Am fost răstignit împreuna cu Hristos

IntroducereCă E 1 a fost răstignit, e un lucru, dar că noi sîntem răstigniţi, este un lucru cu totul diferit. La fel, este un lucru că E 1 a făcut voia lui Dumnezeu, dar că noi o facem este un lucra total diferit. El n-a fost răstignit pentru ca noi să fim cruţaţi de a fi răstigniţi, ci pentru ca noi să trebuiască să fim răstigniţi împreună cu El.„Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" (1 Cor. 15, 3). „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El." (Isaia 53, 5). Că Hristos a fost răstignit pentru noi, că El a murit pentru păcatele noastre, că pedeapsa păcatului a căzut asupra Lui, aceasta o ştim toţi; dar că noi am fost răstigniţi împreună cu El şi că acum ■— prin credinţă — aceasta se poate şi trebuie să se realizeze în viaţa noastră, este un lucru foarte necunoscut, despre care cei mai mulţi nici chiar vorbindu-se n-au auzit, cîţiva au auzit un zvon, foarte puţini sînt preocupaţi să-1 împlinească, şi extrem de puţini au primit harul pentru a-1 realiza în viaţa lor.Această broşură este scrisă cu scopul de a ajuta pe cît mai mulţi să-1 poată realiza. Fie ca şi tu să reuşeşti, iubite cititor!

Sînt răstignit„Am fost răstignit cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." (Galat. 2, 20). După cum nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi, tot astfel noi nu mai trăim pentru noi înşişi (2 Cor. 5, 15) — ci pentru alţii.Da, aceasta este centrul creştinismului, temelia solidă a credinţei în Hristos. Atîta timp cît acest fapt nu este adevărat pentru fiecare în parte, nu ai decît înfrîngeri şi insuccese. Atîta vreme cît trăişti tu însuţi, nu ai decît ticăloşie, căci în noi înşine, în firea noastră pă-mîntească, nu locuieşte nimic bun. Nimeni nu poate cu de la sine putere să meargă pe urmele lui Hristos, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.Orice om este în ce priveşte firea pămîntească, în întregime stricat, incorigibil, neputincios, nesuferit. Cu cît încerci să faci binele, cu atît descoperi că nu există nădejdea de a-1 face. Ce să facem cu un astfel de om, atît de nesuferit şi de stricat din creştet pînă-n tălpi?Cu această experienţă şi cu această cunoştinţă, cu această îngrijorare şi în acest necaz, Dumnezeu ne arată că noi am fost răstigniţi cu Hristos, că nu numai „zapisul" cu datoria a fost pironit pe lemnul crucii (Col. 2,14), ci şi datornicul, vinovtul însuşi.Lucrul acesta este inclus în lucrarea lui Hristos. Tatăl socoteşte aşa. Este aşa. Acest lucru cei mai mulţi nu l-au văzut niciodată, nici nu l-au experimentat. Ei n-au ajuns niciodată acolo ca să poată să spună cu adevărat ca Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi nu mai trăiesc eu." Nici nu se poate să o spui, şi nu trebuie să o spui de loc atîta vreme cît nu trăieşti o viaţă de biruinţă.Dacă de exemplu, eu sînt supărat, mînios sau îngrijorat, neliniştit, şi spun că nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, este ca şi cum aş spune că Hristos este supărat, mînios, îngrijorat şi neliniştit, că Hristos păcătuieşte; şi aceasta ar fi doar încumetare!Cine poate să trăiască în această lume o viaţă în întregime biruitoare? Aceasta o face fiecare, care — prin credinţă — este răstignit împreună cu Hristos, fiecare, care nu mai trăieşte el însuşi!Această poziţie, iubite cititor, este vorba să o iei şi să o păstrezi, după ce ai primit în sfîrşit harul de a o ocupa.Sînt lucruri mari şi de necuprins. Dar Dumnezeu de asemenea este mare şi numele Său e Minunat! El însuşi, în bunătatea Sa a găsit cu cale să ne cheme la o cauză atît de mare. El este Acela care vrea să facă o astfel de lucrare desăvîrşită în noi. (1 Tesalon.5, 23—24).

Omul nostru cel vechi a fost răstignit„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca noi să nu mai fim robi ai păcatului. (Rom. 6, 6). „Ştim bine", spune Pavel către adunarea din Roma. Dar cui se poate scrie aşa astăzi? Cine ştie în adevăr că omul său cel vechi a fost răstignit cu Hristos?Dar am pe inimă ca, un cît mai mare număr de persoane posibil, să poată să primească în mod just tocmai această cunoştinţă, această înţelegere, această experienţă. Pentru ce? Pentru că aceasta are un efect colosal.Cînd Hristos a fost răstignit, atunci omul nostru vechi a fost răstignit împreună cu El. Omeneşte vorbind, nu erau mai mulţi care au fost pironiţi pe aceeaşi cruce de la Golgota. Cum atunci omul nostru cel vechi putea să fie pironit pe aceeaşi cruce, în acelaşi timp, şi înainte chiar ca omul nostru vechi să fi văzut lumina zilei? Tocmai prin aceea că Isus a devenit cu adevărat Fiul Omului şi ca atare El a primit carne şi sînge şi o voinţă proprie ca noi.Această voinţă proprie o birui El şi o osîndi; şi astfel Tatăl socoteşte că omul nostru cel vechi a fost acela care fu răstignit împreună cu El, că noi am murit în şi prin trupul lui Hristos. Ferice de oricine, care poate să vadă acest lucru! El a găsit taina Evangheliei, cheia pentru toate biruinţele şi toată slava!Răstignirea omului nostru vechi, pe care Isus a săvîrşit-o pe Golgota, trebuie acum să se realizeze în fiecare din noi. Dar ce se înţelege prin omul nostru cel vechi? Tocmai că gîndirea noastră este legată de păcatul ce noi îl recunoaştem ca păcat, şi că corpul nostru îl execută. Acest lucru poate şi trebuie să fie lepădat şi răstignit. (Efes. 4, 22; Colos. 3, 8). Noi nu putem, evident, să răstignim sau să ne lepădăm astăzi de ceva pe care încă nu-1 ştim că este păcat. Ar fi un non-sens. Dar îndată ce noi sîntem luminaţi asupra unui astfel de lucru, noi putem şi trebuie să-1 răstignim, să ne lepădăm de el.Tot ceea ce se numeşte păcat provine de la omul cel vechi. Iată pentru ce o lepădare completă de omul cel vechi este acelaşi lucru cu o biruinţă completă asupra păcatului, pînă acolo unde pătrunde lumina.

A răstigni firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele eiGalat. 5, 24Ce este deci răstignit? „Firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei", zice Pavel, acest maestru în credinţă şi în adevăr plin de înţelepciune. Cine va fi atunci scos din acţiune? Firea pămîntească. Care sînt atunci faptele care încetează?Faptele firii pămînteşti. Acelea pe care tocmai le-a citat în versetele din Gal. 5, 19—21: „Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute şi sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, certurile, vrăjbile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, înbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu."

Expresia: „Şi alte lucruri asemănătoare cu acestea" ne spune că faptele firii mai cuprind şi altele şi că faptele citate mai sus nu sînt decît cîteva exemple. Să cităm alte cîteva fapte ale firii pămînteşti care sînt foarte obişnuite: minciuna, hoţia, linguşirea, nedreptatea, făţărnicia, vorbirea de răii, cruzimea, lipsa de răbdare, ură ascunsă, cîrtirea, plîngerile, mîndria, orgoliul, lăcomia, setea de cîştig, neîncrederea (bănuiala). Unde este limita acestor fapte ale firii pămînteşti? Limita pentru fiecare în parte este lumina pe care o posedă în acest moment, propria sa conştiinţă. Ceea ce se face împotriva propriei sale convingeri sînt faptele firii sau faptele omului celui vechi: „Nu vă minţiţi unii pe alţii întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui." (Col. 3, 9).Dacă de exemplu te mînii dintr-o cauză oarecare sau linguşeşti pe bogat în speranţa de a primi de la el un dar, aceasta arată că firea pămîntească nu este încă răstignită şi că omul cel vechi nu este lepădat, dacă totuşi se ştie că mînia şi linguşirea este păcat, şi în general se ştie acest lucru.

Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn(Gal. 3, 13)Cînd omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu Hristos, este acelaşi lucru cu a fi, după firea pămîntească — ca om firesc — blestemat în ochii lui Dumnezeu. Este vorba acum să fim la fel în proprii noştri ochi o fiinţă blestemată (în ce priveşte firea pămîntească), astfel ca noi să anulăm definitiv, trăgînd o linie peste tot ce este al nostru propriu, şi să nu ne mai sprijinim niciodată pe propria noastră inteligenţă sau pe sentimentele noastre.Astfel dispar multe superiorităţi închipuite, ca şi multe discuţii şi certuri.Acela care se consideră el însuşi ca o fiinţă blestemată, după firea pămîntească, acela a nemerit cu adevărat ce trebuie şi aceasta îl ajută să fie plăcut şi în ochii lui Dumnezeu, şi în ochii oamenilor.înainte de toate, aceasta ajută pe fiecare în parte, să fie cu adevărat răstignit cu Hristos.

Lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume„In ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!" (Gal. 6, 14). Crucea lui Hristos este în adevăr singurul lucru care este vrednic să te lauzi cu el; căci pe această cruce a fost răstignit într-o zi omul nostru cel vechi. Şi pe această cruce avem noi acum toţi ocazia să fim răstigniţi. Este vorba să prindem ocazia. O dublă răstignire minunată şi puternică are loc: eu răstignesc lumea — o resping. Şi urmarea este că lumea mă răstigneşte, adică mă respinge. Astfel eu am scăpat de lume! Ea este la distanţa dorită, destul de departe. Se formează o prăpastie între lume cu poftele ei şi noile mele pofte care aspiră spre ceea ce este divin şi vecinie şi nu spre ceea ce este trecător.Cît este de bună şi necesară această răstignire! Şi tocmai pentru că ea lipseşte în fapt, este o ticăloşie fără margini în inima şi viaţa celor mai mulţi dintre copiii lui Dumnezeu.

Sîntem departe de a avea înţelegerea lui Pavel. Dimpotrivă, trăim încă în această îngrijorătoare şi mare neînţelegere care pretinde să stai cît mai aproape de lume, cît mai aproape posibil, fără să cazi totuşi în ea. Sînt mari avantaje în această poziţie, gîndim noi; dar vai şi amar, este tocmai dimpotrivă!

Pricina de poticnire a cruciiPricina de poticnire a crucii nu trebuie să dispară. (Gal. 5, 11). Noi trebuie să luăm asupra noastră înjosirea, ruşinea, şi prigoana, care însoţesc crucea. (Gal. 6, 12). „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit care pentru Iudei (credincioşi) este o pricină de poticnire" (1 Cor. 1, 23).Ceea ce este pricină de poticnire pentru credincioşi nu este faptul că Hristos a fost răstignit, ci tocmai cea mai mare şi mai puternică semnificaţie a crucii: faptul că ea înseamnă răstignirea noastră, că întregul nostru Eu este fără milă aruncat, şi că nimic din el, nici chiar cel mai bun lucru nu ar putea fi folosit sau scos în evidenţă, că totul trebuie cu desăvîşire aruncat, nimic nu trebuie să fie respectat, nici într-un fel şi nici într'altul.Iată ce este supărător! Cu cît iţi placi mai mult ţie însuţi, cu cît eşti mai inteligent în proprii tăi ochi, cu atît lucrul acesta este mai supărător.Dar este adevărat şi folositor, şi de aceea va rămîne în picioare în întregime pentru totdeauna. Ce va rămîne în picioare nezdruncinat şi în întregime? Că întreaga noastră fire proprie aparţine morţii. Că ea a fost pironită pe cruce prin Isus Hristos şi de aceea locul ei este acolo.

Puterea crucii„... Ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică" (în altă traducere: „... să nu-şi piardă puterea"), 1 Cor. 1, 17. „Propovă-duirea crucii este puterea lui Dumnezeu", 1 Cor. 1, 18.Ce putere este în cruce sau în propovăduirea crucii? Tocmai aceea care-1 dă gata pe omul nostru cel vechi şi lucrările sale, puterea care ne eliberează de păcat, care exclude faptele firii pămînteşti, care ne izbăveşte şi de ceea ce ştim dinainte că este.păcat şi de ceea ce vom şti treptat că este păcat.Bineînţeles, forţa şi puterea crucii şi valoarea acesteia este răstignirea. Piroanele crucii îl reţin pe cel răstignit pe cruce ca să nu meargă unde vrea, ca să nu poată să scape, ci să moară după un timp relativ scurt.Lucrarea pe care o săvîrşeşte crucea este deci de a ne face să murim în ce priveşte firea pămîntească. Mai întîi noi murim odată pentru totdeauna faţă de noi înşine, faţă de marele şi puternicul nostru „Eu" — atît de departe cît îl cunoaştem; şi apoi, noi murim puţin cîte puţin faţă de păcat, pe măsură ce primim cunoştinţă despre el şi prin credinţă îl răstignim.

A-şi purta crucea„Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu", (Luca 14, 27). „Atunci L-au dat în mîinile lor ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. Isus, du-cînd-Şi crucea a ajuns la locul zis al Căpăţînii, care în evreeşte se cheamă Golgota", (Ioan 19,16—17).A-şi purta crucea înseamnă — şi nu poate să însemne altceva — un singur lucru: a da ajutor la propria sa răstignire! Acela care a înţeles necesitatea de a fi răstignit, o face bucuros.Criminalii incorigibili sînt cei răstigniţi.Cine oare vrea să ducă crucea pe care va fi pironit el însuşi? Acela care se consideră după firea pămîntească un criminal incorigibil şi care, din această cauză, este recunoscător că poate să fie salvat de el însuşi în ce priveşte firea pămîntească. Fiecare, care înţelege că tocmai ce este a lui propriu este o piedică în calea propriei sale fericiri şi a înaintării lui pe cale, îşi răstigneşte firea sa pămîntească.

La piciorul crucii? Sau pe cruce?Se cîntă şi se vorbeşte mult de a veni la piciorul crucii, cu toate că cuvîntul nu vorbeşte de aceasta. Dimpotrivă, Biblia vorbeşte de a fi răstignit cu Hristos, sau cu alte cuvinte de a fi pe cruce sus. Dar despre aceasta nu se vorbeşte în general.La piciorul crucii tot felul de oameni pot să stea; sus pe cruce atârnă spînzuraţi numai aceia care urăsc de moarte propria lor viaţă şi care II iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor; acest fel de persoane care — prin credinţă — devin participante la moartea şi la viaţa lui Hristos; asemenea persoane care cu orice preţ vor să meargă pe urmele Sale.La piciorul crucii se poate să obţii iertarea păcatelor, dar nu biruinţa asupra păcatului. Aceasta se obţine sus pe cruce. Aceia care sînt la piciorul crucii pot să păcătuiască. Dar sus pe cruce nu pot păcătui. De-ar putea să aibă mulţi din zilele noastre ochii deschişi asupra acestei taine binecuvîntate a credinţei! —

A se purta ca vrăjmaşi ai crucii„Uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plîngînd: sînt mulţi, care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pîntecele şi slava lor este în ruşinea lor şi se gîndesc la lucrurile de pe pămînt." (Filip. 3, 17—19).Se vorbeşte aci de pilde vrednice de a fi urmate de adunare; deci, evident despre credincioşi este vorba aci. Pavel le-a vorbit adesea de acest trist fapt, că mulţi dintre credincioşi se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Astăzi este la fel, sau chiar mai rău! Nu sînt vrăjmaşi ai adevărului că Hristos a fost răstignit dar sînt vrăjmaşi ai crucii lui Hristos pentru că lucrarea sa este de a răstigni firea cu patimile şi poftele ei. Aceasta are în

vedere, între altele — arătate, citate mai dinainte ■— şi poftele pentru tot felul de băuturi şi de mîncăruri delicioase destinate pîntecelui, şi în chip mai general poftele pentru lucrurile pămînteşti.Cînd îţi place să trăieşti pentru tine însuţi devii în mod evident vrăjmaş al acestei cruci, a cărei misiune este de a răstigni „Eul". Scriptura îndeamnă la mulţumire („Mulţumiţi-vă cu ce aveţi"), şi ea spune că iubirea luxului şi lăudăroşia vieţii nu sînt de la Dumnezeu şi că noi n-avem dragostea lui Dumnezeu în noi, dacă noi iubim lumea sau lucrurile care sînt în această lume. (1. Ioan, 2, 15—17).Toată această poftă pentru lucrurile de pe pămînt trebuie să fie omorîtă pe cruce. Dacă nu vrei să părăseşti aceste lucruri, ci dimpotrivă, vrei să-ţi îngrijeşti pîntecele după regulile artei, să te dedai la mîncăruri alese, gustoase, să tinzi la tot ce este mare, rafinat şi splendid în lumea aceasta, la tot ceea ce are înfăţişare frumoasă, atunci eşti evident un vrăjmaş al crucii lui Hristos; deoarece ea este o sentinţă de moarte asupra tuturor acestor lucruri.Sau putem să luăm un exemplu deosebit. Dacă, de exemplu, stă-pîneşti peste o adunare şi doreşti să continui tot aşa, atunci eşti evident un duşman al Cuvîntului care spune să nu stăpîneşti, şi care spune că acela care vrea să fie cel mai mare să fie servitorul şi robul tuturor; eşti un vrăjmaş al acestei cruci, care trebuie să facă să moară dorinţa de a stăpîni.Se consideră „mîncăruri delicioase", „a reuşi în viaţă" şi a „domina" drept ceva mare. Iată greşeala. O, de li s-ar putea deschide ochii la mulţi în aceste zile să vadă cît de neînsemnate sînt aceste lucruri şi de asemenea ce mare izvor de cîştig este evlavia însoţită de mulţumire! (1 Tim. 6, 6—11).

Cei trei răstigniţi şi ucenicii lor„Cînd au ajuns la locul numit ,Căpăţînac, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stînga. Unul din tîlharii răstigniţi II batjocorea, şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mîn-tuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mîntuieşte-ne şi pe noi!" Dar celălalt 1-a înfruntat, şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care eşti sub aceeaşi osîndă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău." Şi I-a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, cînd vei veni în împărăţia Ta!" Isus a răspuns: „Adevărat iţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai." (Luca 23, 33 şi 39—43).Pe crucea din mijloc atîrna Fiul lui Dumnezeu pentru că El devenise de bună voie fiul omului; pentru că El se făcuse părtaş ca şi noi cărnii şi sîngelui şi voinţii proprii omeneşti pentru că El nu făcuse niciodată această voie, ci o lepăda în toată vremea şi făcea voia Tatălui; pentru că El iubea pe toţi oamenii şi voia să-i mîntuiască, şi pentru că le spunea adevărul. Iată-L răstignit pe El, care în timpul întregei Sale vieţi în această lume, îşi purtase crucea, lepădase voia Sa proprie, El care trăise întotdeauna ca răstignit toată viaţa Sa, din ziua cînd a fost destul de în vîrstă ca să o înţeleagă.Pe celelalte două cruci se aflau răufăcătorii, persoane care totdeauna făcuseră voia lor proprie, şi niciodată voia lui Dumnezeu, oameni care trăiseră în păcat. Dar cu toate acestea era o mare şi esenţială deosebire între aceştia doi: Unul era aspru şi necredincios, în timp ce altul era simţitor recunoscător şi credincios. Unul se împietri şi rămase din această cauză afară, în timp ce altul se duse cu Isus în Rai.

Nici unul din cei doi nu mersese pe urmele lui Isus şi nu mai avusese ocazia de a o face. La fel este cu toţi aceia care se întorc Ia Dumnezeu în ultimul moment.Noi trebuie să începem toţi ca acela dintre tîlhari, prin rugăciune, cerînd harul şi iertarea păcatelor. Noi începem toţi ca „tîlhari". Dar dacă acest tîlhar este acum un model pentru începutul pocăinţii noastre, nu înseamnă că el este o pildă şi pentru înaintarea noastră. Mulţi sînt chemaţi şi primesc ocazia de a-L urma pe Acela care fu răstignit în mijloc, de a merge pe urmele pe care le-a lăsat, El care n-a făcut niciodată voia Sa proprie, ci care trăia mereu răstignit.

Fapt este că toţi oamenii, fie că o ştiu sau nu, aparţin la una din aceste trei grupe şi urmează şi se aliniază după unul din aceşti trei răstigniţi. Aceia care prin harul lui Dumnezeu înving, aparţin coloanei din mijloc; aceia care nu înving, dar care îşi recunosc păcatele şi cer iertare, aparţin celeilalte coloane, şi aceia care se împietresc şi nu-şi cer iertare, aparţin celei de a treia coloane.Este semnificativ că mulţi credincioşi consideră chiar pe acel tîlhar ca modelul şi exemplul lor şi că ei găsesc în aceasta mîngîierea lor, tocmai după cum se mîngîie pentru acelaşi motiv cu rugăciunea vameşului. Ceea ce este drept aci, este că trebuie neapărat să începem în felul acesta. Dar ceea ce e rău, este de a gîndi că trebuie neapărat să continui astfel pînă la capăt.Locul cu Hristos, pe crucea din mijloc este din nenorocire atît de necunoscut şi atît de puţin folosit! Pe care din cei trei vrei t u să-1 urmezi de acum, iubite prietene?

Coboară-te de pe cruce!„Trecătorii îşi băteau joc de El şi ziceau: ,Mîntuieşte-Te acum pe Tine însuţi! Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, coboare-Te de pe cur-ce!' Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrînii îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: ,Pe alţii i-a mîntuit, iar pe Sine nu Se poate mîntui... Să se coboare de pe cruce şi vom crede în El." (Matei 27, 39—42). El ar fi putut să se coboare de pe cruce, dar a rămîne pe cruce -— iată tocmai puterea!Lumea îşi bate joc în acelaşi fel de aceia care merg pe urmele lui Hristos, pentru că ei nu pot, ca ceilalţi, să trăiască pentru ei înşişi, după propriile lor pofte, ci că ei trebuie, în mod statornic să renunţe la voia lor proprie. Ei nu sînt obligaţi să o facă, dar ei au ales această cale, ei doresc să o facă, pentru că este voia lui Dumnezeu şi pentru că este cel mai avantajos pentru ei.Noi de asemenea am fi bine primiţi şi iubiţi numai dacă ne-am coborî de pe cruce pentru a fi ca ceilalţi. Dar noi preferăm cu mult mai mult să-1 urmăm pe Hristos.

A se lepăda de sine„Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze" (Mat. 16, 24). „Apoi El a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze." (Luca 9, 23).Noi vedem prin aceasta că a urma lui Hristos nu este ceva ce se înţelege de la sine, chiar cînd eşti întors la Dumnezeu.Dimpotrivă, aceasta rămîne o mare întrebare chiar cînd ai devenit ucenicul Său. Dar dacă. cineva vrea în adevăr să-L urmeze, atunci elva primi aci instrucţiuni clare asupra a ceea ce trebuie să facă pentru a reuşi.Marea problemă este şi rămîne atîta vreme cît noi trăim în cortul acesta, că ce facem noi cu voia noastră proprie?! Totul se învîrteşte în jurul acestei probleme. Noi avem toţi o colosală, puternică şi complexă voinţă proprie care se împotriveşte voii lui Dumnezeu. Este atunci clar că aceste două voinţe opuse nu pot să se împlinească în acelaşi timp. Dacă fac voia mea proprie, atunci calc voia lui Dumnezeu. Dacă fac voia lui Dumnezeu, atunci eu am anulat, lepădat sau răstignit voia mea proprie.Dacă vreau să merg pe aceeaşi cale ca Isus, pe care El a deschis-o, atunci eu trebuie să renunţ în fiecare zi la voinţa mea proprie, să port crucea pe care voinţa mea proprie să fie pironită; căci aşa făcea Isus. Acestea sînt urmele Sale.Suferinţele lui Hristos cît şi suferinţele urmaşilor Lui sînt de trei feluri:1. Suferinţele fizice.2. El suferea pentru că era ispitit (Evr. 2, 18 şi 5, 7). Deci suferinţele provenind din renunţarea la propria Sa voie.3. Suferinţele pentru toţi aceia care nu vor să primească Cuvîntul Său şi Mîntuirea Sa.Hristos trăia ca răstignit toată viaţa Sa (Evrei 12, 1). El este învăţătorul în această privinţă. El îi învăţă pe ucenici din propria Sa experienţă. Cînd este spus că Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească (Rom. 8, 3), această înseamnă atunci că Hristos renunţa la voia Sa proprie, sau că El o osîndea, pentru ca aceasta să nu se facă niciodată.A fi răstignit cu Hristos înseamnă deopotrivă ca să spui în practică, în viaţa zilnică, fără încetare „nu, nu" şi iarăşi „nu" de fiecare dată cînd eşti ispitit. Dar să consimţi şi să spui „da, da" ar însemna să te cobori de pe cruce. Prin multe feluri de ispite vom intra în viaţă. Este acelaşi lucru cu a spune necontenit un „nu" voinţei noastre proprii. Aici este vorba să fii credincios, să nu faci excepţii şi să nu oboseşti niciodată spunînd „nu!".

Că noi să murim faţă de păcat„El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire ..." (1 Petru 2, 24).Că Hristos a murit este u n lucru; dar că şi noi să murim este c u totul altceva. Dar tocmai pentru aceasta a trebuit să moară Hristos, cum zice Petru. Cum putem noi să murim acum, în timpul vieţii noastre? Tocmai socotindu-ne răstigniţi împreună cu El, răstigniţi faţă de tot ce se împotriveşte voinţei, gîndirii şi fiinţei, bunătăţii şi dreptăţii lui Dumnezeu, încît să putem trăi slobozi pentru neprihănire, cum spune Petru.

Dacă, odată sîntem veniţi pe cruce şi rămînem apoi aici în mod credincios (fără a ne coborî din nou de pe cruce), atunci noi vom muri cu siguranţă faţă de păcat. Proverbul, folosit deseori de necredincioşi, că „păcătuieşti atîta vreme cît trăieşti" este destul de adevărat, numai dacă se înţelege bine: atît timp cît trăieşti tu însuţi adică atîta vreme cît nu eşti răstignit cu Hristos. Dar acum ai prin credinţă posibilitatea de a muri cîtă vreme trăieşti, de a muri faţă de păcat. „Noi care am murit faţă de păcat, cum vom mai trăi încă în păcat?" (Rom. 6, 2).

A-şi pierde viaţa din princina lui Hristos„Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga." (Matei 16, 25). „... şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (1 Ioan 3, 16). Oamenii în general, se tem să nu-şi piardă viaţa şi fac totul pentru a o salva. Numai în mod excepţional este necesar să-ţi dai viaţa în sens firesc, dar dacă ar fi necesar ar trebui să o facem.Hristos de asemenea Şi-a dat viaţa în felul acesta (adică a murit pentru noi). Dar totuşi abea în înţeles duhovnicesc îşi are acest cu-vînt cel mai vast domeniu. Ce înseamnă atunci, duhovniceşte vorbind, a-şi pierde viaţa? — Voinţa noastră este viaţa noastră, viaţa noastră proprie. Iată pentru ce se numeşte testamentul unui om muribund: „Ultima sa voinţă."A lepăda voia sa proprie, a o renega, sau a o jertfi, — aceasta înseamnă a-şi pierde viaţa — a-şi da viaţa. Dacă voia altei persoane se face în locul voii mele, atunci într-adevăr viaţa celuilalt trăieşte, în vreme ce viaţa mea se pierde. Dacă viaţa noastră firească ne-ar fi luată, de asemenea voia altuia s-ar face şi nu a noastră.Iată pentru ce acest cuvînt (a-şi pierde viaţa) este scris în legătură cu „a se lepăda de sine" şi „a-şi purta crucea". Unde avem noi ocazia să pierdem viaţa noastră proprie, voinţa noastră proprie? Pe cruce! Totdeauna aceasta este aceeaşi neschimbată şi unică rezolvare: „Sînt răstignit cu Hristos." O, de-ar putea fi acest cuvînt săpat adînc cu litere de foc în inima fiecăruia!!

Mort cu Hristos„Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El" (Rom. 6, 8). „Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El" (2 Tim. 2, 11).A trăi împreună cu El nu înseamnă numai a primi viaţa vecinică, ci aceasta înseamnă în fond a birui cu El, a birui ca El, a merge peIIurmele paşilor Săi. Cei mai mulţi gîndesc că aceasta este imposibil pe acest pămînt. Dar aici ni s-a arătat motivul pentru care cineva în viaţa sa nu poate crede într-o viaţă biruitoare. Nu se crede că eşti mort împreună cu El, răstignit cu El. Numai cînd crezi aceasta, atunci are şi un sens de a crede că eşti părtaş la viaţa Sa de biruinţă.Pentru ce aceasta? Pentru că omul nostru cel vechi este imposibil. El nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu. Dar cînd ai fost eliberat de omul cel vechi, prin părtăşia la moartea lui Hristos, atunci ai scăpat de acela care împiedica pe fiecare să păzească poruncile lui Dumnezeu, sau să facă voia Lui.

Nu vezi tu acum această minunată deslegare atît în ce priveşte greutăţile cît şi în ce priveşte taina? — Astfel „... credem că vom şi trăi împreună cu El". Altfel nu!! Nu fără a ne socoti — prin credinţă -— ca morţi împreună cu El.„Noi socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit" (2 Cor. 5, 14). Este vorba acum ca şi noi — prin credinţă — să fim convinşi de faptul că şi noi am murit în Hristos Isus şi de acum înainte să ne comportăm în toate lucrurile ca aceia care nu mai au nimic de zis, care n-au o voinţă proprie pe care să şi-o impună. Atunci din asta va ieşi biruinţă!„Dar acum am fost izbăviţi de Lege şi sîntem morţi faţă de ceea, ce ne ţinea robi..." (Rom. 7, 6): text orig. Că Hristos a murit, aceasta este în general cunoscut; dar că noi am murit — că această moarte poate să devină activă în noi — acest lucru este foarte necunoscut. Doresc ca şi acest lucru să fie cunoscut şi să fie însuşit de mulţi!Noi am murit faţă de ceea ce ne ţinea robi. Ce ne ţinea robi? Puterea păcatului, firea pămîntească cu patimile şi poftele ei, puterea omului celui vechi: minciuna, mînia, gelozia, lăcomia, gîndurile rele, a nu putea suferi pe ceilalţi, jignirea, îngrijorarea etc.încercarea de a smulge toate aceste lucruri nu ţi-ar sluji la nimic. Chiar dacă în cel mai bun caz ai ajunge să te lepezi de ele într-o oarecare măsură, ele ar apare totuşi din nou. Dar atunci există această singură ieşire desăvîrşită şi minunată: tu poţi să fii răstignit împreună cu Hristos şi să mori faţă de tot ce te ţine legat şi de care eşti robit. Dacă smulgi frunzele unui arbore vara, alte frunze vor creşte mereu, căci există viaţă şi activitate în arbore; dar cînd vine iarna nici n-ai nevoie să atingi frunzele cu degetul, căci ele cad totuşi; căci în acest moment un fel de moarte intră în natură, şi atîta vreme cît durează această „moarte", nimic nu mai creşte din nou.Fie ca în curînd să aibă loc sfîrşitul toamnei pentru firea ta păcătoasă, iubite cititor, însoţit de o abudentă cădere de frunze! Da, doresc să fie o iarnă vecinică pentru firea ta pămîntească şi o vară vecinică pentru duhul tău! Doresc ca soarele tău să răsară, cum zice Isaia, pentru a nu mai apune niciodată! Amin!

Făcuţi asemenea cu moartea Lui„Şi să cunosc ... părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui" (Filip. 3, 10). „In adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătare cu a Lui (altă trad.: printr-o moarte la fel ca a Lui), vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui (altă trad.: printr-o înviere la fel ca a Lui. — Rom. 6, 5). Suferinţele care ne fac una cu El în moartea Sa sînt suferinţele cauzate de lepădarea de sine şi de a ţine răstignită pe cruce voinţa proprie (vezi şi articolul „A se lepăda de sine", punct 2!).Slava şi strălucirea în învierea morţilor, vor fi foarte diferite. 1 Cor. 15, 41—42. Ea corespunde exact cu măsura unirii noastre cu El pe care am dobîndit-o noi în timpul harului, prin a ne face una cu moartea Sa.Pavel, dinspre partea sa, apucase enorm din viaţa lui Isus. Ceea ce nu apucase încă, era această deplină şi completă unire cu Hristos în moartea Sa. Acest scop urmărea el şi se străduia să-1 atingă! Asta este ceea ce şi noi trebuie să facem la fel.Cînd noi rămînem cu credincioşie zi după zi, şi an după an, răstigniţi împreună cu Hristos, atunci se produce în adevăr, puţin cîte puţin, o moarte asupra păcatului. Pe cruce cu El noi vom fi făcuţi asemenea lui Hristos. Şi în măsura în care noi vom fi făcuţi asemenea cu El, duhul în lăuntru nostru va fi făcut asemenea cu viaţa Sa slăvită.

La învierea din morţi noi vom primi atunci un trup slăvit care va corespunde trupului de slavă în care duhul nostru va fi primit parte aici pe pămînt, în zilele vieţii noastre pămîntene, şi anume în măsura în care noi vom fi fost făcuţi asemenea cu El în moartea Sa. Părtăşia cu moartea Lui va deveni părtăşie cu viaţa Lui.Dacă o astfel de moarte nu se produce cu adevărat în viaţa noastră, aceasta provine atunci din faptul că noi nu credem întradevăr într-o astfel de moarte.

Cu adevărat mort„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă („cu adevărat" = altă trad.) morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru." (Rom. 6, 11).Este cu adevărat aşa. „Căci... dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit." (2 Cor. 5, 14). Aşa dar şi tu, iubite cititor! Socoteşte-te — cum credinţa îţi spune — cu adevărat mort fată de păcat. Apucă deci şi tu această minunată taină a credinţei şi păs-treaz-o într-un cuget curat.

Botezaţi în moartea Sa„Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?" (Rom. 6, 3). Da, sînt din nenorocire, mulţi care nu ştiu. Cea mai mare parte ştiu bine că sînt botezaţi pentru a putea să spună că sînt botezaţi, şi ei nu ştiu altceva. Era numai ceva care trebuia făcut pentru ca să fie făcut.Dar botezul este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. (1 Petr. 3, 21). Deci acela care este botezat face un legămînt, un contract cu Dumnezeu. In ce scop? Pentru a muri faţă de întreaga sa viaţă proprie, pentru a ţine firea pămîntească cu patimile şi poftele ei răstignită în toate zilele vieţii sale, pentru ca întreaga voinţă proprie să fie osîndită la moarte, şi pentru ca ea să fie cu fidelitate osîndită de îndată ce se prezintă. Pentru ca omul cel vechi să fie des-brăcat şi să rămînă desbrăcat, pentru ca să putem umbla într-o viaţă nouă. Este imposibil să reuşim în alt fel.„Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă." (Rom. 6, 4).Noi sîntem botezaţi în El, care a murit pentru noi. Şi noi sîntem botezaţi pentru a muri noi înşine, pe crucea Golgotei faţă de „Eul" nostru şi faţă de păcat.

Voi aţi murit — omorîţi deciCol. 3, 3—9Noi sîntem, la drept vorbind, toţi morţi în şi prin trupul lui Hristos. Noi ar trebui să fim toţi morţi. Tocmai din această cauză fiecare trebuie să vegheze pentru ca aceasta să se realizeze prin credinţă. Pentru aceasta zice Pavel: „Omorîţi deci!" (Col. 3, 5). Ia seama acum ca aceasta să se realizeze în tine!Ce trebuie să moară? Tot! Tot ce nu izvorăşte din Dumnezeu! Tot ce provine din firea pămîntească! Iată pentru ce este scris în versetele 8—9: „Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri (adică de faptele firii pămînteşti): de mînie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întru-cît v-ati desbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui." Aceasta este cu adevărat o poruncă împărătească către tot poporul lui Dumnezeu: „Omorîţi deci!" Doresc ca fiecare să se decidă a executa această poruncă.

Moartea lucrează în noi„Purtăm întotdeauna cu noi în trupul nostru, omorîrea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi,cei vii, totdeauna sîntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Astfel că moartea lucrează în noi." (2 Cor. 4, 10—12).Care este lucrarea morţii? Numai aceasta: a omorî, a duce în locuinţa morţilor. într-un înţeles general, ea conduce o persoană după alta în locuinţa morţilor. Duhovniceşte, eşti de asemenea condus individual la moarte, adică la moartea de pe cruce de la Golgota. Dar lucrarea acestei morţi în noi nu constă numai în a duce pe fiecare individual în moartea pentru totdeauna, ci de asemenea că fiecăruia din noi, să i se dea morţii mai mult şi mai mult din persoana noastră înşine.Tocmai în acest fel progresează sfinţirea noastră, fiecare sîntem chemaţi să o urmărim. Expresiile din versetele de mai sus sînt foarte semnificative: „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorîrea Domnului Isus." In toate clipele noi trebuie să avem această moarte, cu scopul ca să putem „fără încetare să dăm morţii" „Eul" nostru de îndată ce observăm ceva, pentru ca viaţa lui Isus să poată să se manifeste în trupul nostru muritor: căci acela care pierde propria sa viaţă, va regăsi prin aceasta, viaţa în Hristos.Astfel moatea lucrează în noi. Ea nimiceşte „Eul" şi-1 goleşte în favoarea Duhului, gîndului şi vieţii lui Hristos, cu care ne umplem astfel din ce în ce mai mult.

Dacă moare ...„Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa vecnică." (Ioan 12, 24—25).

Da, dacă moare! Iată tocmai marea întrebare! O, cum mai ţin oamenii la propria lor persoană, cum se mai apără! Cum îşi mai iubesc şi îşi împodobesc viaţa! Şi toate acestea spre propria lor pierdere. Aproape toţi oamenii gîndesc, că este vorba să se apere şi să se păzească pe sine însuşi cît mai bine posibil şi pentru a face aceasta ei folosesc toată capacitatea lor, forţa lor şi ştiinţa lor în acest scop. Ei cred că este vorba, să ajungă cît mai sus posibil în această lume, şi nu au nici o idee despre faptul, că tocmai contrariul este rentabil.Versetele precedente arată motivul pentru care Isus vorbi astfel. A fost răspunsul său la cererea unor greci care voiau să-1 vadă. Isus înţelegea foarte bine că gîndurile lor mergeau într-o direcţie falsă. Ei gîndeau că vor vedea pe cineva deosebit de mare, strălucitor şi înălţat, unul din felul celor domni mari pe care au mai văzut ei şi înainte dar unul şi mai mare.Dar cine era Isus? Era maestrul pe domeniul coborîrii pe cărarea ce duce în jos! El era blînd şi smerit cu inima şi avea o înfăţişare care nimănui nu plăcea şi de la care toţi îşi întorceau privirile (Is. 53, 2), în curînd El avea să ajungă la capătul drumului, răstignit pe o cruce, în afara cetăţii, pe Golgota, cu cîte un tîlhar de fiecare parte. Dispreţuit, respins şi părăsit de oameni şi la sfîrşit, chiar de Dumnezeu însuşi! (Mat. 27, 46 şi Ps. 22, 1).Iată pentru ce, iubite cititor, dacă vrei să lepezi toată fiinţa ta, în toate direcţiile şi ca bobul de grîu — în vreme ce trăieşti — să cazi în pămînt şi să mori, atunci tu nu vei fi trăit în zadar pe acest pămînt, că tu vei aduce multă roadă de acelaşi fel cu aceea pe care o aducea Isus.Ce enorme roade a adus viaţa Sa (moartea Sa)!

Pe cruce murim noi şi faţă de operele religioase omeneştiCeea ce valorează ceva, zice Pavel, este de a fi o făptură nouă. Ceea ce nu valorează nimic şi care nu va rezista, este mai întîi păcatul. Odată cu asta merg şi toate celelalte, tot ceea ce nu aparţine făpturii noi. Noi trebuie de asemeni să murim faţă de tot ceea ce putem să calificăm ca fapte omeneşti, şi ele trebuie să se sfîrşească. Şi aceasta alcătuieşte deja un capitol mare! Adică: sînt fapte multe cele umane cu care trebuie să o sfîrşim, odată întorşi la Dumnezeu.Ce mare număr de fapte, lucrări şi invenţii umane bine intenţionate! Intenţia a putut să fie bună, dar cu toate acestea ea face rău.Iată de ce toate aceste lucruri sînt în afara Cuvîntului. Dacă vorbeşte cineva să vorbească cuvintele lui Dumnezeu şi acela care face ceva în adunare trebuie de asemenea să facă după cuvîntul lui Dumnezeu. De ex. cînd pastorii merg pînă acolo încît să-şi însuşească un ton de vorbire particular pentru a predica, atunci ei se conduc în ochii persoanelor duhovniceşti ca clovni. Poţi atunci să şi simţi dorinţa lor de a se ridica deasupra celorlalţi.Există o mare cantitate de fapte omeneşti printre poporul lui Dumnezeu. Aici noi n-am dat decît o aluzie simplă, ca o introducere.Nu oamenii din lume se opun cel mai mult adevărurilor lui Dumnezeu. Nu, astăzi încă, ca-n vremea lui Isus, oamenii religioşi se opun cel mai mult adevărului, şi mai ales conducătorii religioşi, aceia pentru care religia este un mijloc pentru a-şi cîştiga pîinea. Aceştia apără cîştigul existenţei lor în loc să iubească adevărul.Cît este de nenorocită această stare! Cît este de vrednică de dispreţuit! De ce strigaseră ei: „Ia-L! Răstigneşte-L!"? Pentru că Isus îi iubise atît de mult, că le spunea adevărul!

ie

A împăca pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruceEfes. 2, 16Este extrem de greu să-i împaci pe oameni, fie chiar numai asupra punctelor principale, în lucrurile cele mai importante. Iată pentru ce cînd aceasta reuşeşte se socoteşte ca o capodoperă. Dar în Isus Hristos noi sîntem chemaţi să devenim una, în întregime şi în toate punctele, să devenim atît de uniţi după cum membrele aceluiaşi corp sînt una, uniţi unii cu alţii şi una cu Dumnezeu. Noi putem spune, că oamenii sînt imposibili. Ei se ceartă şi se bat şi sînt dezbinaţi în lucrurile mari ca şi în cele mici, atîta vreme cît trăiesc. Da, această ultimă expresie „atîta vreme cît trăiesc" este tocmai punctul de răscruce. Pentru acest motiv Hristos ne-a luat cu El — în şi prin trupul în care S-a îmbrăcat — sus pe lemnul crucii.Noi putem spune — duhovniceşte vorbind — că piroanele crucii ne străbat pe toţi după firea pămîntească şi că ne ţin pe toţi împreună. Cînd privim aceasta prin credinţă şi o ţinem strîns, numai atunci se poate realiza o unitate reală, neîncetată şi mereu crescîndă.Exact cum răstignirea noastră cu Hristos e unirea fiecăruia în parte cu Dumnezeu, la fel este ea de asemenea în adevăr unirea fiecăruia unii cu alţii.Ce măreţ cuvînt al crucii! Ce putere şi ce lucrare minunată!

Dacă faceţi să moară — altfel nu„Dacă trăiţi după îndemnurile firii pămînteşti, veţi muri; dar dacă, prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi", (Rom. 8, 13).A trăi după îndemnurile firii pămînteşti este acelaş lucru cu a împlini poftele firii pămînteşti (Gal. 5, 16) sau de a face faptele firii pămînteşti şi aceasta e încă acelaşi lucru cu a face păcat sau a călca legea, o călcare a legii dumnezeeşti pe care o cunoşti mai dinainte.Dacă noi continuăm să trăim după îndemnurile firii pămînteşti — deci să trăim în păcat — noi vom muri. Dar cînd noi nu trăim după îndemnurile firii pămînteşti, atunci noi — cu alte cuvinte — am răstignit firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei. Noi sîntem atunci răstigniţi faţă de tot ceea ce ştim că este păcat, potrivit luminii ce o avem.Şi dacă, mai mult decît aceasta, noi, prin Duhul, am făcut să moară faptele trupului, atunci vom trăi. Acţiunile trupului sînt altceva decît faptele firii pămînteşti. Faptele firii pămînteşti înseamnă toate ac-17ţiunile rele pe care le cunoaştem ca atare, înainte chiar de a le face, în timp ce faptele trupului înseamnă toate faptele pe care o mai mare lumină ni le descoperă ca rele după ce le-am făcut. Păcatele la care înţelegerea noastră sau fiinţa noastră luminată n-a luat parte, sînt acţiunile trupului.Două lucruri sînt necesare pentru a trăi şi pentru a urma pe Hristos:1. Să nu mai trăim după îndemnurile firii pămînteşti, faptele ei să fie lepădate;

2. Faptele trupului să fie omorîte de fiecare dată cînd ele revin la lumină,sau mai pe scurt:1. Să nu fac ceea ce ştiu că e rău,2. Necontenit să mă opresc de a face ceea ce, după o acţiune, am putut să văd că este rău.Noi nu putem să urîm şi să răstignim ceea ce încă nu ştim că este rău. Nu se poate răstigni mai mult decît după lumina pe care ai primit-o. Dar se poate şi trebuie să o facem tot atît de departe cît merge lumina pe care am primit-o acum.

Vrei să mori faţă de tine însuţi?In ce fel se poate realiza aceasta? Prin credinţă. Acum este spus: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa vecinică (viaţa biruitoare), la care ai fost chemat", (1 Tim. 6, 12), şi „Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă!" (2 Petru 3, 11).Dar fiecare poate să înţeleagă că nimeni nu caută să apuce această credinţă de a fi răstignit faţă de ceva pe care el doreşte să-1 păstreze. In consecinţă: înainte de a putea să apuci credinţa pentru a fi răstignit cu Hristos trebuie să fii scîrbit de tine însuţi şi de tot ce îţi aparţine, da, trebuie să fii istovit de oboseală din cauza păcatului şi de toate acţiunile proprii, astfel încît să fii recunoscător de a putea să fii răstignit cu Hristos, recunoscător de a-L primi ca învăţător şi conducător al vieţii tale. Cînd ai o astfel de înţelegere, atunci Dumnezeu se va îngriji de asemenea să ne dea prilejul de a apuca credinţa pentru a fi răstignit cu Hristos.Două lucruri sînt deci necesare pentru a fi răstignit cu Hristos:1. Să vrei să fii răstignit cu Hristos.2. Să crezi că eşti răstignit împreună cu El.

Urmările imense ale faptului de a fi răstignit cu Hristos:1. O viaţă biruitoareDin nefericire nu sînt mulţi care cred într-o viaţă de biruinţă. Mulţi au încercat, dar au renunţat, ca la ceva ce nu se poate atinge. Nu se mai gîndesc de loc la acest lucru. Nu este nimic de mirat în aceasta, atîta vreme cît nu se ştie că este posibil să fii răstignit cu Hristos, că e posibil să mori în timp ce trăieşti.Este imposibil să biruieşti păcatul dacă nu eşti răstignit cu Hristos. Omul cel vechi nu poate să biruiască oricare ar fi osteneala pe care şi-o dă sau înfăţişarea evlavioasă pe care o are. Dar în schimb el poate să fie răstignit sau lepădat. Cînd nu poţi să crezi că omul cel vechi este răstignit, este imposibil să biruieşti. In schimb, cînd crezi că el este răstignit, e imposibil să păcătuieşti. Una sau alta. — Cele două lucruri nu pot fi unite, ele nu pot fi prezente în acelaşi timp. Dacă răstignirea este prezentă, atunci păcatul este departe. Dar dacă păcatul este prezent, atunci răstignirea este departe.2. Odihna în Dumnezeu

Unul din cele mai mari bunuri în această lume, este de a avea odihnă în Dumnezeu, de a fi liniştit şi încrezător în mijlocul tuturor dificultăţilor, prin toate furtunile vieţii, în suferinţe şi în nenorociri şi în tot felul de situaţii grele.Aceasta este cu totul imposibil fără a fi răstignit cu Hristos. „Dar cei răi sînt ca marea înfuriată care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mîl. ,Cei răi nu au pace', zice Dumnezeul meu!" (Isaia 57, 20—21).Omul cel vechi este cel atît de imposibil, atît de agitat, neliniştit şi care nu poate să aibă odihnă. El are multe griji căci el are atîtea lucruri pe care trebuie să le ia în seamă, şi pe care se teme că le pierde. El este deasemenea plin de bănuieli rele şi neîncredere. Omul cel vechi e osîndit la moarte şi pentru aceasta el se teme necontenit şi este mereu neliniştit.Da, să slăvim pe Dumnezeu pentru această mîntuire unică şi această izbăvire excepţională:Răstignit cu Hristos!Acum vom avea în sfîrşit odihnă şi pace şi siguranţă. Acum noi intrăm în odihnă în Dumnezeu, şi vom fi ca Isus Hristos cînd dormea la cîrmă (Mat. 8, 24 şi Marcu 4, 38), în barcă, în timpul furtunii pe lacul Ghenezaret.183. CreştereNu există creştere duhovnicească, dacă firea nu este răstignită. Dacă nu eşti răstignit cu Hristos trăieşti după îndemnurile firii pămînteşti, sub lege, şi eşti un rob al legii, un rob al păcatului şi nu faci nici un progres.Poţi să dobîndeşti mai multe cunoştinţe sau altele şi deprindere în a te purta bine şi de a vorbi bine dar creşterea duhovnicească este bolnavă şi contaminată, nu faci decît să păcătuieşti, să ceri iertare, să păcătuieşti şi să ceri iertare, şi aceasta pînă la nesfîrşit.Este în natura lucrurilor că vechile obiceiuri apar şi reapar atîta vreme cît omul cel vechi trăieşte şi acţionează. Dar un astfel de fapt e în opoziţie absolută cu termenul de creştere.Nu se poate vorbi cu adevărat de o creştere duhovnicească decît cînd ai putut să te vezi — prin credinţă — răstignit pe cruce cu Hristos.4. Viaţa în adunareEste atît de caracteristic ceea ce este spus într-o cîntare: „Dacă sîntem pe cruce, noi avem duhul de unitate şi de dragoste", şi într-o altă cîntare: „Cît este de plăcut să ne adunăm cînd firea este răstignită." Da, în acest moment este zidire şi multe alte lucruri bune. Atunci legăturile reciproce — ceea ce este cel mai greu dintre toate — devin cu adevărat binecuvîntate.Exact după cum o singură persoană nu poate să înainteze singur pe drum fără să fie pe cruce cu tot ce este al ei, la fel nici o adunare nu poate să se mărească împreună în creşterea trupului, fără ca fiecare să fie răstignit.Sau cu alte cuvinte, biserica (adunarea) Dumnezeului celui viu ■— trupul lui Hristos — nu constă decît din persoane care sînt şi care vor să fie răstignite cu Hristos. Căci altcum adunarea (trupul lui Hristos) nu poate creşte. Omul cel vechi care nu este răstignit împiedică creşterea.

Încheiere

Aceia care dispreţuiesc micul, dar necesarul început — credinţa că Hristos a murit răstignit pentru noi •— şi aceia care ridică în slăvi acest început dar resping sau dispreţuiesc imensa urmare — credinţa că sîntem răstigniţi cu Hristos — sînt tot atît de greşiţi şi unii şi alţii. Dumnezeu să poată în aceste zile să descopere această taină bi-necuvîntată a credinţei multor inimi înfometate şi care tînjesc!