beyondreamz.files.wordpress.com · Web viewUn model de determinare a duratei optime de funcţionare...

Managementul investiţiilor

Cuprins :

1Cuprins

3I.Informaţii generale:

31.1 Date de identificare a cursului

31.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

31.3. Descrierea disciplinei

41.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

51.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

51.6. Materiale bibliografice obligatorii

61.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

61.8. Calendar al cursului

61.9. Politica de evaluare şi notare

61.10. Elemente de deontologie academică

71.11. Studenţi cu dizabilităţi

71.12. Strategii de studiu recomandate

8II Suportul de curs

82.1. Modulul 1: Investiţiile în teoria şi practica economică

82.1.1. Scopul şi obiectivele modulului

82.1.2. Schema logică a modulului

92.1.3.1. Conţinutul informaţional detaliat

112.1.3.2. Tipologia investiţiilor

142.1.3.3. Surse de finanţare a investiţiilor

152.1.3.4. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor

202.1.3.6. Forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor

222.1.4. Sumar

222.1.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate

222.1.6. Bibligrafie modul

232.2. Modulul 2: Evaluarea proiectelor de investiţii cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă economică a investiţiilor



242.2.3. Conţinutul informaţional detaliat

242.2.3.1. Indicatorii cu caracter general

252.2.3.2. Indicatori de bază

332.2.3.3. Indicatorii specifici unor ramuri şi sectoare de activitate

372.2.4. Sumar


372.2.6. Bibliografie modul

382.3. Modulul 3: Analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor




392.3.3.1. Bazele teoretice ale analizei dinamice a eficienţei economice a investiţiilor

402.3.3.2. Tehnica actualizării - conţinut, procedee de actualizare, momente de referinţă în efectuarea actualizării

462.3.3.3. Indicatori dinamici de calcul ai eficienţei economice a investiţiilor

532.3.3.4. Analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii

582.3.4. Sumar



602.4. Modulul 4: Optimizarea parametrilor proiectelor de investiţii




602.4.3.1. Probleme generale ale dimensiunii optime a capacităţii de producţie a obiectivelor de investiţii

622.4.3.2. Metode de determinare a capacităţii optime de producţie a obiectivelor de investiţii

672.4.3.3. Criterii de amplasare a obiectivelor de investiţii

682.4.3.4. Indicatori şi metode de alegere a amplasamentului optim al obiectivelor de investiţii

712.4.3.5. Consideraţii generale privind durata de funcţionare a mijloacelor fixe

712.4.3.6. Metode de determinare a duratei optime de funcţionare a mijloacelor fixe

752.4.3.7. Optimizarea deciziei de achiziţie a mijloacelor fixe

772.4.4. Sumar



782.5. Modulul 5: Determinarea necesarului de investiţii pentru asigurarea creşterii economice.


782.5.2. Schema logică a modelului


792.5.3.1 Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul indicatorilor de eficienţă economică

812.5.3.2. Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul funcţiilor de producţie

832.5.3.3. Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul balanţei legăturilor directe dintre ramuri(modelul static al lui W.Leontief)

862.5.3.4. Incertitudinea şi riscul asociate procesului investiţional

872.5.3.5. Evaluarea riscului în decizia de investiţii

912.5.4. Sumar



92III Anexe

923.1. Bibliografia completă a cursului

943.1. Glosar

I.Informaţii generale: 1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume : Prof.univ.dr. Binţinţan- Socaciu Petru

Birou: 384 sediul Fac. de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor,

Str. Teodor Mihali 58-60

Telefon: 0264-418655

Fax: 0264-412570

E-mail: [email protected]

Program consultaţii: Marţi, orele 12-14

Date de identificare curs si contact tutori:

Numele cursului –Managementul investiţiilor

Codul cursului - EBM 0125

Anul, Semestrul – anul 2, sem. 2

Tipul cursului - obligatoriu

Pagina web a cursului – www.econ.ubbcluj.ro

Tutori – Prof.univ.dr.Petru Binţinţan-Socaciu

[email protected]

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Managementul investiţiilor constituie o disciplină de specialitate care îmbină în conţinutul său elemente de management, macroeconomie, microeconomie, managementul producţiei, statistică şi finanţele întreprinderii. Fundamentat fiind pe aceste discipline, studiul managementului investiţiilor presupune cunoaşterea unui volum de informaţii pe care ele le oferă. Deşi nu este obligatorie parcurgerea prealabilă a respectivelor discipline, cunoaşterea lor sporeşte accesibilitatea temelor acestui curs, fiind foarte utile în înţelegerea aspectelor teoretice şi a celor practice care constituie baza de evaluare finală.

1.3. Descrierea disciplinei

Cursul de “managementul investiţiilor” abordează problemele fundamentale care privesc procesul investiţional începând cu conceptele de investiţii şi eficienţa economică a investiţiilor.Sunt prezentaţi apoi indicatorii de evaluare a eficienţei economice, insistându-se pe indicatorii de bază şi cei specifici diferitelor ramuri şi domenii de activitate. Un loc aparte îl ocupă analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor, respectiv tehnica actualizării şi analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii.

Este prezentată apoi problematica optimizării parametrilor proiectelor de investiţii – capacitatea obiectivelor de investiţii, amplasament, durata de funcţionare. În final sunt tratate modelele de determinare a necesarului de investiţii – funcţii de producţie, modelul input-output, precum şi riscul asociat procesului investiţional.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în cinci module de învăţământ. În primul modul sunt prezentate conceptele de bază ale managementului investiţiilor: conceptul de investiţii, tipologia investiţiilor, sursele de finanţare a investiţiilor, conceptul de eficienţă economică a investiţiilor, forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor. Cunoaşterea modului de construire a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor ajută la luarea deciziei de investiţii pe baza criteriilor de eficienţă economică.

În modului doi sunt prezentaţi indicatorii statici de eficienţă economică a investiţiilor. Deşi rolul cel mai important îl deţin indicatorii dinamici, este necesară analiza proiectelor de investiţii cu ajutorul indicatorilor statice, mulţi dintre aceşti indicatori regăsindu-se chiar şi în gama celor dinamici.

Dat fiind caracterul de durată al investiţiilor, factorul timp influenţează eficienţa economică a investiţiilor astfel că în modulul trei este tratată analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor. În acest context este prezentată tehnica actualizării şi principalii indicatori dinamici calculaţi pe baza acestor tehnici: venitul net actualizat, durata de recuperare şi randamentul economic în formă dinamică. Un loc aparte îl ocupă analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii conform unei metodologii preluată din practica Băncii Mondiale.

Decizia de investiţie se regăseşte în proiectul de investiţii, principalii parametri care îl caracterizează fiind rezultatul unor calcule de optimizare. În acest sens, în modulul patru sunt prezentate metodologia de optimizare a capacităţii de producţie a unui obiectiv de investiţii, problema alegerii amplasamentului optim a unui obiectiv de investiţii, determinarea duratei optime de funcţionare a mijloacelor fixe precum şi optimizarea deciziei de achiziţie a utilajelor.

În fine, în modulul cinci se tratează problematica investiţiilor la nivel macroeconomic, prezentându-se câteva modele de determinare a necesarului de investiţii pentru asigurarea creşterii economice precum şi riscul în investiţii.

Înţelegerea problematicii investiţiilor este asigurată în mod deplin dacă în decursul parcurgerii suportului de curs sunt consultate sursele bibliografice recomandate în paralel cu rezolvarea aplicaţiilor practice aferente fiecărui modul.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea celor cinci module presupune atât întâlniri faţă în faţă cât şi activitate individuală a fiecărui student. Întâlnirile de curs presupun o prezenţă facultativă însă foarte necesară şi reprezintă sprijinul direct acordat studenţilor, în cadrul lor oferindu-se prezentări a principalelor informaţii, folosind mijloace audio-vizuale, explicaţii alternative, răspunsuri la întrebările ce se vor adresa.

Fiecare cursant este responsabil de pregătirea sa individuală, prin parcurgerea materialelor bibliografice obligatorii şi prin rezolvarea aplicaţiilor practice, verificarea modului în care se îndeplinesc acestea, realizându-se prin intermediul calendarului disciplinei.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

1. Binţinţan, P., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

2. Binţinţan, P., Managementul investiţiilor, Aplicaţie: Evaluarea proiectelor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

3. Binţinţan, P., Strategii şi politici de investiţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.

4. Cistelecan, L., Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

5. Românu, I., Vasilescu, I., Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

6. Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.

7. Staicu, F., Eficienţa economică a investiţiilor, E.D.P.R.A., Bucureşti, 1995.

8. Vasilescu, I., Român, I., Cicea, C., Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Pe parcursul derulării cursului se vor utiliza următoarele resurse:

- calculator conectat la internet ;

- acces la resurse bibliografice ;

- acces la echipamente de fotocopiere;

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul derulării disciplinei sunt programate două întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii înscrişi la curs. În cadrul primei întâlniri se va parcurge prima jumătate a conţinutului suportului de curs( modulele I-II-III) iar în cea de-a doua întâlnire se vor parcurge informaţiile conţinute în modulele IV şi V.

Pentru ca aceste întâlniri faţă în faţă să fie eficiente, se recomandă parcurgerea de către studenţi a suportului de curs pus la dispoziţia lor, încă de la începutul semestrului. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li se recomandă să lectureze capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare întâlnire, din cel puţin una dintre sursele bibliografice indicate.

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea se va realiza pe bază de examen final scris, la care se vor adăuga rezultatele la sarcinile primite pe parcursul semestrului(lucrări de verificare).Nota finală se compune din punctajul obţinut la examen – 75% şi cel obţinut în urma aprecierii lucrărilor de evaluare pe parcurs – 25%.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

· prezenţa la ore este facultativă;

· orice fraudă sau tentativă de fraudă depistată, vor fi sancţionate cu anularea sesiunii pentru studentul în cauză;

· rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic;

· contestaţiile se vor soluţiona în termen de cel mult 24 de ore de la afişarea rezultatelor.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului îşi afirmă disponibilitatea în limita posibilităţilor, de a adapta la cerere, conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi modalitatea de evaluare, în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Se va urmări facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice.

1.12. Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistemică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluările formative pe parcursul semestrului.

II Suportul de curs

Modulul 1

2.1. Investiţiile în teoria şi practica economică


Scopul acestui modul este de a familiariza studenţii cu noţiunile de bază ale managementului investiţiilor, cele mai importante obiective fiind :

· înţelegerea conceptelor de investiţii şi de eficienţă economică a investiţiilor;

· cunoaşterea tipologiei investiţiilor;

· prezentarea surselor de finanţare a investiţiilor;

· cunoaşterea formei generale a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor.


Modulul este compus din două capitole: definirea investiţiilor, a deciziei de investiţii, tipologia şi sursele de finanţare a investiţiilor şi conceptul de eficienţă economică a investiţiilor, forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor.

Fig.1.1 Schema logică a modulului

2.1.3.1. Conţinutul informaţional detaliat

Noţiunea de investiţii defineşte o categorie deosebit de complexă ca şi conţinut , deseori controversată în opinia a numeroşi autori.Într-o accepţiune largă, investiţiile sunt privite ca “ plasarea unor sume de bani în domeniul economic, socio-cultural, administrativ, militar etc., cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă necesară desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora.”

În acelaşi sens se înscrie şi definirea investiţiilor de către P.Massé care le consideră “ toate actele de transformare a mijloacelor financiare în bunuri concrete şi rezultatul acestor acte să fie o bună investiţie”. În acelaşi context autorul consideră investiţiile în primul rând o cheltuială actuală, certă făcută pentru a obţine efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte.

În concepţia lui P.Massé orice investiţie presupune existenţa următoarelor elemente:

- un subiect, reprezentat de o persoană fizică sau juridică care investeşte;

- un obiect, reprezentat de un lucru, unitate economică, utilajele pentru care se investeşte;

- un cost, reprezentat de efortul consumat pentru realizarea obiectului;

- efecte, reprezentate de valorile economice ce se vor obţine prin realizarea investiţiei.

Specific definiţiei dată de P.Massé investiţiilor este faptul că le consideră cheltuieli prezente, certe, efectuate pentru a obţine efecte viitoare şi că acestea din urmă trebuie privite în condiţii de risc sau incertitudine.

Într-o accepţiune restrânsă investiţiile sunt definite ca fiind totalitatea cheltuielilor care se efectuează pentru crearea sau achiziţionarea de noi mijloace fixe, inclusiv pentru înlocuirea celor scoase din uz, precum şi cheltuielile efectuate pentru modernizarea şi perfecţionarea mijloacelor fixe în funcţiune. În sens restrâns deci investiţia constituie o cheltuială legată exclusiv de capitalul fix, nou sau în funcţiune.

Din punctele de vedere enunţate mai sus se desprind în esenţă două sensuri pentru definirea investiţiilor:

a) investiţiile reprezintă o cheltuială, o resursă de tip avansat, respectiv consumată în prezent, dar care va conduce la obţinerea de efecte viitoare;

b) investiţiile reprezintă o acţiune, o lucrare sau cel mai complet un proces.

Dacă analizăm investiţiile ca proces, respectiv dacă analizăm elementele componente ale procesului decizional acesta cuprinde următoarele componente sau etape:

a) cererea de investiţii care se referă la existenţa sau apariţia unei nevoi de bunuri sau servicii pentru a cărei satisfacere este necesară o capacitate suplimentară de producţie ce poate fi asigurată prin dezvoltarea capacităţilor existente sau construirea de noi capacităţi;

b) capacitatea economică de investire se referă la existenţa resurselor materiale, financiare şi valutare ce pot fi alocate pentru investiţii;

c) decizia de investiţii: pe baza stabilirii caracterului obiectiv al cererii de investiţii şi a capacităţii economice de investire, pe baza unor criterii şi restricţii referitoare la realizarea investiţiilor , se ia decizia de investiţii. Specific deciziei de investiţii este faptul că ea este o decizie strategică, adică o decizie pe termen lung, dat fiind caracterul de durată al procesului investiţional precum şi caracterul de unicitate al deciziei, deoarece situaţia ce se creează prin aducerea la îndeplinire a deciziei respective nu mai poate fi corectată decât prin rezolvarea unei alte probleme de decizie , dar în alte condiţii decât cele iniţiale;

d) planificarea investiţiei se referă la elaborarea documentaţiei tehnico-economice , la programarea în timp a realizării investiţiei şi la corelarea cu alte planuri sau programe de activităţi;

e) alocarea resurselor cuprinde constituirea fondurilor financiare necesare şi repartizarea acestora în timp (pe etape de realizare a investiţiei);

f) realizarea obiectivului de investiţii ceea ce presupune construirea obiectivului de investiţii, achiziţionarea de mijloace fixe, montarea acestora, într-un cuvânt realizarea practică, concretă a obiectului de investiţii;

g) punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii şi atingerea parametrilor proiectaţi în decursul unei perioade de timp mai mici sau mai mare, necesară acestui proces;

h) funcţionarea obiectivului în regim proiectat o perioadă de timp în decursul căreia se obţin efectele globale şi nete (producţie, profit, etc.) pentru care s-a construit obiectivul;

i) scoaterea din funcţiune a obiectivului se face după expirarea duratei economice de funcţionare, acea durată în care se obţin efecte nete pozitive, expirarea acestei durate datorându-se uzurii fizice şi morale a utilajelor şi echipamentelor.

Din prezentarea conţinutului procesului decizional se pot deduce trei caracteristici fundamentale ale acestuia:

- una dintre caracteristici este cea de durată care rezultă din etalarea de-a lungul unui interval lung de timp a efortului şi a efectelor acestui proces;

- o altă caracteristică care este specifică de regulă obiectivelor productive, este rentabilitatea sau profitabilitatea, în sensul că orice decizie de investiţie care se ia trebuie să asigure recuperarea fondurilor investite şi obţinerea unui venit net: câştigurile viitoare ce se vor obţine vor trebui să acopere atât efortul de investiţie cât şi cel de producţie din perioada de funcţionare şi în primii ani să asigure recuperarea investiţiei şi apoi un randament al acesteia, respectiv un venit net;

- o a treia caracteristică a investiţiilor este riscul datorat faptului că procesul investiţional de lungă durată, că acest proces se desfăşoară într-un mediu economic, politic, social, tehnologic, riscul depinzând de natura investiţiei şi de mărimea acesteia.

2.1.3.2. Tipologia investiţiilor

a) După structura tehnologică a investiţiilor acestea se clasifică în :

- lucrări de construcţii-montaj , care cuprind ansamblul lucrărilor prin care se realizează construcţiile, instalaţiile, construcţiile speciale, montajul utilajelor tehnologice şi funcţionale cu întregul complex de operaţii prin care se realizează asamblarea pe şantiere a componentelor lor;

- achiziţii de utilaje, care necesită montaj (fixarea în fundaţii, postamente, etc.) sau care nu necesită montaj(mijloace de transport);

- lucrări geologice şi de foraj ;

- alte cheltuieli de investiţii, respectiv acele cheltuieli pentru cumpărarea animalelor de muncă, de producţie şi reproducţie, pentru plantaţii de vii, pomi, împăduriri, pentru achiziţia de obiecte de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, pentru plata studiilor de cercetare şi proiectare a obiectivului de investiţii, comisionul băncilor pentru operaţiunile efectuate în legătură cu investiţia.

b) După caracterul lucrărilor, investiţiile se clasifică în următoarele categorii:

- construirea de obiective noi;

- reconstrucţii;

- modernizări;

- înlocuiri sau reutilări, care se pot face cu utilaje de acelaşi nivel tehnic sau cu utilaje de nivel tehnic superior celor scoase din funcţiune;

- dezvoltări.

c) După forma de proprietate, respectiv beneficiarului obiectivului , investiţiile pot fi:

- investiţii publice;

- investiţii private;

- investiţii mixte.

d) După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în următoarele categorii:

- investiţii realizate din resurse proprii;

- investiţii realizate din resurse atrase sau împrumutate, care pot fi din interiorul ţării sau din exterior( bancă sau organism financiar internaţional);

- investiţii realizate parţial din resurse proprii şi parţial din resurse împrumutate.

e) După destinaţia obiectivelor de investiţii distingem investiţii productive şi investiţii neproductive.

f) După modul de executare a lucrărilor de investiţii distingem investiţii realizate în regie proprie, în antrepriză(de către unităţi specializate în astfel de lucrări) şi mixte.

g) După gradul de imobilizare a fondurilor, investiţiile se clasifică în următoarele categorii:

- investiţii terminate, care reprezintă lucrările de investiţii ce se vor finaliza în perioada de referinţă, indiferent când au început;

- investiţii neterminate, reprezentate de acele lucrări care încep în perioada de referinţă, dar vor continua şi după aceasta;

- investiţii în continuare, respectiv acele investiţii care au început înaintea perioadei de referinţă şi vor continua şi după aceasta.

h) În funcţie de importanţa lucrărilor pentru obiectivul de investiţii proiectat sau în funcţie de rolul funcţional, investiţiile se structurează în trei grupe:

- investiţii directe, care cuprind dotările şi lucrările care contribuie la realizarea scopului pentru care se construieşte obiectivul(clădiri, utilaje, etc.);

- investiţii colaterale, reprezentate de lucrările şi dotările legate teritorial şi funcţional de investiţia directă(căi de acces, aducţiuni cu apă, energie, centrală termică);

- investiţii conexe, respectiv acele lucrări şi dotări care apar în amonte sau în aval de investiţia directă, ca efect propagat al acesteia sau ca urmare a efectului de antrenare pe care îl generează investiţiile.

i) După natură sau obiect, investiţiile se structurează în următoarele grupe:

- investiţii corporale care sunt reprezentate de activele imobilizate şi cele circulante;

- investiţii necorporale, respectiv acele cheltuieli destinate achiziţionării de licenţe, mărci de fabrică, brevete, procedee de fabricaţie;

- investiţii financiare, care sunt investiţii de portofoliu, ele putându-se realiza prin cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni, acordarea de credite, plasamente bancare, operaţiuni valutare.

j) În funcţie de scopul sau obiectivul pentru care se investeşte, distingem următoarele categorii de investiţii:

- investiţii realizate pentru menţinerea capacităţii de producţie;

- investiţii realizate pentru creşterea capacităţii de producţie;

- investiţii realizate pentru creşterea productivităţii sau a eficienţei economice;

- investiţii realizate pentru diversificarea activităţii;

- investiţii realizate pentru conformarea cu legislaţia în vigoare;

- investiţii destinate ameliorării climatului de muncă.

k) După gradul de risc pe care îl implică realizarea unei investiţii, distingem:

- investiţii cu grad scăzut de risc( de menţinere a capacităţii /creştere a productivităţii);

- investiţii cu grad ridicat de risc(cele pentru creşterea capacităţii, cele cu capital străin);

Dacă ne referim la investiţiile străine, acestea se pot structura în două categorii, în funcţie de modul în care se stabilesc relaţiile între sursa străină care asigură resursele de investiţii şi întreprinzător sau beneficiarul proiectului:

- investiţii străine directe, sunt acele investiţii realizate în cazul în care finanţatorul străin are posibilitatea de a lua decizii şi are drept de control asupra proiectului;

- investiţii străine de portofoliu, care reprezintă un plasament financiar propriu-zis, fără posibilităţi de intervenţie în realizarea proiectului.

Trebuie făcută precizarea că o anumită formă a investiţiei se poate regăsi şi într-o altă structură, după un alt criteriu de clasificare. Astfel, în raport cu obiectivul strategic deservit, investiţiile se împart în:

- investiţii de dezvoltare, care sunt acele cheltuieli destinate creşterii volumului producţiei, lansării de noi produse pe piaţă sau diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare de activitate;

- investiţii de raţionalizare, care sunt destinate reducerii costurilor de producţie, creşterii productivităţii, diminuării riscurilor.

Structurarea investiţiilor după diferite criterii se reflectă în derularea procesului investiţional, în conducerea acestuia şi nu în ultimul rând în evaluarea eficienţei economice a investiţiilor.

2.1.3.3. Surse de finanţare a investiţiilor

Realizarea procesului investiţional presupune două componente strâns legate între ele: o componentă financiară concretizată în constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare derulării acestui proces şi o componentă fizică, care constă dintr-un ansamblu de activităţi tehnice şi tehnologice care au ca finalitate realizarea fizică a obiectivului de investiţii.

În continuare ne vom referi la latura financiară a procesului investiţional respectiv la sursele de finanţare a investiţiilor. În condiţiile economiei de piaţă caracterizată prin autonomia gestiunii resurselor de investiţii, modul de constituire a resurselor investiţionale diferă de la un investitor la altul, diversitatea surselor de finanţare făcând necesară o clasificare a acestora :

a) surse interne (autohtone) pentru finanţarea investiţiilor

Pentru o mare parte a investitorilor, sursele interne sunt preponderente dacă nu exclusive în asigurarea fondurilor necesare realizării obiectivelor de investiţii. Sursele interne de finanţare a investiţiilor sunt reprezentate de fonduri proprii ale firmei investitoare, împrumuturi bancare pe termen lung şi mijlociu, alocaţiile de la buget.

În ceea ce priveşte fondurile proprii, acestea se regăsesc în fondul de dezvoltare, care se constituie în cadrul societăţii comerciale şi al regiilor autonome şi este alimentat din profitul net destinat pentru investiţii, amortizarea destinată aceluiaşi scop, sume rezultate din vânzarea activelor fixe sau a altor materiale ce provin din dezmembrarea celor scoase din funcţiune.Profitul net rezultat după scăderea din profitul brut a impozitului pe profit este repartizat pentru dezvoltare(investiţii), precum şi pentru alte destinaţii cum ar fi dividentele acţionarilor, premii, etc.

b) Sursele externe pentru investiţii

Realizarea programelor de investiţii reclamă fonduri consistente, fapt ce face ca de foarte multe ori sursele interne să nu poată asigura fondurile necesare derulării acestor programe. În aceste situaţii se apelează la surse externe, care în esenţă reprezintă un import de capital. Atragerea resurselor din exterior sub formă de import de capital poate avea loc sub două forme: credite sau împrumuturi şi investiţii directe de capital. Creditele externe pot îmbrăca mai multe forme: credite guvernamentale sau cu garanţie guvernamentală, credite bancare şi credite acordate de instituţii financiare internaţionale.

Creditele guvernamentale au la bază o convenţie încheiată între guvernele a două ţări – una care solicită creditul şi cealaltă care îl acordă, stabilindu-se şi plafonul de garanţie a împrumuturilor. Importul pentru investiţii(achiziţii de maşini, utilaje, etc.) este realizat numai din ţara creditoare.Creditele bancare sunt asigurate de bănci din diferite ţări, pentru acestea trebuind să existe o garanţie materială, un studiu de fezabilitate foarte riguros întocmit care să asigure banca creditoare că poate să-şi recupereze ratele de credit şi dobânda la acestea.

În ceea ce priveşte organismele financiare internaţionale care acordă împrumuturi, acestea sunt numeroase, dintre ele detaşându-se Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare(Banca Mondială), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Investiţii.

2.1.3.4. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române(DEX) eficienţa sau eficacitatea este definită drept calitatea de a obţine efectul util aşteptat, iar în Dicţionarul de Economie Politică eficienţa este definită ca expresia raportului dintre efectul util sau rezultatul obţinut şi cheltuiala(efortul) făcută pentru obţinerea lui. Această ultimă definiţie duce la ideea corelării efectelor şi eforturilor şi prezintă un pronunţat caracter pragmatic.

O definiţie foarte complexă a noţiunii de eficienţă este dată de economistul P.Jica, care atribuie acesteia patru sensuri:

a) un sens foarte larg, în care eficienţa este văzută ca o însuşire a unei activităţi, acţiuni sau resurse de a asigura efecte economice pozitive în unitatea dată, însuşire exprimată printr-un raport între efecte şi cheltuieli.Ca o excepţie de la ideea de raport între efecte şi cheltuieli, se consideră că exprimă eficienţa şi raportul dintre două categorii de efecte sau două categorii de efort, dar numai atunci când se compară efectul teoretic cu cel efectiv obţinut, sau efortul posibil de depus cu cel efectiv consumat.

b) un sens larg este acela în care în cadrul raportului se include şi elemente care depăşesc sfera unităţii economice date: efecte conexe şi cheltuieli conexe.Ca şi sensul precedent şi acesta este cel al eficienţei “în sine” sau absolute, independent de orice comparaţie relativă cu alte variante sau alte rapoarte.

c) un sens restrâns, în care eficienţa cuprinde o trăsătură suplimentară faţă de primele două sensuri şi anume ca raportul efect-efort sa fie acceptabil în comparaţie cu alte rapoarte ale acţiunii respective sau ale altei acţiuni alternative sau cu un prag de eficienţă.

d) un sens foarte restrâns, în care eficienţa este complexă , având un caracter sintetic dat de echivalarea ca natură şi timp a grupelor de efecte şi cheltuieli în vederea însumării lor. Într-o asemenea accepţiune, eficienţa presupune un raport dintre efectele totale echivalate ca natură şi timp şi resursele totale echivalate ca natură şi timp.

Se observă din aceste accepţiuni ale noţiunii de eficienţă că în fond este vorba de ideea de măsurare şi comparabilitate a efectelor şi a efortului. În acelaşi timp, ea este strâns legată de procesul de folosire a resurselor în economie, iar trăsătura sa esenţială este relaţia de cauzalitate resurse-efecte.

Trebuie delimitat conceptul de eficienţă economică ca şi concept teoretic, ceea ce înseamnă calitatea unui sistem economic de a produce efecte economice utile, de măsura eficienţei economice, care se obţine prin compararea efectelor cu efortul. Într-o viziune sistemică, eficienţa economică poate fi privită sub două aspecte: ca transmitanţă şi ca stare a sistemului.

Prin transmitanţă se înţelege raportul formal dintre ieşiri şi intrări în condiţiile în care sistemul este privit ca o cutie neagră, adică cu structură şi stare necunoscute. În acest caz cunoaştem relaţiile care se stabilesc între mediu şi sistem, atât la întrare cât şi la ieşire, dar nu cunoaştem structura internă a sistemului care asigură transformarea intrărilor în ieşiri.

Fig 1.2. Eficienţa economică privită ca transmitanţă

X

Y

T

=

(1.1)

în care: T – reprezintă transmitanţa ;

Y – mărimea ieşirii ;

X - mărimea intrării ;

Măsurarea eficienţei economice ca şi transmitanţă dă o imagine sintetică a eficienţei, bazată pe cuantificarea globală a relaţiilor cu mediul. Cuantificarea în acest mod a eficienţei economice cere introducerea unor măsuri globale ale efortului şi a efectelor. În cazul procesului investiţional, dacă măsurăm efortul prin valoarea investiţiilor, iar efectul prin producţia fizică anuală, exprimarea eficienţei economice a investiţiilor ca transmitanţă poate fi pusă în evidenţă de următoarea schemă-bloc:

Fig. 1.3 Schema-bloc a procesului investiţional

I – reprezintă valoarea totală a investiţiilor ;

D – operator de diferenţiere în timp a investiţiilor ;

I(t) – valoarea investiţiilor în anul t ;

P.I – proces investiţional ;

F.F(t) – valoarea mijloacelor fixe puse în funcţiune în anul t ;

Σ – operator de integrare în timp ;

F.F – mijloace fixe totale puse în funcţiune;

P.P – proces de producţie ;

Qf(t) – producţia fizică în anul t ;

Măsurarea eficienţei ca şi transmitanţă poate fi exprimată prin raportul

I

Q

t

f

)

(

care reprezintă producţia obţinută la o unitate investită.

În figura 1.4 este prezentată o schemă-bloc mai completă, care surprinde în întregime efortul, nu numai cel din perioada de execuţie a obiectivului ci şi cel din perioada de funcţionare .

Fig.1.4 Schema-bloc a procesului investiţional

Simbolurile care apar în plus faţă de figura precedentă au următoarele semnificaţii:

Π – reprezintă un operator de multiplicare cu vectorul preţ ;

Qv(t) – volumul valoric al producţiei ;

R – operator de repartiţie ;

C’(t) – costul de producţie(exclusiv amortizarea) în anul t ;

P(t) – profitul în anul t .

Măsurarea eficienţei în acest caz sub forma transmitanţei se poate face cu ajutorul raportului

I

t

P

)

(

care reprezintă profitul anual obţinut la un leu investit, acesta fiind unul din indicatorii de bază ai eficienţei economice a investiţiilor.

Pentru un asemenea mod de exprimare a eficienţei economice, funcţionarea sistemului este descrisă de următoarea ecuaţie, numită ecuaţie de reacţie:

Y = T x X (1.2)

Un al doilea mod de definire a eficienţei economice are în vedere o abordare din interiorul sistemului, analitică, bazată pe cuantificarea elementelor specifice care exprimă nivelul calitativ al transformării intrărilor în ieşiri. Într-o asemenea viziune, eficienţa economică este o componentă a stării sistemului şi influenţează în mod direct comportamentul acestuia. Prin stare a sistemului înţelegem totalitatea proprietăţilor specifice care permit transformarea intrărilor în ieşiri. În acest caz ieşirea nu este dependentă numai de intrare ci şi de starea în care se găseşte sistemul la un moment dat.

Y1 = T(X0, S0) (1.3)

Datorită caracterului complex al sistemelor economice, intrarea X0 precum şi activitatea structurii de transformare nu rămân fără urmări asupra structurii şi proprietăţilor interne ale sistemului. Pentru a putea evidenţia aceste procese, operatorul T se descompune în doi operatori:

Φ - operator de tranziţie ;

Ψ - operator de ieşire .

Fig. 1.5 Eficienţa economică privită ca stare

Prin aplicarea intrării X0 asupra sistemului aflat la starea S0 are loc o tranziţie a acestuia către starea S1 , acest fapt fiind descris de relaţia:

S1 = Φ(X0 , S0) (1.4) care se numeşte ecuaţie de stare.

Noua stare determină nivelul ieşirilor din sistem, aceasta fiind descrisă de relaţia:

Y1 = Ψ(S1) (1.5) care se numeşte ecuaţie de ieşire.

Prin compunerea celor două ecuaţii se obţine ecuaţia de reacţie de forma:

Y1 = ΨΦ(X0 , S0) (1.6)

2.1.3.6. Forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor

Practica economică utilizează două tipuri de indicatori, după natura raportului:

a) indicatori de tipul efect supra efort, numiţi şi indicatori direcţi ;

b) indicatori de tipul efort supra efect, numiţi şi indicatori inverşi ;

Dacă vom nota cu Y efectul şi cu X efortul, utilizaţi în măsurarea eficienţei economice, atunci indicatorii direcţi vor fi de forma:

Ia = k x

X

Y

(1.7)

iar cei inverşi de forma:

Ib = k x

Y

X

(1.8)

unde k este constantă egală cu 1, 100 sau 1000.

Valoarea indicatorilor direcţi se interpretează prin volumul efectului, măsurat în forma Y, care se obţine la k unităţi de efort, măsurat în forma X şi ei au acelaşi sens de variaţie ca şi eficienţa economică. Dacă există relaţia :

Ia (t) < Ia (t+1 (1.9)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ia este mai mare la momentul t+1 faţă de momentul t. Dacă există relaţia:

IaA(t) > IaB(t) (1.10)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ia este mai mare la momentul t în sistemul A faţă de eficienţa economică din sistemul B.

Valoarea indicatorilor inverşi se interpretează ca fiind cantitatea de efort măsurat în forma X necesar pentru a obţine k unităţi de efect măsurat în forma Y şi ei au sens invers de variaţie faţă de eficienţa economică.

Dacă există relaţia:

Ib(t) < Ib (t+1) (1.11)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ib este mai mare la momentul t faţă de momentul t+1.În sfârşit, dacă există relaţia:

IbA(t) < IbB(t (1.12)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ib este mai mare la momentul t în sistemul A faţă de sistemul B.

Efortul X este o mărime pozitivă în cazul tuturor indicatorilor de eficienţă economică al cărei sens de variaţie este invers faţă de cel al eficienţei economice. Dacă efectul rămâne constant, creşterea efortului determină scăderea eficienţei economice.

Efectul Y poate sa apară în cazul indicatorilor de eficienţă economică sub două forme:

a) efect global, cu valori exclusiv pozitive;

b) efect net, cu valori pozitive, negative sau zero.

Indiferent de forma efectului, în cazul tuturor indicatorilor de eficienţă economică el are acelaşi sens de variaţie ca şi eficienţa economică. La acelaşi efort, creşterea efectului, indiferent de semnul său algebric, determină o creştere a eficienţei economice.

Ţinând seama de faptul că efortul este strict pozitiv ,deosebim două tipuri de indicatori:

a) indicatori de efect global - pozitivi pentru oricare mărime a efortului şi efectului;

b) indicatori cu efect net - pozitivi, negativi sau zero, în funcţie de semnul efectului net.

Efectul net se obţine ca o diferenţă între o expresie a efectului global şi a efortului pentru obţinerea sa. Pentru simplificare, notăm cu Y efectul global, cu X efortul utilizat ca bază de comparaţie sau pentru construcţia indicatorilor, cu Z efortul depus pentru obţinerea efectului global, rezultând efectul net Y-Z. Un indicator direct cu efect net va fi de forma:

Ic = k x

X

Z

Y

-

(1.13)

iar un indicator invers cu efect net va avea forma:

Id = k x

Z

Y

X

-

(1.14)

Combinând cele două criterii - natura raportului şi cea a efectului – rezultă patru clase de indicatori de eficienţă economică:

· indicatori de tipul efect global supra efort;

· indicatori de tipul efect net supra efort ;

· indicatori de tipul efort supra efect global;

· indicatori de tipul efort supra efect net.

Primele două clase reprezintă indicatori direcţi, iar celelalte două clase de indicatori inverşi.

2.1.4. Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate principalele concepte referitoare la managementul investiţiilor, insistându-se pe eficienţa economică a acestora ca şi criteriu esenţial în luarea deciziei de investiţie.


1) Definiţi investiţiile ca şi alocare de resurse şi ca proces investiţional.

2) Care este forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor?

2.1.6. Bibligrafie modul


2. Binţinţan, P., Managementul investiţiilor, Aplicaţie: Evaluarea proiectelor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.


4. Cistelecan, L., Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

5. Românu, I., Vasilescu,I., Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Bucureşti, 1997

Modulul 2

2.2. Evaluarea proiectelor de investiţii cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă economică a investiţiilor


Acest modul are ca scop cunoaşterea de către studenţi a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor, indicatori care se utilizează în luarea deciziei de investiţii. Dintre cele mai importante obiective urmărite prin prezentarea acestui modul, menţionăm :

· Cunoaşterea rolului indicatorilor de eficienţă economică ca şi criterii în luarea deciziei de investiţii;

· Prezentarea indicatorilor cu caracter general şi rolul lor în analiza unui proiect de investiţii;

· Evidenţierea indicatorilor de bază, de calcul şi de eficienţă economică a investiţiilor, ca fiind indicatorii cei mai importanţi în evaluarea unui proiect de investiţii;

· Cunoaşterea indicatorilor specifici de calcul şi de eficienţă economică a investiţiilor, din diferite ramuri şi domenii de activitate.


Modulul este compus din trei capitole : indicatori cu caracter general; indicatori de bază şi indicatori specifici;

Fig. 2.1 Schema logică a modulului

2.2.3. Conţinutul informaţional detaliat2.2.3.1. Indicatorii cu caracter general

Această grupare de indicatori are rolul de a forma o imagine globală asupra obiectivului de investiţii, respectiv să ofere o caracterizare generală despre obiectivul de investiţii. Orice proiect de investiţii trebuie să cuprindă în mod obligatoriu asemenea indicatori. Principalii indicatori cu caracter general sunt :

a) capacitatea obiectivului de investiţii, care în cazul obiectivelor productive este reprezentată de capacitatea de producţie, iar în cazul celor neproductive de elementele specifice de capacitatea acestora. Capacitatea de producţie exprimă cantitatea maximă de producţie care poate fi obţinută într-o anumită perioadă de timp, în condiţii normale de funcţionare, cu un anumit regim de utilizare a factorilor de producţie şi în anumite condiţii de organizare a producţiei şi a muncii. Capacitatea obiectivului de investiţii constituie un indicator de calcul a eficienţei economice a investiţiilor şi nu de eficienţă economică, el măsurând efectul potenţial realizat prin intermediul procesului investiţional.

b) numărul de salariaţi ce vor fi ocupaţi la obiectivul de investiţii, exprimă mărimea resurselor umane de care va beneficia obiectivul de investiţii după punerea în funcţiune.

c) costul producţiei reprezintă un indicator ce cuantifică efortul din perioada de funcţionare a obiectivului de investiţii, împreună cu valoarea investiţiilor formând efortul total necesar pentru edificarea şi funcţionarea unui obiectiv de investiţii. Mărimea sa este în funcţie de volumul producţiei estimate a se obţine, el cuantificând în expresie bănească consumul total de resurse necesar pentru a obţine un anumit volum al producţiei.

d) valoarea producţiei sau veniturile realizate constituie un indicator ce măsoară efectul efectiv obţinut ca urmare a unui anumit grad de utilizare a capacităţii de producţie sau obiectivului de investiţii. Această valoare a producţiei se stabileşte pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului de investiţii, pe baza unor estimări privind producţia fizică, preţurile, piaţa, etc., în funcţie de valoarea producţiei şi costurile acesteia, determinându-se alţi indicatori de calcul şi de eficienţă economică.

e) profitul, indicator deosebit de important, esenţial pentru viabilitatea unui obiectiv de investiţii şi pentru cuantificarea eficienţei economice a acestuia. Profitul măsoară efectul net obţinut în urma funcţionării obiectivului de investiţii, el obţinându-se prin scăderea din veniturile totale a costurilor de producţie.

f) productivitatea muncii reprezintă un alt indicator cu caracter general, este un indicator de eficienţă economică, şi cuantifică eficienţa cu care este utilizat principalul factor de producţie şi anume forţa de muncă.

g) consumurile specifice la principalele materii prime, materiale, energie, combustibil, constituie un indicator de eficienţă economică care măsoară consumul la principalele resurse, pentru a obţine o unitate de produs finit. Aceste consumuri se estimează pe baza unor norme de consum şi pe această cale se poate determina costul producţiei.

2.2.3.2. Indicatori de bază

Această grupă de indicatori se referă în exclusivitate la eficienţa economică a investiţiilor, altfel spus ei sunt indicatori care cuantifică efortul şi efectele generate de realizarea şi funcţionarea obiectivului de investiţii. În grupa indicatorilor de bază se găsesc deopotrivă indicatori de calcul al eficienţei economice a investiţiilor, precum şi indicatori propriu-zişi de eficienţă economică a investiţiilor.

a) valoarea investiţiilor sau volumul capitalului investit (I) reprezintă principalul indicator de calcul a eficienţei economice a investiţiilor, practice nici un indicator de eficienţă economică a investiţiilor nu poate fi construit fără a lua în calcul valoarea investiţiilor. În conţinutul indicatorului valoarea investiţiilor , se includ atât elemente care sunt de natură pur investiţională , cât şi elemente care nu sunt de această natură, dar prin extensie ele se include în efortul total, servind în ultimă instanţă la diferenţierea variantelor de investiţii.

Elementele de natură investiţională sunt investiţia directă, investiţia colaterală şi investiţia conexă, aceasta din urmă incluzându-se în funcţie de cota de servire a investiţiei directe.

Investiţiile directe sunt reprezentate de valoarea obiectelor şi a dotărilor care contribuie la realizarea scopului pentru care se construieşte obiectivul, în timp ce investiţiile colaterale constituie valoarea lucrărilor legate teritorial şi funcţional de investiţia directă(căi de acces, aducţiuni de apă, energie, centrală termică, etc.).

Investiţia conexă apare ca rezultat propagate în amonte sau în aval de investiţia directă.

Elementele incluse în efortul total de investiţii care nu sunt de natură investiţională se referă în principal la valoarea mijloacelor circulante necesare punerii în funcţiune a obiectivului, respectiv pentru funcţionarea acestuia o anumită perioadă de timp.

b) durata de execuţie a obiectivului de investiţii (d)

Acest indicator exprimă perioada de timp necesară realizării obiectivului de investiţii, respectiv perioada în care se consumă resursele investiţionale, ele transformându-se în mijloace fixe.

c) durata de funcţionare (Df ) a obiectivului de investiţii reprezintă ultima etapă din durata de viaţă a unui obiectiv de investiţii, după durata de proiectare şi cea de execuţie. Ea se derulează între momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii şi momentul scoaterii din funcţiune, în această perioadă obţinându-se efectele globale şi nete de pe urma funcţionării obiectivului investiţional.

d) investiţia specifică (Is ) reprezintă un indicator de eficienţă economică a investiţiilor şi exprimă valoarea investiţiilor ce revin pe o unitate de capacitate sau producţie, el constituind de fapt investiţia unitară. Indicatorul investiţia specifică se calculează atât pentru construcţii noi cât şi pentru modernizări sau dezvoltări, de asemenea pentru cazul când există o singură variantă sau mai multe variante de investiţie.

În cazul obiectivelor noi relaţia de calcul este :

Is =

q

I

(2.1)

unde: Is – reprezintă investiţia specifică ;

I - valoarea investiţiei ;

q – capacitatea obiectivului de investiţii.

În cazul modernizărilor, dezvoltărilor sau retehnologizării investiţia specifică se calculează conform relaţiei :

Is =

0

q

q

I

m

-

(2.2)

unde: qm – reprezintă capacitatea de producţie după modernizare(dezvoltare/retehnologizare)

q0 –capacitatea de producţie înainte de modernizare(dezvoltare/retehnologizare);

Indicatorul exprimă cât se investeşte pe o unitate fizică, spor de capacitate rezultat în urma modernizării, dezvoltării sau retehnologizării. În mod asemănător cu cazul construcţiilor noi şi în acest caz se poate raporta valoarea investiţiilor la sporul valoric de capacitate sau de producţie.

În cazul comparării mai multor variante de investiţii, investiţia specifică se poate calcula şi cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:

Is =

j

i

j

i

q

q

I

I

-

-

(2.3)

unde i şi j reprezintă două variante de investiţii. Sub această formă, indicatorul exprimă care este efortul suplimentar de investiţie în varianta i faţă de varianta j ce revine pe o unitate, spor de capacitate în varianta i faţă de varianta j. Desigur, se poate raporta sporul de investiţii şi la sporul de capacitate exprimată valoric sau la sporul de producţie exprimată valoric. Indicatorul investiţia specifică este un indicator de tipul efort supra efect global, deci un indicator invers.

e) durata de recuperare a investiţiei (D) este considerat unul din cei mai importanţi indicatori de eficienţă economică a investiţiilor, deseori utilizat ca test final in luarea deciziei de investiţii. Construcţia şi utilizarea acestui indicator are la bază următorul raţionament: dacă pentru realizarea unui obiectiv de investiţii s-a consumat un anumit volum de fonduri, iar după punerea în funcţiune a obiectivului acesta începe să producă efecte globale şi nete, pe investitor îl interesează în cât timp îşi va recupera capitalul investit din efectul net obţinut din funcţionarea obiectivului.

Indicatorul durata de recuperare a investiţiei se poate calcula în mai multe moduri, respectiv dacă este cazul obiectivelor noi sau a celor supuse modernizării sau dezvoltării sau dacă există o singură variantă sau mai multe variante de investiţii.

În cazul obiectivelor noi relaţia de calcul este următoarea:

D =

h

t

P

I

(2.4)

unde: D – reprezintă durata de recuperare;

It - efortul total de investiţii ;

Ph – profitul anual ;

În această formă, indicatorul exprimă perioada de timp în care investiţia se va recupera din profitul anual obţinut.

În cazul obiectivelor supuse modernizării sau dezvoltării, durata de recuperare a investiţiei se calculează cu ajutorul formulei:

D =

ho

hm

t

P

P

I

-

(2.5)

unde: Phm – reprezintă profitul anual obţinut după modernizare;

Ph0 – profitul anual obţinut înainte de modernizare

şi exprimă perioada de timp în decursul căreia efortul total de investiţii necesitat de lucrările de modernizare sau dezvoltare se va recupera din profitul suplimentar obţinut ca urmare a efectuării lucrărilor respective.

f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (E) reprezintă ca mod de calcul inversul duratei de recuperare a investiţiei iar ca şi conţinut exprimă profitul anual obţinut la un leu investit sau cât se recuperează sub formă de profit dintr-un leu investit în decursul unui an. În mod asemănător cu durata de recuperare şi acest indicator prezintă mai multe relaţii de calcul în funcţie de caracterul investiţiilor sau de existenţa unei singure variante sau a mai multor variante.

Pentru obiective noi relaţia de calcul va fi:

E =

t

h

I

P

(2.6)

unde: E – reprezintă coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;

Ph – profitul anual;

It – investiţia totală .

În cazul obiectivelor supuse modernizării, dezvoltării sau retehnologizării indicatorul va avea următoarea relaţie de calcul:

E =

t

h

hm

I

P

P

0

-

(2.7)

unde: Phm – reprezintă profitul după modernizare;

Ph0 – profitul înainte de modernizare.

În acest caz indicatorul exprimă sporul de profit obţinut la un leu investit în lucrări de modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

În sfârşit, în cazul comparării a două sau mai multe variante coeficientul de eficienţă economică se va calcula după relaţia:

E =

j

i

hj

hi

I

I

P

P

-

-

(2.8)

unde i şi j reprezintă două variante de investiţii şi exprimă sporul de profit obţinut în varianta i faţă de varianta j la un leu investiţie suplimentară solicitată de varianta i faţă de varianta j.

g) cheltuieli echivalente (k). Pentru realizarea şi funcţionarea unui obiectiv de investiţii se utilizează două categorii de resurse: resurse sub formă de investiţii utilizate în perioada de execuţie a obiectivului şi resurse sub formă de coturi de producţie utilizate în perioada de funcţionare a obiectivului. Evaluarea eficienţei economice a investiţiilor presupune luarea în calcul a tuturor resurselor utilizate, respectiv investiţii şi cost de producţie. Însumarea lor directă nu este posibilă deoarece investiţiile reprezintă resurse care se consumă o singură dată, iar costul de producţie se repetă anual.

În aceste condiţii este necesară echivalarea acestor resurse ca natură fapt care se reflectă în indicatorul cheltuieli echivalente sau recalculate:

K = I + Ch x Df (2.9)

unde: K – reprezintă cheltuieli echivalente;

I - volumul investiţiilor ;

Ch – costul anual al producţiei ;

Df – durata de funcţionare a obiectivului de investiţii;

Indicatorul cheltuieli echivalente constituie un indicator de volum, el măsurând efortul total necesar realizării şi funcţionării unui obiectiv de investiţii. Fiind un indicator de volum, indicatorul cheltuieli echivalente nu poate fi utilizat în comparaţia dintre variantele de investiţii care se caracterizează prin capacităţi de producţie diferite şi implicit şi prin volum diferit al investiţiilor şi costurilor anuale de producţie. În scopul asigurării comparabilităţii dintre variante şi al construirii unui indicator de eficienţă economică a investiţiilor se calculează indicatorul cheltuieli echivalente unitare sau specifice, conform relaţiei:

k =

q

D

Ch

I

f

´

+

(2.10)

unde q reprezintă capacitatea anuală de producţie.

În acest mod calculate, indicatorul exprimă efortul total ce revine pe o unitate de capacitate, fiind un indicator invers de tipul efort supra efect global.

h) randamentul economic al investiţiei (R) este considerat de foarte mulţi autori ca fiind cel mai cuprinzător indicator de eficienţă economică a investiţiilor, deoarece priveşte procesul investiţional în întregul său, din momentul începerii lucrărilor de investiţii până in momentul scoaterii din funcţiune ca urmare a expirării duratei economice de funcţionare. Indicatorul a fost propus de profesorul I.Românu, care consideră că fondurile investite trebuie să se compare nu numai cu profiturile anuale ci cu întregul volum de profit obţinut pe parcursul întregii perioade de funcţionare. În acest sens se va urmări şi derularea procesului investiţional şi a celui de funcţionare a mijloacelor fixe, reprezentată în figura următoare:

Fig. 2.2 Graficul procesului investiţional şi de funcţionare a obiectivului

Simbolurile din grafic au următoarea semnificaţie:

t0 - momentul începerii investiţiei ;

0 – momentul punerii în funcţiune ;

P – momentul atingerii parametrilor proiectaţi ;

D – momentul expirării duratei de recuperare a investiţiei ;

De – expirarea duratei economice(eficiente) de funcţionarea a obiectivului de investiţii ;

I - curba investiţiilor ;

C – curba costului de producţie ;

Q – curba producţiei ;

S1 – valoarea investiţiilor ;

S2 - profiturile obţinute in decursul duratei de recuperare (S1=S2)

S3 – profiturile obţinute după expirarea duratei de recuperare până la sfârşitul perioadei de funcţionare denumite în concepţia indicatorului profituri suplimentare.

Construirea acestui indicator s-a făcut de către autor prin analogia cu randamentul din tehnică unde acesta reprezintă raportul între putere utilă şi puterea atrasă. Admiţând că sinonimul puterii utile în cadrul procesului investiţional îl constituie profiturile suplimentare, iar cel al puterii atrase îl constituie valoarea investiţiilor, randamentul economic al investiţiilor va fi dat de relaţia:

Re =

t

s

I

P

(2.11)

unde: Re – randamentul economic al investiţiei ;

Ps – profiturile suplimentare (obţinute după recuperarea investiţiei până la sfârşitul perioadei de funcţionare)

It – volumul total al investiţiilor .

Indicatorul exprimă profiturile suplimentare obţinute la un leu investit şi este un indicator direct de tipul efect net supra efort. Înlocuind în relaţia (2.11) profiturile suplimentare cu suprafaţa S3 iar volumul investiţiilor cu suprafaţa S1 şi adăugând şi scăzând la numărător pe S2 vom putea scrie:

Re =

1

3

S

S

=

1

2

2

3

S

S

S

S

-

+

=

1

2

3

S

S

S

+

-

1

2

S

S

(2.12)

Cum S2 şi S3 însumate reprezintă profiturile totale (Pt) obţinute pe parcursul întregii perioade de funcţionare, iar S1 este egală cu S2, randamentul economic mai poate fi scris:

Re =

t

t

I

P

- 1 (2.13)

În acest mod putem spune că randamentul economic al investiţiilor exprimă profiturile totale obţinute la un leu investit după ce s-a recuperat leul investit.

i) viteza de recuperare a investiţiei (V) reprezintă un indicator de eficienţă economică a investiţiilor care rezultă din raportul dintre durata de funcţionare şi durata de recuperare:

Vr =

D

D

f

(2.14)

unde: Vr – viteza de recuperare ;

Df – durata de funcţionare a obiectivului ;

D – durata de recuperare a investiţiei.

Indicatorul exprimă de câte ori se cuprinde durata de recuperare în durata de funcţionare sau de câte ori s-ar putea recupera investiţia în decursul duratei de funcţionare. În realitate ea se recuperează o singură dată din profit în decursul duratei de recuperare şi tot o singură dată prin amortizarea inclusă in costurile de producţie in decursul duratei de funcţionare.

Se ştie că inversul duratei de recuperare a investiţiilor

D

1

reprezintă coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor E , în acest caz viteza de recuperare putând fi scrisă sub forma:

Vr = Df x E (2.15)

Se ştie că, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor exprimă profitul anual obţinut la un leu investit, deci se poate scrie:

Vr =

t

h

f

I

P

D

´

(2.16)

Produsul Df x Ph reprezintă de fapt profiturile totale (Pt), astfel că viteza de recuperare poate fi scrisă sub forma:

Vr =

t

t

I

P

(2.17)

ceea ce înseamnă că viteza de recuperare exprimă profiturile totale obţinute la un leu investit.

2.2.3.3. Indicatorii specifici unor ramuri şi sectoare de activitatei) indicatori specifici din industria ţiţeiului

O analiză complexă a eficienţei economice a investiţiilor în industria ţiţeiului presupune o evaluare a eficienţei economice pe obiective cu defalcarea pe acţiuni. Prezentăm în continuare principalii indicatori specifici de eficienţă economică a investiţiilor în industria ţiţeiului.

a) investiţia specifică a zăcământului, indicator care se calculează după modelul investiţiei specifice astfel:

Is=

a

t

q

I

(2.18)

unde: Is – investiţia specifică a zăcământului ;

It – efortul total de investiţii ;

qa – capacitatea anuală de producţie.

Având în vedere că, capacitatea de producţie diferă de la un an la altul, in calcul se ia o capacitate medie anuală rezultată din media capacităţilor pe o perioadă de circa 10 ani de exploatare a zăcământului.

b) investiţia specifică a extracţiei reprezintă un indicator asemănător investiţiei specifice, diferenţa constând în mărimile de calcul, astfel:

Ise =

n

e

q

I

(2.19)

în care: Ise –investiţia specifică a extracţiei ;

Ie - investiţiile alocate extracţiei ;

qn - producţia sondelor noi.

În efortul de investiţii alocate extracţiei se include acele investiţii necesare pentru crearea unor noi capacităţi, pentru menţinerea capacităţilor existente, precum şi cele pentru crearea de noi rezerve. În ceea ce priveşte numitorul, acesta include producţia sondelor noi, producţia realizată pentru menţinerea capacităţii de producţie extrasă la acelaşi nivel, precum şi rezervele noi descoperite şi puse în exploatare.

c) investiţia specifică pentru comparaţii cu alte ramuri

Calculul unui asemenea indicator este necesar pentru a putea face comparaţii între diferite ramuri energetice şi a asigura posibilitatea pentru investitori de a-şi îndrepta eforturile spre acele ramuri care prezintă o eficienţă economică ridicată.

Relaţia de calcul este următoarea:

Isc =

c

t

q

I

(2.20)

unde: Isc –investiţia specifică pentru comparaţia cu alte ramuri;

It – efortul total de investiţii ;

qc - producţia de ţiţei a sondelor exprimată în combustibil convenţional

d)costul unitar al producţiei

Acest indicator este considerat cel mai important indicator de evaluare a eficienţei economice deoarece reflectă condiţiile în care se desfăşoară întregul proces de producţie. Relaţia de calcul este următoarea:

c =

D

C

+

Z

C

z

(2.21)

în care : c – costul pe tona de ţiţei extras ;

C – cheltuieli anuale pe o sondă ;

D – debitul mediu pe sondă/an(debitul mediu anual) ;

Cz – costul anual al lucrărilor pentru descoperirea rezervelor ;

Z – volumul rezervelor descoperite ale unui zăcământ.

e) durata de recuperare a investiţiei

Datorită faptului că în prima parte de funcţionare a unei sonde se obţine o producţie sporită cu un volum mai redus de cheltuieli de exploatare, ceea ce determină şi un profit mai mare, in primi 2-3 ani se recuperează circa 70% din valoarea investiţiilor. După trecerea acestei perioade, datorită scăderii profitului, viteza de recuperare a investiţiilor scade. Pentru a determina durata de recuperare se pleacă de la conţinutul indicatorului durata de recuperare şi se pune condiţia ca efortul de investiţii să fie egalat de profiturile obţinute într-o anumită perioadă de timp care reprezintă durata de recuperare a investiţiilor.

f) factorul de asigurare

Acest factor exprimă perioada de timp în decursul căreia economia naţională este asigurată cu ţiţei din producţia internă în condiţiile date ale producţiei şi rezerve cunoscute. Relaţia de calcul este următoarea:

f =

a

q

Z

(2.22)

în care : f – factorul de asigurare

Z – rezervele totale descoperite

qa – producţia anuală a sondelor

ii) indicatori specifici din industria construcţiilor

În proiectarea construcţiilor se foloseşte un sistem de indicatori de calcul şi de eficienţă economică dintre care vom prezenta în continuare pe cei mai importanţi:

a) suprafaţa ocupată de întregul obiectiv de investiţii reprezintă suprafaţa totală pe care se va amplasa obiectivul de investiţii.

b) suprafaţa clădită cuprinde aria terenului care este ocupată de construcţii, măsurată în perimetrul exterior al zidurilor înconjurătoare determinată la nivelul solului.

c) suprafaţa construită desfăşurată este constituită din suma suprafeţelor construite ale secţiunilor orizontale, începând de la nivelul subsolurilor parterului şi până la ultimul etaj şi măsurate în conturul exterior al zidurilor înconjurătoare.

d) suprafaţa utilă este constituită din suma suprafeţelor secţiunilor orizontale ale tuturor încăperilor măsurate după dimensiunile interioare.

e) gradul de ocupare a terenului ca indicator exprimă ponderea pe care o deţine suprafaţa clădită în suprafaţa totală ocupată de obiectivul economic:

Got =

t

cl

A

A

x 100 (2.23)

unde: Got - gradul de ocupare a terenului ;

Acl - suprafaţa clădită ;

At – suprafaţa ocupată de întregul obiectiv.

f) gradul de utilizare a suprafeţei clădite reprezintă un raport între suprafaţa construită desfăşurată şi suprafaţa clădită şi exprimă numărul de metri suprafaţă desfăşurată ce revin la 100 metri suprafaţă clădită:

Guscl =

cl

d

A

A

x 100 (2.24)

unde : Guscl – gradul de utilizare a suprafeţei clădite ;

Ad – suprafaţa construită desfăşurată;

Acl – suprafaţa clădită.

g) densitatea construcţiilor exprimă suprafaţa clădită desfăşurată ce revine la 1000 metri pătraţi de suprafaţă a terenului şi se calculează după relaţia:

Gd =

t

d

A

A

x 100 (2.25)

unde : Gd – densitatea construcţiilor ;

Ad – suprafaţa construită desfăşurată ;

At – suprafaţa ocupată de întregul obiectiv

h) gradul de utilizare a suprafeţei construite desfăşurate măsoară raportul suprafeţei utile faţă de suprafaţa desfăşurată şi se calculează conform relaţiei:

Gusd =

d

u

A

A

x 100 (2.26)

unde: Gusd – gradul de utilizare a suprafeţei construite desfăşurate;

Au – suprafaţa utilă ;

Ad - suprafaţa construită desfăşurată.

2.2.4. Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentaţi indicatorii cu caracter static(nu iau în considerare influenţa factorului timp asupra eficienţei economice a investiţiilor), care servesc la analiza şi evaluarea proiectelor de investiţii.


1) Care este rolul indicatorilor cu caracter general?

2) Care sunt indicatorii de calcul şi care sunt cei de eficienţă, din gama celor de bază?

3) Care este ordinea de importanţă a indicatorilor de bază, în luarea deciziei de investiţii?




3. Românu, I., Vasilescu, I., Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

4. Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.

Modulul 3

2.3. Analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor


Scopul acestui modul este de a analiza influenţa pe care timpul o are asupra procesului investiţional, respectiv de a prezenta tehnica actualizării şi indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor care se bazează pe actualizare. Obiectivele urmărite sunt următoarele:

· Prezentarea bazelor teoretice ale analizei dinamice a eficienţei economice a investiţiilor;

· prezentarea tehnicii actualizării şi a procedeelor de actualizare a valorilor;

· prezentarea principalilor indicatori dinamici de eficienţă economică a investiţiilor;

· analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii.


Modulul prezintă în mod logic bazele teoretice ale influenţei timpului asupra eficienţei economice a investiţiilor, apoi conţinutul şi procedeele actualizării, principalii indicatori dinamici şi în final metodologia de analiză economică şi financiară a proiectelor de investiţii.

Fig. 3.1 Schema logică a modulului

2.3.3. Conţinutul informaţional detaliat 2.3.3.1. Bazele teoretice ale analizei dinamice a eficienţei economice a investiţiilor

Procesul investiţional se caracterizează printr-o repartizare substanţial diferită in timp a efortului şi a efectului. Efortul se compune din efort de investiţii, caracterizat printr-un volum mare de fonduri consumate într-o perioadă de timp relativ scurtă şi recuperat prin intermediul amortizării într-un interval lung de timp, aproximativ egal cu durata de funcţionare si efort de producţie depus şi recuperat în decursul duratei de funcţionare. Efectele economice sunt eşalonate într-un interval relativ lung de timp care urmează după perioada de execuţie şi sunt reprezentate de valoarea producţiei destinată vânzării.

Timpul ca o componentă unanim recunoscută a calculelor de eficienţă economică a investiţiilor acţionează pe întreaga perioadă de edificare şi de funcţionare a obiectivului de investiţii, dar în mod diferit. Datorită acţiunii sale diferenţiate în cele două perioade – de execuţie şi de funcţionare – rezultă şi metode diferite de cuantificare a influenţei sale.

În perioada de execuţie timpul acţionează sub forma imobilizării resurselor de investiţii, fondurile investite fiind sustrase din circuitul productiv fără ca acestea să producă efecte economice efective.

În decursul duratei de funcţionare a obiectivului de investiţii influenţa timpului este de altă natură, in sensul că în această perioadă se obţin efectele globale şi nete. Cuantificarea influenţei factorului timp în această perioadă pleacă de la ideea că timpul reprezintă pe de o parte o resursă economică, iar pe de altă parte un factor de influenţă asupra proceselor economice.

Timpul constituie o resursă economică deoarece economisirea lui la un anumit nivel al productivităţii muncii, determină un spor de efecte(globale sau nete) în timp ce irosirea lui determină o pierdere de efecte. În aceste condiţii presupune aceleaşi reguli de utilizare ca orice resursă economică.Timpul reprezintă totodată un factor de influenţă asupra proceselor şi fenomenelor economice prin efectele pe care le antrenează scurgerea sa sau alte fenomene amplificate de timp, iar procesul care implică o multiplicare a efectelor economice sau din contră o devalorizare a lor este progresul tehnico-ştiinţific.

2.3.3.2. Tehnica actualizării - conţinut, procedee de actualizare, momente de referinţă în efectuarea actualizării

Operaţiunea prin intermediul căreia o anumită valoare, indiferent de natura acesteia, respectiv că este un venit sau o cheltuială, dintr-un an de desfăşurare a unei activităţi se recalculează în unităţile monetare ale unui moment de referinţă zero , poartă denumirea de actualizare.

Baza actualizării o constituie rata anuală de fructificare a unei unităţi monetare, rată pe care o vom simboliza cu „ a ” şi care poartă denumirea de rată de actualizare.

În funcţie de modul în care valorile sunt etalate pe axa timpului şi de sensul în care acestea sunt duse sau aduse într-o anumită direcţie, în funcţie de momentul de referinţă ales pentru actualizare, se pot surprinde două sensuri sau direcţii în care se face actualizarea, rezultând două procedee de actualizare.

Primul sens surprinde direcţia înspre viitor, aşa cum se va observa în figura următoare:

Fig. 3.2 Reprezentarea sensului actualizării înspre viitor

Considerând o sumă disponibilă S la momentul t0 , după un an aceasta devine S1 = S x (1+a) , iar după n ani suma S devine :

Sn = S x (1+a)n (3.1)

Expresia (1+a)n se numeşte factor de acumulare sau factor de compunere şi semnifică ce devine o sumă în timp, atunci când aceasta creşte cu un anumit procent de dobândă pe an, iar procesul de actualizare astfel utilizat poartă denumirea de actualizare prin compunere. Acest procedeu se utilizează ori de câte ori momentul de referinţă ales pentru actualizare succede în timp altor momente sau etape in care s-au derulat fluxuri de valori.

Al doilea sens surprinde direcţia dinspre viitor , respectiv din viitor în prezent sau din prezent in trecut, aşa cum se prezintă in figura 3.3.

Fig. 3.3. Reprezentarea sensului de actualizare dinspre viitor

În acest caz se cunoaşte valoarea unei sume S disponibile sau plătibile peste n ani şi dorim să aflăm care este valoarea sa prezentă. Raţionamentul este următorul: dacă o unitate monetară disponibilă în prezent va reprezenta peste n ani în condiţiile unei rate de actualizare a, (1+a)n atunci o unitate monetară disponibilă peste n ani va reprezenta în prezent acea sumă X care, multiplicată cu factorul (1+a)n ne va da unitatea:

X x (1+a)n = 1 (3.2)

De aici rezultă că valoarea prezentă a unităţii disponibile peste n ani va fi dată de relaţia: X =

n

a

)

1

(

1

+

(3.3)

Expresia

n

a

)

1

(

1

+

poartă denumirea de factor de discontare, iar procedeul de actualizare astfel utilizat poartă denumirea de actualizare prin discontare. Acest procedeu se utilizează atunci când momentul de referinţă ales pentru actualizare precede în timp altor momente sau etape în care se derulează fluxul de valori.

Revenind la procedeul de actualizare prin compunere şi considerând că avem n valori disponibile S0 , S1 , ... , Sn-1 , dorim să aflăm care este valoarea sumei totale actualizate.

Fig. 3.4 Reprezentarea actualizării prin compunere

Înainte de a face demonstraţia trebuie să precizăm că orice valoare, indiferent de natura sa(venit sau cheltuială) se consideră înregistrată la sfârşitul anului în care ea s-a derulat.În aceste condiţii suma totală actualizată va fi :

STA = S0(1+a)0 + S1(1+a) +S2(1+a)2 + ... + Sn-1(1+a)n-1 (3.4)

Dacă S0 = S1 = S2=...= Sn-1 = Sk , unde Sk este valoarea anuală considerată constantă, vom putea scrie:

STA = Sk [1+ (1+a)+(1+a)2+...+(1+a)n-1] (3.5)

Expresia 1+(1+a)+(1+a)2+...+(1+a)n-1 o vom nota cu S şi ea reprezintă suma unei progresii geometrice cu raţia (1+a).

S = 1+(1+a)+(1+a)2+...+(1+a)n-1 (3.6)

Înmulţind pe S cu propria-i raţie, vom obţine:

S x (1+a) = (1+a) +(1+a)2 +(1+a)3 +...+ (1+a)n (3.7)

Scădem din expresia lui S x (1+a) pe cea a lui S şi vom obţine:

S x (1+a) – S = (1+a)n -1 (3.8)

sau efectuând calculele în continuare :

S =

a

a

n

1

)

1

(

-

+

(3.9)

şi înlocuind în expresia (3.5) vom putea scrie:

STA = Sk x

a

a

n

1

)

1

(

-

+

(3.10)

Expresia

a

a

n

1

)

1

(

-

+

poartă denumirea de factor de compunere pentru o unitate pe an sau factorul de compunere multiplă, şi exprimă creşterea unor depuneri anuale, egale cu unitatea, pe n ani.

În cazul în care dispunem de acelaşi şir de valori dar momentul de referinţă precede etapa în care se derulează acest flux de valori şi deci vom utiliza actualizarea prin discontare, reprezentarea grafică va fi următoarea:

Fig. 3.5 Reprezentarea actualizării prin discontare

Suma totală actualizată va fi dată de expresia:

STA = S1

)

1

(

1

a

+

+ S2

2

)

1

(

1

a

+

+ S3

3

)

1

(

1

a

+

+...+ Sn

n

a

)

1

(

1

+

(3.11)

Dacă S1 = S2=S3 =...= Sn = Sk , unde vom putea scrie:

STA = Sk [

)

1

(

1

a

+

+

2

)

1

(

1

a

+

+

3

)

1

(

1

a

+

+...+

n

a

)

1

(

1

+

] (3.12)

Expresia din paranteză reprezintă suma unei progresii geometrice cu raţia

)

1

(

1

a

+

şi vom nota cu S:

S =

)

1

(

1

a

+

+

2

)

1

(

1

a

+

+

3

)

1

(

1

a

+

+...+

n

a

)

1

(

1

+

(3.13)

Înmulţind pe S cu propria-i raţie, vom obţine:

)

1

(

a

S

+

=

2

)

1

(

1

a

+

+

3

)

1

(

1

a

+

+

4

)

1

(

1

a

+

+...+

1

)

1

(

1

+

+

n

a

(3.14)

Scădem din expresia lui S pe

)

1

(

a

S

+

şi vom obţine:

S -

)

1

(

a

S

+

=

)

1

(

1

a

+

-

1

)

1

(

1

+

+

n

a

(3.15)

Vom înmulţi toată expresia cu (1+a) şi obţinem :

S x (1+a) -

)

1

(

)

1

(

a

a

S

+

+

´

=

)

1

(

)

1

(

a

a

+

+

-

1

)

1

(

)

1

(

+

+

+

n

a

a

(3.16)

Simplificând , vom putea scrie :

S x (1+a) – S = 1 -

n

a

)

1

(

1

+

(3.17)

De aici vom deduce expresia lui S, care va fi de forma:

S =

n

n

a

a

a

)

1

(

1

)

1

(

+

´

-

+

(3.18)

iar suma totală actualizată va avea valoarea:

STA = Sk

n

n

a

a

a

)

1

(

1

)

1

(

+

´

-

+

(3.19)

Expresia

n

n

a

a

a

)

1

(

1

)

1

(

+

´

-

+

poartă denumirea de factor de discontare multiplă sau valoarea prezentă a factorului de anuitate şi exprimă cât reprezintă în prezent o plată sau o încasare anuală egală cu unitatea pe timp de n ani viitori. Regăsită în tabelele de actualizare, această expresie serveşte la determinarea sumei totale actualizate a unei valori constante pe un număr de n ani viitori.

În ceea ce priveşte momentele de referinţă la care se poate efectua actualizarea, acestea pot fi numeroase ţinând cont de principalele etape din durata de viaţă a unui proiect, dar toate se încadrează în această durată.

Principalele momente de referinţă la care se poate efectua actualizarea sunt:

· momentul luării deciziei (Mld) ;

· momentul începerii construcţiei (Mic) ;

· momentul punerii în funcţiune (Mpf) ;

· momentul scoaterii din funcţiune (Msf) ;

Între cele patru momente se întind anumite etape sau durate şi anume: între momentul luării deciziei şi cel al începerii construcţiei există durata de proiectare (c) ; între momentul începerii construcţiei şi cel al punerii in funcţiune există durata de execuţie (d); între momentul punerii în funcţiune şi cel al scoaterii din funcţiune avem durata de funcţionare (Df).Reprezentarea grafică a principalelor momente de referinţă şi a duratelor dintre ele este reprezentată în figura 3.6.

Fig. 3.6 Principalele momente de referinţă în efectuarea actualizării

Suprafeţele notate cu Ph ,Ih ,Ch reprezintă fluxurile de valori care au loc în diferite etape sau durată. Momentele de referinţă alese pentru actualizare determină mărimi diferite ale valorilor actualizate în funcţie de procedeul utilizat pentru actualizare, dar indicatorii de eficienţă economică ai investiţiilor rezultaţi din compararea a două mărimi actualizate au aceeaşi mărime indiferent de momentul de referinţă ales. Ceea ce este important este faptul că toate valorile sunt recalculate în unităţile aceluiaşi moment de referinţă, adică sunt făcute comparabile.

2.3.3.3. Indicatori dinamici de calcul ai eficienţei economice a investiţiilor

a) randamentul economic al investiţiilor şi durata de recuperare a investiţiilor în formă dinamică

Randamentul economic al investiţiilor în formă statică se calculează cu ajutorul relaţiilor:

Re =

t

n

I

P

(3.20)

sau Re =

t

t

I

P

(3.21)

unde: Re – randamentul economic al investiţiilor ;

Pn - profiturile nete ;

It – investiţiile totale ;

Pt - profiturile totale.

În formă dinamică, pentru calculul indicatorului randamentul economic al investiţiilor se utilizează aceeaşi relaţie de calcul ca şi în cazul static, cu deosebire că în locul mărimilor statice se introduc cele dinamice. De regulă se utilizează relaţia (3.23), astfel că randamentul economic al investiţiilor în formă dinamică se determină prin relaţia:

Rea =

ITA

PTA

-1 (3.22)

unde: Rea – randamentul economic actualizat ;

PTA –profiturile totale actualizate ;

ITA – investiţiile totale actualizate.

În ceea ce priveşte durata de recuperare în formă statică, ea se calculează raportând investiţia totală (It) la profitul anual (Ph) :

D =

h

t

P

I

(3.23)

În formă dinamică în schimb, nu se mai poate utiliza aceeaşi relaţie de calcul, chiar dacă în locul mărimilor statice se introduc mărimile dinamice. Aceasta deoarece dacă în locul investiţiei totale s-ar putea introduce investiţia totală actualizată, în ceea ce priveşte profitul anual, valoarea actualizată a acestuia variază în fiecare an, fapt ce face imposibilă raportarea investiţiilor totale actualizate la un profit anual actualizat.

Pentru calculul duratei de recuperare în formă dinamică se pleacă de la conţinutul indicatorului durata de recuperare, el exprimând perioada de timp in care investiţia se recuperează din profit, respectiv acea perioadă în care investiţia efectuată este egalată de profit. În acest mod punem condiţia ca investiţia totală actualizată să fie egalată de profitul actualizat obţinut într-o anumită perioadă de timp, perioadă care reprezintă durata de recuperare în formă dinamică:

ITA =PAD’ (3.24)

în care: ITA – investiţiile totale actualizate ;

PAD’ – profiturile actualizate obţinute într-o perioadă de timp D’ , care constituie durata de recuperare în formă dinamic�

beyondreamz.files.wordpress.com · Web viewUn model de determinare a duratei optime de funcţionare...

Documents

Transcript of beyondreamz.files.wordpress.com · Web viewUn model de determinare a duratei optime de funcţionare...