" umană; alături de natura lucrurilor, este deci introdusă o
natură umană, şi una şi cealaltă fiind situate pe acelaşi plan, pentru că intenţia este aceea de a le
studia potrivit metodei experimentale. Astfel deci, omul devine un lucru căruia va trebui să îi
examinăm compoziţia, acţiunile şi reacţiile; nu se mai pune întrebarea: Cine este omul?, ci se
pune problema: Ce este omul? Omul nu mai este abordat ca un cine?, ci ca un ce? Hume începe
prin a elimina în mod implicit subiectul. în consecinţă, nu este surprinzător faptul că el declară a
nu fi întâlnit nicăieri ceva de acest fel. Hume îşi propune să deschidă calea unei psihologii
cvasiştiinţifice, tot aşa cum făcuse Newton în fizică, fără a face apel la ipoteze, pornind chiar de
la observarea fenomenelor. De altfel, asociaţiile de idei, scumpe tradiţiei empiriste, pot fi
considerate ca un gen de atracţii care se exercită în lumea mentală, în acelaşi mod în care stau
lucrurile şi în lumea naturală. Pentru Hume, spiritul uman nu este decât un instrument de per-
cuţie în care rezonează lucrurile. Dacă omitem acest fapt, dacă nu studiem experimental natura
umană, ne pierdem în sterile discuţii metafizice.
Punctul de plecare al lui Hume este situat într-un fenomenalism psihologic de tip
clasic, pe care William James îl va califica drept „atomism psihologic". Cunoaşterea începe prin
percepţii, care se transformă în impresii şi idei. Acestea din urmă sunt imagini estompate ale
impresiilor simţurilor noastre, ele sunt vii în amintirile noastre; însă, în cazul în care sunt slabe,
ele pot fi transpuse într-o ordine particulară, aşa cum se întâmplă atunci când imaginăm. Ideile
simple sau complexe intră în relaţii unele cu altele potrivit asemănărilor lor, opoziţiilor lor,
gradelor lor de calitate sau proporţiilor lor cantitative. Nu există deci idei abstracte, ideile
generale nu sunt decât idei particulare legate de un anumit termen care le dă o semnificaţie mai
întinsă şi care, cu diverse ocazii, le asociază altor idei singulare asemănătoare. Până aici, nimic
nu este foarte original; însă gândirea lui Hume conduce la idei noi, în sensul în care ea
orientează către o disoluţie a noţiunii de relaţie; toţi aceşti compuşi lipsiţi de termenul care le
compune conduc la o dezagregare a noţiunii de substanţă, de cauzalitate, a principiului
identităţii şi a subiectului, în favoarea unui regat dizolvant al juxtapunerii şi al „multiplicităţii".
Potrivit lui Hume, ideii de substanţă nu îi corespunde nimic, ceea ce noi numim astfel
1
5/16/2018 31112506-David-Hume - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/31112506-david-hume 2/4
nu este decât o colecţie de idei simple, unite prin imaginaţia care le-a dat un nume particular,
graţie căruia ne amintim această colecţie sau o amintim altora. Hume încearcă astfel să dărâme
tot ceea ce îi conferea ştiinţei (în numele căreia el pretinde de altfel că lucrează...) o
semnificaţie obiectivă oarecare. A cunoaşte înseamnă a vedea, însă prin ce miracol putem vedea
un raport care implică doi termeni: unul numit cauză, care este prezent, celălalt numit efect, care
este absent? în realitate, noi suntem obişnuiţi să vedem un eveniment, pe care îl numim efect,
care urmează unui alt eveniment, pe care îl numim camă, însă raportul de cauzalitate nu există
decât în spiritul nostru şi nu în obiecte. Trebuie deci să înţelegem că ceea ce considerăm drept
conexiuni necesare, observate în natură, se reduce la asocieri habituale. Relaţia de cauzalitate nu
constituie un raţionament, ea nu operează asupra spiritului nostru decât prin obişnuinţa care
determină imaginaţia noastră să facă legătura dintre ideea unui obiect oarecare şi cea a unui alt
obiect, care îl însoţeşte de obicei. Rezultă de aici că orice recurs la o cauzalitate teologică este
exclus.
Asocierea percepţiilor noastre detaşate şi discontinue ne determină să le atribuim
acestora o unitate, pe care o transpunem în credinţa unei identităţi exterioare conferite
obiectelor. Aici avem de-a face cu o iluzie; memoria ne prezintă întotdeauna un număr foarte
mare de senzaţii asemănătoare între ele, însă vivacitatea impresiilor memoriei noastre ne
conduce către credinţa că o existenţă exterioară continuă serveşte drept suport acestor apariţii
diverse, care sunt impresiile noastre. Trebuie să spunem acelaşi lucru despre substanţa
sufletului, care este „absolut neinteligibilă", şi despre existenţa lui Dumnezeu, care reprezintă
un concept imposibil de obţinut.
Această dezagregare a principiului identităţii conduce la disoluţia eului şi a subiectului
care, pentru Hume, nu este decât o „îngrămădire" (bundle) de senzaţii, de impresii şi de
imagini, la baza căreia nu stă vreun strat numit eu, individ sau persoană; un om nu este decât o
„colecţie de diferite percepţii care se succed şi sunt într-un flux şi o mişcare continue". Eul nu
are nici o identitate, gândirea care glisează de-a lungul succesiunii confundă succesiunea cu
identitatea, însă „un spirit nu este decât o îngrămădire sau o colecţie de percepţii diferite, unite
unele cu altele prin anumite relaţii. în concluzie, noi admitem, deşi în mod nejustificat, că
gândirea posedă o simplicitate şi o identitate perfecte". Astfel, „noi nu avem nici o idee despre
eu", identitatea atribuită spiritului uman este fictivă, oamenii nu sunt decât un fascicul de
percepţii diferite care se succed unele altora cu o rapiditate inconceptibilă. De aici, acest pasaj
capital: „Spiritul este un fel de teatru în care diverse percepţii apar succesiv; ele trec, apar din
nou, alunecă fără încetare şi se amestecă într-o infinită varietate de condiţii şi situaţii. în el nu
există propriu-zis nici simplicitate la un anumit moment dat, nici identitate în diferite momente,
2
5/16/2018 31112506-David-Hume - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/31112506-david-hume 3/4
în ciuda oricărei tendinţe naturale pe care am putea să o avem în a imagina această simplicitate
şi această identitate. Comparaţia cu teatrul nu trebuie să ne inducă în eroare. Spiritul este
constituit numai din percepţii succesive; nu avem nici cea mai vagă cunoaştere a locului în care
sunt reprezentate aceste scene, nici materialul din care ar fi constituit". Astfel deci, realul este o
aparenţă care se situează, potrivit unei similitudini cu cauzalitatea, între aparenţa unui subiect şi
aparenţa unei naturi.
în sfârşit, Hume mărturiseşte: „Sunt speriat şi confuz de solitudinea disperată în care
mă găsesc în filosofia mea"; el simte că este pătruns de o „melancolie" care îl lasă „complet
abandonat şi fără consolare". Şi iată că regăsim întrebările pe care şi le pune omul fără
Dumnezeu al lui Pascal: „Unde mă aflu şi ce sunt? Care sunt cauzele existenţei mele şi la ce
condiţie mă voi întoarce? Care este fiinţa de la care trebuie să aştept cu ardoare clemenţa şi care
este cea de a cărei mânie trebuie samă tem? Ce fiinţe mă înconjoară? (.••) Toate aceste întrebări
mă fac confuz".
Aceste întrebări sfârşesc prin a-1 conduce pe Hume la afirmarea ideii că trebuie să fim
nesiguri chiar şi faţă de îndoială: „un adevărat sceptic se va îndoi chiar şi de propriile dubii
filosofice". Acest anti-Pascal crede că Natura ne poate vindeca „de această melancolie şi de
acest delir, fie prin relaxarea tensiunii spiritului, fie prin vreun divertisment şi printr-o vie
impresie sensibilă, care pot şterge orice himeră". Obişnuinţa este marele ghid al vieţii umane, ea
plasează spiritul nostru într-o regularitate care o imită pe cea a lumii, şi totul se întâmplă ca şi
cum ar exista o armonie între lucruri şi noi. Nu trebuie să ne irosim timpul luptând contra
curentului naturii care ne poartă înspre indolenţă, plăcere şi înspre societatea agreabilă a
oamenilor.
Nu suntem oare tentaţi să spunem că vulcanul scepticismului, ale cărui lave au
măturat cauzalitatea, substanţa, identitatea şi subiectul, a dat naştere doar unui mic şoricel care
vrea doar să-şi ronţăie în linişte bucăţica de brânză? Este ceea ce ar putea să ne confirme morala
lui Hume care, pornind de la ideea că raţiunea nu poate elabora prin deducţie, face apel la un
simţ moral care ne arată că o acţiune este virtuoasă sau vicioasă, în funcţie de plăcerea sau dure-
rea pe care o determină; astfel, „simpatia este sursa principală a distincţiilor morale". în ceea ce
priveşte Dialogurile despre religia naturală (scrise în 1751, însă publicate în 1778, după
moartea lui Hume) şi Istoria naturală a religiilor, ele au dat naştere celor mai diverse
interpretări. Unii au văzut în aceste lucrări opera unui creştin preocupat să purifice religia de
orice bigotism şi fanatism, alţii au crezut că ele sunt un atac la adresa religiei revelate, în
favoarea unui teism care apără o religie naturală, în timp ce alţii au afirmat, pentru a-1 blama
sau, dimpotrivă, pentru a-1 elogia, că Hume era un ateu ireductibil, inamic şi al religiilor
3
5/16/2018 31112506-David-Hume - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/31112506-david-hume 4/4
revelate şi al religiilor naturale.
Se poate spune, în definitiv, că Hume construieşte o gigantesca maşină distructivă
pentru a ne face să înţelegem că nimic nu valorează mai mult decât un joc de trictrac cu
prietenii la o conversaţie agreabilă, ceea ce implică faptul că nu trebuie să avem capul invadat de
himere şi că nu trebuie să ne lăsăm seduşi de toţi Picrocholii care sunt gata să treacă lumea prin foc şi sabie
pentru a o constrânge să intre în cadrele a priori ale sistemului lor. Alţii însă folosesc maşina lui Hume
pentru a ajunge la concluzii de o cu totul altă natură.
Filosofia analitică anglo-saxonă va vedea în Hume un gen de strămoş al lui Wittgenstein,
demistificator al limbajului şi al metafizicii. Anti-umaniştii contemporani nu vor vorbi de o „multiplicitate
de senzaţii", ci, precum Hume, ei vor denunţa noţiunile de identitate şi de eu, reducând subiectul la un
fascicul de structuri înscrise în câmpul cunoaşterii sau în cel al Istoriei. în sfârşit, comparaţia lui Hume care
face din „eu" un analogon al teatrului, în care apar şi dispar percepţii, va putea să furnizeze unora dorinţa de
a intensifica şi accelera toate aceste „efecte existenţiale" cu ajutorul drogurilor psiho-chimice care
dezagregă conştiinţa; despre acest lucru ne vorbeşte Baudelaire în Teatrul Serafimului şi lui i se vor ataşa
Aldous Huxley şi emulii săi în încercarea de a deschide porţile percepţiei.
4
Top Related