biblioteca.citatepedia.robiblioteca.citatepedia.ro/Mihai_Leonte/biblioteca... · Web viewMihai...

Mihai LEONTE

ARMONII MAJORE

Versuri şi scrieri trăite

Moldova Nouă 2010

1

Mihai LEONTE ARMONII MAJORE

© 2010, Editura „Neutrino”Titlul: Armoni majoreAutor: Mihai LeonteI.S.B.N. 978-973-8916-78-4

Sponsorii acestui volum:

Primăria oraşului MOLDOVA NOUĂ Sponsor principalS.C. BĂLEANU SERVCOM S.R.L Moldova NouăCostică Doru ANDRONIC, Patron Moldova NouăS.C. Partener Moldova Nouă patron Marian COCEAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLEONTE, MIHAI Armoni majore / Mihai Leonte. - Reşiţa : Neutrino, 2010 ISBN 978-973-8916-78-4821.135.1-1821.135.1-32

© 2010, Editura „Neutrino”Toate drepturile rezervateMobil: 0741017700www.neutrino.roE-mail: [email protected]

2

mailto:[email protected]


Mihai LEONTE

,,Nu face altuia ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie”Confucius - filosof chinez (551 – 478 î.H.)

ARMONII MAJOREVersuri şi scrieri trăite

Prin aceste creaţii doresc să aduc un omagiu cetăţenilor din Moldova Nouă şi Clisura Dunării.

EU, Mihai LEONTE,MULŢUMESC PENTRU GENEROZITATE CELOR CARE

M-AU SPRIJINIT ÎN EDITAREA ACESTUI VOLUM

3


4


IUBITE CITITORULE,

Cel care scrie încearcă să-şi deschidă sufletul pentru a spune lumii ce gândeşte, ce a învăţat, ce ştie cât de cât. De fapt, încearcă să împărtăşească din experienţa sa. Scrisul este un fel de avere ascunsă şi cel care scrie are dorinţa să ştie şi alţii ce a fost şi cum a fost în vremea când a trăit. Desigur că nu toţi au un har deosebit, dar încercările nu trebuie evitate. Umblând prin lume, am încercat să-mi ţin un jurnal intim, când aveam doar 15-16 ani. Atunci am scris totul cu o sinceritate dezarmantă. Un profesor din şcoala profesională m-a pus să-l citesc colegilor de clasă, apoi mi l-a cerut şi nu l-am mai primit înapoi. Ce o fi văzut interesant în el nu ştiu şi nici ce a făcut cu acel caiet de vreo 200 pagini scrise pe când lucrasem la şantierele din Ploieşti şi la Gostatul din Valea Călugărească, în special în anul 1957.

Am plecat de acasă la o vârstă fragedă şi am ţinut legătura cu cei de acasă, cu colegi, cu alte cunoştinţe. În 1966, când am plecat din Baia de Arieş, am lăsat unui coleg o ladă metalică care cuprindea peste 600 de scrisori. Nu am reuşit să mai recuperez din ele nimic, toate pierzându-se. Desigur, ar fi interesant azi să recitesc ce am scris sau ce mi s-a scris, deoarece în mare parte partenerii de corespondenţă erau persoane feminine, nu cred că e cazul să le nominalizez. Din această corespondenţă am învăţat multe lucruri folositoare, care m-au ajutat în etapele superioare ale vieţii, oferindu-mi acel imbold de autoperfecţionare şi autodepăşire. Sigur că pe atunci nu puteai să-ţi exprimi deschis tot ce ai fi vrut să spui şi să ai unele păreri personale, printr-o gândire liberă, căci nu ştiai cine poate citi ce ai scris şi puteai repede ajunge acolo unde nu te aşteptai. Am învăţat asta de la foştii mei colegi ai ,,facultăţii de drept comun’’ cum i se spunea coloniei de deţinuţi din Almaşul Mare, că e bine să-ţi ascunzi gândurile, ceea ce am făcut mulţi ani, şi poate, dacă nu s-ar fi schimbat regimul din România, nu aş fi reuşit să scriu azi aceste rânduri. Chiar dacă îmi manifestam uneori

5


dezacordul faţă de unele probleme ce mă nemulţumeau, am avut de suferit unele repercusiuni, care însă nu m-au marcat şi nici nu m-au făcut să tac în alte ocazii.

De-a lungul vremii am corespondat cu foarte multe persoane, căci în anul 1961 am avut adresa publicată în revista ,,Tineretul Lumii’’ şi astfel am corespondat cu o fată din Ungaria aproape un an de zile, bineînţeles fiecare în limba sa maternă. Nu m-am liniştit şi în anul 1963 mi s-a publicat adresa în revista „Flacăra”, o revistă foarte citită la acea vreme, dar şi de o calitate deosebită. Bineînţeles că mi-au scris multe fete, căci eu m-am recomandat pur şi simplu miner, ceea ce pentru acel timp însemna ceva. Din acea corespondenţă, aşa cum am afirmat, am învăţat foarte multe lucruri interesante şi utile în acelaşi timp. M-a impresionat o fată din Brăila care colecţiona tăieturi din ziare cu accidente şi catastrofe miniere. Respectiva fată nu avea nicio legătură cu mineritul şi totuşi o pasionau acele evenimente din domeniul meseriei mele.

Despre corespondenţă şi alte lucruri mai speciale discutam cu unchiul meu Ioan LEONTE (moş Nicuţă) din Turda, care îmi dezvăluia multe aspecte pe care eu nu aveam de unde să le ştiu. Dumnealui a avut maşină de scris care i-a fost luată de miliţie, după ce a fost exclus din PMR, datorită faptului că n-a acceptat o anumită funcţie. Pentru asta, a tras la lopată până ce s-a pensionat. În 1966, după venirea lui Ceauşescu la conducerea partidului, a fost reabilitat, dar pe parcurs şi-a pierdut încrederea şi în acest nou conducător, ajungând până la urmă să regrete pasul făcut, dar trebuia să facă asta pentru că avea copii ce trebuiau să meargă înainte prin viaţă. Moş Nicuţă era şi dumnealui un visător, pot spune ca şi mine. Am regretat că nu am stat mai mult lângă dumnealui pentru a mai învăţa câte ceva. În perioada cât am lucrat şi am învăţat la Baia de Arieş, am scris multe poezii, dar şi ceva proză despre anumite stări sufleteşti, cuprinse în câteva caiete, care mi-au rămas la diferite persoane şi nu le-am mai recuperat niciodată. Nu ştiu dacă au fost interesante sau nu, dar am

6


certitudinea că aveau ceva în ele care ar fi interesat până la urmă pe cineva. Baia de Arieş a fost pentru mine un adevărat mediu de unde am avut multe de învăţat şi am câştigat o mare experienţă de viaţă. Liceul din această localitate avea o pleiadă de profesori cu experienţă, completată cu tineri dornici de afirmare. Aici puteai învăţa carte, dacă voiai. Aşa că multe din acumulările mele anterioare s-au cristalizat, devenind certitudini mai târziu. Am regretat plecarea din acest orăşel transilvan, căci am pierdut un tempo în cultura mea , dar a trebuit să fac acest pas din alte puncte de vedere.

În anii de liceu am citit multă literatură, dar şi multe reviste literare ale vremii cum ar fi: Tribuna şi Steaua din Cluj, Luceafărul şi Gazeta Literară din Bucureşti, fiind abonat la cel puţin 10 publicaţii ale vremii, ceea ce însemna destul de mult pentru vremea respectivă. Când m-am transferat la liceul seral din Valea Călugărească, profesoara de limba română a fost foarte surprinsă că un muncitor cu sapa din viile gostatului vorbea despre anumiţi scriitori cu libertate şi destindere. Aşa se face că am trecut clasa a zecea cu note destul de bune la materiile umaniste. Printre muncitorii gostatului, colegii mei de muncă, aveam reputaţia unui exilat, precum anticul Ovidiu la Pontul Euxin. Mirarea lor era şi mai mare când auzeau că sunt miner şi se mirau cum de stau la gostat pe bani aşa puţini. Dar şi această etapă din viaţa mea şi-a avut rolul ei, care m-a ajutat să trec peste anumite probleme, pe care a trebuit să le rezolv în acele momente ale vieţii. Din creaţia mea poetică din acea vreme se poate deduce că am avut o viaţă destul de tumultuoasă, în foarte multe privinţe.

La gostatul din Valea Călugărească am avut fericitul prilej să cunosc oameni deosebiţi, care ştiau să preţuiască omul după muncă, dar şi pentru setea de a se autodepăşi. Aşa se face că nu am întâmpinat niciun fel de piedici pentru a frecventa liceul, aşa cum aveam să întâmpin piedici când am ajuns la Moldova Nouă, cu toate că cei de sus spuneau că s-au creat condiţii, dar în teren era cu totul altceva. Totuşi, în anul de graţie 1972, cu toate că aveam

7


familie şi copiii mei erau mici, am reuşit să-mi termin liceul cu diplomă de bacalaureat. Cel mai mare sprijin l-am primit din partea soţiei mele care în acel an şcolar mi-a fost mereu aproape, încurajându-mi eforturile şi să trec peste piedicile puse de alţii. Numai trecând prin astfel de experienţe, poţi să vezi ce mult înseamnă familia şi să ai pe cineva care să te încurajeze şi să te sprijine.Cu cea mai sinceră preţuire, Mihai LEONTE

Mihai LEONTE poetul armoniei şi al optimismului

Indiferent dacă se adresează profesiei pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa – mineritul şi ortacilor, clădiţi - ca şi el - din granit, sau universului copilăriei şi familiei, ori femeii şi naturii în toată splendoarea şi gingăşia lor sau abordează întrebări existenţiale şi aspecte cotidiene, poeziile domnului Mihai LEONTE sunt străbătute de un optimism debordant, de vitalitatea şi energia unui om integru, care - pe parcursul întregii vieţi - a pus mai presus de orice Iubirea: iubirea pentru profesia aleasă, iubirea pentru spaţiul natal şi familie, iubirea de semeni, iubirea pentru frumuseţile acestei lumi şi – în sfârşit – iubirea de cuvânt, de Poezie.

Cu deosebită sensibilitate şi dragoste de viaţă se apleacă asupra omului simplu – minerul, ortacul lui, un adevărat rege al muntelui, al adâncului necunoscut şi puţin exploatat. De aceea poeziile leontiene sunt ca un „lămpaş” al minerului care scormoneşte în măruntaiele muntelui, sunt un firicel de lumină în cotidianul actual, ros de întrebări fără răspuns, de îndoieli şi deziluzii. Lumina, ultima speranţă a minerului, apare dulce în poezia Treptele vremii, ca un far călăuzitor prin labirintul întunecos al minei:

8


Am iubit ca şi astăzi dulcea lumină,În adâncuri o aveam de la lampa de carbid,Cu ea m-am călăuzit mulţi ani prin mină,Răzbătând prin acel întuneric perfid.

Mihai LEONTE elogiază munca minerului plină de trudă şi sacrificii, dar materializată – atât de frumos şi ingenios – în bijuterii:

Paşii mei, imprimaţi în minereu,Se regăsesc în frumoase bijuterii

sau:Port în plămâni fire de aurDe care nu pot fi prădat...

( Paşii minerului )Aurul, metalul nemuritor, atât de râvnit şi căutat de toată

lumea, apare ca un cântec al perforatorului, iar poetul ne îndeamnă ca - atunci când purtăm un inel – să ne amintim că:

Prin el a trecutŞi viaţă, şi moarte. (Aur)

În cromatica poeziilor despre minerit auriul străluceşte orbitor alături de negru: aur şi cărbune, frumuseţe şi căldură:

Tu ai fost vreodată-n minăSă scoţi aur şi cărbuneCare ne aduc lumină?Atunci nu ştii ce-i pe lume! ( Ai fost?)

Acest aur se transferă în frunzele toamnei, anotimp iubit de poet şi datorită cromaticii. Aşa cum e legat indestructibil de măruntaiele muntelui care l-au călit, transferându-i din măreţia şi puterea lor, tot aşa, prin fire nevăzute, comunică cu natura, cu întreg Universul. Născut din duritatea stâncilor şi a munţilor, format la şcoala aspră a vieţii, poetul ne descoperă un suflet iubitor de frumos, plin de candoare în faţa frumuseţilor naturii, în general şi a florilor, în special. Trandafirul, simbolul etern al iubirii, este floarea preferată:

Câmpuri largi de trandafiri

9


Să fie viaţa noastră.Amintirile, ca nişte flori de mină luminoase, copleşesc

sufletul poetului: Veniţi amintiri, aici să v-adun / În căuşul palmelor bătrâne, purtându-l într-un trecut îndepărtat, dar drag, pe pământul natal, în satul copilăriei, pe malul pârâului Ciofu, cu lutul îmbrăcându-i, protector, picioarele:

Auzeam melodii din ale Ciofului izvoareTrilurile graurilor din vechii nuci,Umblam bogat, cu glodul pe picioare,Timpul a trecut, ce mult e de atunci!

(Lut arzând)Dragostea pentru mama, pierdută la o vârstă fragedă, trece

peste vremi şi bate la uşa sufletului nostru într-un mod înduioşător:Mamă, tu mi-ai fost dragostea dintâiŞi mâna-ţi caldă – primul căpătâi.

( Dragostea mamei )Iubirea este pentru poet o oază de linişte sau vatră de

cărbuni arzând... o iubire mereu vie, în legătură permanentă cu Universul, o iubire eternă:

Oare ce-mi trebuie, doamnă,Pentru veşnicie a te iubi?

sauSă mă pierd cu tine în neant...

(Vreau să fiu vântul Zefir)Iubirea simplă, decentă pentru soţie, îl determină să exclame, la fel de simplu şi direct:

Tu nu eşti Venus din MilloDar pentru mine eşti o stea,Cândva îţi spuneam: copilo!Şi astăzi te strig tot aşa.

( Draga mea ) În centrul universului poetic leontian femeia apare în

diverse ipostaze: iubită, soţie, mamă, fiind o stea, cântec şi refren,

10


flacără vie, a vieţii regină, tezaur, bulgăre de aur. Dorul poetului este nemăsurat:

De tine sunt mereu flămând,Oricât te-aş bea, îmi e tot sete.

( Mereu flămând )Optimismul şi omenia care-l caracterizează, încrederea într-

un viitor mai bun, îl determină pe poet să-şi aplece, grijuliu, privirea asupra fiinţelor care-i sunt alături, pe care doreşte să le protejeze, insuflându-le curaj în faţa greutăţilor inerente ale vieţii:

Nu vreau tristeţe să strângiNici inima să-ţi frângi.........................................Deci, fii tare şi te luptă!

( Alungă-ţi tristeţea! )Este acea filozofie simplă, întâlnită şi în poezia lui George

COŞBUC, potrivit căreia viaţa ţi-a fost dată s-o trăieşti luptând împotriva tuturor obstacolelor, cu scopul – vădit – de a te înălţa spiritual. În ciuda problemelor de sănătate cu care se confruntă, optimismul poetului sfidează chiar şi moartea:

Tu mă cauţi, Albă Mireasă,Să mă-mbrăţişezi frigidă,Nu am frică de-a ta coasă,De nemurirea ta rigidă.

( Albă Mireasă )Dincolo de optimismul lui debordant, la fel cu omul de rând,

obişnuit, poetul e frământat – permanent – de întrebări existenţiale:Doamne, după ce voi muriVoi fi mai celebru ca acum?

( Când voi pleca ) sau:Doamne, mă întreb pe mine...Unde este rău şi unde este bineÎn lumea asta?

( Culoarea vieţii )

11


Poetul este un luptător tenace şi perseverent, care nu se apleacă în faţa intemperiilor vieţii, găsind permanent tăria de a merge mai departe:

Să ajung unde sunt acumNu am şovăit din mers,Cu un optimist parfumGreutăţile le-am şters.

( Parfum optimist )sau:Oricâtă suferinţă strângNu vreau să plâng, nu vreau să cad.

(Tu crezi?)Titlul acestui volum, ARMONII MAJORE, cred că nu este

întâmplător, deoarece poeziile cuprinse în el transmit cititorului seninătate, armonie, împăcarea poetului cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare, cu întreg Universul.

Mă bucur alături de omul şi poetul Mihai LEONTE pentru această realizare.

Cu deosebită stimă, profesor Bombonica CURELCIUC,

Suceava

Miner prin adâncurile cuvântului... Duminică, 14 Februarie 2010...

Încerc să dăruiesc acestui OM, miner prin adâncurile cuvântului şi al Munţilor Apuseni, o parte din sufletul meu! O parte din Viaţa mea rătăcită prin galeriile minelor, cele fără de sfârşit ale Apusenilor, acolo unde ochii mei au văzut Aurul veritabil şi Argintul viu al tuturor vânzărilor, acolo unde mâinile mele au purtat pulberea lor şi o mai poartă încă... Baia de Arieş! Oraşul dintre Munţi! Timp de 12 ani am trăit, am scris şi am visat alături de pruncii mei în pridvoarele înserărilor şi dimineţilor lui! DA, ARMONII MAJORE!

12


Îmi plec genunchii în faţa Gândului dintre coperţile acestui volum! Mihai LEONTE! Fost miner în oraşul meu de suflet. Câtă gingăşie, câtă puritate în privirile acestui Copil! Doamne, fă-i Copilăria neterminată! Am citit din cartea aceasta ARMONII MAJORE cât pentru o Duminică întreagă... Aproape în fiecare vers e o Ană zidită, soţia cea dragă...O aripă neînfrântă acolo, pentru zborul aşteptat...Un DOR de-a pururi nevindecat pentru sălaşul inimii de român, trecut prin Munţii Apuseni, munţii Craiului veşnic neuitat; AVRAM IANCU... Frunze risipite pe aleile Timpului din noi întru mereu aceeaşi primăvară... Peste toate plaiurile aceleaşi neprihănite aduceri aminte... Aceleaşi rugăciuni smerite în faţa pietrei făcătoare de minuni ale Munţilor Apuseni, în faţa acelui râu mare, cu nume de Arieş, pe care poetul l-a trecut cu picioarele simţindu-i acurateţea... O Patrie întreagă freamătă prin pădurile lui Mihai LEONTE, cu toate tulnicele şi fluierele care le va transmite viitorului, înlăcrimate, cum le doresc cei care nu au călcat pământul plin de istorie al Munţilor Apuseni...Ce dulce, binecuvântată boare de vânt!

Cu preţuirea cuvenită, Nicolae NICOARĂ- Horia din Munţii Apuseni

13


MOTTO-ul meu este;

,,Voi fi fericit când cineva îmi va recita doar un singur vers''.

AMINTIRI DESPRE MINE…( Autobiografie )

Mă numesc LEONTE MIHAI, născut la data de 19 ianuarie 1941, în comuna Buneşti, judeţul Suceava, din părinţii Vasile şi Elena-Jăniţa LEONTE, născută CONDURACHE.

Primele 4 clase elementare le-am urmat în satul natal, clasele a 5-a şi a 6-a în centrul de comună BUNEŞTI, iar clasa a 7-a am absolvit-o la cursurile fără frecvenţă în 1961 la Zlatna.

Între 1957 şi 1961 am urmat cursurile Şcolii Profesionale de Mineri Zlatna, regiunea HUNEDOARA.

De la 1 iulie 1961 până la 18 august 1962 am lucrat ca muncitor miner la I.M.Ghe. Doja ZLATNA. Din noiembrie 1962 am lucrat ca miner la E.M. BAIA de ARIEŞ, regiunea CLUJ. În perioada 1963-1966 am urmat cursurile Liceului Seral Baia de Arieş, însă semestrul II al clasei a X-a l-am absolvit la Liceul Seral Valea Călugărească. Liceul l-am absolvit cu diploma de bacalaureat în 1972 la Liceul Real Moldova Nouă, secţia Serală.

Din noiembrie 1966 am lucrat la I.M. Moldova Nouă ca miner până în 15 septembrie 1968, când am fost selecţionat pentru şcoala de maiştri, pe care am urmat-o şi am absolvit-o în iunie 1969.

De la 1 iulie 1969 am lucrat ca maistru miner subteran până la 1 septembrie 1980, când am fost promovat maistru principal

14


minier subteran. În toată această perioadă, până la 1 mai 1990, când m-am pensionat, am lucrat numai în cadrul Întreprinderii Miniere Moldova Nouă.

În anul 1967 m-am căsătorit cu Ana Martinovici, cu care avem doi copii:

Leonte Marius Dan, născut la 2 aprilie 1968, mecanic miner subteran până în 2006, actualmente lucreză în alt domeniu, este căsătorit şi are un copil Ovidiu, născut în 1991.

Leonte Amelia Elena, născută la 11 mai 1969, căsătorită, actualmente cetăţean al SUA, lucrează la Spitalul Municipal HARTFORD din Connecticut, fiind absolventă a unei facultăţi de management. Are un fiu, Lucas-Alexander.

Pe tot parcursul activităţii din producţie am fost colaborator al Sindicatului Miner, fiind organizator de grupă permanent, şi sporadic în conducerea superioară. Am făcut parte în permanenţă din conducerea Casei de Ajutor Reciproc din întreprindere, fiind o perioadă şi vicepreşedinte.

În permanenţă, am continuat unele activităţi extraprofesionale ca: 1963-1965 am frecventat Cenaclul Literar „PAVEL DAN” Turda, unde am debutat în 4 iunie 1963, cu poezia „Artist în minerit” în ziarul „Turda Nouă”.

Din 1976 am devenit membru al Asociaţiei Filateliştilor din România, Cercul filatelic ,,Danubius” Moldova Nouă, unde am avut diverse funcţii de conducere, fiind evidenţiat cu Diploma cu rangul Medalie de Argint de către asociaţie.

În perioada 1978-1982 am jucat şah prin corespondenţă la diverse turnee interne, printre care şi Cupa României.

După ieşirea la pensie în 1990, considerând că e necesar ca bătrânii să-şi poată apăra drepturile, am iniţiat înfiinţarea Asociaţiei Pensionarilor „Clisura Dunării” şi apoi am contribuit la fondarea Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Moldova Nouă. Ambele organizaţii au fuzionat în ianuarie 1993, având o conducere unică, al cărei preşedinte am fost ales iniţial şi reales până în prezent.

15


În 1994, cu ambele organizaţii, am aderat la Uniunea Generală a Pensionarilor din România, fiind ales în Consiliul Naţional în 1994 şi reales în 1998.

La alegerile locale din 1992, am fost ales consilier independent al oraşului Moldova Nouă şi apoi consilier judeţean independent pentru judeţul Caraş-Severin. Actualmente nu fac parte din niciun partid politic. Sunt membru al Alianţei pentru Pace din România, filiala Caraş-Severin. Colaborator al Asociaţiei Pro-Democraţia Club Reşiţa. De asemenea, sunt membru al Asociaţiei Amatorilor de Ştiinţă şi Cultură Bucureşti, al cărei preşedinte este profesorul Claudiu VODĂ, cunoscut autor de lucrări ştiinţifice pentru tineret.

Ca hobby, am fost şi sunt fotograf amator, iniţiind şi organizând din 1998 la Moldova Nouă Expoziţia Fotografică „Bătrânii noştri”, care are loc în fiecare an la 1 octombrie, cu prilejul Zilei Internaţionale a Persoanelor Vârstnice.

Am reuşit să-mi tipăresc creaţiile începând cu anul 1999, astfel: - 1999 - a apărut placheta; ALB-NEGRU - poezii; - 1999 – 2002 Colaborator la ziarele „Timpul” din Reşiţa şi „Poştaşul” din Bucureşti; - 2000 - a apărut placheta NOSTALGII – poezii; - 2001 - a apărut placheta VALENŢE MEDII – poezii; - 2001 - a apărut placheta REVERII ADVERSE – poezii; - 2002 - a apărut volumul MEDITAŢII ADMISE; - 2004 - a apărut volumul APOGEUL METAFORIC; - 2006 - a apărut volumul AGATE MAGICE; - 2006 – am iniţiat apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET - SPIRALELE VIEŢII, Editura ANAMAROL; - 2007 – am iniţiat apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET - DRUMURILE VIEŢII, Editura ANAMAROL; - 2008 – am fost selecţionat în volumul antologic FREAMĂT DE DOR, Editura 3D, din Drobeta Turnu Severin; - 2008 - a apărut volumul MIRAJELE ALBASTRE;

16


- 2008 am iniţiat apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET - MIRAJELE VIEŢII, care a apărut la Suceava; - Colaborator la ziarele „Săptămânalul Clisurii” Drobeta Turnu Severin şi „Vocea Clisurii” Moldova Nouă; - 2009 am iniţiat apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET – IZVOARELE VIEŢII, care a apărut la Suceava.- 2009 Am fost inclus în volumul antologic pentru copii UNIVERSUL BUCURIEI- 2010 apare volumul ARMONII MAJORE 2010 Începând cu anul 1999 am participat la toate ediţiile Zilelor Culturii la Moldova Nouă, prezentându-mi volumele tipărite publicului larg, dar şi invitaţilor acestor manifestări anuale. În 08 august 2002, Consiliul Local al comunei Buneşti, judeţul Suceava mi-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare” al acestei comune. În februarie 2002 am fost invitat de către regretatul poet Ion CHICHERE, la Cenaclul Semenicul din Reşiţa, unde am susţinut o seară de poezie, împreună cu membrii acestui cenaclu. Am avut diverse colaborări, începând din 1994, la ziarul „TIMPUL” din Reşiţa, în apărarea intereselor şi drepturilor pensionarilor, ca şi a tuturor persoanelor defavorizate. De asemenea, colaborez şi la postul de radio Timişoara, cu realizatorii emisiunii „Vârsta a Treia”. Am colaborat la ziarul „POŞTAŞUL”, cât şi la alte publicaţii. Întrând în rândul NET-iştilor, activitatea mea a fost mult uşurată prin răspândirea cu repeziciune a scrierilor personale, dar şi încurajarea celorlalţi autori tineri şi mai puţin tineri, căutând să le promovez creaţiile pe diverse site-uri, dar şi prin volumele antologice menţionate.

*Genealogia lui Mihai LEONTE, completări la biografie

17


Sunt născut în zodia Capricornului, iar după zodiacul chinezesc sub semnul Dragonului de Metal. Aceste semne zodiacale mi-au purtat noroc până în prezent şi se pare că m-au plasat pe o linie a vieţii destul de favorabilă. Provin dintr-o familie de ţărani autentici din satul Petia, prin care trece un pârâu liniştit denumit simplu: Ciofu.

Bunicii mei dinspre tată se numeau Domnica şi Gheorghe LEONTE. Nu deţin alte date despre dumnealor. Tatăl meu, Vasile LEONTE, născut la 3 februarie 1917 şi decedat la 29 aprilie 1987, mai avea încă 6 fraţi. După datele pe care le deţin, ei erau: Ana, Elena, Paraschiva, Dumitru, Ioan şi Mariţa.

Ana a fost căsătorită cu Gavril IACOB, de profesie mecanic la o moară din Fălticeni.

Elena, căsătorită în satul Hârtop cu Neculai Vasilache. Satul Hârtop este vecin cu satul nostru, Petia. Tot la Hârtop, s-a căsătorit şi mătuşa Mariţa, sora cea mai mică a tatei, căsătorită cu Ilie MITREA. Paraschiva, adică mătuşa Chiţa, cum i se zicea, a fost căsătorită cu Moş Neculai TĂNASĂ, un gospodar deosebit, cu multe hectare de pământ şi multe oi. Tata lui moş Neculai, era moş Lixandru, unul dintre cei mai vestiţi ciobani ai locului. Fratele tatei, Dumitru, a murit cam timpuriu şi nu prea am amintiri despre dumnealui. Cel mai apropiat mie, a fost unchiul meu, Ioan LEONTE, născut la 21 septembrie 1923 şi decedat la 26 mai 1991, căruia toţi îi spuneau Nicuţă, fiind cel mai mic dintre băieţi. Moş Nicuţă a făcut armata la jandarmi şi apoi a lucrat în miliţie până prin 1953, de unde a fost trimis la munca de jos, la Fabrica de sticlă Turda. Pot spune fără să greşesc ca era cel mai şcolit dintre toţi ai familiei LEONTE. Dumnealui mi-a insuflat în pemanenţă dorinţa de a şti cât mai mult. Revenind la tatăl meu, ştiu că era un om simplu, adică avea 7 clase făcute în perioada interbelică, dar ştia să scrie la maşina de scris şi, datorită acestui fapt, a îndeplinit foarte mulţi ani funcţia de contabil(socotitor) la C.A.P.-ul din comuna noastră Buneşti.

18


Bunicii dinspre mamă ştiu doar că se numeau Ioana şi Gavril CONDURACHE. Pe bunica Ioana am prins-o în viaţă cât de cât, dar n-am apucat să mă bucur prea mult de dragostea eipe care o simţeam la acea vârstă atât de fragedă pentru mine. Simţeam ceva atât de plin, când mă aflam lângă acea fiinţă, încât mi-a dat putere mult mai târziu. Despre mama mea, Jăniţa-Elena CONDURACHE, născută la 7 august 1919 şi decedată la 23 mai 1943, nu prea am ce spune, fiindcă nici nu ştiu prea multe despre dumneaei. Mama a mai avut încă 5 fraţi: Maria, născută în anul 1911 şi decedată la 23 martie 1946, căsătorită în satul Rădăşeni cu Toader SANDU, cu care a avut 3 copii; Constantin, născut la 21 mai 1926 şi decedat la 9 octombrie 1951; Ana, născută la 5 ianuarie 1928, căsătorită cu Toader TUDOSE, nu a avut copii; Elena, născută la 28 septembrie 1929, căsătorită cu Constantin ANDRIEŞ cu care a avut 4 copii; Mariana, Ionel, Viorica şi Adrian. Elena ANDRIEŞ este cunoscută ca poeta de la Rădăşeni.

Ioan CONDURACHE, fratele mai mare al mamei, a fost căsătorit de 2 ori, având din prima căsătorie un fiu: Gheorghe CONDURACHE. Mătuşa Nastasia, născută la 18 martie 1914, şi decedată în 3 martie 1992, sora mamei, a fost căsătorită în satul Unceşti cu Toader DEDIU, care a murit pe front în al doilea război mondial, cu care a avut 4 copii: Eleonora, născută la 1 decembrie 1935 şi decedată la 7 august 2001; Nicolai DEDIU, născut la 23 noiembrie 1937 şi decedat la 1 ianuarie 2004; Vasile DEDIU, decedat, despre care nu deţin mai multe date; Maria DEDIU, născută la 11 septembrie 1943; Mătuşa Zamfira, sora mamei, a murit de tânără; Moş Ştefan CONDURACHE, născut la 5 septembrie 1921, decedat la 23 septembrie 1992, a fost căsătorit cu Mariţa BUCĂTARU, cu care a avut 3 copii: Felicia, născută la 23 septembrie 1948 decedată cam pe la 10 ani; Miluţă, născut la 20 octombrie 1951 şi Dănuţ, născut la 1 noiembrie 1958, căsătorit cu Viorica PĂIUŞ, născută la 1 martie 1961, având la rândul său 3 copii: Gavril, Anca Mihaela şi Ştefan.

19


Pentru conformitate, semnez cu numele întreg: LEONTE Mihai, născut la 19 ianuarie 1941, în satul Petia, comuna Buneşti, judeţul Suceava, ţara România.

DISTINSE DOMNULE Mihai LEONTE

Văd: ,,Lacul codrilor albastru,Nuferi galbeni îl încarcă”.Spun; Mihai EMINESCU Aud; ,,Pupăza din tei” spun Ion CREANGĂ, şi-mi aminteşte de Humuleşti.Citesc; ,,În valea largă de pe Groapă, /Pe unde curge Şipoţelul” sau; Prin pâraie pline de răchită, Pe unde cânta cândva Lican”, spun Mihai LEONTE şi văd în faţa ochilor satul natal Petia, şi neamul din care mă trag; căci Lican era fratele tatălui meu Gheorghe BERARU. Omul este roua, creaţia este o veşnicie. Mai repede sau mai târziu şi omul şi cartea ajung pe un raft; omul pe raftul cavoului, cartea pe raftul bibliotecii. Şi atunci mă întreb; ce trebuie preţuit mai mult? Fiinţa sau materia? Ferice de tine ţinut strămoşesc al Petiei, că din lutul Ciofului a fost creată o fiinţă numită Mihai LEONTE, o fiinţă care a făcut ca numele Petia să fie cunoscută în întreaga Românie, şi în lume. Numele Mihai LEONTE va deveni sinonim cu Petia. Cu tot respectul,

Gheorghiţă BERARU Primarul comunei Buneşti, judeţul Suceava

20


21


22


Ciclul de poeziiARMONII MAJORE

MOTO: Poezia fiind o infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE

http://www.poezii.biz/poezii.php?author=3888

23


ŞAPTEZECI

Soţiei mele Ana LEONTE

De ce să pun noi ajurate perdele,Să nu te văd frumoasă în întregime?Pe tine care te-am cules dintre stele,Să-mi fii călăuză cu drepturi depline.

Lumină ai răspândit peste mine,Prin toamne cu frunze aurite,M-ai purtat prin ceruri senine,Fiindu-ne visele noastre împlinite.

Am sădit în grădina vieţii noastre,Copacii frumoşi care au dat rod,Călăuzindu-i spre zările albastre,Să aibă zborul cât mai slobod.

Am dat sufletului eterna iubire,Care chiar şi la greu ne-a însoţit,Curgând spre veşnica nemurire,Primind sensul vieţii de noi dorit.

Ai reuşit cu bine să treci,Pragul treptei şaptezeciUrcând aşa an după an,Să ajungi la centenar.

Moldova Veche 24 noiembrie 2009

24


O NOUĂ ANIVERSARE

aniversare la 69 ani

Interesant am zis! Mai e o aniversare!Voi trece peste ea, de ce să am emoţii?Viaţa îmi spune; LA MAI MARE!Dar până unde mă vor duce sorţii?

Va veni şi vremea plecării mele,Să mă odihnesc tăcut în veşnicie,Dar până atunci gânduri rebele,Preferă lumea în mişcare, vie!

E poate frumos acolo în Eden,În care sigur nu voi avea un loc,Credeţi că voi auzi al îngerilor refrenSau voi fi păzit de al pietrei bloc!?!

Moldova Nouă 19 ianuarie 2010

AM PORNIT

poezie aniversară

Am fost eu vântul care fuge,Trecând neobservat prin lume?Am fost eu râul care curge,Fără să fi lăsat mici urme?

La început am fost un izvoraş,Căutând o cale spre un râu,Cu chipul blând de copilaş,Devenit cu duritate mai târziu.

25


Am pornit ca simplă adiere,Cu timiditate viaţa s-o prefir,Prinzând din ce în ce putere,Transformată în vajnicul Zefir.

Am fost un firicel de iarbă,Prinzând noi rădăcini adânci,Din ani mi-am făcut o salbă,Urcând pe ale timpului stânci.

19 ianuarie 2009 De Ziua Mea

AM VENIT 2009

Sunt anul două mii nouă,Unii spun că vin cu rele,Vă aduc belşugul vouă,Am să vă scap de belele!

Am venit, v-am cunoscut,Sunteţi minunaţi cu toţii,Anul acesta-l stau, nu mult!Din viaţă luaţi-vă noi porţii.

În viaţă ca să exişti,Ţine răul la distanţă,Ca să fiţi mai optimişti,Vă las sacii cu speranţă.

26


AN NOU, SPERANŢE NOI

În suflete păstrăm doar puritatea,Tot ce a fost rău nu mai rămâne,Senini vom înfrunta realitatea,Ce cu Noul An va veni de mâine!

Zilele vor naşte noile antreprize, Create din sufletele optimiste,Vom ignora ale vieţii grele crize,Fluturând ale păcii albe batiste!

TREC SECUNDE I

Secundele curg în clepsidre,Se joacă în nepăsare intens,Ca prin apă simpatice hidre,În trupul Timpului imens.

Anii cei trecuţi prin viaţă,S-au adunat în amintiri,Cu privirea lor semeaţă,Vor naşte noile trăiri. 31 decembrie 2008

27


1 IUNIE, ZIUA COPILĂRIEI

La întâi de Cireşar,E un început de lună,Aducem copiilor în dar,O lume mult mai bună.

Alergaţi, iubiţi copii,Prin pajişti cu stele,Realizaţi din păpădiiAcele magice inele.

Venim să mai visăm,Cu inimi inocente,Împreună să plecăm,Spre lumile perfecte.

ACEL PEGAS

Acel Pegas cunoscut,Ca fiind şi Carul Mare,Se roteşte neîntrerupt,În îndepărtata zare.

Nu am făcut un clasament,Ca să-ţi aleg o cântare,Dar ca simplu eveniment,Pentru mine eşti CEA MARE.

Nu-ţi fac statuie din aur,Nici cioplită în granit,Vei rămâne al iubirii faur,Mergând cu mine în Infinit.

28


Împreună pe acelaşi drum,Sprijină-te pe al meu braţ,Lasă-mi al tău parfum,Să-l absorb cu nesaţ.

ADUCERI-AMINTE

Tu nici nu ştii cât mi-e de dorDe mângâierea ta atât de tandră,Gândindu-mă acum mă înfiorŞi-mi amintesc privirea-ţi caldă.

Mă trezesc în miez de noapte,Năpădit de îndepărtate amintiri,Reascultând ale tale simple şoapte,Mirosul buchetului de trandafiri.

Cât de departe sunt acumNeuitatele îmbrăţişări fierbinţi!Săruturile ultimului drum,Când trebuia să stăm cuminţi.

Aştept să ne reîntâlnimSă retrăim ce-a fost frumos,Unul spre altul să venimChiar de ar trebui venit pe jos.

29


AI FOST?

Tu ai fost vreodată-n minăSă scoţi aur şi cărbuneCare ne aduc lumină?Atunci nu ştii ce e pe lume!

Ai mâncat tu mămăligăDin făină de porumb?Poate de-aia îţi e frică,Şi ai în picioare plumb!

Ai băut vreodată apă ,Din izvorul cu ţârău?Apă bună, apă plată,N-ai băut? Să-ţi pară rău!

ALBĂ MIREASĂ

Tu mă cauţi, Albă Mireasă,Să mă îmbrăţişezi frigidă,Nu am frică de-a ta coasă,Cu nemurirea ta rigidă.

De tine chiar nu-mi pasă,Nici de negura ta rece,Până îmi vei fi mireasă,Multă vreme va mai trece.

Tu nu vezi că nu te chem,Luptându-mă cu suferinţi,Greul nu îl blestem,Tărie am de la părinţi.

30


Privesc norii azurii,Şi când sunt întunecaţi,Mă pierd în adânci reverii,Nu! Încă nu vă îndoliaţi!

ALEI ÎN TOAMNĂ

Frunzele n-ar trebui să cadă,Urmează totuşi cursul vieţii,Pe alei se plimbă la paradă,Căzând la bruma dimineţii,

Doar un Soare destul de palid,Încearcă culori să revigoreze,Vântul se joacă cu ele timid,Învăţându-le să danseze.

Natura se înscrie în a toamnei joacă,Chiar cu aceleaşi cenuşii culori,Pietonii mai calcă în vreo băltoacă,Uitând de acele ofilite flori.

ALUNGĂ-ŢI TRISTEŢEA

Nu vreau tristeţe să strângi,Nici inima să-ţi frângi,Şi cu lacrimi să mai plângi.

31


Deci, fii tare şi te luptă,Să n-ai viaţa întreruptă,Faţa veselă, nu suptă.

Eu aşa te vreau pe tine,Să ai clipele sublime,Zilele cât mai senine.

Multe vreau să-ţi doresc,Dorinţe să-ţi împlinesc.

Fiindcă sincer te iubesc.

AM GĂSIT ÎN PALMA TA

Am găsit linişte în palma ta,Astfel cum e în luna plină.Unde aş fi găsit altundeva?Căci lumina ta este Divină.

Îmi eşti vatră cu cărbuni arzând,Ca o mare dulce îmbălsămare,Mă plimb cu tine orişicând,Prezentă îmi eşti în orice visare. Tu mi-ai dăruit simpla îmbrăţişare,În ochii tăi citind albastrul senin,Adus din cerul de soare prea plin,Frumoase, ca rimele ce ţi le închin.

Ochii tăi sunt mereu mai dulci,Cum i-am cunoscut mai demult,Spre mine noi lumini arunci,Un nou murmur în suflet ascult.

32


ANOTIMPUL TREI

Te văd câmpie dezgolităDe frumuseţea plinei veri,Apare toamna ruginită,Natură, luptă-te şi speri!

Totul curge în liniştit destin,Vor veni şi lacrimile din nori,Trimise de Creatorul Divin,Omagiu plecatelor flori.

În locul culorii verde de smarald,Toamnă, ne aduci aur şi argint,Acum timpul nu e tocmai cald,Dar e bogăţie pe acest Pământ.

Toamnă, tu eşti anotimpul trei,Într-un clasament neoficial,Chiar dacă tu, nu asta vrei,Ne aduci iar timpul glacial.

AŞ VREA!

Aş vrea să scriu eu cartea,Să-mi întrerup somnul intens,Dar nu ştiu care e parteaCe reprezintă vreun interes?

Mi-am parcurs drumul prin lume,Mă întorc la tine, drag pământ,Smerit, cu adâncă plecăciune,Să-mi găsesc odihna în mormânt.

33


Unde sunt vapoarele cu zbaturi?Unde au plecat visele mele?Casele cu multe caturi,Plecate-s cu gândurile rebele!

În oglinzi ce par deocheate,Mă caut pe mine să mă recunosc,Imaginile îmi par deformate,Sunt inutile, par fără rost!

VREAU SĂ FIU VÂNTUL ZEFIR

Vreau să fiu vântul vesel Zefir,Să fiu apa cu care te îmbăiezi,Tu să-mi fii aerul care-l respir,Cu tandreţe să mă îmbrăţişezi.

Să mă pierd cu tine în neant,Să ne continuăm mersul alert,Să atingem punctul cel înalt,Unde totul devine inert!

Peste câmpii înverzite vom dansa,În ritmul aceluiaşi etern bolero,Dragostea noastră va triumfa,Mergem împreună, n-avem încotro!

Frunzele nu vor muri în toamnă,În iarnă fulgii iar vor străluci,Oare ce-mi trebuie, doamnă,Pentru veşnicie a te iubi?

34


AŞA-ZISE ROZE

Trandafirii, aşa-zise roze,Totuşi sunt iubite flori,Prinşi în piept sau poze,Priviţi sfios, produc fiori.

Trandafirii albi, imaculaţi,Simbolul clar al purităţii,Cu ochii sunt îmbrăţişaţi,Cu semnele realităţii.

Câmpuri largi de trandafiri,Să fie viaţa noastră,În zona unei line fericiri,Cuprinsă-n zarea albastră.

AUR

Cântecul perforatorului,Confundat cu tobele, Din uvertura,Unei simfonii.

Noi vedem în aur,Metalul cel curat,Dar orice meşter faur,Îţi va spune simpluCă nu-i adevărat!

Ai în deget un inel,Plin de nestemate,Mereu să-ţi aminteşti,Că prin el a trecut,Şi viaţă, şi moarte.

35


AVIZ PENTRU CRITICI

Mă uit la tine din înalt,Poetule, abia ieşit din faşă,Şi îţi strecor, insinuant,Şfichiuri din a criticii cravaşă.

Caut în fel şi chip modalităţi,Prin care să-ţi găsesc greşeli,În epitete îţi arăt banalităţi,Prin care vrei să ne înşeli!

Îţi demonstrez că n-ai talent,Să ştie asta întreaga lume,Că la şcoală ai fost corigent,Desigur, la materii cu renume.

Astfel încerc să scot în faţă,Iscusit, defect după defect,De aceea îţi spun; mai învaţă,Căci nu ai drept să fii poet!

BIRTUL ŞI MINERUL

Stau în birt cu deţu-n faţă,Ce miroase a trăscău,Sunt cam plictisit de viaţă,Vin aici şi iarăşi beu.

În urechi mai port refrenul,Auzit în birturi sau în baruri,Pe care-l cânta minerul,Cuprinzând dureri, amaruri.

36


Birtul ăsta catacombă,Nu ştiu cum să-i zic?Îl catalogăm ca bombă,Dar asta nu e nimic!

Mulţi suntem aici la birt,Cu suflete neîmpăcate,Cerem doar paharul mic,Însă bem pe săturate.

Încântat de vin pelin, De lichior sau tescovină,Revenim din nou la chin,În abatajul de la mină.

CÂND VOI PLECA

Când sigur voi pleca din lume,Va fi vreun nume ce va plânge?Despre mine oare ce va spune?Cui oare inima voi frânge?

E greu de spus ce se va întâmpla,Vor fi multe suflete indiferente,Desigur, e normal să fie aşa,Contează doar clipele prezente.

După mine vor rămâne doar cuvinte,Împrăştiate-n cele patru zări,Nu va mai fi inima fierbinte,Nici capul plin de iluzii şi visări.

37


Doamne, după ce voi muri,Voi fi mai celebru ca acum?Oare la ce îmi va folosi,Sufletu-mi va fi doar fum?

Nu te întrista, Omule Bun,Cineva va citi ce ai scris,Eu la ureche am să-i spun,Pomeneşte-l, a fost, s-a stins!

CÂT DOR?

Cât dor poţi acumula în tine?Câtă dragoste poţi oferi?Nu poţi şti sub zările senine,Tot ce gândeşti tu zi de zi!

Aşterne pe hârtie ce gândeşti,Nu ţine în seiful inimii ascuns,Spune lumii întregi când iubeşti,Dar asta nu va de ajuns!

CER SENIN

Am adunat tolbe de nori,Să-ţi fie cerul mai senin.Dintr-un cer întunecat,A devenit unul înstelat.

Am să alung toţi norii,Pe unde zboară cocorii,Să ai cerul tot senin,Un suflet de iubire plin.

38


Cer albastru, cer senin, În faţa ta am să mă-nchin. Căci ăsta e al meu destin, De la Creatorul cel Divin.

Oare cum te pot cânta, Să se audă şi în viitor? Nu voi uita privirea ta, Cu ochi blând şi iubitor.

CHIAR CREZI?

Omule, de ce tu crezi,C-am să văd doar caii verzi?Îmi pun totuşi întrebarea, Care-ţi este supărarea?

Ştiu, nimic nu îţi convine, Că trăieşti aceste zile,Sincer nu am ce să-ţi fac,Chiar de m-aş preface, tac!

CLIPĂ EUFORICĂ!

Dragostea? Un tren accelerat,Aducând fluierături stridente,Nu orice suflet este cel strigat,Nu orice inimă are bătăi perfecte.

Dacă acest tren opreşte în gara ta,Fii atent în ce vagon vrei să te urci,Căci mai târziu poate vei regreta,Auzind alte fluierături prelungi.

39


Cu trenul dragostei lumea o traversezi,Spre o minunată, frumoasă călătorie,Dar se mai întâmplă să şi deraiezi,Regretând clipa aceea de euforie.

CREZI CĂ VIAŢA?

- Filosofule care gândeşti profund,Crezi că viaţa este complicată?Consideri că nu se mai ascundEnigme nedezlegate vreodată?

- Dragul meu, pe Pământ truditor,Îmi port gândul în adâncul străfund,Voi rămâne un filosof gânditor,Dar sincer, nu pot să-ţi răspund!

- Viaţa existentă e foarte complicată,Cunoşti tu asta, desigur foarte bine,Problema va rămâne nerezolvată,Nu aştepta răspunsul de la mine!

CULOAREA VIEŢII

Doamne, mă întreb pe mine,Căci nu am pe cine să întreb,Unde este rău şi unde bineÎn lumea asta? Nu mai pricep.

Matusalem, bătrânul biblic,Se plimbă agale printre noi,El vede totul frumos, idilic,Chiar când calcă prin noroi.

40


Seneca, filosof în vechea Romă,Învăţase carte pe împăraţi,Îi dă vieţii a anumită aromă,Îndemnându-ne: LUPTAŢI!

Astăzi însă, vrem nu vrem,Noi ne luptăm cu greutăţi,Înseamnă că înţelegem,Să dăm culoare acestei vieţi.

CUVINTE REALE

Ţi-am spus cuvintele reale,Luate din vorbirea curentă,Tu le-ai tradus în magistraleFraze, mai mult recurente.

Timpul a ros fără încetareTot ce a rămas frumos,Iar azi fără remuşcare,Îmi aduci câte un reproş!

Oare cine este vinovatul?Tu desigur nu eşti!Încrederea unul în altulEste tărâm de poveşti!

DE UNDE?

De unde pui atâta soare?De unde ai luat culoarea,Cu nuanţă de bujor?Zâmbetul deschis ca floarea,

41


Primind o nouă mângâiere,De unde ai tu oare? De la zei din alte ere,Sau din plaiuri pământeneCu Ilene Consânzene?

DIN AUZITE!

Auzisem eu câte ceva,Că guvernul nu mai vrea,Să mai dea salarii mari,La ai noştri bugetari!

Unii au avut depresii,Fiind vorba despre pensii,Nu mai cresc, au zis siniştrii!N-avem bani. Decid miniştrii!

Criza ne-a adus belele,Zilele ne sunt mai grele,Leul scade, chiar dolarul,E mai slab ca acu anul!

Fiindcă sunt vremuri de criză,Guvernul adaugă o acciză,Deschid drumspre alte porţi,Impozite şi pentru…morţi!

DOAR SIMPLE FLORI

Aş vrea să-ţi dau în dar un diamant,Cea mai râvnită piatră preţioasă,Să te ridic pe soclul cel mai înalt,Dintre femei cea mai frumoasă.

42


Reuşesc să-ţi ofer doar simple flori,Printre care o muşcată de fereastră,Să te plimb sub cerul fără nori,Bucurându-ne pe Pajiştea Albastră.

Oare ce să-ţi mai dau cadou?Mă întreb, doar pentru mine,Totu-i vechi, nimic nu-i nou,Dar îmi este foarte dor de tine.

DRAGOSTEA MAMEI

Mamă, tu mi-ai fost dragostea dintâi,Şi mâna-ţi caldă - primul căpătâi,Mi-ai dat cu dragoste primul sărut,Al iubirii tale primul început.

Ziua în care am venit pe lume,Era Capricornul spre sfârşit,Lumea atunci era în spume,Pământul nu era liniştit!

Pentru cei din jur eram micuţ,Venisem să încerc un zbor,În braţele mamei eram puiuţ,Simţindu-mă ca pe un fulguşor.

DRAGA MEA

Tu nu eşti Venus din MilloDar pentru mine eşti o stea,Cândva îţi spuneam: copilo!Şi astăzi te strig, tot aşa.

43


Mă priveşti cu ochii-ţi căpruiŞi îmi zâmbeşti cu drag,Cuvinte blânde îmi spui,Tu ştii că astea îmi plac.

Te privesc şi astăzi cu plăcere,Şi la pieptul meu te strâng,Cu gingăşie, să nu-ţi provoc durere,Sprijinit doar în piciorul stâng.

Te sorb în fiecare dimineaţă,Ca pe cafeaua îndulcită cu-n sărut,Parcă ar fi cel dintâi din viaţă,Din ziua când ne-am cunoscut.

DOUĂ EMISFERE

Suntem două emisfere,De sensuri contrarii,Energii noi să transfere,Fără alte comentarii,

Nu facem nicicum economii,Nici nu prea avem reţineri,Ne prindem în jocuri de copii,Redevenind iarăşi tineri.

Nu vrem să facem simulări,În lumea imensă, virtuală,Ne pierdem în multe sărutări,Ca elevii inocenţi de şcoală.

44


Totul în timp se scurge,Nu ştiu când trece cu tine,Doar iubirea poate să alunge,Infuzia altor persoane străine.

EŞTI STEAUA MEA

Pe firmamentul lumii eşti o stea,Ai aprins flacăra vieţii pe pământ,Poeţii nu vor înceta a te cânta,Tu emani prin tine tot ce e sfânt.

Venită din grădina biblică Eden,Oferindu-ne fiecăruia un măr,Rămâi mereu cântec şi refren,Universul tău nu are număr.

Vei arde în timp, flacără vie,Purtând în tine a vieţii scânteie,Plină de graţii, spre veşnicie,Te vom cânta eternă femeie.

În timp nu îţi vei schimba destinul,Vei rămâne a vieţii regină,Vei şti să gestionezi preaplinul,Regăsindu-te de-a pururi: DIVINĂ.

45


EXISTĂ ALT DRUM?

Uită-te la stele din cer,Şi vezi că îţi trimit pe ele,Toate visurile mele,Care sigur nici nu pier.

Dispar pentru un timp,Doar în sensul relativ,Dar se naşte mai activ,Alt vis, şi nu mai plâng.

Tu nu considera pierdut,Visul care pe mine se baza,Iubeşte-mă aşa cum sunt,Numai o clipă, un minut!

Iar dacă voi încerca,Pentru o clipă să te uit,Ar fi pentru mine prea mult,Pentru iubirea de cândva.

De ce ar trebui să şterg,Cu nepăsare un gând senin,Să încerc să mai revin,N-am altă cale să merg?

Turda 1964

46


TE VOI CÂNTA FEMEIE

Femeie, pentru a te cânta,Nu avem destule instrumente,Rămânem doar a te contempla,Cu cele mai simple sentimente.

Femeie, lumea vine de la tine,E în continuă, veşnică mişcare,Adusă din ieri, plecată spre mâine,Succesiune de vieţi viitoare.

Femeie, te iubim aşa cum eşti,Plecăm din tine, fiindu-ne mamă,Prin lume simplu călătoreşti,Până veşnicia iar te cheamă.

FOAME DE IUBIRE

Cât mi-e de foame de iubire, Să mă reîncarnez în tine, De unde am venit prin zămislire, Ajungând prin cer la tine.

Ţin poarta sufletului deschisă, Te primesc pe tine-n custodie, Tu radiezi, eşti şi surprinsă, Dar o speranţă încă mai adie.

De tine voi fi mereu flămând, Trăiesc o adevărată simbioză, Te voi purta mereu în gând, Aşa frumoasă ca în poză.

47


FRUNZE RUGINITE

Se strâng frunze-n şezătoare,În curtea bătrânulului copac,Se aşează foarte ascultătoare,Nu mai vorbesc, acuma tac!

Mai cântă greierii prin frunze,Nu mai vezi vreo rândunică,Crengile sunt mai confuze,Se dezbracă de a verii tunică.

Tot mai pustiu e câmpul,Luându-i plapuma recoltei,Pe aici stăpân e vântul,Dezlănţuind inima revoltei.

Frunzele din plopul alb,Se îngălbenesc, e toamnă,S-au plictisit acolo sus, şi cad,Le trece vremea, doamnă!

GLOBUL MAGIC DE CRISTAL

Voi rămâne un veşnic visător,Citindu-mi viaţa în globul de cristal,Fiindu-ţi mereu un înger păzitor,Păstrându-mi statutul meu loial.

Ochii noştri nu au motiv de plâns,Fericirea să o bem din noi potire,Să fim legaţi tot mai strâns,Păşind spre viitor, spre fericire.

48


Pentru toate astea plătim un preţ,Care nicicând nu-l vom achita,Gândul să ne fie mereu semeţ,Numai aşa în viitor vom înainta.

Ne vom plimba prin ale vieţii ierburi,Ale viselor continuu neîmplinite,Cuprinşi de aceleaşi inocente treburi,Curgând prin pajişti albastre infinite.

GRĂDINA DE ACASĂ

Răchiţile, simbol al casei părinteşti,Grădina cu merii Ionathan,Copilărie, oare unde eşti?Să-l mai ascult odată pe Lican.

Aş vrea să văd salcâmii înfloriţi,Părul stingher cu fructele de iarnă,Desigur, voi nu puteţi să ştiţiPentru mine asta ce înseamnă?

Aproape nici eu nu-mi amintesc,Căci am plecat demult de acasă,Aş reveni, nu mai îndrăznesc,Căci sănătatea nu mă lasă.

Scriu cu inima restrânsă,Despre alte locuri unde stau.

Herculane 2009 septembrie

49


*Hotelul Hercules,Coridoare tăcute,Văduv de locatari!*Foste luxoase saloane,Acum goale, pustii,Fără valsuri vieneze!*Aud paşii Împărătesei,Prin hotelul Decebal,Acum cuib de cucuvele!*Domogledul priveşte,Cu aceeaşi ochi,Mereu împietriţi!*Soclul zidit solitar,Din marmură albă,Un Hercules trist.*Băile Herculane septembrie 2009

ÎNCERCÂND MEREU

Eu nu pot şi nu am cumSă-ţi schimb ceva-n gândire,Să te abat din al tău drumNu pot, îmi este peste fire.

Ar fi un demers zadarnicFără de niciun succes,Dar m-am înşelat amarnicÎn ceea ce era de înţeles.

50


Te voi căuta mereu cu gândulÎncercând mereu a te uita,Ocolind, latent, PământulÎn suflet cu icoana ta.

Mă voi ruga din când în cândPentru a-mi îneca amarul,Ş voi trăi luptând, sperândCă-mi voi uita cândva calvarul.

ÎN CĂUTARE MEREU

Dacă vei şti gândurile mele,Cum caută în Univers un punct,Printre alte planete şi stele,Pe alt teritoriu necunoscut.

În zbucium inima se zbate,Precum o pasăre captivă,Ciripind între gratii,Privind galeş spre grădină.

Din neantul înaltelor gândiri,Se plimbă gândul neîncetat,Adunând vechile amintiri,Care inima mi-au zdruncinat.

Eu? Un mic atom sau moleculă!Mă descompun în milioane,De bucăţi, pornind în aventură,Prin largile spaţii astrale.

51


Datorită unor elemente neştiute,Mă combin iarăşi cum sunt,Pe tărâmuri încă necunoscute,Revin la realitate, pe Pământ!

Turda 1964

INTRĂ ÎN LUMINĂ

acrostih

L una salbe de argint în păr îţi agaţe, Când vor veni acele vremuri,E terniza-voi în versuri măreţe, Viaţa senină a noastră,O dihnă găsi-voi în a tale poveţe, Zburând spre zarea albastră.N icicând nu voi simţi în al meu glas, Vreo undă de tristeţe,T e voi iubi mereu ca-n primul ceas, Până la bătrâneţe.E xistă în aceste versuri multă iubire, Extrase din viaţa mea,M ăsura-voi încă multe luni de zile, Pentru a fi aievea,I ntactă inima îmi vei găsi oricând, Să nu păşeşti timidă,H otărâtă fii în suflet şi în gând, În dragoste nu se imită.A lege nuanţa cea mai senină, Lasă false sentimente,I ntră cum eşti, în plină lumină, Cu purtări independente.

52


IUBIREA PURĂ

Iubirea cea pură şi sfântă,O port în suflet pentru tine,Perpetuu fiinţa-mi încântă,Pe culmile cele sublime.

Desigur, mereu ai intuit,Că te am aşa de dragă,Căutându-te, am ocolitPrin toată lumea largă.

Vreau să te păstrez intactă,Ca pe darul cel mai de preţ,Iubirea pentru tine compactă,Este ţelul meu cel mai măreţ.

ÎNŢELEPCIUNE

Înţelepţii spun de viaţă,Că este foarte trecătoare,E adevărat, şi drept povaţă,Trăiţi-o cu veşnică ardoare!

Căutând în jur ce e frumos,În muzică sau în pictură,În iubire să fii mai sfios,Ai grijă de tine şi natură!

Învaţă, să ştii cât mai mult,Nu te lăsa să fii mai jos,Oricât vei şti, nu eşti cult,Iar în credinţă fii pios!

53


Înţelepciune vei acumula,Fiind oricând stăpân pe tine,Printre semeni vei umbla,Senin, având doar bine.

LUME, LUME!

Lume, lume, eu te vreau,Însă tu nu mă primeşti,Stau în crâşmă şi mai beau,La mine nu te gândeşti!

Lume, te ştiu cine eşti,Ştiu că tu nu mă iubeşti,Dacă traiul este bun,Mergem pe acelaşi drum.

Însă când ajung la rău,Nu mai sunt amicul tău,Nu sunt tânăr, nici frumos,N-am maşină, merg pe jos!

LUMEA NOASTRĂ

Când vom face lumea dreaptă,Va fi mult prea târziu,Să devină înţeleaptă,Sincer să vă spun, nu ştiu!

Pace vrem să fie-n lume,Cât depinde de noi doi,Cât v-aş putea eu spune,De e pace sau război?

54


Cineva ne tot trimite, Semnele distrugătoare,Omenirea îşi permite,Să reziste în picioare!

Credeţi în vreo Apocalipsă?Vă spun sincer, eu nu cred!Tot ce avem astăzi lipsă,Face parte din întreg.

Depinde de care termeni,Folosim Planeta Albastră,Nu vă fie teamă, semeni,Viaţa e în mâna noastră!

Lumea e un teritoriu vast,Dar şi plină de contrast.Un filosof, Cicero anume,A zis: ce răsare şi apune.

LUMINĂ CUANTICĂ

Lumină cuantică,Cifră octanică,Apă freatică,Istorie antică,Operă carstică,Nesarcastică,Totuşi plastică.

55


Pădure de carpeni,Mulţime de oameni,Prinşi în iubiri,Diverse povestiri,Uneori trăite,Dar nedefinite,Aştept noi uimiri,Cu noile trăiri,Ce vor consemna,Despre viaţa mea.

LUT ARZÂND

Simt lutul cum arde în pereţi,Iar pleava grâului din Lipovan,Adun din vechii pantaloni scaieţi,Aud vechiul cântec a lui Lican.

Privesc la icoana Marelui Mucenic,La care m-am închinat de când mă ştiu,Mă credeam mare , când eram mic,În sufletul meu fiind un mare pustiu.

Blândule cititor, în taină mă asculţi,Citind scrise ale mele memorii,În acele vremi, mergeam desculţ,Nu ştiam că voi scrie aceste istorii.

Auzeam melodii din ale Ciofului izvoare,Trilurile graurilor din vechii nuci,Umblam bogat, cu glodul pe picioare,Timpul a trecut, ce multe e de atunci.

56


MĂ LAS CUCERIT

Mă las cucerit de cerul senin, Îmbălsămat în ploi de stele, Cu pieptul de iubire plin, Liber să mă pierd prin ele.

Baldachinul nupţial e printre nori, Fericirea e acolo cuibărită, Apari şi tu, cu zâmbetul în zori, De iubirea-ţi împlinită.

Ochii tăi plini de soare, Se reîntorc dintre astre, Aducând lumini în izvoare, Fericire inimii noastre.

Mă primeşti în al iubirii cort, Îţi mângâi faţa catifelată, Simt cum în suflet îţi port, Dragostea ta imaculată.

Ne rugăm de îngeri inocenţi, Să ne primească iubirea prezentă, Suntem fericiţi, în lume absenţi, Lăsăm inima să ne fie inocentă. ?

M-A PĂTRUNS...

M-a pătruns privirea inocentă,Transmisă prin strângerea de mână,În suflet o simt mereu prezentă,Cum se strecoară de iubire plină.

57


Iubito, lacrimi nu-ţi transmit,Vreau să primeşti doar bucurii,Să te iubesc eu îţi promit,Şi să te plimb prin ample reverii.

Am ştiut, şi mereu am visat,Ca tu să fii iubirea cea mare,Totul a devenit acum adevărat,Suntem în realitate, nu în visare.

Stele nu se sting în noapte,Căci în Univers ele există,Aud permanent a tale şoapte,Simt că în suflet persistă.

M-AM ALINIAT

M-am aliniat timpului ardent,Arzând cu flăcări nu prea lente,În primul rând am fost prezent,Rezolvând problemele curente.

Clipele ne trec prin mâini,Le risipim cu nonşalanţă,Pe ele nu suntem stăpâni,Noi le trimitem în vacanţă.

58


MEREU FLĂMÂND

Simt că mă lansez în zbor,Spre infinitul lumii de copil,Ştii cât de mult te ador,Cu privirea ta mă alin.

De tine sunt mereu flămând,Oricât te-aş bea, îmi e tot sete,Nu voi înceta să te cânt,Prin elegii, imne, sonete.

Nu sunt singur pe acest Pământ,Înconjurat de minunate flori,Mă las mai răcorit de vânt,Sau de fiorul care mi-l strecori.

Ţine-te uşor de braţul meu,Priveşte-mă când vezi că dorm,Să te ştiu lângă mine mereu,În zilele grele, dar şi în somn.

MIGRAŢIE

Au plecat din ţară rândunele,Lăsând cuiburi reci şi pustii,Poate vor plânge după ele,Rătăcind prin caldele câmpii.

Oricât de bine e în alte ţări,Se vor reîntoarce în primăvară,Revenind pe cunoscutele cărări,Din prea frumoasa noastră ţară.

59


Când au plecat, au luat în zbor,Miresme din grădinile cu flori,Călătorind cu cântece de dor,Cu amintiri pline de splendori.

NE-AM ÎNTÂLNIT

Ne-am întâlnit în drumurile vieţii,Ne-am transformat în visate flori,Ne-am adus roua simplă a dimineţii,Ne-am renăscut în suflet noi fiori.

Când ne văd plutind în nemurire,Stelele mai tare strălucesc,Mergem împreună spre fericire,Îţi spun sincer, mai mult te iubesc.

Luna nu mai vrea să plângă,Îşi resfiră raze cu blândeţe,Iubirea mea la tine să ajungă,Doar fericirea să te-nveţe.

Oare câtă dragoste e în inima ta,Simt foarte multă în inima mea,Despre curata iubirea noastră,Ştie doar Pajiştea Albastră.

60


NEDREPTĂŢI

Atâta nedreptate este-n jur,Care nu se poate măsura,Adevărul e fără contur,Doar când şi când va lumina!

Uneori pumnii îi strâng,Când ajung la supărare,Doar în tăcere pot să strig,Simt cum inima mă doare.

Spre stânci golaşe m-aş ruga,Spre flori, spre firele de iarbă,Să mă audă poate cineva,Văd că nimeni nu mă-ntreabă.

Ar trebui să-mi rup din mine,Bucăţi de piele şi de muşchi,Să invoc fiinţele divine,Să fie libere fiarele din cuşti.

Mai avem timp să şi visăm,Uitându-ne departe la distanţă,Căci încă până ne mişcăm,Avem o boabă de speranţă.

NIMIC SPECTACULOS

N-am făcut nimic spectaculos,N-am sărit din cer pe stânci,Nici n-am coborât în jos,Acolo în apele adânci.

61


Nu-mi tot pune întrebări,Cum a fost vreodată,Eram doar tineri amândoi,Cu fruntea nebrăzdată.

Aveam răspunsuri pentru tot,Ce voiam atunci, acum ştim,Nimic nu vreau să-ntorc,Tot ce vrem, e să trăim!

NU TE RECUNOSC!

Nu te recunosc persoană,Oare tu eşti cel ce ai fost?Tânăr, mândru, fără teamă,Acum bătrân, şi fără rost!

PARFUM OPTIMIST

Oare am şovăit cândva în mers?Urcând încet pe-al vieţii drum,Căutând să merg prin Univers,Să ajung unde sunt acum?

Oare n-am văzut destule hăuri?În care nu m-am prăbuşit,Printre ale vieţii găuri,M-am strecurat, am reuşit.

62


Am avut acele patimi deşarte,Totuşi cu o încrâncenare surdă,Am înaintat spre mai departe,Simţind cum viaţa mă inundă.

Să ajung unde sunt acum,Nu am şovăit din mers,Cu un optimist parfum,Greutăţile le-am şters.

PAŞII MINERULUI

Paşii mei imprimaţi în minereu,Se regăsesc în frumoase bijuterii,Pe care însă nu le voi purta eu,Ci ai bogaţilor frumoşi copii.

Asta nu mă va face să fiu trist,Căci oriunde este metalul râvnit,Voi simţi că acolo şi eu exist,Amintindu-mi că în mină am trudit.

Port în plămâni fire de aur,De care nu pot fi prădat,Pe frunte nu am frunze de laur,De viaţă sunt mereu încântat.

Îmi cânt în continuare meseria,Practicată în lumea fără cer,Voi păstra în suflet nostalgia,A întunericului plin de mister!

63


PESTE VREMURI

Limpezi ape să ne fie oglinzi,Reflectându-ne în ele,Acel chip tu să-l cuprinzi,Să mi-l înrămezi cu stele.

Simplu să te cuprind în braţe,Cu teamă să nu te cutremuri,Luna salbe în păr îţi agaţe,Mereu să te am peste vremuri.

PESTE MINE

Peste mine a plouat,Cu stele din privirea ta,Tu mi-ai fost cerul înstelat,Ai rămas şi astăzi tot aşa,Cerul meu neegalat.

Sub oblăduirea,Privirilor tale,Am călătorit intens,Amândoi avem o cale,Mergând prin Univers.

Te rog, Divine Creator,Lasă-mi cerul meu de vis,Să mergem departe-n viitor,Pe drumul ce-l avem deschis.

64


PIETRE PREŢIOASE

Voi aduna pentru tine,Pietre scumpe şi rubine.Am să-ţi ofer şi smaralde,Pentru privirile-ţi calde.

Strânge-voi şi coşuri de safire,Să nu uiţi a mea iubire, Care sincer ne-a unit,Rezistentă în granit.

Primeşte gându-mi înalt,Încrustat în diamant,Gândurile mele frumoase,Simple pietre preţioase.

PLUTESC

Plutesc în al ochilor tăi ocean,Ca o flotă de corăbii nesfârşite,Sunt fericit alături să te am,Îmi văd toate visurile împlinite.

Chipul tău îmi este ca un steag,Care îmi flutură mereu în gând,Mă voi topi de al tău drag,Oare ce imn vrei să-ţi mai cânt?

Ca lebăda-mi pluteşti prin vise,Cuvântul tău e o nouă uvertură,Căci în mine demult se trezise,O inimaginabilă, imensă căldură.

65


RĂSADUL VIEŢII

Soţiei mele ANA LEONTE

În grădina lumii infinită,Am plantat răsadul vieţii,Bucuria noastră nesfârşită,Zâmbind la anii bătrâneţii.

Dăruinţa ta totalăIată că mi-a demonstrat,Că ai fost soţia ideală,Dorită de orişice bărbat.

REFLEXIE!

Doar încorsetată,De cămaşa albă,Cu stele în salbă.Care te arată,Puţin mai înaltă.

Da, eşti tu iubită,Alb, neprihănită,Oare de ce stau,Şi să nu te iau?

Vreau să te ating,Stelele să sting,Acum suntem una,Pentru totdeauna!

66


REMEMBER RURAL

În fiecare seară la Ciofu-n deal,Cântau flăcăii în delir,Adunaţi în jurul lui Lican,Demult, pe când eram copil.

Mai târziu, fiind un copilandru,Ascultam cântecul de bucium,De la stâna lui moş Lixandru,Având farmec, dar şi zbucium.

Erau odată mulţi ţărani,Care îşi arau cu sârg ogorul,De atunci trecut-au ani,De pământ m-apuca dorul.

Horele din sat la noi,Jucau după banda lui Jumară,Purtate de flăcăi vioi,La hramul cel din vară.

Amintiri sunt pentru mine,Care-n suflet le mai port,Azi sunt departe acele zile,Dar n-au dispărut de tot.

67


REVERIE DE IARNĂ

Pomii albi de porţelan,Îmbrăcaţi în alb-bumbac,Ca mirese inocente,În iurtele din Kazahstan.

Dealul plin de gălăgie,Multe sănii şi copii,Câmpul alb - o reverie,Ale iernii bucurii.

Un bunic şi o bunică,Trag de sănii minuscule,Un nepot sau nepoţică, Puteri? Nu sunt destule!

RISIPA AMINTIRILOR

Norii veseli prinşi în hore,Cu Soarele ca prim solist,Formând superbe aureole,În culori de aur şi ametist.

Din livada falnică odată,Au rămas merii bătrâni,Aduşi de bătrânul meu tată,În jurul vechii fântâni.

Când amintirile ne cheamă,Cu aroma nostalgiei,Toată ceaţa se destramă,În cuprinsul poeziei.

68


Am prins timpul să-l omor,N-am strivit infima clipă,A plecat din nou în zbor,Şi se duse de...risipă..

SĂ FI FOST?

Sigur nu e întâmplător, Divinul mi te-a scos în cale, Să-mi sfâşii sufletul de dor, Să fi fost o întâmplare?

Recitesc scrisoarea olografă, Aduc din trecut secvenţe, Să prind timpul în agrafă, Pe unde cu diverse frecvenţe.

Pe atunci nu aveam un dor, Tu l-ai strecurat în scrisoare, Caut răspunsul din zbor, Să fi fost o întâmplare

SOARE REAL

Nu vreau un Soare desenat,Sunt sigur, nu mă va încălzi,Îmi doresc un cer înseninat,La Soare ca să pot privi.

69


Caut cărări ce trec prin iarbă,Pe care să merg iarăşi desculţ,Din stânjenei îmi vreau o salbă,Să-ţi povestesc, tu să asculţi.

Să adun din toate florile parfum,Combinat cu cântece de ciocârlii,Să mergem pe al vieţii drum,Cu noile, frumoase melodii.

Să avem a câmpiei libertate,Iar soarele cu ale lui calde raze,Să fim uniţi în visele toate,Nicicând să nu avem răgaze.

STRÂMBĂ-LEMNE

Strâmbă-lemne, din poveste, strânge mure, în pădure. * dar primeşte altă veste: cum că albă-ca-zăpada, cea ascunsă de pitici, a fugit de pe aici, cu un dealer din canada, vânzător de animale mici, căţei husky şi pisici, cu succese la gagici, *

70


acum plânge strâmbă-lemne, cu fratele barbă-cot, ce se chinuie c-un ciot, care îl lovise-n cot. * se anunţă în ziare, despre această întâmplare, şi e mare supărare, aude întreaga lume, care e la cules de mure! * auzită de bujor la un mare vrăjitor, care îl şi adormise, că povestea îl vrăjise!

STRĂVEZIU

Străveziu, străveziu,Crezi că e ceva pustiu,Pe care nici nu-l mai ştiu?

Sau este ceva opac,Ca aripa de gândac,De sub scoarţa de copac?

Nu-mi răspunde filosofic,Că e vorba despre tropic,Cu mirosul alotropic!

Sau că muzica e grea,Aluzivă la manea,Şi cu iz de cafenea!

71


Am atâtea întrebări,Cât mai umblu pe cărări,Făcând scurtele plimbări!

SUFLET EUFORIC

Pe sânul tău alb,Culoarea părului meu,Privirea îmi scald,Mereu, şi mereu.

Întotdeauna ştiu,Că odihnă găsesc,Devreme sau târziu,Tot astfel te iubesc.

Lunii mereu îi spun,Din vremi apuse,Care parcă-s acum,Cuvintele spuse.

Echinocţii şi solstiţii,Au zburat meteoric,Peste alte ambiţii,În suflet euforic.

SUNTEM PRINŞI!

Suntem prinşi în jocul de stele, Ne vadă Universul frumuseţea, Sub cerul care nu are perdele, Să ne revedem tinereţea.

72


Totul sã fie luminos ca în amiezi, Încântaţi ne dăruim fericirii, Cu mine împreună să dansezi, Pe parchetul vast al Nemuririi.

Noi ştim că inima e revoltatã, Şi sufletul intens în căutări, Ne vrem viaţa luminată, Cu împliniri, dar şi visări.

SUPREMA POEZIE

Tu mi-ai fost suprema poezie,Cu rime dulci şi săltăreţe,Cea mai râvnită reverie,Păstrată şi acum la bătrâneţe.

Caută prin lumea, lume,Culege lucrurile bune.

Adu-ţi în suflet ce e bine,Ferice va fi de tine.

Cauţi prin dărâmături,Din suflet firimituri.

ŞANSA VIEŢII

Am fost în vizită prin lume,Să văd minunile de pe Pământ,Din câte am văzut puţin voi spune,Multe nu am reuşit să cânt.

73


Să mai trăiesc vreo zece vieţi,Răspândite-n multe veacuri,Cu mii şi mii de dimineţi,Nu voi descoperi alte meleaguri.

Nu am fost de nimeni răsfăţat,Păşesc spre inevitabilul final,Însoţit de un cântec murmurat,Ce mă-nsoţea ca imnul ideal.

Nu m-am lăsat prins de avalanşă,Am continuat să merg spre înălţimi,Acordându-i vieţii încă o şansă,Când voia să mă scoată din mulţimi.

ŞOAPTELE TALE

Nici nu mai ştiu cât am visat,Pentru a trăi iubirea cea mare,Totul a devenit acum adevărat,Sunt în realitate, nu în visare.

M-a pătruns fiorul inocent,Al strângerii simple de mână,În suflet am mereu prezent,Privirea-ţi de iubire plină.

Iubito, lacrimi nu admit,Vreau să ai doar bucurii,Să te iubesc eu îţi promit,Plimbându-te prin reverii.

74


Stele nu se sting în noapte,Căci în Univers ele există,Am auzit simplele şoapte,Le mai aud, în inimă persistă.

TABLOURI INOCENTE

Sufletul meu gânduri iroseşte,Din trecut spre zilele recente,Vântul toamnei frunzele topeşte,Pictând tablouri inocente.

Las totul în seama regelui timp,Nu fără să-i cer anumite păreri,Despre alte ţinuturi pe unde mă plimb,Sau alte călătorii unde am fost ieri.

Cucerit de dragostea ta prea plină,Sper mereu că se va întâmpla ceva,Şi va veni acea zi foarte senină,Când îmi voi citi viitorul în palma ta.

75


TIPARELE DE TIMP

Am spart tiparele de timp,Căutând în viaţă un alt mers,Nopţile în zile să le schimb,Mergând prin vastul Univers.

Câţi m-au părăsit pe mine,Crezând că voi fi dărâmat,Le doresc lor numai bine,Am învins, m-am descurcat!

Mulţi m-au periat subtil,Acei prieteni farisei,Nu am cedat ca un copil,M-am scăpat uşor de ei.

Unii chiar m-au înjurat,I-am salutat ca drept răspuns,Nici altora nu le-am cedat,Le-am spus ce aveam de spus.

TOAMNĂ

Bine ai venit la noi,Toamnă aşteptată,Cu nelipsite ploi,Dar îmbelşugată!

Ne-ai trimis vara departe,Îl regretăm noi pe Gustar,Cu fructele lui coapte,Grâul adus în hambar.

76


Toamnă, ce culoare ai?De unde ai găsit vopsele,Şi le-ai prins în evantai,Ale amintirilor rebele?

Frunze zburând ca zmee, Spre imensul Infinit,De unde glasul de femeie,Le cheamă iarăşi la pământ.

Nu văd în ploaie doar întunecime,Ci binefacere pentru ogoare,Unde va creşte pâinea de mâine,Pentru alte vieţi viitoare.

Iubiţi toamna plină de splendori,Fiind şi aici infinite frumuseţi,Toamnă, anotimp cu multe flori,Acoperite de brume în dimineţi.

TOAMNĂ POLICROMĂ

Toamnă dragă, cum te ştiu,Mereu de poeţi cântată,Nu cred ca este târziu,Să te mai cânt şi eu odată.

Eşti frumoasă ca-n poveste,N-am cuvinte ca să spun,Despre tot ceea ce este,Cum a fost, ce e acum!

77


Gust savoarea ta în struguri,Sau în a merelor arome,Te simt în viitorii muguri,În culori de frunze policrome.

TRĂIESC INTENS! Trăiesc intens aceste clipe, Ard la temperaturi înalte, Ies din tiparele stereotipe, Şi vreau să plec în altă parte.

Simt acele enigmatice chemări, Pe care vreau să le trăiesc, Există mulţime de întrebări, La care răspund că TE IUBESC.

Poate avem în suflet nebunie? Dar nu vreau să o ascund, Trăiesc intens prin poezie, Prin cuvinte ce adânc pătrund.

De viaţa asta nu fugim, Căci nu se ştie al ei drum, Vrem intens să ne iubim, Savurând al dragostei parfum

78


TREC SECUNDE

Trec secunde,Devenind fecunde,Pentru noi minute,Încă nenăscute.Pleacă pe alte rute,Se urcă spre oră,Străluciri de auroră.

Totul este viaţă,Care ne învaţă,Că timpul nu şterge,Amintiri betege,Înainte merge,Spre ţărmuri noi,Prin zăpezi şi ploi,Doar bolta albastră,Rămâne a noastră,Martorul tăcut,Ce a fost în trecut.

TRENUL VIEŢII

Gânduri adormite-n gări,Ce aşteaptă trenul vieţii,Vor merge în depărtări,Ca şi ceaţa dimineţii.

Gânduri jucăuşe de copil,Fără grijile curente,Care merg tiptil-tiptil,Înspre culmi efervescente!

79


Gânduri mari adolescente,Care se îneacă-n visuri,Iar în cazuri mai concrete,Sunt pierdute în abisuri.

Gânduri triste, grijulii,Pentru clipele prezente,Vei pleca, n-ai să mai vii,Crezi că vor mai fi regrete?

TREPTELE VREMII

Amintiri din al vremii crematoriu,Le pun în saci, plante medicinale,Rupând tot ce a fost iluzoriu,Visător prin aceleaşi spaţii astrale.

Despre mine citiţi noi mărturii,Acoperite până astăzi de mister,Din acele zile în culori plumburii,Prin care am trecut cu voinţă de fier.

Am iubit ca şi astăzi dulcea lumină,În adâncuri o aveam de la lampa de carbid,Cu ea m-am călăuzit mulţi ani prin mină,Răzbătând prin acel întuneric perfid.

Astăzi tot ce am scris scot la iveală,Aştern pe hârtie, eseuri, sonete,Într-o libertate considerată totală,Folosind însă cuvinte foarte discrete.

80


TU CREZI?

Tu chiar crezi că pot să plâng?Tu chiar crezi că pot să cad?Oricâtă suferinţă strâng,Nu vreau să plâng, nu vreau să cad!

Durerilor nu vreau să le fiu pradă,Nu vor reuşi să mă răpună,Mă voi lupta fără tăgadă,Oricine şi orice ar vrea să spună,Mergând pe calea dreaptă.

VALEA VIŞINEI

Prin a Vişinei vale,Pe cărări tăiate-n iarbă,Se plimba aşa agale,Prea supusa mea talpă.

Mă-nsoţeau în linu-mi mers,Ca tovarăşii de drum,Florile de stânjenel,Cu un nefiresc parfum

VENIŢI, AMINTIRI !

Veniţi, amintiri, aici să vă adun,În căuşul palmelor bătrâne,Pe albul hârtiei am să vă pun,Să prindeţi voi ziua de mâine.

81


Să ştie lumea de Crivăţul rece,De anii, pe care mulţi îi ignoră,Este adevărat că timpul trece,Vrem să fie mereu în agoră.

Îmi privesc cu drag degetele mele,Care au plantat ai Zlatnei molizi,Din care nu mai sunt nici surcele,În anii când ochii îmi erau timizi.

Iar voi, picioare obosite,Care aţi tulburat Arieşul,Tremuraţi astăzi slăbite,Când înfloreşte măceşul.

VIITORUL CUNOSCUT

Nu aştepta ploi din lacrimi,Recolta ce o aştepţi va muri,Nu-mi vreau sufletul în patimi,Sunt puternic, nu mă veţi nimici.

Mă voi avânta adânc în furtuni,Cu neastâmpăr şi un nou curaj,Vântul vieţii va face noi minuni,Rezistând la orice puternic tangaj.

Nu voi cere alte ritualuri,Voi lupta ca nava să plutească,Pe cât mai liniştite valuri,Ţărmul fericirii să-l găsească.

82


Nu voi lăsa nimic să se destrame,Căuta-voi drumul spre absolut,Voi crea cu propriile palme,Viitorul îmi va surâde cunoscut.

VOI DORMI LINIŞTIT

Mi-am căutat paşii spre viitor,Drumul vieţii din timp l-am ales,Pentru a nu fi un oarecare călător,Ani am adunat, din Timp i-am cules.

Din imensa pădure de nopţi şi zile,Mi-am dorit ca viaţa să jubileze,Am căutat mereu terenuri fertile,Menţinându-mi gândurile treze.

Chiar când va veni veşnica noapte,Căci voi pleca de unde am venit,Şi pentru tot, şi pentru toate,Voi dormi în pace, foarte liniştit.

ZILE DE IARNĂ

Fulgi de nea, lucraţi în filigran,Roiuri de albine lucrătoare,Se aşează în pervazul de la geam,Împodobit ca-n zi de sărbătoare,

83


Copacii, aşteptându-şi haina,Din a zăpezii albă floare,Creează magia unor taine,Pe care tu le aduci, ninsoare.

Câmpul vopsit în alb intens,Având culoarea crinilor curaţi,Aducând un nesfârşit imens,Din îngemănarea fulgilor imaculaţi.

Copiii zburdă şi aleargă,Prin plapuma de zăpadă,Ca săniile să le meargă,Nici nu le pasă că au să cadă!

ZIUA REÎNVIE

Cuvinte nu am,Sunt foarte sărac,Eu te slăvesc,Fiindcă te iubesc.

Din trupul fierbinte,Se revarsă lavă,A iubirii slavă,De fată cuminte.

Iarăşi în zori,Lumina e vie,Printre flori,Ziua reînvie.

84


ACEASTA MI-A FOST URSITA!

Cum pot să caracterizez zodia mea?Voi nu ştiţi? Născut sunt în plin rezbel!În mijlocul iernii mi-am început viaţa!Ascuns după al Ursitelor secret crenel!

Când paşii au început să-mi curgă,Să facă mamei mele multă bucurie,Ştia că viaţa ei începea să se scurgă,Pentru plecarea departe, în veşnicie.

Ştia prea bine că mă aşteaptă necazuri,Se ruga Divinului să o ţină în viaţă,Să mă vadă plutind pe a lumii talazuri,Cu zâmbet plin, în fiecare dimineaţă.

Când carul cu boi o ducea la mormânt,Avea pe faţă o mimică interesantă,Faţa îi era zâmbitoare, dar ochii plângând,Drumul o ducea spre lumea cealaltă!

Eu am rămas să merg pe acest Pământ,Fără să înţeleg ce se întâmpla!Până la urmă am uitat să plâng,Continuând ce mi-a hărăzit Ursita!

Moldova Nouă 17 ianuarie 2010

85


CATRENE

TRECEREA PRIN LUME

Doar cu trecerea prin lume,Puţini vor avea un nume,Pentru ce? Pui întrebarea?Mulţi vor fi şterşi cu uitarea!

CLIPELE

Clipele ne trec prin mâini,Le risipim cu nonşalanţă,Pe ele nu suntem stăpâni,Noi le trimitem în vacanţă

E PRIMĂVARĂ

E primăvară, la cafea, Fiindcă sunt un; cavaler, Vă ofer o roşie lalea, Scăpată de a iernii ger.

BUN VENIT

Unde oare mai vedeţi, Cafenea fără poeţi? Astfel ca m-am gândit, Să vă spun un; Bun venit

86


DE LA O VREME

De la o vreme încoace, Cafeaua nu vă prea place O servesc eu prea fierbinte, Nu ca cea de dinainte.

DRAGI PRIETENI

Dragi prieteni, fiind cu voi,Sincer vă spun, întineresc,Îmi recapăt forţe noi,E un motiv, să vă iubesc.

INVITAŢIE

Dragi prieteni din reţea,Vă invit la o cafea!

Azi în zi de sărbătoare,Vă ofer în dar o floare,Roşie de trandafir,Să fiu sincer; VĂ ADMIR.

CU MULŢUMIRI

Din aceste poezii culese,Ce iată cu plăcere le citesc,Îmi rămân gânduri alese,Cu mulţumiri vă răsplătesc.

EDECUL VIEŢII

Am tras la edecul vieţii,Mereu spre veşnicul izvor,Nu am lăsat locul tristeţii,

87


Având un gând cutezător.

VĂ PREŢUIESC

Sunt bucuros să fiu cu voi,Amicii mei, care sunteţi pe NET,Cât despre viaţa de apoi!Sincer, nu o vreau concret!

Pentru că vă preţuiesc,La toţi, eu vă MULŢUMESC!

Mihai LEONTE

CAFEA & COGNAC

Cafeluţă, cafeluţă, Pe zi doar o ceşcuţă, Un păhărel de coniac Asta e! Ce să vă fac?

BUNĂ DIMINEAŢA DE PĂCĂLICI

Vă invit la cafenea! Nu este o păcăleală! Sincer, însă aş opta, Pentru o cafea reală!

Râdeţi şi vă bucuraţi de viaţa.

CAFEA FĂRĂ TUTUN

dedicat zilei de 24 martie 1971

88


când m-am lăsat de fumat

Dimineaţa beau cafeaua, Dar nu îmi aprind luleaua, Căci consider traiul bun, Fără fumul de tutun.

CAFEA ÎN CEŞTI

La cafea caldă în ceşti, Îţi mai vine să zâmbeşti. Sa aveţi o zi frumoasă, Numai dragoste în casă.

CAFEA LA TOŢI

Cafea vă ofer la toţi, La bunici şi la nepoţi, Eu vă rog să o primiţi, Cu respect pentru părinţi

CAFEA LA…IBRIC!

Am adus altfel de ibric! Nici prea mare, nici prea mic, Şi ceşcuţe mititele, Din care să beţi cafele, Şi să ascultaţi...manele!

CAFEA REALĂ

Vă invit la cafenea! Nu este o păcăleală!

89


Sincer, însă aş opta, Pentru o cafea reală!CEŞTI REBELE

Iată ceştile rebele, Aburindele cafele, Sorbindu-le cu nesaţ, Să rămână numai zaţ!

DE DIMINEAŢĂ

Când te scoli de dimineaţă, Şi îţi pui cafeaua în faţă, Stai aşa şi te gândeşti, La viaţa care o trăieşti!

DE LUNI...

Începând de azi de luni, Vă doresc să fiţi mai buni, Iar acum de dimineaţă, Să aveţi cafeaua-n faţă.

DIN PARTEA MEA

Iată c-a venit vremea, Sa ofer si eu cafea, Nu ştiu daca v-o plăcea? Dar este din partea mea...

INTREB?

Lumea nu mai bea cafea? Nici taclale nu mai spune?

90


Spune lume, tu eşti rea? Ori nu ştiu ce-i aia LUME?*LA POEŢI...

La poeţi frumoase muze, Tot cu zâmbetul pe buze Veniţi la cafeneaua noastră, Plină cu flori în fereastră.

NU VĂ PLACE?

De o vreme bună-ncoace, Cafeaua nu vă prea place O servesc eu prea fierbinte, Nu-i ca cea de dinainte?

OFER CAFEA!

Cafea vă ofer la toţi, La bunici şi la nepoţi, Eu vă rog să o primiţi, Cu respect pentru părinţi

SALUTARE

Salutare, salutare, Faceţi cafeaua mai tare, C-am băut-o ca pe ceai, Cea făcută de Mihai. Adăugaţi un pic de rom, Ca să mă trezesc din somn.

91


SPOR ÎN TOATE

Să aveţi sporul în toate, Să trăiţi în sănătate. Mă vedeţi că eu persist, Ca să ştiţi că mai exist!

SUNTEM POEŢI

Suntem poeţi cu pretenţii, Noi turiştii printre stele, Numai cu bune intenţii, Împreună la...cafele!

VINE PRIMĂVARA

Acum când vine primăvara,Vă oferim frumoase orhidee,Doamnelor din toată ţara,La cafea! Bună idee!

VOIE BUNĂ

Azi n-am banii de cafea, Sincer, însa eu aş bea, Cu prietenii împreună, Să fim toţi în voie bună.

ALTE CATRENE

Te întreb Înaltule pe Tine,Căci nu am pe cine să întreb,

92


Unde este rău, şi unde este bine,În lumea asta? Singur nu pricep!*Ţara mea este pământul,De unde ne vine nouă pâine,De aici a izvorât cuvântul,Care merge înspre mâine.*Caut noaptea în plină zi,Caut ziua în plină noapte,Tot mă întreb oare ce o fi?Numai visuri fără fapte.*Doină, doină cântec dulce,Eşti la vreme de răscruce,Când alţii te-au şi uitat,George te-a reînviat!*Lăsaţi cafeaua mai amară,Si cu zahăr mai puţin,Viaţa va fi mai uşoară,Pahar de fericire plin !

93


DISTIHURI NOI stil Bujor

SALBE DE CUVINTE

Soţiei mele Ana LEONTE

Ce să-ţi ofer? Ceva anume?Ţie, mai deosebită-n lume.

Tu mi-ai adus din departe,Nepreţuite, două nestemate.

Îţi dăruiesc doar salbe de cuvinte,Cum cred eu mai bine potrivite.

Tu îmi zâmbeşti, ca şi altădată,Cum o făceai când erai fată.

Îmi spui şi astăzi cu tandreţe,Că ne simţim ca-n...tinereţe!

24 noiembrie 2005

ARITMETICĂ

Parcurg al vieţii veşnic drum,Iubire şi prieteni să-mi ADUN.

Cu toate vreau să am contact,Peste tot în lume iubire să ÎMPART!

Pe toţi cei care îi iubesc,Cu uşurinţă să-i ÎNMULŢESC,

94


La orişice operaţiune cad,Ce este rău eu vreau să SCAD!

FEMEIE, TU EŞTI UN TEZAUR!

Cu orişice clipă mă topesc,Fiindcă femeia o iubesc.

Mă întreb care a fost ideea,Când Divinul a creat femeia?

Se spune că această creatură,Este bună numai de gură.

Considerând-o bulgăre de aurPoţi avea în casă un tezaur.

De ziua ta, preţioasă femeie,Îţi dăruim frumoase orhidee.

IARMAROC DE SÂNT ILIE

Vine iarmarocu-n târg,Când sunt perele în pârg.

Va fi veselie mare,Ca la orice sărbătoare.

Iujuri mari, şi iujuri mici,Cu trupele de pitici!

Gură cască, scamatori,Fel de fel de dansatori.

Cântă iar marea fanfară,De-i zice, a lui Jumară!

95


Copiii vor îngheţată,Băieţi plimbă câte o fată!

Te plimbi din loc în loc,Că doar este…iarmaroc!

Măi să fie, măi să fie!Iarmaroc de Sânt Ilie!

CUNOŞTI?

Cunoşti vreun poet străin?Poţi să-l alegi pe Esenin!

Îl cunoşti pe Macedonski?Sau pe rusul Maiakovski?

În viaţă nu i-am cunoscut,I-am citit şi eu demult!

Lumea l-a uitat pe Eminescu,La modă este Cărtărescu!

Mulţi poeţi scriu despre sex, Cică e tot un fel de vers!

Dar acum cu internetul,Pagina şi...poetul!

96


VACA LUI PĂCALĂ

Păcală avea, şi el, o vacă,Cu coarne mari, ca să placă.

Însă scoasă la vânzare,Nu prea avea căutare!

Că are coarnele mari!Că cere prea mulţi bani!

Aşa că bietul OM,A făcut din vacă pom.

Un animal cu capul ŞUT,Ce arăta tare slut.***Aşa e şi-n poezie,Din cuvintele o mie

Vine criticul etern,O reduce la…CATREN!

Te trece la catastif,Şi rămâi cu un…DISTIH!

97


AUTUMNALE

Ploi de toamnă, ploi obtuze,Cad nevinovate frunze,

Chiar mai mult sunt obosite,Transformate în copaie,

Printre gândurile confuze,Le discern uşor prin ploaie.

POETULUI George PENA

la aniversarea a 70 ani

Poetul rămas mereu la sat,Scrie despre plugul la arat!

Poetul care cânta glia,Mai ceva ca ciocârlia.

Poetul care cântă dorul,Îşi iubeşte intens poporul.

Poetul cel trecut prin greu,Este azi prietenul meu.

La mulţi ani îţi spune Mihai LEONTE 25 noiembrie 2009

98


STRADA MARE

Astăzi mergem la plimbare,Pe a noastră Stradă Mare.

Vrem să ascultăm la fanfara,Cu imnuri despre Varvara!

Dar aici pe Strada Mare,Se mai plimbă domnişoare,

Care poartă în picioare,Pantofiori cu aripioare!

Vin familii aristocrate,Cu mulţi servitori în spate!

Apare vreun tinerel,Şi o doamnă cu căţel!

ZIARUL STRADA MARE

Citesc unii cu voce tare,Din ziarul Strada Mare.

Ştirile din mahalale,Unde stau toţi la taclale.

La bodegile cu bere,Sâcâiţi de vreo muiere,

Care nu stă lângă ţânci,Şi s-a încurcat pe aici.

99


La o bere cu mulţi mici,Ce să-i faci? Şi ce să zici?

Asta e stimaţi amici!

CU ADRESĂ

Am adus azi o postare,În ziarul Strada Mare,

Dacă mai schimbaţi adresa,Dau în judecată presa,

Căci eu vreau să vă citesc,Când caut să vă găsesc!

Altfel sincer; MĂ LIPSESC!

*iată că deschid reţeaua, să-mi beau şi eu cafeaua?

nu vreau zahăr, nici dulceaţă, vă salut de dimineaţă *Bujor, la cafenea!

*spre ruşinea tuturor, beţi cafea fără...Bujor

vă spun să vă placă viaţa, şi cafeaua...dimineaţa

100


*eu nu plec, acuma vin, în grădini de roşu plin.

am petalele carmin, să le purtaţi voi în sân.*Nu ştiu cum să pun o stea, În ceşcuţa de cafea?

Să o fac să strălucească, Oricine să mă iubească *am venit la cafenea, ca să beau cu voi cafea,

să ne-ntindem la taclale, despre vremi imemoriale

călătorind prin amintiri, despre fostele iubiri.*nu te supăra madam' procedează mai cu calm

chiar dacă-s bujorul roz eu sunt foarte ruşinos

dacă dai tot cu nuiaua, s-ar putea sa-ti verşi cafeaua *mulţumesc fetelor dragi, asta-i viata ce să faci?

101


asta-i viaţa florilor, se nasc, trăiesc şi mor! de aia mă numesc; Bujor

ca să fie sărbătoare, dau cafeaua cea mai mare.*frunză verde trei lalele, am venit să bem cafele,

însa voi aţi şi plecat, de cafele v-aţi lăsat?*Primiţi în dar frumoase flori, Cele mai Fericite Sărbători,

Totul să vă fie împlinit, Vă urez un PAŞTE FERICIT.

DE ZIUA TA, FEMEIE !

în fiecare clipă mă topesc,fiindcă FEMEIA o iubesc.

mă întreb care a fost ideea,când Divinul a creat FEMEIA?

se spune că această creatură,ar fi cea mai rea de gură!

considerăm FEMEIA de aur,preţuind-o, deţii un tezaur!

de ziua ta preţioasă, FEMEIE,îţi dăruim frumoase orhidee.

102


DUPĂ ONOMASTICĂ

Dragii mei, iubiţi amici,Care aţi trecut pe aici,

La toţi eu vă MULŢUMESC,Sincer, vă şi preţuiesc.

Să dea Divinul Creator,Să ne-ntâlnim şi-n viitor!

Sănătoşi cu mai mulţi bani,La anul, şi la mulţi ani...

Moldova Veche, 9 noiembrie 2008

103


CiclulAMINTIRI MINIERE

104


4 DECEMBRIE 2009MONUMENTUL EROILOR MINERI

După ce ai muncit mulţi ani în mină, văzând cum s-a născut şi a murit mineritul la Moldova Nouă, te bucuri totuşi că despre acest domeniu se va mai vorbi în acest oraş. Conducerea oraşului sub păstorirea domnului Primar Doctor Inginer Ion CHISĂLIŢĂ şi a domnului Viceprimar SPOREA Ghiţă, împreuna cu distinşii aleşi locali, domnii consilieri locali; BĂLEANU Eugen, BÂCLEŞAN Cătălin, BENCZE Laszlo, GRECU Dan, GUBANDRU Nicolae, LUPU Matei, MARIŞESCU Ion, MĂRCULESCU Claudia, NOVICICI Mladen, POPA Draga, STANCIU Şerban, STOICOVICI Ion, TIUGAN Victor, ŢIŢIRIGĂ Dan, VASILAŞI Irinel, VIZITIU Viorel, ZABERCA Mariana, au decis să ridice un monument al celor dispăruţi în accidente de muncă în cadrul mineritului din acest oraş. Aşteptând dezvelirea acestui monument în 4 decembrie 2009 de Sfânta Varvara ocrotitoarea minerilor, îmi reveneau în minte chipurile unor ortaci pe care i-am cunoscut fie direct sau indirect în cei 25 de ani petrecuţi la Întreprinderea Minieră Moldova Nouă de unde am ieşit la pensie în 1990. Am trecut peste multe din evenimentele în care viaţa unor mineri a fost curmată brusc de accidente uneori stupide. Am avut norocul să nu am asemenea întâmplări nefericite, adică nici un subordonat de al meu nu a murit într-un accident. Mi-am sfătuit şi m-am sfătuit cu cei pe care îi conduceam cum să lucreze, respectând tehnologiile prescrise. Atunci când am sesizat nereguli majore, am luat şi măsuri mai severe, pentru care, chiar şi după ieşirea la pensie cei admonestaţi mi-au mulţumit şi astfel îşi mănâncă pensia şi se bucură de viaţă. Tot ce e posibil că mineritul din Moldova Nouă va renaşte în viitor, cu tehnologii noi, cu utilaje noi. Mulţi deja nu mai ştiu nici unde sunt minele în Moldova Nouă. Ce se vede este acest Monument al Eroilor Mineri. Se observă că la acest monument se aprind lumânări şi se lasă flori, semn că totuşi trecătorii aduc

105


omagii celor care au muncit să scoată la lumină metalele de care umanitatea are strictă necesitate, fie că sunt dintre cele nobile sau comune. Este o mare pierdere pentru România, renunţarea voită şi inconştientă, la aceste resurse naturale care ar trebui să aducă popului român tot ce îşi doreşte, bunăstare şi un trai decent. Cine este de vină? Vinovaţii sunt cei care guvernează ţara fără să ţină cont de multe criterii economice şi sociale, care sunt ignorate cu atâta ingratitudine. Deocamdată vom trece pe lângă monumentul celor dispăruţi prematur, lăsând pe soclul acestui simbol o floare şi un gând de recunoştinţă. Divinul Creator să le hărăzească ODIHNĂ VEŞNICĂ ACESTOR EROI MINERI.CU ADÂNC OMAGIU ŞI SUFLETUL ÎNDURERAT, Mihai LEONTE fost Maistru Principal Miner, actual pensionar

1966 INTRAREA ÎN MOLDOVA NOUĂ

A scrie despre viaţa unui oraş este absolut necesar să intri în istorie. Moldova Nouă vine dintr-o istorie foarte veche, fiindcă munţii care o înconjoară sunt plini de relicve istorice, dar şi de zăcăminte cu minereuri complexe. Unul dintre cei mai vechi documentarişti care a consemnat despre bogăţiile de aici a rămas Francesco GRISELINI, care la 1740, fiind în călătoria sa prin Banat ca trimis al cancelariei imperiale habsburgice de la Viena, găsea la Moldova Nouă un district minier cu două topitorii. Remarca eruditul italian, despre arama de la Moldova Nouă, că este e de o calitate mult superioară faţă de alte mine pe care le cunoaşte el în Banat. În anul 1966, când am venit ca miner la Moldova Nouă, drumurile erau numai cu piatră, fără a fi asfaltate. Aici se putea ajunge din Oraviţa peste muntele Gheorghe, trecând prin Răcăjdia, Sasca Montană, Cărbunari şi intrând în oraşul vechi pe valea

106


numită ,,baron”, actuala stradă 1 Decembrie 1918. Din Oraviţa se putea ajunge şi urmând cursul râului Nera până la Zlatiţa, prin comunele Socol şi Pojejena, urmărind malul stâng al Dunării. Drumul cel mai circulat la acea vreme era cel dintre Orşova şi Moldova Veche, dar nici acesta nu era asfaltat, ci doar pietruit. Am fost angajat la mina Suvarov, care fusese deschisă încă din 1965, când se dăduse în folosinţă tunelul ce lega mina de uzina de preparare a minereurilor. Aici exista un complex social destul de bine aranjat pentru acea vreme şi pentru aceste locuri. Aici personalul îşi putea face baie şi schimba hainele de lucru, mergând acasă cu hainele curate. Existau foarte multe autobuze care aduceau muncitorii şi personalul auxiliar din toate localităţile din Clisura Dunării. La mină se folosea mult personal, deoarece se lucra manual în subteran. Doar înaintările foloseau maşini de încărcat cu aer comprimat care mergeau pe şine. Sistemul de exploatare era cel clasic; scoaterea minereului util şi umplerea golului rămas cu material steril, prin metoda rambleierii. Toate operaţiunile se executau manual. Doar perforarea găurilor pentru puşcare se executau cu perforatoare roto-percutante. Găurile astfel executate se încărcau cu explozivi şi prin operaţiunea de împuşcare se disloca minereul. Acesta era încărcat manual cu mijloace destul de rudimentare, adică acel nelipsit troc (o copaie mai mică de tablă) care se umplea prin tragerea cu sapa a minereului. După umplerea trocului acesta se golea în vagonete mai mici numite ,,cuci” şi se goleau în rostogoluri. De aici se încărcau în alte vagonete mai mari care ajungeau la uzina de preparare a minereurilor. La perforarea găurilor de mină se folosea perforajul umed cu apă. Dar existau destui mineri care ignorau acest fel de perforaj obligatoriu şi preferau perforarea uscată, inhalând astfel mult praf, ceea ce ducea la îmbolnăvirea plămânilor celor din acel spaţiu închis, numit front de lucru.

107


1966 CUNOŞTINŢA CU MINA SUVAROV

Cunoştinţa mea cu mina Suvarov a fost una obişnuită, datorită faptului că mai văzusem şi alte mine. Orice mină are o incintă la suprafaţă, şi desigur la o mină nouă nu te poţi aştepta la ceva spectaculos. Incinta unei mine are configuraţia locului unde este amplasat acest obiectiv. Mina Suvarov fiind amplasată între pădurile munţilor Locvei, zona unde se găsesc minereurile cuprifere care au făcut să fie deranjate de oameni.

Am ajuns pe jos la mină, parcurgând distanţa de la flotaţia veche la Suvarov apostoleşte, cum se zice. Astfel am luat cunoştinţă cu drumul până în capul oraşului Moldova Nouă care era asfaltat doar până la ultima casă de pe atunci a maistrului Ionică POPESCU, aici fiind amenajat un loc de întoarcere a autobuzului de oraş. De aici drumul era pe o distanţă cam de un kilometru pietruit şi plin de gropi. Mergeam pe malul râului Valea Mare şi în curând aveam să dau peste primele semne ale minei, haldele unde se descărca minereu şi steril. Mai erau şi multe grămezi cu lemne depozitate, pentru armarea galeriilor de la orizonturile superioare +44 şi +88. Fiind ziua activitatea de la suprafaţa minei era cum nu se poate mai plină. Locomotivele de mină îşi tractau vagonetele pline spre haldă, iar altele duceau pe cele goale spre gura de mină Zero. Am ajuns la complexul social al minei nou construit, care avea o sală mare plină cu scaune pliante din lemn. Aici fiind şi birourile minei. Am făcut în scurt timp cunoştinţă cu şeful minei inginerul Constantin IONCELESCU la care m-a dus un muncitor. Cererea de angajare mi-a semnat-o doar după ce i-am arătat actul de calificare. A trebuit să mă întorc din nou la birourile din flotaţie, însă am avut noroc, deoarece m-am rugat de un şofer care transporta lemn să mă ia până în oraş cel puţin.

Imediat după ce am terminat angajarea cu vizitele medicale de rigoare, am revenit dimineaţa la mină pentru a începe instructajul de 5 zile. Era ziua de 2 noiembrie 1966. Maistrul care avea serviciul de instruire îl chema ŢUŢUIANU, un om de treabă

108


care pe mine şi pe încă vreo câţiva noi angajaţi ne-a pus să aranjăm lemne şi să le încărcăm în cărucioare pentru subteran, iar mai apoi ne-a trimis la alt maistru să curăţăm vagonete de material prinse pe ele. Pentru mine era un lucru normal, căci trecusem prin aceste faze încă din profesională. Fiind trimis la diverse munci la suprafaţa minei, am avut ocazia să văd cum era organizată suprafaţa minei. Aici era construit un complex social pentru mineri. Imediat lângă complex era amplasat puţul principal care era funcţional doar parţial, fiind deservit de o maşină de extracţie provizorie specifică pentru astfel de lucrări.

Linia ferată pe care se circula cu vagonetele era cu foarte multe joante căci rămăsese de la ISEM. Dar echipe de liniori lucrau la reparaţii şi înlocuirea şinelor defecte. Exista un atelier mecanic în construcţie, şi diverse barăci ce au rămas multă vreme acolo care găzduiau diverse activităţi. Pe atunci se lucra la construcţia sălii pentru maşina de extracţie a puţului auxiliar care începuse să se sape în partea sudică a râului Valea Mare. Am terminat instructajul şi am fost repartizat în subteran la orizontul – 59 care făcea legătura cu uzina de preparare prin tunelul dat în folosinţă în 1965.

In 1963 s-a deschis mina Suvarov şi apoi alte mine . Anul 1965 a fost momentul înfiinţării Intreprinderii Miniere ( devenită ,,S.C. MOLDOMIN S.A.) Moldova Nouă, unitate în jurul căreia s-a desfaşurat întreaga activitate economică şi socială din zonă până la închiderea minelor în 2005.

PRIMII COLEGI, PRIMII PRIETENI.

Zona minieră Moldova Nouă a intrat în vizorul noilor autorităţi venite la putere după martie 1945 şi proclamarea României ca republică populară la 30 decembrie 1947. Nu voi merge pe latura politică a poveştii, ci voi încerca să spicuiesc

109


amintiri despre Moldova Nouă şi oamenii care au trăit şi muncit aici. Moldova Nouă a fost declarată oraş în 1954, fiind reşedinţă de raion încă din 1950, în cadrul regiunii Banat. Zăcămintele din zona Banatului de sud-vest erau cunoscute, însă nu erau delimitate, necunoscându-se adevărata bogăţie din adâncuri. Aceste zăcăminte erau cunoscute încă din antichitate. Prospecţiunile din zonă îmi erau cunoscute din anii şcolii profesionale. Diverse şantiere de prospecţiuni funcţionau pe aceste teritorii. Pe lângă cei veniţi din alte părţi ale ţării, au început şi localnicii din satele şi comunele din Clisura Dunării să se încadreze la aceste noi unităţi economice ale vremii. În anul 1965 s-a semnat actul de naştere al noii întreprinderi miniere, care avea să fie emblema şi fanionul oraşului până după anii 2000, când din considerente inexplicabile, exploatarea acestui imens zăcământ de minereuri complexe, a fost redusă sau chiar sistată în subteran. Atunci forţa de munca era absolut necesară şi se trimiteau mineri din toate bazinele miniere ale României. Erau detaşaţi în primul rând muncitorii calificaţi, meseriaşi de excepţie, cărora li se asigurau condiţii ceva mai bune. Veneau mineri din Munţii Apuseni, deoarece condiţiile minei erau asemănătoare cu cele de acolo. Acestor trimişi nu prea le conveneau noile condiţii şi, în cele mai multe cazuri, plecau de unde veniseră, când le expirau detaşările. Dar s-a început şi reîntoarcerea localnicilor care lucraseră la minele din Anina şi Cozla, Lupac şi Secu, sau fuseseră angajaţi la diverse tuneluri şi hidrocentrale ce se construiau pe atunci. Am cunoscut foarte mulţi care au lucrat la hidrocentrala de la Bicaz şi la tunelul de la Salva-Vişeu.

Unul dintre primii maiştri cunoscuţi la mina Suvarov a fost Gheorghe CARACOANCEA din Coronini, trecut prin minele grele de cărbune ale Aninei şi Cozlei. Dumnealui a făcut şcoala de maiştri la Anina între anii 1958-1961, cum am aflat de la domnul Nelu MARTINOVICI, care a urmat cursurile şcolii de ucenici tot la Anina între anii 1959-1962. Nea Gheorghe CARACOANCEA a fost detaşat de la mina Cozla la Moldova Nouă, pentru a se începe exploatarea minereurilor complexe ale minei Suvarov.

110


Pentru mine, ca şi pentru alţi mineri veniţi la noua mină, maistrul CARACOANCEA era un adevărat pedagog. Cu o blândeţe deosebită, ca un adevărat părinte ne îndruma în tainele meseriei, chiar dacă noi consideram că ştim totul. Nu se rezuma să ne destăinuiască tainele meseriei, cidiscuta cu oamenii despre meserie, dar şi spiritual. Citisem biblia în mare parte, dar multe elemente nu le pricepeam deplin, o spun foarte sincer. Ajungând la discuţii pe teme spirituale, am aflat că maistrul a condus şi mai conducea ocazional corul bisericii baptiste din satul Coronini. Am devenit un bun ascultător, fiindcă eram interesat de ceea ce se putea afla nou sau vechi din credinţa creştină. Mai târziu, după terminarea şcolii de maiştri, am devenit coleg cu nea Gheorghe. Chiar dacă nu am avut ocazia să lucrez în permanenţă cu dumnealui, am rămas apropiaţi până ce Divinul Creator l-a chemat la ceruri pe bunul meu maistru şi prieten, Gheorghe CARACOANCEA. Mai târziu fiul meu avea să fie şi el lucrătorul fiului lui nenea Gheorghe, devenit maistru electromecanic la mina Suvarov câţiva ani mai târziu, pe care îl chema tot Gheorghe CARACOANCEA. Am avut ocazia să colaborez cu acest nou coleg, lăsându-mi impresia unui om deosebit, care se poate spune că se purta cu muncitorii din subordine ca şi cu fraţii săi. Voi continua să scriu şi despre alţi colegi de minerit din Moldova Nouă, mineri, maiştri şi – desigur- ingineri.

MINA CENTRALĂ SUVAROV

Viaţa unei mine începe cu mult înainte de a se începe cu prima lovitură de ciocan. Se porneşte de la cercetarea geologică şi astfel se vede dacă merită să i se semneze un certificat de naştere. Mina Suvarov avea antecedente care s-au descoperit la începerea scoaterii primelor vagonete de minereu. Aici s-a găsit un vagonet din lemn conservat într-o galerie veche. Primele galerii au apărut pentru cercetarea zonei de către echipele de mineri ai ISEM -ului, care pregăteau viitoarea exploatare minieră.

111


Mina Suvarov este amplasată pe Valea Mare în estul oraşului Moldova Nouă. Se spune că primele galerii ale noii mine au fost inaugurate în anul 1963. Interesant este faptul ca noua mină îşi avea cota zero chiar lângă albia râului Valea Mare, care traversează oraşul Moldova Nouă, şi care după confluenţa cu râul Boşneag, în chiar centrul vechi al oraşului, formează un afluent al Dunării. Am menţionat amplasarea interesantă ca soluţie, fiindcă gurile de mină sunt amplasate cât mai departe de râuri, pentru a se evita riscul inundării accidentale din apele pluviale, referitor la puţuri amplasate în acest fel. Am făcut această precizare datorită amplasării puţului principal Suvarov la câţiva zeci de metri de râul Valea Mare. Pornind de la această cotă zero, situată la aproape 200 metri peste nivelul Mării Negre, prima galerie numită orizontul ZERO, a început să sape înspre partea nordică a râului Valea Mare. Pentru cei neavizaţi un orizont este: totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în acelaşi plan orizontal. De la acest orizont s-a trecut la săparea primelor suitori, unde aveau să fie amplasate şi primele abataje, de unde urma să se extragă minereul cuprifer. Dacă galeria Zero era baza, deasupra acesteia au fost delimitate orizonturile +44 m şi +88 m. Legătura dintre orizonturi se făcea prin alte lucrări miniere, numite suitori. Definiţia ar fi: trecere verticală sau înclinată prin care se realizează legătura între două lucrări miniere situate la nivele diferite, sau între un orizont subteran şi suprafaţă şi care nu este echipată cu mijloace de transport. Galeriile erau săpate direct în pădure. Pregătirile pentru săparea acestor galerii erau destul de dificile, neexistând drumuri de acces pentru aducerea primelor utilaje. Dacă sculele minore, sape, lopeţi, troace, perforatoare, burghie se puteau transporta manual, altele trebuiau să fie aduse de utilaje de transport. Se foloseau compresoare mobile şi se începea montarea coloanelor pentru transportul aerului comprimat necesar funcţionării perforatoarelor. O galerie nu se poate săpa fără a avea lemnul de susţinere. La început, acesta era luat parţial din pădurile înconjurătoare, care nu puteau asigura în întregime necesarul. Pentru început s-a construit

112


un plan înclinat la suprafaţă între orizontul Zero şi +44 m, care asigura transportul lemnului cu un puternic troliu, ce tracta un cărucior special ce transporta lemnul la orizontul superior. Lucrările mergeau normal, când vremea era bună, dar se schimbau radical atunci când ploile îşi făceau prezenţa. Infiltraţiile de apă în subteran erau foarte frecvente. Cu toate eforturile echipelor de întreţinere, galeriile erau pline de apă, ceea ce îngreuna transportul vagonetelor spre suprafaţă, dar şi după ce s-au săpat suitoarele, unde se va deversa minereul rezultat. Sterilul urma să fie transportat în continuare la suprafaţă. Aşa cum precizam în alt articol, se lucra cu foarte mult personal, datorită muncii manuale din aceste lucrări miniere. Voi continua cu alte articole pe această temă despre minele din Moldova Nouă.

MINERII DIN SUVAROV

Meseria de miner nu este una de invidiat, datorită faptului că meseriaşul respectiv este expus unor pericole necunoscute. Doar prin simplul fapt că intri în subteran, într-un mediu cu un aer impur din mai multe puncte de vedere. Dar asta pe mulţi oameni nu i-a împiedicat să intre în mină pentru a câştiga acel colţ de pâine pentru ei şi familia lor. Când am ajuns la Moldova Nouă trecusem prin mai multe bazine miniere de minereuri ale României: Munţii Apuseni cu bazinul Zlatnei şi minele Haneş, Stănija, Almaşul Mare, Baia de Arieş, dar şi Leşul Ursului din Suceava. Lucrasem mai în toate lucrările miniere: înaintări, suitori, abataje şi chiar lucrări speciale, cum a fost sala maşinii de extracţie şi staţia de pompe de la orizontul -120 de la mina Haneş. După angajarea la Moldova Nouă, am fost repartizat la mina Suvarov. Mina era la început şi nu găsisem nimic deosebit aici. Am fost repartizat la pregătirea unui nou abataj, ceea ce nu era o noutate pentru mine. Eram destul de tânăr şi mulţi nu prea vedeau în mine un meseriaş de renume. Oamenii cu care lucram erau localnici care nu mai lucraseră în minerit. Le-am spus că singurul lucru de reţinut este să execute ceea

113


ce li se spune şi să fie atenţi. Iar unde nu ştiu, să întrebe. Aici aveam să mă întâlnesc cu muncitori cu care fusesem coleg pe la minele unde lucrasem înainte. Astfel l-am întâlnit pe Ion BĂRĂNESCU şi minerul SLĂVULETE de la Zlatna. Ilie CODILINSCHI de la Baia de Arieş, în subordinea căruia lucrasem la mina Baia de Arieş, la frontalul de la Stok-ul UNU până în anul 1965, când dumnealui plecase tocmai la Moldova Nouă, fraţii Ştefan şi Vasile LUPOAIE, Arcadie CAZACU, mineri cu vechi state de serviciu în domeniu.

Minerii veniţi la Moldova Nouă erau în mare parte cei localnici care lucraseră la minele de cărbune din Banat: Anina, Cozla, Baia Nouă (Eibenthal), Lupac, Secu dar şi alţii de la minele de minereuri din Dognecea, Ocna de Fier sau Bocşa.

M-a impresionat în mod deosebit un miner localnic, Constantin (Tică) GOANŢĂ, care nu numai că era apreciat de toată lumea, avea un stil deosebit de a discuta cu oamenii, prietenos şi colegial. Nu pot să trec fără a aminti de mereu apropiatul său aghiotant, vagonetarul Ion BUNESCU, colegi din copilărie, vecini cu casele, care –chiar dacă era ţigan- era de o corectitudine deosebită. Nea Tică GOANŢĂ când făcea lista cu brigada pentru luna viitoare, începea cu BUNESCU. Şefii ştiau lucrul acesta şi nu ieşeau din cuvântul lui nea Tică. La locul de muncă Tică GOANŢĂ era un organizator foarte bun şi orice miner îşi dorea să lucreze în brigada dumnealui. Vă veţi întreba de ce l-am apreciat atât de mult pe acest om? Nu aş putea spune că mi-a făcut ceva deosebit mie personal, l-am stimat, şi nimic mai mult. Destinul său a fost destul de dur, fiindcă, la scurt timp după ieşirea la pensie, a plecat la Divinul Creator. Îl ştiam suferind de plămâni, încă de când ne cunoscusem. Desigur că mai existau şi alţi mineri localnici precum: Nicolae VÂLCU, fraţii Ion, Gheorghe şi Nicolae GÂRJAN, fraţii MUNTEANU: Costa, Ilie şi Alexandru. Un alt miner căruia i-am purtat şi încă îi voi purta respect este şi Ion DAMIAN, localnic din Moldova Nouă care îşi are casa chiar lângă mina Florimunda.

114


Desigur, am cunoscut şi alţi mineri precum: Alexandru CONEA şi Alexandru GOINA. Cu Sandu GOINA am devenit colegi la şcoala de maiştri Brad, legându-ne o lungă prietenie.

TUNELUL FLOTAŢIA VECHE – MINA SUVAROV

Noţiunea de tunel ne duce mai întotdeauna la acele treceri feroviare din munţi, prin care circulă trenul. Dar în secolul 20 s-au construit şi o multitudine de tuneluri rutiere. Nu voi intra în astfel de amănunte şi mă voi referi la un tunel despre care s-a vorbit mult la Moldova Nouă. Această lucrare minieră a făcut legătura între uzina de preparare din apropierea flotaţiei vechi şi mina Suvarov. Unul din participanţii la acea lucrare, pensionarul Ştefan RUSU, pe atunci maistru tânăr, îşi aminteşte despre cum a fost atunci.

Lungimea acestui tunel era de peste 1840 metri, ceea ce nu înseamnă prea mult. Necesitatea acestei lucrări era stringentă pentru transportul minereului către uzina de preparare. Poate nu a fost cea mai bună soluţie aleasă, dar totuşi a fost acceptată. Se spunea că fusese propusă construirea unui funicular, dar nu se ştie de ce nu a fost acceptată. Ecartamentul căii de rulare a vagonetelor era de 75 cm, lucru ce permitea introducerea unor vagonete de mare capacitate, tip Gremby, cu descărcare laterală.

Săparea acestui tunel a început din 2 părţi: din apropierea uzinei şi din subteranul minei Suvarov, de la orizontul -59. De aici se mergea cu contrapantă, adică se mergea cu apa în front, iar de la intrarea de la uzină se mergea cu panta normală, adică în urcare. Cu materialul rezultat din săpare se amenaja noul triaj, de unde urmau să se manevreze vagonetele cu minereu. S-au adus cei mai buni mineri tunelişti din ţară. Şi cine erau aceştia? Iată o parte din minerii care au participat la săparea acestui tunel: Simion VIŞA şi Macavei COSTEA, Macavei COSTINAŞ şi Iosif OPRIŞA, Ilie CODILINSCHI şi Alexandru CONEA. Erau mineri aduşi tocmai din Munţii Apuseni, recunoscuţi pentru pregătirea lor, dar şi cunoscători ai meseriei. Echipele de mineri au fost completate cu

115


personal din zonă, care s-au adaptat condiţiilor severe de muncă. Sistemul de lucru era în felul următor: se săpa iniţial o galerie de dimensiuni normale, iar alte echipe lărgeau profilul şi îl aduceau la dimensiunile finale.Durata săpării a durat aproximativ un an.

Străpungerea s-a produs în 19 octombrie 1965 la ora 2,30, cu o deviaţie de mai puţin de 10cm. Ceea ce însemna foarte puţin. Conducerea şi supravegherea execuţiei a fost asigurată de inginerii Constantin IONCELESCU şi Gheorghe GHITERA, maiştrii mineri Ştefan RUSU, Ion NISTORAN şi Gheorghe COZMA, asistenţa mecanică fiind asigurată de maistrul Ioan IANCU. Echipele de mineri aveau în spatele lor deservenţi care transportau rocile dislocate la suprafaţă, unde erau depozitate într-o haldă amenajată ad-hoc. Concomitent cu săparea, se executa betonarea, astfel se stabilea forma definitivă a lucrării. Printre minerii de la betonare erau: Nicolae RUNCAN, Ilie COZMA şi Ilie DAMIAN din Moldova Nouă, vechi tunelişti veniţi acum acasă.

Pentru bunul mers al lucrărilor importante erau şi echipele deservenţilor: artificierii Aurel DAVID şi Tudor POPESCU, electricianul Ilie CĂRUŢ, lăcătuşi mecanici: Stamenco NOVACOVICI şi Dezimir STOICOVICI din Belobreşca, mecanicul de compresoare: Ilie ŢUNDREA din Coronini, betoniştii Iosif LUPULOVICI din Liubcova şi Vespasian NICOARĂ, venit din Grăniceşti, judeţul Suceava.

Despre acest tunel se pot scrie încă multe poveşti, acestea fiind vagi amintiri din acea perioadă pe care e bine să le afle multă lume care a uitat cum s-a construit acest obiectiv. Când am ajuns la mina Suvarov în 1966, tunelul era funcţional, pe aici transportându-se minereul către noua flotaţie, pe atunci.

CE SE ÎNTÂMPLĂ LA MOLDOVA NOUĂ?

Pentru mulţi Moldova Nouă este un centru minier. Am spus este pentru că, de la Sasca Montană la Gârnic există un zăcământ imens de minereuri cuprifere, cu un conţinut bogat în cupru, dar şi

116


alte metale. Că astăzi la sucursala minieră ,,MOLDOMIN’’S.A. mai lucrează mai puţin de 1500 persoane din cei peste 10.000 existenţi la 01 ianuarie 1990, nu înseamnă că mineritul va dispare. În subsolul Munţilor Locvei minereul aşteaptă oameni cu bani pentru a investi, şi pentru a scoate la suprafaţă bogăţia inestimabilă din adâncuri.

Dar chiar dacă ,,inima oraşului’’ înainte de Revoluţie era mina, mai funcţionau în oraş două importante şantiere de construcţii miniere şi unul de construcţii de locuinţe care azi nu mai funcţionează.

Cooperaţia meşteşugărească avea câteva sute de meseriaşi cu un patrimoniu foarte important, azi această cooperaţie mai are doar câteva zeci de salariaţi, iar spaţiile proprietatea cooperaţiei sunt închiriate altor societăţi comerciale. Înainte de 1989 cartierul Oraşul Nou cu cele peste 3.000 apartamente, avea apă caldă şi căldură, desigur cu unele probleme, dar avea. Apa caldă şi căldura au dispărut în iarna 1992-1993, iar azi oamenii se descurcă cum pot şi cu căldura, şi cu apa caldă. Sunt bătrâni în oraş care intră în apartamente doar noaptea, în restul zilei umblă pe la prieteni şi cunoştinţe pentru a nu îngheţa de frig în acele ,,igluri’’ moderne din beton. Dar mai sunt şi bătrâni bolnavi care nu pot să se deplaseze, şi tremură de frig, căci lemne nu au, iar curentul electric este foarte scump pentru buzunarul locuitorilor care au venituri extrem de mici, primind doar ajutorul social şi pensionari în marea lor majoritate cu pensii sub 500 lei.

Totuşi oraşul nu moare. Mişcarea e continuă în cele câteva zeci de birturi, magazine alimentare sau cu aparaturi aproape de ultimă generaţie.Cel care scrie aceste rânduri este cetăţean al acestui oraş din 1966 şi a văzut acest oraş născându-se, şi nu crede că va muri în curând cum poate mulţi ar dori.

117


1958 UCENIC LA ŞCOALA PROFESIONALĂ ZLATNA

Prin anii 1950 să ajungi ucenic la o şcoală profesională era un succes. Mulţi tineri din acele vremuri îşi doreau să aibă o meserie. În fond ce erau aceste şcoli? Aici se învăţa o meserie, dar se învăţa şi carte. Când am ajuns la profesională eu eram trecut prin câmpul muncii cum se spunea. Am fost primit în trimestrul al doilea, fiindcă aveam de bine de rău 6 clase, iar printre colegii mei de clasă erau destul de mulţi care aveau numai 4 clase elementare. Doar 2 colegi aveau 7 clase. Eram o clasă de ucenici, şi trebuia să devenim viitori mineri. Am ajuns în Zlatna în plină iarnă, cu trenul Mocăniţa de la Alba Iulia la ora 2 noaptea, şi până dimineaţa am dormit în gară. Am intrat în şcoală cam pe la ora şapte şi jumătate. Unul din băieţii cu care venisem în tren mă aştepta la poarta şcolii, şi imediat m-a dus la cancelaria şcolii. Directorul şcolii era profesorul Filimon. După un scurt interogatoriu şi o legitimare obişnuită, a venit dirigintele clasei unde aveam să învăţ pentru a ajunge miner, era profesorul de desen Nicolae FLOREA. A venit un pedagog, şi am fost dus la magazie unde am fost îmbrăcat cu uniformă, pufoaică cu pantaloni, şi tot ce era necesar, cămăşi, ciorapi, ghete, toate noi. Când m-am văzut cum arăt, nu-mi venea să cred că sunt eu. Mi-a fost repartizat un dulap, şi cineva mi-a oferit un lacăt. Cam pe la ora 9 am intrat la prima oră de clasă. Nu aveam nici un fel de emoţii de debutant, fiindcă oricum mai fusesem înscris la o şcoală în Ploieşti pentru a urma clasa a şaptea. Desigur că noii mei colegi voiau să ştie totul despre mine, şi în pauze se strângeau în jurul meu, cotropindu-mă cu fel şi fel de întrebări. Când au aflat bogata mea biografie până să ajung aici au început chiar să mă respecte. De fapt, faţă de mulţi eram mai mare, cu toate că după fizic nu prea arătam. Eram deci în ianuarie 1958 şi aveam 17 ani. Pe lângă orele de curs normale unde învăţam diverse materii, aveam şi ore de practică. Atelierele şcolii erau diverse, datorită faptului ca şcoala pregătea mecanici şi electricieni, chimişti şi mineri, dulgheri şi zidari. Eram peste 400 elevi ucenici. Cei din

118


clasele mai mari mergeau la practică în exploatările miniere, de fapt minele unde aveau să lucreze după absolvire. Pentru noi cei din anul întâi, practica o făceam în atelierele şcolii unde executam diverse piese care ni se dădeau spre prelucrare. Dar cel mai frecvent executam troace pentru încărcarea minereului, şi burlane pentru aerajul minier din subteran. M-am făcut remarcat la execuţia troacelor şi burlanelor, fiindcă lucrasem la uzina Dero din Ploieşti tocmai la instalaţiile de aerisire pentru secţiile noii uzine chimice, şi deci lucrasem cu tablă zincată şi uneltele specifice tinichigeriei. Maistrul instructor şi-a dat seama că am cunoştinţe, şi mă punea să îndrum pe cei mai neavizaţi. Şi la piesele ce trebuiau prelucrate prin pilire eram destul de bine pregătit căci la rafinăria Vega lucrasem la atelierul AMC, şi aici nu te ierta nimeni dacă nu ştiai să finisezi piesele. La orele de desen tehnic dirigintele nostru nu mă scăpa din ochi, fiindcă îi plăcea meticulozitatea cu care îmi executam desenele. A trebuit să dau şi ceva diferenţe la câteva materii. Am trecut cu bine şi aceste teste, iar dirigintele m-a numit şeful clasei. Şi pentru faptul că eram cel mai în vârstă din clasă, dar şi pentru faptul că aveam cele mai mari note din clasă, la încheierea trimestrului al doilea din acel an întâi de profesională. Anul întâi de profesională l-am terminat cu note foarte bune, şi chiar se vehicula ideea de a mi se acorda premiul unu pe şcoala profesională. Am primit un premiu destul de consistent pentru acei ani. Mai aveam în faţă trei ani de şcoală până la absolvire pentru a deveni miner.

1961 O AVARIE MINIERĂ LA MINA ALMAŞUL MARE

Mineritul nu a dus niciodată lipsă de acele accidente neprevăzute numite avarii. Termenul de avarie poate fi unul tehnic, neprevăzut, sau din greşeli umane. Indiferent de natura avariei, aceasta poate avea consecinţe mai mult sau mai puţin grave.

După terminarea şcolii profesionale de mineri Zlatna, aproape toţi absolvenţii mineri din acel an am fost repartizaţi la mina cea mai îndepărtată a Întreprinderii Miniere Gheorghe DOJA

119


Zlatna, respectiv Muncăceasca Vest, învecinată cu vechea Mină Stănija. Pentru a ajunge la aceste mine chiar dacă locuiam în colonia de barăci Almaşul Mare, sau şi mai greu dacă făceam naveta din Zlatna, era o adevărată aventura să ajungi la locul de muncă.

În luna septembrie 1961 locuiam în colonia de barăci Almaşul Mare, undeva în apropierea capului de funicular ce transporta minereul produs de mină la Uzina de preparare a minereurilor Zlatna. Obişnuit, pentru a ajunge la mina Muncăceasca Vest, cu filonul principal 25, cu afloriment la suprafaţa, la mina Acra, mină veche de peste 2000 ani cu vechi inscripţii romane în interior. Personalul trebuia sa traverseze galeriile de legătură de circa 3 (trei) kilometri din Almaşul Mare la Muncăceasca Vest.

Într-o luni seara a lunii septembrie 1961 fiind schimbul trei, am fost anunţaţi că va trebui să mergem peste muntele Neagra, deoarece în apropiere de ieşirea minei Muncăceasca Est unde se lucra la betonarea galeriei principale s-a produs o surpare şi nu se mai poate circula. Aveam şi noi cei de la barăci câţiva colegi care erau tocmai în schimbul doi; Slăvulete şi Bărănescu. Îmi aduc amintesc de ei fiindcă i-am reîntâlnit la Moldova Nouă.

Dacă voiam să mergem la lucru, trebuia să urcăm muntele Dealul Negrii, şi să coborâm în valea unde erau gurile de mină, pe nişte cărări prin pădure pe care nu le cunoşteam prea mulţi. De fapt ce se întâmplase?

La schimbul 2 se surpase o parte a galeriei de legătură dintre cele două mine, blocând astfel circulaţia de orice fel. Situaţia nu era chiar gravă din punct de vedere tehnic, dar având în vedere că la Muncăceasca Vest lucrau şi deţinuţi, situaţia devenea cumva dificilă. Noi civilii am fost informaţi despre asta, dar şi cei care aveau în pază ca obiectiv principal colonia de deţinuţi erau desigur îngrijoraţi. La locul avariei s-au mobilizat forţe suplimentare, pentru remediere şi în mod special pentru redarea circulaţiei. Spre fericirea tuturor nu au fost victime umane şi nici pierderi materiale deosebite.

120


Când am ajuns la gura minei Muncăceasca Vest, era o pază militarizată întărita şi mult mai numeroasă. După efectuarea obişnuitului apel, nu ni s-a permis intrarea prin orizontul zero fiind îndrumaţi spre intrarea superioară a minei. Astfel că trebuia să urcăm muntele şi de acolo să coborâm în mină. Nu era neapărat un program de avarie pentru mulţi dintre noi, ci doar pentru cei care lucrau la orizontul zero. La acea vreme mina avea cinci orizonturi de câte 30 metri fiecare, la o înclinare a filonului de 30 grade. De ce a trebuit să urcăm muntele? Fiindcă jos la intrarea în mină, orizontul Zero, erau masaţi deţinuţii care nu ştiau se pare de această avarie. Dacă porţile minei s-ar fi deschis se puteau întâmpla multe, chiar evadarea unor deţinuţi.

Avaria s-a remediat în cursul schimbului trei, şi activitatea minei a fost reluată.

BULGĂRII DE AUR !!!

Minele de aur din Munţii Apuseni au avut şi încă mai secrete chiar şi acum. Imediat după ce am absolvit cursurile şcolii profesionale, am fost repartizat la mina Muncăceasca Vest care se afla în vecinătatea minei Stănija, cunoscută ca o bună producătoare de aur nativ. La mina noastră lucram la galeria Acra plasată chiar la aflorimentul filonului 25. Intrarea în această galerie se făcea printr-o galerie săpată pe vremea exploatării acestui filon de către romani. Dovada cred că mai exista şi astăzi deoarece o bună lungime de galerie era săpată cu dalta şi ciocanul într-o rocă destul de dură care iată rezistase de-a lungul secolelor. Înainte de a ieşi din roca dură şi a pătrunde în zona filonului 25 exista o sală mare săpată unde se spunea că erau cazaţi cei care lucrau în mină. Desigur că fiind închişi, nu puteau fi decât sclavi sau ceva de genul acesta. Nici într-un caz oameni liberi.

Lemnul folosit la armare îl luam direct din pădure, atât doar că era tăiat de către alţi muncitori de la suprafaţă. La ieşirea din galerie erau două uşi cu grilaje metalice; una în interiorul galeriei

121


unde se termina roca dură, cealaltă chiar în apropierea ieşirii unde era amplasat un post de pază militarizat, completat întotdeauna de un civil care era şi controlor de aur pentru cei care ieşeau din mină. La suprafaţă începuse săparea unei galerii care urma să străpungă direct în corpul filonului 25 şi astfel se evita trecerea prin galeria veche romană. După ce înaintase câţiva metri buni în munte prin rocile încă instabile, au început să se sape în roci mai dure şi se foloseau deja explozivi. După o asemenea puşcare când s-a ajuns la locul de muncă pentru încărcarea materialului rezultat din puşcătură au rămas surprinşi când printre pietre în lumina lămpii de carbid cu care erau înzestraţi muncitorii au văzut sclipiri de metal. Nu erau doar simple bucăţele, ci erau un fel de bulgări destul de mari cam de mărimea unor dovleci medii ca mărime. Culoarea lor de un roşu aprins a dus la concluzia că este aur nativ. În astfel de situaţii se luau măsuri severe de pază pentru asigurarea securităţii locului. La înălţimea şi izolarea din munte unde se afla locul nu era telefon, distanţa până la sediul minei fiind destul de mare, astfel că s-a bătut clopotul de alarmă. Între timp cei prezenţi au fost opriţi la locul cu pricina şi nu mai puteau pleca nicăieri. La scurt timp au apărut un grup de soldaţi înarmaţi şi şefi care se găseau la sediul minei de la suprafaţă. Măsurile de securitate a locului au fost luate imediat, stabilindu-se aducerea unor lăzi de dinamită pentru încărcarea blocurilor de metal. Un inginer prezent acolo şi un controlor de aur supravegheau lucrul muncitorilor. A fost trimis un mesager la mină să se aducă bidoanele speciale şi a fost informată conducerea sectorului principal că s-a descoperit aur nativ. La acea gura de mină nu a mai ieşit nimeni din subteran, fiind anunţaţi să iasă numai pe la baza minei. E greu de explicat ce se petrecea acolo. Asta pentru faptul că locul era destul de izolat şi se puteau întâmpla orice perturbare a procesului de recuperare a metalului nobil, şi mai ales natural! Măsuri peste măsuri trebuiau luate, căci de la sediul minei unde se descoperise nativul mai trebuia trecut şi printr-un tunel lung de circa 3000 metri pentru a se ajunge la sediul minei centrale de unde bidoanele aveau să fie duse la laboratorul uzinei de

122


preparare care se afla la mina Haneş. După multe peripeţii cele vreo câteva lăzi şi bidoane au ajuns la destinaţie. Aici era şefă de laborator o chimistă cu multă experienţă în domeniul aurului. În prezenţa celor îndreptăţiţi să asiste, au fost deschise lăzile. Mare a fost surpriza celor prezenţi când li s-a comunicat de către chimistă că era; CUPRU NATIV şi nu aur!

NOROC BUN domnule Mihai LEONTE

,,Cunoscător al tainelor vieţii, încărcat de povara anilor care au trecut, dar pe care nu i-a uitat, ani care s-au schimbat şi l-au schimbat, ani trăiţi cu neguri şi lumini, cu tristeţi şi bucurii, cu realizări şi deziluzii, un vechi talent nativ, MIHAI LEONTE, transpune în versuri cele mai frumoase gânduri, simţuri, sentimente."scria despre Mihai LEONTE, profesor RAMONA POPESCU Moldova Nouă Nu voi face o recenzie a poeziilor scrise, acest lucru a fost făcut la vremea respectivă. Pentru mine Mihai LEONTE reprezintă prin scrierile lui, prin amintirile sale, minerul deosebit care a făcut cunoscute lumii gândurile sale despre acei care îşi trăiesc o mare parte din viaţă în adâncurile pământului, în mină. Prin cuvintele sale simple, prin descrierile sale elocvente, prin poeziile scrise despre mineri şi viaţa lor. prin dăruirea cu care transpune universul în care a trăit şi a muncit, mă apropie mai mult sufleteşte atât de domnia sa cât şi de aceasta lume magică în care şi eu am crescut, am trăit şi trăiesc .Este o mare onoare pentru mine sa mă pot numi prietena acestui minunat OM, cunoscut de prea puţină vreme, o mare onoare să pot citi minunatele poezii, amintirile domniei sale şi va fi o şi mai mare onoare pentru mine să pot citi şi acest nou volum ,,ARMONII MAJORE" pe care domnia sa îl pregăteşte, cu aceeaşi dăruire cu care ne-a obişnuit.,,NOROC BUN" domnule Mihai LEONTE, NOROC BUN maestre, pentru tot ce ai reuşit să evoci în scrierile domniei tale şi pentru tot

123


ce va mai fi. Cu sincera preţuire şi stimă, Maria CUPŞA designer Baia Mare

ESEU DESPRE MINĂ

autor Violetta PETRE Constanţa

În adâncurile negre, aerul este rarefiat,Te sufocă, lumina înspre stele a plecat.Pietrele de flori de mină strălucesc incendiar,Atâta frumuseţe stă-ngropată, ascunsă-n altar!

Îmi pun întrebări de ieri, demult, ce nu mă lasăSă gândesc firesc ! Mina asta misterioasă!Unde oamenii trăiesc în adânc şi în mister,Se orientează-n spaţiu, având lumina reper.

Fiinţe umane trec printre galeriile săpate,Lasă viaţă şi regret, vise şi gânduri în spate,Răspândind melancolie printre florile de mină,Ce aduc un pic de viaţă, strălucire şi lumină.

Liniştea mai doarme un pic, când încep să cânte munţii,De tăierea în rărunchii Terrei sub Lacrima frunţii,Tot săpăm în taine adânci şi golim sfera de miez,Noi avem respect pentru Terra, pentru al vieţii Crez.

Acest ,,eseu” îl dăruiesc poetului Mihai LEONTE, ca un omagiu adus domniei sale pentru anii petrecuţi în adâncul pământului, dincolo de Lumină...Şi-a luminat întunericul cu versul minunat care i-a ţinut loc de tot ce i-a lipsit...Să ne trăieşti, Maestre.. Mă plec cu respect în faţa tuturor lucrătorilor din minele care au mai rămas deschise...şi mă tem pentru viaţa lor...

124


Dumnezeu să fie alături de ei la fiecare coborâre în adâncul minelor. Violetta PETRE poetă din Constanţa

125


Ciclul de scrieri în proză

MEMORII ACCESIBILE

126


Peştera Muierii 1980

BĂIAT LA SIFONĂRIA LUI BACALU

Fălticenii anilor 1950 era un orăşel destul de modest, însă începuse să se mişte din punct de vedere industrial fiind în continuă schimbare. Se construise un combinat de prelucrare a lemnului

127


numit simbolic a 5 a aniversare, pentru a marca 5 ani de la proclamarea republicii populare. Cooperativele meşteşugăreşti erau în plină activitate; croitorii, cizmării, ateliere de tâmplărie, sobe de teracotă, ceaprăzării. Străzile erau încă pavate cu piatră cubică. Drumul naţional 2 avea prin oraş un traseu destul de sinuos, remediat mult mai târziu.

În vara anului 1952 am fost dat la o sifonărie să ajut la distribuirea sifoanelor în oraş. Patronul sifonăriei sau şeful ei era un oarecare BACALU. Nu ştiu dacă există vreo legătură cu celebrul Andrei BACALU de la TVR? De fapt ce făceam noi la sifonărie, căci eram mai mulţi băieţi de aceeaşi vârstă 10-12 ani care mergeam cu căruţa platformă să ducem sifoanele la clienţii abonaţi. Sifonăria era pe strada Ana Ipătescu paralelă cu celebra Stradă mare din Fălticeni, dar în imediata apropiere sinagogii evreieşti, plasată în cunoscutul cartier Broscărie. Vizitiul acestui atelaj era un oarecare Iţic, care nu vorbea prea mult cu noi. Când platforma era încărcată domnul Bacalu îl striga, înhăma calul şi plecam. Eu eram preferatul lui Iţic, astfel că mă lua să distribuim sifoanele în oraş. Am cunoscut în acest fel tot oraşul, dar şi mulţi oameni din Fălticeni. Încercam să-l întreb pe Iţic, mai multe despre cum îi chema pe oameni, dar el avea o listă doar cu strada şi numărul. Care era motivaţia acestui sistem nu am aflat niciodată. La sifonărie nu aveam cine ştie ce de lucru tot timpul. Domnul Bacalu ne asigura masa şi dormitul. De dormit dormeam in podul grajdului de la cai. Fân era destul şi mai aveam nişte pături vechi pentru învelit, dar fiind vara nu prea aveam nevoie de ele, fiindcă dormeam îmbrăcaţi.

Cum eram copii ne jucam prin podul grajdului şi aşa se face că am dat peste o ladă cu mai multe pendule din acelea care aveau tamburi muzicali. De ce erau ascunse în podul grajdului şi de ce erau aşa multe aveam să aflăm de la domnul Bacalu. Noi descoperind pendulele am început să le învârtim tamburii să cânte. Melodia era însă Deşteaptă-te române. Astfel că într-o zi melodia s-a auzit prin curte şi domnul Bacalu a venit la noi în pod. Era foarte agitat şi ne-a spus să nu mai umblăm acolo. În orice caz bombănea

128


ceva în limba vechilor evrei, pe care noi nu o înţelegeam, doar vizitiul Iţic ne-a spus că erau un fel de înjurături grele. Când unul dintre băieţi care era din oraş, a sugerat să furăm o pendulă căci găsise un client, nu am mai găsit nici urmă de pendule. Cei care plecau de la sifonărie, li se spunea să nu vorbească despre aceste pendule. Nu ni se spunea direct, ci asta le spunea părinţilor noştri, care desigur îl asigurau că noi nu vom spune nimic.

În scurt timp tata m-a luat de aici şi m-a trimis la o fermă unde pliveam în grădinile de zarzavat straturile de ceapă şi alte legume.

NUCII COPILĂRIEI

Încă de copil m-am trezit în grădina părinţilor cu trei nuci. Tata spunea că bunicul Gheorghe îi pusese să planteze fiecare câte un nuc. Tata mi-a spus că e timpul să-mi plantez şi eu nucul meu. Aşa că într-o primăvară a adus de la horticola din Fălticeni mai mulţi pomi fructiferi, printre care şi nuci. S-a uitat prin grădina din spatele casei şi a găsit un loc unde m-a pus să sap groapa, unde avea să crească şi nucul meu. Asta a fost pe când eram în clasa întâi, fiind chiar în timpul vacanţei de primăvară. Pe atunci învăţătoarea îmi împrumutase de la mica bibliotecă a şcolii o carte cu povestiri: „Cum am fost salvat de tata”. Povestirile erau scrise de cineva care era cunoscător al mării. Nu am reţinut numele autorului. La mulţi ani după acea primăvară, m-am gândit că ar trebui să-l pun şi eu pe fiul meu să-şi planteze nucul său. Cum noi stăteam la bloc, m-am gândit că vom planta acest nuc în faţa blocului nostru. Am început să caut la muncitorii pe care îi cunoşteam să-mi aducă un pui de nuc sau nuci să le pun în pământ. Cineva m-a sfătuit să pun nucile în ghivece şi din ghiveci să le transfer în pământ. Aşa am şi făcut. Am pus vreo patru ghivece, în fiecare câte o nucă. Din păcate numai una singură s-a deschis şi a ieşit un pui de nuc mic. În primăvara anului 1974, pe la sfârşitul lunii mai, am plantat nucul în faţa blocului. Fiul meu avea atunci 6 ani şi l-am lăsat pe el să

129


înceapă groapa unde avea să fie plantat nucul cel tânăr. Anii au trecut şi nucul a crescut mare, el tronează şi acum în faţa blocului, dar imediat după revoluţie, prin anul 1991, un ,,binevoitor” a încercat să-l suprime pe inocentul nuc. Astfel că într-o noapte din toamna - iarna lui 1991 l-am găsit pe acest copac având două tăieturi şi pe o parte şi pe alta cu joagărul. Norocul a fost că nu au fost prea adânci. Când am văzut rănile, mi-am adus aminte cum se făcea la noi în sat când iepurii sălbatici rodeau merii, că se ungeau cu balegă de vacă proaspătă şi îi legau cu zdrenţe. Aşa am procedat şi eu, am mers în sat, în Moldova Veche, la un cunoscut care avea vaci si am adus balegă proaspătă, bandajând nucul. A trebuit să schimb bandajul de câteva ori pentru a nu se întrerupe alimentarea cu sevă din rădăcinile nucului. La venirea primăverii, nucul a înfrunzit iarăşi în ciuda duşmanului necunoscut, dar în toamnă nucile nu au mai avut calitatea dinaintea nedoritului accident. Nucul trăieşte şi acum, dar poartă pe tulpina sa cicatricele făcute în urmă cu mulţi ani.

REVOLUŢIA DIN 1989, UN EVENIMENT AŞTEPTAT

Anul 1989 a fost un an plin de evenimente, mai mult sau mai puţin aşteptate. Personal, am avut unele evenimente. În 20 ianuarie 1989 am fost operat de hernie şi a trebuit să stau câteva zile în spital. Aici ascultam la radio diversele cuvântări ale tovarăşului. Aveam în salon un coleg de suferinţă care îmi cerea radio-ul noaptea, să asculte Europa Liberă, astfel că acesta ne informa despre multe evenimente ce aveau să se întâmple. Prin aprilie s-a anunţat la toate posturile de radio şi televiziune, câtă era pe atunci, că România şi-a achitat datoria externă. Eram în Iugoslavia la o cunoştinţă şi am zis că este posibil să fie vreo schimbare în bine. Chiar s-a vehiculat ideea că se vor deschide graniţele şi românilor li se vor da paşapoarte. La clubul nostru filatelic, unde ne adunam în fiecare luni, unul dintre cunoştinţele

130


noastre comune, ce pretindea că a fost coleg de liceu cu Constantin DĂSCĂLESCU, ne-a spus tuturor, cu glas tare, că Ceauşescu va cădea în 30 decembrie 1989, chiar de ziua republicii. Ne aşteptam ca la congresul al XIV lea al PCR, Ceauşescu să renunţe la funcţia de partid, adică aceea de secretar general. Nu s-a întâmplat asta.

O serie de întâmplări aveau să confirme spusele colegului nostru. Prin luna august eram schimbul 2 şi - după apel- mă pregăteam să intru în mină, când femeia de serviciu de la vestiarul nostru m-a anunţat că pe uşile de intrare în spate era scris cu cretă: JOS CEAUŞESCU, JOS COMUNISMUL! M-a întrebat ce să facă?

I-am spus să şteargă şi să nu mai spună la nimeni, dar ca din pământ a apărut securistul întreprinderii şi i-a spus femeii ce îi spusesem eu mai înainte, adică să şteargă acele lozinci prea dure pentru acel timp. Ne-a atras atenţia să nu difuzăm ce văzusem. Astfel că timpul a trecut şi la sfârşitului anului 1989 mă aflam din nou în spital, cu o infecţie destul de gravă la o mână. Aşa că revoluţia m-a prins internat în spital. Totuşi, prin 17-18 decembrie 1989, la un pacient internat a venit în vizită un tânăr care îi povestea cum fugise pe jos din Timişoara, noaptea, căci ziua nu ieşea nimeni necontrolat din oraş . Acest tânăr văzuse unele aspecte, printre care şi cum se trăgea în manifestanţi. Mulţi cetăţeni din oraş, după ce se luau salariile la Întreprinderea Minieră, mergeau la Timişoara pentru cumpărături la magazinele Comtim, după produse din carne pentru sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou 1990. Se mergea până la Oraviţa cu autobuze sau ocazional, iar de acolo se mergea cu trenul la Timişoara. Care aveau autoturisme personale, luau şi alţi clienţi, însă erau obligaţi să oprească undeva în afara oraşului. Europa Liberă îi informa pe români despre acele evenimente. Vineri, în 22 decembrie 1989, după ce mi s-a administrat tratamentul la ora 14, i-am solicitat medicului care mă avea ca pacient, să mă lase acasă până luni. Acesta m-a învoit. La ieşirea din spital se formau coloane de manifestanţi ce aveau să se îndrepte către primăria oraşului Moldova Nouă, căci se anunţase

131


fuga lui Ceauşescu. În drum spre blocul unde stăteam, oraşul era pustiu, doar câţiva minori încercau să spargă geamurile de la un magazin, dar -văzându-mă pe mine- au fugit, abandonând acţiunea lor. La unele ferestre apăruseră steaguri fără stemă. Ajuns acasă, la televizor se transmitea ,,revoluţia în direct”, cum avea să fie denumită de către speculanţii de ştiri. Atunci nu ştiam ce avea să se întâmple, acum, după 19 ani, am văzut ce s-a întâmplat. Avem mai multă libertate, însă multe lucruri s-au schimbat. Articolul este inedit şi sigur va face parte dintr-un viitor volum tipărit.

SUNT NECESARE MONOGRAFIILE?

Se scrie şi se vorbeşte despre monografii. Sunt necesare aceste lucrări? De fapt monografiile sunt lucrări prin care se încearcă descrierea unor localităţi, zone geografice cu caracteristici apropiate. S-au realizat monografii ale unor sate, comune, oraşe. Aceste monografii ar trebui să fie adevărate tratate ştiinţifice asupra subiectului dat. În definiţia monografiei este specificat şi descrierea unor personalităţi ca biografie. Există totuşi destule diferenţieri, şi sincer când s-a scris despre o anumită personalitate, aceasta nu s-a numit monografie, ci biografie. În privinţa scrierii, editării şi tipăririi monografiilor nu s-a făcut prea mult. Sunt prea puţine localităţi care au o monografie. De fapt pentru un neavizat ce ar trebui să fie o monografie? Ar trebui să fie un fel de jurnal de bord completat zilnic. Nu ştiu dacă vreo localitate s-a gândit să aibă un astfel de jurnal? Mai există poate persoane diverse care îşi adună amintirile în caiete jurnal zilnice. Sportivii şi artiştii obişnuiesc să-şi adune articolele din ziare pentru a le arăta mai târziu prietenilor sau să-şi scrie propriile memorii.

Într-o localitate evenimentele se pot succeda cu repeziciune, sau dacă acolo nu se întâmplă nimic, este o localitate anonimă. În timpuri de demult, învăţătorul satului consemna întâmplările satului unde profesa. Desigur existau şi alte persoane care voiau să afle

132


lumea că s-a întâmplat ceva deosebit într-un loc anume. Mulţi au cules date, care însă au rămas necunoscute datorită ignorării celor consemnate, de către rudele apropiate sau alţi factori la care acestea ar fi ajuns. Prin acest articol doresc să atrag atenţia asupra importanţei acestor monografii şi demararea unor acţiuni de culegere şi strângerea de documente de orice fel. Din nefericire sunt prea puţine monografii tipărite despre oraşele şi comunele României. Zona Banatului nu este nici ea mai bogată în astfel de lucrări destul de căutate de public larg. Fiecare locuitor ar vrea să posede o astfel de lucrare prin care să arate lumii de unde vine, şi cât de frumos este satul, comuna, sau oraşul său. Chiar cu noua facilitate a internetului nu se prea înghesuie lumea să aducă informaţii utile despre localităţile de unde provin. Site-urile primăriilor din toată România sunt destul de goale, şi cu informaţii dintre cele mai seci, neactualizate dar nici nu aduc elemente istorice esenţiale despre localitatea respectivă.

AL CUI ESTE ORAŞUL ACESTA?

Îmi pun această simplă întrebare ori de câte ori îmi arunc privirea pe fereastra care dă spre parcul de joacă al copiilor dintre blocurile 11, 13, 14 şi 36. Cândva edilii au adus aici nişte bănci destul de solide, cu picioarele de beton plin şi scânduri groase, prinse în şuruburi. M-am gândit că nu vor fi distruse. M-am înşelat! La scurt timp, o bancă era răsturnată, iar alta a fost ruptă dintr-un picior.

Pe Aleea Griselini sunt amplasate vaze tari din beton, pentru flori. Însă nici acestea nu au rezistat prea mult şi se continuă distrugerea lor, fiind sparte sistematic. S-au montat gardurile din beton, rămâi surprins şi stupefiat, când treci şi observi stâlpii rupţi sau chiar grinzi complet rupte. Cu ani în urmă am plantat un nuc în faţa blocului, crescuse binişor, însă cuiva nu i-a plăcut cum creşte! Astfel că într-o noapte

133


cineva ,,binevoitor” a încercat să-l taie cu joagărul, din două părţi. L-am bandajat cu bălegar proaspăt, reuşind să salvez copacul. Rănile sale au rămas şi se pot vedea pe tulpină. Am plantat câţiva puieţi de salcâm aduşi de un prieten din gardul grădinii sale. Începuseră să crească şi se dezvoltau frumos. Cineva i-a rupt, unul câte unul. Nu pot înţelege de ce se petrec asemenea evenimente nedorite într-un oraş, unde se presupune că oamenii au o educaţie destul de elevată?

Atât timp cât în umbra întunericului nopţii se distruge, fără a se gândi la faptul că fiecare dintre noi contribuie sau ar trebui să contribuie cu ceva să avem un oraş frumos. Mai recent, lângă un bloc vecin creştea un frumos migdal care primăvara ne încânta cu florile sale. Avea o coroană frumoasă şi îi prevedeam cu toţii un viitor frumos. Dar sfârşitul migdalului avea să vină în toamna anului 2008. Într-o dimineaţă, când mă îndreptam spre piaţa oraşului, am văzut ceva incredibil. Ramurile migdalului erau rupte în aşa fel, încât acesta să nu mai înflorească în primăvara viitoare. Cine era interesat ca acest nevinovat copăcel să nu mai crească, nimeni nu a aflat. Totuşi, am sugerat că se mai poate face ceva, adică să reparăm coroana migdalului şi să-l lăsăm să crească în continuare. Dar în dimineaţa următoare micul migdal era rupt chiar de lângă rădăcină şi acum chiar că nu mai puteam face nimic.

Câtă răutate poate exista în anumite suflete, încât să distrugă copacii aceştia nevinovaţi?Răspund totuşi la întrebarea adresată prin acest mesaj.

Oraşul acesta, Moldova Nouă, este al nostru. Prin extensie, România este patria noastră.

Iar Pământul pe care ne ducem viaţa, este planeta noastră. Noi toţi avem OBLIGAŢIA să păstrăm tot ce ne înconjoară, NU SĂ DISTRUGEM.

ISPRĂVILE ARMĂSARULUI CEZAR

134


La brigada gostatului din Valea Călugărească, pe timpul verii, când se termină aratul şi praşila în vie, caii erau mult mai liberi şi noaptea trebuia să-i scoatem la păşunat. Păşunea brigăzii era plasată între vii şi ogoare cu lucernă şi trifoi.

Eu trebuia să-l ajut la păzitul cailor în timpul nopţii pe nea Costică, un vâlcean stabilit la brigada noastră. Funcţia lui era de paznic şi era folosit acolo unde era nevoie de el. Nea Costică fusese jandarm în fosta Basarabie, însă când sovieticii au ocupat Basarabia, în 1940 fugise în România, scăpând pe un gemuleţ de care ne spunea că nici el nu ştie cum a putut să scape!

După ce terminau cu munca de peste zi, caii erau aduşi la grajd. Noi îi preluam să-i ducem pe timpul nopţii la păşune. Spaţiul păşunii era destul de mare, însă caii erau animale şi aveau mirosul dezvoltat, astfel că trăgeau la ogoarele de trifoi şi lucernă. Nu era uşor să stăpâneşti cei 20 cai ai brigăzii, dar de foarte multe ori nu ne făceau probleme. Liderul grupului de cai era armăsarul Cezar, pe care dacă îl duceai de căpăstru era docil şi ascultător. Dacă duceam caii liberi, Cezar conducea grupul, iar ceilalţi cai nu îndrăzneau să se contreze cu el, căci era un armăsar bine făcut şi foarte aprig. La păşune totul decurgea normal până după miezul nopţii, când începea să mă fure somnul. Nea Costică nu adormea, fiindcă avea ca însoţitor în permanenţă o sticluţă cu tescovină, pe care nu reuşea să o ţină goală, alimentând-o mereu de la diverse surse din împrejurimile păşunii. După tescovină mergea singur. Pe mine mă trimitea rar, şi doar la surse unde avea datorii. Asta fiindcă furnizorul îi cerea socoteală, dar mie îmi spuneau să-i amintesc de datorii. Fiindcă până la urma plătea datoriile. M-am luat cu vorba şi voiam să vă spun de isprăvile armăsarului Cezar. Acest armăsar era un bun psiholog, fiindcă mai întotdeauna stătea pe lângă mine, iar caii ceilalţi păşteau liniştiţi în jurul lui. Culmea era că dacă adormeam, şi nea Costică nu era pe lângă mine, caii aceştia dispăreau ca prin farmec la cel mai apropiat ogor de lucernă sau trifoi. Lanul cu trifoi era chiar lângă gardul păşunii, şi vă puteţi închipui ce fel de miresme aruncau în aer florile de trifoi noaptea?

135


Într-o astfel de noapte am adormit şi nici nu ştiu cum m-am trezit în plină dimineaţă de vară. Mă uitam în jur şi nu vedeam caii. Doar paznicii de la staţiunea experimentală, proprietara trifoiului buclucaş, se certau cu nea Costică. Caii totuşi nu erau nicăieri, dar vizitaseră lanul cu trifoi. Nu ştiam ce să fac? Nea Costică m-a strigat şi mi-a spus să merg la brigadă. Nu ştiu în cât timp am ajuns la grajdul brigăzii unde grăjdarul Nicolae lega caii în standurile lor, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Discret am început să număr caii să văd dacă sunt toţi. Erau toţi. La ceva timp a venit şi nea Costică liniştit şi calm, m-a chemat mai deoparte să-mi spună că noi am adus caii la grajd. Liniştea şi pacea avea să ne fie tulburată de venirea unor şefi de la staţiune care ne acuzau că nu am păzit caii care le-au distrus lanul de trifoi. Totul avea să se termine foarte repede la apariţia brigadierului nostru , nea Ion BÂRCĂ. Acesta i-a întrebat pe cei de la staţiune dacă au prins vreun cal?

Cum aceştia nu aveau nici un cal prins, au trebuit să plece aşa cum veniseră. Totuşi i-au povestit brigadierului că prinseseră un cal, dar acesta le-a scăpat. Au intrat în grajd şi l-au arătat pe Cezar. Brigadierul l-a întrebat pe nea Costică cine a adus caii la grajd, la care acesta a răspuns că noi am adus caii, iar grăjdarul Nicolae a confirmat. Atunci brigadierul a plecat lăsându-i să plece pe reclamanţi. După plecarea acestora nu am apucat să respirăm, căci o fată a venit după noi să ne cheme la biroul brigăzii. La intrarea în birou, primul care a început să vorbească a fost nea Costică. Atât i-a trebuit lui nea Ion BÂRCĂ.

S-a năpustit asupra lui nea Costică, însă acest era de două ori mai voluminos decât brigadierul. Văzându-mă şi pe mine, m-a înjurat odată, m-a trimis la cantină şi de acolo la culcare. Pe nea Costică l-a beştelit foarte dur, după cum spuneau cei care auziseră.

De fapt ce se întâmplase? Cum am adormit eu, Cezar şi-a luat trupa de 19 cai şi a intrat în lanul cu trifoi. La ivirea zorilor, paznicii staţiunii au văzut caii în trifoi şi au dat năvală să-i prindă. La un semnal a lui Cezar toţi caii au fugit, numai Cezar a rămas, lăsându-se prins. A fost o mişcare strategică, de mare farsor.

136


Paznicii considerând că au o pradă sigură în mâini, căutau ceva cu care să-l lege. Cezar era foarte calm şi mergea alături de paznici. Când aceştia au găsit o sârmă, Cezar a nechezat odată şi a plecat în mare viteză chiar de sub nasul paznicilor.

Brigadierul nostru ne-a ameninţat că nu ne mai plăteşte dacă se mai întâmplă încă odată aşa ceva. Culmea a fost, că s-a mai întâmplat, dar în altă locaţie.

VECHI MESERIAŞI AI SATULUI CORONINI

Un sat indiferent unde este amplasat are nevoie de meseriaşi, fără de care locuitorii nu pot să-şi ducă o viaţă normală. Voi încerca să aduc în memoria cititorilor pe unii dintre vechii meseriaşi ai localităţii Coronini, dispersaţi în timp.

Cojocarul cel mai renumit era Vasile ŢUNDREA, zis Vasile Cojocarul, care executa diferite cojoace cu mâneci sau fără mâneci, aşa zisele pieptare pentru bărbaţi şi femei, celebrele cojocele cu vrâstele. Materialele proveneau de la animalele sătenilor. Mai era şi cojocarul CARACOANCEA, a lui Pârvu, care executa cojocele mai simple.

Croitorii satului erau Nicolae CARACOANCEA şi soţia sa Elena CARACOANCEA. Soţii Caracoancea executau îmbrăcăminte sătească, din postavuri ţesute în casă, dar şi haine domneşti ca la oraş, din materiale cumpărate. Femeile purtau în mod special fuste plisate cu şorţ, zise sucne cu bete, cum le numeau localnicii. La cămăşile naţionale se purtau şorţuri din mătase de diferite culori, diferenţiate după vârstă. Pentru îmbrăcămintea feminină se mai ocupa Călina ŢUNDREA, a lui Şândaru, care executa şoarţe cu şopoli mici, şi şopoli mari. Fiind specializată în execuţia acestor obiecte vestimentare feminine.

Nicolae MARTINOVICI, a lui NIŢU era unul dintre cei mai renumiţi fierari din sat. La atelierul său amplasat chiar în centrul satului se potcoveau caii şi se ferecau căruţele în fier, întărindu-le astfel rezistenţa. Dorind ca meseria să rămână în familie, văduva

137


acestuia, Lenca, şi-a dat fiul, pe Nelu MARTINOVICI, ca ucenic la un fierar din Moldova Veche. Mai era un fierar, Ion SCOBERCEA, predicator baptist care însă nu făcea decât lucrări mai simple, ocazionale pentru gospodarii satului.

Rotarul satului era Ion SCOBERCEA, a lui Petcu, care executa numai roţi pentru căruţele sătenilor şi ocazional tâmplărie pentru case.

Tâmplarul cel mai renumit din Coronini era Tănase RAICA. La atelierul său se pornea de la buştean şi se ajungea la scândura din care apoi executa diverse obiecte casnice; mese, scaune, dulapuri. Tot el executa ferestre şi uşi pentru săteni. A executat singura moară de vânt din Coronini, şi chiar din zona Clisurii. Moara lui a fost demontată şi dusă la un muzeu al satului, dar nu cunosc documente din care să se ştie la care muzeu. A început reconstrucţia unei alte mori de vânt, însă fiind mai în vârstă s-a stins înainte să o termine.

Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Tănase RAICA, în timpul vieţii, şi am văzut pe viu atelierul său unde acele scule de tâmplărie erau frumos aranjate cum am văzut doar prin reviste. Avea un şopron unde se tăia scândura manual, atunci când avea buştenii potriviţi. Scândurile tăiate erau puse la uscat pentru a putea fi folosite la diversele întrebuinţări. Dumnealui pregătea şi material pentru bărci.

Primăria din Coronini avea un toboşar, care era un fel de guard comunal, ce îndeplinea diverse funcţii mărunte solicitate de primărie, acesta fiind Gheorghe SÂRBU.

Muzicanţii satului erau Ilie BĂLOI, şi Gheorghe ŢUNDREA, de la Culă, care cântau din vioară, cât şi Pătru lui Olteanu. Din fluier cântau Gheorghe BĂLOI, zis Cec, şi Ion ROIBAN.

Am folosit pentru acest articol amintirile soţiei mele Ana LEONTE, născută în Coronini.

138


*** REVISTA ASTERISC Moldova Nouă 2002 Interviu În data de 16 mai 2002 a avut loc, în cadrul Grupului Şcolar Industrial Moldova Nouă lansarea volumului „Meditaţii admise” a domnului Mihai LEONTE. Cu această ocazie domnul Mihai LEONTE, a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.

Reporter: Vă aflaţi la prima apariţie editorială?Mihai LEONTE: Nu mă aflu la prima apariţie editorială. Primul volum de poezii a apărut în 1999, iar în 2000 a apărut volumul ,,Nostalgii”. „Reverii adverse” a apărut în 2001, şi tot în 2001 am publicat volumul „Valenţe medii”. În acest volum, „Meditaţii admise”, este o integrală a tuturor volumelor scrise. Acesta cuprinde 180 de poezii ce au fost scrise din tinereţe şi până acum.

Reporter: Lansarea unei cărţi necesită talent dar în acelaşi timp şi multă muncă. A fost greu să ajungeţi la punctul final?Mihai LEONTE: Întrebarea dumneavoastră este simplă şi totuşi dificilă. Pentru a lansa un volum de poezii este o muncă extraordinară. La primul volum tipărit am considerat că este o încercare, având numai 32 de pagini, iar ultimul 80 de pagini. Volumul „Meditaţii admise” are peste 200 de poezii. În afară de poezii, volumul mai cuprinde şi aprecierile celor care l-au citit. În felul acesta se poate spune că au fost selectate de cititori şi de mine personal. Rigurozitate a existat şi din partea mea pentru că nu am vrut să public orice şi oricum.

Reporter: Vă opriţi aici sau intenţionaţi să scoateţi şi alte volume de poezii?

139


Mihai LEONTE: Sigur că am intenţia de a face încă ceva, ţinând cont şi de optimismul meu personal, aş vrea să mai scot câteva caiete de poezii şi volume. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să reuşesc, nu ştiu dacă de anvergura acestui volum, dar eu sper. În acest sens mă bucur şi de sprijinul domnului editor Cocean Marian.

Reporter: Ce v-a determinat să donaţi colecţia dumneavoastră „Magazin istoric”?Mihai LEONTE: Pot spune că cei 35 de ani în care am adunat această colecţie „Magazin istoric” sunt ani din viaţa mea. Sunt 35 de ani din viaţa ţării, iar această colecţie reprezintă toată munca mea de colecţionar. Ea are o valoare materială, respectiv în bani, de aceea m-am gândit să o donez elevilor pentru ca accesul acestora la învăţătură să aibă loc şi prin sufletul meu şi al altor oameni. Această colecţie, cred şi sper că pe unii îi va încânta şi le va fi de folos.

Interviu realizat de Nada COICI (clasa a VI-a E) 16 mai 2002

140


141


TĂLMĂCIREA UNUI VIS

De la o vreme, seara când mă culc, nu prea am griji. Ştiu bolile de care sufăr. Pat unde să dorm am. Căldură în soba de teracotă am. Astfel că adorm liniştit. Totuşi mai zilele trecute, tocmai când dragul nostru preşedinte, ( fiindcă am văzut că a primit un premiu de simpatie populară) anunţase că vom avea premier pe domnul Stolojan, am adormit liniştit, căci -fiind finanţist- Stolo va manevra banii aşa cum trebuie. Dar peste noapte am început să visez: Se făcea că sunt zbuciumat şi neliniştit. Mă întrebam totuşi de ce? Deodată se făcea că Sfântul Petru venise pe Pământ trimis de Divinul Creator să vadă ce mai facem noi pământenii, căci - după cum se ştie- Creatorul nu ne are numai pe noi. Cum eu stăteam aşa cu capul pe o masă, sub o salcie pletoasă de lângă blocul nostru, ilustrul personaj mă bate uşor pe umăr, destul de familiar. Ce faci, Mihăiţă? Ridic privirea şi întorc uşor capul. Sincer, credeam că e moş Aurel, un vecin al nostru. Nu, nu era dumnealui. Deschid ochii şi recunosc un chip destul de cunoscut, întreb: - Dumneavoastră sunteţi Sfântul Petru? La care simpaticul bătrân îmi răspunde prompt:- Da, eu sunt Sfântul Petru, ştiu că mă ai într-o icoană din casă. Am rămas oarecum descumpănit, dacă şi pe asta o ştia. Sfântul îmi zice: - Văd că ai început să visezi şi m-am gândit - fiind prin zonă- să-ţi las un Înger să-ţi tălmăcească visul. Prind curaj şi îi spun bătrânului sfânt: - Nea Petrică, pe dumneata parcă te văd mai des decât pe aleşii noştri! - Se prea poate, Mihăiţă, vin şi eu mai rar, căci voi pământenii v-aţi înmulţit destul de mult. Dar mă mir de aleşii voştri, cum de nu vă vizitează mai des? Eu îţi las acest Înger şi pe el întrebă-l ce vrei şi ce nu vrei. Astfel că Sfântul Petru a plecat lăsând un fel de Duh ce plutea pe lângă mine. Şi încep să-l întreb pe Înger:- Crezi că voi avea linişte în următorii ani?

142


- Da, îmi răspunde Îngerul, numai să nu dai drumul la televizor şi la radio. Pe stradă nu vei mai auzi megafoanele făcând reclamă pentru cei care vor să fie aleşi. Ici-colo pe câte un stâlp vei mai vedea pozele lor. Dar asta să nu te neliniştească, pe aleşi nu ai să-i vezi. - Îngeraşule bun, încep eu să-l linguşesc, dar ţara noastră, România, va avea parte de linişte?- Dragul meu, îmi zice Îngerul, întrebarea ta este dificilă. Numai Dumnezeu ştie ce va fi! Atunci am sărit din somn şi am încercat să aflu unde sunt de fapt. Stupoare, eram în pat şi mă trezisem, căci Coşava noastră care sufla pe aici de ceva vreme, deschisese plasa de ţânţari de la fereastră şi aceasta zdrăngănea, de mă trezise.

PASUL ÎNAPOI În anul 1980 eram la tratament în staţiunea Călimăneşti.

Medicul care se îngrijea de mine m-a trimis pentru nişte investigaţii la Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea situat în cartierul Nord al municipiului. La ieşirea din spital am vrut să traversez şoseaua naţională din zonă. Exista o trecere de pietoni bine marcată, la câţiva zeci de metri de la ieşirea din spital. Cum era destul de riscant să încerc traversarea celor patru benzi la întâmplare, am mers la zebră.

Am aşteptat să se rarefieze traficul şi am păşit pe zebră. În acest timp am văzut cum dinspre Călimăneşti venea spre noi cu mare viteză un autoturism Dacia, albă, cu indicativul 1 VL 276. Mi-am făcut socoteala repede că acea Dacie nu va opri şi am făcut pasul înapoi. La volanul Daciei se afla o femeie. Autoturismul a trecut fără să reducă viteza pe lângă cei care aşteptau să traverseze marcajul pietonal. A continuat drumul fără să schiţeze vreun gest de reducere a vitezei sau de frânare. După trecerea Daciei, am traversat şoseaua, dar din spatele meu cineva mi-a spus: Domnule, dacă nu făceai pasul înapoi, nu ştiu ce se întâmpla...

Considerând că şoferiţa a încălcat regulile de circulaţie, m-am uitat în jur să găsesc un martor. Am observat pe trotuarul pe

143


care ajunsesem un grup format din trei persoane: un plutonier de miliţie, un ofiţer de armată şi un civil. M-am apropiat de grup şi am întrebat dacă au văzut incidentul. Civilul şi miliţianul au spus că da, ofiţerul fiind cu spatele la şosea. L-am întrebat pe miliţian cum îl cheamă şi acesta mi-a spus: plutonierul ANIŢEI.

Civilul mi-a sugerat să merg la miliţie şi să depun o reclamaţie despre acel incident. Aşa am şi făcut, cu toate că nu prea îmi ardea de pierdut vremea pe la miliţie. Am ajuns la miliţie şi i-am relatat ofiţerului de serviciu întâmplarea. Acesta m-a ascultat şi mi-a spus chiar numele şoferiţei în cauză. M-a îndrumat către serviciul circulaţie, în timp ce din biroul ofiţerului de serviciu apare un civil care m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am înţeles că era căpitan. Mi s-au dat nişte coli de hârtie, indicându-mi să scriu întâmplarea.

După ce am terminat de scris, a apărut tocmai şeful serviciului circulaţie din municipiu. Acesta m-a invitat în biroul său unde m-a legitimat şi apoi a citit ceea ce scrisesem. A început un fel de interogatoriu, cu un fel de presiune morală de a renunţa la plângerea mea. Atunci am izbucnit revoltat, explicându-i că am venit să reclam o ilegalitate şi, în loc să mi se facă dreptate, sunt şicanat. Am început o adevărată pledoarie despre cum venisem în staţiune să mă tratez, şi nu să ajung acasă accidentat sau chiar mort. M-am ridicat şi i-am spus respectivului şef, care era maior, că ceea ce am avut de spus am scris. Având în reclamaţie şi adresa mea, aştept un răspuns la reclamaţia mea.

La întoarcerea mea la locul de muncă am povestit colegilor mei întâmplarea, dar şi şefului meu. Şeful meu mi-a spus că voi primi un răspuns evaziv. Aşa a şi fost. Răspunsul celor de la Râmnicu Vâlcea suna cam aşa: cazul relatat de dvs. a fost cercetat şi s-au luat măsurile împotriva celei în cauză.

Nu am fost mulţumit de răspunsul primit şi am trimis o fotocopie la Inspectoratul General al Miliţiei, solicitând să mi se precizeze măsurile concrete. De la I.G.M. am primit răspunsul că şoferiţei în cauză i-a fost suspendat permisul de conducere auto cu

144


reexaminare, iar comandantului de la circulaţie i s-au aplicat sancţiuni administrative, fără a se preciza care au fost acestea.

Dacă nu făceam pasul înapoi, cine ştie ce aş fi păţit?

CE ŞTIM DESPRE BĂTRÂNEŢE?

În ceasul venirii noastre pe lume nu ştim ce ne va rezerva viitorul. Până la o anumită vârstă deciziile le iau părinţii pentru noi. Individul îşi poate crea o viziune asupra viitorului său de abia după ce s-a pus pe picioarele lui, adică s-a realizat cumva. Fie că a învăţat o meserie pe care o va practica toată viaţa, fie că a absolvit o facultate şi va încerca să se autodepăşească tinzând spre studii academice mult mai înalte. Totuşi se naşte întrebarea: când începe bătrâneţea?

Mergând spre ziua de mâine, cu fiecare oră care trece înaintăm spre bătrâneţe. Dacă vom conştientiza din timp ce înseamnă asta, putem ajunge spre un apogeu al bătrâneţii cât mai înalt. La problemele bătrâneţii au încercat să răspundă chiar şi anticii. Cercetările în domeniu au continuat, născându-se o ştiinţă: gerontologia, devenită ramură a medicinii, care se ocupă cu studiul bătrâneţii sub diversele sale aspecte biologice şi sociale. Pornindu-se pe acest drum, s-au ivit alte întrebări în medicină, astfel a apărut geriatria, care se ocupă cu studiul bolilor bătrâneţii şi ale senilităţii, cu prevenirea şi tratamentul acestor boli. În România cel mai cunoscut gerontolog a fost Ana ASLAN, născută la Brăila în 1 ianuarie 1897 – decedată la 20 mai1988 în Bucureşti, a înfiinţat în anul 1952, PENTRU PRIMA DATĂ ÎN LUME, Institutul de Gerontologie şi Geriatrie Bucureşti, care îi poartă numele, şi pe care l-a condus până la finalul vieţii. Ana ASLAN a reuşit ca după îndelungi cercetări să prezinte lumii în 1956, medicamentul Gerovital, care printr-o administrare judicioasă şi controlată, întârzie procesul de îmbătrânire.

Chiar dacă medicina şi sociologia au atras atenţia asupra importanţei mediului, familiei şi societăţii care pot influenţa

145


benefic bătrâneţea, în realitate se face foarte puţin. Viaţa individului într-un cadru familial armonios tinde spre o bătrâneţe prelungită. Persoana, mai ales la o vârstă înaintată, are nevoie de societate. Singurătatea îl va face mai vulnerabil şi nesigur, dispus la gesturi extreme, mai ales în cazul celor bolnavi. S-au văzut destule cazuri când persoane cu situaţii materiale destul de consistente, au preferat un final neaşteptat. Instituţiile statului, cât şi cele ale societăţii civile, aici menţionez şi biserica, se mişcă foarte încet în acest domeniu al protecţiei bătrânilor. Se caută profitul cu prioritate şi cu orice preţ, şi numai după aceea se gândeşte despre OM. Statul până în prezent asigură o pensie, care reprezintă o răsplată a muncii persoanei, prestată în beneficiul întregii societăţi. Dar pensia este doar o sumă de bani, mai mică sau mai mare. De aici intervin alţi factori înconjurători ce ar trebui să dea de gândit nu numai guvernanţilor, ci şi fiecăruia dintre noi, ţinându-se cont de acea solidaritate umană.

Multitudinea situaţiilor prin care persoanei vârstnice îi poate fi influenţată viaţa, într-un fel sau altul, duce la adunarea unei sume de ani pe care o dorim cât mai mare.

Viaţa de familie este unul din factorii care pot crea longevitate. După unii cercetători, căsătoria este un deziderat care duce la o viaţă mai lungă, datorită apariţiei copiilor, formându-se acel lanţ de generaţii. Procentul de longevivi în rândul celibatarilor este foarte scăzut, undeva sub 2%, diferenţa de 98% fiind evidentă.

146


CINE E MOŞ CRĂCIUN? Cum domnule să nu ştii cine e Moş Crăciun? Moş Crăciun e copilul care nu te cunoaşte, dar îţi dă bună ziua!Moş Crăciun e tipul sau tipa, care te vede cu plasele grele de cumpărături şi te ajută!Moş Crăciun e trecătorul de pe stradă, care atunci când te opreşti să-ţi tragi sufletul, te întreabă daca ai nevoie să te ajute cu ceva!Moş Crăciun e cel care din puţinul lui adunat cu trudă, oferă şi altora ceva!Moş Crăciun e cel care nu lasă pe nimeni să îngheţe în frig!Moş Crăciun este cel care ţi-a răspuns la mesajul tău sincer.Încercaţi să fiţi şi voi cât de cât un Moş Crăciun.

147


BELDIE CIURDARUL

Moş Lică l-a găsit pe Beldie în gară. Era spre dimineaţă şi moş Lică a trecut prin sala de aşteptare a gării să vadă ce mai e pe acolo, căci el era paznic la un depozit de lângă gară. S-a nimerit că o patrulă de miliţieni controlau pe cei care dormeau în sala de aşteptare. Ajunseseră la un băieţel firav care se freca la ochi şi nu ştia ce este cu el! Nişte clienţi mai vechi ai improvizatului dormitor nocturn, încercau să le spună miliţienilor cine este firavul personaj. Moş Lică, fiind o cunoştinţă a miliţienilor, l-a luat de mână pe băiat şi a spus că îl cunoaşte. Îl ştia pe băiat, căci de mai multe ori îi mai

148


dădea câte un coltuc de pâine rămas. Ştia că toată lumea îi spune Beldie, dar până atunci nu îl întrebase de ce i se spunea aşa. Afară ploua destul de tare şi moş Lică l-a dus pe Beldie la ghereta lui de lemn, l-a învelit în mantaua lui de paznic şi l-a lăsat să doarmă până iese el din tură. Moş Lică era o figură a târgului, căci el se ocupa de ciurdele oraşului. Angaja tot felul de băieţi pe timpul verii care păzeau vacile orăşenilor, căci mai toate casele de la periferii aveau câte o văcuţă sau chiar două. Vremurile erau cum erau, căci alimentele se dădeau pe cartelă şi, dacă nu aveai o slujbă undeva să ai cartelă, nu îţi era prea uşor. Moş Lică locuia la marginea oraşului, de nici el nu ştia unde stă: la oraş sau la sat. Avea o gospodărie destul de bunicică, adică vreo trei vaci cu lapte, ceva viţei şi o turmă de vreo 30 oi, fără a mai socoti şi cârlanii, adică acei miei care nu depăşeau un an. Astfel că pe Beldie îl aştepta ceva de muncă. Moş Lică nu avea copii, era singur cu baba Leana surda, cum îi zicea toată lumea. Leana surda nu vorbea cu nimeni şi nici nu răspundea la vreo întrebare cuiva. Că era surdă sau nu, lumea nu avea cum să ştie. După terminarea turei, moş Lică l-a luat acasă pe Beldie şi l-a dat în grija babei Leana. Aceasta era obişnuită cu astfel de clienţi, aşa că nu cerea explicaţii. I-a dat de mâncare băiatului şi l-a trimis cu turma de oi la păşune, care nu era departe de casă. Acesta era începutul pentru munca lui Beldie, căruia îi era frică să nu ajungă la miliţie. Prima zi la păzitul oilor nu a fost una prea bună, fiindcă ploua continuu şi drept adăpost de ploaie avea un sac rupt şi vechi de la baba Leana. Aproape de amiază a venit moş Lică şi l-a adus acasă împreună cu turma de oi şi cârlani. I-au dat să mănânce pe săturate, borş de fasole, brânză de oi cu mămăligă, căci aşa era obiceiul locului. Pâine nu prea era, mămăliga era baza! L-au lăsat să doarmă cam o oră, moş Lică l-a luat şi l-a dus cu el în altă parte a oraşului, unde avea să devină ciurdar. L-a dus direct la păşune, fiind dat în grija unui tânăr căruia i se spunea Grapă. Nimeni nu ştia de ce i se spunea aşa. Poate fiindcă avea nişte degete lungi la mâini şi la picioare, opincile lui păreau lungi cât lumea, iar degetele de la

149


mâini nu îi încăpeau în buzunare. De aici încolo stăpânul său avea să fie Grapă. Moş Lică i-a spus lui Grapă să-i dea lui Beldie mâncare şi 5 lei pe zi. De dormit avea să doarmă cu Grapă la un fel de stână ce o aveau în marginea păşunii, aproape de sat, şi nu departe de oraş. Beldie avea să primească banii sâmbătă seara şi putea face ce vrea cu ei. Între timp ploaia încetinise şi norii plecau la plimbare spre alte meleaguri. Ziua în care îşi începea munca firavul Beldie era marţi. Cum a plecat moş Lică, Grapă a început să-i spună lui Beldie cam ce avea de făcut prin jurul ciurdei de vaci, care nu erau chiar puţine, ci în jur de vreo 45-50 de capete. Păşunea era destul de întinsă pe mai multe dealuri înconjurate de ogoare cu porumb, grâu şi alte semănături, locuri unde animalele erau atrase ca de un magnet. Asta era problema! Grapă i-a spus noului său subaltern că diseară vor vorbi mai mult, acum tocmai un grup de vite se îndrepta spre un lan de porumb şi Beldie îşi începea munca printr-o fugă bună spre a opri atacul asupra lanului verde, de către invadatoarele cornute.

BELDIE - FRATE DE CRUCE CU GRAPĂ

Ziua a trecut la ciurdă fără prea multe întâmplări. Seara ciurdarii trebuiau să ducă vitele în oraş la stăpânii lor, de unde aveau să le preia a doua zi de dimineaţă. Cartierul, de unde erau adunate vitele, nu era prea departe de păşune. Stăpânii vacilor erau mulţumiţi de cum le păzea Grapă vacile şi seara îl aşteptau fiecare cu o mică atenţie care consta din ceva plăcinte, câte un sfert de rachiu, unii care aveau serviciu îl ,,atenţionau” cu ceva lei. Apariţia lui Beldie ca ajutorul lui Grapă schimba problema. Grapă însă nu era un egoist şi tot ce a strâns în acea zi de marţi avea să împartă cu Beldie. Grapă îi explica lui Beldie cum îi chema pe stăpânii vacilor, căci trebuia să ştie de unde să le ia dimineaţa, şi să le distribuie seara. În seara aceea de marţi s-au grăbit să ajungă la stâna lor. Aici îi aştepta baba Leana cu un borş de fasole foarte gustos, din care şi Grapă şi Beldie au mâncat hămesiţi. După ce baba Leana a plecat,

150


Grapă a început să scoată din traista lui mare cât un sac bunicel, tot felul de alte feluri de mâncare; plăcinte şi gogoşi, un borcan de dulceaţă şi multe fructe de vară. S-a scotocit prin buzunare şi a scos la iveală mai multe hârtii de un leu şi chiar vreo două de trei lei. I-a numărat cu încetineală ca apoi să-i dea şi lui Beldie şase lei. Nu erau chiar jumătate, dar pentru Beldie era un peşcheş grozav. Nu mai văzuse bani în mâna lui de multă vreme. Grapă a început să-i povestească lui Beldie despre viaţa lui. Era orfan de amândoi părinţii şi nu ştie cum se aciuase pe lângă moş Lică! Acesta îl considera băiatul său şi îl proteja faţă de cei care ar fi încercat să-i facă vreun rău. De cu primăvară şi până toamna târziu păzea vacile oraşului. Era mulţumit cu viaţa lui. Avea peste 30 ani şi nu făcuse armata, fiindcă - ori de câte ori încercau să-l încorporeze - îi dădeau drumul, căci nu aveau haine cu ce să-l îmbrace. Se vorbea că moş Lică intervenea de fiecare dată să nu fie încorporat. Lui Grapă i-a plăcut de Beldie de cum l-a văzut, căci nu mai văzuse un băiat aşa de subţirel. Aşa se face că în acea seară Beldie a devenit fratele de cruce al lui Grapă. Beldie nu ştia ce să spună, nici el nu avea fraţi buni, dar nu vorbea despre asta. Nu i-a spus lui Grapă nici de unde este, căci nu voia să se întoarcă acasă. De ce? Asta numai Beldie ştia! Nici moş Lică nu ştia, căci acesta era învăţat să afle totul mult mai târziu de la Grapă, cel care îi spunea totul moşului, şi chiar cu lux de amănunte!

Grapă nu era însurat, fiindcă fetele când îl vedeau aşa înalt şi cu picioare mari, nemaivorbind de mâini, nici nu voiau să audă de el. Femeile mai trecute sau văduve îl căutau din când în când sub diverse motive; să le repare vreo uşă, să le mute vreun dulap!Bărbatul din el se mulţumea şi cu firimituri, dacă nu putea avea pâinea întreagă. În acea seară de marţi pe Beldie l-a lăsat să doarmă în stână, căci patul din două scânduri nu era îndeajuns pentru doi. Grapă s-a dus să doarmă în ,,căţelul stânei” cum îi plăcea să-i zică unei căsuţe din scânduri care era un fel de rezervă pentru dormit, îndeplinind şi rolul de gheretă de pază. În stână erau mai multe cojoace vechi şi alte pături, din care a luat şi el ceva de învelit

151


pentru a se acoperi, căci în gheretă erau multe paie de ovăz şi, fiind vara, era destul de cald. L-a învelit pe Beldie cu grijă frăţească şi i-a spus: Noapte bună! Beldie s-a mirat de această urare, căci el nu o mai auzise până atunci. Beldie ştia să spună Tatăl Nostru, aşa cum avea să facă şi în acea seară. Beldie era obişnuit să doarmă pe oriunde se nimerea, prin căpiţe de fân sau şire de paie, sau ghemuit pe băncile sălilor de aşteptare din gară. Nici nu a ştiut când a trecut noaptea! Dimineaţa Grapă l-a trezit scuturându-l uşor de umăr, la care Beldie a sărit drept în picioare crezând că e miliţia! Grapă i-a dat o plăcintă mare în mână şi au pornit spre oraş să-şi adune odraslele cornute, pentru o nouă zi de muncă a lor, a ciurdarilor.

BELDIE, ZIUA CIURDARILOR

Când au plecat de la stâna lor, soarele începuse să-şi trimită primele raze printre norii nu prea mulţi din coama dealurilor ce străjuiau păşunea lor. Ajunşi în oraş, moş Lică îi aştepta, căci el ieşise din tură la 6 dimineaţa. I-a salutat destul de afectuos, mai ales pe Beldie, întrebându-l pe Grapă cum s-a înţeles cu ucenicul său? Grapă a răspuns dând din cap afirmativ, semn că era bine! S-au despărţit repede de moş Lică, fiindcă vitele nu puteau aştepta până îşi spun ciurdarii poveşti. Moş Lică i-a adus lui Beldie un fel de nuia care semăna cu numele său, destul de lungă şi subţire! Acesta era semnul că devenise ciurdar! Chiar dacă vitele sunt necuvântătoare, atunci când se reîntâlneau, fiecare îşi saluta vechile cunoştinţe cu răgete prelungi. Astfel că se realiza un fel de concert de ciurdă, ceea ce era semn bun pentru ciurdari. Acest concert mai însemna că vitele se vor uni în mici grupuri, ceea ce le va uşura munca ciurdarilor, după cum avea să-i explice mai târziu Grapă lui Beldie. Ciurda se aduna încet şi sigur. Oamenii îşi scoteau cornutele în stradă şi ele se încadrau în noua lor organizare. Cu cât se apropiau mai mult de păşune, se înmulţeau şi se pornea un fel de întrecere care să ajungă mai repede la iarba grasă şi gustoasă. Se întâmpla ca nu toate vitele să fie dornice de ajuns în câmp, şi se mai

152


abăteau pe la diverse insule de verdeaţă de pe marginea străzilor. Aici intervenea rolul ciurdarului ucenic, care trebuia să fie atent la aceste atacuri. Păşunea se întindea pe două dealuri iar prin vale trecea un mic pârâu, pe marginea căruia parcă era desenat drumul naţional. Pe dealul sudic era o cale ferată îngustă, pe care se aduceau buştenii din inima munţilor pentru noul combinat forestier. Astfel că - în unele privinţe - ciurdarii aveau în permanenţă un spectacol asigurat pe lângă aventurile ciurdei. Linişte nu era niciodată în ciurdă, fiindcă vacile care aveau viţei acasă, la cel mai mic prilej, plecau spre odraslele lor din grajdul de acasă. Mai existau şi tinerele juninci rebele, care nu se mulţumeau să stea liniştite în ciurdă, ci căutau lanurile din apropiere, fie cu lucernă fie cu trifoi, care erau mult mai gustoase decât iarba călcată de copite. Astfel că rolul ucenicului ciurdar era destul de greu de acoperit. Dar cum Beldie avea picioarele desculţe, reuşea să acopere terenul de luptă. Nuieluşa dăruită de moş Lică era un fel de armă secretă a lui Beldie, căci multe dintre animale nu făcuseră cunoştinţă cu ea până atunci. Grapă avea un fel de botă de corn cam de vreun metru jumătate de lungă, cu o măciucă în capăt, ceea ce parcă era un mic buzdugan, dar băţul cu măciucă părea minuscul pe lângă înălţimea lui. Undeva în vale era adăpătoarea ciurdei, un sistem de jgheaburi în care apa curgea dintr-unul în altul, astfel încât, oricâte vite ar fi venit deodată, puteau să-şi potolească setea în linişte. Grapă avea grijă ca de mai multe ori pe zi vitele să treacă prin apropierea adăpătorilor. Era un fel de secret profesional, care însă îndeplinea şi necesitatea animalelor. Ziua s-a terminat fără evenimente deosebite. Seara Grapă i-a povestit lui Beldie cum a strâns el bani pentru viitorul său şi a scos din chimirul lat de piele mai multe carnete de CEC. Grapă nu ştia multă carte, dar cifrele din CEC-uri le ştia socoti. Astfel Beldie a aflat că Grapă are bani buni şi mulţi la CEC. Grapă îi spunea lui Beldie, că şi el va putea strânge bani dacă va lucra tot timpul cu el aici la ciurdă! Sâmbătă seara Beldie a primit cei 30 lei care i se cuveneau pentru zilele lucrate.

153


Se apropiau zilele iarmarocului de Sfântul Ilie, şi Beldie aştepta această zi cu nerăbdare, mai ales că Grapă şi moş Lică i-au promis să-l dea în bărci şi chiar în iujul cel mare! Ciurda nu aştepta, ea îşi lua zilnic tributul de alergături şi întâmplări care mai de care mai deosebite, uneori chiar năstruşnice!

BELDIE LA IARMAROC

Zilele ciurdarilor treceau în ritm obişnuit. Ciurda îşi avea programul ei şi nu ieşea din normalitate. După ce Beldie dădea ocolul cornutelor, se apropia de Grapă să-i asculte poveştile. În timp ce cioplea în coaja botei anumite desene care se arătau de sub vârful briceagului său, Beldie se uita atent la mâna lui şi nu pricepea cum nişte mâini uriaşe puteau scoate desene atât de minuscule şi deosebit de frumoase. În munca sa Grapă nu se grăbea, migălea la câte un baston din acesta şi două săptămâni. Unele bastoane le executa la comandă, adică lemnul îi era adus de viitorul proprietar, care îi solicita ce trebuie desenat şi scris pe baston. Dacă nu avea comenzi, avea lemnul său adus de moş Lică de prin crengile lemnelor de foc din depozit, şi moş Lică avea acasă la el rezerve destule. Beldie era fascinat de briceagul lui Grapă care avea plăsele de fildeş - zicea Grapă - fiindu-i dăruit de un evreu din oraş, care la rândul său îl primise de la un frate din Palestina. Acest evreu văzuse cu ce lucrează Grapă şi ce iese din mâinile sale cu un briceag vechi şi lama tocită. Beldie îşi dorea şi el un asemenea briceag. Şi i-a spus asta lui Grapă. Beldie alerga cât era ziua de lungă după vite şi desigur nu părea să obosească, dar seara adormea cum ajungea la stâna lor, imediat după ce mânca. Beldie nu avea nici haine prea strălucite, astfel că prin grija lui moş Lică, a început să aibă ,,garderoba” sa. Baba Leana surda îi împletise din lână un pulover să-l aibă pentru vreme rea. Pe de alta parte Grapă, prin diverse cunoştinţe, i-a făcut rost de mai multe cămăşi, pantaloni lungi dar şi scurţi. Astfel că iarmarocul putea să vină. Între timp Grapă i-a făcut şi lui Beldie carnet de CEC, şi acum banii câştigaţi erau în siguranţă, mai ales că moş Lică i-a mai adăugat câţiva lei la

154


sfârşit de săptămână, căci numărul vacilor crescuse. Beldie se mai întremase şi la trup pentru că primea mâncare îndestulătoare. Ori le trebuia ori nu, primeau de la moş Lică câte o pâine de două kilograme, şi aveau alimente să trăiască o familie mai numeroasă. Sfântul Ilie cădea într-o joi, aşa încât iarmarocul avea să ţină până duminica. În seara de joi, după ce au lăsat vitele pe la casele lor, Grapă l-a luat pe Beldie de mână plecând spre iarmaroc. Cum arăta iarmarocul? Asta avea să afle Beldie în scurt timp. Aici se adunase lumea de pe lume, căci la iarmaroc veneau tineri din satele din jurul oraşului de la zeci de kilometri. Era o reuniune de suflet, căci tinerii aveau cu ce se lăuda un an întreg despre ce văzuseră la iarmaroc: locul unde erau instalate iujurile, bărcile, tot felul de scrâncioburi, menajeriile de animale, scenele cu scamatori şi ce nu era de văzut la iarmaroc!? Cu înălţimea sa Grapă părea un fel Lăţi - Lungilă din poveştile lui Creangă. Beldie trebuia să se ţină de pantalonii lui Grapă, dacă acesta îl scăpa din mână. Copilul din el nu ştia încotro să se uite. Nu mai văzuse atâta lume decât la o aplicaţie a regimentului din Fălticeni, când toate dealurile din jurul păşunii lor era plin cu soldaţi înarmaţi, de credeai că a început un nou război. Atunci un ofiţer i-a dat un fel de cutie de chibrituri care o păstra la stână pentru aprins focul. Grapă se uita să-i găsească lui Beldie un briceag, dar nu unul oarecare, ci cu plăsele de os. Când întorceau capul şi vedeau cine e lângă ei, oamenii lăsau drumul liber să treacă omul cel înalt. Unii chiar credeau că este de la vreun circ şi merge pe catalige, dar se înşelau. Până la urmă au găsit un vânzător de mărunţişuri care avea bricege. Beldie s-a uitat lung şi nu ştia nici ce să zică. Grapă, cu glasul lui domol, i-a spus să aleagă un briceag. Când l-a arătat cu degetul, negustorului atât i-a trebuit, căci i-a cerut un preţ mare. Grapă s-a uitat la el şi a întrebat cam tare: Cââât? Atunci negustorul a schimbat vorba şi Grapă i-a dat 2 lei pe briceag. Negustorul a luat banii şi nu a mai zis nimic! Beldie şi-a luat briceagul dorit, fiind în culmea fericirii. Avea briceag!

155


BELDIE ŞI SERILE DE IARMAROC

În acea seară au umblat doar să vadă lumea, căci era lume multă şi totul era la nişte preţuri mari. S-au întâlnit şi cu moş Lică cu Leana surda, dar la scurt timp au plecat la stâna lor, nu înainte ca Beldie să primească o îngheţată cu vanilie, chiar de la Leana surda. Ziua de vineri a trecut pentru cei doi de parcă nici nu ar fi fost. Vineri seara au revenit pentru a se distra şi ei. Grapă l-a dat pe Beldie în bărcile mici, prima dată să se obişnuiască şi apoi au mers la cele mari unde s-au urcat amândoi într-o barcă. Grapă i-a spus lui Beldie să se ţină bine de barele metalice şi să nu le dea drumul, decât atunci când se va opri barca. Atât s-au dat cei doi în barcă, până ce stăpânul bărcilor a început să strige să se oprească. Cât timp a fost, Beldie nu ştia! El a închis ochii şi s-a lăsat legănat până s-a oprit barca. După ce s-au dat jos din barcă, dintr-o dată s-a făcut o linişte în tot iarmarocul, parcă lumea nu mai exista. Pentru moment, căci liniştea a fost spartă de nişteţipete ascuţite, presărate cu fel şi fel de strigăte, de ziceai că a început un mare răzbel. Nu era aşa! Pe o scena improvizată la un geam parcă spart, au apărut păpuşile Vasilache şi Mărioara, care se certau zice-se în familie. Desigur că toţi cei de prin apropiere s-au oprit să asculte ce se mai întâmpla în familia păpuşilor lui Vasilache. Cum căscau gura Grapă şi Beldie, deodată Beldie s-a trezit scuturat uşor de umăr de către un băietan. Când a întors capul şi a văzut cine îl scuturase de umăr, a vrut să fugă, dar Grapă - neştiind despre ce este vorba - l-a prins de haină. Întorcând capul, a văzut o veche cunoştinţă cu care muncise împreună la combinatul forestier şi prin alte părţi din oraş. Era Lican, consătean cu Beldie. Din acest motiv Beldie voia să fugă, să nu-l ducă acasă de unde era plecat de ceva vreme. Lican şi Grapă şi-au dat mâna şi discutau despre vechile lor locuri de muncă. Lican era însoţit de o fată din oraş. L-a întrebat pe Beldie ce face pe aici? Grapă a intervenit şi i-a spus că este cu el. Atunci Lican l-a luat mai deoparte pe Grapă, lăsându-l pe Beldie în seama fetei. Lican i-a povestit lui Grapă în mare parte biografia lui Beldie, printre care şi

156


episodul de unde i se trăgea numele de Beldie. Grapă aflase că Beldie era poreclit de copii aşa, din cauză că mama vitregă îl bătuse cu nişte fire de cânepă verde, şi de atunci toţi îl strigau BELDIE! După acea bătaie de pomină, a zăcut mai mult de o săptămână, doftoricit de chiar bunica vitregă, cu iruri, cum era moda pe atunci. Nu l-a văzut nici un medic în timpul cât a fost în convalescenţă. Lican i-a mai povestit lui Grapă şi alte necazuri ale lui Beldie, şi – desigur- din aceste motive fugise de acasă. Lican l-a rugat pe Grapă să aibă grijă de micul său consătean. L-a asigurat pe Beldie că nu va spune nimănui că l-a întâlnit. S-au despărţit şi Grapă cu Beldie au plecat spre stână. După această întâlnire, Grapă a devenit mai grijuliu cu Beldie, ca un adevărat frate mai mare. A doua zi avea să afle şi moş Lică povestea lui Beldie. Grapă avea să afle că moş Lică îl cunoştea pe tata lui Beldie din combinat, unde el ca paznic cunoştea multă lume. Atunci şi-a dat seama de ce îi era frică lui Beldie de miliţieni, căci se pare că aceştia îl căutau. Tactica s-a schimbat, căci moş Lică nu l-a mai lăsat să vină după vite în oraş dimineaţa. Nu voia să piardă un ajutor de ciurdar aşa de uşor. Moş Lică găsise un băiat din oraş care îi păzea oile, şi acesta avea să-l ajute pe Grapă la strânsul ciurdei dimineaţa. Cine era totuşi Lican? Acest flăcău bine legat la trup şi frumuşel pe deasupra, se trăgea dintr-o familie cu mulţi fraţi, crescuţi fără mamă, care se pare murise în timpul războiului. Lican era foarte muncitor şi ascultător pe unde lucra. Iar printre flăcăii din sat era respectat, fiindcă avea o voce frumoasă şi încânta ascultătorii cu cântecele sale mereu noi. Şi oamenii în vârstă ai satului îl respectau pe Lican, apreciindu-i comportamentul cavaleresc faţă de toată lumea.

157


BELDIE, NEPOTUL LUI MOŞ LICĂ

După seara de vineri perechea Grapă - Beldie avea să revină la iarmaroc, dar nimic nu mai era ca în prima seară, căci lumea se împuţinase. În schimb pe la iujuri fanfarele cântau de mama focului şi jocul perechilor de tineri se încingeau în fiecare seară.

Trebuie să spun cititorului că după întâlnirea cu Lican, moş Lică l-a adoptat pe Beldie ca fiind nepotul său. Moş Lică nu era un om rău la suflet, cu toate că el controla în mare parte ciurdele oraşului, căci mai avea o ciurdă pe malul Iazului. Iaz, toată lumea numea Şomuzul Mare, râul care trece în partea estică a oraşului Fălticeni. Aici partea dinspre oraş era un fel de luncă, însă numai cea sudică. Râul avea aici un fel de mini-deltă, ce se întindea de la podul drumului spre Ţarna Mare şi Petia, până la moara de la Ciorsaci, un rai al pescarilor cunoscut de însuşi marele scriitor Mihail Sadoveanu. Ciurda de pe Şomuz era condusă de o familie cu mai mulţi copii, a ciurdarului Gumă, dar care lucrau tot sub controlul lui moş Lică. Cum reuşea acesta să controleze ciurdele, era un mare mister! Se vorbea că şefii din oraş nu plăteau păşunatul vitelor, sau dacă plăteau, o făceau de ochii lumii, cum se spune. Grapă l-a făcut pe Beldie să povestească tot ce ştia despre viaţa lui. Astfel a ajuns şi la urechile lui moş Lică, care voia să-l înfieze pe Beldie. Toamna se apropia şi Beldie ar fi trebuit să meargă la şcoală, însă după cum aflase Grapă, părinţii lui nu voiau să-l mai dea la ciclul II, adică în clasa a V- a. Beldie terminase clasa a IV-a, dar nu a fost lăsat să continue ciclul II. Din acest motiv moş Lică vorbise chiar cu directorul şcolii medii din oraş, de fapt fostul liceu. Acesta i-a explicat cum să procedeze şi să ducă pe Beldie la părinţii săi, cărora să le explice că viitorul băiatului este să urmeze şcoala. Moş Lică era un om impunător, aşa că la prima ocazie l-a acostat pe tatăl lui Beldie. Discuţia dintre cei doi se pare că a avut rezultatul scontat de moş Lică, adică a obţinut promisiunea că Beldie va fi dat la şcoală, iar în cazul că nu va fi dat, tatăl lui Beldie va fi reclamat

158


la partid. Însă nu i-a spus unde este Beldie ascuns. Dar cunoscându-l pe moş Lică, nu i-a fost greu să-şi dea seama că Beldie este în custodia acestuia. Tata lui Beldie era cunoscut de toată lumea cu porecla Colorado, căci era agent agricol la întovărăşirea din sat şi el împărţea soluţiile pentru stârpirea gândacilor de Colorado. Beldie fusese dat în primire de către Colorado unui pădurar să lucreze la pepiniera din marginea oraşului. La pepinieră nu avea unde dormi, şi dormea la o căpiţă de fân din pepinieră, de mâncat le aducea pădurarul mâncare de la o cantină a unei ferme agricole, dacă se prezentau la lucru în acea zi. În noaptea când a fost găsit în gară, afară ploua, din acest motiv l-a găsit miliţia acolo şi l-a luat moş Lică. La pepinieră nu aveau toată ziua de lucru aşa se face că de multe ori pierdeau vremea prin gară şi în împrejurimi. De când aflase cine este Beldie, moş Lică parcă avea şi mai multă grijă de el, căci îşi dorise să aibă copii, dar cum Divinul Creator nu se îndurase să-l înzestreze cu ceva prunci, prinsese drag de acest copil necăjit şi voia să-l ajute cum putea el mai bine. Leana surda avea grijă ca Beldie şi Grapă să aibă schimburile necesare de straie, şi joia după masă, împreună cu moş Lică, îi înlocuiau pe cei doi la ciurdă şi îi trimiteau la baia comunală din oraş să se îmbăieze timp de câteva ore. Trebuie spus că atât Leana surda, cât şi moş Lică aveau întotdeauna cămăşi albe şi curate. Moş Lică umbla îmbrăcat ţărăneşte, cu opinci, iţari şi chimir, numai la serviciul său de paznic se îmbrăca în uniformă. În civilie, cum îi plăcea să spună, voia să fie ţăran! Avea el şi alte motive, dar nu le prea pricepea oricine şi nici nu voia să le ştie lumea.

BELDIE SE ÎNTOARCE LA ŞCOALĂ

Toamna se apropia şi şcoala trebuia să înceapă. Moş Lică se mai întâlnise de câteva ori cu Colorado, tatăl lui Beldie, dar tot nu a vrut să-i spună unde este băiatul său. Între timp îl pregăteau pentru şcoală ca pe fiul său. Leana surda îi cususe o trăistuţă cum văzuse la copiii de la sat. Îi rămăsese ţesătură de la nişte traiste de-ale lor.

159


Erau traiste ţărăneşti pentru mers la târg,adică de bune! La cunoştinţele sale mai cu carte moş Lică întrebase ce cărţi îi sunt necesare unui elev de clasa a V- a! Dar trebuia să le pună într-o traistă mai mare. Grapă s-a gândit să cumpere caiete pentru fratele său de cruce. Toate aceste pregătiri se făceau în spatele lui Beldie în mare secret! Astfel că şcoala putea să înceapă.Aşa că, înainte cu câteva zile de începerea şcolii, într-o duminică aproape de amiază, moş Lică a venit la ciurdă şi l-a luat pe Beldie. L-a dus acasă la moş Lică unde îi aştepta un fel de şaretă trasă de un cal, împrumutată de la un vecin. Copilul Beldie nu ştia ce se va întâmpla! Misiunea era grea chiar şi pentru moş Lică. Până la urmă i-au spus că va merge acasă, dar Beldie nu se aştepta să meargă cu şareta şi mai ales duminica după-masă, când lumea era ieşită pe la porţi. După ce au servit masa de prânz cu toţii, Leana surda l-a sărutat pe Beldie pe frunte şi l-a strâns la piept. Când au ieşit din casă şi trebuiau să se urce în şaretă, lui Beldie i-au dat lacrimile şi ezita să se urce în şaretă. Ziua era cu cerul senin şi un soare lucitor îi conducea pe drumul spre satul lui Beldie. Calul de la şaretă era un armăsar destul de corpolent, cu nume după culoarea sa Suru, astfel că mica şaretă părea o jucărie pentru el. După ieşirea din oraş, drumul de pământ cu mici insule de prundiş era uscat şi pe alocuri moş Lică îl îndemna pe Suru la trap. Ţinea hăţurile în mână cu un fel de mândrie şi siguranţă. Moş Lică era îmbrăcat de data asta într-un costum de stofă englezească cu vestă şi un fel de pardesiu, de credeai că este director de bancă! Era un bărbat prezentabil, oricum ar fi fost îmbrăcat şi - pe unde trecea şareta - oamenii îl salutau, iar Beldie era foarte mândru de faptul că mergea cu un om aşa de important. Când au ajuns la biserica satului şi au părăsit drumul principal pornind spre casa lui Beldie care se afla într-o vale largă şi plină de răchite, calul parcă devenise şi mai vioi. Colorado nu se aştepta la o asemenea vizită. A deschis poarta mare şi şareta a intrat în ograda mare pictată cu mari insule de troscot. Imediat lui Suru i s-a adus un braţ mare de lucernă pentru a-şi întregi energia consumată pe drum. Nu a scos nimic din lada trăsurii unde nici

160


Beldie nu ştia ce este, ci l-a luat pe Colorado în casă, unde au stat de vorbă destul de mult timp. Ce i-a spus moş Lică lui Colorado numai ei doi au ştiut, fiindcă moş Lică nu a lăsat-o pe nevasta acestuia să asiste la discuţie. Când au ieşit din casă, moş Lică a scos din lada şaretei vreo patru traiste şi – personal - le-a dat în mâna băiatului care nu ştia ce să creadă! Moş Lică i-a spus lui Colorado şi nevestei acestuia că aceste traiste sunt ale lui Beldie şi numai el are voie să umble la ele! A început să-l pregătească pe Suru de drum. După ce l-a înhămat la şaretă, a ieşit pe poartă, după care s-a urcat în atelajul gata de drum, nu înainte să-i mângâie capul lui Beldie şi să-i reamintească lui Colorado: Ştii ce am vorbit? Şi a plecat. În seara aceea Beldie nu a dormit în casă, ci în grajd cu vitele, căci vitrega zicea că are păduchi. I-au adus de mâncare o strachină de borş cu mămăligă, drept masa de seară. A continuat să se uite la Beldie ca la un ciumat cu nişte ochi plini de ură ascunsă, dar pe care băiatul o ştia şi o simţea în sufletul său şi se gândea cât de blând îl privea Leana surda, moş Lică şi fratele său de cruce Grapă. Privirile acelea blânde aveau să-i dea putere în viitor, pentru a înfrunta noile greutăţi pe care încă nu le întrevedea.

BELDIE ÎNCEPE ŞCOALA

Noaptea aceea de duminică a fost pentru Beldie o veşnicie. Visase că ciurda scăpase în lanurile de lucernă şi acum erau toate umflate iar Grapă nu ştia ce să facă. Dimineaţa a fost trezit de Colorado care i-a spus să ducă boii şi vaca la păşune. Nu i-au dat nimic de mâncare, aşa cum proceda Grapă în fiecare dimineaţă. Beldie a lăsat vitele la ocolul satului la Gura Halmului şi s-a întors acasă. Lumea cu care se întâlnea îi punea sumedenie de întrebări, la care copilul dădea doar din cap, afirmativ sau negativ. Ajuns acasă a fost trimis la alte treburi, fiind tot flămând. Atunci s-a dus să-şi ia singur de mâncare, dar vitrega i-a spus să meargă la moş Lică! Dar nu a îndrăznit să-l oprească să mănânce. A vrut să-l lovească, dar

161


Beldie s-a ferit fugind în ogradă, de unde i-a spus vitregei că, dacă mai încearcă să-l bată, se va întoarce la ciurdă. Între timp Colorado a revenit acasă spunându-i lui Beldie că a fost înscris la şcoală în centrul de comună şi avea să stea la internat. Vitregei i-a spus să-l lase în pace, fiindcă nu voia să ajungă pe la cei de la partid, cum îl avertizase moş Lică!

A venit şi ziua de 15 septembrie care a fost pentru Beldie una plină de emoţie. Justificată, de altfel. Avea să meargă la şcoală în ciclul II. Foştii săi colegi din clasa a IV- a erau acum cu un anîn plus. De dimineaţă a fost lăsat să umble la traistele cu haine, unde a găsit tot ce nu visase vreodată! Toate hainele erau noi, de la ciorapi la şapca de elev. Vitrega şi Colorado umblaseră prin traiste, dar toate erau pe măsura băiatului. I-au pus în traistă cărţile şi l-au lăsat să plece la şcoală. Când l-au văzut copiii din sat cum era îmbrăcat, aproape să nu-l recunoască. Ajuns la şcoală, arăta ca un adevărat elev. Surpriza cea mare a fost aceea că moş Lică l-a aşteptat la poarta şcolii, l-a mângâiat pe creştetul său tuns periuţă, cum se purta şi Grapă. Beldie a rămas trist deodată, iar moş Lică şi-a dat seama de situaţia prin care trecuse băiatul. La un moment dat a sunat clopoţelul şi au început să iasă din cancelaria şcolii cadrele didactice în frunte cu directorul şcolii.

Pedagogii care urmau să se ocupe de supravegherea elevilor îi orânduiau, după regulile de ei ştiute, într-un careu după clase. Directorul i-a întâmpinat cu un BUN VENIT, dorindu-le succes în noul an şcolar. Unul dintre profesorii diriginţi a mai spus ceva despre disciplină, după care au fost trimişi la clasele lor. Între timp moş Lică s-a apropiat de director şi a stat mai mult de vorbă cu el povestindu-i despre protejatul său Beldie. Se pare că moş Lică se cunoştea bine cu directorul şcolii, din alte timpuri mai vechi. Nu a mai apucat să vorbească din nou cu Beldie, dar, după cum avea să afle mai târziu nici Colorado nu avea să se intereseze de soarta lui cum avea să o facă moş Lică. În prima zi nu au rămas la internat, ci au fost trimişi acasă mai devreme cu lista lucrurilor ce trebuiau să le aducă cu ei la internat. Ajuns acasă, l-a găsit pe moş Lică în casă

162


stând de vorbă cu Colorado şi vitrega. L-au oprit să asculte discuţia care începuse înainte de a veni el. Astfel avea să audă cu urechile sale cum l-a ameninţat pe Colorado să aibă grijă de Beldie. A plecat spunând atât: Nu vă puneţi cu mine, şi aveţi grijă de acest copil nevinovat! Şi a plecat. De aici Beldie a devenit inamicul numărul unu al familiei lui Colorado. Viaţa acestui copil începea să ia o direcţie nouă.

BELDIE - DUMINICA CIURDARILOR

Contactul cu şcoala nu părea pentru Beldie ceva neobişnuit. În primele clase primare fusese un şcolar obişnuit, chiar dacă în clasa a treia luase premiul întâi. Aici lucrurile erau cu totul altfel. Avea timp să înveţe şi era hotărât sa facă asta. Cărţi avea, caiete de asemenea, creioane şi chiar un penar de lemn alb pe care Grapă îi scrijelase numele, adică Beldie. De aici încolo nu avea să cunoască un alt elev decât Beldie! Profesorii se obişnuiseră şi ei cu porecla micului elev. Sâmbătă după ore elevii plecau acasă să se schimbe de cămăşile murdare. Beldie şi colegii săi au fost miraţi că Beldie era aşteptat de moş Lică, cu şareta la care era înhămat Suru. Nu au luat drumul târgului, căci ar fi fost mai aproape, şi fiind o zi de toamnă însorită au mers acasă la Beldie să le arate lui Colorado şi vitregei că cineva are grijă de el. Apoi şi-au continuat drumul prin sat spre oraş. Au tras direct la moş Lică acasă unde îi aştepta Leana surda. Aceasta era deosebit de bucuroasă revăzându-l pe copil, mai ales că între timp aflase de la Grapă mult mai multe despre protejatul lor. Duminică dimineaţa Beldie a vrut să meargă la ciurdă, însă moş Lică l-a luat la biserica Adormirea Maicii Domnului, care era cea mai reprezenativă biserică a oraşului. L-au pus să scrie un pomelnic pentru pomenirea morţilor, îndemnându-l pe Beldie să scrie pe cine ştia el dintre cei care nu mai erau. Au constatat că scrisese: MAMA, BUNICA IOANA. Nevrând să strice ce simţea acel copil, nu l-au întrebat nimic altceva. După ce s-au întors de la biserică, au revenit acasă unde îi aştepta Grapă. Vitele

163


de la ciurdă se împuţinaseră şi la ciurdă a rămas noul ajutor a lui Grapă. Grapă l-a cuprins pe Beldie cu mâinile sale nesfârşite, strângându-l cu mare afecţiune la pieptul său uriaş.

Au povestit tot felul de lucruri, dar l-au lăsat pe Beldie să spună despre şcoala sa. După amiază toţi patru au mers la cinematograf, unde rula un film de comedie: Caut o nevastă!

Când cei din sală izbucneau în râsete, Leana surda îşi făcea cruce. Până să se dezmeticească Beldie care era povestea din film, tocmai se terminase filmul, aşa că nu prea a înţeles mare lucru. După film au mers la birtul lui Ţanu, unde moş Lică a comandat mici, bere pentru el şi Grapă, iar pentru Leana surda şi Beldie limonadă. Undeva pe un fel de scenă cântau muzicanţii, printre care se zicea că ar fi fost şi Bidirel, un viorist foarte cunoscut şi talentat. Moş Lică s-a dus la acesta şi i-a dat ceva bancnote să le cânte nişte cântece de petrecere care erau la modă. Beldie era oarecum străin de astfel de mese, de muzică şi de multe altele. După ce a mâncat 2 mici, s-a oprit, însă Leana surda şi Grapă l-au îndemnat să mănânce cât vrea. Nu au stat prea mult şi după ce au terminat, au plecat spre casă. Grapă s-a dus la stâna de la ciurdă iar ceilalţi trei au mers acasă la moş Lică. Luni dimineaţa Grapă a venit cu şareta să-l ducă pe Beldie la şcoală.

Era îmbrăcat elegant, cu un raglan din stofă englezească şi o pălărie din acelea care purtau doar oamenii de seamă. Beldie nu mai văzuse aşa ceva! Leana surda le pregătise o mică gustare de dimineaţă cu lapte şi ceva brânzeturi, pe care numai Leana surda ştia să le prepare. Pentru Beldie pregătise o mică trăistuţă cu mai multe alimente pe care să le aibă supliment la internat pe timpul săptămânii. Au plecat spre comuna unde era şcoala lui Beldie. Drumul era - pentru acele vremuri- destul de bun pentru roţile de cauciuc ale şaretei. Au ajuns la porţile şcolii cu puţin înainte de ora 8, astfel că prin curtea şcolii erau foarte mulţi colegi de-ai lui Beldie. Când l-au văzut pe uriaşul Grapă, imediat s-au strâns în jurul său pentru a-l vedea şi mai mult, ca să-l atingă. Grapă l-a luat în braţe din şaretă pe Beldie, l-a luat de mână şi au plecat spre

164


dormitorul internatului. Dar Grapă mai avea o misiune, să stea de vorbă cu directorul, căruia trebuia să-i de un plic de la moş Lică.

BELDIE LA INTERNAT

Internatul şcolii din Buneşti era compus din cantina şcolii şi dormitoarele adăpostite tot în clădirea şcolii. Dormitorul băieţilor era într-o sală destul de spaţioasă cu peste 25 paturi. Seara începeau acele poveşti despre tot şi despre nimic. Beldie ca fiind unul care nu prea era cunoscut printre internişti a fost pus să povestească despre umblările sale pe la ciurda din oraş. Fiindcă nu prea voia să vorbească despre ce lucrase vara, colegii au început să-l ademenească pentru a auzi acele aşa zise ,,aventuri”! Pe colegi îi interesau mai mult cum se jucau copiii ciurdari! Auziseră că la oraş erau jocuri deosebite faţă de cele de la sat. Dar nu acesta era adevărul. Copii ciurdei chiar dacă erau de la oraş se jucau identic. Cioata era cunoscută, fiindcă fusese adusă tot de la sate. În ce consta jocul? Trebuia neapărat ca cineva să aibă un briceag. Se stabileau regulile de joc, adică cât trebuia să fie cioata de mare şi distanţele ce trebuiau parcurse. Ce era cioata? Era un fel de băţ ascuţit la un cap şi bătut în pământ şi care trebuia scos cu dinţii de cel care ajungea ultimul la limita stabilită la începutul jocului. Cei mai mari aduceau cioata pregătită de acasă. Aceasta avea mai multe crenguţe laterale şi odată bătută în pământ era destul de greu de scos. Mai era un fel de concurs de aruncarea potcoavelor. Dacă voiai să participi trebuia să ai potcoavă! Dacă nu erai destul de puternic să-ţi arunci potcoava departe o puteai pierde, fiindcă cine era ultimul pierdea obiectul. Cel mai bun aruncător era desigur Grapă, care însă nu se prea băga în joc. Totuşi pentru a-l ajuta pe Beldie se băga în joc adunând astfel multe potcoave care le restituia lui Beldie pentru a avea cu ce se juca. Dar asta se întâmpla rar fiindcă nu prea aveau timp. Se încingeau şi partide de oină. Participanţii erau de obicei băieţi care nu aveau vite la păşune ci veneau doar

165


pentru asta pe câmpul unde era ciurda. Mai rar se juca fotbal terenul fiind în pantă. Cea mai mare întrecere se dădea la confecţionarea bicelor imediat ce începeau să crească haldanii, adică acea cânepă care se semăna pe marginea lanurilor de porumb. Dar la împletirea bicelor se putea folosi şi alte materiale textile sau cureluşe din piele. Grapă şi moş Lică îi aduceau lui Beldie diverse fire şi fâşii pentru aşi construi propriul său bici. Biciul era folosit în paza ciurdei şi era agreat de toată lumea fiindcă nu răneau vitele. Sâmbăta se măsurau bicele. La măsurare participau ciurdarii mai în vârstă dar şi concurenţii. Cel mai frumos împletit şi cel mai pocnitor era premiat. În ce consta premiul? Câştigătorul avea dreptul să fie servit în săptămâna următoare de către învinşi, adică să i se păzească vitele, primea o potcoavă pe care o pierdea sau nu scotea cioata când pierdea! Poveştile din serile de internat erau întrerupte frecvent fie de pedagogi, de paznicul de serviciu sau chiar de cadrele didactice. Când Beldie le-a povestit de botele crestate de Grapă, mulţi au fost interesaţi să ştie cum se fac. Penarul încrustat cu numele lui Beldie a devenit brusc obiect de interes pentru colegi. Când era pus pe bancă în clasă devenea o curiozitate şi pentru profesori. Iată aşa se treceau serile la internatul şcolii din Buneşti.

BELDIE ŞI SERILE DE INTERNAT

Şcoala a început pentru toţi elevii la fel. Pentru cei care nu au întrerupt studiile, era desigur mai uşor. Beldie însă părea să aibă un fel de reţinere. Viaţa dură însă îl va readuce în rândul elevilor. Nu era nimic atât de greu. Copilul era destul de isteţ şi prindea destul de repede lecţiile predate. Avea un avantaj că nu trebuia să meargă ca până atunci la alte munci acasă, ci trebuia doar să înveţe în orele de meditaţie. Orele de istorie şi geografie erau o adevărată încântare pentru băiatul venit dintr-un sat izolat, care însă citise prin ziare că există ţări şi oraşe mari în lume. Meditaţiile păreau o recreaţie pentru Beldie,căci îşi făcea temele şi avea timp să citească. Nu era

166


printre elevii care să fie apreciaţi de profesori, căci era un tip tăcut şi liniştit. Nu se ştie de unde luase acest obicei al tăcerii! Învăţase de la Grapă că e mai bine să taci, decât să spui altceva. Profesorul de geografie, un anume SECRIERU, cu studii universitare la Iaşi a descoperit că Beldie deţine totuşi anumite informaţii pe care alţi copii nu le percepeau, şi a început să fie mai atent cu el. Astfel că atunci când cineva nu ştia o capitală Beldie era întrebat. Istoria de asemeni părea pentru el un fel de domeniu comun! Aceste mici amănunte au început să-l ridice în ochii colegilor de clasă. Seara după terminarea meditaţiilor, şi restului programului se intra în dormitorul comun. Nu erau paturi etajate, ci dispuse într-o sală mare unul lângă altul. Sala cuprindea cam vreo treizeci de paturi. Stingerea se dădea la 9 seara, iar pedagogul de serviciu, un localnic care făcea şi pe paznicul de noapte, stingea lampa de petrol. Acum începeau poveştile despre câte toate în lume! Un punct de atracţie era povestea lui Beldie care nu era de seama celor din clasa lui, adică era cu un an mai mare, şi în plus muncise la oraş! Colegii de clasă şi consătenii săi îl provocau să le spună despre cum era să fii ciurdar la oraş, de parcă ei nu tot vacile le păzeau în satul lor! Şi aşa se ajungea la lungi poveşti despre lucruri ştiute şi neştiute de copii! În sat copiii care păzeau vitele familiei se învecinau cu alţii, dar la ciurdă li se părea altfel! Colegii lui Beldie auziseră de Uriaşul Grapă şi erau curioşi să ştie mai multe despre el! Auziseră şi de moş Lică, şeful ciurdarilor din Fălticeni, şi fiecare dintre ei ştiau câte o poveste despre aceste personaje. Rolul lui Beldie era să lămurească câte ceva. Se pare că nici Beldie nu ştia prea multe, decât ceea ce ştiau unii dintre colegii de internat. Astfel însuşi marele ştiutor Beldie, avea să afle multe despre moş Lică şi despre Grapă. Vorbind însă despre locul internatului, acesta era un fost pichet de grăniceri austro-ungar, când localitatea unde se aflau nu se ştia din care stat face parte; din România sau Marele Imperiu Austro- Ungar? Aceste întrebări nu le cunoşteau pe atunci nici istoricii, dar mai precum micii elevi! Istoria va dovedi că hotarul comunei Buneşti din ţinutul Bucovinei, fusese împărţită abuziv de

167


mai marii vremurilor, încât nu se ştia precis în ce ţară te aflai în acei ani de după primul rezbel mondial? Istorii vechi neînţelese de mulţi, nici de cetăţenii simpli, şi nici de foarte mulţi politicieni ai vremilor de atunci dar şi de mai târziu!

***

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în Halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el, fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă, se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate: KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică, şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei, tanti Fănica, erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale şi, când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştie că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji pe care de-abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea

168


altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu prea îl onora cu bani, cu toate că seara, când ajungea acasă, făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de la intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Pe timpul iernii lui Kemet i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copiii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă, când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale, şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel, Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

VIAŢA LUI KEMET

După întâmplarea cu tanti Fănica, viaţa lui Kemet avea să fie alta. Nu ştia ce să facă dimineaţa, căci era învăţat să se prezinte la tanti Fănica în primul rând. Dar cineva se pare că îl avea în grijă! Nenea Dinu cel care se ocupa de curăţenia Halelor a sesizat că ghereta Fănicăi a rămas închisă. Când l-a văzut pe Kemet, l-a chemat şi l-a întrebat unde va sta? Se pare că nenea Dinu era bine informat cu viaţa lui Kemet! Kemet nu ştia ce să spună, dar nenea

169


Dinu l-a scos din încurcătură imediat. L-a luat de după cap şi i-a spus că de acum poate să-l ajute pe el la măturat prin Hale, şi că şeful lui îi va da şi o sumă cât să poată trăi pe aici. Pe deasupra va avea în magazia de scule a Halelor un pat şi căldură. Desigur că lui Kemet îi surâdea cumva ideea de a fi util cuiva. Astfel că de acum avea un fel de stăpân. Treburile nu aveau să rămână aşa de simple. Lângă Hale era un fel de baie comunală pe care nenea Dinu l-a dus seara şi, când a ieşit din baie, avea să aibă o surpriză, nenea Dinu venise cu o sacoşă de haine de la fiii săi, căci nenea Dinu avea vreo trei băieţi şi două fete. Astfel că a doua zi dimineaţa nimeni nu-l mai cunoştea pe Kemet. Avea un halat mai vechi, dar foarte curat, nişte pantofi destul de arătoşi, mai ales că erau şi lustruiţi. Kemet devenise peste noapte ajutorul lui nenea Dinu. I s-a dat o mătură mare de nuiele de mesteacăn, cu care avea să adune gunoaiele de sub tarabele şi mesele din Hale. Seara nenea Dinu l-a luat acasă la el şi astfel a făcut cunoştinţă cu familia acestuia.

Nenea Dinu locuia la periferie, undeva pe lângă staţia CFR Ploieşti Nord. Casa nu era una mare, dar cu multe camere unde se adăpostea întreaga familie, cei cinci copii, soţia şi mama acesteia. Cel mai mare dintre băieţi avea 16 ani iar fetele erau cele mai mici, de 8 şi 10 ani. Pe băiatul cel mare îl chema Nicu. Nenea Dinu i-a trimis pe amândoi la cinematograf, iar după aceea i-a spus lui Nicu să îl lase la Hale. Vreo câteva săptămâni Kemet era prezent la măturatul Halelor şi se părea că nimic nu se va schimba. Sâmbăta seara Kemet mergea cu Nicu la film. Duminica, pe când Kemet se ascunsese în magazia lui cu mături, apare nenea Dinu şi îi spune să vină cu el acasă. Acolo, pe lângă membrii obişnuiţi ai familiei, mai era un bărbat destul de elegant căruia Kemet i-a fost prezentat.

Nenea Dinu i se adresa bărbatului cu tovarăşul MANOLE. Cine era acest Manole avea să afle Kemet după puţin timp. Era şeful de cadre de la Rafinăria Vega. Tovarăşul Manole l-a întrebat pe Kemet cum îl cheamă cu adevărat. Kemet nu ştia ce să spună crezând că e ceva în legătură cu tanti Fănica, şi a început să plângă. Nenea Dinu a intervenit şi l-a informat pe tovarăşul Manole tot ce

170


ştia despre Kemet. Adevărul era că Kemet avea certificatul de naştere la el, dar îl ţinea învelit intr-o foaie albă care la rândul ei era protejată de un carton legat cu o aţă, acela era băgat într-un fel de pânză. Această tăşcuţă Kemet o avea legată la mijlocul său şi nu o dădea jos niciodată. Îi era frică să spună cuiva despre acest secret al lui. De fapt aici se ascundea adevăratul său nume.

SECRETUL LUI KEMET

A doua zi după întâlnirea cu tovarăşul Manole, Kemet a dispărut din Hale. Nenea Dinu a dat sfoară prin cunoscuţi să afle unde a plecat Kemet. Cunoscând miliţienii care se ocupau cu ordinea de prin jurul Halelor, i-a atenţionat despre această misterioasă dispariţie. Nenea Dinu nu le-a spus ce a făcut Kemet, de îl caută! Astfel că miliţienii au crezut că măturătorul a făcut ceva rău şi din această cauză a plecat. După nici câteva ore Kemet era adus în faţa lui nenea Dinu de către un miliţian. A început să plângă imediat ce l-a văzut pe ocrotitorul său. Nenea Dinu i-a spus ceva miliţianului care îl adusese pe Kemet, că totul e în regulă. L-a luat de mână pe pirpiriul măturător şi au plecat amândoi în magazia unde îşi avea culcuşul Kemet. Nenea Dinu era unul dintre acei oameni care nu dădea cu parul, şi după aceea se uita unde a dat. L-a luat cu binişorul pe băiat întrebându-l de ce a fugit din Hale în primul rând, şi de ce îi era frică de fapt? Kemet a tăcut un timp, scâncind rar, refuzând să răspundă întrebărilor lui nenea Dinu. Dinu l-a întrebat dacă a mâncat ceva, iar Kemet a dat din cap negativ. Psihologia lui Dinu era să afle totuşi ceva mai mult despre cel pe care îl ocrotise cu dragoste părintească. A scos din servieta sa mâncarea ce o avea de acasă şi a început să mănânce, invitându-l şi pe băiat, de data asta foamea a învins orice opoziţie.

După ce au mâncat, nenea Dinu l-a întrebat dacă totuşi nu are un act la el? De această dată Kemet şi-a scos legăturica ascunsă sub hainele sale, şi-a început să o desfacă până a ajuns la actul său de naştere pe care l-a întins cu o mare sfială şi timorare lui nenea

171


Dinu. Acesta, fără să se grăbească, l-a luat în mâini ca pe un obiect de mare valoare. L-a citit în linişte, s-a uitat la hârtia bine păstrată, şi la băiatul care mai scâncea din când în când. L-a luat frumos de după cap şi i-a spus cu un glas foarte încet să nu-i fie teamă de nimic. Apoi a început să-l întrebe de ce nu voia ca nimeni să ştie cine este? Când Kemet a început să îngâne ceva, Dinu l-a oprit. I-a dat înapoi actul său atât de preţios şi secret, şi i-a spus că îi va povesti altădată dacă acum nu e dispus să-i spună. I-a spus să meargă la treabă, căci vor vorbi mai târziu, rugându-l să nu mai plece din Hale, asta pentru binele său. Nenea Dinu, după ce a citit actul de naştere a lui Kemet, şi-a dat seama că acest copil trebuia să-şi facă buletinul de identitate şi nu ştia cum să procedeze. Trebuia neapărat să-l facă pe băiat să-i spună de ce plecase de acasă, şi tocmai dintr-o regiune din Nord. Timp mai era, aşa că a vorbit cu un miliţian care îi fusese coleg de armată pentru a vedea cum trebuie rezolvată situaţia. Seara, după ce s-au retras zarzavagiii din Hale şi măturătorii şi-au terminat lucrul, Dinu l-a luat pe Kemet la bufetul Expres din Hale. Au căutat o masă cu scaune şi nenea Dinu a comandat masa: ciorbă de fasole şi chiftele marinate. L-a lăsat pe Kemet să mănânce în linişte şi, când erau aproape gata, l-a întrebat direct, de ce a plecat de acasă? Băiatul a început din nou să plângă, însă a început să povestească adevăratul motiv al plecării sale. Auzind povestea, Dinu şi-a dat seama că avea în faţă un copil al nimănui, cu toate că avea un tată, dar şi o mamă vitregă. S-au despărţit, mergând fiecare să se odihnească pentru a doua zi. Rămânea să rezolve problema buletinului de identitate.

172


KEMET, PRIETEN CU NICU

După cunoştinţa cu Nicu, Kemet avea reţineri în discuţiile cu acest băiat care era elev la şcoala profesională de chimie în ultimul an şi în curând avea să devină chimist. Nicu îl lua duminica la film, căci era un cinematograf în oraş unde în fiecare duminică la ora 10 dimineaţa se prezenta un film gratuit, după ce se ţinea o conferinţă ştiinţifică. Lui Nicu îi plăcea de Kemet, căci acesta asculta cu atenţie tot ce îi povestea. Kemet venea din mediul satului unde nu se ştia de filme, decât în acele seri când venea o caravană care îşi întindea o pânză pe un perete al şcolii din sat iar lumea se speria când trenurile de pe acea pânză zburau parcă peste lumea satului, speriată şi crucindu-se de acele minuni. Kemet îl admira sincer pe Nicu, fiindcă acesta purta uniformă, avea un chipiu ca miliţienii. Nicu era un băiat înalt pentru cei 16 ani ai săi. Cu părul buclat, scos de sub chipiu, arăta ca un actor din filmele sovietice care rulau pe ecranele cinematografelor. Într-o duminică l-a dus pe Kemet la marea bibliotecă din oraş. Aici îşi dăduse întâlnire cu o fată, elevă de liceu. Iar Kemet ţinea paravan pentru Nicu. Dar asta nu l-a supărat pe Kemet, fiindcă acesta nu văzuse atâtea cărţi nici la Librăria Noastră din centrul oraşului Ploieşti. Kemet nu putea împrumuta cărţi, căci nu avea buletin, dar Nicu i-a luat o carte să o citească. Era romanul Cantemiriştii, romanul scriitoarei Cella SERGHI, unde era descrisă viaţa liceului militar Dimitrie CANTEMIR. Kemet avea ceva şcoală, căci citea ziarele citite şi abandonate pe tarabele zarzavagiilor. Averea lui Kemet consta dintr-o sacoşă tip sport în care avea ceva ustensile şi mai multe fascicole din colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice pe care le găsise aruncate le coşurile de gunoi ale halelor, dar - fiindcă îi plăcea să le citească - mai cumpăra câte un fascicul. Dinu era bucuros că fiul său Nicu avea un prieten precum Kemet, cu toată situaţia lui de copil al nimănui. La rândul său Nicu îl considera pe Kemet protejatul său. Duminicile sau când avea timp liber, Nicu îl lua pe Kemet la meciurile de rugby, la fotbal, sau la diverse manifestaţii

173


ale elevilor de la profesională. Astfel, când s-a organizat o excursie la Buşteni, Dinu l-a inclus şi pe Kemet în grupul lor, pentru a se familiariza cu familia sa. La Buşteni au staţionat undeva lângă grădina zoologică din apropierea vilei scriitorului Cezar PETRESCU. Soţia lui Dinu cu o parte din familie au rămas în tabăra improvizată, iar o parte dintre cei mai tineri, în frunte cu Dinu, a plecat să vadă cascada Urlătoare, până la care se spunea că sunt două ore de mers. Au ajuns cu greu la cascadă, dar cu grupul la jumătate ca număr. S-au făcut pozele de grup şi individuale şi au coborât, căci flămânziseră destul de bine. O altă excursie la care a participat Kemet, a fost aceea de la meciul cu Braşovul, chiar la Braşov. Stadionul Tineretului era în construcţie şi au avut parte de o ploaie, care i-a făcut pe spectatori ciuciulete. Bucuria a fost mare pentru ploieşteni, căci făcuseră meci egal 1-1, iar portarul Maroşi apărase chiar un 11 metri. Pasiunea cea mare a lui Nicu era însă jocul de rugby. Ori de câte ori avea timp liber mergea să asiste la antrenamentele care se desfăşurau pe un teren de lângă rafinăria Vega. Acum, fiind şi Kemet în apropiere, mergeau împreună. Unii dintre jucători lucrau la rafinărie, de remarcat era jucătorul Zamfir, un contabil solid dar şchiop. Asta nu îl împiedica să fie un bun jucător de rugby. L-a remarcat pe Kemet imediat, când l-a văzut pe marginea terenului, îl ştia ca fiind băiatul de la cantină.

CINE ERA NENEA DINU?

Dacă ajungeai în Halele din Ploieşti şi întrebai de nenea Dinu, imediat cineva căuta să te ducă la acest personaj. Nu se prea ştia ce funcţie îndeplinea, însă toata lumea îl ştia de nenea Dinu. De fapt Dinu se ocupa de tot ce mişcă în Hale. Numai Dinu ştia de măturători, de magaziile de zarzavaturi, de gherete, de baia şi dormitoarele pieţei. Aşa se face că într-o seară l-a luat pe Kemet din magazie şi l-a dus la dormitorul pieţei. Aici era responsabil un

174


anume Tilică, care era un zdrahon de om de vreo doi metri înălţime, cu un corp de invidiat de mare. Numele nu i se potrivea cu statura sa. Dinu l-a luat deoparte pe Tilică, după care amândoi au venit la Kemet. Acesta nu ştia ce să creadă, auzise despre Tilică numai lucuri ,,rele”, să le zicem aşa! Fiindcă cei care dormeau în dormitoarele pieţei nu erau cei mai cuminţi. De fapt dormitoarele pieţei erau două săli mari cu paturi. O sală era destinată pentru dormitul bărbaţilor, iar cealaltă pentru dormitul femeilor. Intrarea era supravegheată în permanenţă de un paznic, cam tot aşa de impunător ca şi Tilică. Astfel că Kemet a fost încredinţat lui Tilică, iar nenea Dinu i-a spus să meargă cu el. L-a dus în dormitorul bărbaţilor la cel mai îndepărtat pat. Fiecare pat avea un fel de noptieră, care de fapt era un mic dulăpior ce se putea încuia cu lacăt. Cei care erau clienţii acestui inedit hotel aveau un mic lacăt, în caz că nu aveau, primeau unul de la Tilică. Dinu avusese grijă ca pentru prima noapte Kemet să nu se simtă mai prejos de alţi clienţi, şi îi adusese o cămaşă de noapte lungă cu care să doarmă. Kemet mai dormise în dormitoare comune, aşa că nu se simţea deloc stingherit. Aici Kemet avea să afle, de fapt, mai multe despre nenea Dinu. Se ştia ca Dinu face şi desface prin Hale, dar ce funcţie are, nimeni nu ştia. Oamenii vorbeau că fusese militar şi fusese responsabilul pazei de la rafinăria Vega, până în urmă cu câţiva ani, când a venit în Hale. Dinu era omul cu care se discuta orice. Orice se întâmpla în Hale, bine sau rău, era chemat Dinu. Din acest motiv, lumea nu ştia unde să-l plaseze cu adevărat. Într-o zi un miliţian a venit la Dinu şi a întrebat de Kemet. Nici nu terminase bine vorba miliţianul şi Dinu se şi uită în jurul său, să dea de Kemet. Nu i-a trebuit mult timp să-l observe şi să-l cheme la el. Miliţianul i-a spus că Kemet trebuie să meargă la miliţie în legătură cu cazul Fănicăi aprozăriţa. Nenea Dinu a mers cu Kemet la miliţie, căci nu ştia de ce era chemat băiatul acolo. Surpriza avea să fie destul de mare! Anchetatoru, un maior tânăr, l-a întrebat pe Kemet ce legătură are cu tanti Fănica. Dinu a intervenit în discuţie şi a explicat ofiţerului ce făcuse Kemet prin Hale şi la familia Fănicăi. Maiorul le-a spus

175


că tanti Fănica murise în arestul miliţiei. La percheziţia efectuată la casa unde locuise Fănica, miliţia găsise mai multe caiete, printre care pe unul era scris; KEMET! În acest caiet era suma de 875 lei, care pentru acea vreme de după stabilizarea din 1952, era o sumă destul de importantă. Maiorul i-a înmânat caietul cu suma respectivă lui Kemet, iar acesta a semnat pentru primire, dar ofiţerul l-a pus să semneze şi pe Dinu ca martor, spunându-le că sunt liberi. Mai târziu aveau să afle mai multe despre presupusa ,,delapidare” a Fănicăi.

KEMET DEVINE BOGAT!

După ieşirea de la miliţie, Dinu a rămas fără cuvinte. Nu ştia ce să spună despre această năstruşnică întâmplare. Kemet, la rândul său, nu ştia ce să spună, avea un caiet cu bani, şi nu puţini: 875 lei. Voia să scoată caietul şi să numere banii, căci nu avusese atâţia bani niciodată! Ajunşi la Hale, s-au retras în magazia unde îşi avusese culcuşul înainte Kemet. Nenea Dinu i-a cerut caietul cu bani lui Kemet, i-a numărat şi a zis scurt: sunt toţi! L-a asigurat pe băiat că va face ceva cu banii care să-i îmbunătăţească situaţia. Kemet nu ştia că şi Dinu adunase ceva bani cam tot aşa, într-un caiet. Au început să răsfoiască acel buclucaş caiet. Aici era însemnate toate sumele ce i se cuveneau lui Kemet, scrise cu un creion chimic. Era însemnată prima zi când băiatul lucrase ceva pentru familia Luţă, dar şi alte zile din care reieşea ce lucrase şi câţi bani primise pentru asta.

După plecare lui Dinu, acesta l-a dus la dormitor şi i-a spus să nu spună nimănui de ceea ce se întâmplase, cu toate că nişte zarzavagii văzuseră că cei doi plecaseră cu un miliţian şi făceau tot felul de presupuneri. Vânzătorii din Hale erau curioşi, asaltându-l cu întrebări toată seara. Kemet -ca de obicei- tăcea, fiindcă nu ştia ce să răspundă! A doua zi Dinu a început un fel de anchetă personală, să afle de ce fusese învinuită Fănica. Prima dată şi-a aţintit atenţia asupra

176


celui care preluase ghereta ei. L-a trimis la gheretă pe Kemet să-l ajute pe acest nou vânzător. Dar zarzavagiul nu a vrut să-l accepte. Lucra de unul singur. După mai multe zile de cercetări, Dinu aflase cine era noul locatar al gheretei. Un tip care mai lucrase în comerţul cu zarzavat, tot la un aprozar de prin Boldeşti Scăieni. Dinu a devenit astfel mult mai suspicios, cum de ajunsese în locul Fănicăi aşa de repede? A luat legătura cu miliţianul, colegul din armată al lui Dinu, rugându-l pe acesta să se intereseze la miliţie despre ,,biografia” lui Dardu, căci aşa îl chema pe înlocuitorul Fănicăi. După alte câteva zile aveau să afle cu stupoare că Dardu o turnase pe Fănica la miliţie, chiar el ascunzându-i nişte facturi pe care nu le găsise la inventar. Dardu lucrase ca încărcător la depozitul aprozarelor din oraş, astfel că într-un moment de neatenţie, i-a ascuns Fănicăi mai multe facturi. Fănica a fost găsită nevinovată, dar chiar în momentul când a fost anunţată că este liberă, a căzut din picioare secerată, şi nu a mai putut fi salvată. Totul decurgea normal prin Hale. Se apropia toamna şi Halele erau pline cu de toate, fructe şi zarzavaturi. Într-o zi Dinu l-a luat pe Kemet şi l-a dus la o croitorie din apropierea pieţei. Vorbise cu un croitor să-i facă un costum de haine lui Kemet. Croitorul, un om şi el cu mai mulţi copii, a început să-l întrebe pa băiat ce culoare ar vrea să fie costumul său. Kemet nu ştia ce se întâmplă, căci nici nu ştia bine ce se vrea de la el! Croitorul şi Dinu au început să discute şi au ajuns la concluzia că băiatului i s-ar potrivi un material gri-deschis cu mici carouri. Aşa a rămas. Le-a spus celor doi că vor fi anunţaţi când e gata costumul pentru probă. Kemet a adormit destul de greu în acea seară, gândindu-se cum va arăta în costum, şi mai ales când se va duce acasă să-şi facă buletinul, căci se apropia acel termen când va împlini 14 ani.

177


KEMET VA AVEA BULETIN

Zilele treceau cu repeziciune parcă. Se apropia ziua când Kemet trebuia să aibă buletin. Dinu şi prietenul său, miliţianul Gică Lungu, căci aşa îl ştia lumea, nu au stat degeaba. Au făcut o cerere la comandantul Miliţiei să i se facă buletin aici în Ploieşti. Kemet nu ştia de acest demers şi se frământa cum va face pentru a merge acasă să-şi facă buletin. A fost foarte bucuros să afle că nu trebuie să meargă la raionul său. Dinu l-a trecut ca locatar la adresa unde locuia, şi astfel putea să-i facă şi buletinul. A venit ziua cu pricina pentru depunerea actelor la miliţie, Kemet a mers însoţit de nenea Dinu, iar la miliţie îi aştepta Gică Lungu. Comandantul i-a primit şi le-a comunicat că primise acceptul miliţiei raionale de unde era Kemet pentru eliberarea buletinului în Ploieşti. A vrut să-l vadă personal pe Kemet, rugându-l pe Dinu să aibă grijă în continuare de acest băiat, şi să colaboreze în viitor şi cu Gică, subalternul său. În ziua când Kemet a împlinit 14 ani s-a prezentat la miliţie să-şi ridice buletinul. Era plin de lume într-o sală plină de copii, fete şi băieţi deopotrivă, care speriaţi, care jucându-se încă inocenţi în copilărie. Unii era însoţiţi de părinţi, alţii erau singuri. La un moment dat s-a făcut linişte în sala cea mare, şi la o masă mare de vreo câţiva metri au intrat mai mulţi ofiţeri care de care cu mai multe stele pe epoleţi. Comandantul, un colonel plin, era un bărbat înalt şi impunător. S-a prezentat celor din sală şi a început un mic discurs, colorat cu acele cuvinte specifice: responsabilitate şi respect pentru lege, urându-le tinerilor să respecte legile Republicii Populare România. După terminarea alocuţiunii, un alt ofiţer le-a spus tinerilor să se aşeze după litere, într-o anumită ordine. Când aveau să-l strige după numele real pe Kemet, cei care îl cunoşteau aveau să rămână surprinşi, căci avea nume frumos de înger, şi ei nu ştiau asta. În afară de Dinu şi Gică miliţianul, nimeni nu îi ştia numele. Astfel că Kemet a fost deconspirat parţial, dar pentru toţi avea să rămână în continuare KEMET.

178


Surpriza avea să se producă acasă la Dinu, unde lui Kemet i se pregătise o mică sărbătoare, cum nu visase vreodată. Masa era pregătită de soţia lui Dinu cu tot tacâmul, căci tanti Maria era bucătăreasă la cantina rafinăriei Vega. Lui Kemet i se pregătise un scaun chiar în capul mesei, dar nu cel de onoare, acesta era destinat tovarăşului Manole. Familia lui Dinu era strânsă şi a sosit şi tovarăşul Manole. Kemet nu se aşteptase la asta, şi era mai mult decât emoţionat. Nimeni nu îl tratase cu atâta grijă şi dragoste până atunci. Când totul era gata ca la o comandă s-au ridicat în picioare cântându-i LA MULŢI ANI!

Primul care l-a felicitat a fost Nicu, prietenul său. Cel din urmă a fost tovarăşul Manole, care -după ce l-a sărutat părinteşte pe frunte- i-a înmânat o legitimaţie de acces în rafinăria Vega, comunicându-i că de a doua zi era angajat la cantina rafinăriei ca băiat de serviciu.

Asta se datora atât tovarăşului Manole, dar şi lui tanti Maria. În aceeaşi seară Dinu avea să-l ducă pe Kemet la dormitorul rafinăriei, care nu era departe de casa unde locuia Dinu.

L-au găsit pe administratorul căminului şi acesta a citit biletul dat de tovarăşul Manole, i-a luat buletinul, completând nişte hârtii şi împreună cu Dinu l-au dus într-o cameră cu patru paturi. Acolo avea să locuiască împreună cu un muncitor de la AMC, mai precis un ceasornicar. Acesta era un italian venit de prin Ardeal, de undeva de prin Salonta. Chiar în momentul când se instalau, a apărut şi italianul care s-a bucurat de venirea tânărului său coleg de cameră.

KEMET LA CANTINA RAFINĂRIEI VEGA.

Nu ne putem mândri mulţi că ştim ce este o rafinărie! Mirosul de produse petroliere este specific oraşului Ploieşti. De cum te apropii de gară sau de oraş, din orice parte intri, te întâmpină acest miros. Dar într-o rafinărie acest miros este evident până a nu intra. La poarta de intrare eşti controlat de oameni care nu

179


te lasă să intri cu chibrituri sau brichete. Fumătorii sunt luaţi în evidenţă şi scrişi într-un registru. Kemet intra şi el pentru prima dată într-o rafinărie. Mergea lângă italian care avea să-l ducă la cantină. Aleile asfaltate ale rafinăriei erau mărginite de straturi cu flori şi bazinele enorme cu produse petroliere te însoţeau peste tot. Ajunşi la cantină, italianul l-a predat pe Kemet administratorului acestei secţii a rafinăriei, căci cantina era o adevărată secţie. Aici serveau masa zilnic câteva sute de persoane, printre care şi militarii care asigurau paza rafinăriei. Administratorul se numea Tudorică, toţi se adresau lui cu nenea Tudorică, fie tânăr, fie bătrân, fie şef sau subaltern. De fapt era un zdrahon de bărbat înalt şi cu un corp de invidiat, cine nu îl cunoştea credea că este vreun luptător de summo! Vocea sa însă era blândă în contradicţie cu statura sa impozantă. Italianul îl cunoştea destul de bine şi i-a spus despre ce este vorba, dându-i biletul care îl avea Kemet. După ce a citit biletul, a spus: bine! A luat telefonul şi a format un număr, la capătul firului era tovarăşul Manole. Acesta l-a lămurit ce este cu Kemet. Tudorică a lăsat receptorul şi l-a aşezat pe copil pe un scaun, i-a cerut buletinul; după ce l-a cercetat, văzând că buletinul este nou, a început să-l întrebe pe Kemet verzi şi uscate. Când şi-a epuizat multele întrebări, l-a luat de mână şi l-a prezentat celor care erau în tura de dimineaţă. L-a dat pe mâna bucătarului şef Ilie Stârceanu. Acesta deja ştia povestea lui Kemet de la tanti Maria care era bucătăreasă la cantină. I-au dat să mănânce cât nu putea să mănânce un copil şi apoi l-au dus la sala unde se pregăteau zarzavaturile pentru mâncarea de prânz. Aici era un grup de femei şi fete tinere care au încercat să-l intimideze pe băiat. Tudorică şi tanti Maria le-au spus doar să-i dea lucru. Ce era de făcut aici? Lăzile cu morcovi, cartofi şi alte zarzavaturi trebuiau golite într-un bazin pentru a fi spălate. De aici fiecare sortiment era preluat de cele care le pregăteau pentru a fi duse la bucătari. Nu era timp de poveşti, mâncarea trebuia să fie gata la ora fixă. Kemet era învăţat cu manevrarea lăzilor, aşa că nu i se părea ceva greu, iar fetele chiar se mirau de îndemânarea puştiului.

180


Ciclul

POVEŞTI DE LA TUCHILATA

AURĂRIŢA

Voiam să nu mai continui cu poveştile de la Tuchilata ale magazionerului. Dar povestea ,, AURĂRIŢEI” o purtam mereu în minte. Ori de câte ori aveam prilejul, mergeam cu trenul Mocăniţa de la Baia de Arieş la Turda. Cei 60 kilometri erau parcurşi în circa 4 ore, aşa că pe tren aveai tot timpul să vezi fel şi fel de lume. Cam de fiecare dată când făceam aceste călătorii, mi-a atras atenţia o femeie destul de frumoasă, trecută de prima tinereţe, cu o anumită prestanţă în tot ce depindea de ea. Purta o geantă obişnuită pentru o femeie, dar şi un fel de straiţă moţească obişnuită în zona Munţilor Apuseni. Într-o sâmbătă, se întâmpla să fie şi după plata chenzinei, ne adunasem toţi de la căminul nostru la Tuchilata, birtul acela unde ne simţeam destul de liberi. Din vorbă în vorbă s-a început o discuţie şi despre traficul de aur. De la mina noastră Baia de Arieş, nu prea exista aur ce putea fi furat de mineri. Singurul loc care avea aurul cel mai evident fiind filonul 6, care era prevăzut cu pază şi un control mai exigent. În discuţie s-a ajuns şi la acea femeie pe care o întâlnisem şi eu pe trenul Mocăniţa. Astfel am aflat că era poreclită ,,AURĂRIŢA”! Cine era aceasta şi ce învârtea ea? Se zicea că ştia multă lume, chiar se spunea că ştia miliţia şi chiar securitatea. Totuşi nimeni nu se atingea de persoana ei, şi nici nu o împiedica în acţiunile ei. Asta fiindcă nu fusese arestată vreodată. Magazionerul povestea că soţul ei fusese miner şi chiar maistru, dar murise imediat după ce scăpase de la o vizită la miliţie în legătură cu o cercetare privind furtul de aur. Minerii nu puteau fi prinşi sau acuzaţi că fură aur, fiindcă aurul nu se fura în mod direct, cum cred unii. Minerii care lucrau la producţia de aur se îmbrăcau de obicei cu haine de lână de oaie, pulovere împletite, şi acei cioareci specifici moţilor. Aceste haine se spălau săptămânal, iar apa

181


rezultată era trecută prin acele şaitroace folosite la spălarea aurului. Desigur că s-au vehiculat tot felul de poveşti despre furtul aurului prin metode mai puţin ortodoxe, care însă erau demontate de practica de zi cu zi. În plus unii dintre mineri nu voiau să se complice, şi hainele lor erau spălate de cei interesaţi. Cum proceda AURĂRIŢA noastră cu traficul de aur? Când pleca din Abrud, unde îşi avea locuinţa, avea acea straiţă de care era nelipsită. Se urca în vagon şi se aşeza unde nu prea era lume, sau dimpotrivă, unde era aglomeraţia mai mare. Niciodată nu punea straiţa pe plasa de sus a vagonului, ci o aşeza lângă ea sau chiar sub scaunul unde stătea. Dar de fapt straiţa era dublă, adică ea purta două straiţe una în alta. După ce se aşeza pe scaun, făcea ce făcea şi pleca de pe acel scaun pentru puţin timp. Din momentul plecării şi până la revenire cineva se aşeza în locul ei, ca din întâmplare. Dar persoana respectivă avea o straiţă asemănătoare pe care o punea sub scaun tot ca din întâmplare. La reîntoarcerea AURĂRIŢEI, se isca o discuţie pentru cedarea locului, sau cineva renunţa la locul său din vecinătate. Dacă cineva era atent, observa că la plecare persoana venită pleca cu straiţa AURĂRIŢEI! Astfel că se făcea un fel de schimb tacit, cunoscut doar de cei implicaţi. Orice s-ar fi întâmplat, aurăriţa îşi continua drumul până la Turda. Şi niciodată nu se întorcea cu trenul următor. Avea un fel de abonament pe CFR, aşa că niciodată nu circula clandestin sau cu bilet. Controlorii de tren o cunoşteau şi nici nu o prea luau în seamă. Unii spuneau despre ea că este nebună, şi din acest motiv circula cu trenul atât de des. Se vehicula ideea că niciodată nu ducea cu ea mai mult de câteva sute de grame de aur, însă forma acelui aur nu îl ştiuse nimeni vreodată. Că erau bobiţe, mici lamele sau alte forme nu ştia nimeni.

Singurul fapt despre care se vorbea, era că această femeie era AURĂRIŢA!

182


TUCHILATA Mergem la Tuchilata! Când am auzit această expresie, nu ştiam ce să cred. Să nu par oarecum neinformat, nu am întrebat pe nimeni ce ar putea fi, locul sau persoana respectivă? Am tăcut din gură, lăsând ca timpul să curgă. Eram de puţin timp venit în localitate şi nu prea aveam multe cunoştinţe, aşa că viaţa mea decurgea oarecum monoton. Colegii mei de muncă erau navetişti, aşa că eram mai mult singur în camera mea de cămin. În scurt timp a mai venit un coleg mecanic. Pe celălalt nu-l văzusem decât de câteva ori. Camera era de patru paturi, aşa că deocamdată eram doar trei şi aşteptam ca administratorul căminului să ne trimită încă unul nou. Al treilea coleg, mecanicul, era din zonă, însă prefera căminul în locul navetei. Se apropia chenzina şi în fiecare după amiază mergeam la clubul sindicatului unde jucam şah, sau intram în vreo partidă de filcău. Într-o zi, când eram la bibliotecă să-mi schimb nişte cărţi împrumutate, am auzit bibliotecara vorbind cu un bărbat, căruia îi reproşa pe un ton destul de amical: Sigur, mai bine mergi la Tuchilata! Brusc, am devenit curios, dar n-am întrebat nici de această dată nimic. Seara, când administratorul ne-a trimis şi pe al patrulea chiriaş al camerei, discuţia s-a încins între noi. Acum eram patru persoane, fiecare cu meserii diferite. Eu eram muncitor, mecanicul, un magazioner şi ultimul venit, un băiat liniştit şi curăţel, era funcţionar. Magazionerul era cel mai în vârstă dintre noi. Seara, când a venit magazionerul, adusese cu el şi o damigenuţă de vreo 3 litri cu vin. Fără prea multe fasoane, a tras masa în mijlocul camerei şi ne-a întrebat dacă am mâncat. Noi aveam abonament la cantină şi aşteptam ora mesei. Magazionerul a scos dintr-o valiză de lemn, cu care eram dotaţi toţi, slănină sărată, un borcan de 800g cu tocană de legume şi nişte cepe, pentru fiecare câte una. A curăţat cepele, a tăiat slănina în bucăţi mărunţele, a desfăcut borcanul cu tocană de legume şi ne-a invitat la masă. A început o pâine mare neagră de 2 kg, din aceea de 4 lei, pe care a început să o taie în felii mari, cam cât o porţie de la cantina. Noi

183


stăteam liniştiţi pe paturile noastre, fiindcă în cameră nu era decât un singur scaun. L-am lăsat pe magazioner în pace, crezând că acesta va mânca singur. Dar nu a fost aşa! Ne-a pus la fiecare în faţă câte o felie de pâine si câte o ceapă, apoi a întins borcanul de tocană către mine, eu fiind al doilea ca vârstă după magazioner. Borcanul era plin, iar noi nu aveam în dotare decât o singură lingură cu care, după cum se vedea, trebuia să mâncăm toţi. Gesturile magazionerului erau aşa de convingătoare, încât nu-l puteam refuza.

Mecanicul şi-a adus aminte că mai are nişte ţuică de acasă. A scos sticla de un litru în care mai avea cam 3/4 litri ţuică. A pus într-un pahar de plastic ce era pe masă şi, fiindcă borcanul cu tocană era la mine, mi-a întins şi paharul să beau eu primul. Magazionerul a avut un gest reflex, i-a luat sticla cu ţuică din mână, mie mi-a luat paharul şi l-a pus pe masă, întinzându-mi sticla cu ţuică. Am băut o gură de ţuică, de altfel foarte bună şi plăcută la gust, apoi am dat sticla mai departe să bea şi următorul. Am muşcat apoi din bucata de pâine şi ceapă, luând şi din borcan o lingură de tocană. Astfel am început în seara aceea o masa comună până am terminat borcanul cu tocană, ceapa şi pâinea. Ţuica nu se prea băuse, fiindcă fiecare căuta să nu bea prea mult din sticlă, dintr-o timiditate neprecizată. După ce am terminat de mâncat, magazionerul a pus pe masă damigenuţa cu vin şi a gustat primul din damigeană, sugerându-ne să facem şi noi la fel. Nu ne-am lăsat prea mult invitaţi, şi a început rotirea damigenei pe la toate gurile însetate, parcă, de iuţeala cepei şi sărătura slăninii. Funcţionarul era cel mai timid dintre noi şi a plecat spre masă la cantină, luând cu el şi nişte sufertaşe, să ne aducă şi nouă mâncarea. După prima rotire a damigenei, limbile au început să se dezlege. Se discuta despre multe şi de toate. Printre altele s-a deschis şi subiectul ,,Tuchilata''!

184


BIOGRAFIA TUCHILATEI

Văzând că magazionerul ştia multe, am îndrăznit să-l întreb ce vrea să fie ,,Tuchilata''? Acesta a zâmbit prieteneşte, apoi a râs cu poftă de neştiinţa mea. Tuchilata era un mic bufet cam izolat, dar foarte cochet, spunea el. Fiind încă devreme şi nu prea departe de unde locuiam noi, am hotărât să mergem acolo. Nu pentru a bea ceva, ci pur şi simplu să vedem, curiozitatea! Am ajuns la locul faptei. Într-o grădină destul de spaţioasă, printre diverşi pomi fructiferi se contura o casă destul de bine construită, cu o terasă tip cerdac în faţă, la care se ajungea pe nişte trepte din piatră masivă, destul de largi. Intrarea în grădină se făcea pe o poartă din lemn masiv, puternică, ce străjuia impunător o curte largă. De la poartă până la casă era o distanţă de circa 50m cu o alee pardosită cu pietricele albe şi negre, amestecate curios parcă în carouri, ca o tablă de şah. Mesele erau plasate şi în curte, dar şi pe terasă. Fiind înainte de plata chenzinei întâi (avansul), nu prea era aglomerat. Nu ştiam ce reguli sunt pe aici, la o unitate aşa de,,celebră'', aşa că l-am lăsat pe magazioner să acţioneze. Curiozitatea mă rodea, aşteptând să văd cine ştie ce hangiţă, căci prin minte îmi treceau multe birturi şi restaurante pe unde umblasem, şi mă aşteptam la orice. Până acum nimic senzaţional!

Am căutat o masă puţin mai izolată şi ne-am ocupat locurile. M-am plasat în aşa fel încât să pot vedea cine ne va servi. Fiecare dintre noi i-a spus magazionerului ce vrea să servească. Acesta ne-a spus că va plăti el, având cont deschis la acest local. Berea a venit imediat, însă pentru micii comandaţi trebuia să mai aşteptăm. Era cel mai nimerit prilej să aflu şi să aflăm povestea Tuchilatei. La o masă chiar lângă scările casei, stătea o femeie îmbrăcată într-un halat roz, cu un păr bogat, neascuns de vreun acoperiş. Ni s-a spus că este însuşi Tuchilata. Această femeie ajunsese pe aceste meleaguri imediat după cel de-al doilea război mondial. A fost găsită ascunsă de o patrulă militară în retragere, undeva printr-o pădure din apropiere de localitatea Baia de pe

185


malurile Moldovei. Militarii au aflat de la ea că ar avea cam 14 ani. Era foarte speriată şi a povestit că este ascunsă în pădure de câţiva ani, fără să precizeze cam de câţi ani. Un maior cam de vreo treizeci ani, a dat ordin unui plutonier mai în vârstă să o ia în primire, acesta fiind cel care se ocupa cu organizarea alimentării companiei respective. Au îmbrăcat-o cu ce au găsit pe acolo. Era destul de firavă la trup şi cu noile haine arăta destul de hazliu. Totuşi ea a acceptat noul statut, iar soldaţii au îndrăgit-o repede. Fiindcă o misiune specială trebuia să plece undeva pe lângă Năsăud, maiorul a ordonat sa fie dusă la el acasă în oraşul Dej, unde a ajuns cu bine. Între timp războiul s-a terminat şi maiorul a ajuns acasă lângă familia sa, constituită din mama sa, tatăl şi o soră de vreo 27 ani. Între timp fata se mai înzdrăvenise şi arăta mai împlinită. Maiorul nu ştia ce va face, familia sa o adoptase şi acum făcea parte din familie. Între timp se căuta să se afle identitatea Tuchilatei, căci aşa o porecliseră soldaţii când au găsit-o ascunsă în pădure. De fapt, ea se numea - după spusele ei - Aneta, dar îi spuneau Neta. Imediat după revenirea acasă, pe maior l-au chemat la unitatea sa, care se afla în Turda. Astfel că noua sa soră adoptivă a rămas cu familia lui. La vreun an de la plecarea maiorului, mama sa şi cu sora au plecat să-l viziteze pe maior la unitatea care era cantonată lângă Turda, mai precis în Mihai Viteazul. Aici au fost găzduiţi la familia unde locuia şi maiorul. Aceşti proprietari erau destul de înstăriţi, şi aveau un băiat de vreo 24 ani, care tocmai venise de pe front, însă avea un picior pierdut în război cu câteva luni înainte de terminarea războiului. Ce s-a întâmplat între cei doi tineri nimeni nu a putut afla, destul că fata şi băiatul s-au ataşat unul faţă de celălalt, încât Tuchilata nu a vrut să se mai întoarcă la Dej cu familia maiorului. Părinţii băiatului pe care îl chema Emil, nu ştiau cum să împace noua situaţie. Tuchilata a dorit să rămână cu Emil, şi cu toate încercările celorlalţi de a o despărţi, nu a fost înduplecată. Se gândeau în primul rând la lipsa acelui picior. Totuşi nimic nu a putut să o înduplece pe fată să renunţe. Astfel că a rămas aici, în Mihai Viteazul.

186


CĂSĂTORIA TUCHILATEI

La un interval de câteva luni cei doi s-au căsătorit legal, cu o nuntă mai modestă, dar nuntă. Părinţii băiatului aveau un frate care era singur în Baia de Arieş, acesta fusese brigadier silvic în zonă şi acum era pensionar,având o casă destul de mare. Aceasta era casa unde ne aflam noi acum, TUCHILATA. Ce a urmat după nuntă? Cei doi tineri au venit în această localitate şi s-au pus pe treabă. Bătrânul pădurar nu stătea rău, nu avea copii, astfel că cei doi erau cum nu se poate mai bine veniţi. Părinţii lui Emil erau în culmea fericirii, căci fiul lor îşi găsise pereche. Tuchilata nu era o femeie să aştepte să i se dea ceva, era obişnuită să muncească şi chiar se pricepea la gospodărie. Gospodăria lui baci Gligor, căci aşa îl chema pe pădurar, avea două vaci cu lapte, ceva găini,nişte porci, deci era de lucru. Baci Gligor a chemat la el pe un medic din comună să vadă ce-i cu piciorul lui Emil. În scurt timp acesta avea un picior de lemn, ceea ce îi uşura deplasarea. Baci Gligor i-a găsit şi un loc de muncă, paznic la primărie, dat şi prin faptul că acesta era invalid de război. La ceva vreme Tuchilata a dat naştere unui băiat, ceea ce a făcut multă lume fericită. L-au botezat pe băiat Mihai, fiindcă se născuse chiar de Sfinţii Arhangheli. Baci Gligor avea şi ceva pământuri, fâneţe şi livezi cu pruni. Din aceste prune bistriţene, cum se numesc prin aceste locuri, produceau o ţuică foarte bună. Astfel că s-au gândit că nu ar strica să deschidă un fel de birt. Zis şi făcut. Anii aceia de după război nu erau dintre cei mai luminoşi. Ceva vreme totul a mers bine, însă cineva nu vedea bine ceea ce se întâmpla şi trebuia ca familia baciului Gligor să nu mai meargă bine. Din umbră se ţeseau planuri negre. Prima lovitură avea să fie aplicată tocmai lui Emil, acesta fiind acuzat că ar fi fost la legionari, lucru deosebit de grav pentru acele timpuri. Lui baci Gligor i se reproşa că a slujit pe hortyşti, singura curată rămânea Tuchilata. Prin 1950 Emil a fost dat afară de la primărie, şi i s-a tăiat şi acel minim sprijin care îl primea ca invalid de război. Cu

187


toate demersurile părinţilor lui Emil, nimic nu s-a putut face.Birtul Tuchilatei a fost preluat de cooperativa de consum din

localitate, dar gestionar a fost lăsată Tuchilata. Cu mari intervenţii baci Gligor le-a donat celor doi nepoţi o parte din avere, cum era în acea vreme, adică mai puţin de cinci hectare, pentru a nu fi declaraţi chiaburi. Baci Gligor a trebuit să se mute la un sălaş unde mai avea câteva jugăre de livadă cu prunii cei mai buni. Viaţa trebuia să meargă înainte. După ce fusese dat afară de la primărie, Emil era destul de descumpănit. Dragostea ce i-o purta soţia sa, avea însă un impact benefic şi astfel a reuşit să depăşească momentul greu. Cu mari intervenţii a fost lăsat să lucreze cu soţia sa la micul birt, care între timp devenise un fel de magazin cu de toate cele necesare. Tuchilata reuşise să-şi întregească identitatea scriind la comuna unde se născuse. Cei de acolo o credeau demult dispărută, şi au ajutat-o imediat cu actele de identitate, şi mai ales cele şcolare. Local însă lucrurile mergeau când bine, când rău. După ce fusese angajat la cooperativă, Emil avea probleme cu piciorul bolnav. Astfel că a fost supus mai multor operaţii la spitalul din Abrud. Cu toate acestea, tocmai când Mihai se apropia de zece ani, Emil s-a stins din viaţă. Cu toate că baci Gligor se apropia de optzeci de ani, încă se ţinea bine. Afectaţi de moartea lui Emil au fost în primul rând părinţii săi, dar şi restul familiei. După moartea soţului, Tuchilata a solicitat cooperativei să-i trimită un ajutor la micul ei magazin. Lucrurile au început cumva să se relaxeze, nemaifiind presiuni politice chiar aşa mari, asta şi datorită venirii la conducerea comunei a unor oameni mult mai de omenie. Tuchilata şi-a redeschis bufetul, dar a păstrat şi magazinul, prin faptul că locuinţa nu-i fusese naţionalizată şi cooperativa era în chirie aici. Astfel că noi ne aflam acum pe proprietatea Tuchilatei. Venisem aici ziua şi, datorită depănării acestei povestiri, eram în plină noapte. Magazionerul nu a întrerupt povestea cât noi am băut berea şi ne-am savurat micii cu muştar, de altfel foarte gustoşi. Povestea Tuchilatei m-a impresionat destul de mult, încât ori de câte ori voiam linişte, veneam cu colegii în acel loc să bem câte o ţuică de

188


prună, sau să bem o bere şi să mâncăm mici. Magazionerul avea şi alte poveşti despre oamenii locului. Multe le-am ascultat, dar aceasta a fost cea care mi-a rămas în memorie mai proaspătă.

CAZUL INGINERULUI PARDOS

În minerit, ca în orişice altă meserie, există acei conducători tehnici numiţi ingineri.

Inginerul miner este cel care din birou dirijează de la un fel de pupitru nevăzut anumiţi factori tehnici. Inginerul dă dispoziţii care concordă cu anumite stări de lucru din subteran. Următorii pe cale ierarhică sunt maiştrii, artificierii, minerii. Fiecare răspunde, în funcţie de locul său în ierarhia minei.

Inginerul PARDOS Laszlo era conducătorul tehnic al unui sector minier de producţie. Avea destulă experienţă şi nu avusese în activitatea sa evenimente deosebite. Inginerul era căsătorit de ceva vreme şi nimic nu părea să zdruncine căsătoria sa. Iată însă că într-o noapte la schimbul trei se petrecu un accident la sectorul pe care inginerul PARDOS îl conducea. Un abataj se surpase şi au rămas închişi în el trei muncitori. Un al patrulea, care plecase după un mecanic de intervenţie, nu era la locul surpării. La întoarcere a constatat avaria. A dat alarma. Maistrul de revir şi cel principal au fost anunţaţi. S-au adus imediat echipe de intervenţie şi s-a evaluat situaţia. Surparea se produsese la vreo câţiva metri buni de frontul de lucru şi se părea că nu erau afectaţi muncitorii din frontul de lucru. Totuşi altul era adevărul. Nu se ştia cum de se surpase galeria din spatele frontului de lucru. Fiind anunţat şi inginerul Pardos, a venit si el de urgenţă la faţa locului. Măsurile dispuse şi coordonarea echipelor de intervenţie au făcut ca totul să decurgă bine, chiar foarte bine. Cei trei rămaşi în frontul de lucru au fost găsiţi nevătămaţi, chiar şi ei contribuiseră la remedierea avariei. De fapt ce se întâmplase? Ajutorul miner a manevrat greşit maşina de încărcat cu pneuri şi a dărâmat câteva armături din lemn într-o zonă cu roci slabe. Ancheta accidentului a scos la iveală că era un simplu

189


accident evitabil, de care se făcea vinovat cel care manevrase maşina de încărcat. Dar tocmai cel vinovat a dat o declaraţie şoc, cum că inginerul Pardos le spusese să monteze armături cu un anumit fel de lemn, care era subdimensionat. Astfel că, după terminarea anchetei, inginerul a fost trimis în judecată şi arestat! Toată lumea era mirată , chiar surprinsă. Dar viaţa mergea înainte. Cei care cunoşteau familia inginerului o întrebau pe soţia acestuia dacă a intervenit pentru elucidarea cazului. Întotdeauna aceasta răspundea cu seninătate că i se va da drumul, căci este nevinovat. Ea spunea un adevăr, însă soţul ei rămânea după gratii. Cei din conducerea minei încercaseră să afle mai multe despre această misterioasă arestare! Dar de fiecare dată li se dădea acelaşi obişnuit răspuns: că se fac cercetări. Mai mult nimeni nu putea afla. Cel mai interesant fapt concret era că soţia inginerului Pardos dispăruse din localitate! Mai mult, vânduse apartamentul unei persoane din altă localitate. Nimeni nu aflase de acest lucru! Timpul a trecut şi inginerului i s-a dat drumul din arest. La ieşire a fost chemat la comandantul miliţiei locale, acesta - un maior destul de tânăr - i-a înmânat inginerului o scrisoare plină de scuze şi o hotărâre judecătorească prin care mina era obligată să-i plătească salariul cuvenit pentru timpul cât a stat în arest. Desigur că inginerul era foarte contrariat de ceea ce i se întâmplase!

De la centrul de raion unde fusese arestat trebuia să meargă cu autobuzul. Dar era timpul când plecau autobuzele cu muncitorii din schimbul doi. S-a urcat în autobuz şi muncitorii au început să-l salute. Ajuns în localitatea unde îşi avea sediul mina, s-a dus întins la apartamentul său să-şi vadă soţia. Ajuns în faţa uşii apartamentului a scos cheile fără să observe că nu mai era broasca yalle pentru care avea el cheile! Apăsând pe butonul soneriei, a auzit o altă melodie. Atunci cineva a ieşit în uşa apartamentului, a apărut un bărbat, întrebându-l pe cine caută. Inginerul a rămas şi mai surprins! Acesta era apartamentul lui. Omul din uşă i-a spus că de ceva timp el este proprietarul acelui apartament, pe care îl cumpărase prin intermediul unui notar şi pur şi simplu el plătise şi

190


semnase actele de cumpărare. Inginerul nu mai ştia ce să creadă. A plecat mai mult decât dezolat.

INGINERUL PARDOS TRĂDAT

A plecat spre sediul minei pentru a afla mai multe, adică de fapt să afle ce nu ştia?

Inginerul acum nu ştia multe! Şeful minei îl aştepta, căci primise şi el stupefianta adresă privind eliberarea colegului său. Dăduse ordin să i se facă un stat de plată pentru a primi o sumă care să-l ajute pentru moment, până când i se vor calcula drepturile care le are de primit. Pardos îi spuse despre apartament cum fusese vândut fără ştirea sa. Şeful minei l-a invitat să locuiască la el până la găsirea unei locuinţe. Inginerul Pardos l-a rugat pe şeful minei să-i aprobe un concediu pentru a se dezmetici. Maistrul care fusese de serviciu în acel schimb l-a căutat pe inginer să-i spună anumite lucruri pe care nu le ştia. S-au interesat împreună unde poate găsi inginerul o gazdă şi au găsit la o familie din apropierea minei o cameră de închiriat, provizoriu. Maistrul l-a însoţit şi, ajunşi în cameră, s-au aşezat la discuţii. Inginerul nu obişnuia să consume alcool, dar - cum gazda le-a adus o căniţă cu ţuică de prune - au gustat din ea. Maistrul i-a comunicat că ajutorul miner care provocase acel accident plecase cu transfer la o altă mină, mult mai departe. Nu ştia mai multe despre acel individ. După ce au mai stat de vorbă, maistrul a plecat. Imediat după asta, gazda inginerului, un fost miner, actual pensionar, a început să-i povestească ce se vorbea prin localitate. Inginerul avea să afle cu stupefacţie că în spatele acelui accident se afla un tip care nu ştia nimeni ce învârtea pe aici. Acesta avea ceva relaţii suspuse şi ajunsese să aibă o legătura cu soţia inginerului. Ca să scape de inginer, planificase acel accident şi arestarea inginerului. Nimeni nu ştia unde plecase soţia inginerului. Cu toate că inginerul era foarte distrus după cele întâmplate, a avut tăria să nu izbucnească în nici un fel. A rugat gazda să-l lase singur să se odihnească. A luat o gustărică şi s-a culcat. Noaptea avea să-i

191


fie un sfetnic bun. Dimineaţa, cu gândurile încă răvăşite şi-a făcut o nouă strategie, fiindcă nu putea rămâne la această mină. Primul gând a fost să plece la părinţii săi pentru a primi acele sfaturi părinteşti, care în foarte multe cazuri i-au fost utile. Astfel că a plecat - cu prima ocazie ivită - în oraşul său natal, care avea de asemenea mină. Părinţii l-au primit cu bucurie, dar şi cu acea tristeţe care îi cuprinsese ştiind prin ce trecuse. Tatăl său fusese miner şi cunoştea multe lucruri despre maşinaţiunile din spatele uşilor închise. Dar nu voiau o vendetta pentru spălarea ruşinii inginerului. S-au dus la mină şi au întrebat daca poate veni prin transfer acasă. Directorul exploatării miniere l-a trimis la şeful de cadre pentru a vedea cum stau cu inginerii. Aici a găsit pe cineva cu care inginerul Pardos fusese la liceu şi acesta i-a şi întocmit nota de transfer. Directorul nu l-a mai lăsat pe inginer să mai plece la fostul său loc de muncă, ci a solicitat ca transferul să-i fie trimis oficial la noul său loc de muncă. Directorul considera venirea inginerului Pardos ca pe un câştig pentru mina din localitate. Părinţii l-au informat pe fiul lor că primiseră acasă înştiinţarea de pe sentinţa de divorţ. Laszlo nu a avut nici cel mai mic regret după fosta soţie. Povestea căsătoriei sale cu Norica, fosta soţie, era una simplă: dragoste la prima vedere, căsătorie la scurt timp, iubire nedefinită timp de câteva luni, şi cam atât! După vreun an au început diverse discuţii şi acest final neaşteptat, divorţul! Pardos nu voia să facă pasul înapoi, era foarte hotărât să pornească pe drumul nou.

192


MIHAI LEONTE DESPRE COLEGII NETIŞTI

GÂNDURI SINCERE PENTRU O POETĂ

Fiind un veşnic cititor al poeziilor postate pe imensul INTERNET, am descoperit şi scrierile doamnei Georgeta NEDELCU, autoare a nenumărate poezii dar şi, a multor scrieri în proză. Trebuie remarcat faptul că, distinsa Georgeta NEDELCU a scris şi un roman; EXMATRICULAT DIN VIAŢĂ! Citind mai cu atenţie scrierile sale, am descoperit un suflet sensibil, interesat de tot ce ne înconjoară, mai bine spus - viaţa de zi cu zi, fiind o cercetătoare atentă a fenomenelor sociale, cât şi a celor politice.

193


Ca orice autor, primele scrieri sunt mai mult biografice. Fiind o persoană trecută prin toate etapele vieţii, având parte de frumos, dar şi de probleme familiare nedorite - dispariţia prematură a tatălui său şi, mai târziu a soţului. Familia a rămas unită prin implicarea copiilor în viaţă, cu forţe sporite, realizându-şi visurile. Prin cuvinte pline de dragoste, poeta încearcă să transmită soţului plecat în lumea fără de dor, sentimentele celui rămas pentru a continua lupta cu viaţa. Versurile sunt specifice femeii puternice, care nu se dă bătută de greutăţile vieţii, continuându-şi viaţa normal. Desigur, sufletul uman are şi anumite scăpări, astfel că poeta e cuprinsă de o anumită tristeţe. Prin versuri simple, îşi manifestă regretul pentru pierderea soţului decedat, dar singură se încurajează prin declararea copiilor, ca fiind un ajutor nepreţuit.. Ca femeie, simte necesitatea de a fi încă iubită. Sincer fiind, această poetă este o femeie cu adevărat frumoasă.

Fotografiile vizionate confirmă acest lucru.Poeta este apropiată de prieteni, declarând cu nonşalanţă:

”Vă iubesc prieteni!” Regăsim frecvent în scrierile ei, probleme patriotice despre evenimentele zilelor noastre ca - evenimentele din Basarabia, sărăcia oamenilor din România, deşi trăiesc într-o ţară bogată.

Ca cititor, pot spune că e o implicare în viaţa cotidiană, trăită cu intensitate deplină O latură importantă a creaţiei poetei, sunt dedicate temei religioase, din care reiese, că Divinul Creator îi este aproape sufletului de credincioasă creştin ortodoxă.Poate sunt printre cei favorizaţi, având posibilitatea să citesc poeziile ce vor fi cuprinse în acest volum: ,,CENUŞA UNUI SUFLET!” Sunt mai mult ca sigur, că, cei care vor intra în posesia acestui volum, în formă tipărită, vor deveni mult mai fericiţi decât erau până în acel moment. Există un fenomen al savurării cuvântului scris, pe care desigur, îl cunoaştem încă de la citirea primelor litere. Poeta, a pornit de la principiul: Daca vrei să scrii

194


poezie, trebuie să înveţi să te dezgoleşti pe tine însuţi, să ajungi tu pe paginile pe care le scrii. Nu un alter ego pe care-l inventezi pentru că aşa dă bine din punct de vedere al imaginii poeticii. Ceea ce nu este deloc uşor de făcut. Este greu, pentru că îţi trebuie curaj. Este greu, pentru că, după ce scrii, nu-ţi place întotdeauna ce vezi. Este greu, pentru că, nu mai există perdele, nu mai există măşti după care să te ascunzi. În acest volum, poeta Georgeta NEDELCU, îmbină firescul suferinţei cu firescul metaforei ce operează, asemeni chirurgului experimentat, "pe cord deschis". Îmbină clarul obscurului din adâncurile firii umane, cu căutarea perfecţiunii ce nu poate fi atinsă. Toate aceste calităţi le are poezia scrisa de Georgeta NEDELCU. Iată câteva din perlele volumului: "Eu prin copii m-am împlinit!", "Ei sunt familia!", ,,Ce greu îmi e fără voi!”, ,,La cina cea de taină” ,,Tăcere inimă!” Nu voi intra în conţinutul acestuia, deoarece fiecare invitat va avea ocazia să afle asta, cumpărând şi citind volumul. Am citit cu multă atenţie versurile!

Mi se pare o minunată declaraţie de dragoste, simplă, dar sinceră, care ascunde o uşoară notă de tristeţe... Personal, consider că, dacă poezia e cu adevărat o dedicaţie, autorul ei este un om extrem de sensibil, dar care în acelaşi timp îşi maschează aproape fără voie sentimentele, şi speră ca acestea să fie înţelese de cine trebuie odată cu lectura poeziei. Dacă m-am apropiat de adevăr, înseamnă că m-am apropiat de modul de a gândi şi de a simţi al autoarei... e bine... e rău... e neobişnuit...?

Întinsa împărăţie a Frumosului, s-a îmbogăţit cu încă o reprezentare sensibilă – volumul: ,,Cenuşa unui suflet!” - scris de Georgeta NEDELCU. Prin urmare, nu ne rămâne decât să contemplăm, să cugetăm şi să ne îmbogăţim sufleteşte din acest popas de frumuseţe.

Vreau să aduc în discuţie, viziunea lui Platon cu privire la poezie: Unde ar trebui şi cum ar trebui să fie scrisă poezia. Platon spunea că, poezia trebuie să fie scrisă pe apă. (...) În sensul că, se citeşte continuu. Apele curg, dar curgerea însuşi este perpetuă.

195


Astfel se citeşte poezia Georgetei. Îţi face plăcere să o ai pe birou. Distinsa noastră colegă îşi situează poezia într-o zonă în care comunicarea este divină.

Recomand celor care au posibilitatea, să meargă în inima Olteniei şi să fie prezenţi la botezul noului venit în poezia Craiovei şi a marii poezii româneşti.

Distinsă colegă Georgeta NEDELCU, îţi doresc să tipăreşti cât mai multe volume de poezii, şi, de ce nu, alte romane.

Recomand cititorului, cu inima deschisă, să citească aceste creaţii deosebite, căci va avea numai de câştigat.

Personal, mi-am îmbogăţit cunoştinţa, după ce am citit scrierile foarte deschise ale doamnei Georgeta NEDELCU.

Cu sinceră şi înaltă preţuire colegială, Mihai LEONTE, publicist şi poet din Moldova Nouă, România

Sensibilitate, înţelepciune, optimism…Impresii despre poeta Simina-Silvia ŞCLADAN

Ori de câte ori citesc poeziile tale Simina, regăsesc acea sensibilitate feminina inconfundabila.

Maternitatea este peste tot prezentă, şi cititorul simte sufletul inocent al mamei plina de înţelepciune, având puterea lăuntrică de a duce mai departe firul vieţii.

Am dedus de aici marele ataşament faţă de ciclul de volume antologice Mirajele vieţii 2008, Izvoarele vieţii 2009 şi viitorul volum Speranţele vieţii 2010, în care eşti iniţiatorul şi promotorul principal.

Fericiţi sunt cei care te au în preajmă, cititorii şi colaboratorii tăi.

Iţi doresc din tot sufletul să te menţii pe aceeaşi linie optimistă.

Cu admiraţie, de la malul Dunării, din Moldova Nouă, Mihai LEONTE

196


ASPECTE INEDITE ÎN POEZIA LUI STEJĂREL IONESCUsesizate de publicistul şi poetul Mihai LEONTE

Toţi cei care se încumetă să scrie îşi asumă riscul de a fi contrazişi într-o forma sau alta. Nu voi încerca să-l contrazic pe confratele Stejărel, fiindcă şi eu sunt un adept al scrierilor libere necenzurate! Acest inedit poet şi scriitor este născut într-un oraş muncitoresc, principal nod feroviar ardelean respectiv Simeria, pentru cine cunoaşte aceste locuri. Citind o parte din biografia lui Steju, credeam că am să citesc versuri numai despre trenuri, gări sau locomotive. Am fost surprins să citesc doar însemnări personale. Fiind un scriitor de articole în timpul sistemului aşa-zis comunist, mi-aş fi dorit să cunosc acele articole. Nefiind din zonă desigur că nu le ştiu. Poetul în sine se caracterizează printr-o individualizare specifică persoanelor solitare. Oare acesta este Stejărel IONESCU? Din volumul; Lacrima – un lucru sfânt, am dedus că au existat şi există în continuare acele frământări căutătoare de noi înţelesuri. Periplul spaniol al autorului ne dă de înţeles că nu este chiar uşor să fii în ţara lui Miguel Cervantes şi Lope de Vega. Am dedus din jurnalul publicat că a fost mai mult preocupat de trăirile zilnice, de gândurile care-l măcinau interior, şi de multe alte trăiri. Oare de ce? Fiindcă interiorizarea poetică este mai presus de alte aspecte cotidiene. Deducând marea sensibilitate creată, consider eu, de acel fenomen specific muncilor intelectuale interiorizate. Căci munca unui impiegat de mişcare CFR este totuşi o muncă deosebit de intelectuală, orice spunem noi cei care privim de pe margini.

Am observat unele sintagme antagonice în scrierile acestui inedit autor. Antagonismul este evident în chiar titlul volumului; Poeme erotice cu un subsol titularizat ca fiind DOR DE ŢARĂ! A se vedea; truda anilor nemunciţi! Fidele – perverse! Viaţă dulce –amară!

197


Creaţiile poetice cuprinse în acest volum reprezintă în fapt scene reale de viaţă, neascunse de cortine, spuse cititorului sub forma unor tablouri ştiute de noi toţi, dar pe care le mascăm cu temere. Noi încercăm să ascundem pur şi simplu adevărul transformându-l în ceva fariseic. Dorul de ţară fiind descris ca un tablou idilic de unde nu lipseşte câmpul cu miros de flori de câmp, pe unde codanele noastre româneşti aduc nostalgii în sufletele celor plecaţi în migraţiune!

Poetul din Stejărel IONESCU nu este un platonic în relaţiile cu Evele Terrei, fiindcă el dă şi vrea să primească în acelaşi timp acele plăceri pe care noi le numim lumeşti, cu voluptate şi satisfacţie. Ca orice bărbat vrea să fie iubit, dar constată cu delicateţe totuşi că cea care i-a dăruit plăcerea nu este cea pe care şi-a dorit-o cu adevărat! Să înţeleagă cititorul că iubirea poetului nu este împlinită? Concluzionează că rămâne un ,,necunoscut” în inima celei care tocmai plecase din braţele şi patul său!

Volumul Daţ’mi pace, este ceva care cuprinde creaţii descriptive, de un farmec seducător, invitând cititorul la meditaţii profunde asupra mediului imediat.

Biografia poetului Stejărel IONESCU pare a fi una liniară, lipsită de evenimente şi totuşi! Chiar dacă a scris la ziarele vremii precum Lupta CFR sau ziarul local Drumul socialismului, asta nu înseamnă că a lâncezit pe anumite scaune fixe! Ca jurnalist amator trebuia să găsească subiectul adecvat, căci supraveghetorii ziarelor nu permiteau articole nerealiste, chiar dacă cele cu tentă politică nu prea aveau variaţii tematice. Activând la cenaclurile literare, deducem că era interesat de fenomenul literar ceea ce îl face prin asta mult mai interesant decât suntem înclinaţi să credem noi cititorii. Nu am la dispoziţie decât puţine scrieri de referinţă, dar aş fi foarte interesat să citesc acele articole publicate în presa de atunci! Poate într-un viitor apropiat voi, sau vom avea ocazia să citim acele articole.

198


IOANA VOICILĂ DOBRE POETA ANOTIMPURILOR

Poezia feminină din toate timpurile a fost şi a rămas plină de sensibilitate. Este şi cazul creaţiilor poetice ale Ioanei VOICILĂ DOBRE. Se pare că scrisul l-a avut înnăscut şi asta se vede prin atracţia de a participa în toate etapele vieţii la activităţi literare fiind o prezenţă activă la cenaclurile literare pe unde a învăţat, a locuit şi muncit.

Natura este prezentă în foarte multe creaţii, aceasta fiindu-i cunoscută. Nu consider că este necesară nominalizarea creaţiilor prin care tablouri peisagistice sunt redate prin minunate măiestrite versuri. Abordarea unui stil liber în creaţii este ceva specific pentru creaţiile acestei poete, dar nici forma clasică nu îi este străină. Natura se interpătrunde cu fiinţa umană în majoritatea creaţiilor, făcându-le astfel mult mai atractive şi deosebit de curajos surprinse. Anotimpurile devin fiinţe care se personalizează printr-o cromatică specifică. Toamna devine o doamnă distinsă împodobită cu bijutierii de fructe, frunzele devin veşminte preţioase, iar ca distincţia să fie deplină, paşii sunt măsuraţi, iar privirea îi este blajină. Imaginea iernii este ca fiind sora toamnei care vine peste câmpii cu plăpumi albe, care să acopere frunzişul toamnei. Iarna este o femeie furioasă şi geloasă.

Primăvara este frumoasa transformată în acea tânără cu palme de flori şi împodobită cu acele creaţii ale naturii pe care le ignorăm cu inocenţă. Citind creaţiile Ioanei, revăd tabloul lui Sandro BOTTICELLI (1445-1510) cu acea ,,PRIMĂVARĂ” încântătoare! Dar primăvara este şi simbolul iubirii de viaţă, de tot ce este frumos devenind o subtilă sau comună metaforă. Dragostea şi iubirea a devenit un subiect omniprezent. Devenită mamă, desigur că iubirea se răsfrânge şi asupra fiilor săi. Invocarea dorului acel cuvânt intraductibil în alte limbi ca fiind un crai, venind odată cu razele Lunii, doamna nelipsită în poezie. Acest crai pare să fie o

199


nouă înfăţişare a celebrului zburător creat tot de un român. Fericirea poetei vine la ea fără un motiv anume, în tăcere împlinindu-i visele.

Pentru Ioana viaţa rurală este ceva foarte normal, fiindcă vacanţele le petrecea la sat unde mediul natural îi era prieten, câmpia fiind liniştea supremă, iar lanurile devenind culmea bucuriei de unde ne creşte nouă pâinea ce de toate zilele. Aici în casa bătrânească unde este sanctuarul copilăriei, unde oaspeţii sunt primiţi cu dragoste şi respectul specific satului românesc. Mai sunt multe de spus despre creaţiile Ioanei VOICILĂ DOBRE, viitorul va descoperi desigur alte valenţe ale acestei distinse creatoare de frumos.

Ca orice poetă care se respectă nu îi lipsesc visele şi iluziile, cuprinzând acele dorinţe magice pe care numai poezia ţi-le poate aduce!

Poate aceste rânduri nu aveau să fie scrise de subsemnatul, dacă nu eram fermecat de scrierile Ioanei, în care am găsit unele asocieri cu satul meu natal din ţinutul Moldovei lui Ştefan, situat în apropierea minunatului municipiu Fălticeni.

Distinsă Ioana mergi înainte, scriind mereu tot ce sufletul tău sensibil îţi va dicta.

Sunt sigur că cititorii tăi te vor aprecia aşa cum meriţi, pentru creaţiile tale minunate.

Eseu scris de Mihai LEONTE, un anonim printre poeţi, îţi doreşte mult succes în viitor. Moldova Nouă 22 ianuarie 2010

http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

VIOLETTA PETRE O POETĂ ROMANTICĂ

Chiar dacă peste tot se clamează că romantismul a dispărut, se constată că printre noi există în continuare romantici! E normal ca aceştia să fie şi printre creatoarele sexului frumos! Nu sunt

200

http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE


surprins nici eu şi nici alţi confraţi ai condeiului. Cercetând creaţiile distinselor colege de diferite vârste am constatat cu deosebită plăcere că oricine ar fi atunci când se află în faţa colii albe şi imaculate devin cu voie sau fără voie adepte ale romantismului.

Violetta PETRE este o visătoare incurabilă fiind prezentă la nunţi în ceruri, stelele fiind solicitate să facă oficiul de ,,năşici” cu îngeri puşi de pază pentru ca moartea să plece din jurul ospăţului. Simbolul unirii fiind inelele de curcubeu, cu parfumuri de culori din paturi de flori cu care se îmbracă parcă de la magazinul de modă. De preferinţă nuferi, pentru ca visele să curgă pentru acea îmbrăţişare a Soarelui blând. Iubirea e necesar să fie neapărat descântată, pentru ca cel venit să nu poată pleca iarăşi în lumea viselor sau să-şi continue drumul său astral refuzând viaţa pământească. E o abordare filosofică a poetei prin care cititorul e captivat de astfel de călătorii. Iubirea este totuşi o umbră ascunsă în vitraliile nemuririi. Dorul este materializat prin ploi nocturne, pentru ca drumul pe care o va urca spre stele să fie luminat de fulgere trăsnite şi nimic nu o va putea opri spre neantul expansiv. Plecarea fiind motivată de trădările ancorate totuşi în realitatea crudă şi dură. Dorul fiind simbolic marcat de macii roşii din câmpurile aurii pentru ca aceştia să-i înlesnească visarea! Iarăşi visare şi iarăşi romantism necontrolat parcă. Gândurile sunt acele cristale de izvor, pentru că fiecare are un clopot undeva pentru clipele ce vor zbura totuşi spre drumul hărăzit lor.

Ceea ce am descoperit interesant în creaţiile Violettei este măsurarea iubirii în grame care cu o inocenţă dezarmanta întreabă candid; ,, Cât cântăreşte gramul de iubire?” este o întrebare la care nu ştiu cine îi va putea răspunde poetei!

Am încercat şi eu să găsesc răspunsul la; ,,Unde ne sunt baladele? Da chiar unde sunt? La această întrebare nu cred că va găsi răspuns, fiindcă doinele şi baladele sunt ,,mutilate”, teii eminescieni sunt tăiaţi şi trimişi la export! Fiinţa umană devine un număr controlat de un CIP. Muşcatele înflorite trebuie să apară iarăşi la ferestrele satului românesc pentru ca autenticul să revină la

201


normal. Dar Violetta se întreabă pe ea însăşi; Ce sunt? La care tot poeta răspunde că este un adevăr ascuns, prefăcută-n ploi, care vor uda floarea violet regal!!!

Pentru ca cititorul să se bucure deplin de creaţiile Violettei PETRE ar trebui să aibă în mână un volum tipărit cum ar fi: POEME VIOLETE, pe care poeta îl pregăteşte cu meticulozitate pentru a fi pe placul cititorului, iar acesta să-l poată răsfoi pentru a descoperi din secretele poetice ale romanticei autoare.

Sunt destul de familiarizat cu poemele Violettei, dar mă voi bucura sincer când voi avea în mână acest volum cu un titlu atât de interesant ca şi scrierile distinsei autoare. Cu cea mai sinceră preţuire, Mihai LEONTE, locatar pe malul Dunării la Moldova Nouă îţi doreşte SUCCES. Moldova Nouă 1 februarie 2010 http://mihai419.ning.com/group/poemeviolete

FLOAREA CĂRBUNE BIBLIOTECARUL CĂRTURAR

Dacă iubeşti cărţile, fără îndoială că vei trece şi pragul bibliotecilor. În trecerea mea prin lume am păşit în diverse biblioteci dar nu m-am gândit că voi scrie despre o bibliotecară militară. Am auzit de Floarea CĂRBUNE în anul 2009 când adunam materialele pentru volumul antologic IZVOARELE VIEŢII 2009. Participantă la realizarea acestui volum după ce a câştigat Premiul I la Festivalul literar ,,Eusebiu CAMILAR– Magda ISANOS” ediţia a XIV-a, 2009, secţiunea Reportaj literar. Dar având o vastă experienţă în mânuirea cărţilor era cazul ca cea care a recomandat miilor de cititori anumiţi autori, anumite scrieri, să-i vină rândul să scrie bibliotecarului. Floarea CĂRBUNE nu a fost ca bibliotecarul ,,exilat” precum Lucian BLAGA, ci a muncit cu pasiune în această dificilă dar interesantă meserie.

202

http://mihai419.ning.com/group/poemeviolete


În noua sa misiune de a scrie un fel de roman monografie despre arborele genealogic al familiei, mi se pare un fapt normal, dar şi un fel de obligativitate personală. După periplul său prin viaţă, nu cred că Floarea CĂRBUNE se va lăsa învinsă de greutăţile inerente scrisului unui asemenea volum. Am cunoscut puţini teleormăneni îndeaproape însă pe cei care i-am cunoscut au fost întotdeauna nişte luptători. Din acest motiv cred cu tărie că şi Floarea CĂRBUNE va reuşi să atingă ţelul propus. Sufletul rural al celui plecat dintr-un sat românesc nu se dezminte, nu se lasă învins şi răzbeşte învingând greutăţile inerente vieţii unui om. Floarea s-a dovedit a fi un OM puternic, căci nu e uşor să dai naştere la şase vieţi, pe care apoi să le trimiţi pe drumurile vieţii cu încrederea fermă că vor reuşi. Este dovada cea mai certă a realizării de sine, a împlinirii totale pe care o femeie şi-o poate dori. Întemeierea familiei şi stabilitatea ei, este încă odată exemplul demnităţii şi statorniciei din satul românesc. Floarea CĂRBUNE asta vrea să arate lumii, că satul românesc este încă un izvor nesecat de valori. Prezentarea celor cu care a păşit în viaţă, părinţii şi învăţătorii satului, sunt prezentaţi ca fiind adevăraţii stâlpi ai culturii româneşti. Citind paginile manuscrisului distinsei autoare am rămas plăcut surprins să citesc despre tradiţiile încă prezente în satul românesc. Chiar dacă acum informaţiile curg prin televiziuni, săteanul simplu îşi păstrează acele obiceiuri din străbuni. Sărbătorile şi ritualurile profane asociate cu cele religioase sunt într-o interdependenţă totală. Floarea CĂRBUNE vrea să arate lumii aceste tradiţii ca pe un fapt neînvins de societatea informatică secolului XXI, culegând cu o migală de ceasornicar acele creaţii inedite; descântece, poveşti sau legende vechi. Aducându-le într-un volum tipărit, va aduce mari servicii celor care mai persistă să cerceteze viaţa satului românesc.

203


În lumea satului românesc nu exista nici un fel de respect pentru cei care ocoleau munca, dar cei care munceau agonisindu-şi cu trudă cele trebuitoare traiului erau respectaţi de semenii lor. Cu o astfel de educaţie a plecat Floarea CARBUNE în lume.Dacă ai umblat prin lume ţi se pare că un sat de câmpie nu are nimic spectaculos în el, fapt contrazis de scriitorii născuţi şi trăiţi în Teleorman. Aici trebuie văzute scrierile lui Gala GALACTION, Zaharia STANCU şi Marin PREDA asupra cărora nu voi insista aici. Consider această întreprindere a distinsei Floarea CĂRBUNE ca pe un mare act de curaj, dar în acelaşi timp un gest de respect faţă de satul românesc, de unde ne tragem obârşia mulţi dintre cei mai în vârstă. Ne rămâne speranţa că satul va fi în continuare generatorul acelei ,,veşnicii” definită de ilustrul filosof român Lucian BLAGA. Pentru autoarea Floarea CĂRBUNE, Mihai LEONTE autorul acestui eseu are cele mai nobile cuvinte, pe care doresc să o însoţească în viitor, dându-i şi mai mult curaj pentru alte proiecte deosebite şi interesante. Mihai LEONTE publicist şi poet, trăitor pe malul Dunării la Moldova Nouă 05 februarie 2010 Moldova Nouă

http://agathe.ning.com/group/memoriiaccesibile

204


MIHAI LEONTE DESPRE VOLUMELE ANTOLOGICE

Iată ca volumul antologic; DRUMURILE VIETII 2007 a fost REALIZAT.

Volumul; Drumurile vieţii, in care sunt incluşi 19 poeţi navigatori şi postatori de poezie pe internet a ieşit de sub tipar in luna aprilie 2007.

Autorii inclusi in acest volum sunt;

Elena Andrieş, Mihai Apostu, Valeriu Cercel, Andrei Daroczi, Stefan Dumitrescu, Victoriţa Duţu, Aneta Georgescu, Elena Glodeanu, Alin Frenţiu, Liana Icobeţ, Mihai Leonte, Felicia Niculina Lămăşanu, Elena Munteanu, Luminiţa Scotnotis, Carmen Schmidt, Mariana Tănase, Niculina Vizireanu, Îi rog pe cei care sunt incluşi în volum să-şi spună impresiile în acest topic. Vom reveni şi cu mai multe completări în viitor.

DRUMURILE VIEŢII 2007, CINE SUNT AUTORII?

Noua antologie a poeţilor de pe INTERNET, are o sumedenie de autori interesanţi prin vârstă şi configuraţie a meseriilor. Decanul de vârstă fiind Elena ANDRIEŞ, denumita de către toţi ; Bunicuţa sau poeta de la Rădăşeni, având în vedere că este născută la 28 septembrie 1929. Cel mai tânăr fiind George CHIRIAC, elev de liceu, născut la 28 septembrie 1990. Schimbare de generaţie ? Cine ştie ?Această îmbinare a senectuţii cu adolescenţa se poate spune că este şi un merit a editorului Rodica Elena LUPU, care a ştiut să selecteze treptele mersului vieţii, şi perpetuarea creaţiei pornind de la o ALFA imaginară, şi mergând spre un APOGEU spre care se tinde permanent ; POEZIA ! Unirea generaţiilor este o foarte bună perpetuare a cunoaşterii dintre

205


gândirile umanităţii. Ceilalţi autori au vârste medii care însă sunt uniţi prin acest frumos obicei de a scrie versuri. În alt episod voi încerca să vorbesc şi despre ocupaţiile poeţilor din acest volum.

DRUMURILE VIEŢII 2007MOLDOVA, ZONA CEA MAI REPREZENTATĂ!

Se pare ca in acest nou volum, Drumurile vieţii, zona Moldovei este cea mai reprezentata.

Judeţul Suceava având două poete pe Elena ANDRIEŞ, cunoscuta ca fiind poeta de la Rădăşeni, şi iată o debutantă, Felicia Niculina LĂMĂŞANU din Mihăieşti, judeţul Suceava. Din judeţul Vaslui sunt trei reprezentanţi ; Mihai APOSTU un poet cu vechi state în poezie dar şi un luptător pe tărâmul poeziei, fiindcă domnia-sa este şi preşedintele cenaclului literar, Ioan Iancu LEFTER din Vaslui, cu numeroase volume şi articole apărute. Distinsa şi tânăra poeta Luminiţa SCOTNOTIS, participantă şi la volumul Spiralele vieţii, îşi conţină un mers ascendent în noul volum ; Drumurile vieţii.

Iată un nou debut literar cel al doamnei Aneta GEORGESCU, tot din Vaslui care cu sprijinul editorului Rodica Elena LUPU intră în acest volum cu nişte creaţii foarte interesante, filtrate şi de cenaclul amintit din Vaslui. Moldovenii au şi pe cel mai tânăr participant ; George CHIRIAC, elev din Oneşti care dacă îşi va menţine tonusul creator poate ajunge departe pe firmamentul literaturii. Participante deosebite sunt şi doamnele Elena MUNTEANU, Victoriţa DUTU si Mariana TĂNASE din Paşcani, Bucureşti si Galaţi care sunt cunoscute in lumea literară a Internetului, dar şi în revistele literare scrise. Un alt moldovean stabilit în Banat poate fi nominalizat şi Mihai LEONTE. Despre acest volum; Drumurile vieţii voi continua si cu alte comentarii însa aştept si pe ceilalţi să contribuie la prezentarea volumului cu alte comentarii.

206


***Mulţumesc din suflet şi cu această ocazie domnului Mihai

LEONTE care m-a descoperit, impulsionat şi ajutat( îndrumându-mă ) ca o parte din poeziile mele să ajungă în acest volum. Aşa cum ,,Spiralele vieţii’’ nu ar fi apărut fără sprijinul domnului Mihai LEONTE, nici volumul ,,Drumurile Vieţii’’ nu ar fi acum pe drumul apariţiei, dacă nu ar fi fost intervenţia dumnealui.

Noi, toţi cei care vom apărea în acest volum, dacă datorăm ceva cuiva, acest cineva este domnul Mihai LEONTE, un mânuitor desăvârşit al condeiului, cu un suflet plin de sensibilitate ale cărui versuri ne încântă şi ne vibrează sufletele ori de câte ori le citim. Cuvintele nu sunt de ajuns ca să-i mulţumim pentru cât a făcut şi face ca să descopere noi talente şi să le promoveze. Va rămâne în literatură nu numai ca poet, dar şi ca un om de onoare!

Vă mulţumim, Maestre, noi, cei din Vaslui, care vom apărea în acest volum datorita Dv.

Mulţumim de asemenea Doamnei Rodica Elena LUPU, Directorul Editurii ANAMAROL din Bucureşti, precum şi întregului colectiv al editurii pentru sprijinul acordat. Vă urăm tuturor multă sănătate şi putere de creaţie! Aneta GEORGESCU poetă din Vaslui

MIRAJELE VIEŢII 2008, UN VOLUM AL PRIETENIEI

Acum când volumul Mirajele vieţii este în mâinile autorilor şi implicit al cititorilor, se poate spune că nu e mare lucru să realizezi un astfel de volum. Însuşi începutul a fost greu, fiindcă editorul care ne tipărise Spiralele vieţii şi Drumurile vieţii, din motive necunoscute nu a mai vrut să continue editarea unui nou volum. Am început să adunăm materialul pe site-ul vechi, dar din motive tehnice, acesta avea unele probleme, astfel că am construit un alt site, şi am început să adunăm oameni şi materiale. Eram singurul, pot spune, care ştiam ce vreau, restul erau cu toţii începători.

207


Unii s-au înscris pentru participare dar urmăreau să destabilizeze situaţia. Mi-am dorit ca acest volum să fie editat la Suceava, crezând iniţial că vom putea face o lansare deosebită, la care să particip şi eu fiind fiul acestui judeţ. Nu am reuşit din motive de sănătate să fiu acolo. Din vechile volume au acceptat invitaţia următorii; Valeriu CERCEL, Aneta GEORGESCU, Felicia Niculina LĂMĂŞANU, graficiana Niculina VIZIREANU, plus Mihai LEONTE. Dar de după cortine nevăzute se începuse o altă luptă invizibilă, ca acest nou volum să nu se realizeze. Şi totuşi s-a realizat! Aici vreau să amintesc pe unii participanţi debutanţi care îşi doreau cu ardoare să-şi vadă creaţiile pe ,,hârtie”. Se punea problema valorii unora dintre participanţi, considerându-se că cititorii îi vor respinge şi astfel cei care se considerau ,,consacraţi” li se va umbri valoarea! Nimic mai fals, am spus eu. Confirmarea a venit din partea domnului Liviu CLEMENT, care prin experienţa sa ziaristică, a sărit în sprijinul nostru, scriind o adevărată pledoarie în acest sens, care se regăseşte la finele volumului.

Cei care doriţi să ştiţi cam cum s-a lucrat citiţi mesajele de pe site-ul unde s-au plămădit cu adevărat Mirajele vieţii, veţi descoperi o adevărată telenovelă. Mihai LEONTE

IZVOARELE VIETII 2009 aspecte lansare Timişoara

Azi 10 iunie 2009 volumul antologic al poeţilor de pe NET, IZVOARELE VIETII 2009, a fost prezentat la Clubul Penitenciarului Timişoara.Prezenţi: Simona BODEA si Valeria TAMAS din Timişoara.George PENA din Draganeşti Vlaşca si Mihai LEONTE din Moldova Noua.Ca invitată a fost si tânăra poeta Adelina DOZESCU din Lugoj.Vom reveni cu amănunte...

208


A FOST ŞI ZIUA LANSĂRII; 10 IUNIE 2009

În viaţa noastră întâlnim şi bune şi rele. Suntem oameni şi trebuie să avem tot ceea ce depinde de umanitate. La primirea veştii că şeful Penitenciarului Timişoara i-a propus poetei Simona BODEA să prezentăm volumul antologic IZVOARELE VIEŢII 2009 în cadrul acestei unităţi. Am fost de acord să fiu prezent acolo. I-am solicitat sprijinul şi prietenului de breaslă poetul George PENA, din Drăgăneşti-Vlaşca.

Miercuri 10 iunie 2009 am fost aşteptaţi la penitenciar unde a trebuit să respectăm rigorile unităţii. Am fost legitimaţi şi controlaţi, fără telefoane mobile şi fără aparate foto.

Am ajuns conduşi de personalul care se ocupa de eveniment, într-o sală mare şi spaţioasă unde ne aşteptau locatarii temporari ai acestei unităţi, cei lipsiţi de libertate. La intrarea în sală cei prezenţi ne-au întâmpinat cu aplauze.

Am fost prezenţi următorii; poetele timişorence Silvia Simona BODEA şi Valeria TAMAŞ, poetul George PENA venit din Teleorman de la circa 600 kilometri, de asemeni poetul Mihai LEONTE, venit din Clisura Dunării, adică de la Moldova Nouă. Până să ne aşezăm la masa de prezentare, facem cunoştinţă cu tânăra şi talentata poetă din Lugoj, Adelina DOZESCU, colecţionară de premii literare, care a venit special să transmită un cuvânt de salut din partea poetei Simina Silvia ŞCLADAN, coordonatoarea volumelor MIRAJELE ALBASTRE 2008 şi IZVOARELE VIEŢII 2009.

Conducerea penitenciarului a spus doar că vom prezenta în premieră volumul nostru antologic. Sala era plină cu spectatori care nu aveau acea mimică de tristeţe.

Colegii de condei mi-au încredinţat sarcina de a conduce această inedită prezentare. Am început cu istoricul volumelor antologice explicând avantajul unor astfel de volume.

Iniţiativa acestui ciclu al ,, vieţii” îmi aparţine, fiind început în 2006 cu volumul SPIRALELE VIEŢII 2006, continuat cu

209


DRUMURILE VIEŢII 2007. Au urmat MIRAJELE VIEŢII 2008 şi actualul volum IZVOARELE VIEŢII 2009.

Despre lansarea constănţeană, de la un invitat de onoare, prezent sufleteşte.

După îndelungi drumuri prin tara iată că volumul IZVOARELE VIEŢII a ajuns la Constanţa. Pregătirile pentru aceasta lansare au fost plănuite cu mult înainte, datorita faptului ca in volum sunt incluşi mulţi localnici: Floarea CĂRBUNE şi fiica sa Cristina CĂRBUNE, Georgeta OLTEANU, Nynna VIZIREANU, Gabriela PETCU şi Costel MACOVEI. Fiind în plin sezon estival desigur ca atracţia litoralului a fost benefică, astfel participând şi alţi autori incluşi in volum; Simina alias Silvia ŞCLADAN, venită din Suceava, Georgeta OLTEANU din Giurgiu, şi nu trebuie uitată distinsa realizatoare de emisiuni culturale Victoriţa DUŢU, venită special din Bucureşti pentru acest eveniment.

Poate mulţi vor spune, sau chiar au spus: ce mare lucru o lansare?

Privind de pe margine aşa se pare, însă orice eveniment care se vrea a fi bine făcut trebuie şi bine pregătit. Din informaţiile culese din relatările participanţilor am văzut că pentru acest eveniment cei implicaţi au depus eforturi lăudabile. Pentru asta merita ca toţi autorii din volum să le mulţumească fetelor din Constanţa, dar şi celorlalte distinse poetese care şi-au sacrificat timpul şi de ce nu şi banii să fie acolo.

IZVOARELE VIEŢII LA CONSTANŢA

S-a vorbit acolo şi despre un ,,merit al meu", fiind invocat numele iniţiatorului acestor cicluri ale vieţii, respectiv modestul Mihai LEONTE. Singurul meu merit este că doresc sa realizez ceva, adică să aduc cititorilor creaţii inedite care în multe cazuri nu

210


ar fi ajuns în mâna celui care şi-a dorit mult să-şi vadă cuvântul tipărit. Dar merite mari au însăşi autorii scrierilor poetice, căci şi-au sacrificat puţinele economii pentru realizarea volumelor din ciclu. Totuşi nimic nu se face fără eforturi spirituale şi materiale.

Nici nu ştiu cum să numesc EFORTUL doamnei Simina Silvia ŞCLADAN, MERIT sau SACRIFICIU? Fiindcă dumneaei fiind coordonatoarea acestor ultime două volume: MIRAJELE VIEŢII 2008 şi IZVOARELE VIEŢII 2009, a muncit mult pentru îndeplinirea obiectivului declarat al autorilor: volumul trebuie tipărit. E de remarcat implicarea NECONDIŢIONATĂ a realizatoarei copertei Adina-Cristinela GHINESCU din Galaţi, o artistă plină de acel avânt specific tinerilor, poetă inclusă în volum dar şi graficiană talentată.

Presa favorabilă acestui eveniment a denumit pe minunatele poetese: NIMFE! Frumos zicem noi cititorii, le puteau numi şi SIRENE sau chiar ZEIŢE, fiindcă toate sunt frumoase. Prezenţa la eveniment si a doamnei Amelia MAGORI, debutantă în volumul SPIRALELE VIEŢII 2006 a fost desigur o încununare a prieteniei dintre dumneaei şi Nynna VIZIREANU. Vreau să remarc tenacitatea în continuarea activităţii artistice a graficienei Niculina VIZIREANU, denumita de mine artistic NYNNA, prezenţa în toate cele patru volume ale ciclului cu desene minunate.

Vorbind despre autori îmi permit să remarc prezenţa în volum, dar şi la eveniment, a distinsei Floarea CĂRBUNE, câştigătoare a unui premiu în primăvara acestui an chiar la Suceava, oraşul Siminei. Desigur că trebuie spuse mult mai multe aspecte, însă mi-am dorit şi îmi doresc în continuare, ca fiecare autor să spună câte ceva.

Dacă am omis ceva, nu am făcut-o cu nici-o intenţie.Aşteptăm să ne reîntâlnim în viitorul volum antologic: SPERANŢELE VIEŢII 2010

CU CEA MAI ÎNALTĂ ŞI SINCERĂ PREŢUIRE, PENTRU TOŢI AUTORII ŞI REALIZATORII VOLUMELOR DIN ACEST CICLU.

211


*** CONSIDER APARITIA...... antologiilor de poezie conduse de dl. Mihai Leonte drept

o autentica victorie a poeziei si culturii noastre. Este mare nevoie de asemenea eforturi - mai ales când sunt încununate de succes.

Îmi exprim bucuria sincera împreuna cu felicitările mele.Florin Contrea profesor Timisoara

http://fundatiadostoievski.ning.com/profile/MihaiLEONTE#chatter-2141929:Comment:5126

PRIETENII LUI Mihai LEONTE

Mihai LEONTE, UN INTENS PROMOTOR CULTURAL

Mihai LEONTE şi-a început activitatea literară şi culturală, încă din anii când fiind elev al şcolii profesionale, activa în cadrul brigăzii artistice a şcolii profesionale, unde elabora sub îndrumarea profesorilor de limba română textele pentru brigadă artistică.

Venit în Moldova Nouă a colaborat cu cenaclul literar Danubius ori de câte ori acesta avea activitate în cadrul Casei de Cultură. Ca elev al Liceului din localitate chiar la secţia serală, colabora cu cercul literar al liceului.

Între anii 1976 - 1990 a practicat filatelia organizat, ca membru al Cercului filatelic Danubius, participând la diverse expoziţii locale şi interjudeţene.

După ieşirea la pensie în anul 1990 a început o activitate publicistică la diverse ziare precum; Timpul din Reşiţa, Poştaşul din Bucureşti.

Ca preşedinte al CARP Moldova Nouă a iniţiat acţiuni culturale în colaborare cu Casa de Cultură din Moldova Nouă: colocvii, simpozioane, mese rotunde cu diverse ocazii, cu participarea unor oameni politici, scriitori, prelaţi, pensionari, profesori şi elevi.

212




Din anul 1998 a organizat Expoziţia fotografică ,,Bătrânii noştri” care a stârnit un deosebit interes, fiind reorganizată în fiecare an cu ocazia Zilelor Culturii la Moldova Nouă.

După apariţia INTERNET- ului a iniţiat apariţia volumelor antologice ale poeţilor de pe NET astfel; Spiralele vieţii 2006, Drumurile vieţii 2007, Mirajele vieţii 2008 şi Izvoarele vieţii 2009, care au devenit un amplu cenaclu literar pentru diverşi creatori de poezie.

Colaborator la ziarele locale a scos în evidenţă activitatea unor personalităţi din Clisura Dunării, ca de altfel şi despre oamenii simpli, scriind articole remarcate de cititori.

Consiliul Local Moldova Nouă împreună cu Casa de Cultura Moldova Nouă, l-au sprijinit în tipărirea volumelor sale, dovadă că este recunoscut ca un creator de frumos.

Aceasta prezentare desigur că este insuficientă, dar încercăm să reliefăm cât de cât o activitate voluntară care nu trebuie ignorată.

Suntem siguri că Mihai LEONTE va continua şi în viitor să fie activ în plan cultural şi creativ literar.

Material întocmit în baza activităţii curente a celor care ne ocupăm de promovarea culturii la Moldova Nouă, dar şi cercetării unor articole din presa vremii.

Sava CONSTANTINOVICI Director al Casei de Cultură Moldova Nouă 24 august 2009

Poetul Mihai LEONTE un bijutier al cuvintelor

Mihai LEONTE este un nume ce mi s-a revelat într-o străfulgerare de-o clipă. A fost ca un fulger ce mi-a luminat conştiinţa în momentul în care am făcut cunoştinţă cu poezia domniei sale. Pe lângă darul de a scrie poezie, Dumnezeu i-a hărăzit copilului de ţăran născut în Moldova, comuna Buneşti, judeţul Suceava, onoarea

213


de a scormoni măruntaiele pământului. Prin meseria şi prin poezia sa, Mihai LEONTE este un diamant şlefuit de timp şi de încercările vieţii:

„Paşii mei imprimaţi în minereu,Se regăsesc în frumoase bijuterii,Pe care însă nu le voi purta eu,Ci ai bogaţilor frumoşi copii.

Îmi cânt în continuare meseria,Practicată în lumea fără cer,Voi păstra în suflet nostalgia,A întunericului plin de mister!” ( Paşii minerului )

A vorbi despre poezia sa este ca şi ca şi cum ai folosi un limbaj codat accesibil doar Alchimiştilor:

„În cuvinte îmi sculptez viaţa,Va dăinui mai mult ca-n piatră,Renasc din cenuşă dimineaţa,Cu inima tânără ca şi altădată.” ( Viaţă sculptată în cuvinte! )

Poezia sa este Alchimie! În taină, poetul îşi zămisleşte opera:

„Am dat lumii tinere ramuri,Aprinzând alte vieţi, noi torţe,Mergând sub ale iubirii flamuri,Emanând alte puternice forţe.”

Ca să-l poţi înţelege trebuie să te apropii de El în vârful picioarelor…vorba i-ar deranja tăcerea. Numai îngerii pe harpele lor, ar putea povesti, în graiul strunelor delicata şi enigmatica sa poveste de viaţă:

214


„Ne prindem în jocul de stele,Ne vadă Universul frumuseţea,Sub cerul care nu are perdele,Să ne revedem tinereţea.”

Încerc să vorbesc în şoaptă:- poetul îşi iubeşte meleagul natal, natura, familia, viaţa cu alte cuvinte. În modestia-i de filosof, el iubeşte viaţa simplă. Nimic contrafăcut nu-i atinge coarda inimii decât „dorul, vis colorat”!„Mă las cucerit de cerul senin,Îmbălsămat în ploi de stele,Cu pieptul de iubire plin,Liber să mă pierd prin ele.

Ochii tăi de cicoare,Se reîntorc dintre stele,Aducând lumini în izvoare,Fericire inimii noastre.”

Poezia sa aparţine limbajului secret al inimii. După lunga călătorie pe care am întreprins-o în poezia lui Mihai LEONTE, am refăcut, virtual, călătoria sa iniţiatică, peisajele descrise din care nu lipsesc:codrii seculari, muntele şi marea, câmpia şi pajiştile „albastre” şi nici grădina casei părinteşti „Edenul, copilăriei”:

„Răchitele, simbolul casei părinteşti,Grădina mare cu merii Ionathan,Copilărie oare unde eşti?Să-l mai ascult o dată pe LICAN.” ( Grădina de acasă )

- călătoria printre stele dar şi în tunelele misterioase ale minelor în care a trudit poetul. Am încercat să creionez un portret al poetului, dar n-am reuşit să cuprind în cuvinte, luminile şi umbrele din viaţa

215


sa. L-am asemuit cu floarea de lotus ce-şi trage seva din „noroiul” lumii dar reprezintă simbolul desăvârşirii…O candelă albastră la răscruce de veacuri! Se deduce că inspiraţia poetului este variată dar sipetul în care ar putea fi adunate comorile ei nu se poate face dintr-un material terestru. Numele lui Mihai LEONTE este scris pe o steluţă albastră, hărăzită lui încă de la naştere. Poezia sa e pulbere de stele ce cutreieră cerurile apoi se aşterne, încet şi cu migală, în cărţile scrise:• 1999 - a apărut placheta ,,Alb negru’’ (volum de poezii)• 2000 - a apărut placheta ,,Nostalgii’’ (volum de poezii)• 2001 - a apărut placheta ,,Valenţe medii’’ (volum de poezii)• 2001 - a apărut placheta ,,Reverii adverse’’ (volum de poezii)• 2002 - a apărut volumul ,,Meditaţii admise’’• 2004 - a apărut volumul ,,Apogeul metaforic’’• 2006 - a apărut volumul ,,Agate magice’’• 2006 – a iniţiat apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET; Spiralele vieţii• 2007 – a iniţiat apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET; Drumurile vieţii- 2008 – selecţionat în volumul antologic; Freamăt de dor la Editura 3D.- 2008 iniţiază apariţia volumului antologic al poeţilor de pe NET; Mirajele vieţii, care a apărut la Suceava.- 2008 a apărut volumul Mirajele albastre-2009 a apărut volumul antologic al poeţilor de pe NET; Izvoarele vieţii. Inspiraţia lui începe cu visul: ,,Voi rămâne un veşnic visător,/ Citindu-mi viaţa în globul de cristal,”(Globul magic de cristal ), mai întâi vede slovele alergând prin văzduh de unde le adună şi le înşiră într-o formă neasemuit de frumoasă. O frumuseţe ce seamănă cu şiragurile de mărgăritare.Femeia lui Mihai LEONTE este „Alfa & Omega”:„Alfa a fostZâmbetul tău.

216


Omega?Cenuşa tămâieiDin cădelniţă.”

Pe când Bărbatul este un cuceritor, un călător prin gânduri care se lasă ademenit de muze…iar „trecutul şi prezentul îşi dau mâna „ pe drumul urmat de sine:

„Când călătoreşti prin gânduri,Te întorci la început,Amintiri aşterni în rânduri,Să nu uiţi ce ai făcut.” (Trecutul ca...prezent!)Dragostea e un cântec de lebădă ce străbate eternitatea:

„Îmi cântă stele la fereastră,De cu seară până-n zori,Venite din Pajiştea Albastră,Să-mi aducă de la tine flori.

Revino în fiecare noapte,De acolo, de departe dintre stele,Dezvăluie-mi secretul prin şoapte,Cântă-mi simfonia iubirii noastre.”

Poetul a descoperit în femeie şi un ideal religios:

„Pe firmamentul lumii eşti o stea,Ai aprins flacăra vieţii pe Pământ,Poeţii nu vor înceta a te cânta,Emani prin tine tot ce este Sfânt.” (FEMEIA, ETERNA STEA)

Iubirea, credinţa, speranţa se desprind din versurile poetului. Mihai LEONTE concentrează în poezia sa un timp şi un spaţiu: sfârşitul sec. XX şi începutul mileniului 3.

217


Descoperirea poeziei lui Mihai LEONTE, a unei poezii inedite şi vaste ca întindere, reprezintă un eveniment fericit pentru mine, Floarea CĂRBUNE, poet ce a debutat în volumul antologic, „Izvoarele vieţii”, iniţiat de domnia sa. Străduinţa poetului, de a descoperi noi talente, este demnă de laudă fiind încununată de succes, atât în rândul poeţilor şi cititorilor acestora, dar şi în literatura română de la răscruce de milenii.

Pe lângă ritmul celest, profunzimea sentimentelor, armonia şi culoarea diafană a versurile lui Mihai LEONTE, care vibrează antrenând sentimentele cititorului căruia îi atinge profunzimile sufleteşti, poetul mai creează tablouri şi stări sufleteşti de o inedită frumuseţe dând greutate şi valoare cuvântului al cărui sculptor priceput este.

Cu adâncă plecăciune, Floarea CĂRBUNE Constanţa

Gânduri din Bucovina pentru poetul Mihai LLEONTE

Poetul Mihai LEONTE a devenit un nume cunoscut în întreaga lume prin intermediul creaţiilor sale tipărite în mii de cărţi care au străbătut lumea pentru a ajunge la cititor. Din 2006 iniţiază Proiectul de carte ,,Din tainele… vieţii” încurajând românii din întreaga lume să scrie şi să publice poezie în cărţi în care versurile românilor (şi ale poetului Mihai LEONTE) au cutreierat şi vor cutreiera pământul în mii de exemplare: Spiralele vieţii 2006, Drumurile vieţii 2007, (coordonator Rodica Elena Lupu la editura Anamarol - Bucureşti), Mirajele vieţii 2008, Izvoarele vieţii 2009, Speranţele vieţii 2010 (coordonator Simina Silvia Şcladan la editura Lidana-Suceava). Prin iniţiativa poetului Mihai LEONTE sute de români şi-au publicat creaţiile în paginile cărţilor mai sus amintite, dăruind României o nouă şi frumoasă imagine realizată de oamenii frumoşi, de oamenii talentaţi, de oamenii care prin lumina scrisului creează pagini noi în istoria acestui neam. Admirabile sunt respectul şi mândria oamenilor din comuna Buneşti, localitatea

218


Petia (localitatea natală a poetului), judeţul Suceava, pentru poetul Mihai LEONTE care prin scrierile sale aminteşte de locurile natale, făcând astfel cunoscută în lume localitatea şi oamenii locului, drept dovadă că în anul 2002 poetul Mihai LEONTE primeşte titlul de “Cetăţean de onoare “ al comunei Buneşti. În Monografia localităţii Petia ,,Petia, sat la hotarul Bucovinei” realizată de preotul Constantin Tudosă, poetul Mihai LEONTE este trecut primul în rândul personalităţilor şi fiilor satului care fac cinste localităţii. Acelaşi lucru l-am mai întâlnit şi în Grecia anului 2009. Am rămas impresionată de mândria cu care grecii de pe insula Skiathos mărturisesc că poetul născut aici s-a întors la bătrâneţe în locurile natale şi a scris despre insula Skiathos. Am vizitat Muzeul care fusese casa acestui calugăr grec, poet si scriitor Alexandros Papadiamantis în secolul 19 şi apoi am admirat statuia ridicată în cinstea omului care a făcut cinste acestei insule prin scrierile sale. Pe străduţele din Skiathos se vorbeşte foarte mult despre el, pentru că a scris despre această insulă. Grecii ştiu să-şi respecte oamenii şi să facă adevărate legende locale din toate trăirile comunităţii. În anul 2009 poetul Mihai LEONTE a răspuns invitaţiei mele de a-şi publica poeziile dedicate copilăriei şi satului său natal, dar şi meseriei de miner, în volumul de poezii pentru copii ,,Universul Bucuriei”. Anul acesta (2010) am avut plăcuta bucurie de a face lansarea cărţii de poezii pentru copii “Universul bucuriei” pe data de 15 ianuarie, la Observatorul Astronomic de la “Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, ocazie cu care l-am avut ca invitat de onoare pe domnul Primar al comunei Buneşti, domnul Gheorghe BERARU, care a vorbit despre poetul Mihai LEONTE aşa cum credeam că numai grecii ştiu să o facă:

,,Sunt aici pentru a reprezenta bucuria cetăţenilor din Petia pentru faptul că printre poeţii din volumul de poezii pentru copii ,,Universul bucuriei” se numără şi poetul Mihai LEONTE. Ca un semn de respect ce-l poartă locuitorii satului Petia din comuna Buneşti, Consiliului Local al comunei Buneşti, în şedinţă extraordinară pe data de 21 decembrie 2009 se hotărăşte ca uliţei pe

219


care s-a născut Mihai LEONTE să i se atribuie numele: ,,Poet Mihai LEONTE”. Domnule Mihai LEONTE, vă doresc să vă dea Bunul Dumnezeu multă sănătate şi putere ca să îndrumaţi în continuare creatorii de frumos spre cât mai multe volume de poezii aşa cum sunt: ,,Spiralele vieţii 2006”, ,,Drumurile vieţii 2007”, ,,Mirajele vieţii 2008”, ,,Izvoarele vieţii 2009” iar în anul 2010 ,,Speranţele vieţii”, iar în ele să adunaţi oameni care pot dărui României o reprezentare cât mai frumoasă, pentru ca în această nouă lumină să ne putem bucura din plin de tradiţiile, obiceiurile şi bogăţiile acestui ţinut mioritic.

Profesor Inginer Simina Silvia ŞCLADAN,Poet, prozator, publicist, promotor artistic şi de imagine

Mihai LEONTE, UN SPIRIT RELIGIOS DE SORGINTE CREŞTINĂ

În peisajul literaturii româneşti actuale, numeroşi sunt scriitorii care se simt atinşi de aripa Duhului Divin, atunci când Dumnezeu doreşte, îi îndreaptă spre adevărurile esenţiale ale credinţei. Scriind de o viaţă întreagă, Mihai LEONTE, a ajuns pe deplin la conştiinţa de sine care i-a relevat condiţia de creatură în faţa lui Dumnezeu, Creatorul a toate. Deşi mărturiseşte că este doar „un credincios moderat”, Mihai LEONTE a ales să-şi rostească din toată inima Crezul religios, crezul artistic, crezul literar, pe care îl oferă cititorilor. Trezirea conştiinţei sale nu este ceva forţat, silit de cineva sau de ceva anume, ci, pur şi simplu, cuvintele îi izvorăsc din inimă, aşa cum curge sângele în vene. El nu vine cu date şi lucruri noi în definirea credinţei ori în desăvârşirea ei, nu are acest orgoliu, cum îşi revendică alţii, dar, pas cu pas, o descoperă şi această descoperire îl face responsabil. Cu smerenie şi cu un bun simţ transmis din generaţii, el se

220


recunoaşte un păcătos şi trecător în această lume, şi nu pregetă să caute şi să strige după ajutor, atunci când are nevoie. Şi aidoma Sfântului Apostol Petru, în pericopa în care se relatează despre deruta şi împrăştierea apostolilor şi ucenicilor, şi Sfântul Petru îl întreabă pe Iisus, Mihai LEONTE întreabă, la rândul său: „La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” Dumnezeu nu este, însă, doar loc şi cetate de refugiu, acoperiş pentru rugă, în caz de nenorocire, ci El este Acela unde creatura găseşte sprijin şi mângâiere precum în braţele mamei. Dumnezeu îi iubeşte şi primeşte pe toţi la pieptul Său patern şi matern totodată. Nimeni nu este exclus de la mântuire. Odată ce a înţeles acest adevăr, autorul se abandonează, pe deplin în braţele divine, încredinţat că a găsit Calea, a găsit locul potrivit pentru persoana sa şi nu se mai simte exclus, străin, îndepărtat, în restrişte. Omul declară cu umilinţă: „mi-ai fost întotdeauna pavăză şi sfătuitor.” Şi chiar dacă Dumnezeu nu s-a arătat în chip manifest, i-a simţit permanent prezenţa, alături, ori în sine însuşi, ori în semenii lui. Credinţa strămoşească, transmisă prin părinţi şi, în chip deosebit, prin mamă, s-a înrădăcinat în sufletul său şi şi-a spus cuvântul când trebuia s-o probeze cu fapte pe măsură. De aceea, autorul, închipuindu-se la Marea Judecată , vine cu o întreagă expunere de motive, bine întemeiată şi cere iertare, mulţumind Creatorului că l-a ţinut în viaţă, l-a apărat şi, în cele din urmă, i-a salvat sufletul.

„Când eram singur, foarte singur, doar TU mi-ai fost alături întărindu-mi credinţa. Ştiu că sufletul curat al mamei, TE-A rugat să nu mă laşi în braţele deznădejdii. M-ai pus la încercări pentru a vedea cât sunt de slab, dar nu m-ai lăsat să cad. Mi-ai dăruit putere şi mi-ai luminat calea, arătându-mi drumul pe care să merg. Întotdeauna TE-AM ascultat cu o evlavie ascunsă, fără să mă arăt semenilor. Atunci când am putut ŢI-AM ridicat rugi şi TE-AM slăvit. Am greşit, dar TU ca un TATĂ iubitor m-ai iertat,

221


şi iarăşi m-ai îndrumat spre lucrurile bune. Pentru asta sunt foarte fericit.

ÎŢI MULŢUMESC DOAMNE CĂ M-AI ÎNŢELES. EU AM CREZUT ÎN TINE. CEI CARE CRED ÎN TINE VOR AVEA PAZA TA. APĂRĂ-MĂ DOAMNE PÂNĂ LA CAPĂT , PE MINE ŞI PE URMAŞII URMAŞILOR MEI, AMIN!” (Psalmul credinţei mele).

De multe ori, în credinţă, nu e nevoie de cuvinte multe şi de exprimări savante. Gesturile simple, o cruce, o metanie, citirea unui psalm ori a unei pericope, o mână întinsă celui aflat în nevoie, un act de caritate sunt de ajuns ca să ne identificăm cu un creştin adevărat, unul dintre acei „fericiţi” care vor moşteni Împărăţia Cerurilor, aşa cum a promis Mântuitorul pe Muntele Fericirilor. Prin mărturisirile sale sincere, Mihai LEONTE, aidoma multor creştini, şi-a câştigat merite pentru Cer şi speranţa Vieţii Veşnice.

Preot Stavrofor Radu BOTIŞ editorul revistei Slova creştină

CITITORII NETIŞTI DESPRE Mihai LEONTE

Domnule Mihai LEONTE,

Am citit cu drag formatul electronic al ,,Mirajelor albastre". Cred că e prima dată când citesc un text aşa de mare pe calculator. Ce pot spune? Doar multe felicitări pentru strădanie şi dăruire. Talentul nu vine aşa de la sine. Talentul vine doar pentru cei care insistă , doar pentru cei care îl caută. În acest volum aţi reuşit să provocaţi şi să înclinaţi talentul creator spre Mihai LEONTE. Spun cu toată responsabilitatea că această carte încununează întreaga activitate, întregul crez poetic şi nu numai. O recomand cu drag colegilor de pe forumul poesis moldaviae, iar scriitorului Mihai LEONTE îi

222


doresc să continue. Cred că peste un an doi va apărea un volum de proza. Cel puţin aşa se simte în lectura ,,Mirajelor albastre". Revista ,,Ecouri literare" rezervă o pagină pentru Mihai LEONTE. Profesor Mihai APOSTU Vaslui

DOR

Lui Mihai LEONTE

autor Florentin MAFTEI Lespezi

Te-ajunse dor din deal, dinspre Şomuz,Şi paşii clipei vis te-ntorc acasă,Simţeşti şi-n Ionathan dar şi-n harbuzArome şi copilul demult şezut la masă.

E acelaşi deal, la poale cu iazul ce-n chindieÎn joc de crapi zburdalnici îşi ciopârţea oglinda,Doar chipuri dragi, lipsi-vor, acasă n-or să mai fie,S-au curs spre veşnicie uitând pustie tinda.

Iar mărul din ogradă în ram îşi cântă vântul,Tot mai sărac în roade dar mai bogat în mit,Ţi-aşteaptă din demulturi, cum zis-ai, regăsireaCu el, să nu se usuce de tot pân-ai venit.

Şi-n toate câte fost-au vei şti povara clipeiCe toarce implacabil: ,,au fost, dar s-au sfârşit”.

http://www.poezii.biz/afiseazapoezie.php?poem=90328

Mai citesc

223

http://www.poezii.biz/afiseazapoezie.php?poem=90328


Indemnul la iubire, făcut cu atâta şăgălnicie, mi-a redat încă o dată buna dispoziţie. "Nostalgia gândurilor jucăuşe" împrospătează.Uşurinţa rimei şi ideea spusă franc în faţă mă face să nu văd nimic trist în poeziile dv. nici chiar în cele melancolice. Şi acolo e ceva drăgălaş. Mai citesc încă .Mulţumesc mult .Cu prietenie Gabi BELASCU - Sibiu

De la Gabi

Domnule Mihai Leonte , mă bucur atât de mult că există oameni de suflet , oameni cu vorbe atât de frumos ticluite în vers...Felicitări pentru acest nou volum. Anul trecut în decembrie am primit trei cărticele cu poezii de la Patricia Lidia editate de editura "3D" .Acolo v-am citit şi pe dumneavoastră .Sincer vă spun , am o stare de bine şi bucurie când vă citesc poeziile . Cu multă admiraţie Gabi de la Sibiu

Domnule Mihai LEONTE, Cu plăcere am citit poezia şi gândurile m-au întors in timp.Vă mulţumesc pentru versul frumos care mi-a răvăşit amintirile, chiar de am lăcrimat oricum m-am bucurat plimbându-mă în visul copilăriei, adolescenţei şi a tinereţii, când eram cu toţii acasă, când părinţii erau tineri şi satul tânăr era. Poate eu eram mai tânără? Le-am încurcat pe toate. Mai citesc poezia încă o dată pentru a face ordine în amintiri. Mulţumesc autorului din suflet.

Ludmila BOLBOCEANU Republica Moldova

224


La 12:3 La mulţi ani, stimate domn Mihai Leonte!

La mulţi ani ! Vă doresc să aveţi sănătate, bucurii şi tot ce va doriţi dumneavoastră. Nu vă cunosc de multă vreme, dar poezia dumneavoastră pe care o scrieţi cu atâta sensibilitate, puritate şi nobleţe, mi-a atras privirile şi atenţia de a va saluta mereu, citindu-vă cu drag. Lumina Izvorului din Lumini să fie în sufletul dumneavoastră, aşa cum a fost mereu!

Cu respect, Liliana NOUROOZI româncă dim IRAN

***9 pm în August 22, 2009, Ionuţ PĂTRAŞCU a spus...

Mulţumesc pentru că m-ai ales ca prieten. Am citit poemele scrise cu atâta dragoste şi în care se regăseşte iubirea ta neţărmurită pentru o anumită persoană. Dedicaţie si Declaraţia sunt două poezii care-ţi arată distanţa şi iubirea faţă de persoana care ţi-a cucerit inima. Aş fi bucuros să pot citi şi o parte din proza scrisa de mâinile tale şi gândite de mintea ta lucidă care mai târziu îţi vor aduce faima. Aşa cum şi scriitorul Dumitru ALMAŞ care pe mine m-a impresionat mereu prin scrierile domniei sale din timpul când publica în ,,Povestiri istorice". Îţi doresc să ai parte numai de bucurii şi mulţi ani înainte, să ne bucuri sufletul şi inima cu scrierile tale fie ele în versuri sau proză .Cu deosebita stimă şi respect Ionuţ Pătraşcu .

Domnule LEONTE

Aş vrea să vă spun că aveţi nişte versuri foarte frumoase, care hipnotizează printr-o simplitate uluitoare şi un subtext ce m-a făcut să mă gândesc încă o dată.... Edenul Copilăriei m-a făcut sa-mi amintesc de copilăria care am vrut să treacă mult prea repede,şi acum poate regret ceea ce am lăsat în urmă, în goana după nume si

225


bani, televizoare LCD, telefoane mobile şi internet la viteze super-mari. Şansa memoriei inverse.

Pentru că ştiţi să treziţi amintiri frumoase, pentru sinceritate şi pentru talentul dvs. excepţional, vă mulţumesc.

Cu stimă,Alex CIORICI

CU ADMIRATIE...

Cu admiraţie şi respect am urmărit acum fotografiile - cu minunate peisaje, -cărţile migălos lucrate şi fragmentele de poezii sensibile, frumos alcătuite în stil clasic şi o gândire aprofundată. Mă bucur să vă cunosc - chiar şi pe net.

Cu urări de sănătate şi succes şi pe viitor,Florin Contrea Timisoara

Sand

nea Mihai, eşti ca o călătorie în timp, din tumultosul prezent, în

casa bunicii, demult, stând cu coatele pe pervaz, printre pernele din

puf de gâscă şi cu cărţile vechi din biblioteca, parcă aud chiar

câinele lătrând în nemernicia lui la cine ştie ce pasăre, deja văd cu

ochii minţii, simt mirosul aspru al lemnului vechi şi plin de găuri al

patului tare, din scândura de stejar şi pe bunica, biata de ea, o văd

trebăluind prin curte şi alungând orătăniile care se îngrămădesc ca

proastele la ligheanul cu rufe lăsat pe prispa ... timpul ăsta ...

226


***

Am parcurs Mirajele albastre. Sunteti un om puternic. Va felicit pentru intreaga activitate.

Succes in continuare! Multumesc pentru urari! Va doresc o primavara cu noi

creatii. Poate reusim sa facem o lansare si la Liebling, daca nu credeti ca e prea departe de Moldova Noua.

Cu bine!Irina Goanta

Impresionată

M-a impresionat poezia. Ai forţă de transmitere a unui mesaj optimist, a iubirii perene, cum spune Octavian Sărbătoare, care renaşte din ea însăşi în fiecare an, mai bună, mai frumoasă, cu un ritm constant. Reuşeşti să urci iubirea la simpla înţelegere ,,din ochi" sau dintr-un zâmbet.

Ileana Speranţa BACIU editor Deva

Încercând să sintetizez în câteva rânduri părerea mea despre scriitorul Mihai LEONTE …Vă admir pentru talentul cu care înlănţuiţi cuvintele, dând formă şi consistenţă gândului!Vă admir pentru realismul, simplitatea şi claritatea textului pe care îl dăruiţi cititorului!Vă admir pentru trăirile pe care le induceţi, pentru puternicul impact al creaţiilor dumneavoastră!Vă admir sinceritatea, frumuseţea şi nobleţea sentimentelor împărtăşite!Vă respect pentru amintirile atât de vii pe care le păstraţi în suflet!Vă respect pentru dărnicia cu care ne împărtăşiţi din experienţa de-o viaţă!Vă respect pentru dăruirea şi consistenţa cu care scrieţi!

227


Va respect deopotrivă ca OM şi ca scriitor …Vă admir şi vă respect, Domnule Mihai LEONTE!

Nicoleta CIMPOAE inginer Bacău

Sunt superbe, atâta romantism,bun gust, fineţe, trăieşti cu fiecare vers, de parcă pentru tine sunt scrise. Sunt impresionata, îmi plac poeziile, dar nu am avut pe nimeni atât de apropiat, chiar virtual, care scrie poezii şi poezii atât de frumoase. Mă mândresc să cunosc un asemenea om şi mă simt mai bogată.

Numai bine, Luciana

Dragă Mihai, versurile şi mesajul sunt minunate! Îţi mulţumesc din inimă! Sincer, încerc să zâmbesc..., fac eforturi să ignor murdăriile cotidiene... Dar, îmi este din ce în ce mai greu. Prea multă mizerie este în jur, prea mulţi impostori care se prezintă exact la opusul a ceea ce sunt de fapt, prea multă răutate şi minciună... Câteodată mă mir chiar că mai am resurse să zâmbesc măcar atât cât o fac acum! Oferta este generoasă. Ce păcat că "vremurile şi oamenii din jur" nu ne dau ocazia şi posibilitatea să o facem, în mod natural şi mai des! Oricum, măcar sufletele şi minţile curate să poată zâmbi! Rămâi cu această putere, Mihai, iar Domnul să-ţi dea în continuare resurse pentru a fi capabil să ignori răutatea şi să ne oferi, în continuare, versuri şi gânduri frumoase, de adâncă simţire.

Cu profundă şi aleasă prietenie!Adrian Claudiu STANISLAV

Distins confrate Mihai LEONTE, privind la fotografia ta care este asemănătoare cu a fagului monumental, eu îşi prevăd un viitor strălucit pe firmamentul poeziei româneşti, fiindcă sensibilitateansufletului tău, armonia versurilor care curg precum apa cristalină printre pietricelele şi rădăcinile pomilor de pe

228


marginea albiei, au muzicalitate, dau fior şi creeează imagine panoramică, al acestui colosal fag ( pădurii de fag vara, toamna când o prinde aurul soareluişi al vremii: ), îţi dă dreptul să te consideri prietenul meu şi te rog să primeşti felicitările mele cele mai sincere.

Marin VOICAN GHIOROIU scriitor Bucureşti

REPORTAJELE MELE

DRUMUL DE LA MOLDOVA VECHELA PODUL PESTE NERA

14 mai 2008 a fost o zi obişnuită pentru multă lume, sau mai bine zis pentru toată lumea. Pentru mine era neobişnuită, fiindcă nu mai ieşisem din oraş de foarte multă vreme, datorită suferinţei mele de a nu mă putea deplasa decât în 2 cârje sau bastoane cum le zic alţii. M-am trezit la ora 4 pentru a mă pregăti de drum, în primul rând pentru a ajunge la autobuz care e la circa 1 km distanţă de unde locuiesc eu. Vremea era frumoasă, o dimineaţă de primăvară liniştită, cu cerul senin, iar printre becurile iluminatului public mai vedeam câte o stea, dacă nu mai multe. Peisajele nocturne încă erau destul de noi pentru mine care nu ies din casă decât ziua, şi mai rar noaptea. Autobuzul condus de un vechi şofer, pensionar şi el, domnul Ioan BUZDUGAN aştepta în staţie, iar locuri erau la discreţie, fiind într-o miercuri când toată lumea era la muncă. Călătoria a început sub cele mai bune semne, căci motorul mergea lin, locul meu de lângă geam îmi permitea să văd şi lateral dar şi în faţă. Nimic deosebit de semnalat până la primele semne ale zilei. Cum drumul trece prin satele Măceşti, Pojejena şi Radimna, până ajungi le primele curbe de pe Piatra Albă nu mi s-a părut nimic deosebit. Cum autobuzul mergea într-un ritm destul de lent, puteam să văd copacii şi să admir salcâmii înfloriţi recent, să-mi amintesc

229


anii de când acest drum se dădea în folosinţă, asta fiind prin aceeaşi dată 14 mai 1969, atunci călătoream cu un camion Carpaţi de ocazie pentru prima dată pe acest drum neoficial dat în folosinţă. Acum pe acelaşi drum, asfaltul în multe locuri spart dar oricum acceptabil. Încă de la ieşirea din satul Radimna vedem cum au apărut construcţii noi; un mini hotel al domnului Vasile BÂRSAN, fost miner, plecat din România prin anii 1970 şi stabilit în Austria unde se vede că a strâns ceva bani, şi care după revoluţia din 1989 i-a investit aici. O micro fermă a ex-senatorului de Caraş-Severin domnul doctor Ioan GUGA.

La începerea urcuşului pe Piatra Albă pădurea ne însoţeşte, şi cu tot zgomotul motorului auzim trilurile păsărilor pădurii. La punctul de apogeu al muntelui exista o mică parcare unde pot să se odihnească cei obosiţi. Coborârea e lentă, căci drumul are multe curbe şi şoferul autobuzului nu vrea să rişte un accident. Pădurea pare să se termine, însă suntem însoţiţi de salcâmii plantaţi acum circa 40 ani, când dealurile erau golaşe necesitând acoperirea lor cu vegetaţie, astfel că s-au plantat salcâmi şi puiet de pin, care acum au devenit pădure. Salcâmii sunt înfloriţi iar peisajul este cum nu se poate mai frumos. Ne apropiem de râul Nera, al cărui pod peste care vom trece, este acum în reparaţie pentru consolidare. Malurile râului în aval de pod sunt distruse de intensele exploatări de balast, şi care au lăsat gropi imense acoperite doar de alte aluviuni aduse de harnicul râu Nera. Omul care trebuia să intervină pentru consolidarea malurilor a rămas indiferent la propriile stricăciuni. Este ora 6 şi 30 de minute şi Soarele îşi face apariţia dintre nişte nori inocenţi si sfioşi, care ne anunţă că azi va fi o zi frumoasă. Scris in 14 mai 2008

DELA PODUL PESTE NERA LA ORAVIŢA

Am trecut peste podul în reparaţie cu viteză redusă îndreptându-ne spre punctul de trecere a frontierei Naidăş în România, şi Călugăra în Serbia.

230


După ce am trecut de punctul de frontieră privind la relicvele staţiilor de benzină construite în vremea marelui embargo cu Iugoslavia, ajungem într-o zonă unde drumul e în reparaţie, adică se consolidează marginile cu betonări sau cu parapete noi. Câmpul pe care cu vreo 20 ani în urma era arat şi semănat, acum este plin de armate întregi de scaieţi uscaţi, mai ceva ca în romanul Ciulinii Bărăganului a lui Panait ISTRATI. În punctul unde odată era pichetul de grăniceri de la Nicolinţ, acum este un schit Sfântul Dimitrie. Din vechile clădiri mai sunt în picioare doar câteva cu tendinţa de a se dărâma. Trecem prin satul Nicolinţ un sat cândva cu o agricultură intensă, unde oamenii au multe hectare de pământ arabil, care însă sunt nelucrate după cum se spune doar în proporţie de10%. Şoseaua, de fapt drumul naţional 57 între intersecţia către Ciuchici şi Oraviţa este mult prea distrus, şi autobuzul merge cu încetinitorul.

Ajungem în Oraviţa în jurul orei 7 dimineaţa, ne întâmpină autogara veche cu prea puţine schimbări în bine, dar plină de afişe electorale prin care candidaţii încearcă să lămurească alegătorii că ei sunt cei mai buni să devină primari. Vizavi de autogară însă este scheletul de beton al unui bloc cu 5 nivele care îşi etalează oasele de beton goale de cărămidă, ce trebuiau umplute pentru a da naştere unor apartamente confortabile. Dar cei care le solicită azi voturile orăviţenilor, nu au reuşit să realizeze acest lucru în cei aproape 20 ani ai noii democraţii. După ieşirea din oraş începe partea de drum, unde mai întotdeauna s-a circulat cu viteză mult redusă, datorită denivelărilor cauzate de instabilitatea drumului. Asta până la podul de peste râul Caraş. Ajungând la acest pod, putem vedea în partea vestică a drumului vechiul pod de cărămidă şi piatră abandonat, şi care ar trebui să fie un fel de monument istoric ce ar trebui conservat şi eventual restaurat. Se pare că în curând nu va mai exista, fiindcă nimeni nu se interesează de soarta lui. Personal am anunţat la ziarele judeţene acest aspect însă nimeni nu a luat vreo măsură de conservare. De fapt în comuna Grădinari mai există un turn vechi amplasat pe dealul Cacovei şi care are toate şansele să se

231


dărâme în timp. În centrul comunei se poate spune că există un monument arhitectural deosebit, în stil bizantin, respectiv Biserica Ortodoxă ce poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ori de câte ori trec prin această localitate îmi vine în minte că marele jucător de fotbal Dorinel MUNTEANU, este născut aici în Grădinarii de Caraş.

Reportaj de Mihai LEONTE 14 mai 2008

DE LA GRĂDINARI LA REŞIŢA

Părăsim drumul naţional 57 şi intrăm pe drumul judeţean ce duce spre Reşiţa. Imediat ce intrăm pe acest drum ne întâmpină imaginea sumbră a unui edificiu neterminat început in epoca de aur şi care nu a reuşit nimeni să-l definitiveze. Cui aparţine? Nu ştie nimeni! La intrarea în comuna Ticvaniul Mare avem ocazia să vedem noile construcţii tip castel ale unor proprietari care se pare că au muncit prin alte ţări. În această frumoasă comună s-a născut scriitorul Virgil BIROU (11 mai 1903 – 22 aprilie 1968) care a scris romanul; LUME FĂRĂ CER, apărut în 1947, în care descrie viaţa minerilor. Căminul cultural din această localitate poartă numele acestui scriitor. După trecerea prin localitate intrăm în acea zonă unde mai persistă a trăi livezile de pruni pe partea sudică a şoselei şi cele de meri pe cealaltă parte. Acum aceste averi inestimabile sunt încă în paragină. Poate în viitor se vor redresa? Ajungem încă la ceasurile dimineţii în localitatea Lupac, veche localitate minieră a Banatului. Acum din ce a fost a rămas istoria. Adică cele câteva case construite pentru minerii de aici, şi 2-3 blocuri construite în vremea când minerii mai aveau ceva onoare. Ajungem la Reşiţa la 8 şi ceva. Nu am mai recunoscut autogara, căci şi aici s-au produs unele schimbări. S-a construit un bloc din sticlă al unei societăţi placată cu sticlă fumurie. Clădirea veche a rămas de izbelişte. În apropiere persistă un parc plin de bălării, şi nişte barăci părăsite pline de şobolani şi mizerii.

232


Fiind perioada campaniei electorale, stâlpii, zidurile şi pereţii caselor erau pline de afişe cu cei care vor binele Reşiţei. Călătoria cu tramvaiul este gratuită, fiindcă toţi bătrânii peste 65 ani, au această facilitate. În rest nu mi s-a părut ceva deosebit. Adică totuşi am sesizat că nu mai există persistentul fum care plutea deasupra Reşiţei. Funicularul care aducea minereul la furnale este imobil, căci acestea nu mai funcţionează de multă vreme.

EXCURSIE LA BĂILE HERCULANE SEPTEMBRIE 2009

PLECAREA DIN MOLDOVA VECHE

Din mai 1999 nu mai fusesem la Băile Herculane. În toamna acestui an am reuşit să plecăm spre renumita staţiune de pe Valea Cernei. Dimineaţa zilei de 15 septembrie 2009 a început cu mare agitaţie pregătirea de drum, controlul valizelor să vedem dacă am pus totul de parcă plecam într-o mare expediţie. Unde trebuia să ajungem ştiam, dar nu ştiam ce aveam să găsim acolo! Aproape de ora 7 dimineaţa am plecat cu autoturismul fiului nostru un model Opel Astra. Ziua începuse cu un soare palid care însă avea să-şi revină în forţă în zilele următoare. Ieşim din cartierul nostru Oraşul Nou şi din Moldova Veche.

Primele privelişti sunt ale iazului de decantare acum secat şi devenit un pustiu arid. Norocul locuitorilor din zonă este că acest iaz este înconjurat de plantaţiile de lozioară şi salcâmi care nu lasă să se extindă nisipul. Podul peste care trecem râul Boşneagului unul din afluenţii locali ai Dunării este ascuns acum de o zonă acoperită de arbuşti şi nu se observă la trecerea autoturismelor. Ne apropiem de vechea uzină de preparare a minereurilor, acum sursă de fier vechi. În faţa acestei uzine exista şi o secţie de extragerea molibdenului din minereul prelucrat, care a fost închisă imediat după revoluţie de guvernul păstorit atunci de Petre Roman. Între vechea uzină de preparare şi mina Vărad acum părăsită, exista o mare plantaţie de viţă de vie, acum un fel de păşune plină de bălării

233


şi ciulini specifici zonei clisurii. Pe locuri unde cândva erau pustii acum apare o pensiune cu restaurant, clădire frumoasă care continuă să se dezvolte. Ne apropiem de comuna Coronini şi observăm în dreapta noastră semnul cum că până la satul Sfânta Elena, locuit de cehi, ar fi 5 kilometri. Trecem pârâul Văradului care mai tot timpul anului este secat şi intrăm în satul Coronini, reşedinţa comunei cu acelaşi nume. Încă de la trecerea podului de la Vărad ne însoţesc noile construcţii ale satului, începute aproape în totalitate după revoluţie ridicate cu mai multe nivele în timpul celebrului embargo, când traficul de benzină a ridicat nivelul stării materiale a locuitorilor la un nivel neaşteptat. Dar una peste alta, construcţiile terminate sunt destul de arătoase, şi există unele construite cu gust dând la iveală pensiuni căutate de turişti pentru faptul ca sunt amplasate pe malul Dunării, având un potenţial de invidiat în ceea ce priveşte agrementul şi petrecerea timpului liber, cu posibilităţi de a pescui direct din Dunăre. Traversăm satul încă sub influenţa nopţii neîntâlnind decât rar câte un autoturism care alimentează cu pâine magazinele din zonă sau microbuzul care transportă elevii le liceul din Moldova Nouă. Chiar în mijlocul satului observăm clădirea destul de impunătoare a Căminului Cultural, iar apoi trecem peste podul Ogaşului Mare cum îi spun localnicii, micului pârâu al Cralievăţului, important izvor care alimentează satul cu apă potabilă. În faţa pe un vârf ce străjuieşte împrejurimile se ridică Cula, celebra cetate care este construită încă de pe vremea dacilor, având un caracter strategic de a lungul istoriei. Legende despre această cetate sunt multiple unele conţinând şi adevăruri care nu au fost probate în timp. La ieşirea din sat Dunărea se iveşte în toată splendoarea sa, iar din apele acum aproape stabile se arată legendara stâncă Baba Caia, care de asemenea are multiple legende.

La curba de sub dealul Culei ne apare locul unde era vechiul pichet de grăniceri, acum o clădire frumoasă, reconstruită de către Universitatea Eftimie Murgu din Reşiţa, care se pare va trimite aici

234


studenţi în practică de studii. Vor avea destul timp să înveţe aici multe lucruri interesante, dacă asta vor dori.

DRUM PRIN CLISURA DUNĂRII

Am călătorit de foarte multe ori pe drumul care leagă Moldova Nouă de Orşova, deci normal, prin Clisura Dunării. Ajungând la fostul pichet de grăniceri, practic ieşi din localitatea Coronini. Trecem peste un pod al pârâului Cicălovăţ un alt mic afluent al Dunării. Fără vreo importanţă acum, dar foarte exploatat în trecut, aici fiind mai multe mori de apă. Acestea fiind proprietăţi comune ale mai multor familii care îşi aveau stabilite zilele când puteau măcina, şi cât puteau măcina. Acestea erau aşa zisele mori cu ciutură, care funcţionau cu apă puţină. Acum nu mai există niciuna, fiindcă mulţi localnici au mori care funcţionează cu energie electrică. Frumuseţea drumului este că pe partea stângă a fluviului sunt munţii cu pereţi abrupţi, pe sub care drumul se strecoară, iar în partea dreaptă ne însoţeşte Dunărea şi putem vedea malul sârbesc. Se poate vedea clar cetatea Golubăţului, cetate legendară, pe sub care sârbii au săpat un frumos tunel, pe unde trece drumul care de asemeni urmează cursul marelui fluviu. Un obiectiv turistic de interes pe malul românesc, este peştera Gaura cu Muscă, plină cu lilieci, dar care se spune ar fi şi cuibul muştei golumbace. La marginea drumului sub gura peşterii exista un izvor limpede cu apă potabilă, prilej de oprire pentru mulţi călători, de odihnă şi chiar vizitare a peşterii. Malul Dunării este populat de numeroşi pescari sportivi-amatori, care îşi etalează cele mai diverse unelte de pescuit, cazându-se temporar în corturi sau rulote tractate de autoturismele proprii.

Drumul pe care mergem acum a fost trasat cu peste două mii de ani în urmă. Pe aici au trecut de a lungul secolelor numeroase oştiri ştiute şi neştiute de istorie. Este posibil ca acest drum să fi avut şi variante pe crestele munţilor din apropierea Dunării, dovada fiind multele tezaure monetare descoperite prin locurile plasate pe

235


înălţimi. Ca semn a trecerii pe aici romanii au lăsat celebra TABULA TRAIANI care se află pe malul sârbesc chiar în Cazanele Mici. Mai aproape de zilele noastre împăratul Franz Iosif (1848-1916) a refăcut drumul şi constructorii au plasat o tablă asemănătoare la 1885 mai jos de localitatea Coronini prin care se consfinţeşte această construcţie. Localnicii îi spun acestui loc; LA ICOANĂ! Dar noi călătorim în anul 2009 şi rulăm pe un drum asfaltat şi pe anumite porţiuni foarte bine semnalizat rutier, încât rămân chiar mirat! Apropiindu-ne de un alt afluent al Dunării, vedem o deschidere mai largă a văii Alibegului, fostă vatră a satului vechi, sau bătrân cum îi spun localnicii, foarte bine descris de învăţătorul Alexandru MOISI în Monografia Clisurii tipărită în anul 1934 la Oraviţa. Alibeg se presupune a fi dat de numele fiului sultanului Mehmed! Asa o fi? Astăzi la Alibeg e pustiu, doar în zilele frumoase aici se campează multe autoturisme şi se încing grătarele în weekend.

INSTALAREA LA HOTEL HERCULES

Ajungem în Băile Herculane aproape de ora 10. Căutăm vechile adrese căci nu mai ştiam cum merg lucrurile. Până la urmă aflăm că trebuie să mergem la hotelul Hercules care se află în chiar centrul staţiunii. La agenţie ni se spune că trebuia să venim cu o zi în urmă, dar ofiţerul de tură doamna Ana VIDRARU ne-a primit cu amabilitate. Recepţionerul de serviciu ne înmânează o cheie la camera 212 unde găsim ceva mai mult decât o situaţie deplorabilă. O cameră plină de igrasie cu pereţii coşcoviţi, iar aerul era irespirabil. Soţia mea a ieşit cu intenţia să ne întoarcem acasă. La recepţie, după discuţii aprinse ni s-a recomandat să alegem singuri o cameră, oferindu-ne chei de la mai multe camere la etajul I de data asta! Să nu credeţi cumva că hotelul era aglomerat, doar că în specificul stil românesc ni s-a oferit ce era mai rău. Motivul? Poate îl ghiceşte cititorul! Fiul nostru a luat cheile oferite şi a mers să viziteze camerele. În scurt timp s-a întors şi ne-a dus la camera 107

236


unde aveam să ne petrecem sejurul nostru de 12 zile. Imediat a venit şi o cameristă, de fapt singura pe etaj, aducându-ne lenjerie curată şi tot ce aparţinea de dumneaei. Ne-am luat fişele de tratament prezentându-ne la cabinetul medical al hotelului. Aveam timp să ne facem debutul cu procedurile standard. La cabinetul medical am fost întâmpinaţi cu multă grijă de medicul primar Maria SILVOŞEANU, care ne-a consultat cu atenţie indicându-ne şi prescriindu-ne procedurile specifice bolilor noastre. În cabinet se afla şi soţul doamnei Maria SILVOŞEANU, medicul primar Viorel SILVOŞEANU. Vreau să precizez că ambii medici au doctoratul în ştiinţe medicale, astfel că ne-am bucurat de un consult de înalt nivel. Cel mai controversat subiect a fost piciorul meu bolnav, respectiv glezna piciorului drept, unde am o artroză severă de câţiva ani buni. După recomandările de tratament acordate mie, a intrat soţia mea la rând cu multiple probleme ale reumatismului acumulate în timp. La ieşirea din cabinetul medical am coborât la parterul hotelului unde se aflau cabinetele de terapeutică balneară. Am fost şi la baia cu apă termală pentru a face cunoştinţă cu ceea ce aveam de urmat în viitoarele zile. Camera 107 este poziţionată foarte favorabil, cumva cu faţa către sud, căci soarele binevoitor al toamnei a fost mereu cu noi.

Problemele noastre se rezumau doar la servirea mesei, căci noi aveam tichetele de masă la restaurantul Roman, care este mult mai departe decât hotelul Hercules, şi cum eu şi soţia mea aveam probleme cu mersul pe jos, nu puteam ajunge acolo. Am rezolvat problema servind masa la vila Belvedere, care se afla la mică distanţă de hotelul Hercules. Cu toate că această vilă aparţine tot societăţii SC Hercules, nu erau acceptate tichetele emise de aceeaşi societate. Dar cum bătrânii mănâncă puţin, şi noi ne-am mulţumit cu puţin. Masa la respectiva vilă, era de bună calitate şi putea să cuprindă toate gusturile, chiar şi mai pretenţioase decât ale noastre! Personalul foarte atent şi serviabil cu puţinii clienţi. Odihnitor la hotel era veşnicul clipocit al râului Cerna, care trece chiar pe sub ferestrele hotelului Hercules, un hotel bine plasat, într-un cadru

237


strategic şi natural foarte atractiv. Nu am înţeles personal, şi nici turiştii cu care m-am întâlnit, cum astfel de construcţii sunt lăsate să nu producă nimic, mai bine zis să producă pierderi. Cum este posibil aşa ceva? Holul hotelului pustiu, iar la personalul deservent nu am văzut acele însemne că ar face parte din vreo structură, adică să poarte acele banale ecusoane! Nişte civili care par că se plimbă prin hotel fără nici o treabă! Nu mi se pare normal asta!

PLIMBĂRI PRIN BĂILE HERCULANE

Chiar mergând în bastoane nu am vrut să ratez ocazia de revedea oraşul Băile Herculane, chiar şi limitat. Astfel că în fiecare zi când forţele fizice îmi permiteau plecam într-o zonă apropiată hotelului Hercules unde eram cazat. Astfel am putut revedea vechile clădiri ale staţiunii milenare rămase într-o delăsare totală a celor care ar trebui să le pună valoarea în lumină, pentru ca cei care vizitează oraşul staţiune să aibă ce vedea. Vederile cu staţiunea sunt foarte frumoase, dar când priveşti clădirea reală îţi vine să plângi nu alta! M-a surprins sa văd aceeaşi pereţi decojiţi de var la clădirea ce adăposteşte aşa zisul cazinou şi casa de cultură a oraşului care prin 20 septembrie 2009 mai avea agăţată de frontispiciul său un mare banner ce anunţa că au fost zilele oraşului în 9-10 septembrie. Dar cel mai mare dezastru arhitectonic din oraşul Băile Herculane este fostul Hotel Decebal. Clădirea se află în chiar centrul staţiunii şi toţi turiştii văd ruinele acestei clădiri. O atitudine ostilă şi neospitalieră am observat la unii vânzători. În piaţa Hercules acolo unde se întorc autobuzele transportului local, m-am oprit să cumpăr ceva. Am aşteptat câteva minute bune când şi a făcut apariţia o tânără care m-a întrebat pe un ton neprietenos; CE VREI? Sunt o persoană în vârstă şi m-a surprins acest ton! Dar trebuia să cumpăr de acolo căci mă deplasez greu. La un alt minimarket cam aceeaşi atitudine. Oare de ce se întâmplă asta tocmai în această perioadă de criză? Chioşcul de vânzarea ziarelor avea program doar până la ora 10 dimineaţa. O atitudine pozitivă am întâlnit la oficiul poştal oficianta de serviciu

238


m-a întâmpinat la intrare cu un salut binevoitor arătându-mi standul cu vederi din staţiune care urmau să le trimit cunoştinţelor noastre. M-a surprins o ilustrata pe care scria mare; SALUTĂRI DE LA BĂILE HERCULANE! Cine o fi acest Băile Herculane nu am înţeles? Ceva ce m-a surprins din cotidianul oraşului a fost imaginea unui cerşetor pe care l-am întâlnit în mai multe locuri din oraş. Era în centrul oraşului la staţia de autobuz, numărându-şi agoniseala pe la ora 11 dimineaţa, cam după estimările mele cam peste 10 milioane vechi! Cum nu credeţi? Vă puteţi convinge la faţa locului. La ora când mergeam la masă în faţa vilei Belvedere era servit de un călugăr cu aceeaşi mâncare cu care eram serviţi noi la vilă!

Oraşul staţiune Băile Herculane este străbătut de apele râului Cerna. Râu domol pe timp secetos dar învolburat atunci când timpul este ploios.

Podurile peste râul Cerna sunt lăsate şi ele să se autodistrugă, căci asfaltul ce ar trebui să le acopere e plin de gropi, grilajele din fontă turnată se pare sunt cu vopseaua coşcovită, iar capetele de pod care aveau vreodată nişte statuete acum au numai soclurile goale unde le mai au şi aceste suporturi. Podurile sunt vopsite în aceeaşi culoare cu toate că unul din aval este denumit Podul Roşu.

SCRISOARE CĂTRE ZEUL HERCULES

Dragule Zeu Hercules, Legendarule!Îţi scriu această scrisoare cu mare durere în suflet după tot

ce am văzut în staţiunea care îţi portă numele tău legendar; HERCULANUS.

Am fost în zilele lui septembrie 2009 în oraşul staţiune, se zice, Băile Herculane!

239


Am văzut peste tot poze cu tine Mărite Zeu Hercules. Ţi-am văzut statuia impunătoare din piaţa ce îţi poartă numele. Privirea ta dură m-a impresionat. Am mai trecut şi altădată pe acolo, dar acum am vrut să mă uit în ochii tăi. Zeule cât de puternic ai fost şi ce ai ajuns acum! Toţi te vând, scump să ştii! Fiindcă pe tot ce îţi apare chipul tău costă mult mai mult decât pe un lucru obişnuit, căci tu Mărite Zeu Hercules nu eşti un oarecare, nu-i aşa? Dacă cei care conduc oraşul Băile Herculane ar pune o taxă pe ,,brandul” tău, cred că ar scoate bani să repare ce s-a distrus în acest oraş! Dar nu se ia nici o taxă pentru chipul tău, dar de vândut se vinde! Un hotel îţi poartă numele: Hercules! Păcat că este folosit de tot mai puţini oameni! De ce? Păi costa scump, chiar dacă are două stele! Comuniştii nu au avut de lucru şi au mai construit şi alte hoteluri cu nume de zeiţe de data asta; Afrodita, Diana, Minerva şi mai ziceau că sunt atei! Pe atunci acestea toate erau pline, căci mai veneau şi turişti din afara României, dar acum nu mai vin nici din interiorul ţării. Cum de ce? De unde să scoată românaşul de rând din buzunarul său gol cei câteva sute de lei să stea la hotel, să mai plătească ceva proceduri? De baie nu pomenesc, fiindcă i-am văzut pe foarte mulţi cum se bălăcesc prin izvoarele termale acum cât mai este cald! De ce nu la băile din hoteluri? Dar acestea nu mai funcţionează! Există ceva vile care îşi permit să cumpere apa termală. Da, o cumpără fiindcă şi asta costă bani! Dragule Zeu Hercules mă rog marelui tău tată, atotputernicul ZEUS, să îţi redea viaţa veşnică pe care ai refuzat-o, şi să te readucă la Băile Herculane. Mă gândesc la isteţimea ta de a învinge obstacolele şi greutăţile, astfel poate vei reuşi să redai staţiunii pe care romanii au venerat-o ca şi pe tine, Mărite Zeu Hercules. M-am uitat la chipul regelui Decebal de pe firma spartă a hotelului ce îi poartă numele, şi care este o ruină cu firmă, cum de nu se răsuceşte în mormânt? Ştiu, îmi vei spune că Decebal nu mai are cap! Dar te întreb Mărite Zeu Hercules; Cei care conduc staţiunea Băile Herculane şi România de azi; AU CAP?

240


Am să-ţi mai scriu Mărite Zeu Hercules, poate vreo divinitate îmi va auzi rugile!

S.C. BĂLEANU SERVCOM S.R.L MOLDOVA NOUĂ Director General Eugen BĂLEANU

Strada Francesco GRISELINI, bloc 43, scara 2, ap.1, cod poştal 325550, Telefon 0355081081; Fax 0355081082 UNIC DISTRIBUITOR DE PROGRAME DE TELEVIZIUNE PRIN CABLU IN ZONĂ: Moldova Nouă, Sasca, Oraviţa, Comorâşte, Doclin, Bocşa-Sate, Măureni

Societatea asigură:- distribuirea a 50 programe de televiziune prin reţele şi

instalaţii performante de cablu, din care 30 programe ale posturilor româneşti de televiziune.

- servicii internet;- execuţia lucrărilor de construcţii reţele şi instalaţii de

telecomnunicaţii;- emisiuni de radio locale prin postul ,,STUDIO B'';- emisiuni de publicitate, prin postul de radio şi staţiile

de distribuţie TV Moldova Nouă şi Oraviţa;- dedicaţii muzicale;

Vrei să ai acces permanent la diverse surse de informare şi nu numai? Apelează la serviciile S. C. BĂLEANU SERVCOM S.R.L. MOLDOVA NOUĂ

Apariţia acestui volum nu ar fi fost posibilă

241


si fără ajutorul financiar al S.C. BĂLEANU S.R.L MOLDOVA NOUĂ Sincere mulţumiri.

Cuprinsul volumului ARMONII MAJORE

1. Introducere 2. Ciclul ARMONII MAJORE versuri 3. Ciclul AMINITIRI MINIERE proza 4. Ciclul MEMORII ACCESIBILE proza 5. Povesti de la TUCHILATA proza 6. Mihai LEONTE DESPRE COLEGII NETIŞTI 7. Mihai LEONTE despre volumele antologice 8. PRIETENII LUI Mihai LEONTE 9. Cititorii Net-işti despre Mihai LEONTE 10. Reportajele mele

242

biblioteca.citatepedia.robiblioteca.citatepedia.ro/Mihai_Leonte/biblioteca... · Web viewMihai...

Documents

Transcript of biblioteca.citatepedia.robiblioteca.citatepedia.ro/Mihai_Leonte/biblioteca... · Web viewMihai...