8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

1/67

 Plan de expunere

CAPITOLUL 1 CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

MODURILE DE DOBANDIRE A

DREPTURILOR REALE

1.1.Probleme generale

1.2.Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

CAPITOLUL 2 ACCESIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

 2.1.Consideraţii generale

 2.2.Accesiunea imobiliar˘  a natural˘  a

 2.3.Accesiunea imobiliar˘  a artificial˘  a

 2.4.Accesiunea mobiliar˘  a

CAPITOLUL 3 UZUCAPIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

3.1.Probleme introductive privind prescripţia achizitivă

3.2.Analiza posesiei şi felurile uzucapiunii

3.3.Uzucapiunea de 30 de ani

3.4.Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

3.5.Efectele uzucapiunii

3.6. Uzucapiunea conform reglementarii Decretului Lege nr.115/ 1938

CAPITOLUL 4 CONCLUZII ̧SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

1

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

2/67

CAPITOLUL 1

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

MODURILE DE DOBANDIRE A

DREPTURILOR REALE

1.1. Probleme generale.

Cartea a lll-a a Codului civil este intitulată „Despre diferitele moduri

2

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

3/67

prin care se dobândeşte proprietatea”. Sub acest titlu general sunt cuprinse însă materii variate, de la succesiuni şi până la materia obliga̧tiilor civile.

În art. 644 şi 645 C. civ. se arată că dreptul de proprietate se poate dobândi prin   succe-

siune,  prin  legate,  prin convenţie,  prin predare (tradiţiune),  prin accesiune sau încorporare,  prin pre-scripţie, prin  lege  şi prin ocupare. La aceste moduri s-ar putea adăuga şi  hot˘ arârea judec˘ atoreasc˘ a.

Enumerarea nu este în afară de critică. Astfel, este de observat că unele dintre mod-urile de dobândire sunt prezentate de sine stătător, deşi ele ar putea fi cuprinse în alte mod-uri mai generale dintre cele prevăzute de lege. Este cazul, de exemplu, al accesiunii şi alprescripţiei achizitive, care ar fi cuprinse în modul general de dobândire, care este legea.

Înainte de a trece la clasificările care se fac modurilor de dobândirea proprietăţii, sunt necesare două precizări:

[1.] Modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de Codul civil se aplicăambelor forme fundamentale ale proprietăţii recunoscute de Constituţie, ca lege fundamen-

tală, şi de celelalte legi în vigoare: proprietatea public˘ a şi proprietatea privat˘ a.

Totuşi, trebuie să menţionăm că în cazul proprietăţii publice putem întâlni unele   modurispecifice de dobândire   a acesteia, cum ar fi exproprierea pentru utilitate publică, achiziţiile pub-lice f ̆acute în condi̧tiile legii, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică şi altele.

Tot astfel, modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de Co-dul civil sunt aplicabile   tuturor subiectelor    dreptului de proprietate privată.

În privinţa persoanelor fizice, au aplicaţie numai aceste moduri de dobândire a proprietăţii private.

Dar, dacă este vorba despre persoane juridice, lucrurile au a fi nuanţate, în sensul că, într-adevăr,

 în principiu, modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de Codul civil se aplică şi în privinţa aces-tora. Ele trebuie însă corelate, în primul rând, cu principiul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

În al doilea rând, nu are a fi exclusă ideea existenţei, prin regle-mentările legale aplicabile categoriilor de persoane juridice, a unor   mod-uri specifice   de dobândire a dreptului de proprietate privată, după caz.

Astfel, numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept pub-lic, pot dobândi, în proprietate privată, bunuri din domeniul public ce le aparţine,prin   declasarea acestora   şi trecerea lor în proprietatea privată a aceloraşi subiecte.

Sau,   subiectele colective de drept de tip asociativ   pot dobândi dreptul de proprietateasupra bunurilor din patrimoniul lor şi prin contribuţia, sub diferite forme, a celor care se aso-

ciază, ceea ce nu este cazul pentru persoanele fizice. Şi exemplele ar putea continua.[1.] Modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de Codul civil se aplică, în

linii generale, nu numai în privinţa acesteia,  dar şi cu privire la celelalte drepturi reale,

3

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

4/67

cu excepţia drepturilor reale ce derivă din proprietatea publică - dreptul de administrare,dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă.

De asemenea, am arătat că şi dreptul de folosinţă corespunzător dreptului de pro-prietate privată al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor asupra unor terenuri se consti-tuie   numai   în condi̧tiile prevăzute de art. 19 alin. 3 din Legea nr. 18/1991.

1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale.

Aceste moduri pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.

A. După întinderea dobândirii trebuie deosebite:

1.1.•  modurile de dobândire universale sau cu titlu universal,  când dobânditorul primeşte o în-treagă universalitate ori o fracţiune din aceasta, deci primeşte atât activ, cât şi pasiv;

•  modurile de dobândire cu titlu particular, când dobândirea poartă asupra unui singur bun.

B. După momentul când operează transmisiunea există:

•  moduri de dobândire între vii, cum ar fi, de exemplu, convenţia;

•  moduri de dobândire pentru cauz˘ a de moarte (mortis causa),  cum este cazul succesiuniilegale şi al legatului.

•   C. Dup˘  a situaţia juridic ˘  a a bunului la data dobândirii distingem:  moduri de dobândireoriginare, caracterizate prin aceea că nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de

proprietate de la o persoană la alta. Este cuprinsă aici ocuparea. Unii autori includ, deasemenea, şi uzucapiunea, dobândirea cu bună-credinţă a bunurilor mobile, dobândireafructelor de către posesorul de bună-credinţă;

4

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

5/67

•  moduri de dobândire derivate, care presupun un transfer al dreptului real de la o persoanăla alta. Este cazul, de exemplu, al convenţiei, al succesiunii legale şi al legatului.

 D. Dup˘  a caracterul transmisiunii putem deosebi:•  moduri de dobândire cu titlu oneros;

•  moduri de dobândire cu titlu gratuit.

Nu toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de Codul civil auaceeaşi importanţă practică. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, pe unele dintre ele sunt anal-izate la alte materii ale drepturilor reale, strâns legate de instituţiile juridice în cadrul cărora auaplicare. Astfel, dobândirea proprietăţii fructelor bunului posedat este cercetată la efectele pose-siei, după cum dobândirea proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesie de bună-credinţă

este analizată la acţiunea în revendicare mobiliară, ca   un fine de neprimire   al acesteia.În sfârşit, contractul este cercetat, sub toate aspectele sale,   la teo-ria general˘ a a obligaţiilor,   iar succesiunea   în cadrul dreptului succesoral.

De aceea, în cele ce urmează, vom face o abordare exclu-sivă a uzucapiunii, ca mod de dobândire a drepturilor reale.

5

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

6/67

CAPITOLUL 2

ACCESIUNEA, CA MOD DE DOBÂNDIRE

A DREPTURILOR REALE

2.1.Consideraţii generale.

Potrivit dispoziţiilor art. 482 C.civ.: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobildă drept asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.  Acest drept se numeşte drept de accesiune” (s. n.). Este o definiţie prea largă aaccesiunii care, după cum s-a spus, ar putea duce în mod greşit la ideea că şi dobândirea fructelor ar fi unrezultat al accesiunii, în realitate fiind în faţa exercitării unui atribut al dreptului de proprietate (fructus).

Principiul accesiunii este înscris în art. 488 C.civ. potrivit căruia: „Tot ce se uneşte şise încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului... „. Aşadar, dreptul de proprietatese întinde nu numai asupra lucrului ce formează obiectul său, ci şi asupra tuturor acelora ce se

unesc cu el. Se spune că dreptul de proprietate are o „virtute atractivă” pentru că nu se lim-itează la obiectul său propriu-zis, ci cuprinde şi ceea ce se uneşte cu el sau i se încorporează.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin care

6

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

7/67

se constituie nemijlocit în patrimoniul titularului lucrului principal un drept deproprietate asupra unui lucru accesoriu care se încorporează celui principal şi care,până în momentul încorporării, aparţinuse altei persoane. Ea constă deci, în încor-

porarea materială a unui lucru mai pu̧tin important, într-un lucru mai important.Justificarea acestui lucru constă în aceea că dacă lucrul încorporat nu apaŗtine nimănui   (resnullius)   nu ar fi nici o problemă, accesiunea fiind în această împrejurare o variantă a ocupaţiu-nii. Dar problema accesiunii se pune atunci când lucrurile unite sau încorporate aparţin unor pro-prietari diferiţi. Dacă pornim de la principiul ocrotirii dreptului de proprietate, ar trebui să ad-mitem că fiecare proprietar poate cere separarea pentru a-şi recupera bunul său. Pentru că, încazurile în care operează accesiunea, separarea bunurilor unite nu se poate realiza ori se poate facecu distrugere, cel puţin parţială, a unuia sau a tuturor bunurilor, a fost consacrată ideea de acce-siune în virtutea căreia lucrul nou, rezultat din unirea sau încorporarea lucrurilor vechi, apaŗtine nu-mai unuia dintre proprietari. Dintre cei implicaţi va primi noul bun proprietarul lucrului principal,considerându-se că „lucrul accesoriu se încorporează în cel principal”  (accessio cedat principali).

După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în accesiune imo-biliară şi accesiune mobiliară. La rândul său, după cum presupune ori nu intervenţia omului, acce-siunea imobiliară se subclasifică în accesiune imobiliară artificială şi accesiune imobiliară naturală.

2.2. Accesiunea imobiliară naturală.

 2.2.1. Noţiune.

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri

având proprietari diferiţi, f ̆ară intervenţia omului. Cel puţin bunul principal este, prin ipoteză, unbun imobil prin natura sa. Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune naturală: aluvi-unea, avulsiunea, insulele şi prundişurile, accesiunea animalelor sălbatice şi accesiunea albiei părăsite.

 2.2.2. Aluviunea.

Potrivit dispoziţiilor art. 495 C.civ. aluviunea (alluvio) constă în „creşterile de pământ ce se facsuccesiv şi pe nesimţite la malurile fluviilor sau ale râurilor”. Potrivit aceluiaşi text legal aluviunea „este

 în folosul proprietarului riveran, când este vorba de un fluviu sau râu navigabil, plutitor sau neplutitor,cu îndatorirea pentru proprietar de a lăsa pe pământul său, drumul trebuitor pentru conducerea vaselor1.

Potrivit art. 496 C. civ., „tot ale proprietarului riveran sunt şi pământurile lăsatede apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se în-

7

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

8/67

dreaptă spre celălalt ţărm; proprietarul ţărmului de unde apa s-a retras profită de alu-viune, f ̆ară ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Aluviunea nu va opera în privinţa lacurilor, a heleşteelor şi a iazurilor, pentru că

„proprietarul lor conservă întotdeauna pământul acoperit de apă” (art. 497 C.civ.).Aluviunea aparţine proprietarului riveran pentru că el fiind expus riscurilor datorate vecinătă̧ tii

apei curgătoare, trebuie să fie îndreptăţit şi la foloasele ce ar putea să le aducă această situaţie.

Dispoziţiile cuprinse în Codul civil în această materie trebuie corelate cu cele ale legislaţieiactuale de vreme ce relaţiile sociale avute în vedere de legiuitorul de la 1864 sunt astăzi depăşite.

În primul rând, potrivit dispozi̧tiilor art. 135 pct. 4 din Constituţie, apele cu poten-ţial navigabil valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public sunt obiect exclusival proprietăţii publice. Pe de altă parte, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr.107/1996, apaŗtin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi maimari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafa̧ta de 10 km2, malurile şi cuvetele

lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogă̧ti-ile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea apelor, albiile minore mai mici de 5 km şi cu bazine hidro-grafice ce nu depăşesc 10 km2, pe care apele nu curg permanent, apaŗtin proprietarilor terenurilor pecare acestea se formează sau curg, care trebuie să le folosească în concordanţă cu condiţiile generalede folosire a apei în bazinul respectiv. Aşadar, înseamnă că aluviunea poate primi aplicare numai înprivinţa acestor ape care sunt proprietate privată, nu şi în privinţa apelor care aparţin domeniului public.

În fine, potrivit dispozi̧tiilor art. 496 alin. (2) C.civ., pământul care ar rezulta din retragereamării aparţine întotdeauna domeniului public, ceea ce este conform art. 135 pct. 4 din Constituţie.

 2.2.3. Avulsiunea.

Potrivit dispoziţiilor art. 498 C. civ., avulsiunea constă în ruperea unei bucăţi de teren, ca ur-mare a acţiunii apelor curgătoare, şi alipirea ei la un teren riveran care apaŗtine altui proprietar.

Deosebirea dintre avulsiune şi aluviune ar consta, aşadar, înfaptul că, în primul caz, terenul se poate recunoaşte şi distinge, în timp ce, în celălalt, el se depune

cu încetul şi pe nesimţite, f ̆ară a se putea stabili care teren s-a adăugat la un moment dat. După cums-a observat, aluviunea apare ca urmare a acţiunii apelor curgătoare în amonte faţă de locul unde ea seformează, iar avuisiunea presupune ruperea ca atare a unei bucăţi semnificative de pământ şi alipirea ei,tot ca urmare a acţiunii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un fond riveran situat în aval.

Proprietarul terenului pierdut poate să-l revendice în termenul de pre-scripţie de un an de la data producerii avulsiunii. Pentru a fi admisă

8

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

9/67

acţiunea sa el trebuie să dovedească identitatea terenului rupt din propri-etatea sa cu cea a terenul alipit la proprietatea pârâtului. Dacă el nu açtionează,terenul va deveni, prin accesiune, proprietatea celui unde el „s-a alipit”.

În doctrină au fost puse în discuţie şi alte aspecte. Astfel, s-apus problema dacă avulsiunea operează numai atunci când o bucată de pământ a fost alipităşi alăturată unui teren (adjoncţiune), ori şi atunci când pământul rupt a fost aruncat deasupra altuiteren, răspunzându-se în sensul că art. 498 C.civ. este aplicabil în ambele ipoteze. Pe de altă parte,s-a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl poate revendica pentru a-l transporta lalocul de unde a fost luat de ape (dacă acest lucru ar fi posibil), ori el urmează a folosi terenul acolounde a fost dus de ape, această ultimă soluţie fiind susţinută de argumentul că proprietarul fondu-lui unde a fost adusă bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.

În fine, avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii pub-lice, aşa încât açtiunea în revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă.

 2.2.4. Insulele ¸ si prundi¸ surile.Accesiunea insulelor şi prundişurilor este reglementată în art. 500 C.civ. potrivit căruia „insuleleşi prundurile care se formează pe râurile nenavigabile şi neplutitoare sunt ale proprietarului ţărmului pecare ele s-au format; dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveranare dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului”.

Potrivit art. 501 C.civ., dacă un râu sau fluviu formându-şi un bra̧t, taie şi înconjoarăpământul unui proprietar riveran şi face astfel o insulă, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă el s-a f  ̆acut la un fluviu sau râu navigabil sau plutitor.

În mod normal, în situaţia în care malul spre care s-a format insula aparţine mai multor proprietari,insula se va împărţi între ei în proporţie cu lungimea proprietăţii fiecăruia de-a lungul malului. Pe de altă

parte, aluviunea care s-ar forma la malurile insulei va aparţine proprietarului (proprietarilor) acesteia1

.Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea apelor, insulele care nu sunt în legă-tură cu terenurile cu mal la nivel mediu al apei, apaŗtin proprietarului albiei apei.

Trebuie să ţinem seama şi în această materie de dispoziţiile legale actuale,aşa încât insulele şiprundişurile formate pe cursul unor ape proprietate publică urmează acelaşi regim juridic.

 2.2.5. Accesiunea albiei unui râu.

Acest caz de accesiune imobiliară naturală este reglementat în art. 502 C.civ., potrivit căruia, dacăun fluviu sau un râu îşi face un nou curs, părăsind vechea sa albie, aceasta se împarte între proprietarii

riverani. Pentru ca ei să dobândească astfel proprietatea, trebuie ca schimbarea cursului râului să se fiprodus natural, f ̆ară intervenţia omului. În caz contrar nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 502 C.civ.

9

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

10/67

Proprietarii riverani care vor câştiga vechea albie nu au obligaţia săplătească nici o despăgubire proprietarului pe terenul căruia râul şi-a f  ̆acut

o nouă albie, pentru că nimeni nu răspunde de cazul fortuit sau de foŗta majoră.

Chiar dacă legea nu reglementează situaţia terenurilor inundate, este deprincipiu că acestea nu încetează a aparţine proprietarilor lor. După retragereaapelor, indiferent după cât timp, proprietarul fondului inundat va folosi terenul înmod normal, pentru că, după cum ştim, proprietatea nu se pierde prin neuz.

 2.2.6. Accesiunea animalelor.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 C.civ., animalele sălbatice care trec pe pământul unui propri-etar revin acestuia, atâta timp cât rămân pe teren, ele devenind accesoriile fondului pe care se află.

Dacă proprietarul, prin diferite mijloace, a determinat cu rea-credinţă instalarea animalelor pe fondul său („prin fraude sau prin

artificii”), nu poate fi vorba de accesiune. Este deci, necesar ca animalele sălba-

tice să nu fie atrase de proprietar, instalarea lor pe fond fiind străină faptei omu-lui, pentru că „necinstea nu poate fi un mijloc de a dobândi proprietatea".

Pe de altă parte, art. 503 C.civ. nu se aplică în privinţa fondului cinegetic, deoarece acestaaparţine statului şi există reglementări speciale în materie (Legea nr. 103/1996 privitoare la fondul ci-negetic şi protecţia vânatului). În aceste condiţii, el are un domeniu de aplicare restrâns la unele animalesemisălbatice, cum ar fi: porumbeii, iepurii şi roiurile de albine. În nici un caz, art. 503 nu se aplicăanimalelor domestice, chiar atunci când acestea s-au rătăcit, pentru că ele au întotdeauna un proprietar.

2.3.Accesiunea imobiliară artificială.

 2.3.1. Accesiunea lucr˘  arilor f˘  acute de proprietar pe terenul s˘  au ¸ si cu materialele altora.

Accesiunea imobiliară artificială constând în construcţia ridicată de proprietar pe terenul săucu materialele altuia a fost reglementată încă din epoca veche a dreptului roman, în Legea celor XIITable existând dispoziţii care interziceau revendicarea materialelor după ce fuseseră încorporate uneiconstrucţii. Constructorul era obligat să plătească  dublul valorii  materialelor şi să restituie materi-alul prelucrat, dar neîncorporat încă în construcţie. În dreptul lui lustinian, constructorul care con-struia cu material străin pe terenul său devenea proprietar al construcţiei, aplicându-se regula potrivitcăreia tot ce se construieşte pe un teren apaŗtine proprietarului acestuia –   quia omne quod inaedifi-catur, solo cedit.   Dacă dintr-o cauză oarecare construcţia se dărâma, proprietarul materialului aveaposibilitatea să-l revendice sau să intro ducă acţiune „ad exhibendum",  dacă între timp nu fusese de-spăgubit cu dublul valorii materialului. În privinţa plantaţiei f ̆acută de proprietar pe terenul său cu

10

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

11/67

materialul altei persoane se aplica regula  „omne quod in solo plantatur, solo cedit.   Pentru stabilireadreptului asupra plantaţiei se avea în vedere terenul din care plantele, prin rădăcinile lor, se hrănesc.

În vechiul drept românesc exista regula potrivit căreia proprietarul terenului dobândea pro-

prietatea materialelor încorporate construcţiei, având obliga̧tia de a plăti despăgubiri proprietaru-lui materialelor. Codul Calimach reglementa un tratament juridic diferit pentru proprietarulconstructor de bună credinţă şi cel de rea-credinţă, în sensul acesta din urmă era obligat săplătească „preţul neobişnuit sau îndoit al materiei, dar şi toată paguba pricinuită proprietarului”.

În prezent, proprietarul care construieşte pe terenul său cu materialele altuia devine pro-prietarul construcţiei din momentul încorporării materialelor în sol sau construçtie. Potrivitart. 493 C.civ., el este dator să plătească valoarea materialelor şi poate fi obligat şila plata de daune-interese. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le revendice.

Aceste reguli   nu   pot fi aplicate unor bunuri care fac partedin domeniul public, Pentru că acestea pot fi oricând revendicate.

Trebuie să observăm că proprietarul terenului devine prin acce-siune proprietarul construçtiilor sau plantaţiilor, indiferent dacă a cunos-cut ori nu că materialele pe care le întrebuinţează apaŗtin altei persoane.

Altfel spus, indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, el va beneficia de aplicarea prin-cipiului „superficies solo cedit”.  Cu toate acestea, atitudinea sa nu este f ̆ară urmări juridice. Astfel,

 în timp ce proprietarul terenului care a fost de baună-credinţă datorează numai despăgubirile reprezen-tând valoarea efectivă a materialelor, cel de rea-credinţă poate fi obligat să plătească şi daune-interese.

Fiind o aplicare a principiului îmbogăţirii f ̆ară just temei, valoarea materialelor trebuie să fie aceeadin momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării construcţiei ori plantaţiei. Daunele-interese arputea să privească paguba suferită de proprietarul materialelor prin faptul că nu a putut folosi aceste mate-riale într-o construcţie proprie, fiind obligat să amâne începerea acesteia. Materialele necesare unor con-strucţii, plantaţii sau altor lucrări, sunt, de regulă, bunuri de gen (res genera) care sunt şi bunuri fungibile,aşa încât nimic nu se opune ca proprietarul să restituie, în natură, materiale din categoria celor folosite.

Dispoziţiile art. 493 C.civ. se aplică plantaţiilor, f ̆ară a se dis-tinge, ca în dreptul roman, după cum plantele au prins ori nu rădăcini.

Proprietarul materialelor are un termen de trei ani pentru a solicita desp ăgubirile, termence începe să curgă din momentul în care a cunoscut ori trebuia să cunoască faptul că cineva afolosit materialele sale, adică faptul măririi altui patrimoniu şi pe cel care a beneficiat de aceastămărire şi împotriva căruia va introduce   actio de in rem verso   (în speţă, proprietarul terenului).

În situaţia în care proprietarul terenului care a folosit materiale străine, Ie-a obţinutcu bună-credinţă de la un terţ (un detentor precar) şi dacă aceste materiale nu au fostpierdute sau furate (adică au ieşit din posesia adevăratului proprietar cu voia lui), ela devenit proprietarul acestora potrivit art. 1909 C.civ., aşa încât nu mai este obli-gat să restituie valoarea lor, pentru că a mai plătit-o o dată detentorului precar.

11

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

12/67

Materialul străin odată întrebuinţat nu mai poate fi revendicat potrivit legislaţiei actuale, pen-tru că, deşi a fost un bun mobil, a devenit prin încorporaţiune imobil (art. 463 C.civ.). Propri-etarul terenului dobândeşte, prin accesiune, în mod definitiv şi irevocabil proprietatea materialelor

folosite, aşa încât el le păstrează şi dacă ulterior acestea redevin mobile (prin demolarea construcţie).În doctrină s-a exprimat opinia, pe care o considerăm îndreptă̧ tită, potrivit căreia   delege ferenda   proprietarul de rea-credinţă, spre deosebire de cel de bună-credinţă, ar trebuisă fie obligat să restituie materialele ori de câte ori este posibil. Posibilitatea restituiriieste o chestiune de fapt asupra căreia instaņta va aprecia suveran, urmărind, potrivit prin-cipiilor echităţii, asigurarea intereselor legitime ale proprietarului materialelor şi, în subsidiar,evitarea suportării de către proprietarul terenului a unor pagube dispropoŗtionat de mari.

 2.3.2. Accesiunea lucr˘  arilor f˘  acute de o persoan˘  a cu

 materialele sale pe terenul altuia.În dreptul roman atunci când se construia un imobil pe teren străin în temeiul principiului „su-

 perficies solo cedit”, proprietarul terenului devenea şi proprietarul imobilului. Constructorul de bună-credinţă avea însă dreptul să primească despăgubiri, fie contravaloarea materialelor şi a manoperei, fieo sumă reprezentând sporul de valoare dobândit de teren. Constructorul de rea-credinţă nu avea drep-tul la despăgubiri, considerându-se că a lucrat în numele proprietarului sau i-a dăruit acestuia valoareamaterialelor şi a manoperei. Soluţia era însă inechitabilă, ducând la îmbogăţirea fără just temei a pro-prietarului terenului, aşa încât în dreptul lui lustinian s-a impus opinia jurisconsultului Ulpian potrivitcăreia constructorul de rea-credinţă poate fi silit să demoleze construcţia şi să ridice materialele.

În dreptul vechi românesc, Codul Calimach păstrează principiul din dreptul roman potrivit căruia

proprietarul terenului dobândeşte prin accesiune şi proprietatea asupra construcţiilor şi face distincţie între constructorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă, numai primul având dreptul la despăgubiripentru cheltuielile f ̆acute cu ridicarea construcţiei. În situaţia în care proprietarul terenului cunoştea căo persoană de bună-credinţă construieşte pe terenul său şi nu o anunţa să oprească lucrările, el nu maiputea invoca accesiunea, fiind silit să vândă constructorului de bună-credinţă terenul la preţul locului.

În prezent, situaţia construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări real-izate pe terenul altuia este reglementată de art. 494 C.civ. potrivit

căruia, de principiu, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul lor, având obligaţiaplăţii unei anumite dezdăunări faţă de constructor tot pe temeiul îmbogăţirii f ̆ară justă cauză. Tratamentul

 juridic al constructorului este însă diferit, după cum el a fost de bună-credinţă ori de rea-credinţă.

Fa̧ tă de art. 493 C.civ., art. 494 reglementează ipoteza inversă. Chiar dacă legeaprevede expres numai situa̧tia în care un teŗt construieşte pe teren cu materialele sale, soluţiase aplică şi atunci când teŗtul foloseşte materialele străine, pentru că această împrejurare nu

12

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

13/67

schimbă cu nimic raporturile dintre constructor şi proprietarul terenului, ci numai dă naştereunui raport între constructor şi proprietarul materialelor, căruia îi va restitui valoarea acestora.

Jurisprudenţa a stabilit că dispoziţiile art. 494 C.civ. se aplică numai situaţiilor în care un terţ

ridică pe terenul altuia construcţii noi, f ̆ară a avea în vedere situaţiile în care terţul realizează lucrări dereparaţii sau îmbunătăţiri la imobile existente. Ele nu se vor aplica nici în situa̧tia în care între proprietarulterenului şi constructor există o convenţie cu privire la efectuarea unor lucrări, plantaţii sau construcţii .

Tratamentul juridic al constructorului de bun˘ a-credinţ˘ a.   Trebuie să începem prin a sta-bili în ce constă în această materie buna-credinţă, având în vedere că în acest domeniu nu ex-istă o defini̧tie legală a acestei noţiuni. Într-o opinie se consideră că, deşi legea nu face trim-itere la defini̧tia posesorului de bună-credinţă în materia dobândirii fructelor, totuşi acea definiţiepoate fi adoptată şi în această materie. În consecinţă, va fi de bună-credinţă cel care posedăun teren pe care execută construcţii sau planta̧tii, crezând că este proprietarul acelui teren

ş i a c˘arui credinţ

˘a eronat

˘a se întemeiaz

˘a pe un titlu ale c

˘arui vicii nu-i sunt cunoscute.Buna-credinţă constă, aşadar, în credinţa fermă dar eronată că

acel teren se află în proprietatea sa determinată de un titlu ale cărui vicii îi sunt ascunse.

Jurisprudenţa a dat noţiunii de bună-credinţă în această materie o ac-cepţiune mult mai largă, în care au fost incluse şi următoarele cazuri:

•  cel care construieşte pe terenul altuia, în urma promisiunii că i se va transfera ulterior drep-tul de proprietate asupra terenului, aşa cum este cazul beneficiarului unei promisiuni dedonaţie a terenului;

•  coproprietarul care a construit pe terenul aflat în indiviziune în prezenţa şi f ̆ară opunerea

celuilalt coproprietar;•  constructorul care a ridicat clădirea cu ştirea şi f ̆ară opunerea proprietarului terenului. Ob-

servăm aici, preluarea ideii din vechiul drept românesc potrivit c ăreia proprietarul carecunoaşte că pe terenul său se efectuează lucrări şi nu-l opreşte pe constructor, trebuiesancţionat, întrucât pasivitatea proprietarului poate îmbrăca forma abuzului de drept;

•   cel care a construit pe terenul care îl posedă în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Buna-credinţă trebuie să existe în momentul în care se efectuează construcţia şi încetează atuncicând se iveşte o îndoială în convingerea constructorului cu privire la legitimitatea titlului său asupraterenului. Cum este ştiut faptul că ridicarea unor construcţii durează deseori, o perioadă mai lungă detimp, nu un „moment", s-ar putea pune problema dacă buna-credinţă trebuie să existe la începutul lu-crărilor sau pe toată durata acestora. În spiritul dispoziţiilor legale, buna-credinţă trebuie să existe pe toată

13

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

14/67

durata edificării construcţiei, nefiind suficient ca ea să existe numai în momentul demarării lucrărilor. Înmomentul în care află că terenul pe care construieşte nu-i aparţine, constructorul trebuie să sisteze oricelucrare, pentru că din această clipă el este de rea-credinţă. Soluţia poate fi exagerată în situaţia în care

constructorul află despre viciile titlului său cu puţin timp înaintea finalizării lucrărilor. Stadiul lucrărilorla momentul cunoaşterii viciilor titlului este o chestiune de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc deprobă, şi de care instanţa poate ţine seama la stabilirea bunei-credinţe a constructorului. Oricum, împreju-rarea că după chemarea în judecată constructorul a continuat lucrările este o dovadă a relei sale credinţe.

Ţinând seama de buna-credinţă a constructorului, art. 494 C.civ., partea fi-nală, prevede că proprietarul terenului devine, prin accesiune, şi proprietar al con-struçtiilor, planta̧tiilor sau lucrărilor cu obligaţia de a-l dezdăuna pe constructor.

El nu-l poate sili pe acesta să demoleze şi să-şi ridice lucrările, dar, în priv-inţa obliga̧tiei sale de dezdăunare, are dreptul să opteze între două soluţii legale:

•   să plătească valoarea materialelor şi a muncii prestate;

•   să plătească o sumă de bani echivalentă cu sporul de valoare dobândit de teren în urmaconstrucţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor efectuate.

El va opta pentru despăgubirile cele mai mici, împrejurare care poatesă ducă la un tratament juridic al constructorului de bună-credinţă maipu̧tin favorabil decât cel al celui de rea-credinţă, după cum vom vedea.

Tratamentul juridic al constructorului de rea-credinţ˘ a. După ce am văzut în ce constă buna-cre-diņ tă, putem spune că, în această materie, este de rea-credinţă acela care efectuează construcţia, plantaţiasau altă lucrare pe un teren despre care ştie că aparţine unei alte persoane. Se află în această situaţie celcare foloseşte terenul în baza unui titlu lovit de vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând carac-terul litigios al titlului său, construieşte pe teren înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti1.

 în aceeaşi situaţie se află toţi cei care deţin terenul în baza unui titlu care presupune recunoaştereadreptului de proprietate al altuia, precum detentorii precari care, f ̆ară ştirea celui de la care au primitterenul, realizează pe acesta vreo construcţie, plantaţie sau altă lucrare. Împrejurarea că deţin terenul

 în baza unui astfel de titlu este suficientă pentru a înlătura prezumţia generală de bună-credinţă.

O problemă aparte poate să apară în situaţia în care constructorul începe lucrarea f ̆ară aavea un titlu, iar pe parcursul realizării acesteia obţine un titlu ale cărui vicii nu le cunoaşte.Altfel zis, începe prin a fi de rea-credinţă, dar ulterior devine, în măsura în care este posi-bil, de bună-credinţă. În această situaţie s-ar părea că ar putea fi considerat de bună-

credinţă, dacă din momentul obţinerii titlului se consideră îndreptăţit să continue lucrările.Astfel, potrivit art. 494 alin. (1)-(2) şi alin. (3) (prima parte) C.civ., pro-

prietarul terenului are dreptul să opteze pentru una din următoarele posibilită̧ ti:

14

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

15/67

•   să invoce accesiunea, devenind astfel proprietar al construcţiei, plantaţiei sau lucrării, avândobligaţia de a-i plăti constructorului de rea-credinţă valoarea şi preţul muncii;

•   să-l oblige pe constructorul de rea-credinţă să desfiinţeze sau să ridice construcţiile, plan-

taţiile sau lucrările executate. Cheltuielile ocazionate de aceste operaţiuni sunt în sarcinaconstructorului, care poate fi obligat şi la daune-interese pentru prejudiciul cauzat propri-etarului terenului (cum ar fi, recolta neobţinută de pe teren din cauza lucrărilor efectuate).Fiind vorba de o obligaţie de a

face, proprietarul terenului poate.fi autorizat de instanţă să demoleze construcţiile, cheltuielilefiind tot în sarcina constructorului (art. 1077 C. civ.). Potrivit dispozi̧tiilor art. 5802

C.proc.civ., dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-untitlu executoriu, într-un termen de 10 zile de la prima somaţie, creditorul poate fi autorizatde instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplin-ească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Este şi cazul constructorului

de rea-credinţă carenu se supune hotărârii de demolare a construcţiilor.

Prima soluţie nu ridică probleme deosebite. Observăm numai că în această situaţieproprietarul terenului nu mai are alternativa plăţii sporului de valoare dobândit de teren.

În ipoteza în care se alege soluţia demolării construcţiei, fosta instanţă supremă, a statuat că:

•   instanţa trebuie să cerceteze condiţiile concrete în care s-au f ̆acut lucrările respective, f ̆arăa putea deduce reaua-credinţă numai din faptul că cel care a construit nu are vreun titluasupra terenului. Trebuie să se observe dacă acţiunea proprietarului nu constituie un abuzde drept, prin pasivitatea sau acceptarea efectuării lucrărilor, introducând acţiunea numai

după terminarea acestora sau spre sfârşitul lor. Instanţele trebuie să constate dacă, în raportde aceste împrejurări şi altele asemănătoare, acţiunea reclamantului nu prezintă un caracterşicanator şi dacă nu este expresia intenţiei de a obţine, prin acţiunea introdusă, foloaseilicite;

•   soluţia neeconomică a demolării construcţiilor sau desfiinţării plantaţiilor ori altor lucrări artrebui, pe cât posibil, înlocuită printr-o despăgubire în bani, ori de câte ori această rezolvareeste mai echitabilă şi de natură a pune în concordanţă interesele individuale ale părţilor dinproces cu cele economice generale;

•   în cazul în care pentru desfiinţarea unei construcţii sau amenajări este necesară autoriza-

ţia unui organ de stat competent, instanţa nu poate hotărî astfel de măsuri f ̆ară existenţaacelei autorizări. Şi în prezent, desfiinţarea unor construcţii şi amenajări se face pe bazaautorizaţiei de desfiinţare obţinută în prealabil, eliberată de primării sau prefecturi, după

15

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

16/67

caz. în acest context, în situaţia în care organul administrativ competent nu eliberează au-torizaţia de desfiinţare a construcţiei, proprietarul terenului nu va avea decât posibilitateade a plăti constructorului de rea-credinţă despăgubiri reprezentând valoarea materialelor şi

a manoperei. În mod paradoxal, în această situaţie proprietarul terenului are o situaţie maigrea decât în cazul constructorului de bună-credinţă.

O parte a practicii recente, pe care o considerăm corectă, este în sensul că lipsa autorizaţiei dedemolare a unei construcţii în momentul pronunţării unei soluţii judiciare în această materie, nu estede natură să afecteze legalitatea hotărârii pronunţate, problema respectivă punându-se doar cu ocaziaexecutării hotărârii. Potrivit dispoziţiilor art. I, pct. 10 din Legea nr. 453/2001 pentru modificarea şicompletarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pen-tru realizarea locuinţelor, demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea, parţială sau totală, a construcţiilorşi instalaţiilor aferente, precum şi a oricăror amenajări se face numai pe baza autorizaţiei de desfiinţareobţinute în prealabil de la autorităţile legale. Autorizaţia de desfiinţare se emite în aceleaşi condiţii ca

şi autorizaţia de construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamenteloraferente acestora, potrivit legii. Ea este, ca şi aceasta, un act al autorităţii publice locale pe baza căruiase asigură aplicarea măsurilor legale în această materie. Autorizaţiile de construire sau de desfiinţare,emise cu încălcarea prevederilor legale, pot fi anulate de către instanţele de contencios administrativ,potrivit legii (art. I, pct. 14 din Legea nr. 453/2001). De asemenea, refuzul autorităţilor locale de aelibera autorizaţia de demolare poate fi şi el atacat la instanţa de contencios. În acest cadru juridic, seobservă că autorizaţia de demolare trebuie obţinută „în prealabil”, adică înainte de începerea acţiunii dedemolare, ceea ce se întâmplă după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, în faza finală a executării silite.

În fine, constructorul de rea-credinţă asemeni celui de bună-credinţă are un drept de reteņtieasupra construcţiei până la plata despăgubirilor. În doctrină există şi opinia potrivit căreia numaiconstructorul de bună-credinţă are un drept de reteņtie, în cazul celui de rea-credinţă neexistând untemei pentru a i se acorda acest drept, iar lipsa lui trebuie să fie o pedeapsă pentru atitudinea sa.Condiţia esenţială spre a putea fi invocat dreptul de retenţie este aceea ca datoria pe care deţină-torul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul.Aşadar, nu se poate face aici o distincţie în funcţie de buna sau de reaua-credinţă a constructorului.

2.4. Accesiunea mobiliară.

 2.4.1. Adjuncţiunea.Potrivit dispoziţiilor art. 504 C.civ. „Dacă două lucruri a doi deosebi̧ti stăpâni s-au

unit împreună încât formează un singur tot, dar se pot despărţi şi conserva fiecare în parte

16

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

17/67

după despărţire, atunci totul format este   al proprietarului lucrului care constituie partea prin-cipal˘ a,   rămânând el dator a plăti celuilalt preţul lucrului ce a fost unit cu principalul”.

Art. 505 C.civ. arată „Este principal acela din două lucruri, pentru uzul

sau pentru ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”;Art. 506 C.civ. „Când însă lucrul unit este   mult mai de prȩt   decât lucrul principal,

şi când el s-a unit   f˘ ar˘ a ştirea proprietarului,   acesta poate cere despărţirea şi restituirea lucruluiunit, chiar dacă ar rezulta din despărţire oarecare vătămare lucrului către care el a fost unit”.

Art. 507 C.civ. „Dacă dintre cele două lucruri unite pentru a forma un sin-gur tot, nici unul nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, atunci acela este consid-erat ca principal care va fi   mai mare în valoare.   Dacă valoarea ambelor lucruri arfi mai tot aceeaşi, atunci lucrul cel   mai mare în volum   va fi considerat ca principal"

Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri mobile, care auproprietari diferi̧ti, în aşa fel încât, deşi formează un singur tot, ele pot fi despăr-

ţite şi conservate separat, f ̆ară a-şi pierde individualitatea, aşa cum ar fi,   exempli gratia, în cazul inelului - piatra preţioasă şi inelul propriu-zis, în cazul tabloului -rama şi pic-tura, în cazul ceasului - cutia şi mecanismul, sau o dantelă cusută la o haină etc.

În doctrină s-a arătat că adjunçtiunea se aplică şi atunci când lucrurile s-au unit în aşa fel încât nu se mai pot despărţi, aşa încât textul art. 504 C. civ. tre-buie interpretat în sensul că accesiunea funcţionează chiar şi atunci când bunurile pot fidespărţite şi cu atât mai mult, mai firesc, atunci când nu se mai pot despărţi .

Bunul rezultat prin unire apaŗtine proprietarului lucrului care reprezintă parteaprincipală, revenindu-i acestuia obligaţia de a plăti celuilalt (celorlaļti) prȩtul bunu-lui (bunurilor) unit cu al său în temeiul principiului îmbogăţirii f ̆ară justă cauză.

Prin excepţie, adjuncţiunea nu se aplică atunci când bunul accesoriu are o valoare mult maimare decât bunul principal, iar unirea lor s-a f ̆acut f ̆ară ştirea proprietarului (art. 506 C.civ.). Înacest caz, proprietarul bunului accesoriu, neinteresat de despăgubirea oferită, are posibilitatea să cearărestituirea lucrului său, chiar dacă despărţirea bunurilor ar aduce o deteriorare a lucrului principal.

Cele două condiţii prevăzute de lege sunt cumulative. Dacă proprietarul lucrului acceso-riu a fost de acord cu unirea, el nu mai poate revendica lucrul său, indiferent de valoarea sa,ci trebuie să accepte prȩtul acestuia. Cu atât mai mult, dacă adjunçtiunea a fost opera sa.

Legea nu arată care trebuie să fie raportul dintre valoarea celor două bunuri pen-tru a fi înlăturată adjunçtiunea (limitându-se a preciza că bunul accesoriu are o val-oare   mult mal mare   decât bunul principal), aşa încât această chestiune este apreciată în

mod suveran de către instanţă (dublul valorii bunului principal ar putea fi un reper).Potrivit Codului civil, este principal bunul la care celălalt a fost unit pen-tru întrebuinţarea, împodobirea sau completarea sa. Aşadar, într-un tablou, rama

17

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

18/67

şi pânza sunt accesoriile picturii, la o rochie, dantela este accesoriul stofei, într-un inel, piatra este principalul, pentru că aurul a fost f  ̆acut inel pentru piatră etc.

Dacă din cele două bunuri unite prin adjuncţiune, nici unul nu poate fi privit ca accesoriul celuilalt

după regula prevăzută de art. 505 C.civ., atunci va fi considerat principal lucrul care va avea o valoaremai mare (pro pretio cuiusque partis).  Dacă valoarea bunurilor este aproape egală, atunci lucrul cel maimare în volum va fi considerat principal. Dacă nici volumul nu poate fi folosit ca un criteriu pentrudeterminarea bunului principal, atunci lucrul rezultat prin adjuncţiune va fi comun ambilor proprietari,

 în situaţia în care nu mai este posibilă separarea lor. S-a observat că pentru situaţia în care adjuncţiuneas-a produs datorită relei-credinţe a unuia dintre proprietari, soluţia devine inechitabilă pentru celălalt,aşa încât ar trebui să i se acorde posibilitatea să opteze între dobândirea dreptului de proprietate asupranoului lucru (cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul de rea-credinţă cu valoarea bunului său) saupretinderea despăgubirilor reprezentând contravaloarea bunului său şi daune-interese, dacă este cazul.

 2.4.2. Specificaţiunea.

Potrivit dispoziţiilor art. 508 C.civ.: „Dacă un meşter saualtcineva a întrebuinţat materia care nu era a sa ş i a f  ̆acut un lucru nou, atunci pro-

prietarul materiei întrebuinţate are dreptul de a reclama lucrul format din ea, plătind preţulmuncii, atât când acel obiect ar putea cât şi când el n-ar putea reveni la starea primitivă”.

Art. 509 C.civ. „Dacă însă manopera ar fi atât de importantă încât ar întrece cu multvaloarea materiei întrebuinţate, atunci munca lucrătorului va fi considerată ca parte principală şilucrătorul va avea dreptul de a rȩtine lucrul format, plătind proprietarului preţul materiei”.

Art. 510 C.civ. „Când cineva a întrebuinţat în parte materia care era a sa, şi în

parte materia străină, pentru a forma un lucru nou, f  ̆ară ca nici o parte din materie să-şi fi pierdut cu totul fiinţa, şi dacă acele materii nu se mai pot despărţi f ̆ară vătămare saupagubă, atunci lucrul format se cuvine ambilor proprietari, celui dintâi în propoŗtie cu ma-teria ce era a sa, şi celuilalt în propoŗtie cu materia sa şi cu preţul muncii sale”.

Specificaţiunea constă în confecţionarea, realizarea unui bun nou (nova species) de către o per-soană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, un bun, o materie primă aflată

 în proprietatea altuia, în această situaţie, lucrul nou nu rezultă din încorporarea propriu-zisă a două lu-cruri mobile, ci din unirea a două valori: materia primă şi munca specificatorului. Aşa se întâmplăatunci când un sculptor a făcut un obiect de artă din marmura sau metalul altei persoane, sau când untâmplar realizează un obiect de mobilier din lemnul altei persoane, ori croitorul confecţionează un cos-tum din stofa altei persoane etc. Problema care se pune este cui apaŗtine proprietatea acestui lucru.

În principiu, proprietarul materiei prime are dreptul de a pretinde bunul rezultat, in-diferent dacă materia poate fi sau nu poate fi adusă în starea iniţială. El este obli-gat, potrivit principiului îmbogăţirii f ̆ară just temei, să restituie specificatorului valoarea

18

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

19/67

muncii sale, care are un drept de retenţie asupra lucrului până la plata acesteia.

Prin excepţie, atunci când manopera are o valoare mult mai mare decât valoarea materialuluifolosit, lucrul revine specificatorului, care are şi el obligaţia de a-i restitui proprietarului valoarea ma-

terialului folosit. Dacă lucrul se află în mâinile proprietarului materiei prime, acesta are un drept deretenţie asupra lucrului până la plata despăgubirii. Legea nu stabileşte nici aici care trebuie să fie rapor-tul dintre valoarea muncii şi valoarea materialului, limitându-se a spune că valoarea muncii întrece cumult  valoarea materiei, aşa încât acest aspect va fi apreciat de judecător in  concreta în mod suveran.

În fine, în ipoteza în care specificatorul a format un lucru nou, întrebuinţând în parte materia sa şi în parte materie străină trebuie să distingem între următoarele

cazuri:

•   materiile folosite pot fi despărţite f ̆ară a aduce vreo pagubă vreuneia, şi atunci cel f ̆ară ştireacăruia materiile au fost prelucrate poate cere restituirea materiei sale;

•  materiile nu mai pot fi despărţite f ̆ară pagubă, şi atunci obiectul aparţine în comun ambilorproprietari în proporţiile prevăzute în art. 510 C.civ.; cei implicaţi devin coproprietari şiatunci când materialele folosite şi-au pierdut „cu totul fiinţa lor" aşa încât deosebirea loreste cu neputinţă.

 2.4.3. Confuziunea sau amestecul.

Potrivit dispoziţiilor art. 511 C.civ.: „Când un lucru s-aformat din amestecarea mai multor materii cu diferi̧ti stăpâni din care nici una

nu poate fi considerată ca materie principală, atunci proprietarul, în neştiinţa căruia aurmat amestecarea, poate cere desfacerea lor, dacă este cu putinţă a se desface.

Dacă materiile amestecate nu se mai pot despărţi f ̆ară vătămare sau pagubă,atunci lucrul format se cuvine tuturor stăpânilor, fiecăruia însă în propoŗtie cu câ-timea, calitatea şi valoarea materiilor lui, întrebuinţate la facerea acelui lucru”.

Art. 512 C.civ. arată: „Dacă materia unuia dintre proprietari ar covârşi pecealaltă materie prin valoare şi cantitate, atunci proprietarul materiei mai cu preţ va puteacere lucrul format prin amestecare, plătind însă celuilalt proprietar prȩtul materiei sale”.

Confuziunea sau amestecul   (confusio, commixtio)   este unirea a două sau mai multe bunurimobile având proprietari diferi̧ti, în aşa fel încât îşi pierd individualitatea, se   topesc   în bunulnou rezultat, lucrurile componente nu mai pot fi recunoscute, nu se mai pot distinge un-ele de altele. Este cazul a două metale topite împreună ori a două lichide amestecate.

Amestecul se deosebeşte de adjunçtiune, unde obiectele, deşi unite, se pot re-cunoaşte şi distinge unele de altele. Se deosebeşte, de asemenea, de specifica̧ti-une, pentru că formarea lucrului nou nu presupune munca, manopera cuiva.

19

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

20/67

În baza regulilor accesiunii, proprietarul lucrului principal devine proprietarul lucruluinou obţinut (amestecului), cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului accesoriu.Este principal bunul care are o valoare mai mare sau care este în cantitate mai mare.

Dacă nu se poate stabili că un lucru este principal, lucrul nou va aparţine în coproprietate pro-prietarilor materialelor în proporţie cu câtimea, calitatea şi valoarea materiilor lor (art. 511 C.civ.).

20

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

21/67

CAPITOLUL 3

UZUCAPIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE

A DREPTURILOR REALE

3.1.Probleme introductive privind prescripţia achizitivă.

 3.1.1. Noţiune.

Codul civil român reglementează două forme ale prescripţiei achizitive: una generală, de dreptcomun pentru împlinirea căreia nu este necesară decât o posesie obişnuită exercitată pe durata a 30 deani şi cea de-a doua specială, pentru care termenul este redus la 10 până la 20 de ani, având în vederecalităţile cerute posesiei, respectiv de a fi fost exercitată în temeiul unui just titlu şi cu bună-credinţă.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a propriet˘  aţii sau a altor drepturi reale cu privire la unlucru, prin posedarea neîntrerupt˘  a a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

 3.1.2.Reglementare.

Deşi în Codul civil regulile cu privire la prescripţia achizitivă erau cuprinse în acelaşi titlu(Titlul XX) cu cele referitoare la prescripţia extinctivă, cele două instituţii nu se pot confunda; pre-

 scripţia achizitiv˘  a are ca efect dobândirea unor drepturi, pe când prescripţia extinctiv˘  a are ca efect

21

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

22/67

 încetarea posibilit ˘  aţii de a obţine realizarea, prin constrângere, a unor drepturi. Distincţia dintre eleeste cu atât mai evidentă cu cât prin Decretul nr. 167/1958 prescripţia extinctivă a primit o regle-mentare distinctă. Este adevărat că, şi în prezent, există unele reguli comune în privinţa celor două

feluri de prescripţie, în special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripţie dar aceast˘a împrejurare nu contrazice cu nimic totala diferenţă de efecte juridice între cele două prescripţii.

 3.1.3. Importanţa instituţiei.

În sistemul Codului civil român în vigoare   uzucapiunea   este concepută,alături de   ocupaţiune,   ca o probă absolută a dreptului de proprietate.

Titlurile translative fac dovada relativă a dreptului de proprietate, pentru a se putea faceo dovadă absolută ar trebui ca titlul să provină de la o persoană care are calitatea de propri-

etar (adevărat proprietar) iar această persoană si fi dobândit, la rândul ei bunul de la un ade-vărat proprietar şi tot aşa. Acest lucru este, de cele mai multe ori imposibil de demonstrat.

Or, uzucapiunea înlătură aceste dificultăţi, deoarece acela care reuşeşte să dovedească fap-tul că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are a suferi rigorile impusede   probatio diabolica.   Uzucapiunea prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere.

•  Mai întâi, deşi posesia este o stare de fapt,  este posibil ca, voind a-şi procura un titlu dedobândire care face dovada absolută a dreptului său, însuşi proprietarul bunului să aibăinteres a desp˘ aŗti - în persoana sa -  posesia pe care o exercită de dreptul de proprietateasupra bunului şi s˘ a invoce uzucapiunea.  Prin aceasta sunt înlăturate dificultăţile amintiteale probei dreptului de proprietate.

În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privinţa imo-bilelor, conduce la recunoaşterea de efecte juridice  aparenţei de proprietate  create în persoanacelui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deşi poate să fie numai unposesor, în sfârşit, uzucapiunea, în măsura în care apare ca un efect al posesiei prelungite întimp, despărţită de dreptul de proprietate, poate să reprezinte o  sancţiune   împotriva adevărat-ului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijenţă, a delăsat bunul timp îndelungat.

 3.1.4. Justificare.

Spre deosebire de contractul translativ de proprietate, uzucapiunea op-erează un transfer al proprietăţii în beneficiul unui posesor neproprietar şi înlipsa exprimării unui consimţământ în acest sens de către adevăratul proprietar.

22

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

23/67

 Justificarea   reglementării uzucapiunii se observă atât prin raportare la nevoiade stabilitate a circuitului civil, cât şi prin prisma conduitei adevăratului proprietar.

•  Astfel, pe de o parte,  nevoia de stabilitate a situaţiilor şi a raporturilor juridice impune,la un moment dat, ca, în anumite condiţii, s ˘ a se recunoasc˘ a efecte juridice aparenţei în-delungate de proprietate, mergând  până la transformarea unei situaţii de fapt într-o stare dedrept.

Pe de altă parte,   uzucapiunea   se manifestă c a o   veritabil˘  a sancţiune îndreptat˘  a împotriva adev˘  aratului proprietar   pentru faptul că acesta, prin pasivitatea sa îndelun-gată, s-a desesizat de bun permiţând intrarea unei alte persoane în posesia acestuia şi,pe această bază, formarea aparenţei de proprietate în favoarea acesteia din urmă.

3.2.Analiza posesiei şi felurile uzucapiunii.

 3.2.1. Posesia, condiţie a prescripţiei achizitive.

Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o   posesie util˘ a,adică neatinsă de nici unul dintre viciile acesteia (art. 1847 C. civ.).

Astfel, în practica judecătorească s-a decis, pe drept cuvânt, că „pentru dobândirea pro-prietăţii prin uzucapiune se cere doar ca posesia să se exercite public şi să îndeplinească to-todată celelalte condi̧tii prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poatăafla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă şi condi̧tia ca pro-prietarul să aibă efectiv cunoştinţă de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.

De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a decis recent, în cadrul solu̧tionării unui re-curs în interesul legii că „deteņtia locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce,prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul loca̧tiunii”.

Fostul Tribunal Suprem a statuat că stăpânirea unei construçtii de către o per-soană alta decât proprietarul acesteia, dar cu îngăduinţa lui,   nu este apt˘ a a duce ladobândirea, prin uzucapiune,   a   dreptului de proprietate asupra construcţiei respective,deoarece acea persoan˘ a nu exercit˘ a o posesie util˘ a, fiind numai un detentor precar .

Practica judecătorească a fost confruntată şi cu problema de a se şti dacă moşten-itorii aflaţi în indiviziune pot dobândi bunuri succesorale prin uzucapiune. S-a de-cis că moştenitorii sunt presupuşi că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru aļtii câttimp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care   posesia lor, având un carac-ter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

23

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

24/67

Prin excep̧tie însă,   st˘ apânirea de c˘ atre unul dintre moştenitori a unui bun succeso-ral este apt˘ a s˘ a duc˘ a la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dac˘ a   a   in-tervenit   o   manifestare exterioar˘ a din partea sa, care s˘ a demonstreze c˘ a a înţeles s˘ a trans-

 forme posesia din comun˘ a în exclusiv˘ a,   adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei.Jurisprudenţa mai recentă a confirmat ideea că detenţia precară, oricât de îndelungat ar fi ex-erciţiul acesteia, nu se bucură de efectul juridic al dobândirii proprietăţii asupra bunului deţinut.

 3.2.2. Bunurile care pot fi uzucapate.

Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată şi dezmembrămintele acestuia,uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile, dacă sunt continue şi aparente şi, cel puţin teoretic, superficia.

Determinarea domeniului de aplicare a uzucapiunii presupune identifi-carea categoriilor de bunuri cărora li se poate aplica acest mod de dobândire.

•  Uzucapiunea este aplicabilă bunurilor imobile şi, excepţional, bunurilor mobile. Se consid-eră, în mod tradiţional, că uzucapiunea nu este de conceput decât în privinţa unor bunuriimobile, precum terenuri sau construcţii.

Fără a tăgădui valoarea de principiu a acestei teze, trebuie luate în considerare şi dispoziţiile înmaterie ale Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept interna̧tional privat. Sem-nificativ în acest context este, spre exemplu, art. 146 din lege, situat în capitolul XI intitulat „Pre-scripţia achizitivă şi extinctivă”: „În cazul în care bunul a fost dus într-un alt stat, unde se împli-neşte durata termenului uzucapiunii, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din urmă stat, dacăsunt reunite, cu începere de la data deplasării bunului, toate condiţiile cerute de menţionata lege”.

În legătura cu uzucaparea bunurilor mobile se pot face anumite precizări.

Potrivit art. 1909 C. civ., bunurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, f ̆ară să fietrebuinţă de vreo curgere de timp, cu îndeplinirea condi̧tiilor impuse de această dispoziţie legală.

În acelaşi timp, am reţinut că dreptul de proprietate este drept perpetuu, f ̆arădistincţie între bunurile imobile şi cele mobile, ceea ce poate conduce la acceptareaimprescriptibilităţii acţiunii în revendicare mobiliară, de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ sau de la găsitor; altfel spus, de   la posesorul de rea-crediņt˘ a.

Evident că aceeaşi este situaţia când bunul mobil se găseşte la un detentor precar.

Dacă este aşa, înseamnă că trebuie să mergem cu raţionamentul astfel construit până la ul-timele lui consecinţe, anume să   recunoaştem posibilitatea dobândirii propriet˘ aţii bunurilor mobile

 prin uzucapiune chiar de c˘ atre posesorul de rea-credinţ˘ a.   Altfel, ar însemna să existe o inegali-tate de tratament între posesorul de rea-credinţă al unui bun imobil care-l poate dobândi, în pro-prietate, prin uzucapiune, ceea ce n-ar putea face posesorul de rea-credinţă al unui bun mobil.

24

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

25/67

•  Uzucapiunea este inaplicabilă bunurilor proprietate publică. În acest sens, art. 1844 C. civ.prevede că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.

De altfel, în acest caz, imprescriptibilitatea achizitivă este consecinţa firească a inalienabilită̧ tiice caracterizează regimul juridic al acestor bunuri (art. 136 alin. 4 teza întâi din Constituţie).

 3.2.3. Felurile uzucapiunii.

Uzucapiunea poate fi de două feluri:

•   uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.);

•  uzucapiunea de 10 pân˘  a la 20 de ani , după distincţiile stabilite în art. 1895 C. civ., cândposesia a fost de bună-credinţă şi s-a întemeiat pe un just titlu.

3.3.Uzucapiunea de 30 de ani.

 3.3.1. Principii.Sediul materiei îl reprezintă art. 1890 C. civ., care afirmă că „toate acţiunile

(...) reale (...) se vor prescrie prin 30 de ani, tară ca cel ce invocă această pre-scripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi f ̆ară să i se poată opune reaua-credinţă”.

Deşi în dreptul roman şi în vechile legiuiri româneşti (Codul Calimach), posesorul de rea-credinţănu putea dobândi proprietatea oricât de lungă ar fi fost stăpânirea exercitată asupra bunului, singurulmijloc pentru ocrotirea posesiei sale fiind excepţia cu care se putea apăra împotriva celor care i-o con-testau, Codul civil recunoaşte posesorului posibilitatea de a „prescrie prin 30 de ani, f˘  ar˘  a [...] s˘  a fie

 obligat a produce vreun titlu ¸ si f˘  ar˘  a s˘  a i se poat˘  a opune reaua-credinţ˘  a”   (art. 1890). Ca efect alprescripţiei, un asemenea posesor va putea nu doar să-şi apere posesia, ca stare de fapt, ci chiar să reven-

dice bunul, inclusiv de la adevăratul său titular, în cazul în care a pierdut ulterior posesia asupra lui.

 3.3.2. Condiţii de invocare.

25

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

26/67

Spre deosebire de uzucapiunea scurtă de 10-20 de ani, uzucapiunii lungi nu i secere, pentru a-şi produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiţii: exercitareape durata termenului de 30 de ani, prevăzut de lege, a unei posesii veritabile, nevici-

ate. De aceea, este posibil ca prescripţia de 30 de ani să-l transforme într-un ade-vărat proprietar chiar şi pe acela care a luat în stăpânire bunul altuia în mod nelegitim.

3.3.2.1. Condiţia unei posesii utile.

Ceea ce va trebui să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efecteleuzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata ter-menului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două ele-mente constitutive precum şi toate calităţile cerute pentru ca posesia să fie utilă

– 0x08 graphic: StrangeNoGraphicData –Elementul material al posesiei invocate trebuie săfie format din acte materiale de stăpânire efectivă, invocarea unor înscrisuri, cum sunt de ex-

emplu un proces-verbal de grăniţuire sau adeverinţa de plată a impozitului, fiind insuficientă.Când astfel de acte materiale nu au fost realizate, uzucapiunea nu poate fi invocată, chiar dacăbunul fusese abandonat sau lipsit de întreţinere din partea proprietarului Până la recenta ab-rogare a Decretului nr. 111/1951, în dreptul românesc un asemenea imobil abandonat puteadeveni proprietatea statului, potrivit procedurii speciale reglementate de acest act normativ.

În orice caz, actele care compun elementul material trebuie să caracterizeze o atitudine subiec-tivă specifică unui adevărat titular de drept. Persoana care ar fi sesizat administraţia financiară con-form procedurii în prezent abrogate, despre existenţa unui imobil abandonat, f ̆ară stăpân şi s-ar fioferit să-l cumpere, nedovedind o asemenea atitudine, nu ar putea ulterior invoca în favoarea sa

prescripţia achizitivă. Dacă asupra bunului s-a exercitat o detenţie precară, de exemplu de către un lo-

catar, arendaş sau uzufructuar (care este detentor precar în privinţa nudei-proprietăţi), prescripţia achiz-itivă se va putea realiza numai în favoarea celui care posedă prin intermediul acestora, celui pentrucare ei exercită stăpânirea. Pentru a beneficia de prescripţia achizitivă, proprietarul poate invoca înfavoarea sa actele de stăpânire exercitate în numele lui de către arendaş, de către uzufructuar ori decătre antreprenorul care a executat pentru el lucrări de construcţie pe teren şi chiar de către benefi-ciarul unei servituti de trecere, care plătea o „indemnitate de servitute” exercitând, alături de drep-tul său de trecere şi o posesie pe seama celui care se comporta ca proprietar al fondului aservit”.

Pentru ca actele materiale de stăpânire să fie raportate la inteņtia de a se comporta ca titular-  animus domini -  caracteristică posesiei este necesar ca acela care le realizează sau pe seama căruiasunt realizate să se fi comportat în general, în mod continuu ca adevărat titular al dreptului, să nu fif ̆acut doar unele din actele specifice acestuia. Un act izolat, cum este, de exemplu, văruirea pe am-

bele feţe a zidului prezumat comun, nu a fost considerat suficient pentru a constitui posesia necesarădobândirii prin prescripţie achizitivă a unui drept de proprietate exclusivă asupra lui. S-a refuzat, deasemenea, beneficiul uzucapiunii aceluia care nu s-a comportat aşa cum ar fi f ̆acut un adevărat propri-

26

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

27/67

etar, neasigurând imobilul împotriva incendiilor şi nef ̆acând reparaţiile necesare. În aprecierea acestuicomportament nu se poate avea în vedere, desigur, decât un standard general: comportamentul pe care sepoate presupune că l-ar avea un proprietar abstract, standard care însă evoluează de la o perioadă la alta.

Stăpânirea exercitată de către un coproprietar asupra bunului comun, asimilată de art. 1853din Codul civil român cu detenţia precară, dar socotită în dreptul francez o posesie atinsă doar de vi-ciul echivocului se va putea transforma într-o posesie utilă în vederea uzucapiunii. Înlăturarea viciuluiechivocităţii posesiei, dacă ea este astfel calificată, este doar o chestiune de fapt, ce poate fi realizatăprin acte din care să rezulte ferm intenţia de a se comporta ca titular exclusiv - animus domini, în locullui  animus condomini.   Unul dintre moştenitori va putea pretinde deci că a dobândit prin uzucapiuneun imobil din succesiune, dacă va face dovada unor acte materiale care să releve intenţia sa de a secomporta ca proprietar exclusiv, înlăturând orice posibilitate de echivoc asupra acesteia Dacă însă oasemenea stăpânire este asimilată detenţiei precare, ca în dreptul românesc, coproprietarul nu ar putea-o transforma în posesie utilă pentru a dobândi prin uzucapiune dreptul exclusiv, decât prin unul dinmodurile legale de intervertire (art. 1858 din Codul civil). Nu se poate caracteriza drept intervertire în

posesie utilă, simpla stăpânire în fapt de către coproprietar a unei parcele din terenul comun mai maredecât ar corespunde cotei sale de proprietate, oricât s-ar fi prelungit aceasta în timp. Cu toate aces-tea, practica judiciară română admite şi ea posibilitatea pentru coproprietar de a-şi interverti „în fapt”stăpânirea în posesie veritabilă, care să-i servească pentru împlinirea prescripţiei achizitive împotrivacelorlalţi coproprietari. În general, o stăpânire cu titlu de detenţie precară nu va putea fundamenta pre-scripţia achizitivă, oricât de mult s-ar fi prelungit în timp, dacă ea nu a fost intervertită în posesie prinuna din modalităţile legale. Cum printre aceste modalităţi nu se înscrie şi simpla schimbare a voinţeidetentorului, concluzia potrivit căreia dacă locatarul dovedeşte că de la o anumită dată a folosit imo-bilul sau o parte din imobilul închiriat, în mod constant, neîntrerupt, netulburat, cu titlu de proprietartimp de 30 de ani, plătind şi impozitul respectiv dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune este

insuficient argumentată, mai ales faţă de interdicţia cuprinsă în art. 1857 din Codul civil. Detentorulnu poate de aceea schimba, ci însuşi sau prin persoane interpuse, stăpânirea cu titlu precar în pos-esie, în lipsa unui act juridic care să conducă la intervertire. Această schimbare nu ar putea rezultadecât din acte de rezistenţă prin care detentorul să nege exercitarea dreptului de către cel pentru caredeţine bunul (art. 1858 pct. 2 din Codul civil), intrând în conflict deschis cu acesta. Intervertirea nuva fi posibilă dacă titularul nu a fost cel puţin avizat despre schimbarea de atitudine a detentorului.

Imposibilitatea perpetuă pentru detentorul precar de a dobândi prin prescripţie achizitivăa fost criticată pentru incertitudinea pe care riscă să o întreţină, propunându-se ca remediu ad-miterea acestei posibilităţi de dobândire, după ce obliga̧tia de restituire s-a stins. În reali-tate, legea prevede deja asemenea remedii, în situaţiile în care precaritatea se transformă înposesie utilă prin unul din modurile de intervertire admise. În lipsa intervertirii în posesie,

efectul achizitiv al unei asemenea stăpâniri ar fi greu de justificat, atâta vreme cât detentorulnu a negat prin acte cărora legea le atribuie o asemenea semnificaţie, dreptul titularului.

Cel care se prevalează de prescripţia achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a în-

27

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

28/67

trunit toate calităţile cerute de lege spre a fi utilă  ad usucapionem,  revenind adversarului său, dacăle invocă să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă. Dacă pretinsul viciu este unul rel-ativ, ca de exemplu violeņta sau clandestinitatea, numai aceia împotriva cărora ea are acest carac-

ter îl vor putea invoca pentru a se apăra de prescripţie (art. 1 862 alin. 2 din Codul civil).3.3.2.2. Împlinirea termenului de 30 de ani.

Condi̧tia termenului de 30 de ani a f ̆acut deopotrivă obiectul unor aprecieri critice şi al altoraaprobative. Majoritatea autorilor consideră că durata lui este excesiv de lungă, având în vedere acceler-area ritmului de desf ̆aşurare a raporturilor juridice în societatea contemporană, care face ca securitateatranzacţiilor să impună reducerea termenului de prescripţie achizitivă. De altfel, mai multe legislaţii s-au modificat în acest sens, termenul fiind redus de exemplu în Italia, prin Codul civil din 1942, la 20de ani sau în Marea Britanie la 12 ani. Împotriva acestei tendinţe ar putea fi aduse argumente de ordinmoral, ţinând seama de faptul că acest termen lung de 30 de ani nu este aplicabil decât atunci când uzu-capantul nu este de bună-credinţă şi nu posedă în temeiul unui just titlu, fiind de aceea echitabil să selase titularului dreptului un termen suficient de lung pentru a putea acţiona împotriva „uzurpatorului”.

Desigur, în cele din urmă, stabilirea duratei mai lungi sau mai scurte a termenului necesar pre-scripţiei achizitive depinde şi ea de concepţia generală asupra proprietăţii. Dacă aceasta este privită caun drept natural, absolut, de care titularul este liber s ă uzeze sau nu, după voinţa sa, chiar dacă se vaadmite ca un corectiv uzucapiunea, se va impune un termen cât mai lung pentru realizarea ei. Dacă însăproprietatea este privită în primul rând ca o funcţie socială, tendinţa va fi evident spre a permite cât mairepede redistribuirea dreptului în favoarea celui care îl utilizează mai eficient din punct de vedere social.

Întrucât justificarea prescripţiei achizitive se regăseşte mai ales în considerente care ţin de probaţi-une, stabilirea unei anumite durate, mai lungi sau mai scurte a termenului necesar ţine seama şi deevoluţia mijloacelor de probă a drepturilor subiective cărora li se aplică. Astfel, termenele mai scurteconvin societăţilor în care aceste probe sunt mai puţin organizate, supuse rapid degradării sau dis-

pari̧tiei, fiind de aceea necesar să se recurgă rapid la prezumţia că cel ce posedă bunul este titu-lar al dreptului, pentru a se pune capăt unor litigii care altfel, în lipsa altor dovezi, ar fi insolubile.Pe măsura organizării unor mijloace de dovadă mai rezistente şi mai certe, apte de a servi timp în-delungat pentru a face dovada drepturilor titularilor, termenele de prescripţie achizitivă se prelungesc,pentru ca însă atunci când drepturile ajung atât de consolidate încât posibilitatea unor uzurpări săfie extrem de diminuată, să se reducă din nou. Este suficient de ilustrativ pentru această idee, ex-emplul termenelor din sistemul de carte funciară, sensibil mai scurte decât acelea din Codul civil.

Totuşi, evoluţia spre reducerea termenelor nu este atât de evidentă în cazul prescripţiei achiz-itive, cum este pentru aceea extinctivă şi poate nici atât de necesară, dacă se ţine seama că dome-niul principal de aplicare a acesteia din urmă este constituit din drepturi reale imobiliare. Existenţa

unui anumit spirit de conservare, a unei oarecare încetineli în circulaţia lor juridică impune ca, înprivinţa lor, posesia să nu capete semnificaţie decât dacă este prelungită suficient în timp. Cum seva vedea în cele ce urmează, împlinirea termenelor de prescripţie poate fi amânată uneori excesiv ca

28

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

29/67

rezultat al admiterii cu multă uşurinţă a unor cauze de întrerupere sau de suspendare, care fac ca, în realitate, durata necesară pentru a prescrie să fie mult mai mare decât aceea prevăzută în lege.

În loc de concluzie, o subliniere se impune a fi f ̆acută sau repetată: această condiţie

a posesiei utile exercitate timp de 30 de ani se cere a fi îndeplinită atât pentru invo-carea uzucapiunii ca temei al acţiunii în revendicare exercitate de uzucapant împotriva celuicare l-ar fi deposedat de bun, cât şi pentru utilizarea ei ca mijloc de apărare, respec-tiv ca o excepţie în acţiunea îndreptată de adevăratul proprietar împotriva uzucapantului.

3.4. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

 3.4.1. Noţiune ¸ si domeniu de aplicare.

3.4.1.1. Noţiune.

Constituind o excepţie de la regula generală care este prescripţia de 30 de ani, justificarea uzucapi-unii scurte se regăseşte în intenţia de a privilegia, prin reducerea termenului necesar prescripţiei achiz-itive, pe acei posesori care pot invoca în favoarea lor pe lângă condiţiile generale ale posesiei şi un justtitlu pe baza căruia au intrat cu bună-credinţă în stăpânirea imobilului. Având în vedere aceste condiţiispeciale, domeniul de aplicare a acestei forme de uzucapiune este şi el mai restrâns decât al celei de 30 deani. În măsura în care însă nu există reglementări derogatorii, uzucapiunii de 10 până la 20 de ani îi suntaplicabile regulile de drept comun, astfel încât acela care, neîndeplinind condi̧tiile generale, nu ar putea săse prevaleze de prescripţia achizitivă de 30 de ani va fi exclus şi de la beneficiul uzucapiunii scurte. Dacă

 însă posesorul îndeplineşte deopotrivă condiţiile prescripţiei de 30 de ani şi pe acelea ale uzucapiunii

scurte, el va putea invoca, la alegerea sa, pe oricare dintre ele, f ără a i se putea impune una sau cealaltă.Justificarea existenţei acestei forme speciale a uzucapiunii rezultă din necesitatea de a se

asigura celui care dobândeşte, cu bună-credinţă, un drept de la o persoană care nu era titularullui şi deci nu-l putea transmite, o situa̧tie similară cu aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi tratatcu adevăratul titular. Reglementarea ei poate fi privită ca o formă particulară de reparare înnatură a pagubei ce ar fi pricinuite dobânditorului prin desfiiņtarea actului nevalabil încheiat, dintr-oeroare asupra calităţii persoanei cu care a contractat. Spre deosebire de regulile răspunderii delict-uale, cel care este chemat să o repare nu este acela care ar fi săvârşit faptul ilicit ori s-ar fi îm-bogăţit f ̆ară temei legitim în detrimentul păgubitului, ci adevăratul titular al dreptului transmis. În-lăturarea nevalabilităţii actului determinată de lipsa calităţii de titular a transmiţătorului, consid-

erarea lui ca un act valabil încă din momentul în care dobânditorul a intrat în stăpânirea drep-tului astfel transmis, reprezintă liniile directoare ale întregii reglementări a uzucapiunii scurte.

 3.4.1.2. Domeniul de aplicare a uzucapiunii de 10 pân˘  a la 20 de ani.

29

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

30/67

a) Bunuri supuse uzucapiunii scurte.

Sub aspectul lucrurilor care pot forma obiectul său, uzucapiunea de 10până Ia 20 de ani se referă în exclusivitate la bunuri imobile determinate.

În afara beneficiului derivat din prezumţia de proprietate reglementată de art. 1909 Cod civil,bunurile mobile pot constitui obiect pentru prescripţia achizitivă de 30 de ani. Acela care ar in-tra cu bună-credinţă în posesia unui bun mobil de care proprietarul s-a desesizat de bunăvoie, nuare nevoie să aştepte 10 sau 20 de ani pentru a invoca uzucapiunea, devreme ce el este prezumatde îndată a fi adevăratul proprietar al bunului şi nimeni nu va putea face nici o dovadă prin caresă-i contrazică acest drept. Dar, chiar în situaţia în care bunul mobil ar fi ieşit din posesia ade-văratului său proprietar f ̆ară voia acestuia, acela care l-ar dobândi cu bună-credinţă de la hoţ saude la găsitor nu va putea fi acţionat în judecată decât într-un termen de 3 ani de la data la carebunul fusese pierdut sau furat, astfel încât nici pentru acesta uzucapiunea de 10-20 de ani nu va fiutilă. În sfârşit, hoţul sau găsitorul, nefiind de bună-credinţă şi neputând invoca vreun just titlu alstăpânirii lor asupra bunului furat sau găsit, sunt şi ei excluşi de la beneficiul uzucapiunii scurte.

Întrucât art. 1895 se referă expres la un   „nemişc˘ ator determinat”,   o universalitate debunuri cum este, de exemplu, o moştenire nu va putea constitui obiect al uzucapiunii de 10-20de ani. Cel care cumpără o moştenire de la o persoană despre care crede în mod eronat că esteadevăratul moştenitor nu va putea invoca aşadar în favoarea sa această formă de uzucapiune.

b) Drepturile supuse uzucapiunii scurte.

Sub aspectul drepturilor reale imobiliare la care se aplică această formă specială a uzucapiunii,deşi textul se referă numai la dreptul de proprietate, interpretarea care i s-a dat a fost, ca şi în cazul art.

1837 citat anterior, una extensivă, fiind incluse în domeniul său şi alte asemenea drepturi, cum este, deexemplu, dreptul de uzufruct. Desigur că în practică se întâmplă mai rar ca uzufructul să fie uzucapatdistinct de nuda-proprietate. Totuşi, este posibil ca o persoană să exercite acest drept cu bună-credinţă,

 în temeiul unui just titlu provenind de la altcineva decât adevăratul proprietar, astfel încât acţiunea con-fesorie pe care ar exercita-o împotriva sa acela care a dobândit dreptul de uzufruct de la cel în drept să-lconstituie va putea fi paralizată de acesta prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani. Se poate, de aseme-nea, imagina ca dreptul de uzufruct să fie uzucapat chiar de către nudul proprietar, care foloseşte bunul şiîiculege fructele, cu bună-credinţă, în temeiul actului de renunţare la uzufruct f ̆acut de o altă persoană decâtadevăratul uzufructuar. Şi în acest caz, adevăratul uzufructuar care va încerca să-şi valorifice dreptul, îşiva putea vedea opusă uzucapiunea de 10-20 de ani. Putând forma obiectul unei posesii comune exerci-tate în mod concurent asupra aceluiaşi obiect, de către mai multe persoane de bună-credinţă şi în temeiul

unui just titlu, dreptul de coproprietate trebuie inclus şi el în domeniul de aplicare a uzucapiunii scurte.Cu privire însă la posibilitatea dobândirii în acest mod a servitutilor, majoritatea autorilor

par a fi de acord că, în măsura în care acestea pot constitui obiect al posesiei, în legătură cu ele

30

8/15/2019 Www Resursebibliografice Ro UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA

31/67

se va putea invoca numai prescripţia achizitivă de 30 de ani, nu şi uzucapiunea scurtă. Aceastărestrângere a domeniului său de aplicare este justificată prin interpretarea literală a dispoziţiilorart. 623 din Codul civil, care se referă exclusiv la dobândirea servituţilor prin posesia de 30 de

ani. De altfel, îndeplinirea condi̧tiilor speciale pe care le reclamă această formă specială a uzu-capiunii este greu de imaginat în cazul servituţilor, asupra cărora chiar posibilitatea exercitării uneiveritabile posesii este excepţională. Totuşi, reunirea a