- 178 -

ALEXANDRU D. ALBU

V L A S

… prin furcile caudine

Pleşeşti 2003

CAPITOLUL 1: COPILĂRIE ÎNTRERUPTĂ

- Uşurel Vlas, tăticule, uite acolo la părul trăsnit ne oprim şi te odihneşti.

- N-am obosit tatule, numai că suflu cam greu.

- Nu eşti obişnuit. Puţin azi, ceva mai mult mâine, şi tot aşa poimâine şi să vezi cum ai să zburzi peste câtva timp. Şi Costan, sau după numele lui lung cunoscut de săteni – Costan al Ruxandrei a lui Pantazică a lui Banu lui Mineu, se uită cu ochii umeziţi de duioşie şi dragoste părintească la odrasla lui firavă, de culoarea plantei crescute la umbră deasă.

Cu doi ani şi ceva în urmă, Vlas, care se părea că va creşte un băiat robust, căzuse deodată la pat, fără putere, cu dureri acute în mădulare, cu respiraţia repezită, fără poftă de mâncare. Unii au spus că i s-ar trage din răceală, alţii – din sperietură, iar doctorii – şi câţi doctori n-a consultat Costan pentru însănătoşirea băiatului – au prescris reţete şi au aplicat tratamente mai întâi de pneumonie, apoi de reumatism, în cele din urmă de viermi intestinali – dar toate fără rezultat. Vlas bolea, cu obrajii supţi, slăbit, cu mâinile şi picioarele lungi, subţiri şi fără vlagă, cu minunaţii lui ochi verzi adumbriţi în continuă nelinişte şi căutare. Uneori, când se simţea mai bine, se ridica şi-şi lipea fruntea de geam privind pe uliţă. Părul castaniu, bogat şi aspru, cu uşoare onduleuri, se lipea de sticla rece din cauza sudorii care-l trecea după câtva timp. Era un semn de oboseală şi mama îl ducea binişor în pat. Lacrimi subţiri apăreau în ochii lui Vlas dar nu putea plânge. Ar fi vrut să se zbenguie pe săniuş cu copiii, sau să mâne oile pe poieni, să se întreacă în joacă cu câinii prietenoşi ai curţii. Medicamente, injecţii după injecţii făcute de neica Pavel, agent sanitar, frate cu mama, toate în zadar.

Vlas bolea. Iacă, era în al doilea an de boală, ar fi trebuit să intre încă din toamnă la şcoală, iar către sfârşitul iernii el era încă în pat. Copiii din vecini, de aceeaşi vârstă cu el, i-au adus un abecedar. Mama i-a lămurit primele litere, primele cuvinte. În două luni Vlas a terminat abecedarul, a trecut la lectura cărţii de vise, apoi a citit câteva cărţi de poveşti, pe „Păcală şi Tândală” şi altele.

Toate până într-o zi, până într-o zi când Moşica, moaşa satului al cărei nume adevărat nimeni nu-l mai ştia pentru că toţi se obişnuiseră cu acest diminutiv, bătu la uşa cumetrei Stanca, mama lui Vlas. Amarnic s-a mâniat bătrânica la vederea „pruncului”, cum îi spunea ea întotdeauna celui pe care îl moşea, chiar dacă avea mustaţa în furculiţă. Ascultă tăcută explicaţia cumetrei Stanca, care, înlăcrimată, îi dădea detalii despre toate cele încercate pentru vindecarea copilului. Deodată Moşica se ridică, intră în camera bolnavului. Strâmbă din nas. Merse glonţ la fereastră şi o deschise cu o smucitură puternică, mai s-o spargă. De afară năvăli în odaie, aer răcoros şi proaspăt, de început de martie.

· Dar băi fierbinţi şi abureală cu floare de fân uscat îi făcurăţi?

· Nu Moşico, asta n-am făcut-o, răspunse Stanca, cu o undă de regret

în glas, pentru neaplicarea acestui tratament vechi de când e lumea.

- Apoi o să-i facem numaidecât, hotărî Moşica. Haide, apă la foc. În cazanul cel mare; pune-l în velinţă. Unde-i stogul? Eu mă duc să aleg fânul, treaba asta are dichisul ei. În timp ce Stanca, ajutată de Rădiţa, orfană voinică şi cam toantă pe care o creşteau, dar vrednică şi devotată cum nu se mai află, au încălzit cazanul cu patru găleţi de apă, Moşica a ales fânul.

- Iată, acesta-i fân pentru prima baie, spuse Moşica desfăcând ţolul cu care adusese fânul. Numai lujer de floarea ţigăncii şi de trifoi sălbatic. Trebuie să-i facem douăsprezece băi, la fiecare două zile câte una şi fiecare baie cu fânul ei: ghizdei, sunătoare, iarbă tăioasă, nalbă, rostopască şi celelalte. Încălziţi bine camera în care o să-i fac baia şi răciţi-o bine pe cea în care va sta după baie.

- Moşico, nu se poate, îmi omori copilul. Cum o să treacă în cameră rece după baie fierbinte? Se alarmă Stanca, frângându-şi mâinile.

- Fetico dragă, această primă baie este de încercare. Dacă o avea zile – trăieşte, dacă o fi să moară va muri, numai că şi într-un caz şi în altul noi grăbim soarta. Tu fă ce spun eu, pentru că după semnele mele vom avea o încheiere fericită.

Pierită de spaimă, dar dominată de autoritatea cumetrei, Stanca îi urmă sfaturile, îngânând rugăciuni şi ştergându-şi ochii într-ascuns. Copaia făcută dintr-un plop uriaş fu scoasă din cramă, spălată, parfumată cu frunze de lămâiţă şi pusă pe căpătâie solide ca să nu se mişte din loc. Apa deosebită este de două ori turnată peste floarea de fân, pusă în pânză de sac, până ce capătă o culoare verzuie şi după ce Moşica îi încearcă cu cotul, de câteva ori, temperatura, se adresă Stancăi:

- Aducem aici copilul, iar tu pleci şi mă laşi cu el. Vlas veni sprijinit ce mama lui, care îl împinse uşurel spre Moşica, vroind a spune: ţi-l încredinţez, ai grijă ce faci, nu mă omorâ. Ce a făcut Moşica n-a ştiut nimeni din casă şi nimeni n-a ştiut vreodată, pentru că ea îşi păstrează cu sfinţenie taina priceperii sale. După o jumătate bună de ceas, ea o strigă pe Stanca, care stătea îngenunchiată la icoane în camera vecină:

- Adu-mi un cearşaf curat. Îl înfăşurară pe Vlas, îl duseră în camera răcorită şi-n patul primenit.

- Foc bun la sobă şi închideţi geamul, adăugă Moşica; eu vin la voi peste vreo două ceasuri.

- Nu pleca Moşico, nu mă lăsa singură, mi-e teamă, spuse şoptit Stanca.

- Nu pot, am treburi, iar teamă n-are de ce să-ţi fie.

Moşica plecă. Stanca privea din când în când prin ferestruica de la uşă şi vedea plapoma cum se ridică şi coboară în ritmul uniform al respiraţiei. „Doamne, ajută-ne Doamne să-l salvăm”, murmura ea din ce în ce mai agitată. La un moment dat se trânti poarta. Costan, cu puşca pe umăr, se întorcea din pădure. Mersese cu paşi grăbiţi, ceva parcă îl chema acasă. A trecut pe la ajutorul său de pădurar şi l-a trimis să mai facă vreo câteva ocoluri şi el s-a întors. Când intră în casă, Stanca s-a lipit strâns de el, plângând încetişor.

- Ce-i, ce s-a întâmplat? Întreabă Costan cu blândeţe, liniştit, deşi sudori reci i se scurgeau pe spate văzându-şi soţia plângând.

- Ştii, Moşica l-a îmbăiat pe Vlas în floare de fân, spuse Stanca. Şi-i explică pe larg toată tărăşenia. Costan se încruntă, se repezi spre uşa care da în camera lui Vlas, dar se opri şi privi mai întâi prin ferestruică. Vlas dormea, dormea adânc, liniştit, cum nu dormise de doi ani. După un timp, veni şi Moşica. Toţi trei intrară în camera lui Vlas. Priviră. Copilul dormea cu broboane de transpiraţie cât floarea de mărgăritar pe faţă. Paloarea mată a chipului său bătea uşor, dar foarte uşor, aproape imperceptibil, în roz.

- Îl mai lăsăm un ceas, decise Moşica şi toţi trei se retraseră pe nesimţite. După care ea adăugă: pregăteşte un cearşaf uscat, alte aşternuturi, cămaşă şi ceva de mâncare, o zeamă caldă de pasăre, o ţâră de brânză şi ce-i mai crede tu. Costan reteză gâtul la un cocoş, Rădiţa puse ceaunul pe plita înroşită. Şi după un ceas şi ceva când totul era gata, intrară din nou în camera lui Vlas. Broboanele de transpiraţie se transformaseră în şiroaie ce se prelingeau pe pernă. La zgomotul făcut, Vlas deschise ochii, ochi calmi, blânzi şi expresivi, ochii albaştri-verzui, ai mamei sale.

- Ai venit tatule? Întrebă el, întâlnind cu privirea statura masivă a lui taică-său. Nu aşteptă însă răspunsul, ci se adresă mamei: mi-e foame măicuţă.

- Apăi asta-i boală cu leac Vlas, răspunse Moşica. Foamea avem noi cu ce s-o tămăduim, numai că mai întâi trebuie să te schimbi că eşti cam ud de năduşeală şi după asta ai să tot mănânci. Şi operaţia începu. „Împachetat” în cămaşă lungă, curată şi uscată, Vlas fu ajutat să treacă în camera de alături, la masă. În acest timp odaia lui fu încă o dată aerisită, patul primenit, focul înviorat. Vlas mâncă o farfurie de zeamă de pasăre, supse îndelung un os, mestecă puţină brânză, ceru apă rece, după care se simţi obosit şi ceru să se culce. După ce-l văzu culcat, Moşica îşi luă rămas bun.

- Trec pe la voi poimâine, acum mă duc. Iacă se lasă seara şi mai am şi alte treburi.

Vlas dormi unsprezece ceasuri fără întrerupere, iar când s-a trezit a rugat-o pe Rădiţa să-i dea o cană de lapte cald. La prânz iar a poftit zeamă, iar după masă nu s-a mai culcat, a făcut câţiva paşi prin cameră, a privit în uliţă şi după luni şi luni de suferinţă, faţa i s-a destins într-un zâmbet privind la bătaia cu zăpadă moale între copiii satului. Erau ultimele pete răzleţe de zăpadă din acea primăvară timpurie a anului 1929.

Moşica i-a aplicat tratamentul, cu schimbări în ceea ce priveşte floarea de fân, iar de la baia a şasea cu o modificare şi în sistemul de încălzire a apei. Ea l-a pus pe Costan să-i aducă o căruţă de bolovani, aleşi de ea de la poalele unei stânci roasă de vremi. Erau bolovani roşietici la culoare, aspri la pipăit, sfărâmicioşi. Moşica încălzea în jeratic câţiva bolovani şi-i punea în apă până o aducea în stare de fierbere, apoi strecura apa, îşi punea floarea de fân care urma la rând şi făcea îmbăierea. De la o baie la alta, Vlas devenea alt copil. Vremea încălzindu-se el a cerut să fie scos pe prispa casei. Înfăşurat în scoarţe de lână stătea ore în şir privind, respirând aerul cu miros de pământ reavăn, bucurându-se de orice mişcare pe care o vedea în jurul lui. Pofta de mâncare îi sporea de la o zi la alta. După ce s-au sfârşit băile Moşica i-a prescris un regim de hrană din care nu lipseau smântâna, mierea de albine, carnea de pasăre, ficat în sânge la grătar, un piculeţ de vin roşu.

Vlas a dorit să meargă în curte. Sprijinit de Rădiţa şi sub privirile pline de grijă şi speranţă ale mamei sale, a făcut distanţa de la poartă la grajd, o dată şi apoi încă o dată. A doua zi a ieşit pe furiş din casă şi a făcut această distanţă singur, fără ajutor. Apoi zi de zi, a sporit numărul turelor.

Sfârşit de aprilie. Moşica urcă dealul spre casa lui Costan. Vlas o zăreşte la poartă. Vine şi-i deschide. Se uită lung unul la altul. Apoi Moşica şi-l apropie de piept. Simţăminte calde, de profundă dragoste omenească îi copleşesc pe amândoi.

- Măi copilule măi, pe tine eu te-am moşit a doua oară, să-ţi fie cu noroc. Ai să fii flăcău zdravăn nu glumă. Ai oase lungi, umeri largi şi chip frumos. Să-mi trăieşti. Se aplecă Moşica şi-l sărută duios pe frunte şi pe ochi.

- Sărut mâna Moşică, spuse cu respect şi recunoştinţă Vlas, sărutând emoţionat mâna bătrânei. O conduse în casă, îi oferi scaun şi se aşeză pe blana de oaie de lângă pat la picioarele ei. Aşa îi găsi Stanca atunci când se întoarse de la treburi, din ogradă. Pentru ai casei, Moşica devenise un membru al familiei. Costan ştia de pe acum că o va îngriji cât va trăi ea, că-i va duce la moară, îi va asigura lemne de foc, de ale mâncării şi tot ce trebuie, că o va lua în casă la el, de va vroi ea, la bătrâneţe.

După câteva zile îi întâlnim pe tată şi fiu, urcând cu băgare de seamă dealul Ciungălăului.

- Iată că am ajuns la părul trăsnit, spuse tatăl. Şi adăugă: hai să ne aşezăm, eu am obosit.

Se aşezară pe sumanul lui. Un timp au stat tăcuţi admirând foşnetul pomilor şi al ierbii, zumzetul albinelor care adunau mierea de luna mai, privind la culmile împădurite ale dealurilor înalte din zare. La un moment dat, Vlas întreabă:

- Tatule, ce deal este acela înalt, cel mai înalt, care se vede în faţă, cam în stânga noastră?

- Acela-i dealul Măgura, Vlas fiule şi este într-adevăr cel mai înalt deal de pe la noi.

- Dar pădurea de la poalele lui cum se numeşte?

- Pădurii i se spune Româneşti. Numele ei nu-i prea vechi. În războiul trecut aici s-au aflat pe poziţie, opunând rezistenţă nemţilor, trupele româneşti şi de atunci aşa i-a rămas numele pădurii.

Şi tot întrebând Vlas află că în stânga Măgurii se afla pădurea Băluşca, înaltă şi maiestuoasă, cu arbori seculari: stejari, fagi, carpeni, ulmi. În dreapta pădurea Coada Iepii, denumită astfel pentru că merge ca o fâşie îngustă până spre câmpie, la Podul Bulgarului. În această pădure regele Carol întâi adusese fazani, sitari, porci mistreţi, vulpi etc, vroind să o transforme într-un parc de vânătoare. Ba adusese şi nişte secui să o păzească, care nu ştiau româneşte şi nu se puteau înţelege cu localnicii ca să le acorde niscaiva înlesniri la pădure. Vlas mai află că în spatele lor, de partea cealaltă a satului, se află o altă pădure, Deduleasca, care se întinde până la câmpie.

- Tatule, dar dincolo de aceste păduri ce este?

- Dincolo de pădurile pe care le vezi sunt nişte ochiuri de poiană şi alte păduri şi mai întinse: Plainosul, Cetăţuia, Baba şi altele. Vezi tu, satul nostru este aşezat ca într-o groapă, împrejmuit de dealuri mari împădurite. Este adăpostit în vreme de iarnă şi răcoros în timpul verii, nici că se putea să fie o aşezare mai nimerită pentru un sat. Fiind situat la poalele dealurilor, apa se află la mică adâncime, de mare uşurinţă pentru oameni. Aproape că nu afli sat primprejur cu o apă aşa de bună şi bogată ca a noastră.

Dar Vlas nu mai era atent la tatăl său, el privea în zare la păduri, era fascinat de întinderea lor nemărginită, trăia ca într-un basm din cele citite de el în timpul bolii. Într-un târziu întrebă ca vrăjit:

- Tu ai fost prin toate pădurile astea? Îi frumos pe acolo?

- Cum să nu, răspunse Costan. Am cutreierat toate aceste păduri. Asta mi-i meseria – sunt pădurar. În fiecare zi mă reped sau în Româneşti şi Măgura, sau în Deduleasca, unde-mi cere serviciul. Eu şi cu ajutorul meu, Ionică al lui Costea, le păzim de jecmănitori, de foc, de vite ca să crească mari şi făloase. Ehei, dacă ai şti tu ce frumuseţi sunt prin aceste păduri. Dacă treci spre Coada Iepii şi ajungi pe tăpşanul acela se vede în vale Râpa Mutului, ca o adâncitură fără fund, parcă ar fi gura iadului. De te urci pe Măgura vezi zeci de kilometri în zare, toate satele, ba chiar şi oraşul. Mai ales noaptea oraşul este neasemuit de frumos, din cauza luminilor sale numeroase.

- Tatule, dacă mă fac sănătos mă iei cu tine prin pădure, ca să te ajut să-ţi faci serviciul?

- Cum să nu te iau tatule, te iau, sigur că te iau. Chiar am nevoie de un sprijin. Tu fă-te mai repede bine şi o să pornim amândoi.

Şi Costan începu să-i spună noi lucruri interesante despre locurile din vecinătatea satului. Dar Vlas nu mai asculta. El era copleşit de impresiile puternice pe care le producea asupra sa această călătorie făcută prin lumea de vis a pădurilor. El se vedea ieşind cu o pasăre măiastră din Râpa Mutului, cutreierând pe un cal năzdrăvan de la Măgura la Plainos, gonind lupi sau cerbi, ajutând o zână să scape din ghearele unui zmeu, domnind atotputernic peste păduri şi plaiuri. Vocea tatălui său se auzea tot mai încet, până ce se pierdu complet în depărtare. Vlas adormise. Întins pe suman, învelit cu flaneaua lui Costan, dormea obosit de aerul tare, fericit, surâzător aproape. Tatăl veghea. Îl apăra de insectele zburătoare care roiau în jur, îi făcea umbră numai atât cât trebuie, îl învelea cu grijă. Se hotărî să îl lase să doarmă cât va vrea el. Parcă ceva îi spunea că acest somn va fi dătător de viaţă şi de sănătate pentru mlădiţa lui plăpândă. Si Vlas dormi; dormi dus ceasuri în şir şi numai o căruţă care trecu pe un drum apropiat îl smulse cu zgomotul ei, din lumea viselor sale.

- Or am adormit tatule? Întrebă el ridicându-se brusc.

- Ai adormit o ţâră şi bine ai făcut. Acum hai să mergem, că ne-o aştepta maică-ta cu masa.

Vlas se ridică vioi şi o porni la vale, cu pas sigur şi sprinten, luând-o înaintea tatălui său. Acesta se minuna văzându-l, inima îi tresălta de bucurie. Constatând că feciorul său s-a înzdrăvenit. Parcă pământul acesta străbun pe care a dormit i-a dat din puterea lui, parcă natura care învie îl poartă în iureşul ei.

Această zi de început de mai a fost o cotitură în evoluţia lui Vlas. Procesul biologic şi-a urmat cursul său normal. Muşchii slăbiţi, aproape atrofiaţi de boala îndelungată, au început să devină din nou elastici, să crească, să se întărească. Plămânii încărcaţi cu oxigenul pur al zonei de pădure i-au împrospătat sângele care circulă cu uşurinţă. Mişcarea în aer liber, hrana bună, somnul adânc l-au fortificat, i-au colorat obrajii, i-au întărit oasele. Vlas creştea ca din apă, devenise puternic, sprinten, vioi în mişcări.

Toamna, când a început şcoala era o mândreţe de băiat. Fiind cu un an mai mare şi cu un cap mai înalt decât copiii din clasa lui, el deveni în mod tacit şeful clasei, ascultat şi respectat de toţi pentru spiritul lui de dreptate, pentru sensibilitatea lui faţă de cei slabi, faţă de suferinţă. Către sfârşitul clasei a doua, când avea nouă ani, Vlas a avut prima sa confruntare cu un „inamic”, un băiat dintr-a IV-a şi în vârstă de unsprezece ani.

Aurel al lui Nae, gospodar pricopsit dar înrăit de lăcomie şi de un consum prea mare de ţuică, era cam zurbagiu, simţea o plăcere din a necăji în fel şi chip pe cei mai slabi ca el. Într-o zi, când se aflau împreună cu alţi copii cu oile la păscut în poiana de Ferigă, lui Aurel i-a căşunat pe Mihăiţă, vecin cu Vlas, un copil pirpiriu, orfan de tată. Îi poruncea să întoarne oile când se îndrepta spre semănături, i-a rupt un băţ de corn cu înflorituri de toată frumuseţea la care Mihăiţă a lucrat o dimineaţă întreagă, i-a aruncat briceagul şi în cele din urmă i-a pus un cărbune aprins după gulerul cămăşii, care i-a ars şi pielea şi singura cămăşuţă pe care o avea. În timp ce toţi ceilalţi copii se tăvăleau de râs văzând încercările disperate ale lui Mihăiţă de a scoate cărbunele din sân, Vlas s-a ridicat aparent calm dar ferm în faţa lui Aurel, de aceeaşi statură cu el. Pe măsură ce copiii îl vedeau pe Vlas râsetele încetau, apoi toţi încremeniră. Faţa acestuia era albă ca varul, iar frumoşii lui ochi verzi-albaştri căpătaseră altă culoare, erau de un verde aprins, un verde de culoarea ierbii proaspete după ploaie, un verde strălucitor, straniu. Aurel, bătăuş recunoscut, se sumeţi la Vlas:

-Ce vrei mă ofticosule? Să-ţi rup vreun dinte sau să-ţi dau borşul pe nas?

Ca o fiară s-a repezit Vlas, cu o mişcare atât de iute încât aproape nu s-a văzut. Doi pumni nervoşi, tari ca piatra, i-au clătinat capul lui Aurel într-o parte şi în cealaltă, apoi mâinile s-au încleştat ca o menghină în gâtul lui; a fost pus la pământ cu o uşurinţă de necrezut. O ploaie de lovituri, cu pumnii, cu picioarele, în cap, în piept, s-a abătut asupra neînvinsului Aurel. Apoi mâinile lui Vlas i s-au înţepenit în umeri şi a început o metodică trântire a capului de pământ, până ce a simţit că trupul din mâinile lui devine o cârpă moale, până ce copiii au sărit să i-l scoată din mâini. Vlas s-a ridicat palid, cu aceeaşi ochi de culoarea ierbii, privind năuc la cel de jos. Copiii au făcut loc gol în jurul lui, retrăgându-se cu prudenţă. Unii încercau să dea îngrijiri lui Aurel. Treptat Vlas s-a retras, s-a dat după un măr scorburos, s-a aşezat pe o vână a pomului ieşită din pământ, privind absent, cu ochii rătăciţi şi uşor umeziţi de lacrimi. După un timp s-a ridicat. Şi-a ales oile lui din turmă, a luat calul şarg de căpăstru şi s-a îndreptat singur spre sat.

Din ziua aceea nici un copil, iar mai târziu, nici un flăcău din sat nu a căutat vreodată prilej de sfadă cu Vlas. Este drept, ochii lui au mai scăpărat în verde de vreo câteva ori, dar la bătaie nu s-a ajuns. Forţa fizică extraordinară a lui Vlas era cunoscută de la întrecerile de trântă, când el rămânea în picioare chiar dacă se încleşta cu 2-3 potrivnici deodată. De altfel, nici Vlas nu a căutat cearta, lui îi era frică de propria lui mânie, de propria lui forţă.

Anii au trecut cu repeziciune. După cele patru clase primare, Vlas a fost trimis de tatăl său să „dea cu nasul pe la oraş”, cum se exprimau sătenii.

Era un obicei al ţăranilor din partea locului, care aveau o anumită stare materială, să-şi trimită odraslele, măcar pentru un an-doi, să se mai şlefuiască într-un târg apropiat, la Râmnicu Sărat, sau la Focşani. Copiii intrau ca elevi la liceu, sau la „comerţ”, sau la „agricola”. Unii din ei erau daţi la meserie, sau practicanţi la câte un magazin, după cum îi trăgea inima şi îi ajuta mintea. După 2-3 ani erau luaţi acasă şi-şi urmau viaţa în acelaşi fel ca moşii şi strămoşii lor. Câte unul-doi mai răsăriţi îşi continuau studiile, ajungând învăţători, sau preoţi, brigadieri silvici etc tot îndeletniciri care să le permită să se întoarcă acasă, sau în împrejurimi, neputându-se desprinde de minunatele locuri natale. Acest obicei al trimiterii la oraş a avut ca rezultat înjghebarea unei anumite vieţi culturale în satul Pleşeşti. Un învăţător cu tragere de inimă a fondat căminul cultural „Alexandru Vlahuţă”, l-a înzestrat cu cărţi, a reuşit să strângă în jurul lui tineri dornici de a cunoaşte. Piesele de teatru cu subiecte din viaţa sătenilor erau cu regularitate prezentate în lunile de iarnă în localul şcolii de către tineri artişti amatori. Se recitau poezii, se organizau concursuri de ghicitori, a luat fiinţă o echipă de dansuri. Localnicii savurau din plin aceste distracţii, pentru care renunţau adesea atât la crâşmă cât şi la biserică.

Vlas a intrat la Şcoala de agricultură din Râmnicu Sărat. Viaţa în şcoală era pentru el îmbinarea a două stări sufleteşti deosebite, contradictorii. Îi plăcea să înveţe, era pasionat să afle răspuns la multe probleme pe care şi le pusese în sat în legătură cu mediul înconjurător. Ceea ce nu-i plăcea însă la şcoală, era regimul de cămin, cu dormitoare mari, cu reguli aspre, aproape de cazarmă, mâncare de cazan, cu gust de leşie. Vacanţele mici, de Crăciun şi de Paşti, i-au mai alinat dorul de părinţi, de sat, de prieteni. Setea de învăţătură creştea după fiecare vacanţă, după fiecare înapoiere la şcoală din învoirile de Duminică, când pleca pe jos, 18 kilometri, la Pleşeşti. A terminat clasa I-a cu cea mai mare medie nu numai din clasă, dar chiar şi din şcoală, fiind declarat premiant de onoare pe şcoală.

Acest eveniment a avut mare însemnătate în formarea caracterului lui Vlas. Serbarea la care directorul şcolii i-a adresat felicitări, la care a cântat fanfara de elevi, florile şi cărţile primite în dar, l-au înrâurit profund. Încrederea în forţele-i proprii a sporit. A căpătat personalitate. A început să-şi făurească visuri de viitor. După ce va termina cele patru clase de la şcoala agricolă, Vlas vroia să urmeze cursurile de brigadieri silvici. În aceste visuri el nu se putea deci despărţi de pădurile pe care le cutreierase de la un capăt la altul, pe care le cunoştea în amănunţime şi pe care le iubea aşa cum îşi iubea casa în care crescuse.

Costan şi Stanca erau în al nouălea cer de bucurie pentru succesele fiului lor. A doua zi de la venirea lui Vlas acasă fiind Duminică, au plecat toţi trei la neica Ştefănică, frate al Stancăi, învăţător în Dumitreşti, la 11 kilometri cam spre Nord de Pleşeşti. Au venit să se sfătuiască în legătură cu proiectele lui Vlas, să-l întrebe pe Ştefănică Stuparu, ca pe omul cel mai învăţat nu numai din familia lor, dar chiar din toate satele din jur, el ce părere ar avea. Ce noroc să ai pe cineva apropiat atât de învăţat, atât de cunoscător! Neica Ştefănică a apreciat că proiectele lui Vlas sunt bune. I-a plăcut băiatul, pentru scânteierea inteligenţei din ochii lui liniştiţi, pentru răspunsurile vioaie, pentru ţinuta lui demnă. Şi lui Vlas i-a plăcut mult de neica Ştefănică. El acum l-a primit şi l-a ascultat mai cu atenţie. Avea şi voce caldă, baritonală, mult omenesc în priviri şi în vorbe. Şi-a dat seama că deşi era un om aşa de învăţat nu se îndepărtase de ai lui.

- Măi Vlas, dar dacă ajungi brigadier silvic nu vei mai putea să rămâi în Pleşeşti, acolo nu este Ocol silvic.

- M-am gândit şi eu nene, răspunse Vlas, cu oarecare regret. Cred că o să pot veni la Dumitreşti, dacă mă mai ajuţi şi matale. Este aproape de Pleşeşti, cu un cal bun nici un ceas nu faci!

- Da, este o idee bună, încuviinţă învăţătorul.

Costan şi Stanca îl sorbeau din ochi pe Vlas în timpul acestei discuţii. Erau mişcaţi de faptul că feciorul lor intenţiona să rămână pe aceleaşi meleaguri, să fie aproape de ei, să le fie de sprijin la bătrâneţe.

După masa de prânz, la care au fost opriţi, se pregăteau de plecare, când Vlas, dând semne de stinghereală, se adresă lui unchiu-său:

- Nu te supăra nene, m-aş uita oleacă la biblioteca matale, dacă îmi dai voie.

- Uită-te Vlas cât pofteşti, iar dacă îţi place vreo carte ţi-o împrumut, că sunt convins că vei avea grijă de ea.

După un timp, Vlas apăru pe balcon cu două volume la subsuoară.

- Ia să vedem, ce ai ales, întrebă învăţătorul. Oho… „Mizerabilii” lui Hugo! O carte cam grea pentru tine. Ia spune-mi ce ai mai citit tu? După ce Vlas, roşind, îi înşiră câteva titluri, învăţătorul decise:

- Uite măi Vlas ce facem noi. Eu o să-ţi dau ţie cărţi din bibliotecă după cum cred eu de cuviinţă că poţi tu înţelege, astfel încât treptat, treptat ai să ajungi şi la Hugo.

Vlas plecă acasă cu „Amintirile” lui I. Creangă şi cu „Nuvele” de N. Gane, luându-şi angajamentul că duminica viitoare, cel târziu peste două săptămâni, va încăleca pe Şargu şi se va repezi să le aducă. Neica Ştefănică să nu aibă grijă, o să le păstreze în bună stare, pentru că speră să mai capete şi altele.

În acest început de vară Vlas avea 13 ani. Pentru vârsta lui era un copil dezvoltat. Înalt, cu membrele lungi, cu încheieturi puternice, cu spatele lat, îi dădeai 17-18 ani. Ochii lui de un verde-albastru închis, contrastând cu părul castaniu aproape de negru, sprincenele frumos arcuite, bărbia voluntară, nasul drept, ovalul prelung al feţei – anunţau pe bărbatul interesant care va apare cu timpul din acest copil de ţărani.

Vlas începea această vacanţă de vară cât se poate de fericit. Şi întreaga vacanţă a fost, într-adevăr, cea mai frumoasă vacanţă din viaţa lui, singura vacanţă fericită, după care nenorociri, griji, preocupări s-au succedat în lanţ. Costan plecase pentru câteva luni la lucratul viei, tocmai spre Jariştea, ca să facă rost de ceva bani. Vlas i-a preluat serviciile de ajutor de pădurar, în mod voluntar, Ionică urmând să primească toamna, de la oamenii ale căror păduri le păzeau, ceea ce i se cuvenea, după înţelegere. Era o formă de într-ajutorare a celor doi pădurari.

Când Costan a revenit dela culesul viei, dimineața, pleca cu Vlas în acelaşi timp de acasă, cu caii de căpăstru, cu cornul pe umăr, tatăl cu carabina la spinare, Vlas cu puşca de vânătoare. Mergeau pe acelaşi drum până în dealul Ciungălău, sau până la Rîpa Casei – după care se despărţeau. Unul apuca spre Băluşca, altul spre Româneşti şi-şi dădeau întâlnire pe la „prânzcior”, lângă un izvor pe care îl ştiau, sau la o bifurcaţie de drumuri, sau lângă un copac anume. Dacă aveau de rezolvat niscaiva cazuri se chemau prin corn, iar dacă distanţa era prea mare şi nu se mai auzea cornul, trăgeau un foc de armă, care purtat de ecouri putea fi auzit de departe. Această vacanţă a fost pentru Vlas o adevărată şcoală. El şi-a desăvârşit cunoştinţele pentru meseria de pădurar, despre care ştia deja multe lucruri. După masa de prânz tatăl său îl învăţa să tragă la ţintă. Şi ce ochitor renumit era Costan! Lecţia se desfăşura cam în felul următor. Pe scoarţa unui copac Costan făcea o scobitură, cam cât podul palmei. Măsurau apoi distanţa.

- Măi Vlas, nu sta prea ţeapăn, dar nici prea moale. Desfă puţin picioarele;. Du piciorul stâng înainte, cam cu o jumătate de pas. Dacă stai cu picioarele apropiate şi cu arma întinsă în faţă, te mai clatini, pentru că nu ai bază de susţinere. Să nu respiri când tragi. Respiraţia umflă pieptul şi mişcă arma; se pierde linia de ochire. Mâna stângă propteşte-o puţin cu cotul în piept, ca să ai un punct de sprijin, iar cea dreaptă lipeşte-o de coaste. Trebuie să iei cu mâinile o asemenea poziţie încât arma să ţi se pară cât mai uşoară. Cam aşa… Şi Costan îi mai corecta poziţia.

- Acum uite cum trebuie să ocheşti. Acesta este înălţătorul, iar cuiu ăsta din în vârful ţevii este cătarea. Tu trebuie să vezi pe aceeaşi linie cu unghiul înălţătorului – vârful cătării şi punctul pe care trebuie să-l ocheşti. Ia încearcă şi te uită. Îl vezi?

- Da tată, perfect. Să trag?

- Nu, ai răbdare. Uite ce-i, tragi numai atunci când crezi că nu mai ai nimic de corectat în linia de ochire. Şi nu uita că nu trebuie să respiri din momentul în care ai prins perfect linia de ochire până apeşi pe trăgaci.

Dar nici nu sfârşi Costan fraza, că Vlas apăsă pe trăgaci. Se duseră împreună la copacul în coaja căruia făcuseră semnul. În semn, nici urmă de glonţ. Doar la vreo două palme mai sus, lateral în dreapta, glonţul muşcase din coaja copacului. Şi lecţia începea din nou. Costan scosese din geanta de piele care-i atârna pe umăr un carneţel şi un creion. Îi desenă lui Vlas schiţa liniei de ochire, sub forma a două unghiuri în sens invers, astfel încât vârful celui de sus se includea în deschizătura unghiului cu vârful în jos, pe aceeaşi linie.

- Vezi tu, unghiul cu vârful în jos este de la înălţător. Cel cu vârful în sus este de la cătare. Nici cu un milimetru nu trebuie să iasă în afara înălţătorului vârful cătării. Ai priceput?

- Tată, mărturisesc că abia acum am priceput. Încercăm? Întrebă Vlas nerăbdător.

- Încercăm, numai vezi să nu fi uitat între timp poziţia.

Vlas luă poziţia corectă cu mâinile, dar nu duse piciorul stâng înainte, iar Costan n-a mai avut timp să-l corecteze, pentru că glonţul pornise. Din nou fuga la copac. Glonţul se înfipsese la 10 cm. Mai jos de locul ochit, dar drept în mijlocul copacului.

- Vezi, ţi-am spus să duci piciorul stâng înainte. Arma s-a clătinat în sus şi-n jos şi numai dintr-o întâmplare ai fi putut nimeri. Mai încercăm o dată. Deci: mâinile… piciorul… linia de ochire… Gata.

De astă dată glonţul nimeri chiar în centrul semnului făcut. De la o zi la alta distanţa sporea, iar semnul făcut se reducea, ajungând de mărimea unei monede mărunte. Vlas avea ochi buni, nu-i tremurau mâinile şi tatăl său era încântat de rezultatul lecţiilor.

Au urmat apoi exerciţii pentru ţinte mişcătoare. Costan îi explică cum trebuie să ochească un iepure care îi trece prin faţă, în care caz linia de ochire trebuie fixată cam la o palmă înainte de bot; cum trebuie ochit în vârful urechilor un iepure care îi fuge din faţă; cum trebuie ochită o pasăre care zboară în sus, sau în jos etc. I-a dat lămuriri asupra importanţei pe care o are direcţia şi viteza vântului. În cele două luni şi jumătate de vacanţă, făcând aproape zilnic exerciţii de tragere, Vlas ajunse un trăgător excepţional. Nici nu bănuia el atunci câtă însemnătate va avea în viaţa lui această deprindere.

În unele zile cei doi plecau de acasă cu căruţa, în care puneau fierăstrăul şi toporul. Trebuiau procurate lemne pentru iarnă. Îi trebuiau lemne şi Moşichii. Prisosul era vândut la oraş. Munceau cu spor. Vlas lua greul asupra sa. El făcea treaba cu toporul pe care-l mânuia cu îndemânare, nu numai din mâini, ci legănându-se cu tot corpul, pentru a-i imprima forţa maximă. Toporul muşca cu lăcomie din carnea albă sau roşietică a copacului. La încărcatul lemnelor în căruţă, între tată şi fiu se ducea o adevărată luptă, fiecare vroind să apuce de capătul cel mai gros şi deci mai greu. Dar aici tatăl nu ceda. Dacă la mânuitul toporului îl lăsa numai pe Vlas, fiindu-i drag să-l privească cum munceşte, cum asudă, cum respiră aerul răcoros şi pur al pădurii, apoi la încărcat lua greul asupra sa, pentru a nu împiedica creşterea copilului, cu oasele încă crude. Şi Vlas creştea, creştea ca din apă. Muşchii i se măreau şi se întăreau de la o zi la alta.

La vremea coasei mergea şi lucra cot la cot cu tatăl său, coseau peticele de poiană din luminişurile pădurii. Urma întorsul, strânsul şi căratul fânului, aranjarea lui în căpiţă. Lui Vlas îi plăcea să se urce în vârful căpiţii şi să prindă din zbor, cu furca de fier, fânul pe care i-l arunca de jos tatăl său cu protopul. Când treaba era terminată îşi dădea drumul târâş. Urma îmbăierea şi masa consistentă, înfulecată cu o foame de lup.

În vara aceea Costan l-a iniţiat pe Vlas şi în alte treburi: i-a arătat cum să umble la stupi, cum să pună coşul la putină şi să-l acopere cu pământ, cum se taie şi se curăţă un berbecel şi altele. L-a dus şi i-a arătat pământurile lor, parcele răzleţite în toate punctele cardinale, explicându-i de unde erau cumpărate sau moştenite, ce pomi aveau, ce rod făceau etc.

Către toamnă, când se apropia vremea ca Vlas să plece la şcoală, între tată şi fiu se înfiripă următorul dialog:

- Măi băiete, atâtea ţi-am tot spus şi ţi-am arătat, încât dacă ai băgat tu la cap, apoi chiar că aş putea să mor liniştit; eşti, ca să zic aşa, un gospodar în lege. Pe Vlas îl trecu un fior.

- Ce-ţi veni tatule? Ia nu mai cobi! Ce ne-am face noi, mama şi cu mine, fără matale? Îţi vin aşa nişte gânduri… Doar eşti sănătos şi puternic ca nimeni altul în tot satul… şi aşa dintr-o dată…

- D-apoi ce crezi tu, că moartea când vine te întreabă dacă eşti sănătos şi puternic? Vine şi gata. Totul este să o întâmpini cu curaj.

- Ehei, tatule, multe veri vom mai hoinări noi împreună prin păduri, iar tu ai să treci de nouăzeci, ca moş Năstase al lui Martoc.

- Dee Domnul!

*

În dimineaţa aceea de ianuarie a anului 1933, când omul de serviciu de la internat îl anunţă pe Vlas că un consătean îl aşteaptă la vorbitor, acesta simţi dintr-odată o răceală de gheaţă care-i cuprinse pieptul. O slăbiciune l-a copleşit în aşa hal, încât a coborât scările împleticindu-se, mai mult târâş. Pentru prima dată îi veniră în minte cuvintele tatălui său, rostite cu peste patru luni în urmă.

În capul scărilor, cu opincile îngheţate bocnă, cu promoroacă în mustăţi şi la sprâncene, aştepta Ionică al lui Costea.

- Ce este nene Ionică? Întrebă Vlas cu glasul stins. Dar Ionică nu poate răspunde. Ochii lui înroşiţi de ger se umplu de lacrimi. Tăcea. Pierit de spaimă, Vlas repetă întrebarea:

- Nene Ionică, ce este? Dar nici de astă dată nu veni răspunsul. Lui Ionică i se urca şi-i cobora pieptul. Strângea din dinţi cu fălcile încleştate, un hohot de plâns i se oprea în gât. Se aşternu tăcerea. Amândoi priveau în jos. Minute în şir au stat aşa tăcuţi. Vlas a înţeles. A înţeles şi a tăcut. Într-un târziu întrebă:

- Ai venit cu sania până la şcoală?

- Nu, am lăsat-o la han – răspunse cu greu ajutorul de pădurar. Trebuia să se hodinească şi să mănânce ceva si caii.

- Aşteaptă-mă aici, rosti Vlas şi plecă în lungul coridorului. După vreo jumătate de ceas apăru îmbrăcat cu cojocelul de oaie, cu pantalonii de dimie, cu bocanci şi căciulă pe cap, purtând pe umeri cufărul mare de lemn, în care pusese laolaltă tot avutul lui: cărţi, lenjerie şi alte câteva lucruşoare.

Aşa a luat sfârşit şcoala pentru Vlas.

La plecare i-a spus unui coleg:

- Eu plec acasă. Mai mult ca sigur că nu mă mai întorc. Anunţă-l tu pe domnul director. Şi după o pauză: cred că a murit tata.

- Stai mă, ce-i asta! Îl apostrofă colegul. „Cred că a murit tata”. „De unde ştii? Ţi-a spus cineva?”

- Nu.

- Atunci?

- Păi a venit nenea Ionică să mă ia. Nu poate vorbi, dar plânge. Dar el n-ar plânge decât pentru tata, că erau buni prieteni, ca şi fraţii.

- Bine, bine, dar poate n-a murit, o fi bolnav numai.

- Atunci n-ar plânge nenea Ionică.

Şi a plecat.În sanie, pe drum, vârât într-un cojoc, a tăcut până au trecut de sate. Când a ajuns în marginea pădurii care se întinde pe vreo 12 kilometri până la Pleşeşti, ochii i s-au umezit. Dar Vlas nu a plâns. El nu a plâns niciodată. Nu putea plânge.

- Spune nene, cum a fost?

- Apoi cum să fie. A plecat primaru la Dumitreşti, că l-a chemat pretoru. Era un ger şi o viscoleală cum nu s-a mai văzut. Dar s-a dus, că i-a spus la telefon, musai să vie, că are treabă cu el pentru alegeri. S-a încălecat şi dus a fost. A lăsat vorbă nevesti-si că se întoarce înainte de a veni întunericul. Dar a venit seara şi el nu s-a mai întors. Pe la ora 9 au telefonat la plasă şi le-au răspuns că a plecat de acolo de vreo 4-5 ceasuri. Viscolul se înteţise. Grijă mare. A venit primăriţa la taică-tu şi i-a spus: „Du-te tu, nene dragă, cu puşca, înaintea lui, că l-ar mânca lupchii, sau te pomeneşti că îngheaţă pe undeva. Nu mă lăsa nene, fie-ţi milă, că am copii. Tu ştii seama la pădure şi eşti om zdravăn, nu un prăpădit ca dumnealui”. Costan nu aşteptă să fie rugat de două ori, că şi începu să se îmbrace. Lelea Stanca, săraca, parcă o pusese cineva pe jăratic, dar nu putea să fie împotrivă, să o supere pe primăriţa. Ea zise numai: „măi Costane, îi moarte de om afară, nu te duce singur, ia pe cineva cu tine de tovarăş”. Dar Costan, aşa cum îl ştii, răspunse râzând că îl ia tovarăş pe Florică, dulăul. Îşi puse puşca şi cornul pe umăr şi ca s-o liniştească pe maică-ta o asigură că se duce numai până în Dealul Căpăţânii, de unde va da din corn, poate va primi un răspuns. „În cel mult un ceas şi jumătate sunt acasă”. Au trecut însă 4 ceasuri şi nu s-a întors. După miezul nopţii s-a auzit căţelul pe prispă, râcâind cu ghearele pe uşă. Lelea Stanca şi-a zis uşurată: „iacă a venit; trebuie că l-a dus pe primar acasă şi l-o fi oprit până acum să-l cinstească”. Şi deschise uşa. Dar Costan nu se arăta. Îl strigă. Nimic, dânsa a înlemnit de spaimă. Mă pomenii cu ea că-mi bate la geam pe la unu şi jumătate noaptea. Când am aflat care-i tărăşenia m-am îmbrăcat în grabă, am trecut pe la Mitică al lui Hîrju de l-am luat cu mine şi am pornit călăuziţi de Florică. Vântul se mai ostoise, dar gerul era tot tare. Câinele alerga înainte scheunând uşor, noi după el cu felinarele aprinse. Am ajuns la Căpăţână şi când să coborâm pe Gât, dăm peste câine care lătra uşor la un troenaş de zăpadă. Când mă uitai mai bine, văzui cizmele lui Costan care ieşeau afară din mormanul acela. Am dat zăpada la o parte şi l-am ridicat în picioare. Era ţeapăn, dar nu murise. L-am luat unul de o parte, altul de cealaltă şi l-am adus acasă. I-am făcut frecţii cu spirt, i-am pus varză murată pe degerături, da ce nu i-am făcut… degeaba.

Vlas asculta în tăcere. Două lacrimi, de mărimea unor flori de mărgăritar, îi îngheţaseră pe obraji. Ochii lui, de astă dată goi şi inexpresivi, erau aţintiţi undeva înainte.

Ionică îşi continuă povestirea.

- Pe la orele 8-9 dimineaţa a venit şi primaru. Înnoptase la un gospodar din cătunul Linia, în marginea Dumitreştiului pentru că şi-a dat seama că nu-i o vreme în care să pleci la drum noaptea. Când a aflat ce s-a întâmplat, a avut o purtare care-i face cinste, dar ce folos. A dat telefon la spitalul din Dumitreşti, la pretor, a rugat să se pregătească un doctor cu cele de cuviinţă, a trimis o sanie cu 4 cai să-l aducă în grabă. Ce nu i-a promis primarul doctorului! Da nu s-a mai putut face nimic.

- A mai putut să vorbească? Întrebă Vlas.

- A vorbit, aşa… pe la prânz. Dar ştia că o să moară. O mângâia pe maică-ta. Îi spunea că n-o să se simtă lipsa bărbatului în curte, că tu o să-l poţi înlocui la treburi, că te-ai făcut băiat mare şi că el moare liniştit. Lelea Stanca era mai mult leşinată. Cât am rămas o ţâră singur cu el mi-a spus să am grijă de tine, că rămâi fecior de vădană, să nu apuci pe căi rele. M-a rugat să te iau ca ajutor la pădurărit, că-mi lasă mie postul lui de pădurar. Mai tot timpul numai de tine a vorbit. Ne-a rugat să nu te aducem de la şcoală decât după ce moare el, pentru că ai suferi prea mult să-l vezi cum se chinuieşte.

Când l-am auzit noi vorbind am început să sperăm că-şi va reveni, că nu va muri, chiar dacă va rămâne cu vreun beteşug de la degerăturile pe care le avea. Numai că pe la orele trei odată a tăcut. A început să sforăie uşor, apoi să horcăie şi spre seară şi-a dat sufletul.

Şi aici Ionică s-a oprit. Vlas n-a mai întrebat nimic. Urcam spre Pleşeşti. Sania înainta încet la deal despicând zăpada. Cu tot gerul care mai persista, din cai ieşeau aburi.

Ionică al lui Costea, bărbat trecut prin multe, care făcuse războiul cel mare, om hârşit şi călit în necazuri, se minuna în sinea lui, de tăria şi stăpânirea de sine ale lui Vlas, un copil, care abia păşea în viaţă. Se uita cu dragoste şi milă la profilul împietrit al lui Vlas şi se gândea ce bărbat aprig va ieşi din el. El nu ştia că pe Vlas îl chinuia o durere aparte, uscată şi ascuţită, proprie firii deosebit de sensibile. Vlas avea pentru o clipă în faţa ochilor chipul lui taică-său, îl vedea la treburi, mişcându-se vioi, îi vedea ochii ageri, dar plini de zâmbet, mâinile puternice, bătătorite şi calde. Pentru câteva clipe totul devenea atât de aievea, încât aştepta să-i audă glasul. Dar realitatea îi venea în minte şi-i spulbera imaginea vie a părintelui iubit. El refuza să creadă că nu-l va mai vedea în viaţă, că nu vor mai pleca în păduri, discutând în şoapte ca să nu sperie vânatul. Treptat, treptat, adevărul năprasnic pătrunse însă cu cruzime în conştiinţa lui, adânc, tot mai adânc, până la ultima limită a suportabilităţii. Un NUUUU! Puternic, ca o răzvrătire, izbucni într-un târziu deznădăjduit, nefiresc, din pieptul lui zbuciumat. Ionică a tresărit, caii au ciulit urechile, iar ecoul pădurii a reprodus lungi şi clar acest nu, rostit împotriva destinului nemilos, împotriva eternităţii morţii. Sania aluneca pe mantia albă şi nesfârşită de zăpadă. Vlas se întreba cum de mai poate exista viaţă, cum de mai poate exista mişcare, când tatăl său era mort, încremenit pentru totdeauna. La un moment dat îl cuprinse o sfârşeală. Simţea cum sângele i se scurge de la cap în picioare, care devin grele, ca de plumb. Pădurea îmbrăcată în promoroacă începu să se clatine, drumul alb fugea înapoi pe sub sanie cu o viteză înfricoşătoare. Ameţi. Ochiul atent al lui Ionică prinse starea în care se afla băiatul. Îl luă pe după umeri uşor. De ce nu poate plânge copilul acesta? Se întreba pădurarul. Şi-ar uşura durerea.

- Plângi, Vlas, băiatule, plângi, nene, că îţi va fi mai uşor!

- Nu pot, rosti Vlas abia perceptibil, ca un geamăt, cu o uşoară nuanţă de regret. Şi adăugă: opreşte! Alunecă uşor din sanie în zăpadă, se îndreptă spre partea din urmă a săniei şi începu să icnească, parcă ar fi vrut să verse. Ionică se duse la el să-l sprijine. Băiatul i se lăsă moale în braţe. Îşi pierduse cunoştinţa.

Copilăria lui Vlas s-a întrerupt.

El deveni în scurt timp capul şi stâlpul familiei. Situaţia s-a impus de la sine, datorită destoiniciei lui, muncii fără odihnă, sfatului bun pe care-l avea în orice situaţie. Lelea Stanca îi dădea mână liberă îl sprijinea în îndeplinirea proiectelor şi avea deplină încredere în el. Rădiţa, orfana crescută în casă s-a măritat cu Mitică al lui Hîrju, văcarul satului, om vânjos, bun pâinea lui Dumnezeu, dar şi el cam sărman cu duhul, ca şi nevasta lui. Erau amândoi săraci lipiţi. Vlas s-a sfătuit cu mama lui şi au hotărât să le dea ceva pământ în spatele casei lor, vreo 40 de ari şi să-i ajute să-şi facă o căsuţă. În câteva luni, tinerii căsătoriţi, ajutaţi cu materiale şi cu ceva bani de Vlas şi lelea Stanca şi-au făcut o căsuţă cu două cămăruţe şi prispă. Cele două curţi comunicau între ele printr-o portiţă, totdeauna deschisă. Treptat, în mod firesc, gospodăriile s-au unit. Rădiţa şi Mitică munceau în gospodăria lui Vlas, aici mâncau, de aici luau lemnele, primeau cele de trebuinţă pentru îmbrăcat. În simplitatea lor aveau nevoie să fie călăuziţi şi ajutaţi de cineva şi au simţit instinctiv că cel mai cald şi omenesc sprijin venea din partea acestei familii lovită de nenorocire. Aşa că cei doi i s-au ataşat puternic, cu devotamentul nemărginit al oamenilor simpli.

Ceea ce prevăzuse Costan, luminat în ceasul morţii, s-a împlinit. Vlas a condus bine corăbioara gospodăriei lor. Numărul vitelor din curte nu s-a redus, pământurile nu au rămas pârloagă, iar veniturile provenite din munca de ajutor de pădurar au rămas aproape aceleaşi. Vlas muncea cu tragere de inimă. Munca îi dădea poftă de mâncare şi somn, iar hrana bună şi odihna îi dădeau putere şi poftă de viaţă. Crescuse. În anii adolescenţei părea un bărbat în toată firea. Lăsând la o parte unele momente critice, de înflăcărare, când temperamentul lui năvalnic se exterioriza cu violenţă, în rest era un om cumpătat, respectat şi iubit de săteni.

El s-a impus printre tinerii de vârsta lui nu numai prin ceea ce realizase în gospodărie, ci şi prin cunoştinţele lui, căpătate într-un an şi jumătate la şcoala agricolă, când „dăduse cu nasul pe la oraş”, precum şi din cărţile primite cu regularitate de la nenea Ştefănică Stuparu, învăţătorul. Dragostea lui Vlas pentru tatăl său, curmată timpuriu, s-a îndreptat către acest unchi din partea mamei, care la rândul său nutrea o deosebită iubire pentru nepot, el neavând copii. În fiecare Duminică dimineaţa, uneori chiar de sâmbătă seara, Vlas încăleca şi pleca la Dumitreşti, la unchiul său, pentru a restitui şi primi cărţi, pentru a sta de vorbă la balconul casei, sau la gura sobei în timp de iarnă. La unchiul său găsea adesea o societate diferită de cea în care se afla zilnic în sat. Unchiul se afla în bune relaţii cu medicul şi judecătorul de plasă, cu preotul şi învăţătorii de la cele două şcoli. La masă, în zilele de sărbători, la o cafea în după-amiezile de sâmbătă, se încingeau discuţii interesante. Se abordau probleme sociale, mai ales privind viaţa ţărănimii, probleme de politică internă şi internaţională, aveau loc discuţii cu caracter pedagogic – atunci când în cerc predominau învăţătorii – , se discuta despre literatură şi artă. Vlas era numai ochi şi urechi. Se menţinea într-o atitudine rezervată, modestă, nu-şi exprima niciodată părerea. În sinea lui dădea dreptate unuia sau altuia dintre vorbitori, îi veneau în minte argumente pentru combaterea unui punct de vedere greşit, îi stăteau replici inteligente în vârful limbii, dar nu le exprima niciodată în public. Asculta înfrigurat, cu ochii strălucitori, participând la discuţii cu toată fiinţa lui, mai puţin graiul. Când rămânea singur cu nenea Ştefănică relua unele opinii exprimate, fie pentru a cere lămuriri suplimentare, când nu le înţelesese pe deplin, fie pentru a-şi verifica propriile gânduri, îndrăznind, în faţa unchiului, să-şi exprime şi el părerea. În acest creuzet intelectual Vlas se transforma şi se cizela pe nesimţite, rămânând totuşi, prin deprinderile lui de viaţă, fiu de ţăran din satul Pleşeşti şi ajutorul de pădurar al lui Ionică al lui Costea.

Continua să citească mult. Cărţile procurate de la unchiul său şi de la alţi intelectuali din Dumitreşti, cu care făcuse cunoştinţă, erau o mare bucurie pentru Vlas. Citea seara, la lumina lămpii cu petrol. Într-o perioadă când acest combustibil lipsea, Vlas a înlocuit lampa cu nişte lumânări mari de seu, descoperite în podul casei, unde zăceau încă de la nunta părinţilor. Le-a dat jos, le-a ascuns sub pat şi când se lăsa seara şi cei ai casei se culcau, aprindea o lumânare, o proptea între scaun şi masă în dreptul ferestrei deschise pentru a fumega în afară şi îşi începea lectura. În grădină, lângă ferească, se afla o tufă mare de trandafiri, care te îmbătau cu mirosul lor. Vlas respira aroma trandafirilor şi sorbea cu nesaţ din izvorul nesecat de idei şi frumuseţi al cărţilor. În serile cu vânt trandafirii de la fereastră, în unduirea lor, mişcau flacăra lumânării şi Vlas nu mai putea citi, îl usturau ochii. El adormea în foşnetul frunzelor mângâiate de vânt.

Viaţa lui Vlas era mânată de dragostea neţărmurită a mamei şi de afecţiunea paternă a unchiului, pe care la rândul lui îi iubea din toată fiinţa sa. Şi totuşi el se simţea singur. Uneori îl copleşeau gânduri sumbre, îi era sufletul greu, simţea că-i lipseşte ceva. Se dezvolta în el un sentiment de nelinişte, fără o cauză anume, care se transforma treptat într-o nefirească dorinţă de schimbare. Această stare alterna cu sentimente de compasiune pentru toţi cei necăjiţi din jur, pe care îi ajuta, în mângâia, îi sfătuia de bine. Conştient de nefirescul sentimentelor sale încerca adesea să se supună unei autoanalize, să-şi explice cauza, îşi propunea un autocontrol.

Tulburătoarea stare în care se afla devenea deosebit de acută pe fondul energiei clocotitoare, fizice şi intelectuale, care sălăşluia în organismul său tânăr şi înflăcărat. În timpul muncii, la coasă sau la tăiat de buşteni, în mişcările pe care le făcea se exterioriza un fel de ciudă, de mânie, care-i amplificau forţa. Simţea o adevărată plăcere să vadă cum se prăbuşesc copaci falnici, cum se culcă iarba retezată de fierul ascuţit al coasei. Muncea fără să obosească, fără să se oprească, ca un apucat, realizând într-o zi ceea ce nu ar fi putut un om obişnuit să realizeze decât în 2-3 zile de muncă normală.

Lelea Stanca îl urmărea pe Vlas cum creşte, cum munceşte, cum se comportă. Era mulţumită de el. Închidea ochii şi-şi imagina cum va arăta ca bărbat şi-şi spunea că nimeni altul nu va fi aşa falnic şi aprig ca Vlas al ei. Ochiului ei vigilent, iubirii ei de mamă nu puteau să-i scape însă unele atitudini neînţelese, stranii, pe care ar fi vrut să i le corecteze. Probabil că tocmai din instinct matern au izvorât înţelegerea şi tactul acestei femei simple când a deschis cu Vlas o discuţie care avea să înrâurească cursul vieţii lui. Era într-o sâmbătă după amiază. Se aflau amândoi pe prispa casei, într-un respiro după o săptămână de muncă. Pe drum trecea Toader, un om din capătul de sus al satului, cu o sarcină enormă de puieţi de brad în spinare.

- Ia te uită Vlas, începu vorba lelea Stanca, Toader duce brad la Cristea al lui Frîncu. Mâine se mărită Ruxăndica.

- Da, confirmă Vlas, îl ia pe Lixandru Olaru. Potrivită pereche, adăugă el după o scurtă pauză.

- Doamne, când mă gândesc ce drag îmi era în tinereţe să mă duc şi eu pe la nunţi. Îmi plăcea să privesc mireasa, să iau parte la joc… Oare cum va arăta mâine Ruxăndica?

- Păi… du-te să vezi mamă.

- Ei… şi tu. Cum o să mă duc eu, femeie văduvă ce mă aflu? Pentru mine adio cu asemenea distracţii. Va trebui să ştiu numai din ce-mi vor spune alţii. Poate se va învrednici Rădiţa să coboare măcar la biserică, numai că nu prea va şti ea ce să-mi spună la întoarcere. Vlas nu spuse nimic. După un timp mama reînnodă discuţia.

- Înainte de a se mărita eram în prieteşug mare cu Dobriţa, mama miresei, iar Cristea petrecea adesea cu bietul Costan. Parcă îl văd şi acum cum plângea ca un copil la înmormântare. Doamne şi ce ne-a mai ajutat atunci. Nici nu ştiu ce ne-am fi făcut dacă n-ar fi fost el. S-ar cuveni să-i dăruim şi noi fata la nuntă. Ne-am cam rupt de vecini, de prieteni. Nu se cade să trăiască omul aşa.

- Să-i trimitem pe Rădiţa şi pe Mitică la nuntă, mamă. Sunt şi ei tineri, numai ce s-au luat. Poate că vor să iasă în lume. Le dăm un dar şi din partea noastră.

- Să se ducă, nu zic ba. Dar ca să-i dăruim pe miri prin ei nu prea merge. Nu-i nici obiceiul şi apoi s-ar simţi jigniţi. Îs oameni gospodari, nu se cuvine să tratezi cu ei prin … argaţi.

- Asta cam aşa-i, fu de acord Vlas. Şi din nou se aşternu tăcerea. Pe drum trecea Mihăiţă, prietenul şi protejatul din copilărie al lui Vlas, acum un flăcăiandru subţirel şi ’înăltuţ.

- Noroc Vlas, sărut mâna lele.

- Noroc Mihăiţă. Unde te duci măi aşa voios?

- Mă duc la alde Cotigaru să mă tund. Mâine îi nuntă. Şi Mihăiţă trecu mai departe.

- Nu te duci şi tu să te tunzi Vlas? Întrebă lelea Stanca şi adăugă: ai o hălăciugă…

- La ce bun mamă? Mai bine mă tund mâine la Dumitreşti; acolo îi frizer bun, nu te tunde ca pe capre.

- Mă gândeam…

- La ce gândeai mamă?

- Mă gândeam că… poate renunţi mâine la Dumitreşti şi te duci şi tu la nuntă, să-i cinstim pe aceşti prieteni ai noştri.

- Cum o să mă duc mamă, aşa singur? Ce haz ar avea?

- Aşa cum se duce şi Mihăiţă. Vă duceţi amândoi. Mai ieşi şi tu în lume, mai petreci o ţâră… ţi-o fi după atâta muncă.

- Eu petrec în felul meu, mamă. La nuntă nu mă pot duce şi pentru că am promis că mâine mă duc la nenea Ştefănică.

- Aşa mult aş fi dorit să te duci… Ar fi fost un gest de atenţie faţă de prieteni. Ş-apoi… mi-ai fi povestit şi mie cum a fost. Discuţia s-a oprit aici. Vlas s-a sculat a doua zi dimineaţa, şi-a pus cărţile în geantă, a încălecat şi a plecat. Pe drum s-a gândit la discuţia avută cu mama sa în ajun. Da, mama avea dreptate. Prea se înstrăinaseră. Ar trebui făcut ceva. Biata de ea, ce mult ar vrea să ştie ce şi cum. Vlas şi-o imagina ascultându-i, cu ochii strălucitori, povestirea despre desfăşurarea ceremonialului şi ospăţului de nuntă. Ajunse în Dumitreşti. În faţa frizeriei opri scurt. Intră. „La Costel” nu erau clienţi. Vlas se aşeză pe scaun.

- Nene Costel să mă tunzi aşa… şi aşa… şi să-mi faci şi o frecţie. Să mă tunzi cum ştii matale mai frumos că astăzi merg la nuntă. Se duse apoi la unchiul său, lăsă cărţile şi luă altele, cumpără un dar după sfatul acestuia şi la ora 11 era acasă, în Pleşeşti. Când îl văzu la poartă, Stanca înţelese. Ochii i se umeziră brusc. Era atât de fericită. Ea şi-a dat seama că Vlas se va duce la nuntă mai mult din respect şi din dragoste pentru ea. De altfel, presimţise parcă acest lucru. Pe laviţă erau cămaşa înflorată a lui Vlas, spălată şi scrobită, pantalonii noi, ilicul şi chimirul, ambele cu înflorituri artistice, iar alături cizmele lustruite. Şi-au zâmbit. Duios, umed, uman. Tocmai se aşezau la masă, când Mihăiţă bătu la poartă. În mână avea o ploscă împodobită cu brad şi plină cu rachiu tare:

- Să trăiască mirii! Ură el vesel intrând şi întinzând plosca lui Vlas.

- Să trăiască, răspunse acesta şi bău.

- Măi Vlas, vin special din partea lui Lixandru să te invit la nuntă. El te roagă să fii şi olăcar. Şi eu te rog, pentru că… vom fi amândoi. Nimeni altul nu călăreşte ca tine. În plus, desigur că tu ştii din cărţi nişte urări grozave. Nu mă lăsa. Eu nu pot înjgheba nici două strofe potrivite… mă fac de râs. Ei, ce zici?

- Ce să mai zic… vin şi să fie cu noroc.

- Atunci ştii ce, pe la orele 3 să fii la Lixandru, călare şi de acolo fugim să anunţăm mireasa. Iată ţi-am adus nişte brad să împodobeşti calul.

- S-a făcut. Acum… cară-te, spuse Vlas râzând, trebuie să mă pregătesc.

El intră în grajd. Puse traista plină cu ovăz în capul şargului pintenog şi-l luă la ţesălat şi periat. Apoi îi împleti coada şi coama cu panglici şi rămurele de brad şi numai după aceea intră în casă. Se spălă îndelung, gustă ceva şi începu să se dichisească. Toate veneau ca turnate pe trupul lui zvelt şi puternic. Chimirul îi strângea talia subţire peste cămaşa vârâtă în pantaloni, iar mânecile ei largi şi albe fâlfâiau de sub ilicul negru cusut cu fluturi din metal arămiu. Pălăria verde de pădurar, cu floare de oţel şi pană de păun în partea stângă, îi dădea un aer de ştrengar şi de viteaz în acelaşi timp. Se uită la ceas. Mai avea 40 de minute. Repetă după un caiet vechi în care nu de mult culesese mici creaţii populare. Nu era însă nevoie să insiste. Ştia pe dinafară ceea ce trebuia.

- Eu plec mamă, rosti el zâmbind şi ridicând din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună: ce să-i faci, o s-o trăim şi pe asta.

- Du-te dragul mamei, du-te; şi ai grijă cum te porţi. Darul ţi-l trimit eu la timpul potrivit. Mai adaug ceva la el, o faţă de masă, o cusătură, văd eu.

Ieşi. Sosi şi Mihăiţă. Merseră la pas câteva sute de metri. Apoi, ca la un semn, porniră într-un galop năprasnic, care scoase oamenii pe la garduri, privind cu admiraţie.

Prezenţa lui Vlas la casa mirelui şi apoi la aceea a miresei, urările bogate rostite de el inspirat, cu talent, dădu o nuanţă deosebită nunţii, de fapt şi religiozitate, care se menţinu şi în timpul petrecerii de noapte. Vlas se înapoie acasă dinspre ziuă. Adormi buştean şi nu se trezi decât pe la amiază. Nu deschise ochii. Prima imagine, prima senzaţie, pe care o avu în prima clipă de veghe după somnul greu şi odihnitor, a fost aceea a unui chip puţin palid, ovalizat, cu doi ochi minunaţi care-l priveau prietenos, uşor melancolic. Era Ionica, fata lui Anton Pîndaru, care-i fusese fixată ca pereche la împărţitul betelei pentru oaspeţi, cu care stătuse alături la masă şi cu care dansase toată noaptea. Se simţea altul. Parcă nu mai era chiar atât de singur.

---------------------

-----

CAPITOLUL 2: CINE AU FOST ÎNAINTAŞII?

- Nene Ştefănică, te-ai întrebat vreodată de unde îşi trag numele satele acestea de pe la noi? Întrebă Vlas pe unchiul său, într-o zi după ce epuizase mai multe subiecte de discuţie. Şi adăugă: ştii care-i istoria lor, cum s-au format, cine au fost moşii şi strămoşii noştri?

- Cum nu. M-am întrebat şi nu numai că m-am întrebat, dar am şi aflat unele răspunsuri. Ştiu câte ceva, cum să nu.

- Tare aş fi curios, nene, să ştiu şi eu unele lucruri despre aceste meleaguri. Vezi matale, citim atâtea, discutăm câte în lună şi în stele, despre mări şi ţări, despre oraşe pe care nu le-am văzut şi nici nu le vom vedea vreodată, dar despre locuri care ne sunt aproape şi ne sunt dragi, cel puţin eu personal, nu ştiu mai nimic. Păcat, zău aşa, mare păcat.

- Ai tu dreptate, Vlas, dar aşa-i şi firea omului – să alerge cu imaginaţia tot pe meleaguri necunoscute, îndepărtate. Probabil din dorinţa de a şti ceva despre ele, de a le vedea, de a le cunoaşte. În orice suflet de om trăieşte un călător, sau un poet… într-un cuvânt un romantic.

Dar Vlas nu vroia astăzi să discute pe teme psihologice. Pe el îl interesau probleme de istorie şi de etnografie, bineînţeles fără să ştie că există o astfel de ştiinţă, ci mai mult intuind-o. Şi nu-l interesa etnografia în general, ci numai unele aspecte concrete, legate de geografia limitată a ţinuturilor lor, îndeosebi a satului în care trăia, aspecte a căror elucidare urma să-i dea răspuns la anumite întrebări şi nedumeriri care-i apăruseră din contemplarea vieţii satului, a populaţiei, a obiceiurilor. Nu o dată îl frapase anumite trăsături de caracter ale consătenilor lui, cum sunt dârzenia, demnitatea, respectul dus până la idolatrizare faţă de tradiţii. Dragostea pentru aceşti oameni în mijlocul cărora trăia şi dorinţa de a cunoaşte îl stimulară să-l „înţepe” cu noi întrebări pe blajinul său unchi.

- Se găsesc ceva scrieri în legătură cu istoria acestui colţ de ţară? Întrebă el, făcând abstracţie de divagaţia filosofică a unchiului său. Matale ai ceva în bibliotecă?

Dar Ştefănică Stuparu nu-i răspunse. Ochii îi mijiră a aduceri aminte şi rămase tăcut, pe gânduri. Într-un târziu pieptul îi săltă într-un oftat adânc, în care se exprima un regret de multă vreme înăbuşit, un regret al nerealizării. La un moment dat se ridică, intră în casă, deschise un sertar care după scârţâit dovedea că nu se umblase la el de multă vreme şi se întoarse cu o lucrare voluminoasă, legată în coperte din carton gros, de culoarea roşcovei. Mâinile lacome ale lui Vlas o şi înhăţară. O deschise şi o răsfoi rapid cu vârful degetului. Era o lucrare dactilografiată cu caractere cursive şi cerneală violetă. Pe prima pagină, sus, autorul: ŞTEFAN STUPARU – ÎNVĂŢĂTOR. La mijloc, titlul PLEŞEŞTI ŞI ÎMPREJURIMILE, iar sub tilu, între paranteze, era adăugat: „Tratare istorico-monografică”. În josul paginii erau trecuţi anii 1928-1930, probabil de la începutul până la sfârşitul muncii de cercetare şi redactare. Vlas începu a se foi pe scaun. Îl stăpânea o emoţie puternică. Nu ştia ce să facă. Ar fi vrut să înceapă imediat lectura, ar fi vrut să pună câteva întrebări. Îl privi cu alţi ochi pe naşu’său. În privirea lui se contopeau respectul şi bucuria. Deşi îl preţuia mult pe nenea Ştefănică, nu ar fi crezut că poate fi şi autor de cărţi. În concepţia lui Vlas autorii de cărţi erau oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, aproape că nu erau oameni, sau mai bine zis erau ceva mai mult decât oameni. Şi iată, aşa, dintr-odată, NENEA autor de cărţi. Asta era prea mult, îl copleşea. De ce oare nu-i spusese până acum? Probabil că dacă nu ar fi avut loc această discuţie n-ar fi aflat niciodată. Oare nenea Ştefănică îl socotea un copil neştiutor de nu a discutat niciodată cu el asemenea lucruri serioase? Ce distanţă mare există între noi, gândi Vlas cu o uşoară undă de amărăciune. Ghicindu-i parcă gândurile, învăţătorul deschise el vorba.

- Este doar o încercare, măi Vlas, care după cum vezi n-a văzut lumina tiparului. Ţi-o dau, poate că vei afla răspuns la întrebările ce ţi-au apărut. Unde ai nelămuriri, mă mai întrebi şi sper să ajungi la o imagine completă asupra lucrurilor care te interesează. Învăţătorul era încercat de un sentiment necunoscut lui până atunci, şi anume acela al satisfacţiei celui care creează – când constată că truda nu i-a fost zadarnică. Era pentru prima oară când cineva manifesta un interes real faţă de lucrarea lui. Chiar dacă el va fi singurul cititor adevărat, gândi învăţătorul, ideea de a scrie această monografie a fost totuşi inspirată. Pe drept cuvânt între aceste două fiinţe exista o legătură tainică, datorită căreia îşi intuiau reciproc gândurile.

- De ce nu ai publicat-o nene? Întrebă Vlas.

- N-am publicat-o… fiindcă n-am putut. Am trimis-o spre publicare, împreună cu o rugăminte fierbinte a mea, adresată domnului Dimitrie Gusti, specialist în acest domeniu şi savant recunoscut. Domnia sa mi-a răspuns amabil şi încurajator, dar se pare că cei cărora i-a recomandat-o nu au fost interesaţi. Am primit o înştiinţare de la Editura „Minerva”, prin care îmi aduceau la cunoştinţă că deocamdată nu dispun de spaţiu tipografic, dar că lucrarea rămâne în atenţia lor şi că-mi vor scrie să le-o trimit de îndată ce vor dispune de condiţii. Dar nu mi-au mai scris. Normal era să mă duc eu să mă interesez, să mă rog, să insist, să conving… Dar n-am putut. Nu prea aveam nici bani, timp cu atât mai puţin, apoi a venit căsătoria, au crescut grijile… aşa încât lucrarea a rămas în forma aceasta.

- Spune-mi dragă nene, cum ţi-a venit ideea să scrii o astfel de lucrare? Îmi permit să te întreb pentru că, după părerea mea, este cât se poate de binevenită o asemenea idee. N-ai impresia că locurile şi oamenii de pe aici, de pe la noi, se deosebesc de ceea ce există în altă parte?

- Ai perfectă dreptate. Şi este meritoriu pentru tine că ai intuit această deosebire fără să fi cunoscut prea multe regiuni ale ţării. Eu nu le-am intuit şi numai o împrejurare fericită m-a luminat, m-a făcut să-mi dau seama de ele.

- Ce împrejurare nene Ştefănică? Întrebă Vlas cu ochii arzând de curiozitate, de dorinţa de a afla.

- Acum, pentru că am început această discuţie, trebuie să-ţi povestesc totul. Terminasem şcoala normală în condiţii bune şi mi s-a acordat ca recompensă o excursie în ţară. Prima destinaţie – Bucureşti, capitala ţării, iar în Bucureşti, prima vizită – Academia Română. De altfel, pentru mine a fost şi ultima destinaţie în această excursie, pentru că trei săptămâni nu m-am mai desprins de acolo şi iată de ce: vizitând arhivele, un arhivar pasionat ne-a indicat dosare cu documente necercetate încă. „Adevărate comori istorice”, ne spune el. Cum mă pasiona istoria şi cunoşteam scrierea cirilică, ba aveam şi ceva noţiuni de slavă veche, m-am apucat să întorc documentele pe o parte şi pe alta. Am descoperit astfel un hrisov de danie, din care reieşea că Pleşeştii noştri, existau sub această denumire cu aproape cinci secole în urmă. În anul 1471, Radu cel Frumos, domnul Munteniei, vroind să răzbune ocuparea şi arderea cetăţii Brăila cu un an în urmă de către Ştefan cel Mare, a intrat cu armata sa în ţinuturile de graniţă ale Moldovei, înaintând însă numai până la satul Soci, la apa Milcovului, unde Ştefan îl întâmpină şi îl puse pe fugă. Pentru a-l scăpa de urmărire, un căpitan al său, pe nume Stan Cotea Odobescu, i-a sugerat lui Radu cel Frumos să schimbe direcţia drumului, cotind către Apus şi adâncindu-se în pădurile seculare din acea regiune, care s-a numit mai târziu Coteşti. Ca recompensă, căpitanul a primit de la domnitorul muntean o danie, care după cum se specifică în uricul original – iată-l aici la pagina a treia – se întindea „Din apa Leordeţului până în apa Merii, de acolo până la hotarul Cârligelor, până la hotarul Goleştilor de Jos, al PLEŞEŞTILOR şi al Urecheştilor şi de aici în sus până la Blagov, iar de la Blagov mai departe, până la drumul cel mare”. În alte documente, ca de pildă cel cu numărul 481, numele de azi al satului nostru este din nou amintit într-un uric, prin care Mihnea Turcitul Voievod întăreşte (la 5 octombrie 1580) ocine şi vii în Coteşti şi în satele din jur. După cum se vede nu intră însă în niciuna din aceste danii, el este pomenit doar ca punct de hotărnicie între moşii şi sate. Referirile care se fac în documente la satul Pleşeşti sugerează vechimea aşezării, statutul său aparte, ca localitate de moşneni liberi, cu drepturi străvechi asupra unor pământuri întinse pe care le stăpânesc şi azi. Mi-au apărut întrebări: de unde această denumire? De când datează satul? Cum a evoluat el? Încercând să găsesc răspunsuri şi mergând pe firul documentelor am aflat de o întâmplare extraordinară care s-a petrecut cu multe veacuri în urmă şi care explică actuala denumire a satului. Originea lui însă, sau ca să mă exprim corect, a numelui său de bază se pierde în negura adâncă a vremurilor.

Discutând apoi cu localnicii am constatat că bătrânii satului cunoşteau condiţiile în care s-a produs întâmplarea despre care ai să afli din lucrare; ba mai mult, cunoşteau amănunte care mi-au permis să mă apropii, cred eu, foarte mult de adevărul istoric. Astfel am stabilit de unde vine denumirea de Pleşeşti, cine au fost străbunii noştri. M-am gândit apoi să continui cercetarea, să scot în evidenţă întreaga lui evoluţie: etnică, socială, economică etc. şi în felul acesta a luat naştere încercarea pe care o ai în faţă.

Ştefănică Stuparu, emoţionat de amintirile evocate, ar fi mai vrut să discute despre opera sa, despre investigaţiile pe care le făcuse, despre unele îndoieli pe care le avea, să-i ceară părerea lui Vlas a cărui judecată fără greşeală o aprecia în mod deosebit. Dar nu a mai fost posibil. Vlas s-a ridicat brusc, surescitat, palid, cu lucrarea la subţioară.

- Am plecat nene. Până mâine seară o citesc. Nici nu-ţi dai seama cât sunt de nerăbdător.

Din cele grăite în lucrare, din unele presupuneri făcute de Vlas, din discuţiile reluate de el cu moşii satului, pe care îi zădărâse cu întrebări şi unchiul lui cu mai mulţi ani în urmă şi care păstraseră, prin transmitere orală, din generaţie în generaţie, întâmplările ce vor fi povestite mai departe – se înfăţişează în toată originalitatea ei, istoria denumirii localităţii şi a populaţiei sale.

Cam cu un secol şi ceva înainte de anul consemnat în documentul amintit, a avut loc o secetă mare în sudul Moldovei, din cauza căreia ciobanii vrânceni au plecat cu oile spre mirişte, în părţile munteneşti, mai devreme ca în alţi ani. Ei se gândeau să ajungă, dacă va fi posibil, tocmai spre balta Brăilei, unde ar fi găsit păşune abundentă. Spre toamnă socoteau să vândă brânza şi o parte din oi, care aveau căutare în zona portului, de unde erau transportate pe apă pentru a fi neguţate tocmai în Anatolia.

Din cătunul pitulat la poalele muntelui Zboina a plecat toată suflarea bărbătească, 19 ciobani, în frunte cu baciul Radu, vrâncean voinic, cu vorba domoală şi pasul apăsat, cu ochii mici, acoperiți aproape complet de sprâncenele stufoase. Au purces la drum şi două ciobăniţe care, după obiceiul pământului, fiind căsătorite în acel an, trebuiau să-şi urmeze bărbaţii. Pe vreo zece doisprezece căluţi de munte s-a încărcat tot calabalâcul stânei, de la sarici şi ceaun de fiert laptele, până la ciuberele de muls oile. Vreo 15-20 de dulăi mari cât berbecii, cu căutături de fiare, străjuiau din toate părţile oile alcătuite în trei pâlcuri de câte trei-patru sute de mioare. S-a pornit încet, fără grabă, aşa cum se pleacă la un drum lung. Turmele îşi urmau mersul mai mult prin pajişti decât pe drum, păscând şi mergând, seara şi dimineaţa având loc mulsul şi preparatul caşului. Au mers, mai bine zis s-au târât pe apa Şuşiţei până la un punct, apoi au părăsit-o, au trecut Putna şi Milcovul şi au intrat în plină câmpie. Au înaintat mereu, kilometru după kilometru, zi după zi, apropiindu-se tot mai mult de Dunăre, de baltă, de speranţa unei producţii mai mari de lapte.

În a 18-a zi de mers trecuseră de o mică localitate, ce poartă azi numele de Latinu. Pentru că turma era obosită, pentru că otava pe mirişte era bogată şi un crâng de salcâmi oferea o umbră deasă, baciul Radu hotărî zi de odihnă. După socotelile lui, în următoarele 2-3 zile de mers trebuiau să ajungă la Dunăre. Dar socotelile nu au ieşit aşa cum le făcuse baciul.

La ceasul când soarele îşi trimite razele drept în creştetul capului, pârjolind pământul, oameni, câini şi oi s-au vârât adânc în umbra crângului, lungindu-se la pământ. Un somn dulce, moleşitor i-a copleşit pe ciobanii trudiţi de drum, de căldură, de alergătură şi muncă. O atmosferă de linişte generală, în care nu se simţea decât zumzetul insectelor, de tihnă şi pace, domnea în crângul de salcâmi dintre Latinu şi Dunăre. Baciul tocmai îşi făcea nişte calcule optimiste, când urechea lui, pe care n-o despărţea de pământ decât sumanul pe care-şi lăsase capul, prinse un zgomot, un zgomot care devenea tot mai clar şi asupra căruia el, baciul, nu avea nici o îndoială: tropot de copite ale unor cai aflaţi în galop. „Peste treizeci de cai”, decise baciul, deprins de multă vreme să desluşească vorbirea pământului.

- Tomo, Constantine, Brebule, măi, auziţi voi ceva? Lipiţi urechea de pământ, că voi aveţi auzul mai bun.

- Cai, moşule, răspunse Toma. Şi încă foarte aproape. Ce facem?

- Treziţi-i pe toţi din somn, dar să rămână nemişcaţi; poate nu ne vor vedea şi-or trece mai departe.

Baciul şi Toma se târâră mai către marginea crângului şi priviră în direcţia din care se apropia tropotul de copite. Un nor de praf li se înfăţişa înainte ochilor, venind peste câmp dinspre Dunăre, acolo unde urmau să se îndrepte ei. Curând se desluşiră şi călăreţii.

- Numără Tomo. Şi Toma numără.

- Treizeci şi doi moşule. După căciulă şi forma săbiilor îs tătari. Iată-i că au slăbit goana. Vin în pasul cailor. Dar vin drept spre crâng.

- Doamne nu ne părăsi! Rosti baciul, apoi dădu scurte ordine. Toţi ciobanii în picioare! Fluieraţi uşor şi chemaţi aici câinii. Puneţi mâna pe baltag şi rămâneţi liniştiţi, cu ochii la mine.

Au rămas toţi în aşteptare, sub streaşina pădurii de salcâmi, liniştiţi, în aparenţă apatici, tot sperând că vor scăpa neobservaţi. Pâlcul de călăreţi se apropia. La cincizeci de metri, apoi la treizeci, la douăzeci, când cel care se părea a le fi căpetenie se întoarse în şa, le arătă în direcţia opusă locului în care se afla stâna şi-i îndemnă într-acolo. Tocmai atunci însă unul din căluţii stânii scoase un nechezat. Pâlcul se învolbură, nedumerit de unde venea nechezatul. Se desluşiră însă, pentru că nechezatul se repetă. Toţi călăreţii se înturnară spre crâng.

- Ieşim la câmp deschis, ordonă baciul. Drept înaintea lor. Să nu-şi dea seama că ne este frică. Dacă se încurcă treaba ne retragem în pădurice şi aici vom vedea ce şi cum.

Călăreţii înaintară către ciobanii care se opriseră la marginea pădurii, cu câinii mârâind şi privind duşmănos în spatele lor. Sunt la câţiva metri. Înaintează. Pieptul calului celui din faţă se opri aşa de aproape de baltagul baciului, încât aproape îi simţi ascuţişul. Tătarul răcni puternic, ameninţător. Baciul răspunse cu o plecăciune. Tătarul răcni iar. Baciul desfăcu larg braţele şi ridică din umeri, gest prin care arăta că nu înţelege. Căpetenia se uită înapoi spre pâlc şi dete semn unui călăreţ să se apropie. Acesta făcu o plecăciune adâncă mai marelui lor şi ascultă porunca. Se adresă apoi baciului.

- Cine eraţi voi?

- Ciobani din Vrancea, răspunse baciul, nu fără mândrie în glas.

- Şi de ce stăteam în padure? De ce aveam arme astea lungi?

- Stăm la umbră să ne hodinim după drum şi oboseală. Cât despre arme… astea nu sunt arme, sunt uneltele noastre. Prindem oile de spinare cu cârligul, iar cu ţepuşa şi tăişul pentru lupchi.

- Unde mergeam cu oile?

- La baltă, la păşune.

Aici scurta convorbire luă sfârşit. Tâlmaciul se întoarse spre şeful pâlcului, făcu din nou o plecăciune şi începu să-i vorbească. Acesta rămase tot încruntat, dar ceilalţi călăreţi se destinseră, unora le luciră ciudat ochii.

- Vrem să luăm la noi doi oi, să mâncam, dădu din nou vorbătâlmaciul.

- Oi nu luaţi. Vă dăm noi. Vă pregătim 2-3 berbecuţi la frigare. Iacă, mergeţi mai înainte, să nu se sparie turma de la hodină şi noi tăiem şi frigem 2-3 berbeci şi vi-i aducem. Mergeţi mai înainte la salcâmul acela gros, arătă el cam la vreo sută de metri.

Tâlmaciul traduse. Se încinse o discuţie între conducătorul pâlcului şi tâlmaci. Acesta din urmă, cunoscător al localnicilor, se părea că-l sfătuie să accepte. Primul, era nemulţumit de ceva. Între timp baciul dăduse indicaţii şi vreo trei dintre ciobani se întorceau cu câte un berbec tânăr în spinare, luând direcţia spre salcâmul cel mare, arătat de baciul. Pâlcul de călăreţi n’avu încotro, îi urmă.

Baciul răsuflă uşurat. Isteţ şi în acelaşi timp ferm, el reuşise să îndepărteze pericolul. Înţelepciunea multor generaţii de oieri jecmăniţi la drumul mare îi dăduse înţelegerea jertfei. Dacă scăpăm cu atât nu-i mare paguba. Trei berbeci din peste o mie de oi! O nimic toată. Măcar de s-ar opri lucrurile aici.

Ciobanii care duseseră berbecii s-au întors ştergându-şi cuţitele de sânge. Baciul a făcut sfat. Trebuiau să aştepte până ce tătarii frig berbecii, până mănâncă şi pleacă şi numai după aceea să ridice turma la drum. Ar fi fost periculos să treacă pe lângă ei cu toate pâlcurile, cine ştie ce idee le-ar fi mai venit. Postul fiind aproape, ar fi putut să ia oile şi să le ducă în cetate, să le facă de petrecanie. Dar tătarii întârziară. După ce au mâncat s-au lungit ca nişte dulăi sătui la umbră vrând, probabil, să plece mai pe seară, pe răcoare. Între timp oile care-şi făcuseră odihna, au început să se ridice, să iasă la mirişte după hrană. Era greu să le stăpâneşti. Să faci cale întoarsă ca să eviţi trecerea pe lângă călăreţi, iar nu mergea, aceştia ar fi devenit bănuitori. În timp ce baciul îşi chinuia creierii să găsească o soluţie, în pâlcul tătarilor începu o foială. Călăreţii îşi prinseră caii, încălecară şi se întoarseră din nou spre ciobani.

Înaintau. Pe feţele lor smolite de soare şi vânt se citeau gânduri necurate. Baciul atrase a doua oară atenţia ciobanilor. Pâlcul se opri, iar tâlmaciul începu vorba.

- Noi mai vrem doi berbeci, pentru drum.

Baciul şovăi o clipă, atât cât era potrivit, ca şi cum cererea ar fi fost destul de grea, se făcu că judecă lucrurile, apoi decise.

- Fie, vă mai dăm doi, dar numai doi, că turma noastră-i mică. Mergeţi măi copii careva şi aduceţi doi berbeci.

- Vrem să alegem noi berbecii, spuse însă tâlmaciul şi adăugă: noi ştim alegem bine.

- Păi… să meargă doi dintr-ai voştri cu ciobanii şi să aleagă, spuse baciul, vrând să evite încă intrarea întregului pâlc în crângul unde era turma. Tâlmaciul traduse. Căpetenia răcni iar, dădu pinteni calului şi intră în crâng şi după el toţi călăreţii săi.

După lăstarii şi buruienile înalte din marginea păduricii, urma o rarişte de toată frumuseţea, în care oile se aflau grupate în trei pâlcuri, aşa cum plecaseră din cătunul îndepărtat. Călăreţii înaintară, urmaţi de ciobani, care la semnele discrete ale baciului îi înconjuraseră. Dar se pare că nu berbecii îi atrăsese pe tătari, ci calabalâcul ciobanilor, deoarece cei mai mulţi se îndreptară spre locul unde erau îngrămădite claie peste grămadă, samarele de pe căluţi. Începu scotocitul. Ca muşcată de şarpe zvâcni în sus tânăra nevastă a lui Toma. O mână neagră, uscată şi hidoasă, cu degete ca nişte gheare îi sfâşie brusc cămaşa de in, din care se ivi sânul bogat alb imaculat. Năprasnic a lovit baltagul lui Drăgostin. Mâna tătarului atârnă doar într-o fâşie de veşmânt. Semnal de luptă. Luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Baltagul contra săbiei. Baltagul. Străveche şi teribilă armă. Pentru cine nu ştie, trebuie spus că această unealtă de fier era în acea vreme, compusă dintr-un tăiş de secure, un cârlig, iar în vârf o spangă de 15-20 de centimetri, totul montat la capătul unui ciomag de lemn de corn lustruit, lung de 1,5 metri şi gros de 3-4 centimetri în diametru. Cu vârful se putea împunge, cu cârligul se agăţa şi se trăgea călăreţul jos de pe cal, cu securea se dădeau lovituri mortale. Prin lungimea sa baltagul îl ţinea pe adversar la distanţă, iar în caz de apropiere intra în acţiune cuţitul, pe care fiecare cioban îl avea înfipt în teaca chimirului lat, de piele ghintuită în cuie de aramă.

Ciobanii, molâi şi aproape adormiţi sub căciulile lor ţuguiate în viaţa de toate zilele, au reacţionat ca electrizaţi la gestul infamant al tătarului, gest care-i jigneau în sentimentele lor de dragoste şi respect faţă de femeie. Ei s-au aruncat în luptă cu o iuţeală şi precizie uimitoare, făcând dovada unui curaj de-a dreptul legendar. Fandau, pentru a evita loviturile de sabie, împungeau cu ţepuşa caii care îşi aruncau din scări călăreţii, trăgeau cu cârligul, loveau icnind cu securile, făcând mişcări largi, armonizate, aidoma unui dans fantastic. Cu toate acestea, datorită numărului mare al tătarilor soarta bătăliei ar fi fost poate alta dacă n-ar fi fost câinii. Dulăii voinici, sălbatici ca adevărate fiare, dresaţi să lupte alături de stăpân, s-au aruncat în luptă, cu o ferocitate de nedescris. Tătarul tras cu cârligul de pe cal sau aruncat din şa de spaima animalului, nu mai putea schiţa nici măcar un gest de apărare. Beregata îi era sfârtecată. Unii dintre câini se aruncau ca nişte bolizi în pieptul tătarilor, chiar dacă aceştia se aflau pe cai, rostogolindu-se împreună.

Rândurile tătarilor s-au rărit. Unii au rămas întinşi la pământ pentru totdeauna, alţii au fost scoşi la luminiş de caii înspăimântaţi, alţii – greu răniţi – s-au târât spre un loc de fereală. Treisprezece tătari au plătit cu viaţa lăcomia şi neomenia lor. Dintre ciobani, un mort şi câţiva răniţi, printre care şi baciul Radu. Baciul n-a intrat în centrul luptei; a stat ceva mai la o parte. El a cuprins cu privirea toată bătălia, dând indicaţii, avertizând să se ferească, asmuţind câinii acolo unde trebuia. Când câte unul dintre tătari se răzleţea, atunci intervenea şi baciul şi-l lua în primire, scoţându-l din luptă. Tocmai când se afla încleştat cu un răzleţ, pe lângă el trecu în goana calului un tătar, rănit se pare, dar nu destul de grav, deoarece avu putere să ridice sabia şi cu toate că baciul s-a aplecat în jos, i-a retezat vârful căciulii şi i-a scalpat pielea din creştetul capului – cam cât podul palmei. Rana n-a fost grea, fiindcă fierul a alunecat pe osul bătrân şi tare al capului, dar baciul a rămas pleşuv pe viaţă.

Încăierarea a luat sfârşit prin victoria ciobanilor. Obosiţi, unii dintre ei răniţi, s-au strâns în jurul baciului, care, retras lângă bagaje, îşi înfăşurase capul într-un ştergar alb, pentru a opri scurgerea sângelui. Începu sfatul.

- Legaţi-vă rănile, flăcăi, să nu vi se scurgă puterile, spuse baciul cu glas slăbit; aveţi nevoie de ele. Căline şi tu Vlad, săpaţi o groapă să-l aşezăm întru Domnul pe bietul Gheorghe.

- Baciule, eşti rănit rău la cap, trebuie să te spălăm şi să-ţi punem alt ştergar curat, rosti o ciobăniţă.

- Eu mă grijesc singur, vedeţi de ceilalţi. De n-oi mai avea puteri să merg m-o purta unul din căluţi. Cei tineri trebuie să rămână în puteri, pentru că avem treburi grele.

*

Ceata de ciobani începu să mişune. Samarele fură încărcate pe spinările cailor, oile răzleţe aduse din nou în pâlcuri, câinii liniştiţi prin mângâieri şi vorbe blânde. Apoi cu toţii se strânseră ciotcă în jurul baciului care se aşezase rezemat cu spatele de un arbore. Şi baciul începu a-şi depăna sfatul, cu vorbă domoală:

- De îndată trebuie să facem cale întoarsă! Numai că ne despărţim pe pâlcuri, nu mergem toţi împreună. Poate că aşa vom putea să scăpăm de la prăpăd măcar o parte din avut. O luăm pe drumuri diferite. Câte cinci-şase ciobani şi tot cam atâţia câini cu fiecare pâlc de oi. Care cum o avea norocul. Poate că o vrea Domnul să avem noroc cu toţii. Dar cum norocul şi-l face omul, iată în ce fel trebuie să purcedem la drum: vom merge pe câmp, sau pe drumuri ocolite, nu pe şleaul cel mare; vom merge numai noaptea, iar ziua ne băgăm în vreo văioagă, într-o pădurice, pe albia vreunui râu, undeva la umbră şi lăsăm oile să se odihnească. Scoateţi toate tălăngile de la oi. Ca să nu se împrăştie şi să fie vrednice la drum, să ia cineva berbecul conducător lângă el şi să meargă vioi în fruntea pâlcului. Mergeţi cu zor, fără opriri de prisos. Dacă tătarii se întâlnesc cu alte cete de ale lor şi ne iau urma va fi prăpăd. Apoi continuă:

- Drăgostine, conducerea unui pâlc o iei tu. Să mergi mai mult călare până-ţi recapeţi puterile”. Îl privi apoi cu un ochi cercetător şi adăugă: „Văd că ţi-a brăzdat adânc falca fierul liftei. Tomo, de al doilea pâlc răspunzi tu. Eu o să merg cu cel de al treilea. Dacă dă Dumnezeu şi merg lucrurile bine ne întâlnim de azi cam peste zece zile, adică ne întâlnim acei dintre noi care vom scăpa cu viaţă, dacă cumva vom fi urmăriţi. Măi flăc