VR 3-4 2011 - viataromaneasca.eu · păstra spiritul drept, neinfluențat de accidentele istoriei....

editorial

NICOLAE PRELIPCEANU

POEZIa. MOD DE întrEbuInțarE

De când cu versul lui Hölderlin, multă lume se întreabă „la ce bun poe-zia în vremuri”, grele, de restriște etc., cuvinte pe care le găseștefiecare, așa cum a găsit și ana blandiana în conferința sa de la bCu,

din ziua de 9 martie a.c. Poeta s-a întrebat la ce bun poezia în vremuri de restrișteși și-a/ne-a răspuns că poezia e, totuși, necesară în asemenea vremuri, pentru a nepăstra spiritul drept, neinfluențat de accidentele istoriei. Sigur, ilustra conferențiarăa spus-o cu alte cuvinte, iar dl profesor Sorin alexandrescu, inițiatorul seriei deconferințe puse sub un generic optimist, „Cultura bate criza”, a continuat, în felulsău, demonstrația, neuitând „modelul ana blandiana”. In plus, ana blandiana amai accentuat despre rezistența prin cultură că e necesară și azi.

în jurul Parisului, în zilele de 2 și 3 martie, au avut loc trei lecturi ale unor poețiromâni, Ioan Es Pop, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, roxana Sicoe-tirea și subsem-natul, în organizarea unei instituții foarte răspândite în spațiul francofon, LaMaison de la Poésie, de data asta cea din Guyancourt - Saint-Quentin-en-Yvelines.trei episoade dintr-o bienală a poeziei, cu tema Poètes du monde, patronată dedirectorul Casei poeziei de la Guyancourt, dl Jacques Fournier. Lecturi la Muzeulde la Port-royal, unde mai stăruie urme ale abației de altădată lângă frumoasaclădire a muzeului, care păstrează memoria lui Pascal. Cu noi, Christian roux,romancier, de data asta interpret la pian și saxofon. Și public puțin, normal, lacapătul lumii și la câteva ore după căderea nopții. a doua zi la prânz, iată-ne maiîn mijlocul lumii, în auditorium de la bibliothèque universitaire de l’université deVersailles Saint-Quentin-en-Yvelines Guyancourt. Public ceva mai numeros,studenți ai dnei roxana bauduin (pe numele de poetă româncă roxana Sicoe-tilea), co-organizatoare, împreună cu ICr Paris, a evenimentului (ca să mă exprimîn spiritul vremii), mulți mai dinspre est, care au ascultat placizi cele debitate denoi și vă asigur că nu erau texte de aruncat la coșul de gunoi, mă refer, firește, lacele citite de colegii mei. Dl Jacques Fournier, neobosit, a îndeplinit și de data astafuncția publicului interesat, care întreabă, noi i-am răspuns cam ca la Muséenational de Port-royal des Champs Magny-les-Hameaux, despre relația culturiiromâne cu cea franceză, rostul poeziei și interesul față de ea.

risc să par un defetist, dar nu-mi pot reprima impresia că pe măsură ce poezia

este mai puțin prezentă în conștiința oamenilor, ea se bucură de celebrări tot maiinsistente din partea profesioniștilor și a celor, puțini, care nu acceptă să o uite.Semănăm tot mai mult, citind din poezia noastră sau a altora, cu acei oameni-cartedin teribilul roman al lui ray bradbury, numai că nu am ajuns încă în faza izolăriitotale, deși nici departe nu suntem. Sau cu primii creștini (ar mai fi, deci, osperanță?). Și știți care e tristețea în această lume? aceea că mai toate SF-urilemarilor autori se dovedesc în cele din urmă a nu fi decât prevestiri, vezi Fahrenheit451, vezi Minunata lume nouă a lui Huxley, vezi, încă înaintea lor, romanele luiJules Verne…

a treia lectură din seria franceză pe care am început să o relatez s-a desfășuratchiar la Paris, într-o sală a primăriei arondismentului doi, în preajma bursei (!).tiens, tiens! Près de la bourse! Cu vreo oră înainte, în holul primăriei se deschiseseo expoziție de fotografii, cu șampanie la sfârșit, unde lumea se înghesuia.Fotografiile le plăceau, ele evocau ba una ba alta. Când să urce, însă, la etaj, undeera sala destinată poeziei, lumea s-a rărit substanțial, au rămas numai cei interesați,poate altfel, unii români, vreo trei-patru, alții francezi. M-aș fi întristat dacă n-aș fiștiut de mult pe ce lume trăiesc și că astfel se îndeplinește un ritual la care aderătot mai puțini, dar care este ținut în viață tocmai de aceea.

Câteva zile după asta, pe prima pagină a lui Le Figaro, o relatare a deschiderii“Primăverii poeților”, în stația subterană auber, cu actori de prima mână. Ministrulprezent, nu cel al culturii, ci o doamnă care patronează ministerul de l’Outre Mer,Marie-Luce Penchard, a citat, spre deliciul reporteriței, care știa, spre deosebire decei de la noi, că nu e cazul, Zazie dans le metro, în sprijinul poeziei, declarând căaceasta apropie oamenii. treizeci de actori, care stăteau cuminți în public, auridicat tot atâtea umbrele albe și au citit câte un poem. Doi actori, spune reporterița,au masacrat Le bateau ivre al lui rimbaud. „Ce se întâmplă aici?” ar fi întrebat untrecător tânăr, iar altul, cu urechile înfundate de instalații ultramoderne, ar fi trecutnepăsător. Dacă-mi pare rău pentru ceva este că nu am fost acolo, neștiind dinainte,doar aveam timp, că aș putea s-o văd/aud pe Juliette binoche, această actriță minu-nată, recitând, spune reporterița de la Le Figaro, inspirată, un text de un poet arabdin secolul al XIII-lea. relatarea se încheie scurt, cu vorbele unui domn în vârstă,care crede că e interesant, dar nu trebuie să rămâi prea mult la așa ceva.

bănuiesc cum ar fi fost dacă scenele acestea s-ar fi petrecut în vreuna dintrepuținele stații ale metroului din bucurești, unde, de altfel, teatrul Masca a datmulte spectacole, stranii pentru pasagerii întâmplători. Diferențele ar fi fostminime. Poate puțină violență în plus, din partea unor golani mai determinați decâtcei din stația pariziană, vecină, totuși, cu Opera Garnier, deci cam în centrul bur-ghez. (nu numai de aceea mă simt acasă la Paris.) Speranța care rămâne e în ceivreo sută de gură cască din stația de lângă operă și în alții ca ei.

Dar poate că nu poezia e de vină de ce i se întâmplă, ci noi, cei care nu-i găsimmodul de întrebuințare, altul decât cel de până acum.

VIAÞA ROMÂNEASCÃ2

aniversări

ION POP

un POEt, un CrItIC, un PrIEtEn

Surpriză: Gheorghe Grigurcu împlineşte 75 de ani! S-ar zice că sunt mulţi,că e o vârstă a „senectuţii”, „a treia”, dar pentru mine poetul, criticul,prietenul de demult au rămas cam aceiaşi, într-un raport de constantă

fidelitate faţă de sine în primul rând, care califică un caracter şi o tărie de spirit nutocmai comune. Vreau să spun că n-am simţit oscilaţii însemnate în modul lui de afi, omeneşte, şi în cel de a scrie, că l-am simţit mereu egal cu sine în consistenţaideilor, în profunzimea descifrării scrisului altora, în propriul stil. Şi mi-a rămasaproape, prin ani, aplecându-se cu înţelegere şi generozitate şi asupra unor paginide ale mele.

Când l-am cunoscut, adică pe vremea când eu purtam chipiu de licean în aniistudenţiei sale clujene, mi s-a impus deja prin opţiunile sale poetice în primul rând,căci am descoperit, şi mai ales mi-a descoperit, un număr de poeţi pe care am avuttimp apoi să-i „verific” ca făcând parte din raftul esenţial al literaturii române şieuropene – de la arghezi şi blaga, la Voiculescu ori adrian Maniu, arătaţi şi împru-mutaţi mie în eleganta colecţie de la Fundaţiile regale, ori la Esenin şi alţi autoripe care îi frecventa. Ştiam că se afla şi în cercul de admiratori tineri din jurul auto-rului Marii treceri, şi nu era puţin lucru pentru un june aflat abia la începutul uce-niciei literare. tot prin el am aflat de o întâlnire de la Filologie cu Ion agârbiceanu,la care am participat topit de emoţie... am văzut la el prima oară şi un volum dea.E. baconsky, încă redactor şef al revistei Steaua, cred că era Cântece de zi şinoapte, adică unul din epoca scrisului său conformist, – mi-a arătat atunci şi o dedi-caţie scrisă cam „de sus”, ce va fi lăsat urme în sensibilitatea dedicatarului, căcipeste ani nu s-a mai putut apropia cu seninătate de poezia lui. în ce mă priveşte,am aflat în felul acesta despre revista clujeană de mare prestigiu în acel moment,unde am putut citi mereu pagini revelatoare, sub semnături precum cele ale luiarghezi, blaga, bacovia, Călinescu, adrian Maniu, Vianu, unde scria şi tânărul cri-tic, devenit prieten mai mare. Publicaţie în care am debutat şi eu, stângaci încă lacei optsprezece ani ai mei încă neîmpliniţi, în mai 1959... Era prezent acolo, custate mai vechi, şi tânărul Gheorghe Grigurcu.

I-am urmărit aşadar, de la început, şi pe critic şi pe poet, cu cel mai mare inte-res. am admirat întotdeauna în glosele sale critice dedicate cu precădere tot poe-

ziei şi criticii – lucru ce-mi pare foarte firesc, de vreme ce, scriind, la rândul meu,şi una şi alta, urmez cam aceleaşi căi paralele. Mai ataşat, totuşi, fenomenului poe-tic şi critic curent, confratele meu mai mare a simţit mai puţin tentaţia, cumva „aca-demică”, a studiului monografic, exersându-se în spaţiul cu mult mai liber al foile-tonului, iar aici nu cred să aibă mulţi concurenţi redutabili, poate pe nicolaeManolescu ori Eugen Simion. Producţia lui în acest „teritoriu critic” – cum suna şio carte a sa de pe la începuturi – este imensă, cred că mai niciunul dintre titlurilepoetice ce meritau un popas reflexiv n-a rămas necomentat. Cu generozitate, cu harexpresiv, cu o plastică a formulărilor nu o dată memorabilă. Mi-a plăcut şi îmiplace la criticul de poezie empatia lui faţă de text, înclinaţia spre o identificarecumpănită cu pagina scrisă. De aici, un impresionism superior, cu decantări punc-tuale de mare fineţe, ca tot atâtea popasuri după ce efortul convocării citatelor defi-nitorii a atins pragul zisului „salt calitativ”. Căci cititorului pasionat de obiectulsău îi place să întârzie în texte, multiplicând mostrele aduse în sprijinul concluzii-lor şi judecăţilor de etapă sau de final al lecturii. E, aici, şi voluptatea poetului careeste el însuşi, de a se întâlni şi reîntâlni cu versurile altora, de a le întoarce pe toatefeţele şi cântări... imponderabilele. Exemplul călinescian a mobilizat în maremăsură acest fel de a scrie, cu ştiuta „tehnică a citatului” şi cu transformarea, într-un anume sens al „criticii creatoare”, a discursului comentator într-un concurent altextului comentat. nu prin redundanţă şi pastişă stilistică, ci dimpotrivă, prin capa-citatea de a asigura o culoare proprie a frazei interpretante, care face ca textul dinecou să poată fi citit adesea şi „în sine”, pentru frumuseţea limbajului şi a structu-rării ideilor. Căci, dincolo de „structurile probabile” intuite în scrisul altora, citito-rul specializat al poeziei îşi traduce mereu intuiţiile şi judecăţile în formulări inspi-rate, adesea memorabile.

nu ne întâlnim, desigur, şi e firesc să fie aşa, în toate judecăţile asupra unorautori. Eu, unul, mă încăpăţânez să cred că un a. E. baconsky nu merită tratamen-tul minimalizant la care e supus de critic, după cum nu sunt tentat să accept că des-pre un Marin Sorescu e de vorbit chiar cu atâtea rezerve; iar nichita Stănescu îmipare a fi, oricâte slăbiciuni ori frivolităţi i s-ar găsi, un mare poet, cel mai mare, defapt, din a doua jumătate a secolului XX românesc. Dar asemenea puncte de vede-re ţin de un gust anume, foarte personal, şi se încheagă la intersecţii complexe decircumstanţe şi stări de spirit. Le condiţionează într-un fel şi o exigenţă privindetica, nu doar a scrisului ci şi a autorului, exprimată mereu maximalist şi neconce-siv, până la punctul în care păcatele făcute publice al omului, ca impietând asupracalităţii estetice a operei, riscă să afecteze, uneori, şi judecata, detaşată în princi-piu, asupra ei. însă Gheorghe Grigurcu e o fire pasională, care pune multe energiisufleteşti în cercetările sale şi ia paralel probe din solul producător şi din recoltelede la suprafaţă. unele dintre intervenţiile sale publice, scrise mereu cu nerv pole-mic şi cu expresive aţâţări verbale, au putut trezi reacţii de adversitate, părândexcesive în intransigenţa lor morală: s-au adunat prea multe ambiguităţi şi compro-misuri ale breslei scriitoriceşti sub dictatura comunistă, pentru ca ele să treacă,


totuşi, neînregistrate şi neamendate, fie şi cu întârzierile şi cu blocajele puse încalea dezvăluirii lor de moştenitorii sistemului.

Prezenţa foarte vie, decenii de-a rândul, a cronicarului literar şi a eseistului,remarcabilă şi remarcată, întărită şi de implicările polemice ale orei, aproape ubi-cuă, pe de altă parte, – căci avem de-a face cu un autor de o spectaculoasă produc-tivitate – a împins-o într-o anume penumbră pe cea a poetului. E o foarte marenedreptate, încă nereparată, cred, fiindcă Gheorghe Grigurcu – trebuie spus cutoată vocea – este unul dintre poeţii de prim plan din spaţiul românesc actual. nusunt o afirmaţie şi o apreciere de conjunctură, cred că ştiu ce spun, fiind unul din-tre cititorii atenţi şi consecvenţi în timp ai versurilor sale. Poetul are o operă con-sistentă şi de o evidentă originalitate, în care lirismul real apare mereu decantat, fil-trat de straturi purificatoare ale expresiei. titlul volumului său de debut din 1968,care e şi al unei mari antologii a operei, de maturitate, este Un trandafir învaţămatematica – şi el spune mult despre natura acestei poezii supusă rigorilor intelec-tuale, unei discipline a reflecţiei ce supraveghează dispoziţia afectivă, dar e depar-te de o înăbuşi. un subiect retras în micile citadele de cuvinte contemplă cu un soide detaşare surdinizat-elegiacă o lume despre care ştie că nu va putea fi decât pro-centual şi a sa, un univers de singurătăţi şi de retrageri protectoare. Complexa şirafinata artă combinatorie (căci Grigurcu este unul dintre cei mai exersaţi „opera-tori ai limbajului” din poezia noastră contemporană) apare ca un soi de compensa-ţie, permiţând bucurii ale întâlnirilor insolite dintre cuvânt şi obiecte, o solidarita-te, fie şi precară, dintre scris şi trăit. E şi aici ceva din valéryana „sărbătoare a inte-lectului”, din jocul „reglat” al textului, e şi o cotă de manierism, în sensul tipolo-gic al cuvântului, care face ca fraza să fie supusă unor caligrafieri cu peniţă subţi-re, în ecuaţii insolite, uimitoare, nestrăine nici de hazardul, controlat totuşi aici, alsuprarealiştilor. Gândul şi starea lirică aproximate/deviate prin cuvânt fac ca plă-cerea lecturii să se distribuie astfel între emoţia intelectualizată, înviorată de suge-stia unor tandre contacte cu lumea senzaţiei, cu obiecte şi făpturi menţinute învibraţie şi palpit sagvin, şi cea a privirii de spectator la performanţa asociativă, lameandrele şi modulaţiile barochizante ale sintaxei, ale unei gramatici a poezieiaduse în stare de graţie expresivă. am mai citat cândva o Ars poetica ce spune foar-te mult despre această vecinătate cumva oximoronică de stări şi scrisuri: „nimic lavoia întâmplării, totul construit / cu o rigoare care strigă sălbatică, / cu o dezordi-ne care tace / resignată, civilizată”... „amarul târg” în care poetul trăieşte de anibuni, ca şi răsfrângerile unei lumi mai largi, mai curând cenuşiu-bacoviene decâtpromiţătoare de exultanţe vitale, şi-a lăsat tot mai profund amprenta asupra acestuidiscurs, în care frustrările fundamentale ale unei existenţe silite să se consume întensiunile şi reveriile propriei solitudini găseau, ceva mai devreme, paliative, pre-care compensaţii. însă Gheorghe Grigurcu-poetul îşi continuă, încrezător, în fond,în steaua lui de veghe, drumul de-acum cu făgaşe adânci şi lesne de identificat cafiind ale sale. trebuie să vină şi ziua unei mai generoase şi mai apăsat exprimaterecunoaşteri.

ANIVERSăRI 5

interviu

GHEORGHE GRIGURCU:

„LăuntrIC, nu Intru în tIParuL VîrStEI MELE aCtuaLE”

Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, în dorinţa de a realiza acest interviuaniversar cu dumneavoastră, am încercat să-mi reîmprospătez cât de câtmemoria, răscolind mai cu seamă excelenta carte de convorbiri pe care

v-a consacrat-o recent Dora Pavel: O provocare adresată destinului. Cartea, deaproape 250 de pagini, este – trebuie să recunosc – un seducător vademecum,documentar autobiografic al devenirii dumneavoastră interioare şi nu numai,ingenios montat din cadre scripturale care mai de care mai pregnant-memorabile,închipuind pe parcurs, din întrebare în întrebare, portretul unei mari conştiinţe ascrisului, complet articulat, surprins în mişcare, parcă întreg, fără rest. Sensul dis-cursului, „regizat” de Dora Pavel şi „jucat” de protagonist cu nedisimulatăvoluptate a spectacolului de „gîndiri şi de imagini”, pare – dacă am observat bine– marcat ascensional, ca să nu spun vorba mare, apoteotic: secvenţele finale son-dează la minuţie raportul cu divinitatea sau, prin simpatie ori ricoşeu, problema-tica geniului. N-are rost să insist, colegul meu Ion Zubaşcu a scris un comentariuaplicat la respectiva carte. Fapt e că după „epuizanta” Dora Pavel, îmi va fi greusă vă adresez o întrebare cu adevărat „nouă”. Consimţind la această fatalitate, vărog să acceptaţi, pentru început, cuminţenia unei întrebări, iată, inevitabile: ce maifaceţi, cum vă simţiţi la 75 de ani, domnule Grigurcu?

aş minţi, stimate domnule Marian Drăghici, dacă v-aş răspunde că mă simtstrălucit, aş jigni Providenţa dacă m-aş plînge excesiv. Lăsînd la o parte faptul căîndrăznesc a mă socoti, atît cît aş putea fi „reprezentativ” pe eşichierul literelor, înprimul rînd poet, îmi amintesc de-o remarcă a lui nicolae Manolescu, care spunea,mi se pare că la aniversarea lui Matei Călinescu, că puţini critici români au atinsvîrsta de 75 de ani. aşadar, să fiu mulţumit pentru moment de împrejurarea că potciti şi scrie, că pot face preumblări zilnice cu cîinii mei. Vă mărturisesc pe deasu-pra că, lăuntric, nu intru în tiparul vîrstei în chestiune. Mă uit în oglindă şi mi separe că sunt grimat în vederea unui spectacol, ceea ce mă amuză. în fiinţa mea, tră-iesc concomitent şi adesea se frămîntă, căutînd o ieşire în afară, copilul, adolescen-tul, tînărul care am fost odinioară, cărora le datorez actuala mea configuraţie mora-lă. nemaiînregistrîndu-se ca atare în catalogul obiectiv al existenţei, numitele ipos-taze au devenit ficţiuni tutelare, ocrotitoare în pofida ordinii cronologice. au pres-

tigiul, aura iradiantă a unor eroi romaneşti, cu specificarea că se cuprind într-unroman pe care îl pot citi doar eu. în ultimii ani, în tot mai puţinele ceasuri „libere”pe care le mai am, de regulă cele insomniace, mă asaltează amintirile, acoperindu-mi întreg ecranul minţii. încerc să fac o deosebire între memorie şi amintire. Pecînd memoria e un act administrativ, dacă vreţi un inventar sau un proces-verbal,amintirea e o ficţiune, o metaforă a trecutului. Implicînd selecţia, stilizarea, trans-figurarea, e asemănătoare unui fapt estetic. Memoria ţine de contingent, amintireade absolut. Mă pomenesc captivul amintirilor, ca şi cum ele ar încerca să mă încre-dinţeze că dispun de-o continuitate a eului, de-o organicitate imună la ravagiiletimpului, simplă convenţie acesta, rezultat al laturii fizice a fiinţării noastre. Suntgardat de propriile-mi figuri succesive, pe un drum care nu peste foarte multăvreme va avea neîndoielnic un capăt. Oare neantul ce mi se va deschide în faţă îmiva cere acest chip multiplu şi totodată unitar cu care încerc, iată, a supravieţui?adică ultima rezistenţă, ultimul resort al identităţii! Ori, Doamne, e un locaş altuturor posibilităţilor, un miraculos depozit de virtualităţi, ca-n Mallarmé sau învechea gîndire chineză? Cum se zice: vom trăi şi vom vedea…

À propos de „captivul amintirilor”... S-au petrecut în astă iarnă exact 105 anide cînd, la Iaşi, G. Ibrăileanu îşi lăsa în antreul camerei de lucru a lui C. Sterebăţul de cireş noduros cu care se ferea de cîini şi de lunecuş şi năvălea peste prie-tenul său mai înstărit, spre a-l îndemna, a cîta oară, cu stăruinţa febrilă a unuimistic răsăritean, ba să se lase ales primar al urbei bahluiene, ba să facă o revis-tă de cultură. Cum ştim, C. Stere primar de Iaşi nu s-a ales, Àpublicaţie, în martie1906, a fondat, sub denumirea Viaţa românească. Banii, logistica, or fi venit dins-pre C. Stere, dar prestigiul excepţional, dăinuitor pînă astăzi, revista şi l-a tras dela truditul Critic...

Se ştie prea bine că v-aţi format la Cluj, în raza lui Lucian Blaga, a revisteiSteaua, în paginile căreia aţi şi debutat. Momentul este evocat cu căldură de pro-fesorul Ion Pop în articolul alăturat. Vă amintiţi cum era Viaţa românească şi înce împrejurări aţi descoperit-o, la începuturile dumneavoastră literare?

Să recunosc mai întîi că Viaţa Românească din anii ’50, ori de la începutul ani-lor ’60, nu m-a prea interesat. Cîteva numere ale revistei ce mi-au căzut în mînăerau, în pofida înfăţişării lor „serioase” de carte, anoste, înţesate de rumeguşul lozin-card al epocii. în schimb, ca student la universitatea din Cluj, am avut prilejul de-aciti o serie de numere ale Vieţii Româneşti interbelice. am urmărit în ele mai cuseamă polemicile lui G. Ibrăileanu, care, deşi oponent al lui E. Lovinescu şi al cena-clului său, mi-a cîştigat simpatia pentru vibraţia scriiturii denotînd o bună conştiin-ţă, o dăruire dincolo de jocul, şi acesta suficient de ingenios, al argumentelor de pepoziţia adesea contrară „autonomiei esteticului”. Simpatie ce a devenit admiraţie,după ce am cunoscut Privind viaţa şi Adela. Ibrăileanu a murit chiar în anul naşte-rii mele, ca şi C. Stere, care, după cum am auzit în familie, ar fi fost rudă prin alian-

INtERVIu 7

ţă cu o mătuşă a mea. în anul de pomină pentru mine, 1954, cînd m-am înscris laŞcoala de literatură, de unde m-am văzut izgonit peste numai un trimestru ca „ele-ment duşmănos”, am încercat enorma bucurie de a-i asculta conferenţiind pe G.Călinescu despre Cehov, sub cupola academiei, şi pe M. ralea despre anatoleFrance, în sala fostei Fundaţii Carol I. în ochii adolescentului venit de la capătulţării, cei doi se oglindeau aidoma unor semizei. Marcaţi de-o bătrîneţe incipientă cade eternitate… L-am cunoscut şi pe longevivul D. I. Suchianu, care, în copilărie, astat pe genunchii lui I. L. Caragiale. Văd că aţi binevoit a-l aminti pe blaga. nu e înzadar. într-una din numeroasele convorbiri pe care le-am avut cu marele om, a venitvorba şi de revistele noastre importante dintre cele două războaie. Spre surprinde-rea mea, blaga n-a pus pe locul întîi, aşa cum mă aşteptam, Revista FundaţiilorRegale, în opinia sa „eclectică”, „de tip magazin”, ci Gândirea şi ViaţaRomânească, pentru că aveau „un program”, „un profil aparte”. După ani destui, m-am apropiat de Viaţa Românească, revenită pe făgaşul cel bun, pe cînd se afla subdirectoratul lui Ioanichie Olteanu, membru al Cercului literar de la Sibiu, care măcunoştea încă de la Oradea, cînd, elev în ultima clasă de liceu, participasem la o„şezătoare literară” de la bibliotecă, urmată de o întîlnire la restaurant cu scriitoriice ne-au onorat urbea. Intelect ager, cu un simţ fin al valorii, natură echilibrată într-un mediu nescutit de tensiuni, Ioanichie Olteanu purta cu eleganţă o melancolie apoetului refulat. am devenit redactor al Vieţii Româneşti, îndată după evenimenteledin decembrie, la propunerea lui Petre Got, cînd director al publicaţiei ajunsese stră-lucitorul Petru Creţia. Lua sfîrşit astfel un lung răstimp de restrişte, cînd, din pricinipolitice, n-am putut beneficia de un serviciu şi nici de dreptul de a părăsi amarultîrg. regret că, neizbutind a căpăta o locuinţă în Capitală, n-am putut avea la redac-ţie decît o prezenţă sporadică. Conducerea revistei a avut bunătatea de a-mi tolera,în aceste condiţii, prestaţia de cele mai multe ori exclusiv scriptică.

Spre folosul revistei, desigur. Căci sunteţi, domnule Grigurcu, fără dubiu, criti-cul literar cel mai important legat de Viaţa românească după căderea comunismu-lui, colaborator dar şi redactor, perioadă în care programul fondatorilor, clasici-zat de stînga, s-a dat complet peste cap,redirecţionat într-o direcţie de dreapta„naturală”, perfect vizibilă - cred. Schimbarea s-a făcut sub presiunea istoriei,cum se spune, şi era inevitabilă după o revoluţie anticomunistă, cu redactori caPetru Creţia, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Grigurcu, Vasile Andru,Liviu Ioan Stoiciu, Caius Traian Dragomir, Nicolae Prelipceanu. Din perspectivadumneavoastră, o atare convertire poate fi considerată ca „trădătoare” a cauzeiiniţiale? S-ar răsuci, adică, C. Stere şi G. Ibrăileanu în mormînt citind azi, acolounde sunt, revista lor? Întrebarea se adresează criticului, dar şi directorului deacolada care sunteţi…

Da, e o întrebare interesantă. nu cred că C. Stere şi G. Ibrăileanu „s-ar răsuci înmormînt”, deoarece actuala faţă a publicaţiei lor se arată mai apropiată de ceea ce


era aceasta iniţial, decît faza sa „realist socialistă”. Importantă a fost – nu-i aşa? –apertura spre normalitate care s-a înfăptuit, chiar dacă nu la modul optim, după„liberalizarea” din 1965. „Stînga” vechilor socialişti ne apare azi idilică, revolută,cu neputinţă de resuscitat în prezentul nostru echivoc, apăsător, de „tranziţie” mereutergiversată. Semnificativ, formaţia lui Sergiu Cunescu s-a văzut înghiţită fărămenajamente de PSD, după tipicul sacrificării Partidului Social-Democrat al luiConstantin titel-Petrescu. Infestată de comunism, ideea însăşi de stînga, nu pare,pentru moment, a avea un viitor. Comunismul a avut grijă a o compromite. aşaîncît, dreapta readuce la viaţă acele valori ale societăţii pe care le respecta în cea maimare parte şi stînga antebelică. O orientare ilustrată de personalităţi precum C.Dobrogeanu-Gherea, Paul bujor, C. Stere, G. Ibrăileanu, care s-ar cutremura să aflecă, în pretinsul lor siaj, s-au aşezat proletcultiştii, condeierii aserviţi unei propagan-de primitive. Era nevoie de o apăsare energică pe un taler al balanţei, pentru calucrurile să se îndrepte. Contradicţia ce apare în diagrama istorică a Vieţii Româneştinu este, prin urmare, între stînga şi dreapta, ci între cenzură şi ideologizarea forţată,pe de-o parte şi exprimarea liberă, statutul democratic, pe de alta. redacţia venera-bilei reviste a avut într-adevăr şansa de-a beneficia în ultimele două decenii de cîţi-va autori nu doar înzestraţi, ci şi posedînd o dignitate a spiritului, uneori chiar de odispoziţie polemică în apărarea crezului lor. Situarea acestora la polul dreptei e, înprimul rînd, un semn al „politicii corecte” sub raport intelectual.

Aş vrea să vă întreb cum apreciaţi literatura tinerilor şi rostul lor, ca scriitori,în societatea actuală? Încurajaţi angajarea în cariera scrisului, ca „destin sever”total implicat?

Literatura tinerilor? E în principiu promiţătoare, conţinînd acel mister al noută-ţii care urmează, în cazurile fericite, „cu destin”, a se developa. Precum la multeconcursuri, la startul fiecărei noi serii de poeţi se întîmplă să fie o oarecare îmbul-zeală, pentru ca, pe parcurs şi mai ales la final, să se aleagă doar cîteva nume. Laceasul actual întîlnim mulţi poeţi de 20 sau 30 de ani, circumstanţă ce mă opreşte(deşi unii mi-au plăcut mult) să dau nume. n-am o perspectivă mulţumitoare amanifestării lor şi mi-e teamă să nu greşesc. Profit, totuşi, de ocazie pentru a-miexprima din nou surprinderea faţă de un fenomen extins în rîndul junilor literaţi: odecuplare faţă de trecut, faţă de predecesori. O surprindere „bătrînească”, o puteţilua la rigoare şi aşa, deşi, cunoscînd la viaţa mea vreo cinci generaţii, aş înclina săvorbesc mai curînd de o mutaţie de conştiinţă. noi eram cu totul altfel. Eu unulnutream o adevărată evlavie faţă de scriitorii mai în vîrstă, îi căutam cu febrilitate,nu doar pe cei mai „mari”, ci şi pe alţii pe care-i ştiam din cărţile lui E. Lovinescu,G. Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, interzise în aniimei de liceu şi facultate şi chiar după aceea. Pe cînd azi, ce vedem? tinerii se izo-lează într-un soi de rezervaţie generaţionistă, etanşă. nu ne adresează cuvîntul şiau aerul că puţin le pasă de al nostru. De parcă fiecare ar vorbi o limbă pe care n-

INtERVIu 9

o înţelege celălalt…nu e o iluzie, căci şi alţi literaţi de leatul meu mi-au confirmatcu jenă impresia. Să fie cumva o reacţie iritată pentru că li se pare tinerilor confraţică inovaţiile „s-au fumat” şi lor nu le-ar rămîne modalităţi suficiente de afirmare?Ori pentru că preiau o anume asperitate a comportării, un egotism frust din medii-le ariviste şi interlope, ca un brand al „succesului”? Ori pentru că ambiţia uscatăpe care o nutresc are o alonjă atît de mare, încît nu se mai sinchiseşte de contextulautohton, poate în genere de contextul epocii, ţintind direct o proiectare în absolut?Există şi excepţii, dar, din păcate, asemenea întrebări planează asupra multora din-tre condeierii tineri pe care-i urmăresc, nu doar cu interes, ci şi, uneori, cu strînge-re de inimă. Oricum, le urez tuturor o frumoasă realizare literară şi omenească.

În cartea sa, Dora Pavel vă întreabă la un moment dat, după o preparare aten-tă, plină de tact, în stilu-i curat imprevizibil, ba direct-la-ţintă, ba tandru-învălui-tor: „Aveţi o operă impresionantă, domnule Grigurcu. Cele peste 50 de volume deversuri, aforisme, eseuri, studii literare (adevărate istorii literare) v-au legitimatde mult ca pe un veritabil „critic de direcţie”, cum aţi fost numit, grefat pe un spi-rit vertical, justiţiar. Dacă aţi fi invitat să intraţi în Academia Română, credeţi căacolo, în acel for, v-aţi mai manifesta la fel de intransigent? Şi credeţi că aţi reuşi,din acel rang, să vă faceţi auzit, să schimbaţi ceva în ierarhiile culturii române?”.Au trecut trei ani, dar întrebarea rămîne valabilă. Deşi, în gustul meu, să nu sesupere Dora Pavel, aş renunţa de bună voie la ultima interogaţie ca pur utopică,adică întrecînd, în context autohton, puterile unei personalităţi singulare. Fie insulcît de înstelat pe frunte, schimbarea – ne-am mai înţelepţit şi noi un pic – nu de unsingur ins depinde, oricît de excepţional înzestrat ar fi insul acela, ci de sistem. Iarsistemul… Vă menţineţi răspunsul din 2008, trist, nuanţat-dezabuzat, invocîndcuminte „această etapă crepusculară”?

„Etapa crepusculară” în care m-am pomenit e un dat obiectiv. repet, poate cu nai-vitate, că n-am cu toate acestea simţămîntul de-a mă fi schimbat mult odată cu scur-gerea ultimelor decenii, exceptînd desigur aspectul somatic. urmez a-mi exprimaanumite opinii asupra vieţii literare în curs, chiar dacă unele din ele au produs con-trarietăţi. nu m-am gîndit, dar un autor mai tînăr mi-a atras atenţia că aş fi azi croni-carul literar cu cel mai îndelungat stagiu de activitate din ţară. în sfîrşit! Să ajungditamai academician şi să schimb „ierarhiile culturii române”? Vorbe mari pe careprefer să le ocolesc pentru a reaminti că „ierarhiile” cu pricina nu sunt imuabile. Seschimbă oarecum de la sine, precum priveliştea, pe bolta cerească, a norilor. Factoriprevizibili sau imprevizibili, obscuri sau aflaţi la vedere dau cîte un bobîrnac false-lor glorii şi scot la iveală nume revelatoare. unele dintre propoziţiile mele critice aufost luate în seamă, altora poate le va veni rîndul mai tîrziu. La un moment dat, n.Manolescu, cel atît de norocos împlîntat în prezent, susţinea că n-ar trebui să nepunem nădejdea în posteritate, deoarece aceasta va avea propriile-i probleme. aş ziceşi da şi nu! Mai ales nu! Dacă posteritatea ar fi fost oarbă şi surdă la durata care a


făcut-o posibilă, nu s-ar mai vorbi nici de bach, nici de Hölderlin, nici de rimbaud,nici de Van Gogh. Şi noi, românii, ne-am mai aminti oare de budai-Deleanu sau deMacedonski? nimeni n-ar putea prognoza cu seriozitate ce vor spune urmaşii noştri.Să ne mărginim, prin urmare, dacă slujim critica, la satisfacţia pe care ne-o poate pro-duce stabilirea unor valori care se întîmplă sub pana noastră. refuzînd să jur pegeniul lui nichita Stănescu şi să subscriu la elogiul exacerbat adus unor şaizecişti, măbucur că am scris între primii, în tonalitatea meritată, despre poeţi precum LeonidDimov, M. Ivănescu, Emil brumaru, Constantin abăluţă, Miron Kiropol, Danielturcea şi, nu în ultimul rînd, Florin Mugur, pe care „fruntaşii” comentariului şaize-cist i-au tratat (uneori îi mai tratează) cu mare rezervă.

Cum spuneţi, şi aici am vrut să ajungem, printre şaizeciştii pe care i-aţi apreciatşi comentat se numără şi Florin Mugur, poetul „Dansului cu cartea”, de la a căruidispariţie s-au împlinit douăzeci de ani în februarie. În paranteză fie spus, am încer-cat cu trei-patru ani în urmă, dintr-un soi de revoltă la tăcerea fioroasă, compactă,neagră în cerul gurii, ce învăluie o atare valoroasă poezie, necunoscută de genera-ţiile mai crude, să alcătuiesc aşa, de dragul poetului şi-a poeziei lui, o culegerereprezentativă. Îi fusesem cumva apropiat, prin poezie şi boala soţiilor, îndelungumilitoare, incurabilă, necruţătoare. Când a luat Premiul revistei tomis pentru Firealucrurilor, în vara lui 1989 – eu luam acolo premiul pentru debut –, Mugur spunea,şi se vedea pe el, că nu mai ieşise din Bucureşti de şapte ani. Era proaspăt rămasvăduv, dacă se poate spune aşa, tremura întruna, surîdea ca epuizat, nu-şi găseadefel locul – condiţie pe care aveam s-o încerc, iertată fie-mi această mărturisire, totdupă şapte ani de agonie a jumătăţii conjugale.La moartea lui aşa cum a fost, penepusă masă, ce era să fac, am scris dintr-o suflare un text poematic vag tînguitorpublicat în Contrapunct, cu titlul a mers pe pămînt ca pe apă. Pentru cine nu-lcunoaşte, aşa călca Florin Mugur, şontîc-şontîc, pe pămînt ca pe apă. O sechelă apoliomielitei... Bun, şi intenţia antologatoare, telefonic exprimată, s-a izbit de refu-zul categoric al lui Petru Romoşan, deţinătorul copyright-ului:„Mai întîi fac eu oantologie, şi pe urmă”…Foarte bine, am răsuflat în barbă a uşurare, numai s-ofacă… Trecut-au anii – şi nimic. Buna mea credinţă aştepta ca moştenitorul dreptu-rilor poetului (editor foarte bun, nimic de zis) să vină cu o carte-Mugur acum înfebruarie, la comemorarea a două decenii de la plecarea poetului –, şi tot nimic. Mărog, poate n-am auzit eu, deocamdată, de noua carte-Mugur scoasă de discretulRomoşan!... Închid paranteza, rugîndu-vă să evocaţi, pentru cititorul de azi, persoa-na şi poezia celui ce s-a prăpădit în urmă cu două decenii...

regret mult că se întîmplă ceea ce se întîmplă cu Petru romoşan. nu sunteţisingurul care se plînge de nepăsarea acestui poet faţă de predecesorul său, despreale cărui începuturi acesta îmi vorbea cu mare căldură, întrucît o decepţie analogămi-a comunicat-o şi nicolae tzone, care şi el voia să-l retipărească pe cel dispărutprematur, în împrejurări se pare nu tocmai elucidate (sinucidere?), acum exact

INtERVIu 11

două decenii. Poate că, la apariţia prezentelor rînduri, dl. romoşan se va expli-ca…Mă simt încă tulburat gîndindu-mă la Florin Mugur. a fost unul dintre acelepersonaje ale vieţii mele de amintirea cărora te apropii cu sfială, ca de un fluturece palpită, din teama de-a nu-i leza fragilitatea aripilor. Suferind în copilărie depoliomielită, Mugur păstra stigmatul fizic al bolii şi presupun că şi cel psihic. Pede-o parte, făcea figura unui „domn” veritabil, din vremi apuse, ceremonios şi toto-dată nespus de delicat, incapabil de cea mai măruntă vulgaritate, cu maniere alesece nu păreau învăţate, ci topite în sîngele său, native. Pe de altă parte, era devoratde pasiunea literaturii. avea aerul a trăi într-o ardenţă continuă, într-o torturăvoluptuoasă a cuvîntului scris-citit-comentat, aidoma unui jucător la ruletă, a unuialcoolic. Se desluşea în comportarea lui Mugur o impacienţă, o precipitare, ca şicum ar fi vrut a înghesui cît mai multă trăire în cadrele paginii sau ale conversaţieisale, a le ticsi cu semnele unui neastîmpăr candid-dureros. în ciuda fizicului săutremurător la propriu, nu l-am surprins niciodată nici obosit, nici dezamăgit. amavut prilejul de a-l cunoaşte încă în zilele trecerii mele meteorice prin „fabrica depoeţi”, cînd mă provoca la „extemporale” lirice. Doi-trei-patru inşi, aşezaţi unullîngă altul, aşterneam o poezie pe temă dată, în cîteva minute. De regulă, Mugurexcela printr-o scînteietoare spontaneitate. L-am revăzut după o pauză îndelunga-tă, cînd devenisem redactor al revistei Familia, iar el ajunsese redactor la EdituraCartea românească. ne-am împrietenit. în nici o situaţie, Mugur nu-şi dezminţeagentileţea, atenţia generoasă faţă de Celălalt, fineţea vibratilă în faţa textului, care,dacă tu îi erai autorul, te făcea să-l simţi părtaş la eventuala reuşită a acestuia.Făptura sa degaja o bunătate caligrafică. n-am cunoscut un cititor mai calificat depoezie decît Mugur. Cît priveşte propria sa creaţie, ce ar fi trebuit să-l plaseze peunul dintre primele locuri ale topului şaizecist, ea a rămas într-o nemeritată penum-bră. Explicaţia nu e greu de găsit. Producţia poetică a lui Mugur distona de cele aleşaizeciştilor aflaţi atunci pe vîrful valului, n-avea nimic comun nici cu expresionis-mul colţuros, nici cu fantazarea strident abstractizantă, nici cu glumiţele pe bandărulantă ce se aflau la maximă cinste. Stihurile sale, ca şi comentariile, excepţiona-le, închinate barzilor contemporani, îşi aşteaptă, răbdătoare, momentul fast. Daţi-mi voie să depun acum pe memoria dragului Florin Mugur o floare de hîrtie subforma uneia dintre poeziile ce mi le-a inspirat, cînd soţia sa a încetat din viaţă:

„Ca o corabie Ea se scufundă-n carnea ta cu-ntreaga-i povară blînd promisă cu tot ce-a fost fiindcă e şi tot ce va fi

un aprig ţipăt al dorinţei preschimbat cu-ncetul într-un tril de ciocîrlie în ţesătura mătăsoasă cu iz stătut a tăceriicu care chipul şi-l atingea în fiecare dimineaţă

cum să-i răspunzi? cum să aperi


excesul de gingăşie împotriva lui însuşi?(e ca un fluviu pulsînd într-un ou e ca priveliştea tăriei în bulbul unei flori)

la capătul nervilor tăi ca-n vîrful copacilor iarna e numai zăpadă iar cîinele mîrîie şi se urcă-n pat spre-a mirosi întunericul cum o pată de sînge veşnic

liber mai mult ca oricînd cauţi febril o ieşire tavanul scîrţîie cum roata unui puţ ţurţurii lunii se dezgheaţă la geam acum în plină zi de vară neruşinaţi picură pe pavajul străzii bibescu Vodă

nu, nu e o certitudine ci o spaimă ce-mbracă certitudinea cuviincios ca degetul unei mănuşi şi-ţi faci o cafea în liniştea neclintită-a bucătăriei ca o agonie teatrală a lucrurilor fără sfîrşit şi cu gesturi ecleziastice iei o pastilă contra misterului” (Clipa de cumpănă).

„...întunericul, o pată de sânge veşnic”! Da, extraordinar poem! La Festivalulde la Sighet, în urmă cu aproape doi ani, ascultîndu-vă rostind asemenea 7-8poeme, sau mai multe, am avut şocul descoperirii unui mare poet, impresie mărtu-risită atunci, la faţa locului. Impresia mi-este confirmată de fiecare dată, sauaproape de fiecare dată, când vă citesc. Căci vă citesc, când vă citesc, în revistesau în volume, cu vocea de la Sighet a poetului Grigurcu. O voce, pare-mi-se, acci-dentat-copilină, dramatic-proaspătă, cu nazale uneori la limita stridenţei, a unuiacare tocmai s-a oprit dintr-o mare criză de tăcut plâns interior şi comunică, înain-te de-a se prăbuşi iar în plânsul acela, un mesaj „la pielea găinii”, frisonant,poate salutar, în regim de urgenţă, speciei sale periclitate. Vocea, tonul ei, coagu-lează paginile într-o emisie continuă, leagă fragmentele/insuliţe poematice într-unfabulos arhipelag liric marca Grigurcu. O asemenea marcă există, da, nu e secretpentru nimeni. Dificultatea la receptare este a cartografierii şi reconfigurăriiacestui domeniu în toată evanescenţa hotarelor lui, a unei viziuni, cum să zic, dila-tant-cosmogonice. Cine se rezumă, în degustarea acestei lirici, la poemul-frag-ment, ba chiar la volumul-fragment, scapă din vedere, cred, taman esenţialul:anvergura respiraţiei, ansamblul şi proporţiile ciclopice ale şantierului poeziei luiGheorghe Grigurcu. Este ca şi cum, nimerind în laboratoarele NASA şi privind fix,eventual cu uimire, câteva eşantioane selenare prelevate de Armstrong & comp în1969, ai pretinde că în fapt tu contempli, transfigurat, Luna. Nu contempli Luna,doar te uiţi la nişte “pietroaie”, la nişte roci îmbucătăţite, stranii, interesante,

INtERVIu 13

care, vai!, păstrează doar o imaginară relaţie cu magia Lunii. Fiindcă Luna,adevărata, reala Lună, este sus, pe cer – şi, culmea!, intactă…

Sunt emoţionat. restul e tăcere…

Totuşi, nu înainte de o ultimă întrebare, ca finalul să vă aparţină, cum e şicazul. Convingerea dumneavoastră –, citită printre rînduri în cartea Dorei Pavel,ca de altfel în tot ceea ce scrieţi, că un om, şi cu atât mai mult un poet, nu poate fiîntreg, adică normal, decît în interiorul relaţiei comunicante cu Dumnezeu – mi separe neapărat de semnalat. Să mărturiseşti public, cum aţi făcut în cartea pome-nită, că te rogi de cîteva ori pe zi, mi se pare un act de smerenie şi bravură, delibertate interioară, admirabil. În ce măsură şi în ce chip mai este poetul (poezia)instrument (cale) de manifestare a sacrului în lume?

trăim într-o epocă de secularizare progresivă, care nu promite nimic bun. înlătu-rată fiind religia, e înghesuită-n corzi morala, fapt ce deschide cale largă anomaliilor,aberaţiilor, culminînd cu crimele în masă care au purtat cu cinism ecusonul raţiunii,începînd cu revoluţia franceză şi mergînd pînă la cea bolşevică. Credinţa, cîtă maie, cată a se retrage în intimitate. Din acest unghi, socotesc că ne putem referi mai con-venabil la relaţia dintre sacru şi creaţia poetică. O relaţie sinuoasă, cîteodată inapa-rentă, pierdută sub straturi de imagistică ce par a o nesocoti. Dacă făptura omeneas-că îl are ca arhetip suprem pe Dumnezeu, aşadar unul, unicitatea absolută, poetultinde, în plăsmuirea sa, a realiza, la rîndu-i, un unicat. unicatul estetic conţine unsîmbure transcendent, reflex al unicatului divin. Gînditorii moderni care s-au străduita analiza sentimentul religios au relevat natura puternic individualizată a acestuia.Credem fiecare într-un fel propriu, aşa cum scriem, ne străduim să scriem într-un feldistinctiv. Şi să mai ţinem seama neapărat de materia sufletească similară a credinţeişi a artei care este emoţia. Esenţă a ambelor domenii, emoţia se vede tot mai subes-timată, suspectată, relegată într-un spaţiu inferior al fiinţei noastre, faţă de care raţiu-nea îşi arogă o supremaţie discreţionară. S-a dezvoltat o tehnică a raţiunii adesea abu-zivă, care invadează spaţiul disciplinelor umaniste, semnalată de Cioran, ca şi de n.Steinhardt şi al. Paleologu. Filosofia, precum şi interpretarea operelor literare, sufe-ră nu o dată sub povara unei conceptualizări sofisticate, deviante. Să mai demons-trăm că în ochii individului pragmatic, materialist, mercantil al prezentului emoţiaface, de asemenea, o figură de Cenuşăreasă? Dar viaţa noastră interioară tinde spreîntoarcerea la natura sa adevărată, reacţionînd împotriva mistificării, a fărîmiţării, arătăcirii fie şi cu alură savantă. Iată un motiv temeinic pentru ca prezenţa pietăţii săne apropie de poezie şi prezenţa poeziei să ne apropie de fiorul sacru.

Vă mulţumesc, domnule Grigurcu. La mulţi ani!7 martie 2011

a pus întrebările MarIan DrăGHICI


ancheta VR

DESPrE IMPOStură

1. Oare suntem în stare să depistăm impostura în viaţa de toate zilele? Şi dacăda, care sunt semnele indubitabile după care o faceţi?

2. Există un punct de inflexiune, de unde competenţa se declină în impostură? 3. Sunt profesii mai expuse imposturii, în care aceasta să fie mai greu de depis-

tat şi altele, unde ea se vede mai clar? 4. Dar artele, literatura y compris? Dar rescrierea autobiografiilor după căde-

rea comunismului, în aşa fel încât persoane fără atitudine să apară drept mariopozanţi? Asta cum vă pare?

5.Credeţi că eternitatea tolerează vreun caz de impostură şi îl perpetuează sauea este infailibilă în a o depista?

LIVIU ANtONEsEI

EHEI, IMPOStura nOaStră CEa DE tOatE ZILELE!

1. – 2. un îndepărtat, aproape antic, gînditor liberal francez avea o vorbă: „Ştiucă nu valorez mare lucru în absolut, dar cîştig foarte mult prin comparaţie”. Ei,bine, în absolut, cu excepţia sfinţilor, geniilor şi eroilor, cu toţii sîntem nişte impos-tori fără pereche. Prin comparaţie, de bună seamă că nivelele de impostură potvaria foarte mult. Pe de altă parte, cum condiţia de sfînt, geniu sau erou nu se veri-fică decît a posteriori, care-va-să-zică, postum, cel mai adesea ne comportăm toatăviaţa ca şi cum nu am fi nişte impostori, după care toată moartea trebuie să punălucrurile în ordine! După cum cred, impostura pare a se stabili în şi prin relaţia din-tre „a fi” şi „a părea”, dintre „être” şi „paraître”, cum ar spune francezul. Mai expli-cit, senzaţia mea este că dacă omul este mai obsedat de „a părea” decît de „a fi”,dacă eforturile sale se îndreaptă obstinat spre „imagine”, în dauna „substanţei”,şansele de a accede la un nivel de impostură mai mare sînt şi ele mai ridicate. Prinurmare, cred că în acest punct are loc glisarea, dintre competenţa, fie şi relativă,cum sînt cam toate cele omeneşti, şi impostură. Mai cred că drumul nu este neapă-

rat fără întoarcere – există evenimente în viaţă care te tulbură, chiar te zdruncină,te obligă să-ţi pui întrebări în legătură cu tine, cu viaţa ta de pînă atunci, care te potajuta să-l găseşti pe „a fi” în spatele nenumăratelor măşti ale lui „a părea”.

3. – 4. De bună seamă că, în profesiile „pozitive”, locul pentru dezlănţuireaimposturii este destul de redus. un medic zboară din branşă dacă nu cu primul,măcar cu al doilea malpraxis. un arhitect e aruncat cu prima casă ce cade proprie-tarului în cap, dar nu şi cu prima oribilitate concepută pe post de modernitate deultimă oră. un cizmar impostor dispare de pe piaţă cu cea dintîi pereche de papucidefecţi – e drept, dacă se recalifică politruc, va căpăta un cîmp imens de manifes-tare a imposturii! Şi nu e doar cazul lui Ceauşescu, din păcate. Democratura maiîntîi, apoi democraţia asta de tranziţie, ne-au reconvertit puzderie de activişti, secu-rişti, ingineri ai falimentatei industrii socialiste etc. în bravi politicieni democraţi!Din nefericire, cum artele şi literatura nu pot fi evaluate nici cu metrul, nici cu kilo-gramul, ci în funcţie de puzderie de „inefabile”, locul lăsat liber imposturii e ca şinesfîrşit. în timpul vieţii, mulţi artişti revoluţionari nu au un statut foarte clar pre-cizat, fiind etichetaţi ba genii, ba impostori, ba amîndouă în acelaşi timp!Posteritatea, poate nu cea imediată, mai aşează lucrurile în firescul lor.

rescrierea biografiilor? Da, mi se pare un caz tipic, un caz-şcoală de impostu-ră. Şi foarte răspîndit în epocile tulburi, de după marile răsturnări sociale şi politi-ce. E amuzant să vezi cum un preşedinte care s-a definit el însuşi drept comunistîn campania electorală din 2004 ajunge campionul anticomunismului şi-l condam-nă public. bun, ar fi putut fi vorba şi despre o răsturnare interioară, desigur, însăfaptul că respectiva condamnare a rămas în aer, nefiind urmată de aplicarea celor18 măsuri de decomunizare anunţate cu acel prilej, mă face să constat, ,,că e vorbade o impostură.” Cum tot impostură este şi în cazul anti-comuniştilor de ziua a şap-tea şi de a douăzecişicincea oră, deci de după helicopterizarea lui Ceauşescu, adu-naţi sub pulpana dumisale. trecutul anti-comunist al unora s-a măsurat în sinecuri,burse, călătorii aprobate în străinătate. al altora, după un stagiu de propagandăcomunistă aici, a apărut abia după ce au pus între ei şi fenomen o distanţă de cîte-va mii de kilometri de uscat, ba chiar şi un Ocean. După care, sub pulpana cu pri-cina, au încercat să monopolizeze anti-comunismul, de parcă acesta ar fi tot un felde comunism, cumva cu semn schimbat! Păi, dacă nici asta nu e impostură în viaţapublică, ce naiba mai este? Şi à propos de sporirea „fără număr, fără număr” a anti-comuniştilor după helicopterizarea cu pricina – pe 22 decembrie 1989, mergeamcu tereza şi Dan Petrescu, cu Luca Piţu şi alţi cîţiva amici spre radio Iaşi, careurma să fie redeschis – fusese oprit în ianuarie 1985. acolo, puzderie de lume, dela muncitori la foşti activişti, ba chiar şi ceva turnători, după bănuielile noastre,unele confirmate ulterior. Văzînd atîţia anticomunişti laolaltă, cu umor, tereza aconstatat: „Iată, băieţi, puţini am fost, mulţi am rămas”! Măcar de-ar fi fost aşa…


5. Cum n-am trăit încă eternitatea, nu pot să-mi dau seama dacă ea este eficien-tă. Ceea ce constat este că posteritatea, cel puţin cea imediată şi chiar cea pe ter-men mediu şi lung, nu repune neapărat lucrurile pe făgaşul normal. Manualele şco-lare încă îi mai vehiculează pe Vlahuţă ori Hogaş drept mari scriitori, ceea ce esteo exagerare incredibilă. Ca şi cum l-ai putea pune pe Vlahuţă alături de Eminescu,cînd e greu să-l pui alături de Minulescu sau Coşbuc. Sau ca şi cum l-ai puteamăcar compara pe Hogaş cu Creangă! Poţi găsi zeci, poate sute de cazuri de„impostură” menţinută cu deceniile, dacă nu cu secolele în cultura noastră. Daravem şi cazul, foarte recent, al lui Păunescu. La moartea sa, televiziunile, ba chiarşi unii inşi pe care îi puteai bănui că au ceva în cap, au vrut să ni-l vîndă drept unal doilea Eminescu! Şi asta deşi poetul Păunescu era „mort” încă de la începutulanilor şaptezeci, de la Fîntîna somnambulă. în noiembrie trecut, a murit un his-trion, un propagandist şi un profitor al tuturor regimurilor, care purta întîmplătoracelaşi nume!

în viaţa asta relativ lungă, am mai constatat ceva. Impostorii nu sînt defel preo-cupaţi de propria lor impostură, nu-şi pun întrebări legate de aceasta, nu au tulbu-rări provocate de eventualitatea că viaţa lor ar fi putut merge în zadar. Doar cei careau făcut, fac ceva cu oarecare sens şi de oarece valoare îşi pun asemenea întrebări,pot fi tulburaţi de eventualitatea imposturii. Dacă aş spune că am asemenea angoa-se, s-ar putea înţelege că mă socotesc un non-impostor. Or, eu habar nu am dacă nusînt exact pe dos!

AL. CIstELECAN

IMPOStura E EtErnă, nu ŞI IMPOStOrII

Pe cît mi-aduc aminte, parcă există o lege a lui Murphy care ne aşează pe toţi,dacă nu direct sub semnul imposturii, măcar în perspectiva sau proiectul ei. baîncă, face din impostură (de fapt, din incompetenţă, dar e totuna), capătul eforturi-lor de autodepăşire. E, probabil, punînd-o acolo, cel mai pozitiv mod, de a valori-fica impostura şi de a o face să rezulte din strădanie, altminteri, de apreciat. Poatecă-i numai unul, dintre paradoxurile cinice ale celebrului cod de legi, deşi s-ar preaputea să nu fie deloc paradox gratuit, să fie chiar o regulă de ascensiune care-l atin-ge pe tot omul cu oarece ambiţii. Şi ce om n-are, cît de cît, ambiţii – profesionale,sociale? Dacă legislatorii ăia cinici şi glumeţi aveau dreptate, înseamnă că mergemtoţi, fatal, spre impostură. E posibil ca drumul unora spre acest ţel să fie mai lungşi să nu-l poată ajunge, dar astea ar fi pure excepţii, chiar dacă multe. regula e să

ANChEtA VR 17

ajungi repede, în locul în care nu te mai pricepi. Impostura ar fi, aşadar, ţelul sprecare mergem neabătut, vrem-nu vrem. ne putem irita, dar numai ca în faţa orică-rei fatalităţi.

Strict după bunul simţ, impostura se vede mai uşor, acolo unde criteriile profe-siunii sînt mai riguroase, mai legate, iar încălcarea lor e, de îndată, evidentă. Ea nuprea e vizibilă unde „profesiunea” n-are criterii ferme, acolo unde, de fapt, vorbimde competenţă profesională, oarecum la modul abuziv, de nu de-a dreptul la figu-rat. un medic, bunăoară, îşi vădeşte numaidecît impostura/incompetenţa; dar unuipolitician, în schimb, e posibil să nu-i ajungă viaţa, pentru a şi-o „demonstra”.Oriunde criteriile „profesionale” sînt fluide, impostura poate fi discutabilă, oricîtde eminentă.

bine-ar fi ca ea să survină deodată, cu nişte semne lizibile de identificare. Dar,asta ar fi fatal pentru impostură, căci odată recunoscută, ea nu s-ar mai putea rea-liza, nu s-ar mai putea produce (decît dacă am admite-o, dacă am închide ochii; daratunci nu ea ar fi de vină). Obişnuit, ea e recunoscută, după ce s-a manifestat, dupăce s-a concretizat, după ce şi-a făcut opera. nu există impostură în virtualitate, cidoar în actualitate. realizăm impostura întotdeauna prea tîrziu. Ea lucrează ca şidragostea: o realizăm după ce s-a produs, nu anticipat. Fireşte că de aceea se şipoate răspîndi aşa de uşor. Şi tot ca şi iubirii, nu mai ai ce-i face. a o demasca ejustiţiar, e nobil, dar şi gratuit.

în literatură e, oarecum, ca şi-n politică. nu există criterii casante, linii abruptede despărţire a vocaţiei de impostură. ba chiar, dimpotrivă, există o zonă întinsă încare cele două sînt indiscernabile. Iar asta e chiar zona profitabilă şi favorabilă aimposturii. un scriitor lipsit de orice urmă de talent sau abilitate nici măcar nu e unimpostor; e doar o victimă a propriilor iluzii. Impostura presupune aici oareceamestec, indiferent că el vine pe cale de mimetism, sau pe cale spontană. Ea lucrea-ză în gramaje variabile şi interpretabile. Dacă ar fi să sancţionăm fără milă aceas-tă zonă literară delicată, ar fi să facem masacru prea mare. Oricum, sociologii lite-rari spun că puţine cărţi trec anul în care apar, aşa că există, totuşi, cineva care osancţionează. Poate că nici posteritatea nu se prinde imediat la cazurile de impos-tură, dar pînă la urmă tot se prinde. Fireşte că ei îi vine mai uşor, întrucît are timpsă discearnă şi să aştepte ca lucrurile să se aşeze. nu m-aş irita prea tare de impos-tura în artă; dacă există o critică funcţională, ea nu poate face prea mult rău şi niciviaţă lungă nu poate avea. Ea e eternă în prezent, ca fenomen etern al actualităţii,nu e eternă în sine. Cum ar veni, impostura e eternă, nu şi impostorii.

nu m-aş irita nici de rescrierea biografiilor, de eroizarea lor. Se ştie că memo-ria eufemizează (uneori dramatizînd) şi eroizează. Iar dacă nu putem fi eroii pro-priei noastre biografii, măcar să fim eroii propriei autobiografii (dacă-mi permiteţiacest pleonasm). E o soluţie psihologică, nu neapărat o soluţie de artă.


GHEORGHE GRIGURCU

IMPOStura La PutErEa SCrIItOruLuI rOMân

Viciu general uman, impostura ia avînt în epocile instabile, dezechilibrate, tul-buri, în care identităţile personale ca şi cele de grup pot fi mai lesne contrafăcute.astfel comunismul a devenit un Paradis pentru impostori. Crezul ideologic mimatca şi acceptarea servituţilor propagandistice au deschis calea carierelor mănoase aleunor autori tineri şi le-au îngăduit unora vîrstnici a se compromite contra unor avan-taje materiale şi de mediatizare. Mihai beniuc, Maria banuş, nina Cassian, MihuDragomir, Dan Deşliu, aurel baranga, Ion Vitner, Ov. S. Crohmălniceanu şi atîţiaalţii s-au văzut cot la cot cu Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, ulte-rior arghezi. Cu inima strînsă suntem nevoiţi a-i trece pe cei din urmă la rubricaimposturii, căci nimic din scrisul lor anterior nu prognoza, nu justifica o apropierede doctrina comunistă şi de punerea ei în operă. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin,aşa cum pretind unii interlocutori ai noştri, certaţi rău cu bunul simţ, că nu-i soco-tim mari scriitori, coloane de susţinere ale literaturii noastre din interbelic, răstimpîn care, din norocire, se aşează cea mai mare parte a creaţiei lor. Cineva ne-ar puteaobiecta: de ce ne permitem să vorbim de impostura scriitorilor proregim, de după 23august 1944? n-ar putea fi la mijloc o convingere autentică, un entuziasm sincer, unidealism dezinteresat? Extrem de puţin probabil, ca să nu zicem imposibil. Chiardacă am pune la socoteală simpatiile de stînga anterioare ale unora dintre ei, puţini,cum ne-am putea închipui că, în anii ’50, aceştia ar fi celebrat, în afara mistificăriilozincarde şi a unor aranjamente de existenţă foarte profitabile, „progresul”, „viaţafericită”, „eliberarea”, „construcţia”, „viitorul luminos” chipurile asigurate de o cîr-muire ilegitimă, abuzivă la culme? Chiar mai săraci cu duhul să fi fost, cum ar fiputut să nu vadă mizeria, minciuna, ideologizarea forţată, teroarea din jur?Explicaţia unui comerţ cu conştiinţele este, din păcate, de neînlăturat. La început,preţul plătit de autorităţi pentru „colaborare” era atractiv. ulterior, s-a tot diminuat,aşa încît acestea mizau mai mult pe reflexul condiţionat al supuşeniei, id est pelichelismul cohortei de condeieri dispuşi a aşterne omagiile proceauşiste, fie şi într-o atmosferă de relativ dispreţ pentru prestaţia lor. Fără însă ca exponenţii de frunteai valului secund de oportunişti, afirmat în „epoca de aur”, gen Eugen barbu sauadrian Păunescu, să nu se căpătuiască zdravăn. au existat şi „realist-socialişti”păguboşi precum G. Călinescu, intrat, în ciuda strădaniilor sale de ataşament la„linia” partidului, într-un con al suspiciunilor şi hărţuielilor. Petru Dumitriu, care, laun moment dat, „a ales libertatea”, descinzînd de pe culmile succesului literar şipecuniar de la bucureşti, n-a mai izbutit, aşa cum nădăjduia, să se impună ca un capde afiş în Occident. avem motive a crede că o seamă de scriitori care nu s-au dat în

ANChEtA VR 19

lături de la encomii numeroase şi insistente depuse la picioarele regimului comunists-au alăturat diasporei cu voia, dacă nu chiar la îndemnul acestuia. numele a doi-trei critici ne stau pe buze, unul dintr-o generaţie mai vîrstnică…

a fost oare impostura adeziunii la comunism compactă, continuă pe întreagadurată a acestuia? nu tocmai. Cîteva vedete ale literaturii oficializate au poftit săfigureze şi-n topul unei „opoziţii”, atunci cînd cursul normalizării, chiar şi puterniccontracarat de politrucii culturali, nu mai putea fi oprit. Deşi fără a-şi asuma riscuri,avînd grijă de a-şi păstra privilegiile dobîndite. De fapt, pentru a rămîne sub reflec-toare şi pe mai departe. îi avem în vedere, întîi de toate, pe Eugen Jebeleanu, pe Geobogza şi, într-o oarecare măsură, pe Marin Preda. La autorul Moromeţilor prevalaînsă în aşa grad ambiţia unei „puteri” personale în cadrul breslei, încît acesta nici nuşi-a îngăduit o mai accentuată desprindere de anvelopa mentală a „măreţei învăţături”comuniste, pledînd, pînă-n ultimul moment, pentru o literatură „revoluţionară”.numitul trio a întruchipat o foarte comodă „rezistenţă de cafenea”, desfăşurată întrerestaurantul uniunii Scriitorilor, Capşa, şi athenee Palace, deloc deranjantă pentru„foruri”, ba avem impresia că dimpotrivă, întrucît oferea avantajul unei aparente„democratizări”. un caz burlesc îl înfăţişează Ov. S. Crohmălniceanu. Campion alslujirii partidului, denigrator al valorilor, cerber la porţile cetăţii ideologice amenin-ţate de „otrava” influenţelor burgheze, pînă-n preziua „liberalizării” din jurul anului1965, s-a strecurat în noua formaţie, prima oară cu texte de-o scurtime penitentă, apă-rute în România literară, apoi, prinzînd curaj, printr-un discurs ce contrazicea totalaserţiunile sale anterioare. Fără nici o remuşcare, fără nici o scuză. însă revenind cupromptitudine la matca „angajamentului” partinic, atunci cînd i se solicita aşa ceva,bunăoară pentru a-l osîndi pe nicolae breban, după defecţiunea politică a romancie-rului. Oscilînd între contrarii, ca un oportunist paradigmatic.

Se poate pune întrebarea, dacă toţi cei care au semnat pactul cu Diavolul i-au rămasfideli pentru totdeauna. ne luăm îngăduinţa de a sugera cîteva excepţii. Dan Deşliu,care şi-a dat din timp demisia din partid, aducînd în mediile intelectuale o voce sonorăa protestului împotriva despotismului ceauşist, asumîndu-şi în felul acesta riscuri cumult mai mari decît cele ale ultraprudenţilor „rezistenţi de cafenea”. La fel, a.E.baconsky, cel al ultimei etape, intransigent în estetismul său redobîndit, străin de oriceconcesie făcută celor cărora în juneţe n-a şovăit a le cînta în strună. De asemenea S.Damian, stabilit în Germania cu ani buni înainte de căderea dictaturii, întreţinînd rela-ţii cordiale cu I. negoiţescu şi cu alţi reprezentanţi ai diasporei noastre, vădind o de-săvîrşită bună credinţă în comentariile pe care le-a putut publica în ţară îndată dupădecembrie, într-o conjunctură în care destui „anticomunişti” au ajuns să tune şi să ful-gere, sub pulpana iliesciană, împotriva firavei opoziţii din jurul partidelor istorice.

Dar aceste lucruri aparţin deja trecutului. în ce fel ne-am putea raporta la impos-tura confraţilor noştri în actualitate? Ce aspecte a luat o asemenea impostură în anii„tranziţiei”, pesemne încă neîncheiate, de la „democratură” la democraţie?reprezentînd eşalonul doi al partidului unic care s-a debarasat de eşalonul întîi, darnu şi de năravurile totalitare, puterea instaurată la finele lui 1989 a ţinut a-şi înjghe-


ba la repezeală o curte din rîndul intelighenţiei. act nu doar de vanitate, ci şi izvo-rînd din dorinţa evidentă de-a avea o faţă mai îmbietoare în opinia publică, inclu-siv în cea de peste hotare. un ecuson cultural la reverul postcomuniştilor încănedezmeticiţi de comunism „dădea bine”, nu-i aşa? De unde a răsărit o echipă depersonalităţi care posedau, ori cărora li se putea încropi acum o reputaţie de „disi-denţi”: augustin buzura, Mihai botez, Paul Everac, Marin Sorescu, andrei Pleşu,aurel Dragoş Munteanu, nicolae breban, răzvan theodorescu. Fără zăbavă ace-ştia s-au văzut învestiţi cu înalte demnităţi de miniştri, diplomaţi, şefi de însemna-te instituţii de cultură etc. acum, una din două: ori era vorba de opozanţi autenticiai comunismului, ce s-ar fi cuvenit a proba o disciplină a consecvenţei, şi atunci neîntrebăm cum de au marşat la învoiala cu „emanaţii” nu ai revoluţiei, ci ai struc-turii răsturnate, ori aveam a face cu oportunişti, cu inşi care au jucat pe mai multecărţi şi înainte de cotitura din 1989. a treia explicaţie ne temem că nu încape. Oriimpostori înainte de prăbuşirea „geniului Carpaţilor”, ori impostori după!aservindu-se guvernării Iliescu, ei s-au contrapus automat celor ce-şi exprimaudezamăgirea şi revolta faţă de deturnarea revoluţiei populare, adică veritabililoranticomunişti. acceptînd postura de exponenţi ai FSn şi PDSr, intrau în rolulsimilar deţinut de intelectualii ce s-au afiliat conducerii comuniste, după ocupareaţării de către armata sovietică. Istoria se repetă, chiar dacă în formule părelnic maiblînde. Pe eşichierul vieţii politice, favoriţii comunismului „liberalizat” se situaufaţă în faţă cu numele lăsate, din motive uşor de înţeles, pe dinafară: MonicaLovinescu, Virgil Ierunca, Ion negoiţescu, Paul Goma, Dorin tudoran, bujornedelcovici, dintre cei ce se aflau în exil (şi s-a procedat de aşa manieră încît ei sărămînă înstrăinaţi), Doina Cornea, ana blandiana, romulus rusan, Gabrielandreescu, Ileana Mălăncioiu, dintre cei trăitori în ţară.

tentaţia curţii de intelighenţi n-a dispărut nici ulterior. Guvernarea băsescu ailustrat-o, bucurîndu-se de sprijinul aşa-zişilor „elitişti”, unul dintre ei înzestrat cufoarte importante dregătorii şi-n momentul Iliescu, ba chiar şi-n momentulConstantinescu, atraşi, se vede, de flacăra puterii în curs, gata a-şi suspenda spiri-tul critic, a-şi înghiţi mai mult decît fireştile disocieri faţă de aceasta, disocieri care,fie şi cu naivitate vorbind, erau de aşteptat din partea lor. E foarte greu de crezut înspontana admiraţie a distinşilor cărturari şi scriitori în cauză faţă de o figură pre-cum cea a preşedintelui de azi, nu doar de o şcolire precară dar şi contaminată deun comportament de tip activist, cu trăsături doar uşor remaniate, întrupînd unautoritarism de mahala. La fel de greu de crezut e că „elitiştii” ar putea face abs-tracţie de descendenţa formaţiunii de guvernămînt, de care ne bucurăm în prezent,din trupul FSn, acesta trup din trupul ex-partidului unic. La fel de greu de crezute că probăsescienii iau în serios inversarea – da, pur şi simplu inversarea! – orien-tării PDL, care, de la stînga sa organică, a virat peste noapte spre… dreapta. nus-a oprit, măcar din decenţă, în centru! împrejurări din care se vede că arcaneleimposturii la puterea scriitorului român sunt destule şi că e foarte probabil să nemai vedem puşi în situaţia, nu tocmai agreabilă, de a mai reveni asupra lor.

ANChEtA VR 21

DORIN tUDORAN

DESPrE IMPOStură

1. Suntem, cum să nu fim? Mai ales când este vorba de alţii. Când suntem noiînşine atinşi de puseuri de impostură, lucrurile sunt mai complicate. nici“aparatura” cea mai modernă nu ne ajută prea tare. Credem absolut tot ce ne puneîntr-o lumină bună, favorabilă şi ne îndoim, câteodată chiar vehement, când suntemprinşi cu imposturica…mică.

Surprinderea celorlalţi “în flagrant de impostură” este oarecum mai uşoară. Darşi ea este complicată tot de propria noastră duplicitate, ca să nu-i zic impostură.Depistăm două plagiaturi grosolane. Pe unul îl înfierăm energic, fiindcă aparţineunui ne-amic. Despre altul vorbim în surdină – oricum nu public – , între amici,fiindcă plagiatorul este un amic al nostru.

2. Da. Există din ce în ce mai puţini “renascentişti” printre noi, oameni pricepuţidacă nu chiar la toate, oricum la foarte multe. Cu toate acestea, numărul a-toate-ştiutorilor creşte exponenţial în fiecare zi. De la crainicul de televiziune care citeşteca un papagal informaţii scrise de alţii şi habar nu are ce citeşte, dar zâmbeşte plinde sine, la parlamentarii prezenţi mai mult pe ecranul televizoarelor, decât în sălilede lucru ale instituţiei ce îi plăteşte.

Faceţi un sondaj şi întrebaţi parlamentarii români care este diferenţa între ofederaţie şi o confederaţie sau ce implică o republică prezidenţială în raport cu unaparlamentară şi veţi fi sideraţi de răspunsurile pe care le veţi primi.

Critica literară a devenit şi ea o meserie pe care o poate face oricine: dai unsearch/o căutare pe Internet. Găseşti sute de pagini despre un autor sau o carte.înveţi câteva fraze pe dinafară şi, după o vreme, nu doar cei cărora te adresezi, darchiar tu însuţi începi să fii convins că ai şi citit cartea respectivă, autorul respectiv.Iată varianta păguboasă a „folklorului electronic”.

3. Gazetăria şi politica au devenit două profesii dintre cele mai expuse impostu-rii. De aceea, dacă nu ştii foarte bine cu ce se ocupă unul sau altul, poţi lua un gaze-tar drept politician şi un politician drept gazetar. De altfel, nu ştiu dacă aţi observat,suntem chiar o ţară unicat: eu, unul, nu cunosc prea multe altele în care oameniipolitici – mai cu seamă membri ai echipelor de guvernare, înalţi demnitari de statetc. – să semneze rubrici permanente la gazetă. aş spune că un chirurg are o viaţămai scurtă, ca impostor, decât impostorii din alte domenii. Sau aşa ar fi de dorit…


4. acel “De gustibus….” spune multe. uneori impostura “artistului” este ajutatăde impostura “cunoscătorului”. asemenea tandemuri pot perpetua impostura petermen lung. Găştile, coteriile, grupurile de interese joacă şi ele un rol determinantîn cât de lungă poate fi viaţa imposturii artistice…

rescrierea trecutului, mai ales în forma memoriilor, autobiografiilor, jurnalelorcontrafăcute constituie o industrie înspăimântătoare. Daţi-mi un singur exemplu deMemorii, Jurnal, autobiografie post-decembristă care să înceapă cu: “am fost unfricos, un laş, uneori m-am pretat şi la câte-o turnătorie. regret, dar ăsta am fost.”Doar bietul tudor Postelnicu (“Am fost un dobitoc…”, parcă) a încercat genul cudegetul, dar el nu era scriitor...

5. Depinde ce înţelegem prin eternitate. Cu ani în urmă, citeam uimit că printresavanţii unui anume domeniu ,“o eternitate” înseamnă fix “un miliard de ani”.Deci, două eternităţi = două miliarde de ani.

nu mă pot pronunţa în legătură cu infailibilitatea eternităţii, când este vorba dedepistarea şi deconspirarea imposturii. Să presupunem însă că Eternitatea estechiar Dumnezeu. asta înseamnă că, într-o bună zi, ne va spune cine este imposto-rul care se ascunde sub numele de Shakespeare.

Vor exista atunci doar două probleme. Prima – dacă în momentul deconspirăriidivine vom mai şti ce înseamnă aia “Shakespeare”. a doua – dacă voi apucamomentul acela divin, pe mine unul nu mă va tulbura prea mult aflarea adevărului,fiindcă eu voi rămâne un mare fan al impostorului Shakespeare.

Se cuvine să închei cu o urare adusă acestui gen de impostură: “La mai mulţiShakespeare înainte!”

ION VIANU

DESPrE IMPOStură

Marile prietene ale imposturii, în viaţa curentă, sunt incultura şi sugestibilitatea.Marele ei duşman este simţul critic, calitatea complexă care provine dintr-o temei-nică metodă de gândire, din refuzul de-a accepta adevărurile primite, din domina-rea fricii de-a fi zdrobit de un interlocutor aflat pe o poziţie socialmente superioa-ră, sau cocoţat pe un soclu. Cu cât o societate este mai puţin liberă, cu cât incultu-ra este mai profund ancorată cu atât ea este mai dominată de impostură. Fiindcăimpostura este forma cea mai elementară a voinţei de putere, este atitudinea mora-lă prin care bruta încearcă să domine pe omul de rând. Dacă nu ar exista dispreţul

ANChEtA VR 23

pentru celălalt, nu ar exista nici impostura. nu ar exista această formă vulgară demegalomanie care calcă în picioare pe cel aflat în căutarea adevărului, măcar alunui început de certitudine în haosul moral al societăţilor de ieri şi de azi. nu vomputea niciodată elimina impostura, atâta vreme cât vor exista raporturi de forţăîntre oameni. Orice veleitate de-a convinge un individ sau un popor începe, înmodul cel mai natural, cu afirmaţii „tari”, cu anularea simţului critic. numai înfaţa rezistenţei, opuse de individ sau de public, unor afirmaţii incontrolate sauincontrolabile afirmaţiile încep să se rafineze, intrăm pe planul argumentaţiei şiacceptăm logica, ştiinţa. numai când societatea face un loc mai mare culturii, mini-mizează frica, instaurează cu forţă decalogică regulile dialogice, numai atunciimpostura, adică forma cea mai elementară, mai primitivă, mai veche a voinţei deputere începe să scadă ca forţă.

Expresia L‘état c‘est moi , eu sunt statul, prin care se definea absolutismulmonarhic era contrariul imposturii. Era constatarea unei stări de fapt, o expresie aunui termen la care parveniseră societăţile medievale. Societăţile totalitare alesecolului al douăzeci şi unulea se bazează însă pe impostură. Fundamentală esteproclamarea puterii populare, imprimarea în mentalitatea colectivă a convingerii cădictatura, omul providenţial, reprezintă mai bine interesele „poporului” decâtmecanismul democratic. ridicarea acestui pseudo-adevăr la rangul de dogmă seînsoţeşte de instaurarea fricii ca mecanism fundamental al mecanicii sociale. înacest caz, legea o fac tot atât afirmaţia peremptorie cât şi frica, frica fizică, frica depierderea libertăţii şi a vieţii.

Dar dacă impostura politică este brutală mintal şi primejdioasă pentru integrita-tea corporală, ea este şi fragilă. în lumea totalitară, simpla afirmare a libertăţii unuiins, oricât de slab ar fi el, oricât de dezarmat în faţa puternicului aparat de repre-siune, apare ca o inadmisibilă deviere şi chiar ca o primejdie insuportabilă.Disidenţa, în societăţile totalitare, nu este mai mult decât atât. într-adevăr, cel maibenign „nu”, care nici nu ar fi remarcat într-o societate democratică capătă, înlumile totalitare, un ecou care nu încetează să răsune. Şi dacă violenţa obosește,impostura începe să aibă zile grele. Este ilustrarea cea mai evidentă a proverbuluibuturuga mică răstoarnă carul mare . Cu mult mai rezistentă va fi impostura, careia naştere şi se dezvoltă într-o societate relativ liberă. în fapt, ea trebuie să-şi ia oserie de precauţii, să-şi combine ţesătura de ficţiune, cu zone sau petece verifica-bile.

aşa se preface impostura brută în sofism. însă impostura nu apare numai în contextul politic. Este mult mai răspândită. în

general, ea se dezvoltă atunci când un individ se bucură de prestigiu. Cu atât maiinfluentă este impostura, cu cât se bucură profesia pe care o exercită, sau pretindecă o exercită impostorul, de un prestigiu mai mare. Prin urmare, nu numai politi-cianul şi liderul maselor vor deveni cu uşurinţă impostori, ci şi medicul, profeso-rul, preotul. Impostura se hrăneşte din nevoia de certitudine a omului. Iar nevoiade certitudine este cu atât mai mare, cu cât facem parte dintr-o lume mai haotică.


Şi cu asta vin la impostura contemporană. Eşecul ideologiilor, (superioritatea ra-selor, dictatura proletariatului...) ne aruncă azi în braţele unor caracatiţe cu braţemai slabe, dar mai numeroase. nevoia de-a crede, aspiraţia către o formă de mân-tuire (nu neapărat cerească), face să rodească „ştiinţa” în forme din ce în ce maibaroce şi mai aberante. Este secolul esoterismelor de doi bani, al naturopaţilor caren-au păşit niciodată într-o margine de pădure, al religiilor inspirate de extratereştri,al scientologilor înfometaţi de bani şi de putere, şi al câtor alţii. Informaţia medii-lor este atotputernică şi refractează prin unde (ele însele în căutarea sacro-sanctei„audienţe”), persuasiunea, exploatând credulitatea.

Macrototalitarismul secolului douăzeci s-a dizolvat în mini-totalitarismul unorculte particulare. După ce ideologia înlocuise superstiţia, aceasta din urmă a fostînlocuită cu pseudoştiinţa.

O întrebare a dvs. se referă la relaţia dintre artă şi impostură. nu există, dupăpărerea mea, posibilitatea de-a livra o operă de artă reuşită, care să fie în acelaşitimp o impostură. arta (exemplul cel mai evident este arta literară) conţine în eatot atât adevăr câtă frumuseţe conţine. arta tezistă, arta care înşeală pe spectatorsau pe cititor, vrând să insinueze convingeri sau ideologii acolo unde este presupu-să să aducă frumuseţe sau satisfacţie, se demască cu uşurinţă. Dar cultura artisticăeste şi ea expresia culturii în genere. Marile erori de gust se comit din incultură. Şivor fi din ce în ce mai multe, într-o vreme în care învățământul umanist este într-ocriză generală, mondială. numai aşa se poate întâmpla la ce asistăm azi, anume capublicul să aibă mari dificultăţi în a lua drept mare poet un versificator, ceea ceeste ca şi cum nu ai putea deosebi meseria de zugrav de cea de pictor. Prin urma-re, coherenţa, originalitatea, bunul gust, toate proprietăţile intrinseci operei de artăelimină, prin definiţie, impostura. reciproc, locul unde se refugiază buna credinţă,onestitatea, cultul binelui este domeniul marii arte. Marea artă are proprietateamiraculoasă de-a salva chiar pe creator de propriile lui rătăciri. Eminescu esteultraconservator, reacţionar câteodată. Dar sensibilitatea rănită îi este congenitală,unită fiind indisolubil cu geniu-i al cărui izvor stă în aceast rană profundă. îl ier-tăm, îl adorăm.

Dacă ne referim acum la folosirea literaturii ca o pledoarie pro domo sua, nuavem de spus ceva prea diferit de afirmaţiile de mai sus. Ceea ce este fals într-opovestire autobiografică se demască de la sine. Este lipsit de coherenţă, emfatic,narcisic. Legile autobiografiei şi ale romanului coincid în mare parte. Imaginaţiacreatoare este arma cea mai puternică prin care adevărul îşi face drum în lume. Ease deosebeşte clar de confabulaţie. nu trebuie confundate minciuna şi mitul. Ele îşisunt chiar contrarii.

Sunt categoric de părere că impostura nu rezistă la proba timpului. întemeieto-rii marilor religii au putut fi consideraţi la vremea lor impostori, nevropaţi, epilep-tici etc. Sunt uitaţi azi mii de fondatori de secte, dar marii inspiraţi nu. Ceea ce aputut să treacă, odată, drept pură exaltare, nebunie, a suferit o selecţie. umanitateaselectează arhetipurile. tot ce corespunde unei aspiraţii profunde, autentice a fiin-

ANChEtA VR 25

ţei umane se regăseşte în religiile care au reuşit. Chiar un ateu perfect ca S. Freudse crede îndreptăţit să afirme că religiile sunt depozitul natural al unor aspiraţiiumane legitime (în Moise şi monoteismul ).

Imposturile sunt trecătoare, dar impostura este eternă. atâta timp cât omul va fidominat de voinţa de putere, el va începe să-şi exercite dominaţia prin impostură,şi numai după aceea va recurge la forme mai subtile, de persuasiune sau de violen-ţă. nu este de sperat că progresele ştiinţei şi ale raţionalităţii vor reduce impostu-ra. Cât timp omul va fi om, va exista imponderabilul, ireductibilul la raţiune. înacest interstiţiu pasional se va insinua impostura. Omul este prin definiţie dezorien-tat, are nevoie să creadă. are nevoie de soluţii noi într-o lume veche. Este inevita-bil să se strecoare falsificarea adevărului în această căutare plină de anxietate.Omul este sugestionabil. Chiar omul evoluat. în acelaşi timp, rezultă nevoia de-arezista la minciună, la semi-adevăruri, la prejudecăţi. numai că dezvăluirea bruta-lă a adevărului, reducţionismul, nu sunt armele cele mai bune în demascareaimposturii. nu trebuie înlocuită minciuna cu jignirea. Drumul omului cuminte sprelimpezirea conştiinţelor este încetinit, presărat de obstacole. Orice pedagogie este,prin definiţie, lentă. Ea trebuie să ţină seama, nu numai de raţiune, ci şi detendințele inconștiente. raţiunea şi emoţiile, ideile şi fantasmele au nevoie denutriri diferite. în ce mă priveşte, cred că ideologiile, oricare ar fi ele, joacă un rolfalsificator. Singură arta, toate genurile artistice, spun adevărul despre om (şi omuleste în mijlocul lucrurilor). Cu o singură condiţie, pentru artă, să răspundă exigen-ţelor pe care chiar ea şi le formulează, de calitate artistică. Oricât de sceptic aş fi‚Divina Comedie spune mai mult despre om decât un tratat de psihologie.

Va reuşi epoca următoare să reabiliteze cultura artistică? – nu ştim. Cu toateacestea, de răspunsul la întrebare depinde viitorul nostru. Dacă arta rămâne doardivertisment, dacă se aşează ea însăşi, în mod oportunist, ca o activitate secunda-ră, dacă degenerează în roman de aeroport, ne vom lipsi de un instrument puter-nic, singurul demn de încredere, în slujba falsificărilor. Drumul pe care se găseşteazi omenirea pare să fie acesta. Dar trebuie să recunoaştem că suntem incapabili săprevedem, chiar pe termen scurt (nici măcar meteorologia nu este o ştiinţă exactă).Istoria, istoria minţii omeneşti de asemeni, este imprevizibilă. recent am citit că înStatele unite o profesoară de la universitatea Harvard, de origine chineză, reabili-tează confucianismul în educaţie, adică severitatea, accentul pus pe marea cultură.Poate că lumea de azi are o nevoie să se salveze mai mare decât avem tendinţa săapreciem.


scena și textele

GEORGE BANU

MOARTEA COPILULUISau SEnSurILE unuI MOtIV tEatraL

Un motiv şi arhitectura dezvoltării sale

Moartea copilului e un motiv recurent. revenind mereu, el sfârşeşteprin a se constitui în centru radiant, în „temă cu variaţiuni”, ca să folo-sesc un termen muzical. El se organizează în jurul unui personaj,

copilul definit întotdeauna prin vârstă, fără identitate şi fără biografie, copilul sor-tit morţii, prin crimă sau accident. El este fie legat, prin legături de sânge, de ocelulă familială, fie implicat, fără să vrea, în planul politic. Moartea copilului, din-colo de tot ce înseamnă ea ca tulburare morală, ca doliu personal, cristalizează unraport cu lumea, dezvăluie strategii de putere, concentrează temerile unei epoci.

Motivaţiile prezenţei acestui motiv diferă în funcţie de momentul istoric şi delocul acordat copilului într-o societate dată, dar, în ciuda diversităţii autorilor, pedurata unei secvenţe temporale mai mult sau mai puţin lungi, câteva constante seobservă. astfel se explică de ce „moartea copilului” poate avea uneori sensul desimptom difuz, revelator secret al zeitgeist-ului, spiritul timpului, cu tot ce implicăel ca teamă şi relaţie cu valorile specifice unei epoci. în „moartea copilului” se lasăcitită relaţia pe care o întreţine o societate cu posibila sa regenerare şi cu perspec-tivele sale de viitor.

Pruncucidere şi crimă politică

Ca de obicei, totul se află la început. Prima mamă care îşi ucide copilul esteMedeea. Gest ultim, gest al excesului, al lipsei de măsură şi al derutei supreme.Pruncuciderea comisă de Medeea, emblematică şi reluată de nenumărate ori, dis-truge orice perspectivă de viitor, este actul care izolează şi interzice orice viaţăulterioară. Pruncuciderea conduce la sihăstria unui personaj fără viitor. Medeea,care rupsese legăturile cu trecutul, prin asasinatul comis se vede în situaţia de a ise interzice viitorul, fiind pentru totdeauna ţintuită în prezentul actului său.Pruncuciderea este la origine înfăptuită de o femeie, iar femeile sunt, de-a lungultimpului, cele care o comit cel mai adesea, cele care sfârşesc prin a ucide copilul

în numele unei sancţiuni sau al unei panici, mereu în afara oricăror norme.tot antichitatea oferă şi celălalt model, de data asta politic. Şi asta plecând de

la dezbaterea creată în jurul soartei lui astyanax, aflat în centrul Troienelor luiSeneca : deşi Hecuba şi, în jurul ei, toate femeile, tinere şi mai puţin tinere, cerîndurare pentru fiul lui Hector, ulise nu se va lăsa înduplecat şi, în ciuda promisiu-nilor sale, îl va sacrifica. raţiunea politică este cea care i-o impune şi pe care o vainvoca pentru a-şi motiva surditatea faţă de rugăminţile care se înalţă tragic dincorul femeilor înecate de plâns ! Copilul, prin originea lui şi prin pulsiunea revan-şardă de care, devenind adult, poate dispune, îi nelinişteşte pe tirani şi pe uzurpa-tori. Pentru a pereniza puterea ilicit dobândită, ei nu ezită, la capătul unui războisau al unei conspiraţii, să-l ucidă pe moştenitorul legitim, strategie unanimă careîncepe cu grecii şi se termină cu Stalin. astyanax rămâne o figură emblematicăpentru toţi aceşti copii asasinaţi, al căror destin a fost evocat deopotrivă deShakespeare şi de racine, care, şi ei, le-au sesizat mizele politice. Se crede că ast-fel se poate întrerupe filiaţia şi asigura perenitatea puterii. Odată copilul ucis, numai poate interveni nicio contestaţie, nu ne putem teme de nicio răzbunare.Securizarea stăpânului printr-o crimă preventivă ! De data asta e vorba de o aface-re bărbătească. Dacă taţii nu ucid, deţinătorii masculini ai puterii n-au nicio ezi-tare. Crima pleacă de la o strategie prevăzătoare. Logicii distructive a Medeei,femeia trădată, îi corespunde logica prospectivă a politicienilor. La Medeea, prun-cuciderea este o sancţiune, la ei, este o măsură de protecţie.

O nelinişte generalizată

Există un copil la Shakespeare, unul singur a cărui moarte scapă acestei logicibinare evocate mai sus şi care anunţă viitoare morţi. E vorba de Mamilius dinPoveste de iarnă, a cărui dispariţie misterioasă, străină de orice voluntarism, femi-nin sau masculin, se înrudeşte cu moartea secretă şi lipsită de vreun sens explicita copiilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, al căror trist precursor este. Copii nuucişi, ci loviţi de un tragic cotidian secret şi imprevizibil.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, moartea copilu-lui n-are nimic fortuit, ea revine constant şi devine un adevărat simptom. Motivul„copilului mort” circulă obsesiv de la o operă la alta. îl regăsim la Ibsen în MiculEyolf sau Brandt, la Maeterlinck în Interior sau Moartea lui Tintagiles, la Cehov înPescăruşul sau Livada de vişini, iar, mai târziu, chiar la Pirandello în Să-i îmbrăcămpe cei goi. Motivele acestor decese diferă, dar ele par mereu să nu fie determinate devoinţa oamenilor : boli, mai mult sau mai puţin diagnosticate, accidente, înecuri,căderi... neprevăzutul tragic intervine de fiecare dată pentru a dezorganiza vieţi, arupe alianţe, oficiale sau nu, într-un cuvânt pentru a deruta fiinţele care suportă şoculacestei dispariţii a copilului. Ele comportă consecinţe extreme, deoarece protagoni-ştii trebuie de fiecare dată nu numai să suporte prăbuşirea planurilor de viaţă, ci şi sătrăiască sentimentul ruperii legăturii organice primordiale, legătura parentală. Şi ast-


fel, mortalitatea infantilă, curentă în epocă, mortalitate reală, este integrată – trebuiesă insistăm – în mod simbolic în textele timpului. Ceea ce ne surprinde este că aceas-tă mutaţie semnificativă – de la starea reală la tratarea simbolică – intervine la unmoment istoric foarte precis. Secolele precedente cunoscuseră şi ele o mortalitateinfantilă ridicată – Montaigne, extrem de prolific, nu îşi mai aducea aminte de numă-rul copiilor pe care i-a pierdut. Iar exemplele sunt nenumărate. Compozitorii, ca sărămânem în sfera artistică, sunt şi ei îndoliaţi de dispariţia copiilor lor, fără a maivorbi de oamenii de rând. Şi totuşi, abia de la finele secolului al XIX-lea datele con-crete legate de mortalitatea infantilă sunt convertite în motiv dramatic recurent.această conversie capătă sens prin unicitatea sa. Observăm mai întâi o schimbare dementalitate – copilul este valorizat ! – dar şi o accentuare a doliului care apasă deacum înainte familiile burgheze, familii care nu mai cultivă aceeaşi fecunditate capoporul de rând sau aristocraţia odinioară. Moartea copilului capătă de acum carac-ter diferit, mult mai dramatic.

Motivul morţii copilului din secolul al XIX-lea e precedat de varianta sa melo-dramatică, în care regăsim cel mai adesea crima, premeditată sau accidentală, cutoate consecinţele pe care le antrenează la nivel familial. în melodramă, „regatul”din Shakespeare sau racine este asimilat unei proprietăţi sau unui castel pe careun intrigant vrea să pună mâna, o moştenire pe care doreşte să şi-o însuşească,diverse bunuri de care îi deposedează pe succesorii legitimi. apriori, puţin contea-ză natura mediocră a motivaţiilor, instrumentalizarea crimei ţine de mecanismuldeja evocat, propriu tragediilor politice. Diferenţa constă în faptul că, în melodra-mă, prin însăşi natura genului, intervine o răsturnare de ultim moment în care aflămcă crima n-a fost comisă – ciudată apropiere de soarta lui Oedip sau, mai târziu, aPerditei din Poveste de iarnă ! – şi care face posibilă reparaţia finală. Dacă actulcrimei pare a fi efectuat într-un prim timp, el se dovedeşte în cele din urmă o înşe-lăciune a cărei denunţare finală atrage pedeapsa „monstruoşilor” vinovaţi. Variantăsentimentală a unui exces asasin care, altundeva, începând cu Medeea şi terminândcu Richard al III-lea, a dus la o concluzie tragică pe care, printr-o mişcare bruscăşi neaşteptată, melodrama o neagă sentimental. Pruncuciderea nu este aici decât oîncercare mereu ratată ce permite melodramei, graţie acestei ultime surprize, săscape de tragic, să-i pedepsească pe vinovaţi şi să reinstaureze ordinea legitimă.„Moartea copilului” este un subterfugiu de construcţie dramatică.

Chestiunea nu se rezumă doar la teatru. „Moartea copilului” are rezonanţă şi însfera muzicii. Compozitorul ceh Smetana va scrie un celebru Trio pentru pian, vio-loncel şi vioară în memoria copilului său dispărut. un alt compozitor ceh, Dvořak,va dedica la rândul său un oratoriu, Stabat mater, defunctei sale fiice, moarte odatăcu soţia compozitorului. Debussy are şi el o fiică moartă de tânără, căreia îi va dedi-ca o operă. Saint-Saens a avut şi el doi copii al căror deces va avea impact asupraoperei sale. Dar exemplul cel mai celebru rămâne faimosul ciclu al lui Mahler,

SCEna ȘI tEXtELE 29

Kindertotenlieder. L-a scris în amintirea micuţului său frate, a cărui dispariţie l-aafectat profund. alma Mahler îi va reproşa de a fi compus această operă, dat fiindcă aveau un copil împreună, care mai apoi se va îmbolnăvi şi va muri, ca şi cumMahler ar fi presimţit ceea ce urma să se întâmple. alma Mahler va mai avea o fiică,pe Marion, care va muri şi ea şi căreia alban berg îi va dedica celebrul său Concertpentru vioară. Copilul mort produce o experienţă tragică. Şi compozitorii o transfi-gurează în felul lor, mai abstract decât în teatru.

în pictură, unde în general copilul apare ca imagine a fericirii şi a bucuriei de atrăi, „moartea copilului” intervine ceva mai târziu şi trimite cel mai adesea la cala-mităţile provocate de război. Pentru a-l invoca, se pictează sau se arată copii asa-sinaţi... tablourile în care apar copii morţi sunt de o violenţă insuportabilă şi seconstituie într-un adevărat strigăt care dezvăluie, condamnă, acuză rănile războiu-lui. Dar „moartea copilului”, datorită chiar violenţei pe care o comportă reprezen-tarea sa plastică, va face o carieră mult mai puţin importantă : acolo unde cuvinte-le evocă, sunetele sugerează, imaginile arată. Şi imaginile sunt insuportabile!

La cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea, „moartea copilului”trezeşte spaimele reziduale pe care societatea credea că le poate tempera, chiarînvinge graţie manifestărilor progresului atât de lăudat. Orgoliul acestui optimismraţionalist e sancţionat tragic de hazardul accidentului, care provoacă moarteacopilului şi întrerupe brutal ciclul generaţiilor. acolo unde moare copilul nu maiexistă siguranţă în ceea ce priveşte succesiunea şi supravieţuirea familiilor.Progresul îşi pierde astfel virtuţile liniştitoare, iar perspectiva imobilităţii începe sămijească : accidentul morţii se sustrage viziunii securizante legate de performanţe-le tehnicii şi de încrederea pe care ele le generează. ameninţarea stagnării şi seca-rea fecundităţii le perturbă pe toate aceste fiinţe care şi-au pierdut copilul.Progresul şi certitudinile sale sunt destabilizate, perspectiva înnoirii e întreruptă :moartea copilului, aceasta-i alerta !

Revenirea Medeei

în a doua parte a secolului al XX-lea, scriitorii, bărbaţi şi femei deopotrivă, aupurces la revenirea Medeei. această revenire se explică prin hotărârile ce se cerluate în faţa dezastrului, dar se constituie de asemenea într-un exemplu afişat deemancipare a femeii care contestă puterea bărbaţilor. Pe de o parte, pruncucidereaoriginară implică discursul privind orice refuz de iertare – în secolul al XX-lea, altotalitarismelor, această chestiune reapare neîncetat ! –, iar, pe de altă parte, ea per-mite femeii să dobândească o identitate. această hotărâre extremă o plasează peMedeea alături de figura Gorgonei, figura cea mai temută de greci, figură careinspiră o spaimă absolută şi-l zdrobeşte pe cel care o priveşte drept în ochi. Medeeasupravieţuieşte suportând efectele gestului tragic suprem. acesta e paradoxulimplicat de gestul său. în faţa dezastrului nupţial, Medeea refuză să i se facă milăde Jason şi declară război total tuturor celor care au contribuit la nefericirea ei.


Pentru ca nimeni să nu scape neatins ! Ca în acest spectacol rar cu piesa lui HeinerMüler, care este Medeea-Material, în regia lui anatolii Vassiliev. aici, mama careşi-a ucis copilul şi-a pierdut atât deprinderea de a vorbi cât şi condiţia sa de feme-ie, sfârşind prin a pierde tot... un autor german şi un regizor rus ştiau împreună maibine ca oricine până unde poate merge distrugerea fiinţei ; propria lor viaţă le-a ară-tat în ce măsură totalitarismele sunt capabile să ducă la negarea omului.

Cum să uităm că această revenire a Medeei a început la operă, că o femeie,Maria Callas, a fost cea care a impus-o, iar Pasolini a confirmat-o? La Callas,Medeea îşi îmbracă hainele mitice, în vreme ce în versiunile teatrale mai recenteea este acoperită doar de zdrenţele urii de sine şi de strigătul de revoltă care îiînăbuşă glasul. niciun spectacol modern nu se poate naşte azi decât din indispen-sabila lor confruntare. Ştim asta de la Dostoievski şi ai săi Fraţii Karamazov...nimic nu poate explica sau ierta moartea copiilor ! Doar în cazul Medeei ?aceasta-i întrebarea.

Viitorul blocat

Observăm în ultima vreme că „moartea copilului” revine, dar într-un mod dife-rit. această resurgenţă, întâmplare care merită să fie semnalată, chiar interpretată,a apărut asemenea celei de odinioară, la cumpăna dintre două secole, de data astaîntre secolul al XX-lea şi secolul al XXI-lea. tranziţia produce din nou efecte neaş-teptate şi semnificative. La bond în Piese de război sau Scaunul , la Copi în Turnulde la Défense, ca şi la Sarah Kane în Distruşi, iar mai recent la Joël Pommerat înNeguţătorii, motivul revine, dar, radicalizat, deoarece se trece în mod radical de la„moartea copilului” la „uciderea copilului”. Ceea ce la precursorii recenţi se pro-ducea sub impactul bolii sau al accidentului rezultă acum dintr-o pruncucidere asu-mată. are astfel loc deplasarea de la „hazardul tragic” la „gestul tragic” deliberatşi voluntar. De data asta nu destinul, ci chiar mama este cea care ucide... ucidereacopilului e înfăptuită întotdeauna de mâna femeilor! Femei-mame, dar femei sin-gure, care luptă cu o dificultate de a trăi exacerbată, insurmontabilă: pentru a seapăra, ele se comportă asemeni Medeei, sub semnul căreia are loc gestul extrem.Medei moderne... Şi astfel motivul uciderii copilului trimite iarăşi, dar altfel, la tra-gedie.

asasinarea copilului se produce în diverse feluri, prin înjunghiere, prin sufoca-re... dar întotdeauna din cauza aceleiaşi tulburări profunde. rătăcire fără ajutor,durere fără răspuns ! acest exces de suferinţă o împinge la pruncucidere pe mamacare nu mai găseşte nicio ieşire din oroarea lumii. Dezarmată, în cădere liberă, lip-sită de orice perspectivă, ea comite actul ucigaş. De data asta nu e vorba de a pre-vesti prin moartea copilului o viitoare stingere a speciei, o negare a raţiunii secu-rizante, ci şi mai grav, e vorba de o moarte a copilului decisă, dorită, asumată....aceasta explică şi dorinţa frecventă de a împiedica venirea pe lume a copiluluinedorit : motivul avortului e recurent. îl regăsim în Lucru acasă al lui Kroetz, în

SCEna ȘI tEXtELE 31

piesele lui Michel Deutsch şi la mulţi alţii. teama de a nu putea asuma copilul înlumea de azi duce la uciderea sa în germene ! apoi, când totuşi se naşte, copilul eîn pericol şi e deseori ucis ! Mamele, mamele mereu, nu sunt sterile, au dat viaţă,dar întrucât viaţa a sfârşit prin a le deveni insuportabilă, n-are niciun sens să maicontinue. roditoare fiind, ele decid să facă lumea neroditoare ! Fără nicio protec-ţie din partea comunităţii, fără siguranţă sau orizont, ele se adâncesc în singurăta-tea crimei. Crima nu vizează, ca în cazul Medeei, un partener care şi-a încălcat pro-misiunile, nu e vorba de niciun Jason aici... crima se adresează lumii care a aban-donat femeia şi a aruncat-o în impas. uciderea propriului copil – actul unei fiinţefără soluţie şi totodată actul libertăţii absolute ! El conduce la acest hybris care estepruncuciderea. Lipsă de măsură imposibil de depăşit. O ştim de la Dostoievski şiai săi Fraţi Karamazov... nimic nu poate explica sau ierta moartea copiilor !

bond, Sarah Kane, Pommerat... uciderea copilului se difuzează ca o dâră depudră. Ea dovedeşte implicit o agresiune deliberată faţă de viaţa însăşi, în numeleunei înfrângeri care atrage după sine dorinţa de a o sacrifica. în faţa neantuluinegru, opac, mamele refuză să-şi lase copilul ca pe o victimă supusă aneantizarii.având în vedere această lipsă de perspectivă, această negaţie tragică, ele procedea-ză la fel ca preotesele templelor care ucid „dorinţa de a trăi”, doar că pentru ele, înlogica lor, „a omorî înseamnă şi a salva”. De aceea mamele preferă pruncucidereaîn locul sinuciderii. Şi astfel, prin actul cel mai violent pe care şi-l poate producesieşi, femeia se îngroapă în durere. Se distruge... moartă vie ! tânăra ucigaşă secufundă în tăcere şi în moarte. Fără nicio protecţie din partea comunităţii, fără sigu-ranţă şi fără orizont, mamele se izolează în singurătatea crimei. S-au atins limiteletragicului.

tranziţia dintre secolul al XIX-lea şi finalul secolului al XX-lea este aşadartranziţia care duce de la „accidentul tragic” la „actul tragic”. Dincolo de o crizăfamilială, el atestă teama de viitor. teama asumată şi deliberată, iraţională şi dis-perată. Prima care o încarnează este Medeea, dar urmaşele sale actuale constituieastăzi o cohortă tragică. Ele sunt mărturia unei tulburări mintale mai mult decâtfamiliale, a unei înfrângeri totale căreia pruncuciderea îi apare ca un răspuns.răspunsul femeii asasine! Să nu vă mai rămână ţipenie de om când viaţa şi-a pier-dut raţiunea de a fi ! no future.

„uciderea copilului” şi „moartea copilului” – două etape ale aceleiaşi curse spredezastru. Ipostaze ale vieţii întrerupte, refuzate sau interzise, altfel spus ale uneiinaptitudini ontologice de a asigura regenerarea. Sub efectul hazardului sau al actu-lui deliberat, este vorba, de fiecare dată, de stagnare. Două variante ale aceleiaşiinaptitudini de a produce...noul e soarta lumilor unde copiii mor sau sunt ucişi!

GEOrGE banuÎn româneşte de LIANA LăPăDATU


exerciţii de luciditate

OVIDIU IVANCU

POEZIa întrE GuStuL PubLIC ŞI EStEtICă

De câtva timp poezia a coborât pe stadioane. Sau, mai degrabă, în arenăse află nu poezia însăşi, ci ruda ei ceva mai puţin evoluată intelectuali-ceşte, versificaţia. Fenomenul pare a se fi produs cu o lentoare care ne-

a scăpat tuturor. Zi de zi, secundă de secundă, poezia românească a parcurs drumuldinspre Poetica lui aristotel sau scrierile lui Maiorescu înspre arenele cu gladia-tori. Când a început să se petreacă asta? Poate că tendinţa s-a manifestat pe la jumă-tatea secolului XIX, când s-a făcut simţită confuzia între poezie şi poezia utilitaris-tă. atunci, însă, metastaza a fost oprită de o generaţie de critici şi poeţi care s-aîntors către estetică, culminând, desigur, cu Eminescu. Ceva mai bine de un secolmai târziu, cancerul a recidivat. El s-a numit proletcultism. numai că de dataaceasta, niciun doctor priceput nu a fost pe aproape pentru a opri înaintarea uneitumori aparent benigne. Momentul de cotitură a fost marcat odată cu instaurareadeplină a unei confuzii regretabile: emoţia a substituit criterii estetice, catharsisularistotelian, subtil, aproape metafizic, greu de înţeles şi digerat, a lăsat locul decla-maţiei, metafora revelatoare a lui blaga a fost înlocuită de cea plasticizantă, de lim-bajul explicit, mobilizator. Şi, de parcă nu era şi aşa de ajuns, a dispărut rigoarea şiseveritatea canonului. Poezia a încetat să fie sinteză a „condiţiunii materiale” şi„condiţiunii ideale”, devenind un prozaic demers de a răscoli sentimentalisme şide a reitera clişee.

aşadar, fenomenul poetic e astăzi la noi supus unei duble presiuni (a se citi,într-o versiune mai puţin eufemistică, „imposturi”). Pe de o parte, cazul adrianPăunescu ne arată că textul în sine e judecat în funcţie de facilitatea rimei şi mini-malismul înflăcărat al ideilor, pe de altă parte poezia tânără românească e imposi-bil de clasificat şi calificat din cauza evidentei grafomanii postrevoluţionare şi alipsei unei critici de sinteză. încearcă ceva Dan C. Mihăilescu în cele trei volumeale Literaturii române în postceauşism, însă demersul e insuficient şi focusat peeseistică şi proză. Zilnic, apar în diverse colţuri ale ţării volume de versuri, uneoriîn tiraje ridicole gen 50-100 de exemplare, periodic se publică în reviste literarecronici de întâmpinare, aproape în exclusivitate favorabile. ne-am întors cumva pela 1840, când Kogălniceanu remarca profunda fărâmiţare a literaturii naţionale şilipsa regretabilă de criterii (Kogălniceanu însuşi făcea, de altfel, câteva confuzii

regretabile în celebrul său manifest din Dacia Literară). Ca argument, vă propunun exerciţiu simplu: încercaţi să urmăriţi destinele poetice ale celor premiaţi în ulti-mii ani de edituri prestigioase gen Cartea românească sau de reviste literare deprestigiu. Cu puţine excepţii, numele celor laureaţi (vorbesc de generaţia tânără)sunt departe de a confirma. atât fenomenul Păunescu, cât şi debusolantul peisajpoetic contemporan sugerează un singur lucru: o lipsă de instrumente în analizapoeziei. Sau, mai bine spus, un soi de amatorism generat de ideea, în integralitatefalsă, că poezia e lovită de subiectivitate într-o asemenea măsură încât despre oricepoet se poate afirma orice, oricărui text putându-i-se lipi etichete dintre cele maivariate, începând cu deja supralicitata „genialitate”.

Stilistica e căzută în desuetudine, fiind adesea privită în opoziţie cu modernita-tea, rigoarea analizei e la rândul ei catalogată drept fanfaronadă de salon.Scabrosul, escatologicul şi câteva raportări la realitatea imediată (în stil optzecist)îşi fac loc în textele unora ca Dan Sociu, Stoian G. bogdan, Mihai Vakulovski saualexandru Vakulovski cu aerul infatuat că ele ar reprezenta noutăţi absolute pen-tru poezia românească iar patetismul şi invocaţia de largă respiraţie din textele luiadrian Păunescu ne sunt şi ele prezentate ca fiind invenţii de ultimă oră. Că încazul primilor e vorba de un filon venit pe direcţia bacovia-arghezi-brumaru iarîn cazul celui din urmă de o prelungire anacronică a romantismului românesc desecol XIX gen bolintineanu, nu pare a mai interesa pe nimeni. Se cuvine amintit,ca relevant studiu de caz, şi pseudo-curentul literar denumit de Marius Ianuş „frac-turism”. El e, oarecum, inedit, având un manifest teoretic (confuz), dar nebenefici-ind de texte consistente care să-l susţină. apărut, după mărturia autorilor (MariusIanuş şi Dumitru Crudu) „în noaptea de 10 spre 11 septembrie 98 (când am fostbătuţi pe stradă)”, acest curent literar are un singur avantaj major. E primul carepoate fi datat cu precizie… a apărut, deci, fix în noaptea de 10 spre 11 septembrie1998 (e adevărat că nu cunoaştem cu precizie ora). în rest, textul-manifest e de unumor involuntar irezistibil. „Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural,psihologic, estetic şi, în consecinţă, curentul nostru este reflectarea literară a uneirealităţi noi. în plan politic este reprezentat prin anarhism” sau „Fracturismul des-fide (sic!) şoarecii de bibliotecă şi poeţii premianţi, cât şi o poezie scrisă pe diplo-mele de absolvire a facultăţii”. aici, se ignoră şi limba română prin eludarea core-laţiei necesare la nivelul frazei între „atât” şi „cât”. Şi în fine, un ultim citat pe carepersonal îl prefer pentru doza lui de aroganţă şi ignoranţă: „Fracturismul, după cea descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem destrânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. Superb!!! Dupăce, aşadar, într-o singură noapte cei doi au descoperit „fisurile existenţei”, s-au şihotărât să reinstituie o confuzie de care generaţii întregi de critici literari, nu numairomâni, se străduiseră să scape. După ce aristotel vorbise de autonomia artei, dupăce, la noi, Maiorescu insistase pe necesitatea separării autorului de textul său, dupăce ni se puseseră tuturor la dispoziţie noţiunile de eu liric sau eu empiric tocmaipentru a face distincţiile necesare, vine fracturismul şi, cu o nonşalanţă de invidiat,


ne întoarce la un soi de critică literară de factură lombroziană. adică, ne spunefracturismul, un criteriu de evaluare a textului literar ar fi acela al concordanţeiîntre „cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. După acest criteriu, Glossa luiEminescu e invalidată. Păi nu spune acolo poetul „tu rămâi la toate rece”? în rea-litate, însă, implicându-se politic, Eminescu a creat o fisură intre ceea ce afirmă şiceea ce face. Concluzia e una singură: când lipseşte instrumentarul teoretic, oricepoate fi afirmat.

Pentru a valida sau a invalida un poem, avem nevoie de o analiză pe trei palie-re. Dacă, în final, textul analizat se plasează în grila superioară a tuturor celor treipaliere de analiză, ne aflăm în prezenţa unei poezii veritabile, dacă nu, în funcţiede profunzimea şi dimensiunea eşecului, ne găsim în faţa unei simple versificaţiisau a unui poem mediocru. ne interesează, deci: 1. textul ca text, 2. textul ca mesajşi 3. contextul. Voi folosi ca exemplificare două poeme: Scrisoare (Lucian blaga)şi Rugă pentru părinţi (adrian Păunescu).

1. Pe acest palier fundamentale sunt prospeţimea vocabularului, folosireacoerentă a sintaxei, sonoritatea internă a cuvintelor, tropii, capacitatea de a selectadintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substan-ţa poetică şi, nu în ultimul rând, cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul pro-priu, dobândesc unul figurat, literar, poetic. „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ citot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri/ şi plecat peste întrebările lumii” (Lucianblaga). Observăm aici uluitoarea alternanţă a unui plan fizic, terestru, sugerat delexeme precum „mamă” şi „bătrân” cu unul metafizic (vizualizaţi doar scena euluiliric aplecat peste… „întrebările lumii”). Până la conjuncţia „şi” totul se desfăşoa-ră în plan orizontal iar după aceasta întregul text capătă înălţime („întrebărilelumii”) prin doar un verb la participiu, o prepoziţie şi două substantive, unul în acu-zativ, altul în genitiv. O înălţare de factură oximoronică, de vreme ce, paradoxal, esugerată de verbul „plecat”. Mijloace stilistice minime, forţă maximă de sugestie.De cealaltă parte, avem textul păunescian: „Enigmatici şi cuminţi/terminându-şirostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinţi/ Cheamă-i Doamne,înapoi/Că şi-aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”.Ceea ce deranjează aici este neinspirata, aproape cacofonica alegere a adverbului„prost” şi repetarea unui imperativ urmat de pronume, „fă-i”. De altfel, alternanţade vocative şi imperative conferă textului structura unui lamento patetic. Cu excep-ţia adjectivului „enigmatici”, toate celelalte lexeme sunt racolate din proximitateaunei cotidianităţi seci, prozaice.

2. Mesajul poetic încorporează ideea poetică. Interesează aici puterea de suge-stie şi putem considera un defect al textului mesajul explicit, frust, dez-ambiguizat.blaga apelează la intertextualitate. Cocoşul care cântă de trei ori („dar cocoşi aucântat de trei ori în noapte”), naşterea privită ca o expulzare „în lumină” (aici avemnevoie și de sistemul filosofic şi estetic blagian dezvoltat în trilogiile sale), sugera-rea mitului lui Icar şi Dedal, a unei aspiraţii înăbuşite („trupul meu cade la picioa-rele tale/ greu ca o pasăre moartă”) sunt tot atâtea exemple ale unei idei poetice care

ESEu 35

nu se lasă uşor descoperită, ce solicită deopotrivă efort intelectual şi sensibilitate. LaPăunescu, toate cele 38 de versuri sunt subsumate unui singur sentiment primar:acela al durerii faţă de pierderea fizică a părinţilor. în vreme ce la blaga, emoţia eputernică prin plasarea eului liric în mijlocul ei („nu ştiu nici azi pentru ce m-ai tri-mis în lumină.”) la Păunescu eul liric face salturi derutante, e uneori exterior, con-templativ, integrat unui cor de bocitoare („Ia priviţi-i cum se duc/ Ia priviţi-i cum sesting”).

3. Contextul literar presupune familiarizarea cercetătorului cu istoria literară.Cu alte cuvinte, se cuvine să descoperim dacă anumite mijloace stilistice sunt înacord cu ceea ce tacitus numea „saeculum”(„zeitgeist” la Herder, „spiritul veacu-lui” la Eugen Lovinescu) sau dacă ele sunt ecouri ale unor epoci trecute, reverbe-raţii târzii ale unui mod de a scrie depăşit. tehnica refrenului, metrica ce supunetextul la încorsetări ideatice, invocaţia, legătura cu socialul (părinţii care au dus-o„prost”), tonul minor-elegiac, uşoara tentă mesianică, patetismul pe linia Goga-Coşbuc, toate regăsibile în textul păunescian nu sugerează nicidecum un poem desecol XX. La blaga, însă, ritmul interior, intertextualitatea, planul metafizic, ideeade cunoaştere („numai ca să umblu printre lucruri”), frecvenţa oximoronului, reac-tivarea binomului filozofic adevăr-frumos, refuzul verdictelor şi sentinţelor mora-le sau moralizatoare, toate sunt apanaje ale poeziei moderne.

Concluzia e aproape axiomatică, ea ţine de domeniul evidenţei odată ce seimpune la finalul unei analize pe aceste trei paliere. Important este, atunci când dis-cutăm despre poezie, să începem cu analiza şi, în măsura în care este posibil, săavem ca finalitate verdictul. Când, însă, considerăm drept criterii estetice exclusi-ve emoţia colectivă, eventual cantitatea de lacrimi generată de recitarea textuluisau forţa acestuia de a şoca, de a trezi instincte din zona lubricului (aşa cum facede multe ori poezia tânără românească), evident că poeţi gen adrian Păunescudevin geniali, poeţi gen Marius Ianuş sau Stoian G. bogdan devin profund origi-nali, în vreme ce nume precum Eminescu, bacovia, arghezi, blaga, nichita saubrumaru par a sugera o zonă a minoratului, a unei lirici expirate.


clasici revizitați

MIHAI ZAMfIR

VaSILE aLECSanDrI(1818 – 1890)

tradiţia şcolară îl consideră pe alecsandri drept cel mai reprezentativscriitor paşoptist, iar opera lui – sinteză a paşoptismului. Caracterizareaeste doar parţial exactă. Dacă, în tinereţe, el a putut trece drept un paşop-

tist tipic (nu doar pentru Moldova, ci şi pentru Muntenia), în a doua jumătate a vie-ţii traseul literar al autorului s-a modificat sensibil. trăind pînă spre sfîrşitul seco-lului, alecsandri a ţinut pasul cu secolul şi a depăşit considerabil paşoptismul ini-ţial. nici una dintre marile voci paşoptiste nu a avut un traseu similar: Heliade,alexandrescu, bolintineanu, negruzzi ori bolliac au rămas pur paşoptişti, indife-rent cîţi ani au mai trăit după 1859, an la care mişcarea se sfîrşeşte în chip natural.alecsandri, în schimb, a început exact atunci o nouă viaţă literară.

biografia sa este paralelă celei a lui Kogălniceanu ori Ion Ghica – studii în stră-inătate, la Paris, dar fără ambiţii ştiinţifice, pregătire şi participare la revoluţia dela 1848, protagonist în epoca unirii, personalitate politică şi culturală de prim rangîn românia de după unire; spre deosebire însă de toţi paşoptiştii, el a practicat lite-ratura de la debut şi pînă la sfîrşit, făcîndu-şi din literatură îndeletnicirea principa-lă. Suficient de bogat pentru a şi-o putea permite, a vrut să se impună – şi a reuşit– mai ales ca scriitor, în defavoarea omului politic, a diplomatului ori a îndrumă-torului cultural. La fel de precoce ca şi Kogălniceanu, descoperă literele la vîrstade 20 de ani şi, spre deosebire de acesta, nu le mai părăseşte niciodată.

Poezia lui alecsandri a fost preţuită în mod covîrşitor, atît în timpul vieţii, cît şiîn deceniile imediat următoare: în conştiinţa publică, el a rămas „poetul”, „bardulde la Mirceşti”. Lectura contemporană a operei schimbă însă accentele, favorizîndalte zone; poate că deceniile următoare îl vor privilegia pe alecsandri-epistolierul,pînă acum ignorat, iar corespondenţa lui va ajunge cea mai preţioasă mărturie lăsa-tă de autor – aşa cum sunt toate şansele să se întîmple cu bălcescu oriKogălniceanu. Deocamdată să vedem ce rămîne din imensa operă alecsandriană,cîndva înălţată la ceruri, astăzi citită doar din obligaţie. Există însă şi obligaţii plă-cute.

1. Poezia nu ridică, la prima vedere, mistere insondabile: este cea a unui impro-vizator continuu, talentat, incapabil să reflecteze prea mult la ceea ce scrie.

Definind modul în care şi-a compus primele poezii de succes, poetul însuşi vaspune mai tîrziu: „Atunci scrisei sau mai bine zis improvizai cele mai bune poeziiale mele: Baba Cloanţa, Strunga, Doina…”. Citatul merită să fie reţinut. nu numaiîn cazul acestor doine, ci şi în cazul tuturor poeziilor reuşite, alecsandri ar fi tre-buit să utilizeze verbul a improviza. Poeţii s-au încadrat dintotdeauna în două sche-me de creaţie opuse: cea a perfecţionării continue de variante iniţiale şi cea aimprovizaţiei, a redactării dintr-o dată a variantei definitive. L. Gáldi numea celedouă structuri „beethoveniană” şi „mozartiană”. nu trebuie să ne întrebăm căreiadintre ele îi aparţine improvizatorul alecsandri. nimic nu e mai puţin eminescian-beethovenian decît regimul creativ al lui alecsandri. Opoziţia lui cu Eminescuîntruchipează cele două prototipuri ale poeziei româneşti din secolul al XIX-lea şidintotdeauna.

Improvizaţia – de la cea mai inspirată la cea mai fadă – îi străbate versurile.Primul său ciclu erotic, Lăcrămioare, nu reprezintă decît jurnalul în versuri al iubi-rii poetului pentru Elena negri (întîmplată între 1845-1847), jurnal atît de exact,încît etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. alecsandri dădea imediatimpresiilor sale o formă versificată, parcă de frică să nu le uite. toate etapele bio-grafiei, plecările din ţară ori revenirile, evenimentele istorice (revoluţia, înfrînge-rea ei, exilul, unirea, domnia lui Cuza) s-au bucurat de celebrări poetice compuseîn febra clipei. Dacă mai adăugăm zecile de improvizaţii pe albume, cu adresă pre-cisă, intuim fondul ultim al acestui versificator extrem de volubil, volatil şi super-ficial. Chiar Pastelurile stau sub semnul aceleiaşi improvizaţii triumfătoare: toam-na tîrzie a anului 1867, greaua iarnă 1867-1868, venirea primăverii şi apoi a veriilui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Serile laMirceşti, Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, Miezul iernei, La gura sobei,Viscolul, Sfîrşitul iernei, Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa,Tunetul, Floriile, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. toate aceste consem-nări poetico-meteorologice sunt cuprinse între noiembrie 1867 şi aprilie 1868.ultimul volum publicat de poet aduce o ultimă apologie a evenimentului curent: înOstaşii noştri putem urmări campania militară de la 1877-1878, începînd cu zvo-nurile privind războiul şi pînă la întoarcerea în ţară a luptătorilor de la Griviţa.Veritabil jurnal poetic de front!

Paşoptismul convenţional şi mediocru este, în poezia tînărului alecsandri,extrem de întins. Dacă poezia romantică din Muntenia, patronată de Heliade, s-adeschis sub auspiciile versului lamartinian, primele versuri scrise de alecsandridescind direct şi afişat din Lamartine. acest paşoptism de factură munteneascădurează la poetul moldovean pînă spre epoca Pastelurilor. trei sferturi din cicluri-le Lăcrămioare, Suvenire şi Mărgăritărele ar fi putut fi scrise de oricare poet dinşcoala lui Heliade. „Sus, în taină dulce, pe-a nopţei senin/ Ca un vas de aur lunaplutea lin.// Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul;/ Negrele lui coame atingeaupămîntul.// Ne duceam în cale precum visul duce,/ Ca genii de spaimă, ca douănăluce.// Zburam noi pe lume precum gîndul zboară/ Cînd iubirea dulce inima-


mpresoară” (Visul).De cine să fie aceste versuri foarte aproape de parodie? De bolintineanu, am fi

tentaţi să răspundem, de un bolintineanu aflat într-o zi proastă. nici gînd! Versurileprovin din lungul poem Visul, ce deschide volumul Suvenire, şi ele au fost scrise la1843. în zeci de exemple, încă nu foarte „veselul alecsandri” pare ecou minor allui bolintineanu, poet pentru care făcuse o adevărată fixaţie din moment ce îl con-sidera „cel mai poet dintre poeţii Valahiei”. Vis de poet, din volumulMărgăritărele, pare un bolintineanu parodiindu-l pe bolintineanu: „Ea era fru-moasă, dulce-ncîntătoare/ Ca o floare vie căzută din soare;// Lumea-namorată şide doruri plină/ O slăvea în taină ca pe o regină”.

Imaginile lui bolintineanu şi lexicul acestuia îl urmăresc pe alecsandri con-stant; poeziile Bosforul ori Cîntecul Margaritei descind direct din FlorileBosforului, fără cea mai mică amendare a lui bolintineanu.

Dar parcă numai bolintineanu! Pe malul mărei provine direct din Grigorealexandrescu şi chiar Heliade, obiectul glumelor lui alecsandri, lasă urme vizibi-le în poezia autorului moldovean. Ce să mai spunem despre zecile de improvizaţii,facile chiar pentru vremea în care au fost compuse şi căzute rapid în auto-parodie.Caducităţile întregii poezii paşoptiste defilează în strofele din Frumoasa copiliţă(domnişoarei Z. Filipescu), pînă la cele închinate domnişoarelor Maria Docan,a. Jora, Florescu, rosetti, natalia Ghica şi altor nume de rezonanţe aristocratice.Să fi vrut oare alecsandri să ironizeze, subtil, boierimea română? ar fi prea frumossă fie adevărat.

Poetul descoperă un filon interesant doar atunci cînd are revelaţia poeziei popu-lare, pe la începutul anilor ’40; culegînd primele mostre folclorice, lui alecsandriîi vine ideea de a compune poezie în stil popular. Ideea s-a dovedit extraordinară.Simţind că versul de sorginte lamartiniană cădea încet în desuetudine, devenind totmai previzibil, poetul se gîndeşte că o soluţie ar fi opţiunea pentru forma diametralopusă – şi aceasta nu putea fi decît poezia populară.

Frapat de noutatea şi mai ales de naturaleţea unui asemenea discurs poetic,alecsandri s-a decis să-l adopte imediat: dar sub ce formă? aici ne întîmpină ceade a doua mişcare inspirată a poetului; el a imaginat o variantă cu totul personalăde folclorizare, prin care poezia „originală” să pară folclorică, iar cea propriu-zispopulară, culeasă pe teren de el însuşi, să fie supusă unei corijări, care să o apro-pie, estetic, de rigorile poeziei culte. aşa apar Doinele (publicate în 1853 într-unvolum de poezii originale), paralel cu poeziile populare, culese însă după propriulsistem.

Originalitatea lui alecsandri constă în structurarea unei poezii aflate la jumăta-tea distanţei dintre folclor şi poemul cult; iau naştere versuri culte cu aparenţepopulare atît de acuzate, încît un neprevenit le-ar putea considera folclor propriu-zis. Paralel, întîlnim (în culegerea sa de poezii populare) texte ce se proclamăautentice, dar care sunt substanţial „îndreptate” de poetul însuşi cu atîta abilitate,încît acelaşi neprevenit le poate considera indubitabil folclorice.

CLaSICI rEVIZItațI 39

Doinele, prim ciclu autonom publicat de alecsandri, cuprinde unele dintre celemai inspirate poezii ale autorului: Doina, Baba-Cloanţa, Sora şi hoţul, Strunga,Cîntic haiducesc etc. Poezia ce deschide ciclul a rămas emblematică: „Doină, doi-niţă!/ De-aş avea o puiculiţă/ Cu flori galbine-n cosiţă,/ Cu flori roşii pe guriţă!//De-aş avea o mîndrulică/ Cu-ochişori de porumbică/ Şi cu suflet de voinică!// De-aş avea o bălăioară/ Naltă, veselă, uşoară,/ Ca un pui de căprioară!”(Doina).

învelişul folcloric păstrează cu grijă iluzia: octosilabul trohaic tipic, monorimadominantă, simplitatea căutată a termenilor (este evitat orice neologism, oricarecuvînt din afara ariei semantice a satului); dar ansamblul este prea coerent pentrua nu fi rezultatul unei selecţii deliberate. Mai ales la capitolul figurativ, poetul searată extrem de scrupulos: nici urmă din metaforele, personificările şi comparaţii-le lamartiniene, nici un epitet noţional; rarele metafore (cu flori galbine-n cosiţă)provin din arsenalul imagistic popular.

însă faptul că avem a face cu o poezie fals-populară iese la iveală, pentru căanumite procedee folclorice apar cu frecvenţă exagerată. Dacă diminutivarea des-cinde din folclor, cele 8 diminutive în doar 9 versuri marchează contribuţia breve-tată a lui alecsandri. în această poezie, distanţarea intimă a poetului faţă de obiec-tul admiraţiei sale a ajuns perceptibilă; poezia se transformă într-un fel de sintezăa principalelor tipuri de doine existente. în Baba-Cloanţa, legenda populară devi-ne pretext ludic pentru o farsă tragi-comică, în timp ce întîmplările din Sora şihoţul ori Andrii-Popa sunt relatate cu un surîs complice, foarte departe de angaja-rea totală, proprie baladei autentice.

autorul însuşi şi-a dat seama de noutatea frapantă a apelului la o poezie simplăşi naturală, dar şi de imposibilitatea ca această inovaţie să fie speculată la nesfîrşit.După şocul estetic provocat de Doine, alecsandri n-a mai cultivat maniera popula-ră decît sporadic: nu ţinea să ajungă un fel de bard popular, atunci cînd aspiraţiilesale vizau mari înălţimi! a continuat să apeleze la folclor doar atunci cînd ritmulsăltăreţ şi limbajul frust trebuiau să impună un adevăr general (vezi însufleţitaHoră a Unirii); mai tîrziu, în Legende, apelul la folclor va viza un strat poeticadînc, aflat dincolo de versificaţie şi de terminologie.

Cu o intuiţie plină de subtilitate, alecsandri reţine de la început din poeziapopulară mai ales melodia, muzicalitatea interioară, bazată nu doar pe versificaţie,ci şi pe un întreg complex lexico-figurativ. Sensibilitatea lui la folclor a fost mul-tiplă. Prin talent mimetic, bazat pe o ureche muzicală neobişnuită, poetul – atras defolclorul italian, spaniol, ba chiar şi turcesc-arab – a scris poezii al căror unic meritconstă în sugerarea unei vagi atmosfere orientale, hispanice ori italiene (Barcarolaveneţiană, Canţoneta napolitană, Seguidilă, El R’ba). alecsandri trata folclorulstrăin cu aceeaşi nonşalanţă ca şi pe cel românesc.

a compus poezii culte la limita folclorului şi a intervenit, pe nevăzute, în textulpopular cules. aşa au luat naştere variate capodopere, în fruntea cărora se aflăMioriţa. E greu de spus în care dintre cele două variante a fost alecsandri maiinspirat – probabil că în transformarea, după gust propriu, a poeziei populare.


Scriitorul evoluează însă odată cu secolul şi abandonează paşoptismul. Pragulanilor 1867-1868, cînd se apropia de 50 de ani, aflîndu-se vizibil „la jumătatea dru-mului”, semnifică schimbarea gravă a registrului poetic. acum, îşi găseşte o voceproprie, distinctă de aceea a colegilor de generaţie. biografia poetului acompania-ză schimbarea. El renunţă complet la activismul politic, începe să dispreţuiascăpoezia „uşoară”, aspiră la monumentalitate, se clasicizează, se însoară. retras dinviaţa publică, nu mai doreşte decît mandarinat cultural. avînturile vag revoluţiona-re ale paşoptismului vor fi abandonate în favoarea Junimii, grupare de care se ata-şază spontan şi căreia îi va rămînea fidel pînă la sfîrşitul vieţii. Din paşoptist ajun-ge „convorbirist”. După ce publicase, după revoluţie, în Revista română a luiOdobescu (1861-1862) şi în propria sa revistă, România literară (1852), începe săpublice la Convorbiri literare, la revista cea mai autoritară şi mai „serioasă” dinţară. Convins că ajunsese „numărul unu” al literaturii române, face tot ce-i stă înputinţă pentru a-şi consolida acest renume.

noua fază debutează cu poeziile scrise una după alta în iarna-primăvara 1867-1868, Pastelurile. Cu Floriile şi Paştele, ne aflăm în primăvara anului 1868.Concertul în luncă datează din aceeaşi perioadă. I se vor mai adăuga unele tablouride vară, compuse în anul următor, 1869, dar anotimpurile esenţiale fuseseră dejasurprinse.

La nivel formal, trecerea spre o nouă etapă e spectaculoasă. Pastelurile devinformă distinctă: dincolo de obligativitatea temei, existentă şi pînă atunci, poetulromân introduce o variantă de poezie aproape fixă compusă din patru strofe.Strofele se constituie pe un principiu de simetrie binară, pînă atunci inexistent înpoezia românească: strofe compuse mereu din 4 sau din 2 fraze; comparaţii avîndcomparantul format mereu din 2 termeni, dintr-un nume însoţit de adjectiv: „Dinvăzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-ncer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspîndind fioride gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.// Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ningeiar!/ Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară;/ Soarele rotund şi palid se preve-de printre nori/ Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.// Tot e alb pe cîmp, pedealuri, împregiur, în depărtare./ Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,/Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,/ Se văd satele pierdute sub clăbuciialbi de fum.// Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi diz-miardă oceanul de ninsoare./ Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…/ În văzduhvoios răsună clinchete de zurgălăi” (Iarna).

un balans sintactic şi prozodic perpetuu, o obsesie a cifrei pare constituie struc-tura profundă a pastelului; el denotă căutarea obstinată a echilibrului, cel puţin apa-rent. Clasicizarea din această fază a evoluţiei lui alecsandri înseamnă însă şi altce-va decît echilibru afişat. Din Pasteluri a dispărut orice aluzie personală indiscretă,ca şi etalarea intimităţii, atît de frecventă pînă acum. Persoana I singular nu maiapare decît excepţional, fără emfază. Impersonalizarea textului se accentuează prinexplorarea unor realităţi eterne care transcend clipa prezentă. aluziile mitologice


survin la alecsandri doar începînd cu Pastelurile (femeia visată din Serile laMirceşti este „acea Venus cînd a ieşit din unde”, iar La gura sobei schiţează omitologie românească de inspiraţie homerică). trans-temporalitatea se înscrie celmai clar în natură. Dintr-un colţ al luncii Siretului, de la Mirceşti, poetul contem-plă natura universală şi veşnică. Poeziile sale descriu Iarna, Primăvara, Vara,Păsările, Rîul etc. ca entităţi indiferente la timp şi la loc. Dincolo de natura parti-cularizantă a Moldovei, surprindem mecanica imuabilă a universului şi reacţiaomului în faţa ei.

tendinţa se accentuează în Legende, punctul maxim de evoluţie a poeziei luialecsandri în noua ei fază. Stilistic, Legendele continuă Pastelurile, ducînd însă lalimită anumite procedee descoperite aici. Şi Legendele sunt scrise într-un intervalde timp relativ redus – între februarie 1872, cînd alecsandri citeşte la Junimea poe-mul Dumbrava Roşie, prima legendă din serie, şi începutul anului 1875; pentru unciclu de dimensiuni epopeice, ritmul este mai degrabă alert. Vocaţia binară a ver-sului se fortifică la nivel sintactic, de data aceasta cu o amploare verbală copleşi-toare, imensă în raport cu forma strictă a Pastelurilor.

în Legende şi Legende nouă, contemplăm o întreprindere de proporţii hugolie-ne, un fel de istorie fragmentară a Moldovei, plasată în decor legendar. au existat,în paşoptismul românesc, două direcţii poetice opuse, concurente pe parcursuldeceniilor, cea lamartiniană şi cea hugoliană. Dacă lirismul romantic s-a născut lanoi sub semn lamartinian, direcţia minoritară hugoliană a existat şi ea dintotdeau-na, cultivînd o poezie socială, ironică, epică. Ea izbucneşte puternic abia în a douajumătate a secolului, odată cu Junimea şi cu alecsandri, pentru a nu mai vorbi deEminescu, cel din poemele epice de tinereţe. Pe alecsandri, La légende des sièclesl-a condus spre legendele locale, după cum dramele istorice în versuri ale aceluiaşiHugo i-au sugerat dramaturgia istorică din anii bătrîneţii.

Instalat într-un fel de „clasicitate romantică”, autorul Legendelor preia limbajulPastelurilor pentru a construi ample tablouri. rezultatul va fi dintre cele mai inte-resante, cu toate că legendele rămîn extrem de inegale între ele. Poemele compusepe tema istoriei naţionale (Dumbrava Roşie şi Dan, Căpitan de plai) ori inspiratede istoria otomană (Murad Gazi Sultanul, Garda saraiului) sunt, de departe, celemai slabe. Fastidioase şi de un dramatism factice, tablouri epice ample – grandioa-se în intenţie –, ele nu posedă vreo forţă internă care să le pună în mişcare, iar sute-le de versuri din care se compun descriu la nesfîrşit ori rostogolesc nume proprii,în manieră evident hugoliană. Cînd vrea cu tot dinadinsul să ajungă Victor Hugo,alecsandri rămîne doar alecsandri. Eroii lui „de epopee” (Ştefan cel Mare, Dan)sunt figuri de mucava, extrem de convenţionale.

reuşitele ultimei perioade de creaţie se plasează în zona legendarului popularşi a peisajului fantastic, adică acolo unde Legendele continuă spiritul Pastelurilor.Cînd poetul întoarce spatele istoriei pentru a regăsi eternitatea naturii, poezia seanimă. nu istoria Moldovei i se potriveşte lui alecsandri, ci istoria universului,adică succesiunea anotimpurilor, legendele antropomorfice, natura în veşnică


schimbare (Legenda Ciocîrliei, Legenda Lăcrămioarei, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Toamna ţesătoare etc.).

Se întîmplă ceva benefic şi surprinzător cu stilul lui alecsandri din ultimii săiani. Fără să fie vorba de vreo influenţă – imposibil de presupus, din raţiuni strictmateriale – poeticitatea sa se apropie pe nesimţite de cea eminesciană din marilepoeme epice postume, care vor ajunge la cunoştinţa publicului doar multe deceniimai tîrziu. acelaşi romantism fantastic, somnoros, aceeaşi cadenţă calmă a versu-lui amplu, destinat să descrie un univers tot mai detaşat de recognoscibil, tot maidepărtat de lunca Siretului. Dacă adăugăm încărcătura lor legendară, ultimele ver-suri ale lui alecsandri sună ca fragmente încă nefinisate din Povestea maguluicălător în stele ori din Memento mori. De exemplu, Legenda Ciocîrliei este, catramă narativă, prefigurarea evidentă a Luceafărului, aflată încă la forma interme-diară din Fata în grădina de aur. în aproximativ aceiaşi ani, fără să ştie unul dealtul, doi poeţi moldoveni – unul aflat în expansiune genială, celălalt la apusul ope-rei – dădeau romantismului crepuscular şi profund, romantism deja stins în Europa,o întruchipare verbală nouă şi asemănătoare. „Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină/ Cîntînd o melodie simfonică, malină,/ Ajunge Lia grabnic la insula dori-tă/ A cărei iarbă vie cu raze-i altoită./ Ea intră în palatul acel de feerie/ Cu inima-n bătaie de dulce bucurie/ Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni/ Pe-acelcare-au vrăjit-o aicea de-a veni.” (Legenda Ciocîrliei).

înainte de a se fi întrupat în Dacia de basm din Memento mori, raiul cu semnromantic se ivea sub pana lui alecsandri în Legenda Lăcrămioarei. „În rai nici ominune plăcută nu lipsea,/ Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,// Căci albelepotire în veci tot înflorite/ Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite.// Lumina eramoale şi-ndemnătoare şopţii./ Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.// Prinarbori cîntau pasări, prin aer zburau îngeri,/ Şi nu găseau răsunet în el a lumiiplîngeri;// Căci era scris pe ceruri, pe frunze şi pe unde:/ „Nici umbra de durereaice nu pătrunde”.

în imensitatea de versuri conformiste ale lui alecsandri, versurile de mai susrăsună ca o presimţire a marii poezii, trăită cu surprindere de însuşi autorul lor.

2. Proza a fost considerată, pînă nu demult, partea cea mai rezistentă a opereiprolificului autor; îndeosebi criticii care i-au detestat vehement poezia găseau înproză un fel de generoasă consolare. Examinată fără reacţii humorale, proza încauză nu reprezintă însă o zonă superioară celei poetice. numai că spiritul ei nu enici pe departe cel al poeziei omonime. Pe cît de elaborată şi uneori de artificialăe poezia, pe atît de spontană şi naturală pare proza: sunt două entităţi complemen-tare şi îţi vine greu să crezi că au fost compuse de acelaşi autor.

Ca tematică, ca atitudine stilistică şi ca gen (prin excelenţă memorialistic),proza lui alecsandri se încadrează natural celei paşoptiste moldovene. Preocupatăde surprinderea trăsăturilor perioadei de tranziţie de la fanariotism la europeniza-re, ea creionează o umanitate variată, pitorească, la fel ca proza prietenilor săi mol-doveni, fără a etala însă ironia muşcătoare a lui Kogălniceanu şi nici adînca melan-


colie a lui russo; cel mai mult seamănă cu proza lui C. negruzzi, deşi a luialecsandri este mai variată şi mai spontană. Iaşul, capitala plină de contraste a uneiţări ce se trezea din somnul oriental, apare descris de toţi prozatorii momentului:imaginea oferită de alecsandri (Iaşii în 1844) este apropiată de realitate, fără cablînda ironie care survine din cînd în cînd să altereze liniile desenului.

Scriind mult şi fără mare alegere, alecsandri ne-a lăsat o cantitate considerabi-lă de proză. Dacă nuvela de debut, Buchetiera de Florenţa (1840), nu are nici ovaloare şi dacă o mare parte a portretelor de contemporani ori studiile literare şifolclorice nu privesc direct literatura, există un grup de proze datînd din primajumătate a vieţii autorului care rămîn pînă astăzi interesante. Exact ca la poezie,găsim şi la proză un prag cronologic bine marcat, situat tot în jurul anului 1870.Pînă la acea dată, prozatorul alecsandri scrisese nuvele de mici dimensiuni, schiţepe teme contemporane, portrete (Borsec, Balta-Albă, Iaşii în 1844, Un salon înIaşi, Istoria unui galbîn şi a unei parale). O singură zonă, prin excelenţă memoria-listică, pare aproape exclusiv apanajul autorului nostru – însemnările de călătoriecu valoare literară. Voiajor insaţiabil, globe-trotter de vocaţie, alecsandri s-a sim-ţit obligat să-şi consemneze în scris observaţiile de pe parcursul drumului.

Odată cu intrarea poetului în cercul Junimii, paşoptismul va fi abandonat şi înproză. urmează o largă suită de rememorări, evocînd personaje cunoscute cîndva,amintiri din episoade cruciale ale vieţii (revoluţia şi unirea), suvenire din copilă-rie şi tinereţe. aproape lună de lună Convorbirile publică memorialistică dealecsandri sub diferite forme. în plus, scriitorul îi invită şi pe alţi contemporani dingeneraţia sa să-i urmeze exemplul. Curînd alecsandri se transformă într-un fel de„programator de memorii”, de păstrător – prin el şi prin alţii – al memoriei istori-ce şi culturale ca instituţie în sine. Datorită lui o bună parte a paginilor dinConvorbiri se metamorfozează într-un fel de arhivă contemporană. Scriitorul sesimţea dator să-şi exercite „regalitatea” şi sub această formă, oferind posterităţii oimagine convenabilă despre trecut, imagine la care el, alecsandri, să poată sub-scrie.

Stilistic vorbind, ceea ce frapează la alecsandri este neglijenţa programată,intenţia autorului de a sugera că el doar improvizează, că nu construieşte dupăvreun plan, ci se lasă purtat de inspiraţia momentană. Şi-a concentrat eforturileexplorării acestui filon literar, identificat încă din extrema tinereţe:

„Iarna au venit aducîndu-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblări-le în sănii, conţertele încîntătoare, petrecerile teatrului, şi mai ales priveliştea dră-gălaşă a focului în sobe. Eu care, slavă Domnului, sunt încă departe de a fi înnumărul celor ce jălesc primăvara vieţii, găsesc o mare mulţămire a mă puneseara în faţa sobii şi a privi giocul fantastic a focului. Îmi place să reînviez înînchipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfăţi-şăz ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franţia, Italia, Germania ş.c.l. mi searată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor. Cîte pla-nuri de fericire, cîte casteluri de Spania rîdic în ceasul acela! Mă prifac îndată


într-un arhitect atît de măiestru, că mă mir eu însumi de frumuseţile operilor mele.Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adîncit în idei filozofice asu-

pra omului. Aşa sunt gîndurile ce se nasc în faţa focului, noaptea, cînd toată lumeaodihneşte” (Borsec).

Se găsesc în aceste prime rînduri ale primei bucăţi reuşite scrise de alecsandrişi oferite revistei Propăşirea (1844) toate calităţile şi defectele prozei autorului:cursivitatea sintaxei, obsesia de a nu plictisi cititorul, limba evoluată şi nuanţată,trecerea cu graţie de la o temă la alta; dar tot aici întîlnim narcisismul incurabil alnaraţiunii la persoana I singular, pretenţia de a face „filozofie” acolo unde nu seproduc decît locuri comune. abordarea de la egal la egal a cititorului în stil jovialcucereşte însă simpatia acestuia.

în grupul primelor proze, Istoria unui galbîn şi a unei parale (1844) se detaşea-ză ca valoare. Subiectul nu-i aparţine autorului, care adaptează cu această ocazie onuvelă străină, dar „moldovenizarea” ei se realizează deja cu mînă de maestru:impresionanta galerie de personaje cuprinde toată societatea vremii, de la robiiţigani la marea boierime, trecînd prin ţărani, boiernaşi, negustori, militari, escroci.Modelul îndepărtat – o celebră nuvelă a lui Francisco Manuel de Melo din secolulal XVII-lea. Scrierea marelui prozator baroc portughez a fost tradusă imediat înspaniolă şi s-a răspîndit în întreaga Europă, creînd modelul naraţiunii picareşti ceare drept eroi monede vorbitoare. Dacă pretextul literar al nuvelei nu e inventat dealecsandri, în schimb virtutea literară principală a Istoriei unui galbîn – şi anumearta perfecţionată a dialogului – poartă semnătura distinctă a autorului român. Celemai reuşite bucăţi în proză scrise de autor în tinereţe rămîn naraţiunile dramatiza-te, unde dialogul acoperă uneori întreaga suprafaţă a textului (aşa cum se întîmplăşi cu Un salon din Iaşi).

însemnările de călătorie sunt, la alecsandri, mai interesante decît ale oricărui altpaşoptist. ahtiat după deplasarea în spaţiu, incapabil, literalmente, să stea locului,şi-a teoretizat pornirile încă din prima tinereţe.

„(…) eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a să face robul unuiplan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a săabate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiajacela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriţiilor vre-melnice a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît.Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să mear-gă unde l-a duce fantazia lui”(Iaşii în 1844).

trei decenii şi jumătate mai tîrziu, călătorind – în condiţii infinit mai comode –pentru a cine ştie cîta oară de la Paris la Londra („zece ore sunt astăzi de ajuns sprea te transporta din capitala Franţiei… în capitala Engliterei”, spunea, în 1878,rememorîndu-şi misiunile diplomatice), el observă pe vaporul ce traversa CanalulMînecii o figură pitorească de englez, „un John Bull scurt, gros, roş la faţă ca orodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Hong Cong în plimba-re”. aproape bătrînul alecsandri, ce străbătuse în lung şi în lat lumea pe atunci


accesibilă, nu-şi poate reţine cu această ocazie năduful: „O plimbare de trei luni dela China prin India! Fericit roşcovan!”(Misia mea la Londra). Pasionatul de călă-torie uita instantaneu zecile de mii de kilometri pe care le parcursese pînă atunci şiîl invidia pe un om despre care credea că voiajase mai mult decît el.

în cele mai bune proze pe această temă (O primblare la munţi, 1844 şi Călătorieîn Africa, 1853), există, fără îndoială, o latură documentară ce poate reţine atenţia– bunăoară revelaţia folclorului, descoperirea munţilor Moldovei cu aceeaşi uimi-re cu care ar fi descoperit o ţară străină; apoi lumea Mediteranei, cu infinitele eicuriozităţi pitoreşti, ideea de a fi primul român explorator al africii etc. însă nu pei-sagistica, oricît de colorată şi de nuanţată (ca şi în poezie, alecsandri e cel mai sen-sibil la culoare şi la lumină), oferă originalitatea ultimă a scrierilor, ci propria pos-tură de călător a scriitorului. Parcurgînd Europa şi africa, alecsandri îşi execută uninvoluntar autoportret; din notaţiile sale, aflăm mai mult decît ar fi dorit să ne măr-turisească. anxios care se ignoră, el caută locurile cele mai stranii, doreşte să ajun-gă acolo unde nimeni n-a ajuns, alege traseele în funcţie de ecouri livreşti sau depoveşti auzite (asta se întîmplă mai ales în Călătorie în Africa). Voiajorulalecsandri e croit din altă stofă decît cea dunăreană. E cel mai puţin autohton din-tre călătorii paşoptişti, nu are ambiţii pedagogice şi nici nu călătoreşte cu patriadepărtată în suflet, cum făceau comilitonii săi.

nu întîmplător se întovărăşeşte cu un englez extravagant, întîlnit din întîmpla-re la biarritz, şi îşi găseşte în el companionul ideal: alecsandri se ataşase dejainstinctiv habitudinilor de voiaj englezeşti. Petrecînd săptămîni alături de angel,poetul moldovean adoptă treptat un aer extrem de british: nu mai e Vasile dinMirceşti, e un lord englez în căutare de inedit, speriat de fantoma spleen-ului, inte-resat de „sălbatici” şi convins intim că este infinit superior tuturor băştinaşilor care-i ies în cale.

însemnările sale se resimt intens de această psihologie a aristocratului.redactate aparent neglijent, ele caută întîmplarea bizară, le bon mot şi jocurile decuvinte; sunt scrise de un european abstract. Dezordinea îl animă şi îl amuză, deaceea reproduce poezii publicate prin volume sau istorii care n-au nici o legăturăcu călătoria (O intrigă la bal-masché, Toader şi Mărinda, Muntele de foc). Priveştetotul de la o înălţime pe care nici măcar n-o realizează, iar aerul ingenuu de supe-rioritate nu-l părăseşte nici o clipă. Pretutindeni se consideră purtător al unei civi-lizaţii europene care, atunci, nu exista în românia decît în stadiu de proiect.

în a doua parte a vieţii, specializat în memorii, aerul british al lui alecsandri nunumai că nu dispare, ci se accentuează. Faţă de toţi contemporanii săi iluştri (D.ralet, C. negruzzi, alecu russo, anton Pann), adoptă un ton protector, chiar şiatunci cînd personajul în cauză are o veritabilă statură de erou, la care poetul mol-dovean n-ar fi putut aspira niciodată (cum e cazul lui bălcescu). O face, ca întot-deauna, fără să-şi dea seama şi plin de bunăvoinţă

De cîteva ori, literatura a contaminat însă rememorarea. nuvela Dridri, prefi-gurare moldavă a Damei cu camelii, scrisă într-o tonalitate mult mai destinsă şi fără


tragism, interesează astăzi nu prin episoadele ei franceze, ci prin cele descriindînfrîngerea mişcării de la 1848 din Moldova. Mărgărita, mărturisire autobiografi-că directă, rezistă lecturii doar în paginile iniţiale, care surprind aura indicibilă aîntoarcerii în ţară după o lungă absenţă, fericirea regăsirii atmosferei locale, con-comitent cu naşterea unei iubiri. în fine, luînd Scrisorile lui Ion Ghica drept punctde emulaţie, alecsandri încearcă să dea o replică prietenului său, devenit între timpun extraordinar prozator. Departe griva de iepure! Scrisorile semnate alecsandri nusunt nici pe departe la nivelul ilustrului său corespondent. Vecinătatea „prinţului”n-a trecut însă fără urmări: parcă influenţat de superba proză a acestuia, textul luialecsandri din Vasile Porojan ori din Introducere rezonează, fără voie, la cel al luiGhica. bineînţeles că alecsandri nu-şi dă seama şi îl tratează pe Ghica de la egalla egal: „Hai să vorbim între noi, boierii, despre trecut şi despre cîte am făcut noipentru ţară”, pare a-i spune el lui Ghica, prin aproape fiecare pagină din corespon-denţă.

Există un domeniu al prozei alecsandriene unde poetul scapă de orice constrîn-geri: este corespondenţa lui privată, extrem de întinsă, desfăşurată pe mai bine deo jumătate de secol. aici alecsandri este – pentru o singură dată în opera lui – doarel însuşi. avea vocaţia, fortificată printr-un continuu exerciţiu, a scrierii de episto-le; aproape toată viaţa a scris zilnic una sau mai multe. De unde un mirific specta-col al lumii traversate de scriitor, poate singurele lui pagini care se citesc şi astăzicu real interes.

Doar aici, în miile de scrisori trimise în cele patru vînturi, alecsandri şi-a pututvalorifica talentul de a surprinde esenţialul situaţiei printr-o singură scenă, printr-un singur portret. boierul răzbate şi aici, dar fără ostentaţie: bunul gust, delicateţeaîn raporturile umane, căutarea eleganţei şi a măsurii în formulare ne întîmpinăpeste tot. Surprindem şi o indiferenţă bine mascată faţă de oamenii şi de lumea dinjur, reducerea naturală a întregului univers la dimensiunile persoanei epistolierului.

Limba îi servea lui alecsandri în ocurenţă ca o mănuşă, de aceea a folosit-ointens, compunîndu-şi în ea un „stil epistolar”. au rămas de la alecsandri chiar şicîteva scrisori în engleză, surprinzătoare prin corectitudine lingvistică: se întreţineadeci natural şi în această limbă, pe lîngă franceza, vorbită şi scrisă ca şi româna.Pentru cercetătorul dornic să vadă cum arăta viaţa romantică din românia, privităde un romantic lucid şi fără iluzii, corespondenţa lui alecsandri rămîne sursă indis-pensabilă. în ea, omul ni se dezvăluie mai pregnant decît în poezie, teatru ori prozăartistică. Şi-a ţesut principala scriere a vieţii de-a lungul a peste 50 de ani, spontan,migălos şi, mai ales, fără intenţie.

Stilistica spontaneităţii şi a naturaleţei, divagarea cu artă – iată sursa originali-tăţii lui alecsandri. După ce proza românească şi-a construit însă toate registreleposibile, această trăsătură – extrem de preţioasă în contextul epocii – nu mai parela fel de interesantă. Perspectiva de civilizaţie din care scriitorul român a examinatlumea descrisă în proză devine însă pasionantă, pe măsura trecerii anilor. Existăceva ciudat în personalitatea lui alecsandri: paşoptist pur-sînge, împărtăşind idea-


lurile şi eforturile generaţiei sale, el s-a situat de timpuriu pe o poziţie care nu maiaparţinea moldoveanului de la 1840, ci europeanului etern. încă din tinereţe scrii-torul s-a văzut pe el însuşi sub forma unui „străin”, a unui étranger din Franţa seco-lului al XVIII-lea, ce parcurge Principatele ca un excursionist curios şi observă cuacuitate ceea ce localnicii nu observau. Călătorul înnăscut alecsandri a rămas totun călător şi în propria sa ţară:

„(…) ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se daîn satul Balta-Albă. Acel bal, care era menit a-mi răsturna toate ideile mele asu-pra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încîntare neaşteptată! Peste douăsute de persoane adunate într-o sală mare ce purta numele de Cazinou alcătuia osoţietate cu totul evropinească, atît prin toaletele lor plăcute, cît şi prin a lormaniere civilizate. Cînd făcui cunoştinţă cu cîteva dame românce tinere şi frumoa-se şi cînd le auzii pe toate vorbind limba franţeză întocmai ca nişte pariziane, cre-deţi-mă că mă socotii în palatul încîntat al unui vrăjitor. Şi cînd se sfîrşi balul şicînd ieşii din sală şi mă găsii iarăşi într-un cîmp pustiu, nu mă putui opri de a zicecu cea mai adîncă încredinţare: În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! unadin ţările care sunt descrise în Halima”(Balta-Albă).

3. Teatrul a reprezentat vocaţia primordială a lui alecsandri. Poezia lui dateazăiremediabil în cea mai mare parte a ei; proza, încîntător-autobiografică, n-a fostluată foarte în serios nici măcar de autorul însuşi, care începea bucăţi de proză şise plictisea să le mai continue; teatrul, însă, concentrează geniul cu care scriitorulnostru fusese înzestrat, geniu surprinzător, de mare precocitate şi perfect spontan.alecsandri este primul nostru dramaturg adevărat, ivit ex nihilo, fără să fi avut niciun precursor. talentul care să se dispenseze de înaintaşi a fost dintotdeauna untalent excepţional.

Dramaturgul a scris enorm. timp de aproape o jumătate de secol, întreFarmazonul din Hîrlău (1840) şi ultima variantă a dramei istorice Ovidiu (1886),a compus vreo 50 de piese de teatru, în diferite specii şi de diferite dimensiuni –comedii, monologuri, basme dramatizate, drame, drame istorice. Cantitatea sedovedeşte semnificativă; dacă poetul a versificat constant dar capricios, sub impul-sul inspiraţiei, iar prozatorul a consemnat mai mult întîmplări din propria-i viaţă,dramaturgul a văzut în teatru un oficiu permanent, o meserie. a scris conştiinciospiese de teatru, fie că inspiraţia îl vizita sau nu, parcă sub impulsul slujirii uneiobligaţii asumate în secret. Instinctul său histrionic nu i-a dat niciodată pace.

Precocitatea acestei vocaţii surprinde pînă astăzi. Şi-a dat seama de la vîrsta de20 de ani, după ce a luat contact cu teatrul parizian, spre ce trebuie să se îndrepte– spre teatrul comic – şi şi-a construit rapid o formulă proprie. Chiar şi Farmazonuldin Hîrlău, debutul de la 1840, ne arată deja o surprinzătoare artă a dialogului;capodopera avea să se ivească peste numai cîţiva ani. Iorgu de la Sadagura, primulmare succes al noului comediograf de doar 25 de ani, demonstra stăpînirea suvera-nă a schimbului de replici şi prefigura un „model alecsandri” al comediei româ-neşti. un an mai tîrziu, apărea cea dintîi capodoperă a teatrului comic de la noi,


Iaşii în carnaval (1845). Drumul se afla de acum trasat. toate marile comedii ulte-rioare refac modelul Iaşilor în carnaval, piesă prin care dramaturgul demonstra căse afla în deplinătatea mijloacelor sale înainte de a fi împlinit 30 de ani.

Comparînd domeniile ilustrate de dramaturg, constatăm, poate cu surprindere,că el a atins marea realizare doar în comedii. apterul poet şi doar agreabilul proza-tor are, în comedie, zboruri înalte. Este unicul domeniu al operei unde bogăţia şivarietatea limbii folosite atinge cote neaşteptate. acest limbaj suculent şi inspirat,oglindă perfectă a românei vorbite la jumătatea secolului al XIX-lea, va fi utilizatpentru a da viaţă la zeci de personaje, cuprinzînd toată societatea secolului roman-tic. Citind comediile lui alecsandri, aflăm nu doar cum vorbeau atunci românii, cişi cum trăiau, cum se comportau, în ce grupuri sociale erau împărţiţi. nici un altromantic român, indiferent în care gen sau specie, nu a realizat o panoramă de ase-menea dimensiuni a ţării noastre.

în producţia dramatică a lui alecsandri există acelaşi prag cronologic din poe-zie sau proză. El se plasează tot pe la 1866-1867, după scrierea pieselor Concina,Millo director ori Arvinte şi Pepelea. Dramaturgul păşeşte apoi într-o altă fază aexistenţei, ca junimist şi convorbirist, abandonînd din păcate teatrul comic. Caprobă supremă de „seriozitate”, va cultiva de acum încolo drama, pentru care nuavea reală vocaţie, fie sub forma dramei pe teme contemporane (Boieri şi ciocoi,1874), fie sub aceea a dramei istorice (Despot Vodă, 1879, Fîntîna Blanduziei,Ovidiu). Sînziana şi Pepelea, un basm dramatizat, nu mai are nimic comun cumarile comedii. în dramaturgia sa, abandonarea teatrului comic în favoarea drameia însemnat o opţiune interesantă, dar riscată.

După exerciţiul reprezentat de Iorgu de la Sadagura, prim succes al luialecsandri, Iaşii în carnaval ne arată un alecsandri care şi-a găsit formula proprie:aceasta revine, repetitiv-triumfătoare, în aproape toate comediile. Ca şi în teatrulrenaşterii, schema personajelor rămîne aceeaşi: cocheta între două vîrste, piloncentral al acţiunii (la început se numeşte tarsiţa, ajunge apoi Zamfira, pentru aatinge apogeul în Chiriţa); soţul ei, boierul ruginit (tache Lunătescu, primă figura-re a lui bîrzoi ot bîrzoieni); o tînără fată, în contrast frapant cu protagonista; înfine, tînărul bonjurist, alter-ego al autorului, eternul Leonil-Leonaş, maestrul intri-gii. înconjurat de cîteva personaje adiacente, uneori mici capodopere caracterolo-gice, precum în piesele cu Chiriţa, careul personajelor de bază reapare în majorita-tea comediilor, fără să se schimbe, fără să plictisească. Dramaturgul a scris aceeaşipiesă, la nesfîrşit, amuzîndu-se copios cu reluarea cuplurilor deja familiare publi-cului, modificînd de fiecare dată intriga, fără a modifica însă şi personajele ori rela-ţia lor. Indiferent de valoarea literară, atît Piatra din casă (1847), cît şi Drumul defier, scrisă după aproape 20 de ani, reiau acelaşi model al Chiriţelor.

Conştient sau inconştient, dramaturgul cobora astfel cu secole în urmă, la origi-nile comediei europene. De ce s-a încăpăţînat alecsandri să rescrie aceeaşi come-die, de ce şi-a botezat alter-ego-ul cu mereu acelaşi nume, contînd pe complicita-tea nedezminţită a publicului? Şi-a dat, probabil, seama că sensul artei sale comi-


ce rezidă în cu totul altă zonă decît în varietatea întîmplărilor, în răsturnări de eve-nimente sau în personaje inedite: genialitatea comediografului alecsandri sebazează pe savoarea replicilor, pe uluitoarea bogăţie verbală, pe utilizarea, cu talentde prestidigitator, a diferitelor registre stilistice proprii limbii române. n-a inven-tat personaje noi, a inventat doar replici memorabile.

De altfel, nici urmă de imprevizibil în comediile lui: publicul ştia sau bănuia dincapul locului intriga şi finalul, final pe cît de fericit, pe atît de aşteptat. Sub acestaspect, comediile lui alecsandri sunt „proverbe” mussetiene, întîmplări cu tîlcfamiliare publicului, cărora autorul doar le dă formă dramatică. unele piese plea-că de la formule populare sau pun riguros în scenă o zicătoare (precum Arvinte şiPepelea). De asemenea, caracterul verosimil sau nu al întîmplărilor din piesă paresă fi fost ultima preocupare a lui alecsandri: scenele de iubire, de înfruntare,demascările şi împăcările se rezolvă aproape magic, prin intonarea cîtorva cupletecîntate. trama epică a comediei este, în ochii autorului, mai degrabă o convenţie şicade pe plan secund. Important rămîne schimbul de replici, deseori spumos ca oşampanie, ca şi atmosfera tipică, pe care autorul se pricepe să le construiască.Prestigios în regim verbal, alecsandri ne dezvăluie o limbă română a epocii detranziţie de toată splendoarea.

„CHIRIŢA (scoţînd capul şi primind omătul în obraz): Ce este? Ce-aţi păţit?Carnacsî! că era să mă chiorască! Cine azvîrle cu bulgări? Ce te-o apucat, mărog, coţofano, de cîrîi ca cioara-n par? Ie sama la lucruri bine şi taci din plisc…Şitu, mojicule, ce stai în capră ca un degerat şi nu zici surugiilor să meargă? Vai,bată-vă crucea mangosiţilor, c-o să-mi faceţi zile fripte.

SLUJITORUL: Cucoană, cum îi numele dumitale?CHIRIŢA: Cum mi l-o dat nînaşul… Lipseşti d-acole!” (Chiriţa în Iaşi).Intrînd în lumea comediei sale, trebuie să laşi la poartă prejudecăţile realismu-

lui, ale similitudinii cu lumea din jur. Doar aşa se explică opţiunea lui alecsandripentru cea mai „irealistă” dintre formele comice, pentru semi-operetă. Dacă am eli-mina, din comediile alecsandriene, versurile şi muzica, textul ne-ar curge printredegete. astăzi, pentru muzica pieselor, trebuie să solicităm memoria de spectacolşi imaginaţia, dar cupletele în versuri continuă să fie punctele nodale ale acţiunii.un personaj mai degrabă anodin şi şters, nicu Pîlciu din Piatra din casă, se sal-vează prin cuplete, după cum impozanta Chiriţă îşi dezvăluie caracterul de la primaapariţie pe scenă, reprodusă mai sus şi continuată în versuri:

„Oricare jivină/ De amor suspină!/ Gîscîşoara gîgîieşte,/ Răţişoara măcăieş-te,/ Stăncuşoara cîrîieşte,/ Harmasarul nechezeşte,/ Motănaşul miorlăieşte,/Cucoşul codcodăceşte…/ Şi eu plin de jale,/ Îţi rostesc matale:/ Duducuţă dragă,/S-o trecut de şagă” (Piatra din casă); „Lipseşti mojice!/ Lipseşti de-aice,/ Că-ţisar în păr/ Şi te bat măr…/ Auzi dîrzie! blăstămăţie!/ Obrăznicie şi mojicie!/ Încatastifuri el să mă scrie;/ Să-mi facă mie catagrafie,/ Parc-aş fi marfă de băcă-lie,/ Braşovenie sau lipscănie!” (Chiriţa în Iaşi).

Culegerea versurilor din comediile lui alecsandri, cuplet după cuplet în ordi-


nea pieselor, ne-ar oferi o probă de inspiraţie şi de bogăţie verbală care îi face con-curenţă lui anton Pann şi este uneori mai convingătoare decît volumele de versuri.

în cele mai bune replici, autorul reuşeşte să menţină o înaltă temperatură comi-că, remarcabilă mai ales prin petulanţa dialogului. Contaminate de muzică şi depoezia cupletelor, replicile dobîndesc o muzicalitate aeriană, un soi de melodie pecare personajele şi-o transmit unele altora. nucleul ireductibil al talentului comicalecsandrian este indiscernabil cantitativ, misterios, precum al tuturor marilor dra-maturgi. Specifică lui alecsandri este imaginaţia verbală dezlănţuită, pe care nicipoezia, nici proza lui nu ne lăsaseră să o bănuim. replicile în registre diferite alelimbii se întretaie în fiecare scenă, oferind un peisaj multicolor fără egal.

autorul rămîne imbatabil şi în utilizarea cu efect comic a limbilor străine. înPiatra din casă, doctorul Franţ rosteşte replici în germană, în româno-germană,pentru a fi apoi maimuţărit de ceilalţi. în Iaşii în carnaval, un turc, personaj ano-nim, figură de carnaval, apare în scenă doar pentru a demonstra cît haz au cuvinte-le româneşti combinate cu cele turceşti; în aceeaşi piesă, arhaicul paznic strigă peruseşte Raita!, sergenţii răspund în cor, în aceeaşi limbă, Niboisa!, pentru ca păzi-torul vechii ordini, Comisarul Săbiuţă, cînd îi atacă pe presupuşii „revoltanţi”, săstrige pe turceşte Iuruş! Două acte ale Chiriţei în provincie îşi extrag o bună partea efectelor comice din stîlcirea românească a limbii franceze şi din replicile unuimemorabil francez, Monsiu Şarlă. Iar cînd limbajul franţuzit bonjurist întîlneştearhaitatea, efectele vor fi garantate, ca în scena culminantă din Chiriţa în Iaşi:

„PUNGESCU: Dar, siarmantă demoazelă,/ Anima-mi de columbelă/ În etern teva iubi.

CALIPSIŢA: Chel bonior. PUNGESCU: Aud?CALIPSIŢA: Mersi.BONDICI: Şi eu, tij, o, duducuţă,/ Să fiu bufnă, să fiu cuţă,/ Dacă nu te voi

slăvi…ARISTIŢA: Pur tujur, tujur, mersi.CHIRIŢA (ieşind din odaia ei şi văzînd scena de mai sus, vine răpide şi întinde

mînile deasupra lui Bondici şi a lui Pungescu): Amin! Vă blagoslovesc! Şi la capulaltor fete! Luaţi-vă… însuraţi-vă… cununaţi-vă… împărecheaţi-vă…ca huluba-şii…şi ca cărăbuşii… Eu vă dau blagoslovenia mea… acum şi purure în vecii veci-lor… (în parte) Of, slavă ţie, Doamne, că m-am cotorosit”.

în deceniul 1850-1860, perioada maximei înfloriri a talentului său comic, auto-rul conştient de virtuţile prea-plinului său lingvistic a abordat specia monologuluipitoresc. aşa-numitele „cînticele comice” reprezintă turul de forţă al legării unuipersonaj aproape abstract de o anumită formă de limbaj. acest personaj execută oconfesiune în faţa publicului, dezvăluindu-şi personalitatea prin cîteva fraze. unele„cînticele” ating marea artă: Mama Angheluşa doftoroaia reprezintă o colecţie defalse remedii care, aplicate, ar duce fiecare la uciderea bolnavului. Expuse pe neră-suflate, în cîteva pagini, ele creează o mostră de comic uriaş, uneori lugubru. Iar


Clevetici, cealaltă mică performanţă lingvistică, personifică discursul politic gău-nos, întors direct spre absurd, înainte ca I.L. Caragiale să fi făcut acelaşi lucru.

naivitatea primordială a marelui comediograf alecsandri răzbate nu doar dinindiferenţa lui suverană faţă de verosimil, ci şi din modul decomplexat în care eltratează însăşi convenţia teatrală. Dramaturgul plasează unele scene de comedie îndecoruri foarte puţin conforme cu tradiţia teatrală canonică. actul secund din Iaşiiîn carnaval se petrece într-o noapte de iarnă, în centrul Iaşului; prima scenă dinChiriţa în Iaşi ne înfăţişează tot o seară de iarnă în capitala Moldovei, pe uliţaPăcurari. un oraş legendar e sugerat prin cîteva cuvinte:

„Teatrul reprezintă partea uliţii mari despre Trii-Erarhi. Uliţa este pustie şiîntunecoasă. La ridicarea cortinei un orologiu depărtat bate şapte ore şi, după ceîncetează, culucciul strigă Raita!” (Iaşii în carnaval, act.II); „Teatrul reprezintăuliţa Păcurari plină de omăt; în stînga, în fund, se vede bariera închisă. La ridi-carea cortinei, se aud chiote şi pocnete surugieşti. Începe a însera şi a ninge”(Chiriţa în Iaşi, act.I). Cîteva didascalii compun rapid o atmosferă, fără de carepiesa şi-ar pierde sensul.

Libertatea plină de naturaleţe cu care alecsandri tratează convenţia teatrală poatefi urmărită şi pe alte planuri. aşa-numita autoreferenţialitate, exaltată de proza con-temporană şi absentă în teatrul romantic, îşi face o unică şi ciudată apariţie tocmaila autorul nostru. în actul II, scena VII din Chiriţa în Iaşi, Chiriţa se întoarce revol-tată de la teatru, unde se reprezentase chiar piesa Chiriţa în Iaşi! – piesă, în ochiispectatorilor, încă neterminată şi despre care nimeni nu ştie cum se va termina. încasa văduvei afin, adică acolo de unde plecase, personajul Chiriţa continuă cu toatăseriozitatea să ia parte la acţiune. „Lumea întreagă e o comedie”, spusese de maimulte ori alecsandri, şi el exemplifică adevărul făcînd-o pe Chiriţa să circule întredouă realităţi, pentru ea la fel de „secunde”. Suprapunerea dintre lume şi teatru pareo idee bine fixată în conştiinţa scriitorului, el însuşi om de teatru complet. După cefusese actor într-o piesă a sa (Nunta ţărănească, încercare dramatică de tinereţe),alecsandri şi-a distribuit măiestria histrionică în cele mai variate circumstanţe aleexistenţei: salonard strălucit, revoluţionar la 1848, cu tot ceea ce a însemnat asta caspectacol, ministru, diplomat, personaj de prim-plan la curtea regelui Carol I, înfine, ambasador – iată tot atîtea episoade în care interpretarea de diferite roluri tre-buie să fi fost esenţială. Cînd iubita lui, Elena negri, suferea, aproape muribundă, laPalermo în 1847, alecsandri n-a scris poezie disperată: pentru a o îmbărbăta – şipentru a-şi da lui însuşi curaj – compune, în cîteva zile, comedia Piatra din casă,aflată, prin temă şi personaje, la mii de leghe distanţă de tragedia pe care amîndoi otrăiau. Ca să imagineze comedie, alecsandri a găsit oricînd resurse.

Că avea teatrul în sînge – faptul pare astăzi evident. Doar un astfel de autor aputut da naştere personajelor tarsiţa, tache Lunătescu, cuplul bondici şi Pungescu,bîrzoi, dar mai ales Chiriţa. nume inventat, inexistent în patronimica noastră,Chiriţa intră viguros în scenă răspunzînd arţăgos paznicului de la bariera Iaşilor,transformîndu-se apoi într-un personaj dintre cele mai complexe: femeie coaptă, în


căutare de aventuri, dar posedînd şi un acut simţ al familiei; ridicolă prin compor-tamentul imediat, dar dorind cu ardoare modernizarea; autodidactă în franceză şiapreciind cu sinceritate învăţătura; călătoare la Paris ca să vadă lumea, se urcă înbalonul dirijabil, dînd dovadă de mare curaj; îşi acceptă, înţeleaptă şi energică,înfrîngerile. Pe scurt, un personaj care s-a impus în teatrul românesc încă de laprima lui apariţie şi nu l-a mai părăsit pînă astăzi. Caragiale, unicul concurent al luialecsandri pe teren comic, n-a îndrăznit să compună o replică a Chiriţei, deşiimitaţii de mîna a doua şi a treia ale acestui personaj vor popula comedia româ-nească pînă în epoca interbelică. Proverbială în cultura noastră prin stil de compor-tament şi replici comice, Chiriţa este cea dintîi mare reuşită a teatrului românesc.

în legătură cu comediile lui alecsandri, să observăm că mult discutata problemăa originalităţii lor nu poate fi pusă în termeni obişnuiţi: cu excepţia cîtorva prelu-crări declarate, adică a unor amuzante rescrieri (Ginerile lui Hagi-Petcu este locali-zarea celebrei Le gendre de Monsieur Poirier a lui Émile augier), comediile alec-sandriene pun complet în umbră obscura sursă de la care pleacă. Situaţie simetricăcelei a lui Molière: nimeni nu mai ştie astăzi mare lucru despre uitatele piese spa-niole ori italiene care au sugerat marile comedii moliereşti. în cel mai bun caz, evo-căm aceste piese doar ca punct de plecare pentru Avarul sau Burghezul gentilom. Lafel stau lucrurile cu alecsandri. Piesele bulevardiere cu care şi-a făcut el educaţiateatrală erau compuneri efemere, apariţii pasagere pe scenele pariziene din epocarestauraţiei, scrise de autori ce nu mai pot fi astăzi găsiţi nici în cele mai generoa-se istorii ale teatrului francez. Iar comediograful român a avut geniul adaptării temeidate la realitatea locală: acest fapt cufundă de două ori în uitare modestul punct deplecare francez. Originalitatea lui alecsandri nu constă în intrigă sau în desfăşuraredramatică (adică în elemente preluate din alte piese), ci în atmosfera sută la sutămoldavă, în strălucirea replicilor, în individualizarea lingvistică a personajelor.

acest genial autor de comedii, care trăia teatrul prin toţi porii, prelua subiecte-le străine cu absolută nonşalanţă; imediat ce trecea la adaptarea unei anumite pieseîn româneşte, el uita cu toată sinceritatea de unde a pornit, convins intim că asta numai avea nici un fel de importanţă.

abandonînd comedia în favoarea dramei, alecsandri a cîştigat pariul doar pejumătate. De fapt, l-a pierdut. Devenind junimist, convorbirist şi primă figură aliteraturii române, s-a simţit obligat să-şi cîştige o nouă onorabilitate şi în dome-niul teatrului. Din păcate, Boieri şi ciocoi e o dramă tezistă, lipsită de inspiraţie şijenant de caricaturală; iar Sînziana şi Pepelea, piesă prolixă şi fadă, administreazălecţii de morală şi de politică în aproape fiecare scenă. Mai reuşite vor fi drameleistorice în versuri. Dar aici tocmai în performanţa tehnică remarcabilă (compune-rea în versuri a unor lungi acte stufoase) rezidă şi principalul handicap: autor dra-matic care a mizat instinctiv pe spontaneitate, alecsandri se crispează atunci cîndîşi obligă personajele să vorbească în versuri. Modelul hugolian, strivitor ca auto-ritate, îl făcuse pe poetul român să rateze pe jumătate legendele istorice în versuri;îl va duce spre un rezultat asemănător şi în dramă.


aparţinînd ultimei faze a versului alecsandrian, Despot-Vodă seamănă din multepuncte de vedere cu legendele. Există în această piesă cîteva monologuri inspirate;ele aduc suflul meditativ din cele mai bune legende, în aceeaşi rostogolire gravă deadevăruri morale, de reflecţii asupra vieţii. Găsim şi aici fragmente de meditaţie cuiz eminescian, care se revendică din zona sumbră şi sceptică a romantismului. La1879, anul apariţiei lui Despot-Vodă, Eminescu şi alecsandri semnau finalul roman-tismului european, Eminescu împrumutîndu-i, subreptice, dramaturgului aflat peculmea vieţii ceva din poemul dramatic Mureşan: „Sunt trist ca clătinarea de arboridesfrunziţi/ Cînd suflă vîntul iernii pe codrii înnegriţi/ Şi-mi par că-s o ruină pe carebuhna ţipă,/ Şi timpul odihneşte bătrîna lui aripă…/ Destin, destin năprasnic, înpumnul tău deschis/ Mi-ai arătat corona dincolo de-un abis./ Eu, orb, dorind lumi-na, eu, mic, rîvnind mărimea,/ Făr-a vedea abisul, văzui numai nălţimea./ Ce-amfost cînd, dintre oameni ieşind, am rupt eu rîndul?/ Culegător de umbră cu mîna şicu gîndul.” (Despot-Vodă, actul V, scena 4).

Cea mai reuşită dintre cele trei drame rămîne Fîntîna Blanduziei, şi nu întîmplă-tor: e singura în care romanticitatea gravă şi sumbră se estompează, pentru a lăsa locimaginii unei antichităţi calme şi împăcate, scăldate într-o lumină ireală; este exactimaginea despre roma antică pe care ani la rînd şi-o tot făuriseră romanticii.Obsedat nu atît de îmbătrînire, cît de pericolul dezactualizării artei sale, eroul prin-cipal al piesei, Horaţiu-alecsandri, afişează un stoicism de nuanţă mai degrabă surî-zătoare. resemnat în ceea ce priveşte destinul său individual, bătrînului poet nu-imai rămîne decît consolarea că opera îi va supravieţui şi că, în înfruntarea dintreiubirea terestră şi poezie, eroul va fi obligat de împrejurări s-o aleagă pe aceasta dinurmă: „Fîntînă Blanduzie! vei deveni tu încă/ Celebră-ntre izvoare cînd voi cîntastejarul/ Ce-nfige rădăcina-i adînc în alba stîncă/ Din care ieşi vioaie şi dulce canectarul!/ Fîntîna mea iubită… […]/ Dar cine are parte de-al ei duios amor?…/Poetul ce nu moare, sau omul muritor?/ Poetu-n veci e tînăr cînd omu-mbătrîneş-te,/ Şi geniul, nu fruntea, încîntă şi răpeşte.”(Fîntîna Blanduziei, actul I, scena 4).

Ovidiu este o piesă nesemnificativă, pentru că fericitul echilibru din FîntînaBlanduziei nu va mai fi atins. Dar suntem deja în 1886! Sursele poeziei seacă laalecsandri în acelaşi moment cu inspiraţia dramatică. Finalul apoteotic, pe carealecsandri l-a căutat atît în poezie, cît şi în teatru, va fi ratat pe scenă: autorul decomedii rămăsese undeva departe în urmă.

Spre deosebire de majoritatea romanticilor noştri, care par închişi într-un secolrevolut, creatorul Chiriţei răzbate pînă la noi prin cîteva trăsături neaşteptate:comediograf de geniu, coautor al unor balade intrate în subconştientul culturalromânesc (Mioriţa, Meşterul Manole şi alte cîteva), epistolier nesfîrşit şi neobosit,vorbindu-ne ca nimeni altul despre veacul al XIX-lea. această ultimă trăsătură, ceţine mai degrabă de stilul existenţei decît de literatură, face şi ea parte cu drepturiegale din istoria culturii. Ca prezenţă semnificativă în viaţa ţării sale şi a secolului– alecsandri n-a fost egalat, la noi, de nimeni.

MIHaI ZaMFIr


viaţa literaturii

ION BOGDAN LEftER

SCrIErI Cu MaI MuLţI autOrI

Colectivismul auctorial: din vremurile folclorice şi pînă-n zilele noastre

Literatura cu autor colectiv nu e o noutate, ba chiar am putea spune că…dimpotrivă: de-acolo s-a pornit, în epocile folclorice, cînd toată produc-ţia aşa-zis „literară” (de fapt performată, cîntată, descîntată ş.a.m.d.) era

orală, colectivă, anonimă. în antichitate şi apoi în Evul mediu s-au parcurs trepte-le către „individualizarea” autorului, cu încă numeroase cazuri de colaborare, depreluare a subiectelor sau a textelor. Sînt perioadele din care ne-au rămas opere,uneori şi capodopere cu autori necunoscuţi sau incerţi, ceea ce a lăsat posterităţiiloc pentru dispute şi argumentaţii ale experţilor, înclinaţi – bunăoară – să „mute”din cînd în cînd cutare piesă din contul lui Shakespeare în cel al lui Marlowe sauinvers. Incertitudinile de acest fel sînt uneori consecinţele neglijenţei din vremuride instituţionalizare precară a culturii, cînd producţia curentă nu era înregistrată şicatalogată, dar în multe alte cazuri e vorba şi despre importanţa încă scăzută apaternităţii creative. Mult timp, talentul a trecut drept vocaţie artizanală, drept„meşteşug”, artele nefiind percepute ca expresie a individualităţii, ci a colectivită-ţii sau a divinităţii. Constituirea conceptului de autor aşa cum îl ştim de un secol-două-trei încoace a fost lentă. un simptom: abia modernitatea face din furtul deoperă o infracţiune, definind plagiatul şi legiferînd penalizarea lui; înainte, preluă-rile erau frecvente, transferurile de motive, teme, subiecte – monedă curentă.

nu înseamnă că în perioadele recente auctoriatul colectiv dispare complet. are– însă – cu totul alt statut: nu mai derivă din „anonimatul” creaţiei, ci devine o deci-zie conştientă, cu motivaţii precise, fie că e vorba despre asumarea unor afinităţi,fie că participanţii îşi propun experimente sau jocuri creative. Scrierea împreună,prin alternanţă marcată ca atare sau în ansambluri cu contribuţii indiscernabile, eacum, pentru moderni şi pentru postmoderni, o formulă demonstrativă, o soluţie decompoziţie, un gest asumat.

tipologie sumară: volume colective cu contribuţii juxtapuse, tip „antologie degrup” – colegială, amicală, de cenaclu, „generaţionistă” şi în alte posibile feluri;poeme cu versuri sau secvenţe scrise succesiv de către semnatari (caz extrem:„cadavrele delicioase” ale avangardiştilor, care adăugau fiecare cîte un rînd, fără să

le ştie pe cele de dinainte); romane cu subiect dezvoltat din aproape în aproape decătre autorii participanţi; volume cu autori fictivi sub ale căror nume se ascundechipele adevăraţilor producători; cărţi în dialog, şi anume nu de interviuri, decireprezentative doar pentru cel/cea/cei/cele care răspund la tirul întrebărilor, ci cuautori care discută pe picior de egalitate, participînd solidar la mesaj; şi aşa maideparte.

Cazuri foarte rare: ale autorilor care nu compun decît împreună. tandem denotorietate internaţională: Ilf şi Petrov. Echivalenţi cinematografici: fraţii italienitaviani sau fraţii americani Cohen, celebri în ultimele decenii.

Exemple româneşti. Un caz „preistoric”.Cîteva experimente moderne şi neomoderniste

Săracă la începuturi, cu un start mult întîrziat, literatura română nu posedă niciîn vremurile mai apropiate de noi un bilanţ bogat în materie de experimentalism îngeneral, de jocuri colective în special. totuşi, un inventar se poate face.

în preistoria domeniului, printre călugări plagiatori avant la lettre şi interpola-tori ingenui, găsim şi cazuri elocvente de continuare a unor scrieri de către alţiautori. Cel mai cunoscut: Letopiseţul Ţării Moldovei, luat de la începuturi, „de larîm”, de către Grigore ureche, depănat atît cît l-au ţinut curelele, punct din caresarcina a fost preluată de Miron Costin, pentru ca abia Ion neculce să aducă la zicronica. Le-a lipsit – evident – conştiinţa literară, căci nu scriau ficţiune, făceauistoriografie; dar tot atît de evidentă este şi lipsa de orgoliu auctorial a lui Costin şia lui neculce, cărora li s-a părut firesc să ducă mai departe firul poveştii înaintaşu-lui.

Cîteva exemple în modernitate: Caleidoscopul lui A. Mirea (1908) şi celelaltetexte, originale şi traduceri (din franceză), ale lui Şt.O. Iosif şi Dimitrie anghel, a.Mirea fiind pseudonimul tandemului; experimentul pe care G. Călinescu a încercatsă-l provoace, invitînd mai mulţi prozatori din epocă să participe la scrierea unuiroman colectiv (proiect eşuat); mici combinaţii avangardiste, precum „pictopoe-zia” – bi-artistică – a lui Ilarie Voronca şi a lui Victor brauner (fără alte exemplereputate).

După al doilea război mondial, sub comunism şi pînă la postmoderni, atmosfe-ra rigidă a regimului politic şi apetitul ludic scăzut al neomodernilor noştri explicăraritatea jocurilor literare de acest fel. Greu de găsit exemple. în perioada stalinis-tă, cînd devenise un autor interzis, Vasile Voiculescu a continuat poemele cu formăfixă ale lui Shakespeare în Ultimele sonete închipuite ale lui… (publicate postum).Gest cu aparenţă postmodernă, risipită de cuminţenia clasicizantă a versurilor.Convergenţă intenţionată a abstracţionismelor lirice şi vizuale în Epica magna(1978) şi Operele imperfecte (1979), cu poeme de nichita Stănescu şi desene deSorin Dumitrescu.


Jocurile postmodernilor

în schimb, postmodernii, ludici prin excelenţă, vor trece cu mult mai mult chefla fapte şi vor furniza exemple mult mai numeroase de experimentalism colectivist,şi înainte, şi după căderea regimului comunist. „Precursorii” se apropiaseră şi ei deformulă. Poezia şi desenul stau alături în volumul Amintiri (1973), compus dindouă secţiuni cu versuri semnate de Leonid Dimov şi M. Ivănescu şi dintr-o a treiacu desene de Florin Pucă. Prozatorii „Şcolii de la tîrgovişte” n-au scris efectivîmpreună, dar s-au influenţat reciproc pînă la cvasi-coincidenţa manierelor dinanumite texte. ne putem gîndi şi la situaţii precum cea în care Mircea HoriaSimionescu şi Costache Olăreanu scriu în paralel OcolulBucureştiului/Bucureştilor în 15 ore (vezi textele incluse de MHS în Ulise şiumbra, respectiv de C. Olăreanu în Fals manual de petrecere a călătoriei, ambeleapărute în 1982), gest care-l reia omagial şi totodată parodic pe cel al lui Geobogza din O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (1938). alt caz relevant încontext, anticipator al dezlănţuirilor intertextuale din anii 1980 şi pînă azi: finalu-rile pe care Eugen bălan, radu albala, alexandru George (şi Ion Lotreanu?...)le-au propus pentru proza lui Matei Caragiale, Sub pecetea tainei (bălan – într-untext publicat în 1970 dar care poate fi mai vechi, eventual chiar de dinainte de răz-boi, cînd autorul îşi începuse cariera literară, apoi întreruptă, reluată tîrziu, lasenectute).

După 1980 – avalanşă. O încercare de sistematizare:■ Volume colective mai mult ori mai puţin evident programatice: culegerile de

poeme a două grupuri de membri ai Cenaclului de Luni, Aer cu diamante cuMircea Cărtărescu, traian t. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan şi Cinci curomulus bucur, bogdan Ghiu, Mariana Marin, alexandru Muşina şi autorul aces-tui inventar (ambele culegeri – apărute în 1982); Desant ’83 cu Mircea nedelciu şitoată pleiada prozatorilor Cenaclului Junimea (versiunea nouă, mult-postmaiores-ciană); Pauză de respiraţie, tot poezie, cu „Grupul de la braşov” compus dinandrei bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea (1991); volumulde Ficţiuni (1992) al cenaclului omonim de imediat după 1989, poezie şi proză deIon Manolescu, Fevronia novac, Vlad Pavlovici, alexandru Pleşcan, ara Şeptilici,andrei Zlătescu; din nou ambele genuri în cele două culegeri ale Cenaclului Litereal Filologiei bucureştene de la mijlocul şi din partea a doua a anilor 1990, Tabloude familie (1995), cu t. O. bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Mihai Ignat,Cezar Paul-bădescu, răzvan rădulescu, şi Ferestre 98 (1998), cu Iulian băicuş,Marius Ianuş, Doina Ioanid, angelo Mitchievici, Victor nichifor, CeciliaŞtefănescu, Ioana Vlaşin; Manualul de literatură (2004) al „seriei” anterioare depoeţi, cu Daniel bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu,nicolae ţone, Floarea ţuţuianu şi Lucian Vasilescu.

■ romane colective. Poate cel mai complex proiect de acest fel, Autobuzul deînsurăţei, citit timp de cîţiva ani în Cenaclul Junimea, acompaniat de încurajările

VIața LItEraturII 57

energice ale mentorului Ovid S. Crohmălniceanu, a rămas inedit. Practic încheiatînainte de 1989, greu publicabil atunci, manuscrisul pare să se fi rătăcit ulterior,fără să fi ieşit pînă astăzi la iveală. autori: nicolae Iliescu, George Cuşnarencu,Mircea nedelciu, Gheorghe Crăciun, Cristian teodorescu, Hanibal Stănciulescu,Valentin Petculescu, sussemnatul, poate şi alţii. George Cuşnarencu şi-a incluscapitolul într-o carte proprie. în ce mă priveşte, am publicat eşantioane din postfa-ţa romanului în Contrapunct, în 1990. alte exemple: Brazde peste haturi, parodiade roman proletcultist a eseiştilor ieşeni Luca Piţu, Dan Petrescu, George Pruteanuşi Sorin antohi (proiect neîncheiat; după lectura unor fragmente în cadrul unei reu-niuni generaţioniste din 1982, la buzău, Securitatea a pornit o anchetă asupra auto-rilor); cunoscutul Femeia în roşu al trioului Mircea nedelciu-adriana babeţi-Mircea Mihăieş, capodoperă a prozei româneşti postmoderne, încheiată puţinînainte de finalul comunismului, publicată puţin după, la finele lui 1990; Ghici cinetrage în tine? de Max torpedo, pseudonim ales de braşovenii alexandru Muşina,andrei bodiu şi Caius Dobrescu pentru parodia lor de roman „miliţist” (1992).

■ Poezie în tandem: Comentarius perpetuus de M. Ivănescu şi rodica braga(1986); Mahalaua de azi pe mîine de traian t. Coşovei şi Dan Mircea Cipariu(2000), acelaşi ttC fiind perseverent în asocierea cu autori mai tineri, dovadă şiPisica neagră, pisica moartă, semnată împreună cu bogdan O. Popescu (2001);Submarinul iertat, cu poeme de andrei Codrescu şi ruxandra Cesereanu (2007);ş.a.

■ Proză în tandem: mai întîi, proiectul de carte în doi al lui Gheorghe Crăciunşi al lui bedros Horasangian, de la mijlocul anilor ’80, nerealizat (în romanul Salade aşteptare al celui de-al doilea, apărut în 1987, e inclus un text scris de cel din-tîi în perspectiva plănuitei cărţi comune); apoi colaborarea constantă din ultimeledouă decenii dintre Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, care, în paralel cu literaturalor aşa-zicînd „pe cont propriu”, au compus împreună volumele de proză documen-tară Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, monografie de istorie con-temporană (1994) şi Deportarea în Bărăgan. Destine-documente-reportaje (încolaborare şi cu Valentin Sămânţă, 1996), împart de multă vreme o pagină în revis-ta timişoreană Orizont şi, din 2006, rubrica Stereo-dictando din Latitudini, din careva rezulta curînd un volum în doi, anunţat cu titlul – fireşte! – dual Plînsul bătrî-nului tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchişti; un fantasy în tandem eRăzboiul fluturilor semnat de criticul Paul Cernat şi aproape-necunoscutul poetbasarabean andrei ungureanu (2005); tot în zona speciilor „de consum”, dar înregistru parodic, s-a înregistrat isprava cea mai recentă a lui traian t. Coşovei,care, convertit la proză, a produs un roman science fiction, Motocicliştii spaţiali, întandem cu Ioana Mănescu (2008).

■ tot în tandem, dar „ambi-gen”: Basmul Prinţesei Repede-Repede (o povestepentru adulţi) de Emil brumaru şi Veronica D. niculescu (2009), jumătate poezie(brumaru), jumătate proză (niculescu).

■ Volume colective de eseuri: tetralogia În căutarea comunismului pierdut


(2001), Explorări în comunismul românesc I şi II (2004 şi 2005) şi O lume dispă-rută (2004), proiect de reconstituire culturală şi existenţială a comunismului tîrziu,prin analize literare şi culturale şi prin memorialistică, avîndu-l ca promotor pe IonManolescu (prozator în înainte-inventariatul Ficţiuni), ceilalţi semnatari fiindangelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ioan Stanomir; cvartetul a devenit trio dupăretragerea lui Manolescu, cei rămaşi semnînd încă un volum, III, de Explorări…(2008).

■ Eseistică în dialog: Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupa-tă de Dan Petrescu-Liviu Cangeopol, volum scris alternativ la maşină (dactilo) lafinele anilor ’80 şi publicat în 1990, după căderea regimului comunist; Vorbind.Dialog în trei, iniţiativă a lui Ovidiu Pecican, care i-a provocat pe congenerulLaszlo alexandru şi pe mai-vîrstnicul Gheorghe Grigurcu la repetate conversaţiiradiofonice, transcrise apoi (publicate în 2004).

■ „Colectivisme” studenţeşti: multe valuri a stîrnit romanul colectiv Rubik,scris de aproape 30 de autori-studenţi şi prieteni, români şi cîţiva străini, sub coor-donarea Simonei Popescu; mai puţin remarcat – proiectul similar al romaniţeiConstantinescu (ambele autoare predau la Literele bucureştene), Paupera (fabularasa) (2006), rezultat al unui seminar de scriere creativă, cu contribuţia a 10 stu-denţi; eseizanto-sociologico-narative sînt volumele iniţiate de ruxandra Cesereanucu studenţi de la universitatea clujeană „babeş-bolyai”, Fărîme, cioburi, aşchiidintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (acelaşi an),Anunţuri mortuare în Re major (2008); din nou la bucureşti, proiectul consacratcorespondenţei sentimentale Erotographos 50+1. Scrisoarea de iubire, dragoste,amor, sub coordonarea antoanetei tănăsescu, cu contribuţiile a 51 de autori,marea majoritate studenţi, plus cîţiva consacraţi.

■ Combinaţii de text şi imagine: Images & Texts/Images et textes cu proze deMircea nedelciu şi Gheorghe Crăciun şi cicluri de fotografii realizate de pictorulIon Dumitriu, volum iniţiat de Crăciun (2000; nedelciu şi Dumitriu se stinseserădin viaţă); Isprăvile lui Degeţel şi ale altora ca el, poem de Şerban Foarţă însoţitde ilustraţiile experimentale ale lui romelo Pervolovici urmate de replicile în ver-suri ale lui Foarţă urmate de alte comentarii-prin-ilustraţii ale lui Pervolovici, totulexplicat de mine în postfaţă (2007; volumul nedelciu-Crăciun-Dumitriu l-amprefaţat).

■ Către noi „suporturi”: Complexul Europa, roman colectiv pe care-şi propunsă-l compună adrian Schiop, Vera Ion, Dan Sociu, Mitoş Micleuşanu şi răzvanExarhu. Capitolele succesive sînt „postate” pe un „blog”, astfel încît cititorii să lepoată parcurge şi comenta in progress, făcînd şi sugestii de continuare. Vasăzică,„suportul” e Internetul. autorii s-au mai exersat în poezie (Vera Ion, Sociu,Micleuşanu), în proză (aceiaşi, plus Schiop) şi în jurnalistică (Schiop şi Exarhu).în afară de apartenenţa generică la noul „nou val” al anilor 1990-2000, cei cinciiniţiatori nu par să formeze un grup bazat pe afinităţi. rămîne de văzut către ce vaconduce tentativa lor.

VIața LItEraturII 59

În epoca Internetului: co-autoratul „virtual”

apropo de „suport”: co-autoratul a devenit o banalitate în epoca Internetului,care facilitează intervenţia de la distanţă, „postarea” de mesaje pe site-uri, inserţiape „blog”-urile altora etc. etc. etc. Mai mult decît atît, computerul şi Internetulfuncţionează pe un model structural ramificat, diferit de cel liniar al scrierii tradi-ţionale, pe hîrtie. Drept urmare, au apărut experimente de tip „hypertextual”, prozecu „noduri de reţea” din care cititorul decide pe care dintre fire continuă lectura,„coborînd” pe o ramură sau pe alta, „compunîndu-şi” astfel „propria” operă din„materia primă” care-i este pusă la dispoziţie. De mult clamată, „colaborarea” din-tre autori şi cititori devine astfel monedă curentă, ultimul avînd decizia asuprastructurii textelor parcurse efectiv. avem cel puţin doi specialişti autohtoni ai aces-tei zone, veritabili erudiţi ai domeniului: Ion Manolescu, autor al volumelorNoţiuni pentru studiul textualităţii virtuale (2002) şi Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale (2003), şi Dragoş avădanei, care a cercetat Literaturahipertextuală. Către o poetică a interactivităţii creatoare (2005). De notat că prinexperimentele „hiperliterare” au devenit realitate utopiile manieriştilor de altădatăori cea a lui raymond Queneau din O sută de mii de miliarde de poeme (1961),cartea gîndită ca permutare opţională a celor 140 de versuri din care sînt alcătuitecele 10 sonete de pornire.

în textul meu s-a strecurat o mică greşeală: am scris despre experimentele„hipertextuale” că „au devenit realitate”. De fapt, destinul ironic a decis ca totul săse producă în aşa-numita „realitate virtuală”...

P.s. O mică erată la articolul Pe cine, cum, cînd „canonizăm”? apărut în ViaţaRomânească nr. 3-4/2009, p. 74-75, în care debutul paragrafului al treilea trebuiecitit astfel: „Cine dintre «cei vechi» mai e citit, cine nu prea? Selecţia publicului nue nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă”.

IOn bOGDan LEFtEr


literatura română în scrisori

D. ŢEPENEAG

CătrE ŞI DE La IOn POP

Îl cunoşteam pe Ion Pop încă din anii 70. Ne-am cunoscut însă mai bine,după 1989, când a fost numit director al Centrului cultural din Paris. E unom calm, cumpănit, cu o mare stăpânire de sine. Am admirat întotdeauna

discreţia lui: rareori l-am auzit bârfind pe cineva; iar în scrisori – niciodată. Aşputea spune că în această privinţă era chiar opusul meu. Mai ales în scrisori.

Printre alte isprăvi culturale ale profesorului clujean se cuvine menţionatăcoordonarea primului Dicţionar de opere din literatura română. Pe vremea aceea,eram obsedat de reintegrarea mea în literatura română; ceea ce explică reacţiamea cam disproporţionată în legătură cu omiterea din Dicţionar a volumului denuvele aşteptare apărut în 1971 şi retras după foarte scurt timp din librării.

Dragă Ion Pop, 17 sept.1999

Dintr-un articol din « românia literară » am aflat că sub coordonarea ta seredactează primul dicţionar de opere din literatura română. a apărut deja volumula-D… alex Ştefănescu e aşa cum e şi pe deasupra mândru de subiectivitatea lui,nu e de mirare că din articol n-am înţeles mare lucru. Ştiu că ai să treci prin Paris,nu-mi aduci şi mie un exemplar? Sau dacă e prea mult să-ţi cer asta, trimite atunciun exemplar la soacră-mea, la adresa:

Smărăndiţa IonescuStr. alexandru Constantinescu (fostă Câmpina) n° 27 / bucureşti – 71326Dar trimite-l înainte de 1 oct. să-l poată lua fiul meu când vine la bucureşti.altfel ce faci? te felicit din toată inima pentru iniţiativa ta. Zaciu a scos şi cel

de-al treilea volum. Primele două le are alain Paruit. ar trebui să fac într-un fel sămi le procur şi eu. uite, acum trebuie să prezint un grupaj de poezie pentru revista«Europe» şi trebuie să mă duc la Centrul cultural unde sper să-l găsesc pe Zaciu.Poate găsesc şi dicţionarul tău.

Salutări amicale Ilenei.te îmbrăţişez cu prietenie, ţepe

Nu mai ştiu exact dacă textul de mai jos i l-am trimis doar lui Ion Pop sau l-ampublicat şi într-o revistă. Enervarea mea e evidentă şi nu cred că mai trebuie să-iexplic motivele.

în atenţia d-lui Ion Pop, coordonatorul Dicţionarului analitic de opere literareromâneşti:

una din jignirile cele mai stupide de care am avut parte în viaţă a fost aceeamurmurată printre rânduri de prozatorul alexandru Vlad în introducerea articoluluipe care mi-l consacră în «Vatra» (n°4/1994) : « întrebări cu/fără sens» (veziarticolul alăturat). E, orice s-ar spune, destul de ciudat ca eu, locuitor al Parisului(din cunoscute pricini politice), să trebuiască să vă semnalez cărţile mele apăruteîn românia, ba chiar, culmea! – să fiu nevoit să fac dovada existenţei lor.

S-ar putea ca Aşteptare să nu fi avut impactul pe care l-a avut (după borbely,vezi articolul său din dicţionar) romanul Cireşarii, deşi nu e sigur, căci toate nuve-lele din volum au fost publicate mai întâi în reviste şi au fost citite şi comentate maiînainte ca eu să fi căzut în dizgraţia regimului comunist. Şi îţi mai atrag atenţia căvolumul acesta e menţionat deja în lexiconul maghiar şi în dicţionarul de opereolandez.

încerc să nu mă enervez. Să mă gândesc la altceva, la alţii. Şi atunci constat căvolumul lui Sorin titel, Dejunul pe iarbă, lipseşte din dicţionar. O proză maiinteresantă decât aceea din Lunga călătorie a prizonierului: experiment ante-textualist bazat pe dubla viteză narativă care ar merita să fie predat în şcoli.

Dragă Ion Pop, tu chiar crezi că poezia lui Danilov e mai valoroasă decât prozalui titel? Sau că toate romanele lui Ivasiuc merită o analiză?

Sunt pur şi simplu perplex. nu ştiu cum să zic: mi-e milă şi de voi, mi-e milă şide mine!

Dragă Ion Pop, 6 oct.1999

recunosc că m-am enervat când am văzut că în Dicţionarul (tău !) nu emenţionată nici o carte de-a mea. Ca să mă liniştesc am aplicat o terapie simplă :am spus ce-aveam pe suflet…

acum că sunt mai uşurat şi mai calm, mă gândesc că tot efortul meu epistolarşi poştal nici nu avea cum să servească la altceva decât la potolirea orgoliului deautor. Şi tot acum îmi vine ideea simplă că în definitiv totul s-ar putea repara, dacăDICţIOnaruL va lua în considerare volumul ce urmează să apară la Ed. all dinbucureşti, la începutul anului viitor. E un volum de cca. 500 de pagini şi conţine(aproape) toate textele scurte (schiţe, nuvele, povestiri, fragmente) scrise de mineîn româneşte (am mai scris câteva şi în franceză). Ce crezi ? Poate că un volum de500 de pagini o să te impresioneze… Se va chema EXErCIţII DE aŞtEPtarE,


dar pot, dacă vrei, să-i schimb şi titlul, să-i pun un titlu care să înceapă cu o literădinspre coada alfabetului, să ai în felul ăsta timp să-ţi convingi măcar unul dincolaboratori să scrie despre mine.

Ironia n-o să salveze românia şi nici pe mine…aşa că închei cu această umilă propunere de-a salva măcar DICţIOnaruL,

care va fi acuzat că e incomplet, că privilegiază generaţia 80, poezia şi autorii careumblă cu săru-mâna pe lângă coordonator.

te salut cu prietenie, ţepe

Dragă prietene, 10 oct. 99

am primit, desigur, şi nu fără o anumită surprindere, cu emoţiile adiacente,suita mesajelor tale mâhnite, legate de marele Dicţionar de opere. M-am întristatşi eu un pic văzând că ai putut crede că vei lipsi dintre scriitorii şi operele selectate.Se află deja printre ele Hotel Europa (articol scris de Ion Vartic) în vol.II, E-L, careva apărea până la sfârşitul anului, şi vor urma Nunţile necesare, Pont des Arts şiZadarnică e arta fugii. nu e tocmai puţin, mi se pare, şi nici nereprezentativ. Suntde acord însă că s-ar fi cuvenit să se scrie şi despre Aşteptare sau poate desprealtele – dar cântarul farmaceutic mai greşeşte şi el. Consideră absenţa asta oscăpare (neplăcută, desigur) şi gândeşte-te că vor fi – sperăm – şi alte ediţii, maicomplete. au fost remarcate, în recenzii, şi alte uitări, şi vor mai fi, fără îndoială.

Prin urmare, te rog să nu interpretezi micul marele gol din vol. I al lucrării cape un gest neamical şi de neglijenţă vinovată. nu s-ar fi potrivit cu nimic din ceeace înseamnă scrisul tău pentru literatura română şi Dumitru ţepeneag pentru coor-donatorul dificilei întreprinderi de sinteză. îţi mulţumesc însă pentru referinţelebibliografice, utile şi în viitor.

am regretat că nu ne-am putut vedea la Paris, la seara Călinescu. apoi am ple-cat spre Sens (colocviu Frénaud).

Cu speranţa că m-ai înţeles exact – şi cu aceeaşi prietenie, Ion Pop

Câtă răbdare aveam ! Să pun de-o parte şi cel mai mic articolaş care apăreadespre cărţile mele, să le selectez cu grijă şi să le trimit criticilor şi redactorilorde revistă. N-a fost deloc uşor. Dar trebuia să compensez într-un fel (sărăscumpăr ?) absenţa mea din ţară.

Dragă ţepe, 28 oct. 1999

Ce să mai zic? am primit şi Exercices d’attente şi alte plicuri cu foarte utilereferinţe critice, am citit şi dialogurile dintre ego şi alter-ego, cu haz de necaz, dinRomânia literară… Credeam că ai primit mesajul meu întrucâtva lămuritor,

LItEratura rOMână în SCrISOrI 63

cuprinzând şi regretul pentru scăparea Aşteptării din vol. I al Dicţionarului, plusmenţionarea titlurilor viitoare….Din păcate nu mai pot adăuga acum decâtpromisiunea că într-o addenda a seriei de vreo 4 volume vor fi recuperateomisiunile semnalate deja şi ale altor cărţi sau care, inevitabil, se vor mai produce.Ele nu sunt, poţi fi convins, rezultatul relei voinţe sau al lipsei de preţuire. în oricecaz, în ce te priveşte, te mai asigur o dată că n-am avut nici o intenţieneprietenească – ar fi fost în contradicţie cu admiraţia şi afecţiunea sinceră pe careo am de atâţia ani faţă de tine. S-a întâmplat aşadar să ne scape un text sau altul,chiar dacă am discutat de fiecare dată cu colegii chestiunile selecţiei. am mai şigreşit, vom mai greşi, dar am dori desigur să fie cât mai puţin şi mai rar.

în acest moment volumul II (E-L) e pe punctul de-a intra la tipar. Din ţepeneagconţine Hotel Europa, vom avea în celelalte Pont des Arts, Nunţile… şi Zadarnicăe arta fugii. Cum Exerciţiile de aşteptare vor apărea – îmi spui – anul viitor, nu maiavem cum să le integrăm din păcate acum. Sper că vei înţelege totuşi şi scuza, câtse poate, imperfecţiunile selecţiei, în ce te priveşte. Şi te rog, a câta oară, să fiiconvins de buna mea (a noastră) credinţă şi, nu mai puţin, de fidela mea prietenie.

Cu bine, Ion Pop

17 dec.99Dragă ţepe,Constat cu încântare că se rotunjeşte, cu fiecare zi ce trece, o bibliografie ca şi

completă despre cărţile tale. articolele viitoare din Dicţionarul de opere o vor fruc-tifica, desigur, cu cel mai mare folos – şi îţi mulţumesc, deloc convenţional, pentrutoate cele trimise. Mărturisesc că mi-a făcut o plăcere aparte să văd că tratezi cu unînţelept umor episodul pitoresc al «disputei» enciclopedice pe care am declanşat-ofără să vreau. Deocamdată, tocmai a ieşit volumul doi, în bună ţinută tipografică şi– sper – intelectuală în care se află, la locul literei sale majuscule şi Hotel Europa.Vor urma, cum ţi-am mai spus, alte titluri şi acea addenda recuperatoare.

anul ’99 se încheie aşadar cu unele roade, nu mai uşor de obţinut decât cele dinagricultura română în faza prelungită a tranziţiei. Pentru mine, va fi şi un final,mult dorit, de carieră administrativă, căci în 18 ian. 2000 vor fi noi alegeri de decanla Facultate, iar eu m-am decis să nu mai accept nici un fel de funcţie, la nici unnivel al «conducerii» academice. Sper aşadar că mă pot reapuca de mai tăcuta şimai calma meserie de şoarece de bibliotecă, pentru a mai citi şi scrie, cât mai evreme – şi nu mai e prea multă… acum sunt cam obosit, am multe restanţe de totsoiul. Imediat după anul nou, voi pleca pentru nişte conferinţe la napoli şi roma,– momente de respiraţie.

Pentru impresionanta cifră de 2000 sub care intrăm în curând, îţi doresc ţie şiîntregii familii, din partea noastră a tuturor, Sărbători frumoase şi un an noufericit.

Cu toată dragostea, Ion Pop


Paris, 14 ian. 2000Dragă Ion,

îţi trimit niscai epistole care vor putea folosi, cred eu, şi pentru alţi autori făcândsau nu parte din grupul oniric: Dimov, Mazilescu, turcea, Horia Stamatu. Mai amscrisori şi de la marii noştri grafomani Eliade şi Cioran, dar mai întâi trebuie să lefotocopiez. bineînţeles, toate sunt scrisori publicate, fie în România literară, fie înCaiete critice sau Viaţa Românească.

articolul despre blecher ţi-l trimit ca eventuală indicaţie bibliografică.îmi pare bine că te-ai hotărît să te eliberezi de obligaţiile administrative care îţi

devorau timpul. Exemplul tragic al lui Papahagi cred că a contat oarecum înaceastă hotărâre. ai dreptate, ne mai rămâne puţin timp ( mie şi mai puţin!) şitrebuie să profităm de el. te rog să nu eziţi , dacă ai nevoie de una sau mai multecărţi apărute pe meleagurile pariziene. ţi le trimit imediat. Şi ca să nu-ţi faci nuştiu ce scrupule, tu ai să-mi trimiţi volumele din dicţionarul de opere.

Salutări Ilenei şi copiilor. al tău cu prietenie, ţepe

27 februarie 2000Dragă ţepe,

Se înţelege că am primit şi plicul cu documente trimis de curând – şi îţimulţumesc. Viitoarele articole din dicţionar vor putea profita din plin. Cum ţi-ammai scris, volumul II e pe piaţă iar în el se află şi articolul semnat de Ion Vartic des-pre Hotel Europa, pe care îl vei vedea – de nu l-ai văzut încă – în jur de 11 martie,când sper să ajung la Paris, în drum spre nantes, unde sunt invitat la universitate,pentru o conferinţă (în 17 III).

Observă că între 11 şi 17 sunt câteva zile (seri) în care mi-ar cădea bine săregăsesc ceva din Paris, dacă tot fac drumul ăsta cam lung. Drept care te întreb, fărăprea multe figuri de stil, dacă ai putea suporta ideea să stau (numai nopţile) încunoscuta odaie de la etajul tău boem de pe rue du bac. Mi-ai face un uriaş serviciu– dacă treaba asta nu te deranjează prea tare. Dacă nu e posibil, voi căuta altăsoluţie. Merg cu îndrăzneala până acolo încât te rog mult să-mi dai un semntelefonic seara după ora 20, după ce primeşti aceste rânduri, ca să-mi pot programacălătoria în funcţie de răspunsul tău. trag nădejde că vei înţelege şi scuza cutezanţamea. Dacă nu poţi – voi înţelege şi eu că… nu poţi.

îţi mulţumesc anticipat pentru bunăvoinţă şi aştept oricum să ne vedem şiauzim. Până atunci, numai gânduri bune, cu drag, Ion

LItEratura rOMână în SCrISOrI 65

cărți paralele

ELIsABEtA LăsCONI

a brODa PE CatIFEa, a SCana Până La OS

Porţi spre teritoriul interzis

rareori doi autori contemporani se întâlnesc prin intermediul cărţilorurmând căi diferite, dar care îi îndreaptă spre acelaşi loc. Şi mai rar, darmult mai interesant este fenomenul respectiv, când implică autori pe

care, în afara ţintei profunde a scrisului, totul îi desparte şi îi face aproape incom-patibili, aşa cum se întâmplă cu aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach: profe-sie şi orizont cultural diferit, mize ale scrisului şi sursele la care recurg, achiziţiiculturale şi modul de a le interpreta şi apropria.

aurora Liiceanu se bucură de succes remarcabil, cărţile publicate în ultimii doiani ating deja tiraje de invidiat, lansările probează că are un public larg, şi mai alesde foarte bună calitate, iar explicaţiile unei asemenea receptări continuă să intrige.Dar, dincolo de tot ce observasem până acum (dublă deschidere spre cazuri anali-zate cu detaşare şi spre drame ale celor apropiaţi, lecturi profund personalizate şiexperienţe scrutate cu atenţie, mai ales un talent uluitor de povestaşă), am desco-perit şi altceva.

Dar acest „altceva” s-a desprins dintr-o intertextualitate cel puţin bizară. în spa-ţiul de cultură germană, un autor a provocat recent atât interesul cititorilor, cât şirespectul criticii prin Premiul Kleist, decernat în 2010 pentru volumul debutului.Ferdinand von Schirach este autorul, iar cartea, Crime (Verbrechen, 2009; publica-tă la noi în 2010, traducere de Gabriella Eftimie, Ed. Pandora M), se compune din11 povestiri, inspirate de cazuri autentice pe care le-a cunoscut direct, în calitate deavocat şi consilier al apărării. a urmat în 2010 a doua carte de povestiri, Schuld,nominalizată deja pentru premiile anului 2011.

Specializarea aurorei Liiceanu este psihologia: cercetător senior la Institutul deFilosofie şi Psihologie „Constantin rădulescu-Motru” din cadrul academieiromâne, cu doctorat în psihologie şi experienţă de predare la universităţi dinromânia, Canada şi Franţa. autorul german Ferdinand von Schirach, născut în1964 la München, şi-a făcut studiile de drept la bonn şi la Köln, din 1994 s-a sta-bilit la berlin, lucrând ca avocat specializat în drept penal.

nu ştiu dacă aurora Liiceanu are un supranume în lumea profesională, poate

„Psihologul cel discret”, însă Ferdinand von Schirach trece drept „avocatul cele-brităţilor”: a apărat pe spionul norbert Juretzko, care făcea parte din bnD(Serviciul Secret Federal), dar în alt caz, a depus plângere împotriva bnD, l-areprezentat pe Günter Schabowski în procesul biroului politic şi a pledat pentrufamilia actorului Klaus Kinski, acuzând serviciul de protecţie al datelor de laberlin că a aprobat publicarea fişelor sale medicale.

nu ştiu dacă La taifas şi celelalte cărţi ale aurorei Liiceanu au intrat deja înbibliografia studenţilor de la facultăţile de psihologie, presupun că da, dar în modsigur, la facultăţile de drept din spaţiul universitar de limbă germană, povestirile luiFerdinand von Schirach sunt recomandate studenţilor, semn interesant pentru undublu transfer: nu doar ficţiunea are nevoie de hrana oferită de real, ci şi realitateaîşi hrăneşte ordinea şi legea din ficţiune.

ambele cărţi, La taifas de aurora Liiceanu şi Crime de Ferdinand von Schirachpornesc din experienţa profesională, dublată de interes acut faţă de firea umană, demeandrele din interior ce ordonează, ca forţe magnetice subterane, traseele existen-ţiale. Fiecare pacient al psihologului şi fiecare caz al avocatului sunt filtrate de pri-virea plină de curiozitate ce sesizează rapid punctele sensibile şi zonele nevralgi-ce.

Venind pe căi diferite, cu personalităţi distincte, cu muncă elaborată şi eficien-tă, pe lungi durate ori pe termen scurt, psiholog şi avocat deschid portiţe spre teri-toriul interzis, cel al inconştientului personal, atât de bine apărat de fiecare, nu doarde ceilalţi, ci chiar faţă de sine însuşi. Şi totodată scrutează în adâncime întâmplă-rile decisive din viaţa personajelor, până se conturează apăsat liniile destinului. înaproape toate naraţiunile celor doi autori superpersonajul care face jocurile estedestinul. Camuflat perfect, nu aflat la vedere, ca în tragedia greacă.

Două, trei şi mai multe instincte

Şi aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ştiu că acolo, în pivniţa incon-ştientului, zac instincte ce au fost zăvorâte. Chiar când lasă urme în comportamen-tul ce iese din normal, ele tot nu pot fi depistate uşor, îmblânzite sau anihilate, canişte sălbăticiuni primejdioase.

Pentru cititor, experienţa este fascinantă şi plină de suspans, respectivele cazuridescrise au de fiecare dată rezonanţă în viaţa proprie sau a celor din jur, fiindcărelevă sensul unor episoade ori fapte rămase obscure.

Instinctul erotic, cel de autoconservare, complexe şi fantasme, câte un sindromneaşteptat se disting în poveştile de psiholog care nu doarme niciodată: prieteni,apropiaţi ori simpli cunoscuţi sunt observaţi şi investigaţi cu aceeaşi insistenţă capacienţii, dezvăluind sensul unor reacţii, motivaţia alegerilor surprinzătoare, posi-bile cauze ale unor fapte şi feluri de a fi.

în cazurile devenite povestiri la Ferdinand von Schirach domină instinctul tha-natic: hăul ce absoarbe, din întunericul lui rareori eroii pot fi recuperaţi ori salvaţi.

CărțI ParaLELE 67

trecutul fiecăruia dintre clienţii apăraţi acţionează şi reacţionează, conştiinţeleacestora par să se afle mereu într-un echilibru fragil, dificil de păstrat ca să le asi-gure supravieţuirea. Lumea, semenii şi evenimentele ce se prind în malaxorul lorexplică bună parte din spaime şi agresivitate.

Câteva povestiri intră în rezonanţe fascinante. Iată povestirea ce deschide volu-mul lui Ferdinand von Schirach, Fähner: medicul generalist din rothweil îşi ucidesoţia, scorpia cu care a rămas căsătorit decenii lungi, o viaţă de om. Simetric, per-sonajul feminin fără nume din textul Mai bine mort decât cu alta al auroreiLiiceanu trăieşte o dragoste ce rezistă unor încercări crunte de infidelitate, se pre-lungeşte chiar şi după moartea bărbatului în forme variate – cult al celui mort şigrijă pentru familia fiului său din altă căsătorie.

Ce l-a determinat pe Fähner să îndure atâtea ironii şi răutăţi, să suporte aseme-nea teroare un timp atât de lung? Legământul făcut la căsătorie, pe care se simtedator să-l respecte, conform cu educaţia sa. aceeaşi consecvenţă izvorâtă din nevo-ia de dragoste o are femeia prezentată de aurora Liiceanu, iar locul unde s-aupetrecut cele două întâmplări esenţiale din viaţa ei a fost plaja: acolo a intrat în cor-tul unui necunoscut pentru o partidă sălbatică de sex, acolo bărbatul care a cucerit-o definitiv i-a mărturisit că o iubeşte.

uneori, o povestire conţine mai multe nuclee care, dezvoltate, ar duce la oamplă şi solidă nuvelă psihologică ori microroman. Două naraţiuni au o asemeneadensitate: Violoncelul (din Crime) şi Psihologul neputincios: comunicarea imposi-bilă (din La taifas) se apropie de cazuri clinice pentru psihanaliză, într-atât de lim-pede acţionează complexele clasice în destinele personajelor.

Povestirea Violoncelul cuprinde o tragedie – moartea mamei, cu urmări inco-mensurabile, drama unui bărbat care nu-şi mai găseşte echilibrul, succesiunea deiubite reuşeşte doar să umple timpul şi să satisfacă orgoliul, drama copiilor, fiică şifiu, tot mai înstrăinaţi de un tată odios. tackler îi pretinde fiului aceeaşi naturăputernică şi agresivă, respectă talentul fiicei fără să o înţeleagă, le oferă o sumăconsistentă când cei doi pleacă de acasă. Viaţa celor trei se sfârşeşte însă ca în tra-gedia greacă.

Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă probează efectele situaţieiinverse, aici dezechilibrul îl provoacă o mamă extrem de puternică de care fiul nuse poate desprinde în niciun fel, nici devenit matur. tentativele unor relaţii constan-te ori a căsătoriei eşuează pe rând, complexul oedipian funcţionează cu atâta inten-sitate şi forţă încât pune un văl pe ochii tânărului, nici măcar discuţia cu psiholo-gul şi întrebările sale pertinente nu reuşesc să-l smulgă ori să-i destrame vălul.

Majoritatea cazurilor penale din povestirile autorului german au ca temă şisubiect crima şi instinctul criminal, deci apropierea de psihiatrie, nu doar de psiho-logie, este inevitabilă. Iar întrebarea tulburătoare din subterana epicii vizează gra-niţa ce separă normalitatea de patologie, dificil de fixat chiar şi de către specialişti.Cele mai interesante povestiri sunt cele ce asociază instinctul erotic şi cel caniba-lic (Dragoste) şi cazul clinic de schizofrenie (Verde).


Amănuntul decisiv (sau alt nume pentru destin)

Cele două volume atât de diferite stau mărturie pentru fluxul trecerii oamenilordintr-o ţară în alta, dintr-o lume în alta, puşi în mişcare de marele mecanism al isto-riei, de ambiţii ale unor regimuri şi guverne, de şanse ori neşanse personale.Destinul se manifestă în cele mai neaşteptate feluri, răstoarnă tot în existenţa indi-vizilor, astfel de mesaj freamătă ca pânza freatică în profunzimea celor două cărţi,multe texte şi povestiri se pot citi şi ca naraţiuni ale destinului.

un amănunt din viaţa personală schimbă tot în traseul unui om. aurora Liiceanuface o demonstraţie uluitoare prin povestea unui inel cu safir. O femeie rămânevăduvă cu puţin timp înainte de pensionare, duce o existenţă liniştită, iar monoto-nia o întrerupe o excursie la Paris unde o găzduieşte un cuplu de prieteni tineri. Şiacolo vede în vitrina unui bijutier un inel ca al ei, curioasă întreabă de preţ şi înţe-lege că este deosebit şi că ar obţine bani buni pe inelul ei. Prietenii o sfătuiesc săvândă inelul ca să poată călători în ţara Sfântă unde îşi dorise atâta să ajungă. Eaezită să se despartă de inel, dar apoi decide să-l vândă.

astfel, călătoreşte la Ierusalim, iar la hotel este rugată să accepte o cameră cuglasvand, şi când începe un monolog povestind pentru soţul ei dispărut aventura încare a pornit, aude o voce de bărbat vorbindu-i în româneşte de dincolo de glas-vand. Iar bărbatul insistă să se vadă şi să ia masa împreună, este evreu plecat dinţară de mulţi ani, îi place să vorbească româneşte. amândoi se află pentru puţintimp acolo, cinează împreună seară de seară, se simt bine unul în prezenţa celui-lalt. bărbatul stabilit în Mexic şi venit aici pentru afaceri o cere de nevastă, iar eaacceptă. Inelul de safir vândut a desprins-o de tot trecutul ei şi i-a schimbat locul,rostul, viaţa.

Povestirea Fericirea din volumul Crime se derulează într-un şir de răsturnări desituaţii, demne de o comedie neagră. un client al unei prostituate face infarct şimoare, iar ea şi prietenul ei acţionează în perfect contratimp: Irina este disperată căpoliţia o va expulza; Kalle este convins că Irina l-a omorât, tranşează cadavrul şi îlîngroapă în parc. Cei doi ajung în arestul poliţiei şi fiecare se străduieşte să-l aperepe celălalt. Finalul fericit este precedat de episodul macabru al dezgropării cada-vrului pentru autopsia care elucidează felul morţii şi îi disculpă pe cei doi nevino-vaţi.

Cea mai interesantă apropiere contrastantă între cele două volume o realizeazădouă texte extraordinare despre exil, Fidanakis şi Etiopianul. Fidanakis, greculrefugiat în românia, nici nu-şi desface bagajele, convins că situaţia de provizoratse va încheia foarte repede, însă ea durează întreaga viaţă. Etiopianul are un scena-riu invers: un om nu-şi află rostul cel bun decât departe de casă, în Etiopia, într-ocomunitate modestă, în care potenţialul de energie şi iniţiativă iese la lumină şi îldetermină să acţioneze în folosul celorlalţi, iar apoi să-şi întemeieze o familie.

ţara proprie constrânge sau rejectează, locul străin eliberează de poveri şi auto-cenzură şi duce la alte alegeri. Eroul din Etiopianul pare Jean Valjean al timpului

CărțI ParaLELE 69

nostru: Michalka este copil abandonat şi înfiat, repetent apoi în şcoală, sortit de-lincvenţei. un furt de la casa de economii îl determină să plece din ţară, ajunge înEtiopia şi aici începe marea aventură care-i schimbă viaţa şi face din el cu totul altom, pe care trecutul îl ajunge din urmă când nu se aşteaptă: chemat în ţară pentruhoţia mai veche, pare sortit să repete greşeala făcută altădată, ajungând la tribunal.

Patetismul nu lipseşte din cele două naraţiuni, previzibil la români şi greci, dar maigreu de crezut pentru firea sobră şi reţinută a nemţilor. Când prietenul său sosit dinEtiopia ca să depună mărturie prezintă filmuleţul cu tot ce a realizat Michalka pentrua face din satul sărac o aşezare prosperă, judecătorii au ochii în lacrimi. Iar când esteeliberat, judecătorii civili fac chetă să-i cumpere biletul de avion ca să se reîntoarcăacolo unde îi era locul.

subtilitate şi concizie

broderia narativă a aurorei Liiceanu, de mare fineţe la fiecare text, este pusă înlumină de unul sau mai multe motto-uri ce orientează şi captează cititorii, în com-binaţii insolite, de la Paul Valéry la Henry Miller, de la thomas Mann la IrisMurdoch, de la G. Călinescu la andrei Pleşu, fără a exclude bogăţia de proverberomâneşti străvechi („Dragostea scurtă este cu suspin lung”) sau reflecţiile proas-pete ale unei ţărănci: „Că mă întreb: cine organizează roşia să fie roşie şi ardeiul săfie iute?”

titlurile de capitole sunt simple şi clare (timpul; noi şi alţii; Şi diferiţi, şi ase-mănători; Destin şi cine-mi face viaţa) demonstrând claritate şi rigoare în organi-zarea textelor, ce pendulează aleatoriu între naraţiune şi eseu. în schimb, subcapi-tolele au titluri delicioase. Câteva exemple – „ah, psihicul meu! ah, chimia mea!”;„O femeie normală: graba lui la pat, graba ei la altar” sunt suficiente ca să probe-ze că funcţionează ca magneţi în captarea cititorilor.

Subtilitatea se vede în câteva notaţii ce probează ochi de prozator. în textul des-pre femeia dornică de iubire, se strecoară detalii interesante: ceşti negre, funerare,numite parastase, covorul persan roşu ca aşternut pentru amor pasional. în alt text,apare „sindromul Karin” şi se asociază cu „banana verde”: o tânără are o relaţieamoroasă cu un bărbat mai mare ca ea şi ezită să se căsătorească pentru că „el eraîn vârf, iar ea încă urca”. Poate că este şi cel mai bun exemplu pentru felul în carefuzionează inventivitatea psihologului şi spiritul ficţional al preaînzestratei autoa-re.

însă Ferdinand von Schirach scanează cazurile pe care le prezintă. Stilul săuaminteşte de comportamentismul vizibil la Ernst Hemingway şi la DashiellHammet. Deşi inserţiile persoanei întâi ar tenta spre o abordare subiectivă, ea esteevitată deliberat: privirea nu este cea personală, ci a camerei video sau a scaneru-lui culegând imagine cu imagine, suficient de repede ca să dea iluzia fluidităţii,suficient de lent ca să se distingă toate detaliile semnificative.

una dintre cele mai reuşite povestiri, Ariciul, are ca miez replica fiului de sclav,


personaj al lui arhiloh, care o considera motto-ul lui: „Vulpea ştie multe, ariciul unsingur lucrul”. Este povestea unui tânăr supradotat intelectual, dintr-o familie arabăformată din bărbaţi delincvenţi, dar el câştigă bani din tranzacţii la bursă, nu dintrafic de droguri, îşi salvează fratele de închisoare, cunoscând foarte bine legile şimanevrând impecabil juriul şi pe judecător. alte povestiri au drept emblemă unobiect, aşa cum se întâmplă în Ceaşca de ceai a lui Tanata.

Şi iată şi efectul de rezonanţă între volume: ambii autori aleg pasaje din ScottFitzgerald. La aurora Liiceanu, motto-ul ales este primul far luminând tema tim-pului: „timpul este un hoţ, / bucurie şi mâhnire / atârnă pe o frunză / Ce se îngăl-beneşte.”. La Ferdinand von Schirach, citatul cu funcţie de emblemă încheiepovestirea Violoncelul – „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse decurent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” şi este cheia ce întoarce lan-ţul tragic la prima verigă, plasată în depărtarea anilor.

aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ilustrează farmecul apropierii şi aldiferenţei între două literaturi contemporane, între două mari zone în care se aven-turează ficţiunea – cea a psihologiei şi a justiţiei, între două minţi creative şi imagi-native, între două stiluri, unul feminin şi altul masculin, între două scriituri: o bro-derie pe catifea cu ape ce ameţesc irezistibil şi scanare până la os dătătoare de fri-son.

ELISabEta LăSCOnI

CărțI ParaLELE 71

restituiri

NICOLAE MAREŞ

raPOartE DIPLOMatICE DE La VICHYSEMnatE DE EuGEn IOnESCu

Misionarismul cultural maghiar în 1943 la Vichy şi la Paris

Pe măsură ce ostilităţile pe toate fronturile s-au înteţit, în 1943-1944, nevo-ia de propagandă a sporit şi ea pe întreg teritoriul francez, mai ales că infil-trarea propagandistică maghiară, care ne interesa în mod direct, a crescut

la proporţii nebănuite. aceste aspecte îi vor fi sesizate ministrului Mihai antonescu,dar şi subsecretarului de stat al Propagandei, prof. alexandru Marcu, de consilierulde presă, şeful direct al lui Eugen Ionescu, Ion Dragu, în vara anului 1943.Funcţionar cu state vechi în Ministerul afacerilor Străine, care a coordonat din func-ţia de director general direcţia presei în anii ’30, consilierul român sesiza faptul căatât organele oficiale franceze, cât şi „prieteni credincioşi din Franţa” i-au atrasatenţia „asupra proporţiilor şi formei pe care oficialitatea maghiară înţelege să le deade-acum propagandei lor în Franţa”. (arhiva MaE, raport confidenţial, 1111 din 11iulie 1943, aMaE, dosar 43, Franţa-românia, pp. 140-142). rezulta, indubitabil,că budapesta dorea să pună pe prim plan nu activitatea propagandistică obişnuită,prin presă, ci mergea de-acum pe „misionarismul cultural”. aflăm şi în ce constaacesta. budapesta marşa pe alţi vectori de influenţă mai credibili în sferele intelec-tuale mai înalte din Franţa. ungaria urmărea, în primul rând, să asigure un schimbmasiv de profesori universitari, scriitori, artişti, clerici, reprezentanţi ai diferitelorsectoare ale vieţii culturale, cu scopul de a facilita strângerea colaborării maghiaro-franceze, pe cale spirituală, în vederea unor „acţiuni politice”, în viitorul apropiatşi îndepărtat. toate aceste măsuri trebuiau realizate printr-un program deja elaboratla budapesta, constând în organizarea de: conferinţe, şezători, reprezentaţii teatrale,concerte, proiecţii de filme etc., întocmite fiind deja listele de personalităţi ce trebu-iau implicate direct. Se realizau, scria Ion Dragu, „stăruitoare îmbieri ungare pen-tru manifestări spirituale franceze în ungaria, perindându-se de câteva săptămâniprin Vichy şi Paris în chipul cel mai stăruitor şi mai promiţător.”

Putem spune că era meritul incontestabil al francezilor că au avertizat partearomână, prin diplomaţii româniei la Vichy, „înainte ca ele (măsurile maghiare) sădevină realităţi dăunătoare intereselor noastre”. Mâhnirea consilierului diplomaticromân consta în aceea că, în ciuda numeroasele rapoarte trimise bucureştilor, reac-

ţia pozitivă a autorităţilor româneşti se lăsa încă aşteptată. Ion Dragu nu ezită sămenţioneze că „ofensiva de acum a ungariei” ar fi avut mai puţină importanţă şiar fi găsit mai puţină receptivitate, dacă propunerile făcute de el anul trecut (men-ţionând numărul rapoartelor trimise în această direcţie – şi în care şi Eugen Ionescuse implicase), privitoare la trimiterea de profesori, de preferinţă ardeleni, şi preoţigreco-catolici, ca misionari în Franţa, ar fi constituit în ţară „obiectul nu numai alunei primiri bine intenţionate ci al unei imediate înfăptuiri”. Diplomaţii românifăcuseră forurilor de resort propuneri adecvate, care ar fi putut anticipa expansiu-nea maghiară, dar fără rezultate concrete. Se afirma, corect, că: „ungurii ajunşi maitârziu ca noi la evidenţa acestei forme de propagandă necesară azi în Franţa au înţe-les şi au izbutit s-o realizeze înaintea noastră”.

Pentru contractarea „luminilor noi” maghiareIon Dragu, ca şi Eugen Ionescu, au reluat din nou chestiunea numirii unui titu-

lar la lectoratul de limbă şi literatură română la Lyon, unde nu mai funcţionanimeni de mai bine de trei ani, şi unde universitarul român ar fi trebuit să vină săîşi ia postul în primire, putând să depăşească instalarea celui maghiar, făcută cusurle şi trâmbiţe, în persoana unui Constantin rona, la înscăunarea căruia a parti-cipat însuşi rectorul universităţii lyoneze, profesorul Gau, care a subliniat la pre-zentarea maghiarului cuvinte despre: „lumina nouă ce se aprinde la universitatealyoneză”.

nu întâmplător, aşadar, la 2 decembrie 1943, Eugen Ionescu, secretar principalcultural (în nomenclatorul de azi l-am putea identifica cu secretar II), adresează unraport cu privire la situaţia lectorului român, E. tănase.(Ibidem, raport 1417 din3 decembrie 1943 ff. 554-545).

De remarcat că, în mai 1943, Eugen Ionescu avusese iniţiativa de a proiecta,împreună cu rectorul universităţii din Montpellier, cu decanul facultăţii de litere şicu profesorul alphonse Dupront, realizarea unor conferinţe despre românia, lafacultatea de litere, şi – mai exact – la lectoratul de limbă română, pentru anul uni-versitar 1943-1944. în ciuda intervenţiilor făcute de oficiul diplomatic, MinisterulEducaţiei naţionale de la bucureşti întârzia numirea lectorului român, E. tănase.Preconizând întârzierile cu care diplomatul român se obişnuise deja, acesta a pro-gramat organizarea „Săptămânii româneşti” spre sfârşitul lunii martie 1944, spe-rând ca situaţia lectorului „să fie aranjată” până atunci.

Dovada că Eugen Ionescu intrase destul de adânc în jocul şi labirinturile biro-craţiei de pe Dâmboviţa, ajungând să se convingă din plin de inerţia, tipic balcani-că, a bucureştilor, a ţinut să sublinieze în referat: Întrucât una din conferinţe arprivi folclorul românesc, ar fi necesar să primim în termenul cel mai scurt pentruca conferenţiarul – cacofonie scuzabilă, am zice, n.M. – să aibă timp să se prepa-re: discuri de muzică românească poporană, din cele înregistrate de dl. Brăiloiu,precum şi un cât mai abundent material folkloric muzical şi poetic, şi o documen-taţie suficiente pentru a fi cercetate de dl. Pitandre, de la Facultatea din

rEStItuIrI 73

Montpellier, specialist în folklor, care ne cere să-i procurăm acest material în timputil”. răspunsul Ministerului Propagandei la adresa respectivă nu l-am găsit înarhivele Ministerului afacerilor Străine, instituţia care realiza curieratul cu misiu-nea din Vichy. nici din partea diplomatului că ar fi primit-o.

Un raport politic privind colaborarea franco-germanărevenind la contextul din vara anului 1943, menţionăm că Eugen Ionescu l-a

contactat pe Paul rives, deputat de stânga, director al ziarului l’Effort, partizan alcolaborării franco-germane, de la care a obţinut o seamă de informaţii privindraporturile franco-germane în problema „colaborării” dintre Franţa şi Germania,inclusiv pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte, la un nivel demn de luat în seamă,Eugen Ionescu încearcă să surprindă nu numai dimensiunea culturală a manifestă-rilor din Franţa, ci şi pe cea politică, aspecte care, în plin război, interesau în moddeosebit bucureştii.

Ca un veritabil diplomat politic, Eugen Ionescu surprinde la interlocutor con-vingerea acestuia că raporturile franco-germane trec prin „dificultăţi sporite şi defaptul că armata germană suferă înfrângeri pe câmpurile de luptă, iar diplomaţiagermană nu mai înregistrează succese”. „Pentru ca ideea de colaborare să se învio-reze – ar fi menţionat deputatul francez – ar fi neapărată nevoie de o victorie aarmatei germane pe unul din câmpurile de luptă”.

rives a mai subliniat, în discuţia cu diplomatul român, că – deşi „situaţiaGermaniei pare precară, ea (Germania) este departe de a fi pierdut partida”; maimult, reichul ar mai avea de jucat „o mare carte diplomatică”. nu excludem capărerea francezului să fi întâlnit minţi care să dea credibilitate, la bucureşti, afir-maţiilor respective.

Convins că nu toată lumea din Palatul Sturdza ar fi putut da crezare relatărilordin raportul său, în ultimă instanţă a afirmaţiilor făcute de deputatul Paul rives,Eugen Ionescu menţionează că interlocutorul se află în cele mai bune relaţii cu cer-curile germane de la Vichy şi Paris; surprinde şi concluzia lui rives, că dacă fran-cezii nu sunt uniţi, atunci „Germanii sunt şi mai puţin uniţi”. Şi lipsa lor de unita-te se manifestă nu numai în interiorul Germaniei, ci şi în acţiunea lor politică exte-rioară, unde diferitele direcţii şi curente din interior se manifestă în sensuri contra-rii: lipsa de unitate, de orientare clară şi precisă în atitudinea germanilor faţă deFranţa, a constituit motivul principal al nereuşitei „colaborări”.

Sunt elemente de mare gravitate, dacă ne gândim la stadiul colaborării existen-te la nivel înalt militar între românia şi Germania, a întâlnirilor Hitler-antonescusau ale lui antonescu cu comandanţii militari germani de pe frontul sovietic pen-tru a întrevedea eventualele concluzii cu ample nuanţe militare şi politice pe careputeau să le tragă decidenţii din informarea respectivă.

în plus, bucureştii aveau să afle unul dintre gândurile insolite al lui rives, acelacă „poporul francez care are tendinţe anti-burgheze, anti-capitaliste etc., a devenitşi devine din ce în ce mai anti-german. Francezii au ales astfel între a rămâne


comunişti (deoarece naţional-socialismul nu a organizat „revoluţia”) sau democraţiori anglofili (pentru că, cel puţin, democraţia garantează libertăţile individuale şiun trai lesnicios, pe care războiul şi, mai ales, ocupaţia germană l-au suprimat)”.(op. cit. f. 443).

Pentru propagarea celor mai de seamă şi autentice valori româneşti în presa din sudul franţeiPregătirea unui număr special al revistei Pyrénées, consacrat în întregime cul-

turii româneşti, a constituit nu numai o preocupare importantă a diplomatului, ci şiun travaliu susţinut, soldat cu o corespondenţă intensă cu centrala Ministeruluiafacerilor Străine şi cu Ministerul Propagandei. Cele două instituţii au fost ţinutela curent cu fiecare dintre intenţiile sale şi ale părţii franceze, cu paşii întreprinşi şistadiul de pregătire a materialelor. Eugen Ionescu a găsit oportun să transmită la 11noiembrie 1943 referatul 1365 (Ibidem, dosar 43, ff. 488-489), în care raporteazăcu privire la conţinutul şi stadiul redactării contribuţiilor, în fapt informând pe largPalatul Sturdza despre stadiul în care se afla numărul respectiv din Pyrénées. Dininformare rezultă că Ionescu ar fi adunat materialul francez şi dispunea de el pen-tru redactarea primei părţi, şi anume: un articol de prezentare a româniei, semnatde profesorul E. de Martonne; un articol privind istoria româniei, aparţinând pro-fesorului Paul Henry; un articol despre poezia românească, semnat de profesorulMario roques; iar despre spiritualitatea românească (între Occident şi Orient), dis-punea de articolul profesorului a. Dupront.

Mai înţelegem că Eugen Ionescu se baza, totodată, pe o seamă de materiale pre-gătite şi traduse de el, respectiv, pe: a) un eseu de Lucian blaga (discursul de recep-ţie la academia română); b) un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul naţional”)din „teze şi antiteze”; c) un fragment din „Metafizica” – semnat de nae Ionescu(privitor la spiritualitatea ortodoxă şi răsăriteană). Eugen Ionescu preciza că pe celdin urmă l-a tradus împreună cu dl. a. Dupront. Scriitorul diplomat a găsit de cuvi-inţă să explice de ce a hotărât să includă cele trei contribuţii menţionate mai sus, şipe care avea să le includă în capitolul: „Les Roumains définis par eux-mêmes”.aflăm, astfel, că pentru scriitorul Eugen Ionescu – concluzie rezultată, probabil, şiîn discuţiile avute cu profesorii francezi – avea drept temei faptul că: „culturaromânească este o cultură care e încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpe-zire”, încât nu crede că: „trei atitudini diferite – care, de altfel, au şi unele punctede contact – ar exprima o dezorientare ci, dimpotrivă, seriozitatea unui efort inte-lectual de auto-cunoaştere şi o dezbatere vie, plurală”. am spune, chiar frumoasă,în plin război, această manifestare de pluralism, care peste ani va lipsi în româniaatâtea decenii. Eugen Ionescu mai menţiona că a surprins prin cele trei contribuţiipunctul de vedere „european” – universalist; raţionalist (Camil Petrescu); punctulde vedere mistic-ortodox (nae Ionescu) şi cel mistic ne-ortodox (Lucian blaga).

Eugen Ionescu a mai informat bucureştii cu privire la portofoliul de texte (amspune modest) de care mai dispunea pentru a ilustra eseistica în economia numă-

rEStItuIrI 75

rului preconizat:Poeme ale unor poeţi contemporani – unele traduse de el şi altele primite de la

Direcţia de Studii (probabil din Ministerul Propagandei);O nuvelă de Pavel Dan din volumul Urcan Bătrânul în traducerea Gabriellei

Cabrini şi Eugen Ionescu;nuvela lui brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, primită de la

Direcţia de Studii, în traducerea lui augier.Mai avea în portofoliul de materiale personale cât şi în documentarul misiunii

o traducere a Mioriţei în transpunerea lui ange Pechmeja, francez care a locuit înromânia pe la 1860; a precizat că traducerea a fost semnalată de prof. Popovici,de la Facultatea de litere din Sibiu, în revista Studii literare, nr. 1; dispunea deunele Bocete, în traducerea lui Lassaigne. Ionescu relevă faptul că Mioriţa şiBocetele, împreună cu alte texte populare, au fost deja citite de el, la radio-Marseille, în prima dintre emisiunile literare, care a avut loc la 21 iulie (1943), şipe care personal a organizat-o.

Se vede că documentarul era destul de sărac de vreme ce mai avea numai „micicronici de mai puţină importanţă, un articol (probabil al său) şi diferite note alesubsemnatului”. nu ştim câţi diplomaţi culturali din lume au azi, inclusiv la Paris,un portofoliu mai bogat şi nici dacă au preocupări de a scoate numere consacrateculturii româneşti. Mă gândesc şi la preocupările Institutelor Culturale din străină-tate.

Eugen Ionescu surprinde cu amărăciune că, în ciuda unor cereri oficiale şirugăminţi personale, n-a primit din ţară, din partea personalităţilor solicitate, mate-rialele dorite, sau că a primit altele decât cele indicate de el şi de revistă. „Planulsumarului, de altfel, a suferit nenumărate modificări tocmai din cauza neparveniriimaterialului. am încercat a suplini nesosirea lui, traducând din câţiva din autoriiîntâmplători aflaţi la biblioteca Serviciului nostru şi doriţi de noi; adunând dinreviste româneşti material care să se cam potrivească cu sumarul proiectat”, etc.

Subliniind că dl. Ferran, directorul revistei, şi-a exprimat dorinţa ca numărulspecial închinat culturii româneşti (număr dublu) să înceapă a se tipări totuşi, dupăo „punere la punct rapidă” a materialului, „noi am dori ca numărul să apară aşacum fusese conceput; cu colaborări româneşti de marcă şi putând constitui o icoa-nă fidelă a spiritului românesc”.

„Deoarece însă dificultăţile nu par a se limpezi, vom căuta să terminăm aceas-tă lucrare cu materialul pe care îl avem – şi care nu ne satisface – şi dând număru-lui special un caracter mai mult „literar”. ne-ar trebui însă măcar unele articoleromâneşti, privind afinităţile spirituale franco-române”. (op. cit. p. 491).

folosirea undelor herziene în propagarea culturii româneştireferatul ilustrează din plin implicarea personală a diplomatului-scriitor în pro-

pagarea culturii româneşti în Franţa, în ciuda mijloacelor destul de precare.rezultă, totodată, efortul propriu depus pentru a asigura textelor propuse calitatea


pe care o cerea publicul ţintă. Se remarcă, în acelaşi timp, buna colaborare cu inte-lectuali francezi de marcă, printre care prof. Morand.

în plus, implicarea diplomatului scriitor la emisiunile literare de la radio-Marseille se constituie într-un pionierat demn de a fi salutat pentru perioada res-pectivă. nu cunoaştem o asemenea implicare din partea altor diplomaţi români dinacei ani. n-am găsit o asemenea implicare nici chiar la aron Cotruş, care a avut,pe timp de pace, toate porţile deschise la Varşovia sau, ulterior, la Madrid. La fel,credem că Mircea Eliade, care avea deschise larg porţile Palatului lui Salazar, să fibântuit şi pe la posturile de radio, la Lisabona sau la Londra.

Subliniem că, la sfârşitul anului 1943, urmare a strădaniilor lui Eugen Ionescu, laredacţia Cahiers du Sud a apărut grupajul de traduceri din t. arghezi, despre care nuştim să fi fost consemnate de biografii autorului Florilor de mucigai. acestea au fostînserate în numărul datat noiembrie (apărut în decembrie) şi traduse de EdouardValla (afară de primul, Fătălăul/ „l’androgyne” ) – tradus de Eugen Ionescu perso-nal. aceste poeme făceau parte din culegerea pregătită – şi se doreau a constitui „pri-mele realizări dintr-o serie proiectată din autori români (op. cit. f. 38). Eugen Ionescua mai informat centrala Ministerului afacerilor Străine despre apariţia în hebdoma-darul Demain a nuvelei Sborul de la cuib (L’abandon du Nid) de Pavel Dan.traducerea era semnată de Gabrielle Cabrini şi de Eugen Ionescu. Diplomatul aregrijă să trimită în ţară cinci exemplare din lucrare.

O serie editorială proiectată cuprinzând autori româniLa începutul anului 1944, revine printr-un referat (Ibidem, op.cit, raport 1464

din 22 ianuarie 1944, ff. 37-38), în care menţiona că „din cauza crizei actuale dehârtie din Franţa, nuvela românească nu apare în condiţiile cele mai satisfăcătoare:prezentarea scriitorului – care trebuia să aibă şaptezeci de linii a fost redusă numaila douăsprezece linii – iar nuvela nu poate fi publicată decât în două părţi succe-sive, cu „urmare”, ca un roman foileton. Speră totuşi ca asemenea neajunsuri să fieînlăturate la apariţia în volum a nuvelelor lui Pavel Dan, care erau traduse şi pre-gătite pentru editare. Dar, Editura Fundaţiilor nu se învrednicise să asigure edito-rului de la Marsilia copyrightul pe care diplomatul îl solicitase în corespondenţaanterioară. totodată, Eugen Ionescu solicită din ţară un stoc de hârtie care ar uşuraşi grăbi editarea traducerilor. Sunt inedite elementele pe care diplomatul le comu-nică factorilor români; Ionescu avea să sublinieze stadiul în care se aflau altelucrări în atenţie, respectiv: „culegerea de poeme traduse din T. Arghezi (care)aşteaptă, la rându-i, autorizaţia autorului, solicitată în ultimele noastre rapoarte,tot pe numele editorului Jean Vigneau, din Marseille”.

Diplomaţia economică în atenţia lui Eugen Ionescuaşa cum se întâmplă în misiunile diplomatice cu un personal mai numeros, de

activitatea politică se ocupă cu precădere şeful misiunii, în cazul nostru ministrulplenipotenţiar, D. Hiott, împreună cu consilierii cu rang mai înalt. De domeniul

rEStItuIrI 77

economic se ocupau specialişti în materie.Secretarul principal cultural, titulatura sub care îşi semna rapoartele Eugen

Ionescu, adresează totuşi, la 2 februarie 1944, una dintre cele mai insolite lucrăridin scurta sa activitate diplomatică. aceasta se referă la proiectul de constituire aunui Comitet pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale franco-române, cusediul la Marsilia. (Ibidem, raport ff. 53-56).

Este îndeobşte cunoscut că lumea presei oferă totdeauna diplomaţilor posibili-tăţi de a lărgi sfera contactelor, inclusiv în domeniul economic. O asemenea opor-tunitate îi asigură diplomatului român primul redactor al ziarelor marsiliezeMarseille-Matin şi Marseille-Soir, M. Massot, care îi facilitează lui Eugen Ionescuo întrevedere cu un mare industriaş francez din sudul Franţei. Diplomatul românreuşeşte, aşadar, să îl cunoască pe un oarecare arthur richardson, pe care îl legade englezi doar numele şi un străbunic, cum remarca Ionescu. richardson, carecrease pe teritoriul francez (la Marsilia şi la Paris) două Camere de Comerţ, unafranco-spaniolă şi alta franco-portugheză, îi propune diplomatului român creareaunei Camere similare: franco-române, al cărei preşedinte dorea să fie.

rolul Camerei – lumea se afla în plin război! – se axa în jurul publicării unuiBuletin informativ economic şi comercial, cât şi pe stabilirea de contacte şi legăturidintre diferite industrii şi Case de comerţ din cele două ţări; de asemenea, urma săfaciliteze desfăşurarea de schimburi comerciale, organizarea de excursii, schimburide conferenţiari etc. Camera urma să devină „un centru informativ capabil să lămu-rească pe oricine asupra posibilităţilor de schimburi comerciale şi a resurselor, indus-triilor, firmelor româneşti”. Iniţiatorul intenţiona să pregătească astfel terenul pentruactivităţi viitoare, conştient că majoritatea proiectelor urmau să fie puse în paginădupă sfârşitul războiului. Practic, se propunea crearea cadrului unor acţiuni viitoare.

Eugen Ionescu s-a dovedit receptiv la ideea sugerată de richardson şi a infor-mat atât pe şefii ierarhici superiori: Dragu şi Hiott, dar va comunica cele de maisus şi Centralei Ministerului afacerilor Străine, menţionând: „intenţia richardson-Massot era ca toate aceste Camere de Comerţ (franco-spaniolă, franco-portugheză,franco-română), să se constituie, cu timpul, într-o vastă cameră de comerţ a ţărilorlatine şi mediteraneene, al cărei „secretar cultural” urma a fi Henri Massot, (adău-gându-se, mai târziu, o cameră italienească, alta grecească), menită în limiteleposibilităţilor ei, a ajuta la concretizarea unei uniuni a naţiunilor secundare; evi-dent, nu aceste modeste Camere de Comerţ ar fi în măsură să realizeze „indepen-denţa economică a naţiunilor secundare” – dar, desigur, ar putea constitui unul din-tre numeroasele organisme ale acestei uniuni Latine al cărei rost Franţa, care devi-ne prima dintre naţiunile de rangul al doilea şi căreia i-ar reveni, într-un fel, „căpe-tenia” acestei uniuni pe toate planurile – îl simte din ce în ce mai necesar” (cf. op.cit f. 54). Interlocutorii din Marsilia ai diplomatului român considerau că aseme-nea iniţiativă n-ar fi izolată sau arbitrară, iar la sfârşitul războiului tot mai multe sevor contura cu o şi mai mare precizie.

Ideea richardson-Massot se bucurase de mare receptivitate în Portugalia, unde


Salazar acceptase să fie preşedinte de onoare, iar Camera spaniolă, creată imediatdupă încheierea luptelor civile din Spania, s-a constituit într-unul dintre rarele cen-tre active de legătură franco-spaniole având ca preşedinte de onoare o personalita-te din lumea economică. în fruntea Camerei de Comerţ franco-române, fondatoriiacesteia îl vedeau pe ministrul româniei, şeful misiunii române în Franţa; iniţia-torii proiectului voiau să-l solicite în acest sens.

Vom constata însă că reacţia conducerii oficiului diplomatic român în Franţa afost destul de rezervată, iar prudenţa pe care aceasta a dovedit-o puţin justificată.Motivaţia – din perspectiva deceniilor trecute – ni se pare mult prea „diplomatică”,aproape inexplicabilă, dovadă că reflexul economic al diplomaţilor de carieră sedovedea a fi destul de atrofiat, în comparaţie cu al tânărului literat, Eugen Ionescu.Dacă ne gândim cum a funcţionat abordarea respectivă la diplomaţi de primă mări-me precum: titulescu, Pella sau Gafencu, îl vedem pe Eugen Ionescu mergând pelinia celor din urmă. reacţia respectivă o surprinde în raport Eugen Ionescu cu deose-bită claritate, am spune cu simţ de răspundere. „aducând această iniţiativă la cunoş-tinţa şefului serviciului nostru de presă din Vichy şi apoi, împreună cu dl. consilierI. Dragu, – domnului Ministru D. Hiott, hotărârea superiorilor mei a fost că înteme-ierea unei Camere de Comerţ franco-române în momentele actuale nu este tocmaipotrivită, neoferind – din cauza provizoratului stărilor lumii în război – o garanţie destabilitate pentru viitor. Pe de altă parte, orice iniţiativă românească actuală este, dinaceleaşi motive, prematură, aşa încât soluţia la care s-a oprit dl. consilier I. Dragu şiacceptată de dl. ministru D. Hiott este, pe de o parte, ca această iniţiativă să aibă uncaracter mult mai restrâns (să se creeze un simplu şi restrâns „comitet franco-român,la Marseille, pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale dintre Franţa şiromânia, a cărei misiune prezentă să constea în publicarea lunară a unui buletin-informativ cu a cărei conducere şi redactare să fie însărcinat dl. Henri Massot) – şi,pe de altă parte, autoritatea românească să nu apară în vreun fel în împlinirea acesteiiniţiative – al cărei rol, modest deocamdată, se va putea amplifica mai târziu când vafi posibilă şi crearea Camerei de Comerţ franco-română, cu mai multă certitudine destabilitate şi activitate”. resorturile acestei prudenţe exagerate se pare că au fost însu-şite de Ministerul afacerilor Străine, de vreme ce nu a existat nici un răspuns laraportul semnat de Eugen Ionescu. Până la urmă s-a ajuns la „unele precizări” trans-mise direct iniţiatorilor proiectului, intrând în joc şi consilierul I. Dragu, pentru a secrea „Comitetul de iniţiativă pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale”,care, prezidat de dl. a. richardson, având pe dl. Henri Massot secretar, se va consti-tui zilele acestea şi va cuprinde numai personalităţi franceze (sic!).

buletinul urmează să apară lunar, într-o mie de exemplare, cu informaţii econo-mice şi culturale, – puse la dispoziţia redactorilor lui, de serviciul nostru de presă.Existenţa unui birou este necesară; un loc unde cei interesaţi să poată cere lămu-riri, informaţii etc. Pentru a nu se face cheltuieli suplimentare şi, pe de altă parte,pentru a nu se da o amploare disproporţionată şi inutilă, astăzi, acestei iniţiative –biroul va fi în localul Camerei de Comerţ franco-spaniole sau al celei franco-por-

rEStItuIrI 79

tugheze.toate cheltuielile buletinului (redacţie, hârtie, colaborare, expediţie), alesecretariatului, telefonului etc., se vor ridica, după proiectul de deviz ce ne-a fostînmânat la 7.500 fr. francezi lunar”.

Faptul că Eugen Ionescu nu a manifestat alergie la această temă, care în modclar exceda atribuţiile sale de zi cu zi (fişa postului, am spune azi), fiind în afarapreocupărilor sale pe linie culturală şi de presă, respectiv de tipărire a buletinuluieconomic, ne dovedeşte manifestarea curajoasă şi corectă a tânărului diplomat,intuiţia că relaţiile dintre două ţări trebuie să aibă drept fundament raporturile eco-nomice.

Despre Academia de humanism din franţaLa 3 februarie 1944, Eugen Ionescu redactează un referat succint, rezultat al

unei convorbiri avută cu Jean rivain, preşedintele „academiei de humanism” des-pre obiectivele acestei instituţii internaţionale din care făceau parte personalităţi deseamă ale naţiunilor lumii. Credem că nu întâmplător, ci, dimpotrivă, din încrede-rea pe care i-a produs-o interlocutorul, acesta i-a solicitat diplomatului român să îiprezinte nume de români care să fie cooptaţi ca membri ai acestei instituţii. Se vedecă discuţia a fost mai aplicată cu privire la nume concrete şi activitatea ştiinţificădesfăşurată de unele personalităţi culturale româneşti în vogă în acea perioadă, devreme ce Jean rivain a reţinut, deocamdată, numele profesorilor: I. Petrovici, G.brătianu şi tudor Vianu. Eugen Ionescu solicita organelor de resort româneşti săfacă şi alte propuneri.

Diplomatul român, scriitorul, urmărea modul în care se prefigura mişcarea inte-lectuală postbelică trimiţând la bucureşti numărul 9 al Cahiers de l’UnitéFrançaise – în fapt buletinul mişcării franceze ce îşi propunea să contribuie la„organizarea intelectuală şi politică a Europei de mâine şi la formarea tinerelorcadre viitoare, – într-un spirit humanist, naţionalist, universal şi autoritar: un auto-ritarism însă întemeiat pe primatul intelectualităţii – într-un sens platonician – pro-punându-şi o luptă pentru restabilirea ordinii morale a ierarhiei conducerii lumii,în fruntea căreia nu poate sta decât „intelectualul” şi nu „politicul” sau „demago-gul”. în încheierea referatului, Eugen Ionescu anunţa că va întocmi în curând unraport cu privire la rostul mişcării respective şi a semnificaţiilor acesteia. Se parecă n-a mai apucat să întocmească raportul respectiv, activitatea sa diplomatică laVichy încetând în aprilie-mai 1944.

atrage atenţia că în nr. 9 al publicaţiei respective, tipărit cu aprobarea „şefuluistatului”, difuzat în cercuri restrânse şi care nu se află în vânzare se află înseratenumele noilor membri români (propuşi de secretarul principal cultural – EugenIonescu) şi care se aflau la paginile VIII şi IX.

Un referat diplomatic pe teme istoriceLa 23 februarie 1944, secretarul principal cultural de la Vichy, Eugen Ionescu,

a redactat şi expediat instituţiilor centrale din ţară „Referatul de înaintarea a trei


exemplare din lucrarea D-lui Paul Henry despre Napoleon al III-lea et les peu-

ples, şi în care se vorbeşte şi despre Unirea Ţărilor Româneşti”. (aMaE, dosarff.101-103).

autorul francez, fost director al bibliotecii Franceze la bucureşti timp de 13 aniîn perioada interbelică, căruia Eugen Ionescu, încă de la începuturile sale diploma-tice la Vichy, i-a făcut medalionul remarcabil despre care am amintit, a devenit unapropiat sincer al diplomatului român. Paul Henry funcţiona în perioada respecti-vă ca profesor de istorie la Facultatea de Litere din Clermont-Ferrand, sub auspi-ciile căreia lucrarea a văzut lumina tiparului. Potrivit voinţei autorului cărţii, unexemplar din lucrare, cu dedicaţia sa, era destinat academiei române, altul prof.George brătianu, tot cu dedicaţia autorului, iar al treilea – fără dedicaţie – era des-tinat fie bibliotecii Facultăţii de Litere, fie bibliotecii Fundaţiei regele Carol I, fieunuia dintre Institutele de Istorie, fie Direcţiei de Studii şi Documentare dinMinisterul Propagandei naţionale. Eugen Ionescu face precizarea că autorul nupoate trimite mai multe exemplare, deoarece din lipsă de hârtie lucrarea a fost tipă-rită numai în 300 de exemplare.

Scriitorul-diplomat n-a făcut oficiul de curier, ori de intermediar sau de poştădiplomatică, cum deseori s-a întâmplat printre ataşaţii de presă şi culturali; se maiîntâmplă şi azi. Eugen Ionescu a citit lucrarea, se vede, cu atenţie, şi îi face o suc-cintă prezentare, am spune o analiză pertinentă, la obiect, despre care nu ştim săse fi făcut referiri până în prezent în publicistica românească sau de către istoriciiromâni. recenzentul, nimeni altul decât Eugen Ionescu, aminteşte încă de la înce-put că lucrarea: Napoleon al III-lea et les peuples, tratează politica externă a celuide-al II-lea Imperiu, „întemeiată cu excepţia unor şovăeli – pe principiul naţiona-lităţilor de către napoleon al III-lea. relevă, de asemenea, faptul că Paul Henryaminteşte de ţările româneşti în lucrarea sa de nenumărate ori, menţionând căproblema unirii Principatelor a constituit una dintre marile preocupări ale luinapoleon al III-lea. în viziunea istoricului francez, împăratul Franţei din a douajumătate a secolului al XIX-lea a fost un românofil constant şi „creator alromâniei” – cum îl numeşte autorul”.

Eugen Ionescu surprinde la Paul Henry şi explicaţia acestei atitudini favorabiledin partea lui napoleon al III-lea; motivul principal fiind acela că la vremea res-pectivă au existat interese politice franceze, cum ar fi acela de a se opune expan-siunii ruseşti, dar şi de a crea în Principatele Dunărene un stat puternic care să ajutela apărarea turciei, „apărându-se astfel şi poziţia Franţei în Mediterana Orientalăşi, pe de altă parte, printr-o sinceră aderare la principiul naţionalităţilor şi al liber-tăţii popoarelor, atitudinea filo-românească a lui napoleon al III-lea fiind sprijini-tă şi de opinia publică franceză informată şi pregătită de activitatea „de propagan-dă” a fraţilor brătianu, C.a. rosetti, n. bălcescu, care au ştiut să-şi creeze înFranţa prietenii profunde şi o stare de spirit pro-românească”.

am adăuga, pe baza cercetărilor noastre mai recente, că un rol important îninformarea Parisului l-a jucat Consulatul francez la bucureşti, unde funcţiona, ca

rEStItuIrI 81

secretar pe lângă consulul Poujdee, trimisul prinţului polonez, adam Czartoryski,Ludwik Gradowicz, polonezii fiind puternic antrenaţi în contracararea politiciiruseşti în Principate. Manuscrisele rapoartelor agentului Palatului Lambert, păstra-te în arhivele din Cracovia, demonstrează cu aplomb implicarea respectivă.

Eugen Ionescu mai reţine din lucrarea lui Paul Henry faptul că „după războiulCrimeii, în ciuda opoziţiei austriei şi a turciei, – cât şi împotriva unei oarecariostilităţi a Prusiei, care nu vede cu ochi buni întărirea Franţei în Mediterana orien-tală, – „la France se met en devoir de créer la roumanie” (p.43) şi graţie sprijinu-lui imperial se poate realiza unirea Principatelor în 1859, – când turcia este pusăîn faţa faptului îndeplinit („créer c’est le mot, Moldaves et Valaques n’ayant jamaisété réunis sauf quelques mois en 1601”.) (p.44).

Diplomatul român reţine, totodată, şi faptul că: „favorabil unirii Principatelorromâneşti, în virtutea principiului naţionalităţilor, napoleon al III-lea nu a favori-zat şi independenţa popoarelor din peninsula balcanică, – deoarece, în 1855-56 şimai târziu, napoleon al III-lea era aliatul turcilor, ceea ce a făcut ca românii „săfie singurii dintre ortodocşi care se rugau pentru victoria puterilor occidentale, – întimp ce ceilalţi se rugau pentru victoria armatelor ruseşti”.

Comentariul lui Eugen Ionescu, legat de modul în care autorul francez a tratataspectul respectiv este considerat a fi interesant, deoarece „a desprins românia dincomplexul statelor dunărene” – pentru a o situa în geografia spirituală a ţăriloroccidentale – a avut un mare impact. Istorici români şi străini se vor pronunţa înaceastă direcţie cu argumente credibile mult mai târziu. Eugen Ionescu mai subli-niază că, în viziunea lui Paul Henry, napoleon al III-lea a rămas şi după 1859 unsprijinitor al ţărilor româneşti, împotriva întregii Europe, deoarece împăratulfrancez a sprijinit urcarea pe tronul Principatelor unite a domnitorului Carol I,„unul din cei mai buni suverani ai Europei secolului al XIX-lea”. aminteşte căurmaşul lui Cuza a rămas în conştiinţa posterităţii drept „fondator al româniei” –declarat fiind salvator al unităţii româneşti.

Găsim şi unele paralele care se fac între lucrarea lui Paul Henry şi a celei sem-nate de prof. G. brătianu intitulată: Napoleon III et les nationalités, care ar firemarcat fidelitatea şi recunoştinţa româniei faţă de Franţa.

Concluzia îmbrăţişată atât de autor cât şi de recenzent, în contextul dat, este că:„Franţa nu a avut niciodată motive să regrete că „a creiat românia”, – crearearomâniei constituind cel mai „strălucit succes” al politicii imperiale” – bineînţelesfranceze. am spune o analiză atentă, subtilă, făcută la rece, de un prieten al Franţei,Eugen Ionescu.

Ultimul raportredactat şi expediat de Eugen Ionescu de la Vichy este datat la 3 aprilie 1944,

în preajma bombardamentelor aliate asupra bucureştilor. abordează o chestiunestringentă pentru activitatea lui pe care o mai semnalaseră, aceea a asigurării hâr-tiei necesare pentru tipărirea traducerilor din literatura română.


Eugen Ionescu informează că se află finalizat volumul de nuvele din creaţiatransilvăneanului Pavel Dan, predat editurii Jean Vigneau din Marsilia. Mai men-ţionează că lucrarea are aprobarea primei cenzuri de la Paris, urmând ca în săptă-mâna în care se intrase să se înfăptuiască şi formalităţile propriu-zise.

în plus, aflăm că volumul de poezii traduse din arghezi, „cu învoirea autoru-lui”, ar fi şi el aproape gata, afară de unele mici modificări pe care tocmai i le adu-cea, acestea fiind cerute de autor. Erau traduse, de asemenea, şi poemele din blaga,din care unele apăruseră (probabil în presa literară).

Lipsa de hârtie care se semnala în Franţa putea să facă imposibilă apariţia aces-tor lucrări. Eugen Ionescu arăta că vitrinele librăriilor sunt pline cu literatură fin-landeză, estoniană etc., personal citise romanele acestor literaturi moderne cât şiunele poeme; exprimă convingerea că „ele nu depăşesc niciuna în valoare produc-ţiile literare româneşti”. (cf. op. cit p. 136).

Eugen Ionescu mai semnalează că proza maghiară, mai ales, a fost editată dininiţiativa oficiilor lor de propagandă, „patronate de Legaţii, iar hârtia adusă dinţările respective sau obţinută pe piaţa liberă sau prin intervenţia Legaţiilor pe lângăautorităţile franceze de resort”.

Diplomatul mai sublinia că editorii nu au hârtie decât în cantităţi limitate; pânăşi Gallimard, cea mai mare editură din Franţa, cu care se discutase în vedereapublicării unui roman românesc, nu dispunea de hârtia necesară. „ungurii au fostcei care au asigurat hârtia necesară pentru apariţia unei cărţi maghiare”.

Pentru a se asigura nevoia stringentă de hârtie, Eugen Ionescu sugerează caaceasta să fie trimisă din ţară sau procurată pe „piaţa liberă” la preţuri ridicate.Estimează că pentru apariţia primelor lucrări menţionate ar fi nevoie de aprobareasumei de 50.000 de franci. Două fraze meşteşugite de un veritabil scriitor semna-lează, ca pentru birocraţi, că „nu descoperim nimica atunci când afirmăm că artasingură exprimă sufletul adânc şi permanent al unui neam şi a unei culturi.Serviciile pe care o literatură bine tradusă le poate aduce sunt incalculabile chiardacă nu toată lumea poate înţelege aceasta de la început”.

Descurajează o eventuală idee, aceea ca lucrările respective să fie tipărite înţară, chiar dacă operaţia ar fi făcută în favoarea vreunei case editoriale franceze.„Cititorul francez vrea să vadă o „carte franceză”, o carte de factură străină îl înde-părtează.” Şi când ne gândim că, după război, cartea în limbi străine a fost tipăritămai mult la bucureşti. Cât de mult ne-a lipsit îndemnul sau sfatul de bun simţionescian!

Eugen Ionescu îşi încheie ultimul raport cu sublinierea că „traducerea dinMihail Sadoveanu (Hanul Ancuţei) şi din I.L. Caragiale (Scrisoarea pierdută),iscălite de Domnii auger şi bernard, nu se găsesc în vitrinele niciunei librării dinniciun oraş francez. Ele au fost tipărite pe numele editorului Didier, din toulouse”.

nu putem spune decât că Eugen Ionescu se dovedea, prin solicitările şi reco-mandările sale, un om potrivit la locul potrivit.

nICOLaE MarEȘ

rEStItuIrI 83

proză de ALEXANDRU sINCU

O PărErE ŞI CîtEVa DIntrE întEMEIErILE EI

„Have you heard of one Humpty Dumpty?”Persse O’reilly

„După traversarea Podului breslelor, drumul spre Cazinou urmează un timpCalea Lombarzilor, o înşiruire banală de blocuri noi printre care totuşi se maiascund şi astăzi cîteva dintre atelierele şi prăvăliile pline de farmec ale fostuluicartier meşteşugăresc, distrus în mare parte în cursul ultimului război. Înainte dea continua, călătorul pios şi mai puţin grăbit se poate reculege în incinta vechiu-lui cimitir sefard, a cărui linişte sacră e apărată de un zid înalt de piatră năpădi-tă de iederă. Doar cîteva zeci de metri mai departe, în dreptul bornei miliare,însemn al căii de piatră construite de romani, pe unde ocolea cîndva caleaşcaprinciară, începe acum o şosea modernă. Ea însoţeşte vremelnic valea săpată defluviu, se înalţă pieptiş sau se încolăceşte ca să învingă pantele prea abrupte, pînăcînd se înclină domol în apropierea siluetelor svelte ale bastioanelor Castelului.Acolo bate neîncetat inima ţinutului nostru.

La stingerea tragică a dinastiei, nobila reşedinţă s-a transformat într-un Muzeude istorie, oglindă a gloriei acestui ţinut. Jefuit în perioada insurecţiei armate demajoritatea operelor de artă şi de multe alte vestigii, ruinat de luptele fratricidepentru preluarea puterii, Castelul avea să devină la puţin timp după refacere unstrălucit Cazinou. Îmbogăţit cu nenumărate donaţii, Muzeul şi-a găsit şi el un locpotrivit, e drept că ceva mai modest, în Pavilionul de vînătoare. Noua faimă a locu-lui o sporeşte pe cea moştenită, se răsfrînge asupra binefăcătoarelor izvoare sul-furoase şi este purtată pretutindeni în lume.”

Cînd aduce vorba despre Christof Knobb, iar asta se petrece adesea, domnulGusta beck nu uită să citească acest fragment desprins dintr-o broşură tipărită pepagini filigranate cu flamura încoronată pe câmp azuriu spintecat cu aur, blazonulCasei princiare. Comandată de Consiliul municipal pentru orientarea turiştilor, ele-ganta publicaţie a provocat la apariţie discuţii aprige privitoare atît la text, cît şi lasubvenţia alocată editării. Ele au fost purtate pînă şi printre jucăriile de la Cîinelefidel, în ciuda eforturilor patronului de a păstra locul pentru altfel de dispute.

Desigur, astfel de incidente, de multă vreme uitate, sînt fără legătură cu scurtatrecere printre noi a fostului inspector adjunct. nimeni n-a pretins vreodată contra-riul. Domnul Gusta beck evocă doar un exemplar al acelei tipărituri, nu conţinutulei. acolo găsise, mai bine zis zărise, amănuntul necesar desluşirii unui evenimenthotărîtor în cariera lui Christof Knobb. totodată, broşura e un bun pretext al stabi-

lirii uneia dintre acele coincidenţe care îi îngăduie să ordoneze evenimentele pegustul lui.

Lectura fragmentului citat e continuată de repetarea rituală a calculării timpuluiscurs în seara acelei zile de vineri 20 noiembrie, după ieşirea lui Christof Knobbdin magazin pînă la risipirea publicului şi plecarea interpreţilor balului, exact două-zeci şi două de minute. însuşi domnul Gusta beck privise ceasul, îngrijorat degraba manifestată de doi amici invitaţi de el să rămînă un timp după închidere.Discuţia dintre Christof Knobb şi alex benedict durase mai puţin, doar optspreze-ce minute. Precizarea s-a făcut datorită cronometrării unei înregistrări făcute deflautist.

alte socoteli, întemeiate pe probe de netăgăduit, îngăduie să se afirme că înseara aceea, chiar în clipa cînd domnul Gusta beck aşeza trei ceşcuţe cu cafeafumegîndă pe măsuţa de şah, maşina lui Christof Knobb ajunsese la aşa-zisa bornămiliară romană, un bolovan impresionant, e drept, însă fără vreo legătură cu roma.în jurul măsuţei erau aşezaţi cei doi amici ai magazinului de jucării. Pentru înteme-ierea unei tradiţii şi a ceremoniilor care o consacră nu era nevoie de mai mult detrei obiecte oarecari, de doi martori şi de o coincidenţă privind o persoană remar-cabilă. Fără îndoială că şi de un Magister ludi.

După siluetele lor generoase, potrivite cu fălcuţele de viezure acoperite pudicde favoriţi impozanţi, după ochii mici şi apropiaţi, de un albastru spălăcit, înecat înapele ochelarilor cu rame groase de baga peste care cad sprîncene stufoase şi zbîr-lite, după pleşuviile ascunse cu discreţie de peruci bine croite, una castanie, piep-tănată spre dreapta, alta ceva mai roşcovană, dar nu prea mult, cu părul tras sprestînga, însă amîndouă aplecate sub un unghi cu deschidere aproximativ egală, pînăşi după surîsul zgîrcit, întotdeauna cu gura închisă, cu buzele strînse, nu i s-ar fipărut nimănui nefiresc să fie fraţi buni, dacă nu chiar gemeni. Domnul Gusta beckîl asigură pe curios că cei doi nu sînt nici pe departe înrudiţi.

Poposiseră la noi de tineri. Se încrustaseră în viaţa oraşului nostru cu atîta pri-cepere discretă şi simpatică încît nici măcar vreun neaoş fudul de naşterea lui nui-ar fi tratat vreodată de venetici. De unde veneau, n-au dat socoteală. nici nu s-aaflat. Poate că plecaseră din acelaşi loc, fără să fi avut însă habar unul de altul. nicin-a încercat careva să le pună asemenea întrebări, în afară de vreun funcţionar lastabilirea actelor.

Se întîlniseră în jurul mesei de bridge pe cînd n-ar fi pretins, nici unul, nici celă-lalt, decît cel mult la rangul modest de valeţi. asta se petrecuse pe cînd bîntuiagripa de-acum vreo treizeci de ani. Partenerii lor căzuseră la pat. Ei veneau săanunţe că rămăseseră fără pereche. De voie, de nevoie, au făcut echipă. De atuncin-au mai fost văzuţi decît împreună, la aceeaşi masă, dimineaţa la Amadeus, laprînz la tot atît de simandicosul Magazin, iar seara pe unde se întîmplă, la bridgeori la poker.

Vorbesc puţin, ori într-un glas, ori se completează, mai niciodată despre ei şiatunci numai cînd nu sînt în stare să ocolească discuţia. Şi-au păstrat cu orgoliu un

PrOZă 85

accent străin, însă cu neputinţă de recunoscut. Dar acela a fost şlefuit pînă cînd acăpătat luciu aristocratic. întotdeauna puşi la patru ace, sînt ţepeni pe cît pot să fiecei rotunjori. încă înainte să-şi fi cîştigat oarece faimă în jurul meselor de joc, cine-va îi numise Craii de la răsărit. Par însă mai la ei acasă printre ceţurile londonezedecît oriunde în altă parte. nimic mai firesc decît să li se spună Humpty şi Dumpty.Cum nimeni nu i-a văzut vreodată pierzînd ţinuta sobră şi lipsită de expresie a car-toforului de profesie, nu se poate şti că rîd decît dacă li se văd favoriţii cum semişcă în sus şi-n jos cînd se găseşte cineva să-i numească, după cum se nimereşte,ba pe unul Humpty, ba pe celălalt Dumpty. Iar ei sînt atît de binecrescuţi încît sepotriveşte de fiecare dată.

adesea, cînd vine vorba despre ei printre vizitatorii mai asidui ai magazinuluiLa câinele fidel, unuia i se spune Crai de tobă, celălalt, parcă ceva mai rotofei, enumit Crai de ghindă. Domnul Gusta beck zice că aceluia i s-ar fi dat acest numemai mult din respect pentru o simetrie rareori împinsă pînă la perfecţie, chiar şi încazul acelui atît de izbutit simulacru de duplicat. Zîmbeşte cu gura pînă la urechişi se uită pe deasupra ochelarilor la cel cu care vorbeşte. nu l-a întrebat încă nimenice-ar vrea să spună cu asta. S-ar putea oare să n-aibă el un răspuns?

După ce au sorbit cafeaua, cei doi falşi gemeni au fost poftiţi să participe laceremonia învîrtirii zaţului, urmată de întoarcerea ceşcuţelor şi de aşezarea lor cufundul în sus pe farfurioare. De multă vreme cunoscători ai obiceiului, au strîmbatuşurel din nas, dar s-au supus. însă au şi început să dea semne de nelinişte încăînainte să se fi trecut la etapa următoare a jocului. Pentru seara aceea, au explicatei, fusese organizat un turneu de bridge la Cuibul vîrstei de aur, un club al pensio-narilor instalat într-o fostă berărie din Cartierul de nord, aproape de Sala sporturi-lor. Ca să aibă răgaz să-şi salute vechiul amic, ba să şi schimbe cîteva impresii, cuatît mai mult cu cît nu mai avuseseră de mult prilejul să se vadă nici în treacăt, ple-caseră de-acasă înainte de ora la care începea serata dansantă despre care ei încănu aflaseră. n-aveau aşadar timp să se întindă la vorbă, cum obişnuiau cu vreme înurmă. Erau numai cumva curioşi să-ncerce la repezeală varianta unui vechi joc destrategie de curînd informatizat, despre care li se vorbise în termeni elogioşi.

Gîfîind în contratimp, cu vocile acordate armonic sau, dimpotrivă, formînd uncanon prin reluarea cuvintelor celuilalt, explicîndu-le, determinîndu-le, nuanţîn-du-le, supralicitînd un motiv minor, trecînd elegant şi în chip neaşteptat la o moti-vaţie majoră, ţinuseră să observe că pînă şi publicaţiile de specialitate, renumiteprin ponderea formulării judecăţilor critice, apreciau originalitatea şi abundenţagăselniţelor unui joc pe care ei îl ştiau în versiunea tradiţională, lipsită de imagina-ţie şi dominată de noroc într-o măsură inacceptabilă pentru o întrecere care nici nupretindea altceva decît puţină atenţie. Venite de unde veneau, acele opinii favora-bile îi intrigaseră. ţinuta, au explicat ei, cîtă e, e de păstrat. Dacă nu, ce rămîne?

Fără întrebări şi fără comentarii, domnul Gusta beck le-a pus jocul la îndemî-nă. După un răgaz de tatonare, amicii au declarat cu vagi deosebiri de apreciere,însă cu ezitări identice, fără să se abată prea mult de la unison, că nu găseau mai


nimic de reproşat. Curios. O consolă elegantă, maniabilitate convenabilă… Şansafusese bine cumpănită de strategie şi amărăciunea cafelei de zahăr. Caimacul eragros, cremos, ca de obicei. nu lipsea nici ochişorul negru, clipind şmechereşte spretoarta ceşcuţei, la griffe du maître, nu? Cafea ca la mama-acasă, nu pişvasărul ălade filtru servit într-un degetar la zincul barului de la colţul străzii lor.

Modest, domnul Gusta beck a primit laudele cu capul întors spre tejghea, ca şicum i-ar fi atras atenţia lui King Kong să nu ia în seamă acele aprecieri. Să nu i sesuie la cap! Ca să schimbe vorba, a trecut la începutul unei peripeţii petrecute chiarla el, aici, în prăvălie. nu i-ar fi dat nici el crezare dacă i s-ar fi povestit. Dar fuse-se el însuşi în cauză. în cauză, însă nu de faţă, ci alături, adică mai degrabă în apro-pierea acţiunii decît chiar în miezul ei. Deşi nu era el om să creadă în minuni, nu-llăsa inima nici să treacă peste acea întîmplare greu de explicat şi, pînă la vreun ver-dict, dacă ar fi fost să vină vreodată vreunul, nici să nu-i scormonească rostul pemăsura puţinelor lui puteri, indiferent la sărăcia materială a mizei.

Cufundaţi în noul joc de altădată, oaspeţii renunţaseră de cîtva timp să scoatăcapul la suprafaţă. bolboroseala mulţumirii lor fusese mai mult ca sigur o manevrăcare să permită obţinerea unui material suficient pentru sprijinirea contrariului pri-melor afirmaţii. Dar răsturnarea atitudinii lor întîrzia oarecum inexplicabil. Dincînd în cînd, aruncau o privire grăbită la ceas, de cîteva ori şi la gazdă, însă parcălipsiţi de convingere, fără să-şi dea prea mare osteneală să arate că ar asculta ce lise spune.

Oarecum nepăsător, domnul Gusta beck a trecut la descîlcirea firelor sucăliteale întîmplării care-i adusese un plus de inventar. Şi nu unul oarecare. De astă datăera mai puţin dornic de aplauze, nici ele cu totul lipsite de rost, de bună seamă, cîtde întocmirea unei versiuni veridice, inteligibile şi interesante pe cît se poate. întîia prezentat împrejurările în linii mari. a ocolit puzderie de amănunte. a adăugat căunele dintre ele s-ar desluşi doar dacă i s-ar acorda vreme suficientă să relateze pede-a-ntregul desfăşurarea acelor fapte banale, adică o apariţie şi o dispariţie, însă,crede el, purtătoare de semnificaţii neobişnuite. ar fi avut şi prilejul să prezinte opersoană remarcabilă, despre care mai vorbise.

Circumstanţele nu păreau să fi fost cu adevărat favorabile unei prea extinseexpuneri a celor două evenimente conexe, însă contrarii. necazul era că, fără să fieconsiderate sub toate cusăturile, ci numai evocate în treacăt, relatarea lor n-aveacum să fie socotită altfel decît o colecţie de baliverne ieşite dintr-o îngrijorătoaresărăcie a fanteziei, în ciuda unui număr important de garanţii privind caracterulveridic al mărturiei sale. nu e mai puţin adevărat că oricine, pînă şi el însuşi, ar fiavut îndoieli. Orice i s-ar fi reproşat povestirii sau povestitorului, orice s-ar fi cre-zut despre el, ori s-ar fi bănuit, ori presupus, ori închipuit, oricît de exagerate ar fipărut toate acelea, este indiscutabil că ceva ciudat avusese loc la el în prăvălie.Ceva care începea să i se pară pînă şi lui cu neputinţă. Deşi se înfăptuise. Şi nuvisase, nu! Iată că se făcea o săptămînă în cap. Vinerea trecută se-ntîmplase! Patruzile după acel hocus-pocus al clientului care vine cu marfă dar n-o aduce cu el şi o

PrOZă 87

lasă în urma lui după ce dispare fără să fi ieşit ca toată lumea, a venit un poliţistfără să spună ce caută şi a pus o mulţime de întrebări despre ce s-a vîndut, cui s-avîndut, cînd s-a vîndut...reprezentantul puterii s-a arătat neîncrezător în vorbelelui. Le socotise o înşiruire de aiureli. Ei, n-o fi spus-o el chiar aşa! Mă rog, aveadreptate în felul lui. Dar ce căuta!? Cine-l chemase? Cel puţin să fi spus ce pofteş-te! Da’ de unde! O întrebare pusese, făcută bucăţele şi presărată cu insinuări. Elrăspunsese cu solicitudine. Şi nu doar la aceea, ci şi la unele dintre cele care ar fifost de pus în cazul în care poliţistul acela nu se arăta atît de îngîmfat. însă repre-zentantul puterii nici să stea s-asculte n-avea răbdare!

Domnul Gusta beck socotea totuşi binevenită vizita poliţiei, dacă nu şi a poli-ţistului care n-a găsit nimic demn de interes în afară de cele pe care, cine ştie cum,le-o fi cunoscut dinainte. avusese pesemne chef să-i fie confirmate. bine, dar ace-lea erau doar fleacuri! Pe scurt, dacă intrase în prăvălie cutare persoană, alta decîtcea cu pricina, dacă luase cutare lucru…atîta doar că lucrul acela nu fusese luat,ci ieşise plus de inventar. Plus, nu lipsă! Iar persoana care cumpărase unul, o doam-nă care adusese pe vremuri cu păpuşa barbie, plecase din prăvălie cu bunul plătit.asta e sigur! altcineva îl sporise. Cine? Cum? El n-are de gînd să rămînă indife-rent la împuţinarea necontrolată a cîinilor cu ochi de chihlimbar, dar nici la înmul-ţirea lor inexplicabilă. însăşi emblema familiei era în joc. Pentru că tocmai un cîineca acela găsise el în plus. Doar că nu s-ar fi gîndit niciodată să se adreseze autori-tăţii pentru atîta lucru. n-ar fi făcut-o nici măcar dacă i se fura ceva şi l-ar fi văzutpe hoţ. El era responsabil, el să se descurce, el să răspundă. Cine ştie cum aflasepoliţia! nu era treaba lui să întrebe, deşi...Iar dacă a vorbit mai mult decît fuseseîntrebat, acum regreta că nu şi-a ţinut gura. n-o făcuse din interes, ci doar să deamîna de ajutor care i se ceruse. Dacă nu se-nşelase cumva crezînd că putea el săajute…

nu, n-avea de ce să insiste şi nici să zică de rău de poliţie. Cel care se ocupasela început de ancheta aceea, ce-o fi fost de fapt ea să fie, fusese înlocuit. asta n-afăcut decît să-l mulţumească. Din toate punctele de vedere. De aceea se simţeadator să le specifice fără excepţie.

– în orice caz, n-a mai venit să mă piseze cu tot felul de prostii şi să se dea mareca celălalt. treaba dumnealor ce căutau, dacă nu cumva încă mai caută. Să caute!a ridicat domnul Gusta beck glasul. în acea afacere, el era interesat numai de soar-ta cîinelui care însoţeşte prăvălia lui de cînd, dintr-un automat meşterit pentru uzpersonal, a devenit în urma cîtorva transformări succesive un semn al reuşitei fami-liale.

aplecaţi peste jocul lor, Craii nu prea ascultau nici cu jumătate de ureche, cums-ar fi zis că făcuseră pînă atunci. ţinînd seamă de obiceiurile domnului Gustabeck, n-ar fi fost prima oară că li se istorisea cum devenise ghiozdan căţeluşul cuochi de chihlimbar, un gogoloi cu coadă stufoasă şi cu urechi clăpăuge, care maimult scheunase ori mîrîise decît lătrase. Iar asta o făcuse biata jucărie o singurădată, însă una prea mult. Şi nu chiar ca un cîine. Se crede că fusese un soi de scrîş-


net ori un scîrţîit ca al unei balamale ruginite. Din acea pricină, fusese condamnatla o prezenţă tăcută. Dar i s-a oferit o posteritate prosperă.

O dată încheiată acea mult prea scurtă introducere în istoria magazinului dejucării, domnul Gusta beck a trecut la descrierea poliţistului care luase locul celuidintîi. însă a lăsat deoparte sau a uitat să vorbească despre ciudata întîmplare petre-cută în urmă cu o săptămînă, probabil pentru că nici al doilea trimis al puterii, dealtfel om simpatic şi prevenitor, nu arătase un prea mare interes faţă de soarta cîi-nelui găsit pe podeaua prăvăliei. nu fusese însă nici la fel de indiferent ca celălalt,dacă nu la toată tărăşenia, cel puţin faţă de un al doilea obiect părăsit la plecareamuşteriului devenit distribuitor ilicit, anume un şal alb de mătase încolăcit la gîtulcîinelui de pripas cu nimic deosebit de toţi ceilalţi de pe rafturi.

Chiar dacă nu-i dăduseră importanţă, nu se putea să nu-l fi zărit şi ei pe acest aldoilea poliţist printre cei prezenţi în seara aceea. Era domnul care plecase curînddupă începutul spectacolului. Cel cu pardesiul lung şi cam lăbărţat, de modă veche.acela gri, cu carouri. Eh, ar mai fi zăbovit el. numai că venise încă de pe la oraprînzului. Şi bolnav…

– Mai avea şi altele de făcut, ce poţi să ştii! O fi fost vreo tărăşenie ceva maiîncurcată decît ce se petrecuse atunci la mine în prăvălie. Cum o fi, cum nu, el pareun om interesat nu numai de fapte, ci şi de ciudăţeniile fiecăruia în parte. Sînt unelepeste care mulţi de profesia lui trec de multe ori cu uşurinţă fără să ia aminte căoricine se află la intersecţia propriilor sale obişnuinţe, ca un păianjen la pîndă încentrul plasei fatale pentru gîngania care nu-i acordă importanţa cuvenită.

La acele vorbe, Craii au scos capul la suprafaţă ca să se intereseze de un joc alcărui eşichier era conceput ca o plasă de păianjen. E de crezut că domnul Gustabeck nu auzise ce i s-a cerut, pentru că a trecut la incidentul care întrerupsesereprezentaţia cu baletul Coppelia. nici întîmplarea aceea nu era istorisită atuncipentru prima oară. Poate că şi cei doi oaspeţi din seara aceea erau mai mult sau maipuţin la curent cu asta. Poate că nu. nu dăduseră semne nici de una, nici de alta.

Cîţiva dintre prietenii mai apropiaţi ai domnului Gusta beck continuă şi astăzisă susţină că povestirea baletului întrerupt capătă un ritm alert şi este încă şi maipalpitantă pe măsură ce se repetă. Marea noutate din acea seară consta în faptul căpoliţistul, persoana care părăsise magazinul în plin balet, fusese una şi aceeaşi per-soană cu autorul celebrei opriri a spectacolului de balet din sala Academiei demuzică din Capitală, domnul Christof Knobb în carne şi oase. Ceva mai mult decîto coincidenţă!

O dată produs efectul surprizei, de altfel reţinut, uşor de înţeles la persoane careştiu să-şi stăpînească emoţiile nu numai în jurul meselor de joc, privirile oaspeţilorfuseseră adică ridicate spre vorbitor, însă ca şi cum n-ar fi auzit ei prea bine, rămî-nea doar să mai fie explicat cum se făcuse că un detectiv, se pare că nu chiar fite-cine, ajunsese în oraşul nostru, renumit, nu-i vorbă, însă năpădit primăvara şi toam-na de ploaie, vara de ţînţari, iarna de zăpadă şi tot anul de gloata turiştilor. Vreosancţiune administrativă îl va fi aruncat val-vîrtej la naiba’n praznic! numai că,

PrOZă 89

pentru domnul Gusta beck, explicaţia prezenţei lui Christof Knobb printre noi eracă îşi alesese el însuşi exilul. asta voia să spună că eroarea privitoare la identitateaunui diplomat străin, cu foarte serioase consecinţe politice, cum se scrisese în vreodouă ziare, ar fi fost doar o scamatorie, un hocus-pocus, fum pentru camuflareaunor înalte interese. abracadabra !

Era inutil să se insiste asupra acelor preliminarii cu explicaţii, cu supoziţii şi cujustificări întemeiate mai puţin pe fapte, cît pe gîndire, chiar bine cumpănită. toateerau limpezi. ar fi fost suficiente! Ca să fie însă acceptate, lumea are nevoie demartori, de dovezi, de probe. Or, broşura aceea albastră, în care sînt exaltate clipe-le gloriei apuse cu care se mîndreşte acum provincia noastră după ce se fălise atîtavreme cu unele potrivnice lor, fusese văzută de domnul Gusta beck în mîinileinspectorului adjunct. trăsese cu ochiul, o recunoaşte ! Era ferfeniţă, paginilemototolite, chiar rupte. Cel mai mărunt loc liber, pe margini, în jurul fotografiilor,printre rînduri, fusese înţesat cu nume şi cu numere de telefon, mîzgălite alandala.Or, o însemnare zărită de el acolo, ceva mai îngrijită decît celelalte, făcută cu cre-ion roşu, cu litere şi cifre îngroşate, era anterioară sosirii poliţistului în oraşul nos-tru. Fusese făcută cu două zile înaintea tontoroiului diplomatic integrat, mai multori mai puţin reuşit, baletului Coppelia. notat, datat. Păi, nu era oare el îndreptăţitastfel să considere asta o probă irefutabilă?

toţi ceilalţi asemenea lui, spectatori la acel scandal coregrafic, rămăseseră con-vinşi că nu fusese decît o boacănă, ori rezultatul unui mănunchi de coincidenţenefericite. Sprijinită însă de acea însemnare a detectivului, concluzia domnuluiGusta beck era că incidentul produs de o aşa-zisă confuzie de persoane fusese defapt o scenetă regizată cu ceva pricepere, deşi cam fără stil, şi adăugată nu chiar laîntîmplare baletului. Consecinţa, e drept că oarecum pripită, ar fi fost că transferulpoliţistului la noi nu era o relegare, ci o recompensă care răspundea dorinţelor pro-babile ale unui om sastisit de reprezentaţiile asemănătoare jocului de umbre, cînduna fac mîinile, alta se arată pe perete. Pentru că, fără o compensaţie, nu e uşor degăsit cineva care să îmbrace de bunăvoie blana ţapului ispăşitor, să iasă în lumini-le rampei, unde e de aşteptat cu ostilitate, cu urlete de nemulţumire, urmate, lacăderea cortinei, de valul de critici publicate pe prima pagină a ziarelor şi pe maimicul sau pe mai marele ecran. îndeosebi dacă cel care se sacrifică astfel e lipsitde privilegiul actorului, care îşi poate schimba pe scenă starea civilă şi înfăţişarea,pentru că păstrează pe afiş numele înscris în acte sau, dacă acela ar fi un pseudo-nim, el se află pe buzele tuturor. Cum s-ar zice, este şi nu este. astfel, în loc să fiepedepsit pentru uzurpare de identitate, e întîmpinat şi părăsit cu ropote de aplauze.

Spunînd el astea, încă şi altele, cu bogate comparaţii, cu ocolişuri prin lumeajocurilor şi a jucăriilor de altădată, cele mai multe asortate cu vorbe de duh, adeseade-ale altora, unii numiţi, alţii trecuţi cu vederea, domnul Gusta beck păstrase unaer grav. arăta mistuit de gînduri. unul dintre ele fu cunoscut, însă abia după ce,în ciuda protestelor sale, cei doi parteneri de bridge şi de viaţă se ridicaseră săplece. Concursul de la Cercul speranţelor prea tîrzii, cum îi spuneau ei acelui club


al pensionarilor, era mai mult o demonstraţie. însă, oricum, riscau să nu maigăsească vreun taxi. Cu toată văicăreala domnului Gusta beck, au izbutit să ajun-gă la uşa magazinului. au fost însă opriţi de zăngăneala furioasă a lui rigoletto,venit în ajutorul negustorului de jucării. După un ultim reproş sentimental, au cata-dicsit să se înapoieze la măsuţa de şah. De îndată ce se reaşezaseră, au fost rugaţisă ia în consideraţie evidenţa după care împlinirea unui vis de tihnă în provincien-ar fi fost suficientă ca să explice trecerea unui bun detectiv, sau doar a unui func-ţionar priceput, de la importanta poziţie de inspector principal, dacă nu cumva dela una şi mai înaltă, la cea de simplu adjunct, situaţie relativ umilă şi mult preapuţin retribuită, fie şi în urma raportării fireşti la salariul mizerabil al unui funcţio-nar de poliţie.

tot căutînd chichiţele unor fapte despre care, după cum avea să obişnuiască săspună la începutul mai fiecărei istorisiri despre Christof Knobb, nu îndrăznea săspere că-i va fi vreodată îngăduit să le afle, oricum, nu în întregime şi cu înţelesu-rile lor cu tot, domnul Gusta beck a ridicat o obiecţie la propriile sale afirmaţii.Incertitudinea îl cuprinsese, recunoaşte el, încă din cursul după-amiezii, la auzulcîtorva vorbe scăpate printre tăcerile inspectorului adjunct, ca un şir de zaruri potri-vite, după ce de la începutul jocului n-au căzut decît pe de lături. Din vorbele ace-lea reieşea o ciudată lipsă de gust pentru muzică. nici pentru joc n-ar fi avut dum-nealui o mare pasiune. însă de vorbit, nu vorbise parcă decît doar despre şah.

asemenea dezinteres faţă de divertismentele unanim apreciate ale oraşului nos-tru nu avea cum să nu constituie un argument greu de respins împotriva conside-rentului după care însuşi Christof Knobb şi-ar fi cerut mutarea aici, în ciuda aceleiargumentări solide, întemeiate pe o însemnare olografă. nici proba aceea, fărăvorbă, autentică, nu era lipsită de echivoc. Şi nici măcar disponibilă n-avea de undesă fie. Cu toate că…

în sfîrşit, după ce a luat la bani mărunţi contradicţia, domnul Gusta beck aadăugat că, de fapt, n-o adusese în discuţie ca să defoseze un as cînd i-au fost ser-viţi trei şi are cîştigul asigurat. Voia doar să risipească nedumeririle şi scepticismulfiresc al raţiunii. Pentru că nu şi-ar fi închipuit niciodată că l-ar fi suspectat de fabu-laţii pe el tocmai nişte buni amici. Doar se stimau reciproc! Şi nici n-avea ceva decîştigat din asta, iar ei o ştiau cît se poate de bine. Sigur, un cîştig material, a insis-tat el. Era totuşi prudent să fie luate în consideraţie şi asemenea situaţii. Memoriaprea selectivă sau imaginaţia nestrunită sînt înşelătoare, joacă feste. asta i se poateîntîmpla pînă şi celui care nu face altceva decît să stea să privească şi s-asculte.Doar nu renunţă mai nimeni la libertăţile oferite de fantezie doar pentru că primeş-te să fie spectator şi să se joace cu joaca altuia pe care o mai şi plăteşte. însă înăl-ţarea de obstacole în calea înţelegerii, crede el, oferă un plus de interes dezvăluiriitîrzii a soluţiei.

Fără să lase jocul, Humpty şi Dumpty erau aşezaţi dinaintea unui alt rînd decafele. Caimacul părea să fie la fel de gros, băutura tot aromată, fierbinte şi dul-ceag-amăruie. însă nu prea tare de astă dată. După două-trei ceşti, li se făcuse

PrOZă 91

teamă că n-or să mai poată dormi. Mai băuseră ei una în drum. Fără s-o pună lasocoteală şi pe cea de-acasă. Şi-apoi, chiar tineri nu mai erau nici ei. însă dacă totrămăseseră la palavre, un întăritor la ora plimbării de seară nu pica rău. La cinărenunţaseră ei de ani de zile. Chestie de siluetă, de circulaţie, de colesterol. De-alevîrstei!

Zîmbetul discret care însoţise observaţia domnului Gusta beck la propria luiinterpretare anunţa că avea încă ceva de spus şi de propus. a început mărturisindceea ce aflaseră toţi amicii lui, anume că de la o vreme se interesa de istoriile poli-ţiste, tocmai el care nu prea citea ziare. nu filmele ori romanele, fantezii departede adevăr, pe cît faptele propriu-zise îl preocupau. Le trata însă ca pe nişte jocuri.asta i se trăgea de la un băieţandru care-i intrase cîndva în prăvălie să caute un ico-saedru. adică un zar cu douăzeci de feţe, o modestă întruchipare a întîmplării,explicase acela, care nu văzuse astfel de zar, însă ştia ce înseamnă şi la ce serveş-te. Cu ajutorul lui, un Magister ludi împarte obligaţii şi acordă şanse de supravie-ţuire celor care rătăcesc şi se străduie să-şi facă datoria virtuală învingînd capcanepresărate la tot pasul de rostogolirile aceluiaşi zar.

Cînd au auzit despre ce era vorba, Humpty şi Dumpty s-au arătat gata să renun-ţe la moftul electronic de care se lăsaseră preocupaţi aproape o oră, însă fără marisatisfacţii.totuşi au fost sfătuiţi să nu se grăbească să treacă la altceva. trebuia,înainte de toate, să fie schiţată desfăşurarea jocului cu intriga dezvăluită în decorulCazinoului. Era însă de prisos o exagerată acurateţe a descrierii drumului spreCastel, a sălilor Cazinoului ori a culoarelor dintre ele. Domnul Gusta beck nu maitrecuse pe-acolo de mult timp, recunoaşte. Iar pe atunci fusese interesat de tehnicatipurilor felurite de joc şi de spectacolul emoţiilor. restul îl uitase. a început, aşa-dar, cu atribuirea unui punctaj ordonat în douăzeci de paliere şi în tot atîtea stadii,după căderile zarului icosaedru. a schiţat rolurile canonice, pe unele dintre celesecundare şi chiar cîteva opţionale. a distribuit puncte de inteligenţă, de intuiţie, despirit critic, de rezistenţă morală şi fizică. resursele materiale le-a hotărît dupăpoziţiile ocupate de feluritele roluri în sînul administraţiei, al Sindicatului crimei,al Cazinoului şi al băncii. a adăugat riscurile asumate de fiecare. ajuns însă ladefinirea alegerilor posibile ale acţiunilor unui crupier de cazinou cu psihic şubredca un castel de cărţi, cei doi amici şi-au băgat nasul în ceşcuţele de cafea, dar favo-riţii i-au trădat. îşi dăduseră desigur seama că modelul fusese celebrul scandal dinprimăvară al ruletei aranjate. Să nu fi înţeles ar fi fost de mirare.

Dezamăgit de faptul că fusese remarcată slăbiciunea invenţiei şi nu originalita-tea proiectului, domnul Gusta beck a explicat că aluzia la afacerea aceea fusesedoar pretextul unei intrigi care să-i îngăduie conceperea unei competiţii unde pozi-ţiile cheie ar fi ocupate de un poliţist în solda Statului la rivalitate cu detectivul par-ticular. Opoziţia asta începuse să-l frămînte încă de pe cînd ziarele afirmau că pre-zenţa poliţiei printre mesele Cazinoului speriase marele public. Oraşul n-a întîrziatsă îşi afirme dezaprobarea, iar asta nu doar prin bodeguţele modeste de la perife-rie, nici numai în separeurile cafenelei Amadeus ori prin foaierele Operei, ci chiar


la Parlamentul regional. articole otrăvite apăruseră şi în revistele străine. Time îşifăcuse coperta cu o ruletă înconjurată de marionete cu sfori trase de un personaj înuniformă. Panorama titrase „C’era una volta un Casino”. Veniturile Cazinoului,deci ale oraşului, scăzuseră. nu s-a revenit la afluenţa obişnuită decît într-un tîrziu,la o vreme după dispariţia intruşilor.

Cu toate că oaspeţii nici nu pretinseseră ceva şi nici nu se mai hlizeau, domnulGusta beck le-a mărturisit în vreme ce continua prezentarea proiectului că, de fapt,el habar n-avea de felul cum arăta tipicul unei anchete de poliţie. înapoiaţi la eroiivirtuali care ar fi trebuit să salveze un joc banal, ei îşi înclinau perucile aprobatorîn ritmul cuvintelor.

– La drept vorbind, nici n-ar fi nevoie de asemenea amănunte, a insistat el.Pasiunea şi credinţa reuşitei se completează de minune. totuşi nu-i greu de bănuitcă liber-profesionistul îşi ţine gura cînd îl aranjează şi că, deşi n-o fi el chiar uncavaler fără teamă şi fără pată pe conştiinţă, e gata să se aplece peste bordul lune-cos al legii ca să-i întindă o mînă de ajutor celui ajuns cu ştreangul de gît, jucăto-rului încolţit între datorii şi datorie ori starletei pradă şantajiştilor peste care dă înurcuşul anevoios pe panta reuşitei. Deşi pe celălalt tocmai l-am cunoscut în persoa-nă, la acesta mi-e destul să mă gîndesc şi îl şi văd cum stă şi îşi fumează pipa…

După o tăcere, cei doi şi-au părăsit vechiul joc întinerit de electronică. aşteptauurmarea ori se mirau. Cu ochii în gol, domnul Gusta beck părea nehotărît. a recu-noscut că îşi imagina piesele unui puzzle şi nu se hotăra s-o aleagă pe prima. înlocul lui a hotărît icosaedrul, iar el s-a apucat să descrie ferestrele acoperite parţialde jaluzele care transformă o încăpere într-un sandviş de felii de lumină şi depenumbră printre care se leagănă vălătuci de fum. în prag, o blondă se străduie sărepare dezastrul produs de lacrimi. Cînd îşi ridică privirea din oglinjoara pudrierei,vrea să afle ce şanse are să scape de urmările atîtor imprudenţe. Şi nu doar ale ei...I se răspunde însă doar cu un zîmbet cumva încurajator. Fata nu închide uşa fără săse întoarcă pentru o ultimă implorare zadarnică.

rămas singur, detectivul se pregăteşte şi el să plece. numără banii din plicul depe colţul mesei, scutură pipa în scrumiera plină de chiştoace cu urme de ruj, veri-fică pistolul scos din sertarul mesei, îl strecoară în tocul ascuns de pulpana hainei,închide uşa agenţiei şi coboară scara printre mirosuri rîncede.

Se făcuse însă mult prea tîrziu. în ciuda curiozităţii, venise vremea de plecare.aşezaţi dedesubtul lui rigoletto, ai cărui clopoţei sunaseră trist la deschiderea uşii,înainte să fi ieşit, Humpty şi Dumpty au aflat că jocul putea să continue încă de adoua zi, de la ora micului dejun. Dacă nu, ca de obicei, seara, după închidere. I-araştepta aceleaşi gingirlii, îmbălsămate mai mult sau mai puţin, după chef. Pînăatunci ar fi fost vreme să se completeze grupul participanţilor, astfel încît partidaabia începută să capete caracterul trepidant al unui serial poliţist.

Continuînd să mulţumească pentru agreabila invitaţie, pentru jocuri şi, nu maipuţin, pentru cafea, cei doi au coborît pe rînd treapta de la intrarea magazinului.Din prag, domnul Gusta beck i-a sfătuit să se uite atent pe unde calcă. trotuarul

PrOZă 93

era plin de băltoace şi s-ar fi putut chiar să îngheţe dacă înceta ploaia. aşa că să îşiridice gulerele impermeabilelor pînă cînd or să găsească vreun taxi. El le ureazăsă aibă norocul ăsta cît mai curînd, altfel o să trebuie să treacă podul pe jos. Gripasezonieră e an de an tot mai agresivă. Inspectorul adjunct despre care vorbiseră seînsănătoşea cu greu după un guturai straşnic. nici o îngrijorare însă, îi mergea maibine, în ciuda strănutului şi a ochilor lăcrămoşi. Cînd cei doi vor binevoi să revi-nă, poliţistul o să fie în plină formă, gata să intre în focul acţiunii. Desigur, nu el înpersoană, ci zarul icosaedru sau altul, aruncat în numele lui. în seara aia, inspecto-rul adjunct Christof Knobb putea să fi făcut un viraj la stînga, spre Cazinou, încăde pe cînd ei se aşezaseră să soarbă primele cafele. acum s-ar fi învîrtit în jurulruletei ori ar fi fost aşezat la masa de black-jack, pe urmele cine ştie cărui suspect.Iar dacă ar fi stat ploaia, putea să contemple silueta de decor hollywoodian aMuzeului de istorie.

nu chiar în întregime, au ripostat cei doi într-un glas. apoi şi-au manifestat perînd nemulţumirile, fără să îşi stăpînească pufnetele de rîs. unul se mira că aripadreaptă a Pavilionului de vînătoare, cea dinspre fluviu, era în continuare acoperităde schelărie, cu toate că lucrările n-ar fi trebuit să depăşească sfîrşitul verii. Celălalta explicat că nu alta fusese promisiunea electorală a noului primar. Din nouîmpreună, au dat asigurări că altfel nici măcar n-ar fi fost ales. Doar că pe ei, poli-tica…

tot mai rece, vîntul părea să gonească în curînd ploaia şi vestea zăpezi timpu-rii. băltoacele din faţa magazinului aveau să se acopere de o pojghiţă de gheaţă.Sub lampadar, obosiţi, resemnaţi, sprijiniţi umăr în umăr, Humpty şi Dumpty scru-tau strada după vreun taxi rătăcit prin cartierul ăsta pustiu. Era totuşi greu de pre-supus că Fordul lui Christof Knobb ar fi virat în seara aceea spre şoseaua care ducela Cazinou.

(Fragment din romanul La cîinele fidel)aLEXanDru SInCu


proză de GHEORGHE sCHWARtZ

GEnEZa truPEI buFOnuLuI VraCI

„Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia. De poate, pentru sine singur să rămână.”

(Paracelsus)

Ce este alchimia? „Alchimia nu e altceva decât scopul, intenţia şi străda-nia subtilă de a transmuta natura metalelor, din una în alta” a scrisPhilippus theophrastus aureolus bombastus von Hohenheim, zis

Paracelsus. Care mai povesteşte şi următoarea întâmplare: într-una dintre nenumă-ratele sale călătorii, paşii l-au dus departe la miazăzi, unde a fost luat prizonier decătre tătari. Până să apuce aceia să-i facă şi cel mai mic rău, Paracelsus l-a văzutpe unul dintre cei ce l-au luat prins că refuza să se dea jos de pe cal, chiar şi pen-tru somn. tovarăşii aceluia i-au povestit râzând că bietul om avea dureri atât degroaznice când punea piciorul pe pământ, încât refuza de multă vreme să maicoboare de pe cal, că pe cal dormea, sprijinindu-se de câte un trunchi de copac, şică, în felul acesta, s-au prăbuşit de istoveală deja trei animale sub el. Paracelsusl-a uns cu o alifie şi tătarul bolnav n-a mai avut nevoie să rămână tot timpul sus-pendat, ba a fost în stare să şi alerge pe picioarele lui, fără să-l mai doară nimic.Vindecarea aceea atât de spectaculoasă a stârnit atâtea vorbe, încât tătarii l-au duspe vraci la stăpânul lor.

Hanul avea o vorbă: omului simplu nu-i trebuie decât o femeie care să-l facă săuite de toate gândurile şi de mâncarea necesară traiului, însă, pentru ca un suveransă trăiască fericit are nevoie de patru sfetnici iscusiţi: un medic menit să-i îngrijeas-că sănătatea trupului, un măscărici în stare să-i păstreze buna dispoziţie, un bucă-tar care să-i dea mâncare cât să se bucure de ea şi un general care să-i asigure sigu-ranţa şi gloria. De aceea, hanul acela nici nu avea alţi miniştri decât un medic, unmaestru bucătar, un strateg militar şi un bufon – şi toţi aceştia aveau puteri depli-ne în ţara sa, încât poporul li se adresa în genunchi. Dar pe cât erau aceşti demni-tari de puternici, pe atât le era de nesigur locul, de greşeau ori de se ivea cineva maipriceput decât ei. O vreme, cât hanul nu s-a putut vindeca de durerea de a-şi fi pier-dut fiul şi moştenitorul, au fost daţi călăului doi măscărici, iar alţi trei au scăpatnumai după ce au fost biciuiţi şi alungaţi în huiduielile mulţimii: aceia s-au făcutvinovaţi că nu au reuşit să-i schimbe starea de spirit stăpânului. Şi doi miniştribucătari au sfârşit pe mâna gâdelui, fiindcă l-au lăcomit cu prea multă mâncaredelicioasă, până ce stăpânului i s-a făcut rău. atunci când tătarii i l-au adus peParacelsus şi după ce acesta şi-a dovedit, în faţa întregii curţi, priceperea în a-i

lecui pe suferinzi, hanul l-a îndepărtat pe ministrul medic şi l-a aşezat în loc pe doc-torul venit din Europa. Paracelsus a vrut să refuze marea onoare şi putere care i s-a oferit, însă s-a văzut pus în faţa unei asemenea uimiri cum n-a existat vreodată lacurtea tătarului: un medic atât de înzestrat nu poate fi decât o fiinţă ieşită dincomun – cum să refuzi o asemenea uriaşă cinste, atâta putere şi atâta bogăţie ceveneau împreună cu marea funcţie, dar, mai ales, cum să-l refuzi pe însuşi hanul?Păi, aşa ceva era de neimaginat şi toată lumea a rămas încântată de arta actoriceas-că a doctorului, pentru că, de bună seamă, Paracelsus nu făcea decât să se manifes-te, asemenea bufonului. Şi au fost atât de încântaţi de străin cu toţii, încât, după ceau râs îndelung cu mâinile pe burtă, hanul chiar s-a gândit să comaseze două din-tre cele patru dregătorii şi să-l facă pe Paracelsus nu numai ministru peste trupuri,ci şi mai marele vindecării sufletelor. Iar străinul acela extraordinar şi-a mai dez-văluit în faţa tătarilor şi o altă calitate capabilă să uimească pe oricine: străinul ştiasă scoată pilitură de fier din vitriol! Şi, nici mai mult şi nici mai puţin, pierdea nopţiîntregi străduindu-se să transforme şi acea pulbere de fier în… aur!

Străinul era un vrăjitor bun – el a insistat ca predecesorul său în ale mediciniisă nu păţească nimic şi să-i rămână un fel de asistent, iar ministrul măscărici să-şipăstreze şi el postul. Da, deocamdată străinul era un vrăjitor bun. Deocamdată!...Dar o asemenea fiinţă putea oricând să schimbe nu numai alaunul în plumb, însă –ferească sfântul! – să te transforme şi pe tine în cine ştie ce plantă sau în cine ştiece animal. De asemenea forţe, pe care nu le poţi controla, cel mai bine este să teeliberezi. Dar cum? Cine ar fi putut să-i garanteze hanului că sabia cea mai ascuţi-tă şi cea mai grea nu s-ar frânge de trupul vrăjitorului? Despre care, iscoadele auaflat că se unge în fiecare seară cu o alifie misterioasă şi straniu mirositoare? Şi încine ar fi putut avea hanul atâta încredere încât să născocească împreună un planeficient? Până să se ia o hotărâre aşa de importantă, toţi tătarii s-au purtat cuParacelsus de parcă ar fi mângâiat un şarpe ce li s-a strecurat pe sub haină. IarParacelsus însuşi s-a întreţinut ore întregi cu te miri ce oameni de nimic: cerşetori,negustori, dresori de animale. Până ce, într-o bună zi, a dispărut. Hanul n-a trimisoşteni după el să-l prindă pentru că nici n-a vrut să-l îndârjească şi nici nu era con-vins că există pe lume muritori care să-l poată reţine cu forţa.

Paracelsus n-a fugit singur, ci i-a luat cu el şi pe foştii miniştrii ai trupului şi aispiritului. Şi pe ministrul maestru bucătar.

Cine n-a auzit de trupa bufonului Vraci, trupa care la mijlocul veacului al şai-sprezecelea era mai celebră decât orice instituţie tradiţională sau numai vremelni-că a Europei? Scribii ne-au lăsat mai multe mărturii despre ea decât despre faptelemarilor seniori, iar bogaţii şi săracii veneau de pretutindeni s-o vadă.

Prin anul 1540, măscăriciul cu ochi migdalaţi dădea spectacole prin târgurilegermane. alături de el, un adolescent uimea lumea cu măiestria apariţiilor sale: elnu-i făcea pe oameni numai să râdă, dar îi şi uimea cu nişte trucuri nemaiîntâlnite.Puţin mai târziu, tătarul a murit cu zile, după ce i-a căzut o bârnă pe cap, iar tână-rul a devenit piesa de rezistenţă a trupei. Lumea sosea de la mai multe zile depăr-


tare, să-i vadă pe el şi pe oamenii lui păşind prin aer, folosind apa în loc de ciocanşi, mai ales, pentru a râde pe săturate.

adolescentul a fost fiul mai mare al unui personaj controversat, stăpânul hanu-lui „Diavolul argintiu” din Hanovra. acela, un bărbat venit cu mulţi ani în urmă dinsud, de peste alpi, a reuşit, fără a avea nici o funcţie oficială, să controleze desti-nele întregului ţinut. bogat – foarte bogat, după cum se şoptea – şi zgârcit, capabilsă-ţi ia gâtul pentru câţiva gologani şi gata, în acelaşi timp, de mari acte de carita-te, intangibil din pricina unei armate întregi de lefegii gata să ucidă la comandă,însă, în primul rând, fiindcă avea doi draci, unul uriaş în faţa hanului şi altul, maimic, supraveghind cele ce se petreceau în interior, tată de sânge al unei familiinumeroase şi tată adoptiv pentru toţi cei ce locuiau în casele sale, bătrânul, dupăcum i se spunea, şi al Optzecilea, după cronologia scribului, hangiul – perceputdrept mult mai mult decât un simplu hangiu – şi-a trimis băiatul mai mare să-i facărost de nişte leacuri orientale pentru sine, pentru ai săi şi pentru toţi cei ce locuiausub acelaşi acoperiş cu el. în Hanovra izbucnise o epidemie a unei boli necunoscu-te până atunci: oamenii îşi pierdeau de pe o zi pe alta puterile, cădeau neputincioşila pat, nu mai puteau mânca, nu mai puteau elimina ceea ce se mai găsea în ei, tru-pul nu-i mai asculta de fel, nu-şi mai puteau mişca nici membrele şi nici organeleinterne şi sfârşeau asemenea unui copac tăiat căzut pe pământ. unul dintre prunciisăi a murit aşa, la fel ca şi mai mulţi argaţi, precum şi oameni din oraş şi din târ-gurile învecinate. rudele priveau neputincioase cum cei dragi lor li se stingeau subochi, iar medicii şi vracii s-au dovedit şi ei lipsiţi de iscusinţă în a-i ajuta pe neno-rociţi şi pe cei ce-i jeleau, asistându-le moartea.

băiatul cel mai mare al bătrânului, al Optzeci şi unulea, după cum îl vompomeni mai departe, n-a trebuit să plece până în ţările de peste munţi şi mări, întru-cât tocmai atunci a apărut, însoţită de mult zgomot, o trupă de saltimbanci forma-tă din oameni cu pielea galbenă, cu ochii oblici şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi multîn afară. acei străini arătau chiar aşa cum au fost descrişi băştinaşii din India,China şi Mongolia de către cei ce au călătorit până în ţinuturile lor, dar şi de cătresupravieţuitorii măcelurilor cauzate de oamenii galbeni, atunci când se revărsau,asemenea mării înfuriate, peste fruntariile Europei. aşa că, deşi paşnică, dormindo bună parte din timp, trupa aceea nu putea să nu-i înfioare pe aceia ce veneau s-ovadă, chiar dacă, în mod conştient, privitorii nu făceau legătura între aceşti artiştişi groaznicele hoarde ce pustiiau tot ce le ieşea în cale: hotare, palate, colibe, ani-male şi oameni. Dar, pe lângă extraordinara atracţie a producţiilor lor, mai era cevace l-a făcut pe flăcău să se oprească la oamenii aceia: faptul că erau însoţiţi chiarşi de un medic oriental1 care îşi oferea serviciile pe lângă trupa de artişti. Şi, într-adevăr, vraciul acela – privit de către noii săi pacienţi mai degrabă ca un vrăjitor –ştia despre boala ce a lovit ţinuturile Hanovrei şi i-a vândut tânărului leacurilepotrivite (alifii ciudat colorate, ceaiuri puternic mirositoare şi sâmburi micuţi pen-

1. Fostul „ministru al trupului” adus de Paracelsus pe „vechiul continent”.

PrOZă 97

tru înghiţit cu apă sau cu vin). al Optzeci şi unulea le-a cumpărat pe toate, dar nus-a întors cu ele acasă, ci le-a trimis cu un servitor ivit ca din întâmplare la bâlci.Iar tânărul a rămas cu artiştii. După o vreme, acelaşi servitor i s-a înfăţişat iarăşi,i-a povestit că leacurile şi-au îndeplinit de minune menirea, că nu a mai muritnimeni de boala aceea misterioasă2 şi că stăpânul mai doreşte leacuri şi pentru altebeteşuguri – banii nu contează, oricât ar costa. (bătrânul nu cumpăra medicamen-te doar pentru sine şi ai săi: el voia să se asigure că oricine cu care venea în con-tact nu suferea de vreo maladie ce l-ar putea îmbolnăvi pe el şi pe ai lui. astfel căs-a îngrijit întotdeauna de multă lume, de parcă s-ar fi îngrijit de propriul său trup,la care descoperea mereu şi mereu noi semne de alarmă. nu, stăpânul nu era supă-rat pe fiul său cel mare că nu s-a mai întors acasă, ba găsea că e chiar mai bine camoştenitorul să-şi dea examenul cu viaţa, fără a mai fi cocoloşit de faima misterio-sului său părinte.)

aşa că, fără a-şi mai face griji, al Optzeci şi unulea a rămas alături de trupaorientală, care, pe parcurs, n-a mai fost atât de orientală, asiaticilor alipindu-li-se şialţi oameni, majoritatea cu pielea albă. Grupul a devenit tot mai celebru, iar reper-toriul i s-a îmbogăţit neîncetat: pe lângă giumbuşlucurile măscăricilor – unde stră-lucea fostul „ministru bufon al spiritului” de pe lângă hanul mongol –‚ au mai apă-rut şi animale ciudate, o pereche de girafe, un elefant, câteva cămile şi un cârd demaimuţe făcând deliciul tuturor gură-cască, mai ales copiilor care nu se mai sătu-rau să le admire agitaţia şi strâmbăturile.

Printre oamenii cu pielea mai mult sau mai puţin albă, a sosit şi un evreu careştia să spună şarade pe care nimeni, în afară de el, nu le putea dezlega, deşi se dove-deau extrem de simple după ce le dezvăluia soluţia. Şi mai ştia evreul acela şi unfapt uimitor: să umble prin văzduh sau să se plimbe pe tavan cu capul în jos.

un alt nou venit putea să facă un şuvoi lichid atât de puternic încât, turnând apădintr-o găleată obişnuită peste un cui, îl împlânta într-un lemn de esenţă tare, deparcă l-ar fi lovit cu ciocanul cel mai greu. nu lipseau, desigur, nici femeia cubarbă (de fapt, două femei), o fată cu capul mai mare decât trupul, doi băieţi carefuseseră abandonaţi de mici într-un codru şi care se purtau asemenea fiarelor prin-tre care au crescut.

Şi se afla acolo, cu o mitră de hârtie colorată pe cap, şi Coriolan, un bolnav min-tal care se credea papa de la roma, spre hazul celor de faţă. Mai erau, apoi, acto-rii aciuiţi pe lângă scamatori, dresori, măscărici şi acrobaţi; actorii au descoperit căpot câştiga mai mult public dacă fac parte dintr-un spectacol variat, unde lumeavine pentru a vedea ceva, dar este obligată, aşteptând rândul numărului preferat, săasiste şi la celelalte prezentări. Plus că membrii trupei se simţeau mai în siguranţăfiind atât de mulţi. Cu timpul, ceata pestriţă a ajuns cea mai numeroasă dintre toategrupurile de nomazi care au colindat în vremurile acelea drumurile continentului.Pe lângă actori şi circari, şi alături de ei, au mai venit câţiva călugări, mai mulţi cer-


2. Care nici n-a mai revenit vreodată în Europa, după ce a fost descrisă în a.D. 1540 de mai mulţioameni învăţaţi.

şetori, precum şi Golo.După ce fostul ministru al spiritului s-a prăpădit într-un accident, adolescentul

din Hanovra s-a impus drept şeful grupului. El părea întruchiparea imaginii fizicea învăţăturii lăsate de Paracelsus la curtea hanului: „în toate cele create deDumnezeu există ecoul spiritului Său – mai mult în fiinţe, dar destul şi în obiecte.Spiritul viu se materializează neîncetat în imaginile prin care simţurile noastre îlpot recepţiona. uneori, în funcţie de cantitatea de suflet, spiritul se întrupează înoameni, alteori în animale sau în plante, de multe ori în obiecte (despre care atât degreşit se spune că sunt lipsite de viaţă. în realitate, şi ele îşi au conţinutul lor viu,altfel nu s-ar putea oferi simţurilor noastre.) Când transformi alaunul în fier, nu facidecât să redai înfăţişării plăsmuirea care conţine atât suflet ca şi pilitura de fier. Şicând vei obţine aur din piatră, nu vei face decât să modifici cantitatea de spirit afla-tă discret în minereurile rocii în cantitatea de spirit corespunzătoare aurului. Carenu este nici el altceva decât o plăsmuire metalică permisă văzului, pipăitului, auzu-lui, gustului şi mirosului omului, întrupând esenţa superioară, numită spirit, duhulemanat de creaţia Domnului. în fond, doar spiritul există, restul nu e decât plăsmui-re. Iar spiritului nu-i place plăsmuirea mohorâtă. De aceea, el nu se relevă celorsănătoşi decât în culorile vesele, iar celor bolnavi în culorile triste. Culorile veselesunt creatoare, cele triste distructive. Iată motivul pentru care este atât de impor-tant să te ocupi în egală măsură de spirit şi de trup. De spirit se îngrijesc cei ce izbu-tesc să transmită culorile vesele, de trup cei ce se străduiesc să le elimine pe celetriste.”

al optzeci şi unulea îndemna oamenii, să aducă la reprezentaţiile trupei bolnaviidin casele lor şi mulţi dintre suferinzi se simţeau mai bine, după o zi lungă în careau asistat la giumbuşlucurile bufonilor, la scamatoriile iluzioniştilor, la dresurile ani-malelor nemaivăzute, la omul care păşea prin aer şi la ciudăţeniile fiinţelor mon-struoase expuse la vedere. Şi-l puteau întâlni acolo şi pe Golo. reţeta aceasta, pelângă succesul comercial, a adus şi beneficii sufleteşti: bolnavii nu se mai văitauîntr-una, erau distraşi de la dureri de cele ce li se arătau, iar însoţitorii lor aveau ojustificare creştinească pentru banii şi timpul cheltuit – au avut grijă, ba chiar s-aujertfit în folosul rudelor mai puţin norocoase. într-o vale ca un fund de găleată delângă Hamburg, trupa Celui de al Optzeci şi unulea a zăbovit mai mult ca de obi-cei şi faima i-a crescut atât de mult încât, dintr-o însemnare din anul 1542, aflăm căa adunat uneori şi peste douăzeci de mii de suflete. Fiul hangiului din Hanovra aintenţionat chiar să fondeze o aşezare pe locul acela, astfel încât lumea să ştie ori-când unde să vină pentru a-şi distra sufletul şi pentru a-l vindeca3. Era un argumentputernic acela de a fi găsiţi cu uşurinţă de oricine oricând, însă nici al Optzeci şiunulea şi nici oamenii săi nu erau făcuţi să se aşeze şi să rămână într-un singur loc,aşa că tabăra din valea ferită de lângă Hamburg n-a durat mai mult un an.

3. „Căci, dacă se vindecă sufletul, se vindecă şi trupul. trupul este sănătos în funcţie de cât spiritluminos se află în el.”

PrOZă 99

– nu este adevărat că-i folositor să rămânem toată vremea aici, a spus într-o zial Optzeci şi unulea. Oamenii din locurile din jur au fost să ne vadă, dar pentru ceice se află mai departe este şi complicat, şi scump, şi periculos să străbată distanţemari ca să vină la noi. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că existăm şi, chiar dacăştiu, zvonurile oricum nu au puterea de a-i mobiliza la fel ca şi când ne-am ducenoi spre ei.

însă zvonurile au fost, totuşi, suficient de puternice pentru a aşterne în drumultrupei4 un covor de speranţe.

înainte de a reda cele mai semnificative întâmplări prin care a trecut trupa, des-pre care ne-a rămas o bibliografie bogată, scribului i se pare necesar, pentru o maibună înţelegere, să-i delimiteze pe actorii principali.

După întâmplarea nefericită care i-a cauzat moartea ministrului sufletului, şefulnecontestat al grupului n-a devenit fostul ministru al trupului, ci foarte tânărul alOptzeci şi unulea, adolescentul sosit doar cu câteva luni în urmă din hanul„Diavolul argintiu”, spre a procura leacuri pentru o molimă răspândită la Hanovra,molimă care transforma în doar câteva zile oameni perfect sănătoşi în obiecteîncremenite în nemişcare şi moarte. băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extremde dotat pentru a învăţa şi pentru a aplica ceea ce însuşea atât de repede. băiatul arămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat chiar şi pentru a-şi depăşi maeştrii.El s-a dovedit cel mai mare saltimbanc medic al tuturor vremurilor, mai ales că înEuropa nimeni înainte de el şi nimeni după el n-a mai acceptat să fie considerat înacelaşi timp şi bufon şi doctor. nici un învăţat nu se manifestă intenţionat ca unclovn, iar al Optzeci şi unulea a fost, pe lângă măscărici, şi alchimist şi astrolog.Ceea ce-i lipsea era morga5.

Dintre vechii membri ai trupei, dintre cei veniţi odată cu Paracelsus în Europa,un scamator apt de cele mai incredibile minuni era Kundar, fierarul. Kundar a fostdescris de către scribi că ar fi reuşit să potcovească un cal înfigându-i cuiele încopită doar lăsând să cadă peste ele un şuvoi de apă dintr-o găleată. în acelaşi modera în stare să taie copaci sau să îndoaie un drug de fier. turnată de el, apa deve-nea solidă şi tare ca piatra, ca şi capul unui baros. alături de Kundar erau şi ceilalţicircari, atleţi, gimnaşti, clovni şi scamatori. Singurele numere pe care al Optzecişi unulea le evita de fiecare dată erau cele ale unui grup de băieţi şi fete care secăţărau pe stâlpi şi pe frânghii până la înălţimi ameţitoare şi acolo îşi arătau măies-tria. al Optzeci şi unulea a leşinat de două ori privindu-i, după care nu i-a maiurmărit niciodată.

împreună cu Kundar, a sosit şi Hashem. Fost asistent al „ministrului sufletului”,Hashem a lucrat şi cu unul dintre predecesorii ultimului „ministru al trupului”. Ela fost cel ce i-a vândut Celui de al Optzeci şi unulea, leacurile pentru boala apăru-


4. „trupa” o să numească pe mai departe scribul grupul acela aşa de numeros şi aşa de eterogen,care a născut atâta emulaţie în timpul său.

5. Poate fiindcă era autodidact; perioada de învăţătură petrecută în casa părintească în preajma luiFelix thomasus putând fi mai degrabă asimilată şcolii primare, decât unor studii înalte.

tă la Hanovra şi tot el a fost şi cel care a devenit modelul tânărului, în simbioza din-tre măscărici şi medic. Hashem a ajuns atât de renumit încât în faţa cortului său seformau întotdeauna cozi interminabile de bolnavi şi de însoţitori ai acestora. încăînainte de a apuca să folosească leacurile primite, deja ieşind de la Hashem, oame-nii aveau altă căutătură în ochi şi, chiar dacă unii nu se mai vindecau niciodată, pri-virea întunecată îi părăsea pentru totdeauna.

Când au trecut prin ţinuturile baltice, li s-a alăturat ţipor. roşcat, cu perciunicârlionţaţi şi purtând cu mândrie portul impus evreilor, ţipor uimea publicul prinaceea că păşea prin aer, putând chiar sta pe un scaun, adâncit în lectură, iar scau-nul să fie aşezat pe tavan, eventual făcându-l pe evreu să stea cu capul în jos6.

un alt personaj din trupă a fost roby. roby era un grăsan între două vârste,pistruiat şi aparent extrem de molâu. numai că tocmai fiinţa aceea greoaie eracapabilă să şterpelească orice şi de la oricine, chiar dacă respectiva victimă era pre-venită, în prealabil, de pericolul pe care îl reprezenta roby.

actorii au adus cu ei o viziune diferită despre lume: când au sosit, păreauîncrâncenaţi chiar şi când jucau roluri comice. Guy era francez şi reprezenta vede-ta trupei, fiind frumos, cu ochii negri visători şi cu tenul alb ca laptele7. El jucarolurile feminine. în piese şi în afara lor. După ce s-au integrat trupei Celui de alOptzeci şi unulea, şi repertoriul actorilor s-a schimbat, şi încrâncenarea le-a dispă-rut. Doar melancolia le-a rămas, iar melancolia au ştiut să o transmită şi spectato-rilor. Care se amuzau, dar mai şi comentau îndelung tâlcul pieselor.

însă trupa nu era formată doar din artişti. în valea în formă de fund de găleată delângă Hamburg au apărut şi infirmii, şi cerşetorii, şi nenumăraţi alţi zdrenţăroşiproscrişi ai sorţii. Printre ei, şi un bărbat cu o cicatrice urâtă pe faţă: el pretindea căar fi fost nobil italian şi, mai mult din insinuări, lăsa să se înţeleagă că a trebuit săfugă, după ce conjuraţia la care a participat ar fi dat greş şi membrii ei executaţi. Elar fi reuşit să se refugieze la timp, dar nu mai avea nici un mijloc de trai şi de mun-cit asemenea slugilor, nici nu era învăţat şi nici nu dorea s-o facă. Cu toate că reie-şea din spusele lui că este căutat şi în continuare şi condamnat – pe nedrept – chiarşi de Inchiziţie, el nu se arăta foarte preocupat să-şi ascundă urmele şi toată lumea ise adresa cu apelativul „conte”, iar el îşi purta la vedere, cu mândrie, chiar cu aro-ganţă, stema pe platoşa de metal a cămăşii sale de zale. Poate chiar să fi fost conte…

Şi s-au mai ivit şi călugări în vale. îi puteai întâlni acolo înfăşuraţi în rase detoate culorile: albe, negre, maronii. Călugării ţineau slujbe, vorbeau toată ziua cuadunătura aceea atât de eterogenă, alinau suferinţe, încercau să-i aducă pe calea ceadreaptă pe greşiţi, vindeau cruciuliţe, lumânări şi indulgenţe. Printre monahi era şipărintele theophil.

un arab, Muhammad, readucea în trupă vremurile „convivenciei”, perioada dinistoria Spaniei când, se spune, creştinii, arabii şi maurii au trăit alături şi în bună

6. Scribul îşi imaginează scenele cu ţipor asemenea unor poveşti pictate de Chagall. 7. Dar cine să-i fi văzut vreodată adevăratul ten şi nu pielea acoperită tot timpul cu pomezi.

PrOZă 101

convieţuire. Se vorbea că Muhammad s-ar fi născut în Sierra nevada, acolo undestrăbunii săi ar fi fugit de persecuţiile lui torquemada, de „poliţia şuncilor”8 şi detoate umilinţele care au curs în trombă după 14929. (bunicul său patern ar fi fostimortalizat de către Felipe Vigarny printre personajele gravurilor din catedrala dinGranada. Cum ciocnirile din munţi au continuat timp de generaţii, Muhammad apărăsit Sierra nevada, dar nu şi-a găsit liniştea până ce n-a dat de trupă.) Deoarecetot de atunci a început şi prigoana împotriva evreilor, odată cu plecarea lui Columbîn prima sa expediţie, în Spania s-a terminat definitiv la convivencia. nu şi printreoamenii trupei. Dar personajele cele mai exotice, mai exotice chiar decât tătarii cuochii migdalaţi, erau trei negri. Doi au venit din africa, al treilea a fost adus sclavdin ţinuturile noi. Doi erau vânjoşi şi buni de muncă şi făceau munca rechiziţione-rilor, cărând din loc în loc decoruri, butaforie, cuşti şi orice obiecte necesare repre-zentaţiilor, al treilea, Ham, era mărunţel şi bolnav, tuşea mereu şi era întreţinut desemenii lui sănătoşi. nu se mai ştie din ce pricină, lumea îi striga Sem, Yafet şiHam. Pe lângă atâţia bărbaţi, trebuiau să fie, desigur, şi femei. Şi, într-adevăr, aufost. Pe de o parte, au venit şi numeroase soţii, mame, fiice şi surori cu bolnavii pecare îi aduceau în speranţa minunii vindecării, pe de altă parte, au sosit şi nume-roase femei ele însele betege. Şi au fost şi alte femei acolo, vivandierele trupei.

Şi a fost şi Golo. Valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg s-a transformat într-un fel

de buric al pământului: acolo s-au adunat oameni din toată Europa, de la Ocean şipână în stepele ruseşti, însă şi personaje cu pielea galbenă din asia şi inşi cu pie-lea neagră din africa şi chiar şi indivizi din noile ţări de peste mări. unii călugărimai prăpăstioşi au găsit, că locul acela a devenit chiar primejdios, prea semănândcu turnul babilonului, cetatea pe bună dreptate blestemată drept sfidareaDomnului. Şi, într-adevăr, aşezarea a început să fie cunoscută drept noul babilon.

De aceea, valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a ajuns un fel deoraş în toată puterea cuvântului. Şi nu un oraş mic. aşa cum a mai menţionat scri-bul, s-au strâns acolo, după aprecierea contemporanilor, vreo douăzeci de mii desuflete, dintre care ceva mai mult de jumătate au rămas un an, iar restul se succe-dau zilnic – cei veniţi să vadă, să se vindece şi să se distreze. Ori pentru toate asteala un loc. a! Şi să doarmă: în trupă se dormea o bună parte din timp, era vorba des-pre un „somn contagios”, cum a fost menţionat în unele surse. Oricum, un somnciudat: oamenii visau, iar în vise nu mai erau ei, ci sufletul lor intra în alte trupuri.Când se trezeau, aveau nostalgia vieţilor din care abia au gustat10.


8. Poliţie înfiinţată după 1492 cu scopul de a verifica dacă arabii şi evreii convertiţi şi-au părăsitcu adevărat vechea religie. Printre altele, această instituţie era atentă dacă „noii creştini” sunt dispuşisă consume carne de porc – de unde instituţia aceea era numită în popor „poliţia şuncilor”.

9. 2 august 1492 n-a fost doar data când a ridicat Cristofor Columb ancora pentru prima sacălătorie spre vest, 2 august 1492 a fost şi sfârşitul unei ere şi începutul alteia.

10. Se pune întrebarea dacă întreaga trupă de somnoroşi n-a fost supusă unui tratament custupefiante, ipoteză logică, însă în legătură cu care scribul nu a întâlnit nici cea mai mică aluzie, nicicea mai mică dovadă concretă.

Chiar şi topografia locului a prins înfăţişarea unei aşezări stabile. în centrul văii,erau corturile membrilor trupei, cortul uriaş pentru reprezentaţii şi tribuna actorilor.Puţin mai încolo, călugării au ridicat o biserică, unde îi primeau toată ziua pe credin-cioşi. în jurul bisericii, s-a ivit o piaţă în care ţăranii din împrejurimi au găsit un prilejexcepţional de a-şi vinde produsele. La fel ca şi meşteşugarii, care şi-au instalat şi eitarabele lor. (Se spune că anii aceia au fost anii cei mai prolifici pentru dezvoltareaîntregii regiuni şi că multe dintre marile clădiri din cetăţile Hansei au fost, nu întâm-plător, atunci înălţate.)

Şi, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau să vinde-ce toate bolile, mai ales că, de pretutindeni, veneau întinşi în căruţe, căraţi pe tărgisau abia târându-se, sprijiniţi de rude şi prieteni miloşi, persoane grav atinse de sufe-rinţe cumplite, uneori murind înainte de a ajunge în faţa lui Hashem sau a Celui deal Optzeci şi unulea, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reu-şeau să vindece toate bolile, s-a dovedit necesar şi un cimitir. De grija morţilor s-aocupat părintele theophil.

Valea, în formă de fund de găleată de lângă Hamburg, a devenit un oraş, un oraşmai special, fără construcţii de piatră, fără monumente, dar găzduind douăzeci demii de oameni11, devenind debuşeu pentru orice produse, locul unde se venea con-tinuu, atât de pe mare, cât şi de pe uscat.

Când a plecat trupa, valea a rămas asemenea unui coşmar, unde urmele n-auapucat să fie încă îngropate de intemperii şi unde doar câţiva infirmi se mai zbă-teau în pace, înainte de a muri. nici însuşi babilonul biblic nu putea să fi oferit oprivelişte mai cumplită, decât ceea ce a lăsat în urmă trupa sosită să se aşeze un anacolo. Şi impresia era cu atât mai dezagreabilă, cu cât Măscăriciul Vraci a reuşitsă-i facă pe cei ce au venit la el să nu mai fie nici trişti şi nici fără de speranţă. Şicei ce s-au vindecat şi cei ce nu s-au vindecat.

împreună cu acele ruine umane, au rămas şi câţiva călugări, spre a zidi omănăstire, iar bisericuţa simplă din vremea cât a stat acolo trupa, ar fi trebuit sădevină centrul lăcaşului şi să cinstească hramul Sfântului anton Cel Făcător deMinuni, „Sfântul tuturor”.

(Fragment din romanul CEI O Sută – DIaVOLuL arGIntIu)GHEOrGHE SCHWartZ

11. Pentru cititorul din secolul al XXI-lea, trebuie amintit că o populaţie de 20.000 de oamenise găsea rar chiar şi în oraşele tradiţionale. De pildă, la vremea aceea, Hanovra natală a Celui de alOptzeci şi unulea nu număra încă nici 10.000 de suflete.

PrOZă 103

proză de LIVIU ULEIA

ZabuLuS Sau

DEMOnuL EtErnEI MânCărIMI

1

Eu fac parte dintr-un popor care probabil îl pomeneşte cel mai des pedracu. De obicei, evocarea acestuia însoţeşte eşecuri, tragedii şi senti-mente contradictorii. Sau, dimpotrivă, succese extraordinare, suprado-

tări, situaţii comice groteşti şi revelaţii. E ceva foarte răspândit în lume. E ceva cemarchează omul cu fierul înroşit, ca pe o vită. încă din copilărie, când apare bau-bau. arsura e resimţită toată viaţa, prin percepţii „demonice” care se pot întinde dela registrul banal şi cotidian până la cel foarte grav şi patologic. în neputinţa sauindiferenţa lor de a se studia, oamenii se înscriu voluntar în avangarda acestei obse-sii primitive.

Eu nu-l voi pomeni pe dracu. Voi păstra denumirea „demon” din respect pentruoriginea sa greco-romană, presupunând spirit şi suflu vital. Dar trebuie să clarificexistenţa reală a „demonilor” (e ultima dată când folosesc ghilimelele, bănuind căm-am făcut înţeles şi ele vor fi de acum încolo subînţelese), reabilitându-i pe aceş-tia istoric şi psihologic. Pentru o viaţă interioară mai senină a urmaşilor noştri. înplus, voi răzbuna proasta educaţie a atâtor generaţii apăsate de spaime seculare şimunţi de ignoranţă. Şi astfel privind spre viitor, mă voi veseli!

în primul rând, viziunile demonice sunt un fel de ultimă speranţă a vieţii noas-tre de zi cu zi. adică, în afara speranţelor legate de lumea cealaltă, de rai, de reîn-carnare, de alte vieţi sau, dimpotrivă, de absenţa acestora. ar fi, deci, cazul să învă-ţăm să nu ne mai temem de bau-bau, ci să-i înţelegem limbajul. Să lăsăm simpatiafaţă de acest protector să ne cuprindă. Vom obţine astfel o simpatie reciprocă!

Scriitorul rus Dovlatov spunea, îndreptăţit: s-au scris atâtea cărţi despre neajun-surile consumării alcoolului, dar niciuna despre beneficii! Subscriu acestei fineobservaţii revoltate. Şi adaug: acelaşi tip de nedreptate este valabil şi în cazuldemonilor. nu este deloc întâmplător că aceste două ingrediente ale existenţeinoastre se întâlnesc adeseori. Ca specialist în ambele domenii, da-ţi-mi voie sărepar şi această inechitate.

Mă voi exprima limpede, în limbaj citadin, printr-o metaforă uşoară: Viziunile demonice sunt roşul semaforului în traficul existenţial. În noaptea

conştiinţei, ele sunt şi oglinzile retrovizoare şi farurile milenare ale omului. Sunt

claxoanele care alungă somnolenţa în trafic indusă de confuzia noastră. Fără exis-tenţa lor în întuneric, tulburătoare şi fierbinte, traficul existenţial ar cădea pradăhaosului total. Mai ales în această lume prin care fiinţa omenească se dă mulţu-mită cu maşina pe unde vrea ea şi urmează cele mai haotice trasee pietonale.Reprezentările noastre pentru haos – demonii – sunt ultimul strigăt şi ultimul aver-tisment când nu mai există nici un reper.

totuşi, de cele mai multe ori, ignorăm demonii-oglinzile-noastre-profundepeste care aruncăm repede vălul prăfuit. Preferăm să îi considerăm oaspeţi nepof-tiţi, iluzorii şi coşmareşti. Mare prostie! E ca şi cum ne-am profana strămoşii.Drama e că oamenii par a se întrece în a uita adevăratul rost al traficului existen-ţial: cel al căutării de sine. al găsirii şi, totodată, al regăsirii de sine. acesta e sin-gurul motiv clar pentru care se poate spune că oamenii primesc permis de viaţă,excluzând reproducerea. Căutarea de sine este singura lor datorie neonorată înde-obşte, pentru că în rest şi un microb ordinar are rostul lui exact pe lume.

Cu alte cuvinte, bacteria, spre deosebire de om, ştie care e treaba ei. Ea nu arenevoie de călăuze. Dar noi avem nevoie, iar demonii sunt cei mai vechi şi maiautentici ghizi ai noştri, indicându-ne neobosiţi hăţişuri şi prăpăstii.

în prezent, oamenii rezumă demonii la tradiţia superstiţiei, la cinematografiesau literatură pentru toaletă şi alte vulgarizări destinate idioţilor şi menite să con-sume bani. Din cauza faptului că demonii reprezintă măreţia şi misterul părţii întu-necate a vieţii, conştiinţa noastră îndeobşte mică şi uzată nu îi percepe corect sauîi respinge cu teamă. Deşi trăiesc într-o armonie desăvârşită cu natura – care sebucură în egală măsură de lumină şi de întuneric –, fiinţa umană le e tot mai osti-lă, din cauza ignoranţei sale milenare.

Orice moment important din viaţa unui om este însoţit de un demon. Oriundeapare un dram de tensiune, de necunoscut, iată şi demonul. în viziune sacră, legen-dară, orice clipă dată este importantă. Concluzia care vine de la sine este că neplimbăm sau alergăm sau putrezim în viaţă ţinând întotdeauna de mână un demon.Depinde numai de fiecare dintre noi să apucăm fără teamă mâna călăuzitoare, ori-cât de puternică i-ar fi strânsoarea.

recunoaşterea legăturilor de simpatie dintre tine şi demoni este doar primul pasdintr-o călătorie în care vei fi răsplătit regeşte, cu podoabele unui suflet împăcat.De la teama de a te trezi lipsit de scutul obişnuinţei şi al familiarului (dacă, să pre-supunem întemeiat, societatea nu te-ar mai considera util), până la cea de a teschimba monstruos şi definitiv (ca atunci când simţi că înnebuneşti de-a binelea),toate temerile pot fi alungate prin ascultarea vocii protectoare a demonului. Cei cenu învaţă să asculte se prăbuşesc. Dar nu, după cum se crede prosteşte, într-o lumedemonică. Ci în propriul iad, despre care demonii i-au avertizat.

Flacăra slab pâlpâitoare a existenţei tale pluteşte pe învolburatul râu subteranfără vârstă, pe o scândurică, pe sub semne străvechi afumate, care veghează de pepereţii peşterii. nu te sfii să le priveşti, să le citeşti şi să le înţelegi, ca pe călăuzeautoritare, dar sigure.

PrOZă 105

Imaginea demonului, schimbătoare, dar nu înşelătoare, pentru că îl oglindeştepe fiecare dintre noi în chip particular, are un sâmbure nepieritor şi neschimbător:lipsa de stare. Ceea ce fiinţa umană vrea să transmită când spune: „nu mai amStarE!”. Sau, vorbind la persoana a treia: „nu mai avea StarE”. Ori la persoa-na a doua: „Vezi, dacă n-ai avut StarE!”. acest miez luminos este cheia ultimă aînţelegerii demonice. Odată găsită, ea îţi va aduce şi pacea. O voi numi Zabulus,după numele său latin din care provine şi conceptul popular de „diavol” văzut cafurnizor de spaimă şi nelinişte. tot ce e ciudat şi neprevăzut vine, după o lungă tra-diţie, de la demoni. De la „necuratul”, creat, perpetuat, osândit şi invocat la sânulunei întregi tradiţii de superstiţii şi grave neînţelegeri.

Dar adevăratul Zabulus (diavolul mâncărimii sau demonul neliniştii neînţelese)înseamnă cu totul altceva! El există ca manifestare a unei nepieritoare scântei ele-mentare ce luminează pretutindeni: nevoia mistuitoare şi neclară de mişcare şi detransformare:

MânCǍrIMEa COSMICǍ! Demonul omniprezent al furnicăturii. De la tăl-pile noastre, până la astre! Zabulus... Cine nu a simţit vreodată irezistibila şi taini-ca furnicătură din palme sau picioare? nu există nici o explicaţie medicală pentruea, cum nu s-a găsit nici un motiv pentru marea agitaţie stelară.

Este greu de conceput ca un om lucid sau măcar frământat să nu se fi gândit laurmătorul paradox: cum se face că, pe o rază de o sută de kilometri pătraţi, desti-nul te împinge sistematic într-un punct anume, indiferent încotro te-ai abate?Zabulus avertizează asupra acestui impuls prin apariţii tragice, grave sau ironice,batjocoritoare. Dar tu preferi să îl ignori, să alungi viziunile şi să continui să pri-veşti catastrofal în jos, atent la drum. Zabulus aşteaptă doar să îl priveşti netulbu-rat – ca pe un tablou într-o expoziţie – şi să îi recunoşti existenţa. Să îţi înţelegi fră-mântările subterane şi misterioase. astfel el se transformă din piază-rea în călăuză.

Zabulus apare ca nume scris la începutul Evului Mediu (cum îl găsim, bunăoa-ră, la Firmianus Lactantius, în secolul al şaselea); dar înţelesurile sale sunt vechide când lumea. El este simbolul confuz al catastrofei personale. Zabulus e întruchi-parea necunoscutului magnetic şi tensiunea acestei atracţii. El există în întregulunivers, ca potenţialitate. Este totodată şi latenţa: de la inevitabilul ciocnirii a douăparticule până la catastrofalele întâlniri între oameni. Iar omul care îl înţelege peZabulus devine senin în faţa catastrofalului.

2

Spre adeverirea şi întărirea celor spuse mai sus, am ales un destin şi povesteaapusului său. Destinul aparţine unui bărbat prin nimic ieşit din comun, ca mulţi alţioameni: liniştit, împlinit şi, întâmplător, de succes, după standardele de astăzi. unintelectual, profesor universitar. (ar fi putut fi orice altceva, dar îl prefer pe acestfiu carierist de ţărani; el are apucături burgheze şi ambiţii aristocratice şi e foartepotrivit pentru ilustrarea unui traseu demonic complet; putea fi şi femeie, însă mie,


ca bărbat, mi-e mai uşor să scriu despre el şi aşa mi se pare mai cinstit, oricât deciudat ar suna această observaţie într-un tratat demonic, fie el şi mic).

nu e lipsit, însă, de importanţă să spun aici că, uneori, în clipele sale de uitareşi reverie, intelectualul acesta se imaginează zugrav sau zidar. Pe deasupra, a stu-diat şi a învăţat o mare parte din tainele zugrăvelii şi ale zidăriei. Şi, rareori, în modfoarte discret, chiar contractează mici lucrări la negru, pe care le execută singur,având grijă să nu afle nimeni din cercul său de intelectuali. Cochetează şi cu maso-neria. Şi îi place să interpreteze melodii săltăreţe la banjo. altfel, el se bucură de oexistenţă limpede şi bine aşezată. Câteva seisme nesemnificative abia au tulburatdestinul acestui bărbat până acum, de-a lungul unei vieţi de cincizeci de ani. Ocarieră universitară cuminte, cărţi publicate în ţară şi străinătate, confort social,politic şi, pe deasupra, un constant, dar discret apetit satisfăcut pentru femei, miciaventuri, călătorii exotice. Pace interioară. Este strâns legat de soţia sa prin pasio-nale amintiri de tinereţe. Copii nu au, dar mulţi studenţi – mai cu seamă studente,datorită profilului disciplinei pe care o predă – îl privesc ca pe un părinte spiritual.Ceea ce uneori îl face să se vadă ca un mic Ludovic Soare, bruneţel şi minion,înconjurat de nimfe absorbite...

toate acestea sunt atribute ce pot întregi portretul unui intelectual realizat, detalie mijlocie. Echilibrul afectiv şi exerciţiul mental îl feresc de orice excese.Erudiţia îl apără de tenebre şi superstiţie. E o conştiinţă luminată.

...Şi totuşi, într-o zi cu nimic ieşită din rândul celorlalte, începe să fie torturatde apariţiile lui Zabulus! în capul lui, porneşte huruind un carusel de figuri şi locurinecunoscute, tot mai ameţitor, mai mare şi mai zgomotos. Vede măşti înspăimân-tătoare şi degete arătătoare de căpcăun. îl ameninţă sau vor să-i indice ceva?

Cu o săptămână în urmă începuse să lucreze la un eseu despre demonologiaevului mediu. bine documentat, uşor ironic, eseul său se apropia de final ca o băr-cuţă veselă şi săltăreaţă de mal, pe marea calmă. Şi tot ca pe mare, din senin, izbuc-neşte coşmarul său demonic, absolut imprevizibil şi total năucitor:

Zabulus!... întâi îl torturase doar caruselul mascat, dar după câteva nopţi înce-pe să-l viseze pe Zabulus însuşi! Zabulusul lui personal e o siluetă cenuşiu-albăs-trie îndepărtată, un fel de umbră de nor în formă de palton ce-l atrage irezistibil,lungindu-se până la orizont. Peste cartiere întregi, peste ani, peste călătoriile salepe care le credea uitate şi peste vagi amintiri din copilărie. Ca şi cum ar fi fostmereu acolo. umbra aceasta lunguiaţă kilometrică se sfârşeşte cu o căpăţânăminusculă, semănând cu cea a lui Elvis Presley descărnat. aşa, ca după două-treisăptămâni de putrefacţie. acest cap înlocuieşte de obicei Soarele sau Luna. Ori,mai bine spus, le acoperă, le eclipsează. în visele sale, universitarul urmează acestnor ca un ţigan bezmetic, despletit şi nebărbierit, cu hainele neschimbate şi nespă-late, bătut de vânt, plouat şi ars de soare, ştiind că trebuie să ajungă la căpăţână darnereuşind niciodată.

universitarul nu obişnuieşte să bea, nu poate fi vorba de delirium tremens. Deschizofrenie, nici pomeneală. Poate un pic de viaţă dublă. Să fie acolo sămânţa

PrOZă 107

acestui dezastru? în chipurile şi umbrele întâlnite de el ca zugrav în afara legii? înpasiunea sa pentru banjo? Sau să fie cadavrul acela de lăutar pe care îl descoperi-se cu ani în urmă, săpând o temelie în grădina unei amante de la margineabucureştiului? nu poate răspunde, se simte depăşit, copleşit. în plus, nu numai căajunge să-l întâlnească pe Zabulus în fiecare noapte, lungindu-se orizontal pesteamintirile lui, dar numele acestuia îi bâzâie în permanenţă în cap. Când întâlniseprima dată acest nume, în timpul documentării sale medievale, a râs. îl găsise cara-ghios...

universitarul decide să se resemneze şi să se obişnuiască să-l accepte peZabulus în visele sale. însă mângâierea acestui compromis nu durează prea mult.într-o după-amiază petrecută ca multe altele, la o cafea, în cofetăria universităţii,înmărmureşte sub privirile stupefiate ale studenţilor care îl însoţeau: dintr-o prăji-tură, o specialitate numită „negresă”, ieşea ca un fum silueta cenuşiu-albăstrie a luiZabulus. Cert, nu-i stinsese nimeni o ţigaretă în farfurioară! Prăjiturica îşi pierdebrusc gustul. bâlbâie scuze, iese zdruncinat, aproape alergând. Dragi studenţi, scu-zaţi ce? anii de autosatisfacere petrecuţi în biblioteci nu-i mai sunt de niciun folosîn faţa acestei barbare invazii a lui Zabulus în viaţa sa atât de bine armonizată.

Chiar din acea după-amiază începe să bea, dar este mult mai rău, poate tocmaipentru că nu e băutor. Oare beţivii cum rezistă cu deceniile monstruoaselor lorhalucinaţii?, se întreabă universitarul, îngrozit, dar oarecum admirativ. apoiîncearcă, străduindu-se să rămână lucid, să-şi explice: Ori, oare ei, alcoolicii, nureprezintă nici un interes pentru Zabulus? Şi sunt poate vizitaţi doar de nişte pseu-do-demoni, bieţi imitatori ai acestui adevărat zeu al coşmarului. Se simte privile-giat, dar pentru puţin timp... Dacă e mai bolnav decât beţivanii şi în mintea sa fer-mentează o dependenţă mai periculoasă şi cu totul aparte, cum ar fi, spre exemplu,orgoliul intelectual maladiv, ajuns la punctul critic? acest orgoliu deşteptător dedemoni superiori târându-l umilitor în terciul imaginaţiei sale bogate de intelec-tual? Prin noroaiele inimaginabile ale fiinţei superioare? târându-l pe el,universitarul, în timp ce, la măsuţa soioasă de lemn de brad, beţivul ordinar îşisoarbe senin vinişorul, surâzând anticipat coşmarurilor sale neglijabile, mărunte?...

Şi tot gândindu-se la liniştea statuară, chiar monumentală, a beţivului patriar-hal, universitarul înţelege dintr-odată tot ceea ce i se întâmplă. E invitat pur şi sim-plu la drum!

Zabulus nu a intrat în visele sale pentru a-l tortura, ci pentru a-i propune o călă-torie. De aceea, umbra lui Zabulus se întinde până la orizont. Călătoria îi va aduceuniversitarului toate răspunsurile pentru starea sa de nelinişte plină de confuzie.trebuie să-şi găsească la rândul lui liniştea – acceptând beţia sentimentelor – ori-cât de ciudată, de maladivă sau ameţitoare ar fi calea către ea.

universitarul pătrunde în câteva secunde dincolo de umbra lui Zabulus. trebuiesă caute începând chiar cu străduţele cartierului peste care Zabulus se întinde. Cesă caute? Orice! Să se lase în voia mâncărimii bolnăvicioase din tălpi. Să nu se maiopună apărându-şi modul securizat de viaţă şi criteriile atât de bine stabilite, ba


chiar să fugă de ele, deocamdată haotic. Da, înţelege acum universitarul, Elvis trebuie reînviat. Chipul lui mutilat şi

îngheţat cere să i se dea viaţă şi vrea o voce să reînceapă să cânte. Iar silueta luiZabulus îşi doreşte şi ea să danseze dând un sens viselor demonice.

Demonul reprezintă o cheie ce pare înroşită. Dar cheia doar străluceşte prinintensitatea trăirii, călduţă în aşteptarea mâinii care să se încleşteze pe ea, căutândo uşă. refuzând această cheie, universitarul s-ar fi aruncat în iadul sentimentelorsale contradictorii şi sterile. Iată de ce sunt demonii buni!

Iar Zabulus este primul între ei, ca şi mâncărimea pe care o întrupează.Paradoxal, mâncărimea este, ca la bujie, scânteia pornirii motorului păcii interioa-re. Vasăzică, se poate spune că cel ce îşi înfruntă cu adevărat demonii se împriete-neşte cu ei.

3

Odată cu Zabulus, în visele Universitarului au început să apară trei personaje,trei oameni tineri. Aceştia revin de câte ori Universitarul trece prin momente decriză şi par a fi cheia eliberării sale. Ei sunt mereu siguri pe ei şi vorbesc într-undecor relaxant de grădină interioară, cu mobilier alb şi vegetaţie îngrijită. Numaică Universitarul nu înţelege ce vor să-i comunice.

UNU şi DOI sunt două femei încrezătoare, arătoase şi dornice de afirmare, iarTREI, un bărbat autoritar şi sportiv cu veleităţi de intelectual. Primul vis a urmatimediat primei întâlnirii a Universitarului cu Zabulus:

unu: Hai, vino, aşează-te aici, la măsuţă... Vezi, exact ca la cofetărie.DOI: Şi nu ne mai amestecăm cu toate mulţimile vulgare şi groteşti...unu: Mai ales după scena de azi. aşa de tare m-am enervat... DOI: nu mai ai loc de toţi prăpădiţii...unu: Lua-i-ar dracu pe toţi!DOI: am zis că nu mai vorbim aşa... Deşi eu tot nu înţeleg de ce. unu: nu e bine. E o chestie religioasă. E ca şi cum l-ai invoca. DOI: în fond nu te rogi la el, da’ mă rog.unu: Eu m-aş ruga, dacă i-ar lua pe toţi nesimţiţii!DOI: nici nu mi-ai spus ce necazuri ai... amoroase? unu: nu... Intelectuale. am picat la un test. Era ultimul!DOI: Ce test?unu: De testologie.DOI: Pardon?!unu: E o disciplină care se ocupă de ştiinţa testelor.DOI: Şi, bineînţeles, există şi o disciplină care se ocupă de toate disciplinele!unu: Desigur, are mai multe nume...DOI: nu-mi spune, te rog, mi-a ajuns testologia!

PrOZă 109

trEI: V-am auzit când intram...DOI: Ca o pisică. Sigur ne-ai ascultat!trEI: nu, jur!... Despre ce test vorbeaţi?DOI: Despre testologie... Dacă fiecare disciplină va fi obiectul unei alte disci-

pline, viaţa noastră, dragii mei este pe punctul de a deveni un iad!trEI: n-ai decât să le ignori. Şi eu trebuia să merg ieri la un test. nu m-am dus,

l-am ignorat. nu se poate spune că l-am picat, pentru că pur şi simplu nu mă inte-resează.

unu: La care? Că ca al meu...trEI: La testicologie! Dacă vă puteţi imagina?!DOI: au găsit câte un nume pentru orice.unu: Cred că nu există ceva, oricât de monstruos şi de ciudat, să-ţi treacă prin

cap şi ei să nu-i fi dat un nume!DOI: Sau invers.unu: aici nu te mai înţeleg.trEI: E foarte simplu: nu există nume inventat care să nu-şi găsească până la

urmă o asemănare cu realitatea! ba chiar să devină o realitate, oricât de monstruoa-să şi de ciudată, pe care să o reprezinte. Ca ... „robocop”! Cine credea acum cin-cizeci de ani că o să avem roboţi ucigaşi?

DOI: nici nu avem! nu poţi să compari maşinăriile noastre amărâte cu„robocop”... Şi „robocop” nu e un monstru!

unu: Oricum, pentru mine sună foarte ciudat! Şi cine şi-ar pierde timpul ca săinventeze nume ciudate pentru ceva ce nu există?

DOI: Mare lucru!... artiştii... Scriitorii...unu: Să-i ia dracu!

(din volumul Îndrumător despre demoni, în curs de apariţie)LIVIu uLEIa


poem de PEtRU ILIEșU

3. DESPrE EPIDErMă ŞI EXPanSIunEa PrOGrESuLuI

Pe un fundal cu imense peisaje care se scurg încetplutind deasupra norilor

despre doamna de la bucătărie în halatul ei de siena arsă într-o secvenţă târând în chicinetă cablul televizorului de serviciu

- un stol de diavoli mici şi roşii în jurul minţii eiexaltate

- o mâncărime după urechea dreaptă unde stă ascuns mucul stins de ţigară- o voce perversă care nu mai tace

în timp ce mâna amestecă mecanic într-o searbădă zi- o voce care zgîndăre un posibil searbăd orgasm- o searbădă secundă de posibil adevăr între uşa de la bucătărie şi coridorul

inundat de aburii malefici ai dorinţei de a fugide a lăsa dracului apartamentul şi pântecul păros

şi unic al bărbatului de cartiermiresmele sale de ţigară şi adieri ale beţiei de noapte

şi mâna lui întinsă fără prea multă hotărâre şi vocea sa uşor toropită

şi rău prevenitoareşi căutătura exploziv resemnată închisă în degetele strânse în pumn şi pum-

nul scufundat adânc în faţă

De a lăsa dracului rama ferestrei şi a pleca în zbor peste etajeîn suflul misteroid al ultimelor telenovele

spre asfaltul care nu o va primi- O rejectare – un salt mortal invers spre paradisul domestic

unde urmează o noua serie de apariţii – vieţile anterioareKarma unor voaluri de mireasă niciodată împlinităKarma unor serii lungi de ofiţeri de stare civilă care scriu aceeaşi poezie a

veşnicei reîntoarceri cu faţa spre „întotdeauna”uşile înclinate oblic şi cuprul alungit al clădirilor spre un cartier

cu blocuri în cascadă fluturând în viitor ca nişte rufe puse la uscatseara pe sfârşite

când oraşul se pregăteşte să primeascăşpanurile de argint ale turelor de noapte

şi alergătura vaporoasă spre mult aşteptata tură de noapte

pauza ei scurtă inhalată de ţigară în strălucirea feerică a neonului care veghează

mişcările sigureconcentrate

care strâng acelaşi şurub aducător de PrOFIt 24 de ore comprimate în rapsodia ritmică

tenaceînsufleţita neodihnă a pieţii care aşteaptă

miliarde de insecte umane spre a le prăji în wok-ul miraculosce recliclează energia lumii

şi dă sens existenţei

Dar unde amintirea nostalgică a vremii Marilor Defilări cândun pahar de suc costa 1 cent şi privirea alerga după baloanele multicolore

se lipea de carele alegorice şi le însoţea până la dispariţia bulevarduluiîn zarea cartierelor muncitoreşti

ea era îmbrăcată cu o rochie subţire cu buline albastrepurta în mână o crenguţă cu flori de hârtie creponată şi aerul mirosea dulceag

a parfum ieftin şivată pe băţ

a explozii de muzică de fanfară şi a paşi care călcauasfaltul mergând spre răsărit

Vremea când aerul purtaîn memorie trezitul în cumpăna nopţii spre ziuănăuceala blândă a somnului care adia încă şi ferestrele unde lumina gălbuie alămpii întâlnea cea dintâi rază adevărată

era vremea cafelei care bolborosea în ibric aşteptând înfrigurată întâlnirea cuprimele ţigări fără filtru

a gâlgâitului sufocat din ţevile de apă rece ca gheaţaa margarinei pe o rămăşiţă din raţia de pâinea holurilor de bloc dospitoare şi a alergatului după un tramvai

uruind spre cartierul industrial- becurile sale palide şi intermitenteo galerie de feţe palide şi intermitente

trecute printr-o baie de mercur- ilustratele cu feţe zâmbitoare printre franjurile Cortinei de Fiero cutie cu relicve (franjuri mătăsoase din Cortina de Fier)

care despart înăuntrul celei de ieri de înăuntrul celei de astăzi

care se deschid şi se închid peste aceeaşi scenă repetată cu actori diferiţio scenă care se muta din sală în scenă


şi inverstot mai rapid

tot mai subtil

Dar unde dorul ei de vremurile în care serialul începea atât de antrenantpersonajele arătau seducător de bine şi gura lor deschisă elibera nori rozalii

de fluturi, se putea plânge în voie

sirena şuiera dimineaţatramvaiele aveau taxator

şi duminica era toată o plimbare pe sub flamurile roşii prin textul eroic (undele scurte cu John Lennon, exprimarea liberă, iubirea şiextinderea conştiinţei)

sindicatele aranjau concedii unde se putea privi lumina roşie izvorând din depărtările Mării negre

spre gurile raiului şi patria generoasele intenţii care pavau viitorul- lecţia adevăratului călcat pe apă

şi monumentul eroului cu picioarele acoperite de floriprocesiunile de sfinţire şi zilele de sărbătoare de apoi

- sărbătorile sfinţilor cei făcători de minuni cu oasele lor roasede meseriile de intermediari între duh şi priorităţile istoriei

- o împărtăşanie la care au muncit generaţii şi genealogii de ţepuitoriperfecţionaţi în meseriile lor de familie,

ambalatori de vânt şi „planuri ale Domnului cu omenirea”purtători de insigne şi schimbători de steaguri

despre care doamna din bucătărie află în fiecare apăsare de buton a telecomenziiaceleaşi guri mereu mai cărnoase umplând un ecran ce invadează din toate

colţurile – un ecran pe care d-na din bucătărie este citită de miliarde de unde radioactive –

- scheletul ei năpădit de minusculi diavoli roşii- umbrele mate şi aura prinsă în pionezele discursurilor politice- spectrele emigranţilor bântuind visul sepia al „Europei unite”

puse sub o lentilă de microscop - vederea leucocitele de sucţiune care au umplut viscerele noilor miliardari

din Est:o lege inversă a vaselor comunicanteo lege apărată de altă lege care este apărată de altă lege şi care

este apărată de altă legeîn logica faptului că cineva trebuie să câştige

– O lecţie a istoriei

în logica faptului că cineva trebuie să-i dea de lucru doamnei din bucătărie

POEZIE 113

şi cineva trebuie să câştige meciul purtând flamura doamnei din bucătărie – un fetiş al lungilor procesiuni care ating picioarele ei din care picură sânge

o aşchie preţioasă smulsă din viaţa ei din care picură sângesi cântecele monotone pline de veneraţieşi clipurile postate pe Facebook care descarcă oamenii zileiediţiile de seară gratuite care năvălesc în somn - o ultimă şansă de a înţelege şi o unica şansă de a înţelege

ideea că noi suntem mai buni decât ceilalţică iadul este un fel de ceilalţi scăpaţi de sub control

- O proprietate ce încă nu a fost cumpărată şi care nu înseamnă PrOGrESuLcă iadul este doar o incursiune cu raze infraroşii în percepţia noastră despre

panorama contemporană- magaziile cu piese de recuzită

reflectoare ciobitepălăria mişunând de iepuri albi ai Domnului Special

- un spaţiu infinit de oameni care dansează şi cântă previziunea Placebo des-pre Our bitter End

ceea ce am ştiut în sinea noastră dintotdeauna – O viziune realist-pesimistă despre care Senatul spune că îmbolnăveşte

momentul şi stinge soareledespre care votul în parlament va fi mereu negativdespre care preşedintele crede că e nevoie de un cosmic referendum,despre care trupele de elită ale bisericii cred că este o blasfemiedespre care muncitorii de pe benzile de asamblare s-au şi înţeles cu

Dumnezeii lor personalidespre care mercenarii eroi din afganistan au vagi bănueli:

o criză anunţată a fabricilor de armamento criză de patriotism a muncitorilor credincioşi eşuaţi în şomaj

o imensă sală de aşteptare pentru familii ocrotitoare ale locului de muncă, ameninţătoarea dispariţie a unor coduri ocupaţionale

cu pensii speciale: infiltrările uzurpatoare în ecosistem

sfârşitul tandru al discursurilor patriotice şi al Ministerelor de apărare, anemia teroristă şi dispariţia conceptelor eroice,

dispariţia ideii de rău şi a victimelor colaterale, dispariţia paradelor cu generali de elită Salvatori ... şi apariţia plictisului şi a blazării,... monotoniile previzibile

şi sfârşitul gloriosului Făcător de Istorie

Sfîrşitul amintirii


poeme de ARCADIE sUCEVEANU

PânZa DE PăIanJEn

Păianjenul din ungher acum e bătrânzi şi noapte îl simt cum mă veghează ca din afara realităţii

Coboară din tavan până deasupra meseiîmi spionează tremurul pixului pe hârtieşi-mi ascultă ticăitul venei de la tâmplăpriveşte în mine adânc, până în punctul în careîncepe să se întrevadă spiritul

bannng! se aude un dangăt mătăsos ca de clopot scufundatşi-mi simt fiinţa, ca un albuş de ou,suptă-n afară printr-un pai subţire de sticlă

uşor-uşor, gravitaţia trupului meu se lasă învinsă de magnetismul pânzelor sale

Ca pe nişte musculiţe aurifere îmi devorează secundelecu delicate manevre îmi împleteşte în ţesătura sa palmele, sângele şi măruntaieleîmi absoarbe gândurile şi memoria încorporează tot ce vine în atingere cu mine cuvintele ploaia de-afară scaunul bucăţile de ziarfrazele din nietzsche până când fiinţa mea începe să se topească în circumferinţele sale de fum, ce tot crescşi cresc, ies din casă, se extind la cer se amestecă uşor cu văzduhul şi norii

înCă O nOaPtE Cu HaMLEt

Obsesie a tinereţii, Hamlet,interogativule Hamlet, tristule Hamlet!

te-am tot cerut mereu de la Shakespeare:mai dă-mi-l şi mie puţin pe Hamlet în seara asta trebuie să răspund la o întrebareşi nu am putere nici curaj şi nici gură

ah, întrebarea ta cea pururea tânărănumai prin ea ne putem dobândi libertatea!

aveai capul lui Smoktunovski, lui Vîsoţki, lui Caramitrusminteala ta avea părul tuns scurt, ca şi mine,gura-ţi era plinăde viscol

O, sufletul meu era scândura sceneipe care pasul tău se oprea apăsat.

Odată tinereţea trecută, credeam că mă voi despărţi de tine, palide prinţ,dar întrebările mele îţi urmează umileaugusta-ţi întrebare, ca nişte discipoli…

Iată, e miez de noapte acum. O lună agonicămă priveşte din turn. Stau la frontiera dintre viaţă şi moarte şi te invoc, te invoc, te invoc, până când teatrul din mine se luminează: oho, cine e tânărul singuratic, prinţul în mantie cernită, ce iese acum din ceaţa creierului meu? (în ochii săi ard nuferi sau rochia albă-a Ofeliei?)

De-alături, de pe noptieră, îmbujorat, craniul lui Yorick îl salută reverenţios:


„bine-ai venit, milord, tocmai ne pregăteam să-ncepeam stagiuneade primăvară…”

nOuL ICOnar

Lui Vasile Leviţchi,in aeternum

De câteva zile, apare printre discipoliumbra Profesorului

Caii Hurmuzăcheştilor nechează-n lucarne

ay, în absenţa solului, plantele-acesteaar putea slobozi rădăcini în paharul cu apă!

O lumină prevestitoare se aprinde pe ziduripoeţii tineri duc în pumni lumini de cenacluuimiţi, negustorii din pieţe descoperă chipul lui Franz Josef şi chipul lui Carol I bătute adânc pe monede

„înşelător e somnul Leviathanului, păgubose vinul de Ghetsimani” – vorbirea lui se înscrie în părţi de vorbirepe pereţii şcolii din satse-ncrustează armonios în lemnul catedrei

Se bucură zeii bătrânide sub pietre îşi dezgroapă inimaiconariiPe nesimţite sabia dintre noi se înmoaie arginţii din palmele sicofanţilor se topescşi se scurg printre degete în pământ

ay, ay, caii Hurmuzăcheştilorbeau amurg pe cupole!

O lună cu ciucuri verzi şi cu ciuf

POEZIE 117

stă înfiptă în dealul ţeţinei. Domnul Profesor o spintecăsurâzător cu un cuţit roşu de diamantşi, din burta ei, scoateluna „cea sfântă şi clară”

DuMnEZEu a PIErDut CHEIţaDE La PrInCIPII

O, nimic nu mai e în sine totul e în afarăcuvintele au fost smulse din sensurigreierii au fost traşi de firul cântecului din pământ

Dumneavoastră ce mai faceţi, domnule Kant?dar dumneavoastră, domnule Heidegger?mai ţineţi la plăcutul obicei de a prizaodată cu tutunul din pipă mici silogisme?

Iată, tocmai când eram pe punctul de a mă lăsa convins de sublimele voastre-adevăruri, din critica raţiunii pure iese gândacul de bucătăriedin fiinţa mea, fleosc! cade îngerul pe ziar ca o bucată de carne

nimic nu mai poate fi la fel acumun vânt rău a risipit devenirea întru fiinţă melcul acestei lumi nu, nu mai vrea să reintre în sine

între trezie şi somnîntre rugăciune şi erezieţin în palmă sufletul meu descompusşi nici dumneavoastră, domnule Kant,şi nici dumneavoastră, domnule Heidegger,nu mă mai puteţi ajutasă-l adun la loc, ca bănuţul în ou,să-l remontez ca pe un şurubaşîn maşinărie


poeme de IULIAN CARAGEA

***

(pe plaje la marmara)

ai iubit tu o idee debărbat

prin carnea căruia se vede

luciul blând alsăbiei

prin surâsul căruiatăria de caracter

a cerului

ai iubit tu o ideede femeie

prin sânii căreiamici acvarii exotice

şi iarunduioase

şoldurileţărm netezim

limpezim

[sic] culege-ne oaselepuhav viermănoasele

***

atâta zăpadă zidită sub pădurear trebuisă mă îngrijoreze

atâta tinereţe

pe care n-o mai am

o ce cuviinţăsă-ţi ştergi faţa cu un steag

sub crâmpeiele nopţiide plâns să-ţi ştergi faţa

***

pâlcuri de umbrăpoposite în margineasatului

la orice final demandat aşteaptă eleacolo

al lui stalin al lui nico

la vizita prin mahalaa cometei

familiari cu oroareapurcedemdin

colibele noastre cu acoperişe pleoştit ca pălăriaunuia dostoievski

şedem cu curul pebutuci afară la taină

tăcem ca nişte clopoţele pline cupraf

umbrele aşteaptă ele nuse grăbesc nuintră în vorbă

la marginea înslugărnicia exasperatăa uliţei

la orice final de


mandat şisicriul nostru îşi freacă mâinile

cu pâine şi sare primimnoi moartea

***

sunt eu aici, dar picioarelemele sunt vaste

sunt eu, ca o zăpadă în nori,

ca o lumină a nărilor tale.

o, tu câine al muntelui aşteptând

la ieşirea din peşterăîntoarcerea umanităţii

sunt eu aici, ca pe vremea când vorbeam despre

umerii mării

primăvară

norii chiar/ s-au aşezat pe câmpie.Vin munţii.nu mai e nimic de făcut.

De atâta seninmi-a crescuturiaş destinul.

POEZIE 121

note din lăuntru

G. PIENEsCU

DESPrE “rEFICţIOnaLIZarEa” nuVELEI JANDARMUL,DE IOn aGârbICEanu

recitind de curând remarcabilul studiu al regretatului Marian Papahagi,Despre “reficţionalizare” la Ion Agârbiceanu1, m-a ajuns din urmă gân-dul, iscat în 1982, că nu ar fi întrutotul zadarnic să le anexez amânduro-

ra, şi articolului şi “reficţionalizării”, câteva informaţii intime despre datele şi cir-cumstanţele realizării celor două lucrări, informaţii şi date exacte, pe care atâtMarian Papahagi, cât şi Mircea Zaciu, nelucrând pe text împreună cu Ionagârbiceanu, nu le deţineau. Subtiscălitul, fiind nu numai redactor-responsabil alcărţilor lui Ion agârbiceanu, ci şi redactor-colaborator al scriitorului2, îmi permitsă transcriu din memorie, cu supravegheată fidelitate, câteva din amintirile trava-liului nostru împărecheat şi desfăşurat cu o sinceră afecţiune inspirată.

nuvela Jandarmul, subintitulată de Ion agârbiceanu “roman”, ca şi celelaltepatru nuvele cuprinse în aceeaşi mapă (Faraonii, Popa Man, Stana, Păscălierul),trimisă Editurii de Stat Pentru Literatură şi artă (E.S.P.L.a.) înainte de 16 octom-brie 19533, a fost repartizată de conducerea editurii, conform normelor curente peatunci, pentru că Ion agârbiceanu era un scriitor în viaţă, deci contemporan,

1. în Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii – Comentarii – arhivă. O carte gândită şialcătuită de Mircea Zaciu. Cluj-napoca, Editura Dacia, 1982, pp. 283-290.

2. O precizare necesară: redactorul responsabil de carte primea – conform normelor editoriale din1952 –‚ din partea conducerii redacţionale a Editurii de Stat Pentru Literatură şi artă (E.S.P.L.a.),sarcina de a “rezolva” un aşa-zis “manuscris”, de fapt un top de pagini dactilografiate, depus laeditură de autor sau expediat prin poştă. “rezolvarea” începea cu “lectura întâi”, urmată de un refe-rat, fie de admitere în general a manuscrisului, fie de respingere. respingerea era urmată de înapoie-rea “manuscrisului” celui care îl trimisese, pe când admiterea în general a textului era urmată fie deun alt referat , “de îndrumare”, fie de un referat de acceptare, urmat la rândul lui de contractarea“manuscrisului”, contractare urmată, după consultarea referenţilor externi şi după ce transformarea“manuscrisului” în carte era indubitabilă, de acordarea unui eventual aconto pecuniar, pe baza unuialt referat de acceptare definitivă. Spre deosebire de redactorul-responsabil de carte, în E.S.P.L.a.mai exista şi un alt tip de redactor, redactorul colaborator al autorului. acest redactor trebuia să aibă,bineînţeles, capacitatea de a colabora cu autorul, şi trebuia să fie admis de autor în calitatea de redac-tor-colaborator, adică de participant la desăvârşirea unui “manuscris” sau a textului unei ediţii deopere alese ale scriitorilor clasici români

3. Ed. cit., p.105.

redacţiei de Literatură Contemporană. aceste precizări sînt necesare pentru a eli-mina din istoria ediţiei Faraonii (1961) şi deci şi a nuvelei Jandarmul afirmaţiileconfuze ale lui Mircea Zaciu din Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu4. înredacţia de Literatură Contemporană “manuscrisele” celor cinci nuvele au zăcut,în sensul propriu şi etimologic al cuvântului despre lucruri, până la începutul anu-lui 1957. atunci, la întrebarea domnului Mihai Şora pusă membrilor redacţiei declasici români (Valorificarea Moştenirii Literare – V.M.L.), din care făceam parte,“Cine vrea să rezolve un manuscris al părintelui agârbiceanu, care zace de patruani în redacţia de Literatură Contemporană”, m-am oferit să-l “rezolv” eu. nupentru că-mi plăcea literatura părintelui agârbiceanu, ci tocmai pentru că, dimpo-trivă, nu-mi plăcea. Dar şi fiindcă eram cam ponosit după o lungă perioadă dedegradări (şi pe treptele ierarhiei, şi pe cele ale salarizării, din cauza proastei ori-gini sociale), şi pentru că vroiam să-mi recâştig astfel şi independenţa profesiona-lă, de mai multe ori pierdută5. Dar voiam să-l şi cunosc pe acest preot-scriitor, ca-re-mi răpise multe ceasuri preţioase de lectură cu citirea numeroaselor lui cărţi şicărţulii cu evidente tendinţe sămănătoriste şi moralnice religioase, scrise cu multefraze stângace, într-un stil greoi, considerat de unii comentatori actuali drept o cali-tate artistică, cărţi şi cărţulii tipărite în mare parte pe hârtie de calitate inferioară,cu multe cacofonii, greşeli de tipar şi gramaticale ce dovedeau o scrisoare grăbită,nerecitită pentru a o cizela şi a o corecta înainte de a o trimite zeţarului.

în aceeaşi zi în care “manuscrisul” mi-a fost pus în braţe, am şi început să-lcitesc metodic, cu note înscrise pe fișe de lectură. La finele lunii martie am termi-nat prima citire organizată şi eram autorul a peste 300 de fișe şi a unui substanţialreferat-sinteză conţinând propuneri concrete: eliminarea nuvelei Stana, inferioarăcelorlalte patru, eliminarea părţii a doua a nuvelei Jandarmul, parazitară (luptaunui mărginaş sibian cu evreii din satul nuvelei, Vârtopi), care de altfel nu ar fi pri-mit viza de publicare a cenzurii, precum şi sugestii de modificare a unor fraze stân-gace, de ardelenizare a vorbirii personajelor, care la pagina 5 se exprimau în grairegional, iar la pagina 10 vorbeau unul cu altul în limba literară, şi corectarea mul-tor greşeli gramaticale. Presupunând că observaţiile critice din referatul-sinteză şide pe fișe îl vor indispune pe scriitor, am pregătit, cu ajutorul fostului meu colegde studii universitare Dan bugeanu – fie-i ţărâna uşoară! –, salariat al biblioteciiacademiei române, proiectul unei ediţii de “opere alese”, cu fişe bibliografice,deci temeinic, menit să-l convingă pe Ion agârbiceanu că vizita mea era însoţită şide gânduri bune, stimulate îndeosebi de citirea nuvelelor Faraonii, Popa Man şiPăscălierul (citez nuvelele din mapa trimisă de Ion agârbiceanu) care aveau vioi-ciunea editării neîntârziate.

4. Ed. cit., p.105.5. am lucrat subt mai multe pseudonime de redactor responsabil de carte, printre care şi subt

acela de Pompiliu Marcea, subt care am pregătit o ediţie a poeziilor lui G. Coşbuc, tipărită pe“hârtie velină biblia de 35gr. m²”, ca să nu mai pomenesc de ediţiile în colecţiile “biblioteca pentrutoţi” şi “biblioteca ţăranului muncitor”.

nOtE DIn Lăuntru 123

nu voi repeta impresiile primei mele întâlniri cu părintele Ion agârbiceanu,tipărite o dată, pare-mi-se că în postfaţa unei antologii apărute subt egida edituriibucureştene “Cartea românească”. Dar voi adăuga acelor însemnări câteva noteinedite, memorabile.

ajuns la Cluj în aprilie sau mai 1957, am tras, în drumul spre biblioteca univer-sitară, unde urma să mă întâlnesc, conform unei înţelegeri telefonice, cu DoamnaMaria Magdalena agârbiceanu, fiica scriitorului, la primul hotel ce mi-a ieşit îndrum, Hotelul „Partizanul”. Se mai purta pe-atunci partizanlâcul, cum s-a purtat ovreme, mai de curând, disidenţiarlâcul. După ce am anunţat-o pe fiica scriitorului căam sosit şi după ce am stabilit ora întâlnirii noastre la bibliotecă, m-am îndreptat spresediul revistei Steaua, unde-i cunoşteam pe majoritatea redactorilor, colaboratori aiEsplei. în drum am văzut o păreche de tineri frumoşi ca nealţii. Intrând în redacţie,tocmai le mărturiseam celor prezenţi încântarea mea de a-i fi văzut pe cei doi tinerifrumoşi, când amândoi au deschis uşa. atunci şi aşa i-am cunoscut pe ana blandianaşi romulus rusan. Spunându-le celor din jur că urmează să mă întâlnesc labiblioteca universitară cu Doamna Maria Magdalena (uca) agârbiceanu, cineva mi-a zis că am venit la Cluj într-o zi norocoasă, de vreme ce, după ce i-am cunoscut peana blandiana şi romulus rusan, urma s-o întâlnesc pe cea mai fermecătoare feme-ie clujeană. ajungând la ora stabilită la întâlnire am constatat că, într-adevăr, Doamnauca agârbiceanu era o femeie încântătoare. Dar din păcate ea nu şi-a pierdut timpulstând de vorbă cu mine, ci m-a rugat s-o scuz câteva minute până când îmi va face,telefonic, introducerea în casa şi în timpul părintelui său. Şi m-a întrebat dacă pânăcând îmi va aduce răspunsul nu aş vrea să schimb câteva cuvinte cu ... Lucian blaga.

Se putea să nu vreau să schimb câteva cuvinte cu Poetul Lucian blaga? într-adevăr, sosisem la Cluj într-o zi norocoasă! Prezentându-mă Poetului, ne-a lăsat peamândoi singuri la un colţ de masă de lectură. Eu m-am străduit, în cele câtevacuvinte ale încercării mele de-a ieşi din tăcerea emoţiei, să-i sugerez Poetului căştiam din citite cu cine vorbesc, că venisem la Cluj cu intenţia de-a înlesni publi-carea nuvelelor trimise de părintele agârbiceanu editurii şi că literatura românămodernă nu-mi era străină. Lucian blaga m-a ascultat cu bunăvoinţă surâzătoareşi, dorind, poate că tot din bunăvoinţă, să mă încurajeze în colaborarea cu Ionagârbiceanu, mi-a spus că voi lucra lesne cu el, pentru că scrie uşor. reproducaproximativ cuvintele lui: „Noi, când ne rămânea câte un colţ de pagină din revis-tă fără text, îl rugam pe părintele Agârbiceanu să ne ajute, şi el ne ajuta cu dragăinimă. Dacă-i ceream un articolaş de unsprezece rânduri, el se aşeza la un colţ demasă, cam cum stăm noi acum, şi ne scria exact unsprezece rânduri.” Mi s-a părutatunci şi mi se pare şi acum că din cuvintele lui Lucian blaga adia o uşoară mireas-mă de ironie. Dar totodată cuvintele lui, care-mi aduceau aminte de o declaraţiesimilară a lui Octavian C. tăslăuanu, mi-au justificat, în parte, multe deficienţe alecărţilor şi cărticelelor publicate de Ion agârbiceanu şi m-au şi îngrijorat, pentru căîn referatul-sinteză şi pe fişele de lectură îi propuneam scriitorului efectuarea unormodificări (rescrieri de aliniate, “stilizări” etc.). Dar, după cum se va citi mai


departe, norocul (să-i zic aşa) m-a ajutat şi ne-a ajutat pe amândoi, autor şi redac-tor-colaborator, să trecem, pare-se cu succes, peste necazurile scrierii cu uşurătate.

în noiembrie 1957, pe o vreme haìnă, am revenit la Cluj, purtând în servietănuvelele Faraonii, Jandarmul, Popa Man şi Păscălierul, pe care le buchisisemredacţional toată vara, extrăgându-mi multe note critice de lectură. revenisem pen-tru a stabili cu Ion agârbiceanu formele lor definitive. După ce, în cursul primeişedinţe matinale, am definitivat, nu fără dificultăţi, textul nuvelei Faraonii, înce-pând după-amiaza, m-am întors în camera mea de la “Partizanul”. Vremea fiindhaìnă, după cum spusei, şi neavând în casa cui mă duce ca să bem împreună sticlade Murfatlar pe care o cumpărasem, am scos din servietă nuvela Jandarmul, căre-ia, încă din timpul buchiselii văratice, îi cunoşteam destul de bine posibilele “vari-ante”, am pus în stânga ei sticla de vin desfundată (orice călător singuratic trebuiesă aibă asupra lui, printre alte unelte, şi un tirbuşon “de campanie”), un pahar şi amînceput să rebuchisesc textul, dar mai pe îndelete decât în timpul verii. noua rebu-chisire, tomnatică şi murfatlarică, a avut ab initio mai multe scopuri, pe caremi-am propus să le realizez în două etape. în prima, desfăşurată în camera de lahotelul “Partizanul”, m-am hotărât să elimin toate greşelile de tipar din ediţia debază, ca de exemplu (1941): urmă/urma (p.36)6, partă/partea, (p. 38),desfriguri/de friguri (p. 38), mroartă/moartă (p. 38), “Cararina se gândea: a invă-ţat de la tata/Catarina se gândea: “A învăţat de la tata” (p. 46), şi iar se gândi [...]se gândi [...]: nu putea fi şi o umbră/şi iar se gândi [...]: “Nu putea fi o umbră”(p. 51), singur/singură (p. 84); apoi să elimin cacofoniile, ca de exemplu: “Aşa s-a întâlnit întâia oară Veronica cu omul cel întunecat” (p. 14), “munca câmpuluiera în toi” (p. 24), “Să o întâlnească pe duşmancă. Căţeaua” (p. 29) etc., etc.

a doua zi dimineaţă, în a doua etapă, în timpul şedinţei de lucru cu părinteleagârbiceanu, am făcut împreună mai multe modificări, dintre care MarianPapahagi menţionează ca mai importante, “înlocuirea frecventă a imperfectuluiindicativ al relatării auctoriale a intervenţiilor personajelor, cu perfectul simplu” şiobservă că s-a recurs la “perfectul narativ” care “temperează sondajul în realitateprin emergenţa mai decisă a concretului ficţiunii”, precum şi “trecerea unor propo-ziţii aparţinând, în prima variantă (1941), vocii auctoriale, interferenţelor naratoru-lui omniscient sau stilului indirect în general pe tema personajelor”.

nu repet exemplele pe care le dă el (op. cit., p.284). Dar în acelaşi excelentarticol Marian Papahagi nu observă trecerea, în urma “reficţionalizării’ a numeroa-se verbe de la perfectul simplu indicativ, inadecvat suitei epice, la mai mult ca per-fectul indicativ, adecvat evoluţiei povestirii, ca de exemplu: “trecuseră de atuncialţi cincisprezece ani”, în loc de: “trecură de atunci alţi cincisprezece ani” (p. 7);“Se vede că sosise în puterea nopţii”, în loc de: “Se vede că sosi în puterea nop-ţii” (p. 8); “Bărbatul încă nu sosise de la plug”, în loc de: “Bărbatul încă nu soside la plug” (p. 12); “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care venise în martie”, în loc

6. toate paginile indicate în acest articol corespund coloncifrului paginilor din ediţia întâi (1941).


de: “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care veni în martie” (p. 25) etc., etc.7în aceeaşi dimineaţă şi-n a doua zi dimineaţă şi după prânz – prânz în timpul căru-

ia am savurat, ca oaspete al membrilor clujeni ai familiei Ion agârbiceanu, o surprin-zătoare supă cu laşte (surprinzătoare pentru că redactorul bucureştean poftit la masănu ştia ce sînt “laştele”, până când nu le-a văzut, ca tăiţei pătraţi, în supa din farfuriapărintelui agârbiceanu), − redactorul-colaborator şi scriitorul au reînceput să lucrezepe paginile nuvelei Jandarmul, copiate dactilografic după ediţia din 1941, ajutaţi decafele şi de rom cubanez. Mai întâi ne-am străduit să eliminăm câteva alineate, pasa-je şi fraze ce împiedicau, ici şi colo, desfăşurarea vieţii personajelor din ficţiune şievoluţia eposului nuvelei, alineate, pasaje şi fraze, pe care nu le pot cita ca exemple,pentru că ar ocupa şapte-opt pagini din spaţiul dăruit de revistă acestui articol, darcititorul curios le poate găsi confruntând textul nuvelei din ediţia Ion agârbiceanu,Opere (vol. 6, bucureşti, Editura Minerva, 1971) cu textul primei ediţii (1941), pp.:9, 11, 34, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 52, 53, 54, 59, 61-62, 70 etc., etc. Paralel am făcutîmpreună şi câteva adăugiri şi modificări de fraze stângace sau de conglomerate defraze greoaie, ca de exemplu: “Era mijlocul lui mai şi primăvara umplea lumea demireasma tare a vieţii. Prin ea, Dumitru Bogdan, fostul jandarm, trecea ca un semngreu şi negru de întrebare pentru întreg satul. Dar mai ales pentru femei şi fetele demăritat. Bărbaţii şi feciorii începură să-şi închidă inima faţă de el. În izolarea şimuţenia lui ei începură să vadă mândrie. Cum? Parcă-i mare lucru că a fost jan-darm? Câţi sărăntoci nu se fac jandarmi când isprăvesc armata?”

acest conglomerat de fraze fără ritm şi fără accent, l-am concentrat cu părinteleagârbiceanu în patru fraze scurte, cu accent literar: “Dumitru Bogdan sosise înVârtopi pe la finele lui martie. Acum era mijlocul lui mai, şi adeseori duminica numai lucra, ci luându-și un băţ pe care îl adusese din străinătate, ieşea la câmpsă-şi vadă semănăturile. Umbla tot cu pasul lui rar şi măsurat, de jandarm, cu tru-pul drept, cu grumazul încordat. Şi umbra lui trecea prin lumina plină de mireasmatare a vieţii ca un greu semn de întrebare pentru întreg satul.”

asemenea “literaturizări” (folosesc termenul utilizat de Marian Papahagi) a maifăcut scriitorul secondat de redactorul cărţilor sale şi într-alte locuri. De exemplu,fraza: “Părea că se ridică un văl după care viaţa se întrezărea cu mult mai grea şimai plină de nenorociri” (p. 23), a fost literaturizată astfel: “Parcă i se pusese unvăl pe ochi, prin care viaţa se întrezărea mai grea şi mai plină de nenorociri decâtcrezuse el.”. alte literaturizări reies ca urmare a suprimării unor fragmente (vezipp. 26, 45, 53, etc.).

nu notez, ca să nu înmulţesc peste măsură paginile acestui articol corectărilegreşelilor de tipar şi ale greşelilor gramaticale (vezi pp. :9, 10, 14, 16, 19, 20, 35,39, 40, 42, 52, 63, 84, 86, 89, etc., etc.) făcute împreună cu părintele Ionagârbiceanu într-a doua zi şi în zilele următoare de până la sfârşitul săptămânii


7. Cei ce vor pregăti ediţia academică a operelor lui Ion agârbiceanu vor descoperi, desigur, şivor înscrie toate modificările similare celor citate. Eu pun punct aici exemplelor, pentru că spaţiulacordat cu generozitate de revistă nu îmi permite înscrierea altora.

dedicate definitivării textului nuvelei Jandarmul.Ediţia academică a scrierilor părintelui agârbiceanu va demonstra, sper, prin

evidenţierea modificărilor efectuate în textul tipărit în 1941, că autorul şi redacto-rul lui colaborator şi-au făcut datoria faţă de cititor. Deşi, recitind Jandarmul acum,înainte de încheierea articolului, mi se pare că am fi putut face împreună câtevaprefaceri. Când voi trece şi eu Dincolo, voi lua cu mine ultimele însemnări, şi dacămă voi întâlni cu Ion agârbiceanu, voi încerca să-i fur câtva netimp din veciiVeşniciei şi să-i propun îndreptarea celor ce mi se pare că ar mai fi fost de îndrep-tat. Dacă vom găsi pe-acolo hârtie şi creioane...

G. PIEnESCu


note clasice

LIVIU fRANGA

MODErnItatEa ŞI aCtuaLItatEa antICHItăţII,însemnări retrospective pentru stimularea reflecţiei (VI)

3. Filologia clasică şi naşterea modernităţii

Privite foarte de sus, din perspectiva generală a evoluţiei societăţii,instituţiilor şi mentalităţilor europene, cu particularităţi zonale (răsăritulşi sudul Europei faţă de vestul şi nordul ei), respectiv cu particularităţi

naţional-locale extrem de specifice, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au semni-ficat o manifestă ruptură, faţă de o ruptură deja existentă şi pe care am scos-o înevidenţă până acum – aceea a vârstei renaşterii, ca apogeu şi, totodată, încheieredefinitivă a Evului de Mijloc. Mai întâi veacul al XVIII-lea, simbolic supranumital Luminilor, apoi cel de-al XIX-lea, revoluţionar prin excelenţă de la un capăt alsău (eliberarea Greciei, 1821), până la celălalt (Comuna din Paris, La Commune,1871), au operat rupturi succesive: al XVIII-lea a spus adio întârziatului Ev Mediu,iar al XIX-lea s-a desprins, mental şi psihic, de precedentul, contestându-i violentmai ales structurile instituţionale, pe care le-a vrut înlocuite radical, şi nu adaptatesau transformate. aşa s-a născut, în liniile cele mai mari ale interpretării istorico-fenomenale, modernitatea, printr-o dublă mişcare de raportare la trecut, adică laIstorie: pe calea iluminării teoretice, urmate – sau, ca în cazul Franţei, însoţite – deapelul la acţiune, în vederea înlocuirii prin eliminare a ceea ce se vedea deja vechişi perimat.

Ce s-a întâmplat cu filologia clasică sau cu filologia în general, în aceste aprigde contestatare şi, cum apreciam, violente veacuri care au marcat naşterea – nu ezitsă o numesc grea – a modernităţii?

Spre deosebire de celelalte epoci de dinainte, aceste două sute de ani (desigur,în mare, fără detalii cronologice fastidioase) au fost dominate de o singură şcoalăfilologică, aceea care a impus un veritabil respect al opiniei publice faţă de aceastăştiinţă şi, pentru prima oară, a adus în discuţie propria contribuţie, esenţială cumvom vedea, la dezvoltarea învăţământului şi a educaţiei prin / în şcoală: este vorbade filologia clasică din Germania.

Epoca germană a filologiei clasice începe să se afirme pe la mijlocul şi, maiales, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin activitatea celui mai presti-gios filolog clasic german de până atunci, Christian Gottlob Heyne (1739-1812),

profesor la universitatea Georgia-augusta din Göttingen (Georg-August-Universität Göttingen), la vremea aceea cea mai renumită din întreg spaţiulgerman.1 La această faimoasă universitate au fost studenţi, colaboratori sauaudienţi Johann Gottfried Herder (în 1772), Wilhelm von Humboldt (1788-1789),Friedrich Schlegel (1790-1791). Erudiţia lui Heyne era vastă, permiţându-i să aibăo viziune complexă asupra întregii antichităţi şi asupra fiecărui domeniuconstitutiv al ştiinţei antichităţii. autorul celei dintâi istorii a filologiei clasice – nuîntâmplător, tot un german, ulrich von Wilamowitz-Moellendorf –, istorie a căreiprimă ediţie apare în anul 19212, îl va numi pe Heyne praeceptor Germaniae,„educatorul Germaniei”: a fost, într-adevăr, după mărturiile contemporanilor săi,un erudit excepţional, dublat de un istoric reputat al antichităţii clasice, calităţi demarcă la care Heyne a adăugat-o şi pe aceea de bun organizator al învăţământuluiuniversitar şi de evenimente culturale.3 în aprilie 1777, la vârsta de 18 ani, seînscrie la aceeaşi universitate din Göttingen cel care avea să ducă mai departetradiţia umanist-filologică germană şi să-i confere strălucire cu adevărateuropeană: Friedrich August Wolf (1759-1824). Deşi ar fi putut alege să devină,conform nomenclatorului german de specializări de atunci, un studiosusphilosophiae, un studiosus theologiae sau un studiosus medicinae, Wolf opteazăpentru a deveni studiosus philologiae şi se înscrie ca atare în registrul matricol al

universităţii Georgia-augusta4. astfel, în jurul anului 1780 va începe activitateade înaltă erudiţie critică a savantului german care a dat, practic în toată Europamodernă, un veritabil impuls creator studiilor de filologie clasică. Graţie vizunii,novator originale, a lui Friedrich august Wolf, întreaga ştiinţă a filologiei clasice,devenită, prin contribuţiile excepţionale ale savantului german, o „ştiinţă aantichităţii” (Altertumswissenschaft), este scoasă de sub tutela teologiei şi adreptului şi dobândeşte statutul unei ştiinţe sistematice autonome, cu finalităţi pro-prii, nesubordonate nici unei alte discipline.

Prin savantul de la finele veacului Luminilor şi începutul erei plenare amodernităţii europene, filologia clasică şi-a perfecţionat şi desăvârşit direcţiile decercetare deschise de revoluţia culturală umanist-renascentistă şi continuate deepocile / etapele ulterioare. Erudiţia mitologico-istorică, pusă la punct până în celemai mici detalii, critica de text desfăşurată sistematic, mult mai metodic şi riguros,lăsând foarte puţin sau deloc spaţiu pentru fantezii conjecturale, studiul istorico-

1. Giovanni Leghissa, Incorporare l’antico. Filologia classica e invenzione della modernità.Milano-udinese, Mimesis Filosofie Edizioni, 2007, p. 27. Datorăm în primul rând acestui remarca-bil exeget italian contemporan, principalele informații reunite în paginile următoare ale studiului nos-tru.

2. Id., ibid., p. 28; a se vedea și varianta italiană a volumului, ulrich Wilamowitz-Moellendorf,Storia della filologia classica (trad. it.). torino, Einaudi, 1967, p. 94.

3. a fost, începând cu anul 1763, director al „seminarului filologic” (seminarium philologicum),înființat de profesorul și poetul Johann Matthias Gessner în 1737, precum și un reputat profesor deelocință și de poezie. Detalii apud Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 28-29.

4. Giovanni Leghissa, ibid., p. 25.

nOtE CLaSICE 129

gramatical al limbilor clasice, pe baze raţional-ştiinţifice şi cu o metodologie plinăde acurateţe în investigaţie şi în demonstraţie – toate aceste calităţi de prim ordin,regăsite în mod strălucit în opera lui Wolf, au împins departe performanţele şireputaţia şcolii germane de filologie clasică (Klassische Philologie). Meritulmaxim revine, însă, întemeietorului modernităţii ei, profesorul de la universităţiledin Halle şi berlin, Friedrich august Wolf.5 El a reuşit să facă din filologia clasicăinstrumentul de eliberare cel mai eficace a personalităţii intelectuale, a individuluide sub tutela dogmatismului şi, totodată, nu mai puţin, instrumentul formativ celmai important în construcţia instituţională a viitorului cetăţean, aşadar, un veritabilmodel pedagogic.6 Din acest ultim punct de vedere – esenţial în discuţia noastrădespre contribuţia formativ-culturală a filologiei clasice, cu precădere la vârstamodernităţii şi ulterior, până în prezenta actualitate –, opera majoră a lui Wolfrămâne cea publicată în anul 1807 şi intitulată Darstellung derAltertumswissenschaft nach Begriff, Umfang, Zweck und Wert, „Expunerea ştiinţeiantichităţii în funcţie de sensul, extensiunea, scopul şi valoarea ei”.7 Prin acestprogram de cercetare pe care Wolf îl propune făcând prezentarea filologiei clasice,o ştiinţă seculară în Europa postantică îşi stabileşte definitiv locul, în vastaenciclopedie a cunoaşterii ştiinţifice, într-un sistem al ştiinţelor despre om. Lumeaantică devine, într-o atare viziune, o oglindă a conştiinţei moderne care seconfruntă contrastiv cu ea, se regăseşte şi, în acelaşi timp, se distanţează de ea. Caalteritate, lumea antichităţii clasice – în spaţiul german, mai ales a celei greceşti –posedă dimensiuni spirituale capabile să întreţină şi să susţină dialogulmodernităţii cu vechimea.

Wolf şi contemporanii săi, mai vârstnici sau mai tineri, precum Herder,Schlegel, Wieland, Schiller, Goethe sau Humboldt, prin activitatea lor culturală şiştiinţifică, direct sau indirect, au transformat, astfel, filologia clasică dintr-o ramurăa ştiinţei (filologice, în speţă) într-o temelie a formării personalităţii umane(Bildung)8, într-un fundament al educaţiei prin instrucţie. Filologia clasică, încalitate de „ştiinţă (totală) a antichităţii”, are, în concepţia lui Fr. a. Wolf, menireade a oferi cunoaşterea integrală a umanităţii omului pornind tocmai de la originileei şi circumscriind acestor origini spaţiul matricial euroasiatic. Savantul germanidentifică filologia clasică, în calitate de ştiinţă generală şi totală a antichităţii, cufundamentul educaţiei umaniste, educaţie pe care el o numeşte prin sintagma


5. toate datele necesare, inclusiv sub raport bibliografic, schițării unui portret complex al acestuisavant de viziune și anvergură renascentistă se află în capitolul inițial, al monografiei lui Leghissa (I.Friedrich August Wolf e la fondazione della scienza dell’antichità, pp. 25-47).

6. Giovanni Leghissa, ibid., p. 25.7. reeditare germană la Weinheim, VCH Verlag, 1986 (cu o postfață de Johannes Irmscher);

Giovanni Leghissa, op cit., p. 26, n. 4.8. Id., ibid., pp. 33, 35-47: intră în discuție și alte opere fundamentale ale lui Wolf, cum au fost

Prolegomena ad Homerum (Halle, 1795) și Encyclopädie der Philologie (EncyclopaediaPhilologica), note de curs reunite în volum și publicate postum de către discipolii săi, în frunte cu S.M. Stockmann, la Leipzig, în anul 1831.

studia humanitatis. această educaţie umanistă, pusă deci în slujba omului şi aformării lui – ideal afirmat pentru prima oară de savanţii umanismului renascentist,în succesiunea cărora se aşează Wolf (pe care am putea să-l numim „ultimulrenascentist” sau „renascentistul modernităţii”) –, cuprindea, în programuleducaţional preconizat de Wolf, studiul istoriei, al dreptului, al filosofiei şi logicii,al matematicii şi fizicii (termenul ultim se referea, etimologic, la ştiinţele naturii,nu doar la fizica propriu-zisă). La temelia acestor studia humanitatis Wolf nuaşeza, însă, altceva decât die Altertumswissenschaft, „ştiinţa antichităţii” (clasice,greco-romane).

Este locul să ne întrebăm, desigur, de ce. analizând demersul savantuluigerman, vom putea evita explicaţii tautologice, false, de tipul raţionamentului cir-cular: de vreme ce era filolog clasic, nu putea pleda ca fundament al cunoaşterii şieducaţiei prin instrucţie şcolară decât pentru filologia clasică.

Pentru a da răspunsul corect privind cauzele şi argumentele pentru care la bazaeducaţiei umaniste se află şi trebuie să se afle, în viziunea modernă wolfiană,ştiinţa antichităţii, este necesar şi se impune să pornim de la conţinutul însuşi alştiinţei în cauză.

Folosind termenul compus Altertumswissenschaft, redat exact în celelalte limbimoderne prin sintagma „ştiinţa antichităţii”, savantul german de la debutulveacului al XIX-lea urmărea să înlocuiască, în plan terminologic, concepte mailaxe, mai puţin delimitate obiectual, mai imprecise, precum humaniora studia (desorginte renascentistă), les belles lettres sau classical learning.9 Pentru Wolf – şi,după el, pentru întreaga şcoală germană modernă de filologie clasică, de-a lungulsecolului al XIX-lea şi ulterior –, ştiinţa antichităţii avea ca obiect întregulcomplex sau ansamblu de cunoştinţe capabile să ne informeze şi să ne facă săînţelegem viaţa instituţional-politică, istoria evenimenţială, viaţa economico-socială şi, mai presus de toate, cultura spirituală şi cultura materială a Lumii Vechi,greco-romane. Ceea ce echivala, în ultima privinţă, cu accesul cunoaşterii lalimbile greacă şi latină în evoluţia lor spaţio-temporală, la artele, ştiinţele şi prac-ticile lor tehnologice, la modul de viaţă grecesc şi la cel roman (din aceeaşiperspectivă geo-istorică), la religia, la mentalităţile, tradiţiile şi modul lor de agândi, nu în ultimul rând la ansamblul monumentelor scrise (inclusiv arheologicevidenţiate). în plus, perspectiva cronologică în interiorul căreia Wolf plasa viaţaantichităţii era extrem de vastă, maximal cuprinzătoare, întrucât el pornea dinepoca arhaică, a primului milenar precristic (odată cu instaurarea Olimpiadelor înepoca istorică) şi considera definitiv încheiată antichitatea, prin cucerireaConstantinopolelui de către turci.10 atribuind Orientului rolul istoric de magistrucultural şi, totodată, de prolog al veritabilei explozii valorice, reprezentate exclusivde antichitatea clasică, Wolf centra ştiinţa acestei antichităţi pe două mari zoneculturale: 1) operele „materiale”, cu suport concret: este vorba de cele artistice şi

9. Giovanni Leghissa, op. cit., p. 38.10. Id., ibid., pp. 38-39.

nOtE CLaSICE 131

cele tehnice, pe de o parte; 2) operele fără suport material, dar înregistrate în scris,conservate şi transmise sau reconstituibile indirect: textele literare, în sensul celmai larg al ultimului termen, şi anume toate textele transmise pe calea scrisului, cusau fără finalitate estetică.

rezumând, în viziunea şcolii germane, pentru prima oară în culturamodernităţii – preponderent europene –, cunoaşterea, deci ştiinţa globală aantichităţii, depăşea cu mult graniţele, fixate din renaştere, ale filologiei. înte-meindu-se pe ea, Wolf repunea în discuţie limitele ştiinţei antichităţii, lărgindu-lespre o cunoaştere globalizantă, la fundamentul căreia se afla, însă, filologia. înplus, demersul acesteia apare formulat în termeni care au rămas, practic, aceiaşipână astăzi. astfel, pentru Wolf, ca şi pentru filologul contemporan, muncafilologică adevărată şi specifică se articulează pe trei direcţii, respectiv discipline:a) gramatica; b) hermeneutica; c) critica de text. acestea alcătuiesc, aşa cum s-aspus11, instrumentul (triplu), în termeni vechi greceşti, organon, al întregii ştiinţe afilologiei ca fundament al ştiinţei antichităţii.12 textul scris deţinea primatul abso-lut, în calitate de cale – cea mai sigură, dar şi cea mai complexă! – de acces înLumea Veche şi Clasică.13 Prin textul scris, mai mult decât prin orice altceva, seputea atinge scopul fundamental al științei antichităţii, şi anume transformarealumii clasice într-o proprietate a spiritului modern, altfel spus aproprierea aceleilumi.14 Or, numai cunoaşterea, aprofundată şi nuanţată, a limbilor greacă veche şilatină, inclusiv – dacă nu cumva, mai ales – din perspectiva evoluţiei lor sub speciehistorica, făcea posibilă, ca o condiţie obligatorie, sine qua non, respectivaapropriere, prin urmare realizarea ţelului, prim şi ultim, al ştiinţei antichităţii.

Demersul filologiei clasice, ca triplu organon cognitiv-informaţional al ştiinţeiantichităţii, deţinea, în viziunea wolfiană mai evident decât la oricare dintreceilalţi savanţi ai şcolii germane, o dimensiune formativă15 subiacentă. Prin inter-mediul instrumentului filologic, ştiinţa antichităţii se punea în slujba formării unuimodel, presupus ideal, dar concretizabil în realitatea istorică a societăţii moderne(în primul rând, germane), de individ- cetăţean devotat statului şi naţiunii din carefăcea parte. Cunoaşterea, mediată de textele scrise, a lumii greceşti în mirabilele eifaţete şi configuraţii geo-istorice, precum şi a lumii romane, prima globalizantă dinlungul şir al metamorfozelor umanităţii – am spune, până în pragul celei maidirecte contemporaneităţi –, deţine esenţiale virtuţi formativ-educaţionale, întrucâto atare cunoaştere ne permite să proiectăm, oricând, într-un viitor permanentdeschis, un model de umanitate sau o suită de modele, dar nu ca pe o realitateutopică sau ca pe o aspiraţie de ordin filosofic, ci ca un ideal peren, tangibil, devreme ce a cunoscut o multiplă existenţă istorică, documentar atestată. Ştiinţa


11. Id., ibid., p. 39.12. Pentru detalii și precizări, a se vedea Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 39-40.13. Id., ibid., p. 41.14. Id., ibid., pp. 38, 46.15. O „natură pedagogică”, în termenii lui Leghissa, ibid., p. 43.

antichităţii, filologic întemeiată – la care se adăugau discipline conexe şi auxiliare,precum cultura literară, istoria, arheologia şi epigrafia, economia, geografia,mitologia, religia, mentalităţile, etnografia, artele plastice, muzica şi dansul,arhitectura antichităţii clasice –, devenea o veritabilă oglindă în care lumea nouă(în sensul de lumea modernă, trezită, odată cu mersul rapid al secolelor, din letargiareveriilor pioase şi din angoasa existenţială a Evului de Mijloc) îşi regăsea propriulchip sub care, fără să ştie, vieţuise cândva. îşi regăsea, de fapt, armonia şifrumuseţea pierdute, părea definitiv, odată cu dubitaţia modern carteziană (dubito/.../ ergo sum), regăsea unitatea şi echilibrul staturii umane dincolo de orice rupturăşi fragmentarism pulverizant al conştiinţei. alteritatea (în speţă, clasicismul antic,greco-roman) se revela ca parte a identităţii moderne, naţionale şi europene, careîşi descoperea reflexele în alteritatea antichităţii.16

Şcoala germană de filologie clasică a propulsat, graţie activităţii infatigabile șimagistrale – inclusiv în sens etimologic – a lui Friedrich august Wolf, o sumă depersonalităţi marcante, care au continuat să confere ştiinţei antichităţii prestigiulprofesional de înaltă şi complexă specializare, pe ambele filiere, greacă şi latină,prin variata reunire a competenţelor într-o disciplină-sinteză. Lui Wolf i s-aualăturat, astfel, treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea şi mai departe, savanţiclasicişti – în primul rând filologi şi istorici, dar şi specialişti în cultura antichităţii–, precum: Gottfried Herrmann (1772-1848), august boeckh (1785-1867),Immanuel becker (1785-1871), Franz bopp (1791-1867) – întemeietorul indo-europenisticii moderne –, Friedrich ritschl (1806-1876), profesorul lui nietzsche,theodor Mommsen (1817-1903), primul şi singurul, până acum, filolog clasic lau-reat al Premiului nobel, Wilhelm teuffel (1820-1900), ulrich Wilamowitz-Moellendorf (1848-1931), Ernst robert Curtius (1886-1956). Desigur listamenţiunilor de mai sus este mai mult decât sumară, iar atenţia noastră s-a oprit doarasupra câtorva dintre numele cele mai reprezentative pentru continuarea tradiţieişcolii germane aflate în descendenţa proiectului wolfian.

în chip de c o n c l u z i i ale acestei incursiuni, vom nota următoareleobservaţii:

1. Până aproape de începutul secolului al XX-lea, filologia clasică –indiferent de coloratura particulară căpătată prin apartenenţa unui cercetător saualtul la una dintre şcolile naţionale existente – s-a identificat, pur şi simplu, cu

16. Detalii prețioase privitoare la valoarea de model asumată de cultura antică clasică, în raportcu cea modernă, la poziția de mediator a filologului clasic între cele două culturi, la acțiunea de înnoi-re spirituală întreprinsă de practicarea științei antichității prin aducerea trecutului în prezent, precumși la funcția de educator al modernității, preluată de filologul clasic ca o autentică misiune, ca un felde „apostolat”, întâlnim la același Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 45-47.

nOtE CLaSICE 133

Filologia prin excelenţă. După constituirea filologiei clasice, la întretăiereasecolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, au început să apară şi s-au individualizat, trep-tat, diverse alte „filologii”, centrate pe culturile naţionale aflate în plină căutare aidentităţii lor, proces care a reprezentat una dintre trăsăturile fundamentale aleafirmării modernităţii, în primul rând europene: filologia romanică, filologiagermanică, filologia slavă, filologia orientală (indo-europeană sau nu) ş.a.m.d.Filologiile, pe care suntem cu totul îndreptăţiţi să le numim naţionale, au preluatmetodologia şi demersul critic practicate în cadrul filologiei clasice, a căreiabordare globală a constituit, fără nici o îndoială, cel mai prestigios model.

2. întreaga cultură şi civilizaţie modernă, europeană şi transeuropeană, şi-atras sevele vieţii intelectual-spirituale din cultura clasică, în primul rând din uriaşultezaur al gândirii greco-latine. în acest domeniu socio-uman foarte vast – de lafilosofie, logică, etică, drept, teoria politică, teoria şi practica istoriei, cultură şipractică literară, până la matematici, fizică, ştiinţele aplicate ale naturii, ştiinţeletehnice, medicină, instituţii şi practică administrativă, arte – grecii şi romanii, alcăror destin istoric s-a contopit sub cupola unei singure formaţiuni statale încă dinsecolele II-I precristice, au fost şi rămân, fără nici un dubiu, maeştrii Europei şi ailumii moderne. nu există zonă a culturii modernităţii, inclusiv a celei materiale,tehnico-aplicative, care să nu aibă, de cele mai multe ori direct, rădăcini profundeîn antichitatea clasică.

LIVIu FranGa


cronica literară

GRAŢIELA BENGA

DIaLOG PrIn rICOŞEu

Mă întreb dacă adam Michnik s-a aşteptat ca un cuvânt al său săprovoace în presa românească, pe forumuri sau pe bloguri, reacţii deo asemenea amploare, viraje ridicole spre zona relei-credinţe şi a

militantismului politic. Se ştie că un dialog polemic există atâta timp cât e situatîntre limitele argumentelor şi ale decenţei. Fertilitatea lui e dincolo de oriceîndoială, cu condiţia ca schimbul de idei să fie autentic. însă situarea pe poziţii deputere discreţionară, în care (pseudo)argumentele se smulg din armuraconvingerilor profitabile, a răstălmăcirilor şi a antipatiilor ireversibile, dizolvădialogul într-o retorică agresivă, exterminatoare. Spectaculoasă, ce e drept – darnumai dacă mărginim spectaculozitatea la o truculenţă rudimentară. Or, o parte adiscuţiilor de după întâlnirea cu Herta Müller şi, mai apoi, cu adam Michnik aarătat, o dată în plus, jubilaţia retoricii resentimentare în faţa ideii.

Printre numele des invocate a fost cel al lui Gabriel Liiceanu. Dar nu desprerolul lui în aceste dezbateri am de gând să scriu acum, ci despre nişte pagini carear fi trebuit să trezească ele însele mai multe discuţii. nu încerc să deturnez atenţiacelui care urmăreşte „dialogul public”. îi propun să iasă puţin din peisajul baroc alreacţiilor inflamate şi să încerce, pur şi simplu, un alt tip de dialog.

a fost, în 2003, Uşa interzisă. De acolo a început explorarea deschisă a sinelui,acolo s-a mărturisit destrămarea sistemului de iluzii. Gabriel Liiceanu nu mai era(doar) filosoful care scria despre tragic şi limită – era un om cu nefericirile, iubiri-le, lehamitea, vulnerabilitatea, regretele şi remuşcările lui. Iar ecorşeul confesiv nus-a oprit în Uşa interzisă : a renunţat la formula jurnalului în favoarea epistolei, înScrisori către fiul meu (2008). Citisem Scrisorile, la vremea apariţiei lor, cu destulăprecauţie. Mi se părea că ascund un pariu riscant, ameninţat de pericolul unorredundanţe pâsloase. După câteva pagini, a devenit limpede că epistolele nu numaică duc mai departe o confesiune, nu numai că recuperează un spaţiu afectiv şireflectă un mecanism de gândire, ci (mai ales) confirmă un scriitor.

Scriitor se arată a fi Gabriel Liiceanu şi în Întâlnire cu un necunoscut (Humanitas,2010), carte în care revine la notaţiile flexibile, de o mare mobilitate, cu treceri rapidede la o temă la alta, fără o pregătire prealabilă, de parcă rândurile se ivesc natural dinneprevăzutul vieţii. Cartea e mai mult decât un jurnal : este, în egală măsură, un

spectacol al concentrării şi zbaterii, al seninătăţii şi dezamăgirii. Cu o febrilitate calmăsau cu fervoare senină, se montează reflecţii şi evocări, amintiri şi interpretări, detaliionirice şi formulări aforistice. rousseau susţinea că pentru a te cunoaşte bine trebuiemai întâi să-l fi cunoscut bine pe un altul decât pe tine însuţi. Dimpotrivă, GabrielLiiceanu se află într-un continuu efort de scrutare a lumii prin plonjarea în necunos-cutul din el. Plecând de la metoda augustiniană a jurnalului ca regressus animae, caîntoarcere în cavernele sufletului şi memoriei, autorul Întâlnirii cu un necunoscutasimilează jurnalul cu o formă de supravieţuire şi cunoaştere (prin comentariu); peplan secund, provoacă întâlnirea şi metamorfoza celuilalt (prin actul împărtăşirii).

De la Sfântul augustin încoace, sufletul omenesc a rămas tot imposibil decuprins. Gabriel Liiceanu nu-şi face iluzii. Va exista întotdeauna un conţinutsurprinzător, un profil neintuit, tulburător. Dar întredeschiderea Uşii interzise, princare sondarea lumii lăsase locul confruntării cu sine, a arătat cum confesiuneadiaristică poate scoate la iveală un eu comun, bine ascuns de crusta diferenţierilorde tot felul. a arătat cum poate forţa o întâlnire cu celălalt. De fapt, o regăsire.Scormonitul în propria interioritate îi poate ajuta pe alţii – oricât de puţini. Eîndeajuns pentru ca uşa abia mişcată să fie mai apoi larg deschisă, prilejuind oîntâlnire : „Jurnalul meu este până la urmă despre «omul lăuntric», dar nu unul carese laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. nu ştiuexact nici ce caut şi nici ce voi găsi. Dar s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalţi desprelăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. ne vom întâlniastfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de lamine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu.” (p. 94)un egoism capabil să producă descoperiri (întâlniri) esenţiale stă la rădăcina aces-tui demers, paradox care, de altfel, desparte pagina literară de confesiuneaautoreferenţială, eşuată în marginea senzaţionalului autobiografic.

întrebarea cine sunt eu? poate fi pusă pe tonuri diferite şi suportă abordăriradical deosebite. La extreme, răpunsurile dezlănţuie exhibări vulgare sauamplifică dublarea şi deformarea imaginii. I s-a reproşat lui Gabriel Liiceanu fri-volitatea unor subiecte, care ar eroda imaginea lui publică. Ori pericolul asmuţit derecunoaşterea slăbiciunilor. încă din Uşa interzisă, dar mai ales în Scrisori..., s-adenunţat clivajul imaginii individuale : între imaginea oficială (ceremonioasă,convenţională, rigidă) şi cea privată (subterană) punţile fuseseră ridicate. Spaţiulpublic a ajuns un loc al neadevărului, o scenă animată de portrete false. Or, autorulÎntâlnirii... insistă să arate că adevărul îşi poate găsi loc şi pe acest teritoriu, încondiţiile asumării integrale a umanului. Că se poate trăi şi altfel, în condiţiile unuicontrol raţional care să nu fie menit doar imaginii din spaţiul public, ci existenţeiîn întregul ei. întrebarea cine sunt eu? nu e, aşadar, un filtru cabotin, ci ointerogaţie justă, care ar trebui să ne însoţească pretutindeni.

De la această întrebare pornesc, de altfel, toate pârghiile tematice ale cărţii. Pescurt, Întâlnire cu un necunoscut reliefează o patrie mică şi o patrie mare,problematizează moartea şi transcendenţa, pune în discuţie binele şi comerţul cu


răsplăţi, cugetă asupra scrisului, iubirii, singurătăţii, muzicii. Dacă patria mare e unţesut necrozat sub dictatură, cu frustrări, umilinţe şi un cult pentru impostură, patriamică e un mod de a te salva dintr-o lume străină, un soi de rezervaţie supusăameninţărilor, dar însufleţită de câţiva prieteni, de noica, de alexandru Dragomir, dePetru Creţia. De Monica şi Virgil. De alţii ca ei, necunoscuţi. însă şi de sufletele celorplecaţi. Patria mică e un spaţiu construit pentru a se opune lumii reale, în care comu-nismul a activat „tot ceea ce în mod normal (adică într-o lume neaşezată peprotocolul urii) e băgat la fund, ascuns şi care doar dacă e zgândărit cu metodă e făcutsă urce la suprafață şi să dea pe-afară. totul, în societăţile umane, e un joc întrelatenţe şi condiţii. Or, comunismul, ca nicio altă societate şi pe termen lung, a oferitcondiţiile ideale (s.a.) de care au nevoie oamenii ca să scoată la lumină monstrul cestă la pândă în ei.” (p. 65) un alt soi de pândă se leagă de moarte, idee ce revine cuobstinaţie în paginile Întâlnirii…. De la raportul dintre greutatea anilor şi legealărgirii lumii la felurile convenabile de a ieşi din viaţă, de la măreţia extincţiei lamoartea ca simplu ecarisaj, reflecţiile dau glas lucidităţii grave („Omul e o fiinţă careconsumă timp [s.a.], aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. rezervorultimpului meu [s.a.] ajunge la fund.” – p.54) sau seninătăţii responsabile („Fiecare zipe care o trăiesc e o porţie în plus, un supliment la prânzul încheiat de mult al vieţiimele.” – p.117). Cât despre problematica binelui, singura care îi asigură acestuia ocontinuitate este rentabilitatea lui – ideea că binele făcut se va întoarce asupra celuicare l-a făcut. Omul se dovedeşte prea alterat pentru a face bine de dragul binelui. Deaceea, mesajul cristic rămâne utopic, oricât de adevărat ar fi.

adevărată şi inepuizabilă se arată a fi întâlnirea cu eul profund, cu necunoscu-tul care apare adesea în mod cu totul neaşteptat. autoscopia eului (activ,melancolic, violent, timid, şovăielnic, ludic, înspăimântat, tandru, sceptic, arogant)îndepărtează măştile convenţionale şi expune intimitatea vulnerabilă a celui carenu poate scăpa de senzaţia provizoratului. De sentimentul neîmplinirii existenţialeşi de ispita interpretării sinelui. „Cred că nu există în mine niciun atom de gest saude trăire care să nu devină în clipa următoare victima eului meu hermeneutic (s.a.).numesc «eul meu hermeneutic» instanţa din mine care o pândeşte fără încetare şio comentează pe cea care încearcă pur şi simplu să trăiască. Cât de mult şi-ar doriaceasta din urmă să nu mai fie luată în seamă! Din pricina acestui voyeur afurisitcare nu ne slăbeşte din ochi, care asistă clipă de clipă fără să obosească laspectacolul care suntem, ajungem noi să ne simţim atât de prost cu noi înşine.”(p.33) Fragmentarea şi recompunerea eului se face în trepte, după o geometrievariabilă care descoperă nu numai grafia lucidităţii, ci şi starea. în funcţie de starese schimbă tonalitatea însemnărilor – când glacială, când fremătând de patos,corozivă, cinică, dezinvoltă, plină de umor sau atinsă de lirism. Spaţiul acelaindefinibil dintre eul care priveşte (interpretează) şi eul privit (interpretat) estechiar spaţiul generos al literaturii, cu mlădierea lui tensionată, cu mişcările luiimprevizibile. Scrisul însuşi poate începe stângaci, cu convingerea că eşecul nu arecum să fie evitat sau, dimpotrivă, poate prelungi o stare de graţie. în acest caz,

CrOnICa LItErară 137

scrisul „…se erotiza, se contamina de acel nod de fericire care iradia din străfundulfiinţei mele. Dacă puteam sta la masa de lucru câte douăsprezece ore pe zi, asta sedatora unui transfer erotic, unei trăiri analogice. Viaţa mea se încărca şi se descărcatot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii.” (p.81) însă stareade graţie transfigurează doar pentru o vreme existenţa. reziduurile unei lumiamputate etic şi estetic se infiltrează fără încetare, se înşurubează în realitate ca unpăcat originar şi îşi aruncă pretutindeni sporii.

Întâlnire cu un necunoscut încearcă să ajungă la adevărul subminat de iluzii şide timp (adevărul eului profund şi adevărul lumii), fiind, totodată, rezonanţa unuiecou al memoriei – memoria experienţei individuale şi colective. „Să ajungi să tesimţi singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind «în anii aceia», am cunoscutiadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre aceia puşi direct la fiert în cazane. Daraburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea bine, priveliştea acestei văi aplângerii şi memoria ei le am bine în mine, aşa cum eu însumi sunt propriul meudestin frânt vreme de câteva decenii. Şi ca mine au fost milioane. Dar parcă toţi, lacomandă, au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat singur cu iadul meu şi cu amintirilelui. De ce tac toţi când vine vorba de «anii aceia»?” (p.35-36) însemnarea sesfârşeşte aici. nu include o rezoluţie, ci lasă liberă evoluţia gândului şi arăspunsurilor posibile. La fel ca alte pagini ale Întâlnirii..., zguduie inerţia în cares-a adăpostit lumea. împrospătează o întrebare şi redimensionează o idee.

Probabil că memoria experienţei alături de Constantin noica i-a sporit autoruluidelicateţea cu care mânuieşte cuvintele. Cu o eleganţă stilistică inconfundabilă şi cuapetit pentru formulările memorabile, Gabriel Liiceanu scrie la fel de firesc despremahalaua istoriei şi despre salvarea prin istoria care venea de departe – descoperităprintr-o revărsare culturală peste lume. Despre cum se asigură continuitatea unei lumibine aşezate sau despre visul în care dă un recital de pian. nicăieri altundeva nu a maiprobat Gabriel Liiceanu o asemenea sensibilitate onirică, filtrată îndeajuns pentru astârni imaginaţia interpretativă a cititorului. Şi nicăieri altundeva nu a dat autorul omai mare atenţie aforismului, căutând să exprime lucrurile ultime în cuvinte simpleşi puţine. Mărturisesc că prefer enunţurile mai ample în locul reflecţiilor preaconcentrate, pentru că pecetea stilistică a autorului (firescul înalt al expresiei sale) sedezvăluie mai ales prin explorările epice ale ideii, prin transferul elasticităţii gândiriiîn fluiditatea sintaxei. Gabriel Liiceanu e impregnat de cuvinte ca de o bucuriemetafizică, în care se scufundă cu ochii închişi. E o îmbăiere în esenţe tari, rafinatalese şi voluptuos drămuite. Portrete memorabile, decupaje cotidiene şi lecturiînsoţesc dialogul neîntrerupt cu eul profund, cu necunoscutul din vizuină. Problemaeste adâncimea la care ajunge autoscrutarea, dacă exigenţa faţă de sine o poate saunu trece de artileria subiectivităţii sau de ochiurile dese ale plasei de iluzii.

De la redefinirea exigenţei ar trebui început orice dialog cu necunoscutul dinnoi. acesta e, de altminteri, dialogul esenţial – înaintea stabilirii oricărui alt tip dediscuţie. în funcţie de exigenţa confruntării cu sine, dialogul cu celălalt ar puteaizbuti, prin ricoşeu, să (re)devină fertil.


EMANUELA ILIE

DIn nOu, PE PRAG

nu demult, cu ocazia apariţiei Craterului Platon (Edit. Vinea, 2008), recunoş-team că Liviu Ioan Stoiciu mi se pare una dintre cele mai autentice voci ale genera-ţiei sale, la a cărei poetică oricum s-a afiliat, s-ar putea spune, precum fiul rătăcitorla regulile modelului patern. Mi-au plăcut însă întotdeauna linia tăioasă a scriituriisale, incongruenţa studiată, relieful ei striat, în care se reproduc perfect efluviile şiasperităţile unei interiorităţi în care se agită patimi dintre cele mai puternice, deciseîn plus să se exhibe în elanuri zgomotoase, dar substanţiale. O dovadă în acest senscititorul putea găsi inclusiv în scriitura confesivă densă, grea de sensuri, intitulatăCartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început(Edit. Pallas, 2008). O carte-document, care conţine ineditele convorbiri cu regreta-tul al. Deşliu, primele „inspiraţii” lirice sau epice ale lui LIS, dar şi pagini diaristi-ce tulburătoare despre adolescentul şi tânărul revoltat, din a căror înşiruire începe săprindă contur proiectul de re-construcţie şi validare explicită a unei personalităţifără îndoială fascinante. în totul, o întreagă lume interioară, cu maniile, ticurile salediurne, dar şi reverberaţiile ei cele mai profunde, un întreg spectacol al tinereţii, cuîntreaga ei complexitate şi forţă fascinatorie, excelent captate în carte.

întregi, mărcile distinctive ale scriiturii practicate de Liviu Ioan Stoiciu în ambe-le tipuri de volume (prozaismul căutat, tonalitatea oral-colocvială a discursului,expresia dură, „bolovănoasă” ori tăioasă, prin care se dă contur ferm unei confesiunidiscontinue, fragmentate în formă şi dinamitarde ca intenţie) trec, iată, în noua cartede poeme a acestui autor ce nu oboseşte niciodată să îşi mărturisească exasperareade a trăi. titlul ei, Pe prag (Vale – Deal) (Edit. Cartea românească, 2010), nuamână de altfel să anunţe marea certitudine a instanţei auctoriale, ultrajul existen-ţial, în două structuri lexicale ce sugerează, pe de o parte, tensiunea perpetuă a situă-rii la limită („pe prag”), pe de altă parte, cunoscuta glisare între polii opuşi ai fiind-ului, agonie şi extaz, cădere şi înălţare („Vale – Deal”). nouă este în special atribui-rea simptomatologiei acestei vechi maladii existenţiale a autorului unei serii semni-ficative de alteri care îi preiau şi îi potenţează crispările şi angoasele, adică suferin-ţa cruntă, ce îl macină ca un neoplasm depistat de timpuriu, dar imposibil de extir-pat. Dedublarea este la rândul ei percepută ca o pierdere dureroasă: „Constat în fie-care zi că rămân cu mult în/ urma mea, mai exact în urma/ a ceea ce e nedefinit înmine, rămas pe prag, un/ suflet străin, feminin, probabil, care/ e plin de iubire – des-prins cum o fi, în timp, cu/ duioase rânduieli primordiale, inexplicabile. Prevestind/

revărsarea”. revărsarea – masculină?! – presupune tocmai un accentuat gol interior,exploatat poetic prin mijloacele cunoscute: plictisul generalizat, de sine şi de exte-rioritate („nu/ mai am nici un interes/ faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mămai pot/ surprinde prin nimic, e la mijloc și o uzură/ naturală, căreia ar trebui să i sepună capăt. Mă uit/ deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,/ totuşi?”), certitudinea„că e la/ sfârşitul începuturilor”, tentaţia suicidului eliberator („ar trebui să pun/punct. nu mă hotărăsc, însă. în/ fiecare zi îmi închei socotelile, îmi cad îngenunchi,/ mă rog să mai rezist, să nu mor cu zile şi/ aud aceeaşi placă: «Ia o dată/tăciunele acela şi să mergem! Ia tăciunele din foc/ şi hai să ne ducem!»”). altfelspus, o întreagă serie de variaţiuni pe tema minusului existenţial, a cruzimii lipseide speranţă: „am pierdut partida”, conchide laconic vocea poetică sincopată a celuicare nu mai poate aştepta nici măcar o revelaţie mântuitoare.

aceiaşi demoni ca întotdeauna posedă, s-ar părea, instanţa auctorială ce proiec-tează, fără să dea prea multe semne de oboseală, aceeaşi construcţie a derivei exis-tenţiale marca LIS. acolo unde, ca întotdeauna, „ e frig şi unde eu stabilesc/ regu-lile, suişurile/ şi coborâşurile”, este percepută însă nevoia unei schimbări. Şi dacăatmosfera şi tonalitatea discursivă nu pot fi nicicum modificate, soluţia pentru careoptează acest reprezentant perfect lucid al liricii golului ontologic este alteritateatextuală. Străinul repudiat din sine capătă chip şi o identitate nominală neobişnui-tă, în strânsă legătură cu sinuozităţile continue din graficul existenţial al originalu-lui: Vale – Deal. acesta pare un fel de cavaler al neantului lăuntric, purtat cu falădrept marcă înnobilatoare („E poftit şi el, Vale – Deal, cavaler/ din evul mediu, sin-guratic, plin de căinţă, privind// în continuare în gol, de acum” – Semn rău), unrătăcitor „pripăşit printre nouri, ieşit în evidenţă cu/ un câine viu pus drept/ guler –lătrând împreună la lună”, un inocent corupt nu atât de certitudinea absolută a rău-lui generalizat, cât de aceeaşi tentaţie a suicidului care ar putea să îi dizolve răulpropriu („Săracul, Vale – Deal. noaptea,/ pe lună, încă mai lucrează în genunchi.îşi dă/ maţele afară. Ştiind/ dedesubturile cărnurilor şi patimilor, durerilor şi/ plă-cerilor. îi e permanent greaţă…/ Că ea vrea să mă prăpădească! Jos! îşi întindecapul/ pe şina căii ferate, întors cu/ picioarele pe pământ. Şi acum, ce-o vreaDumnezeu./ are// parte de o nouă dedublare” – De vină e doar electricitatea).Fireşte că şi restul avatarilor – cadavrul descoperit în propria bibliotecă, devenitsubiect de dispută conjugală ce ia finalmente înfăţişarea unui scenariu de film noir(Într-o lume ca asta), hoţul păcălit, cu porniri filosofarde, împărtăşite Pereţilor,perfect indiferenţi faţă de marea sa descoperire, „bătrâneţea e mai rea ca moartea”(Ce a vrut, n-a putut) ş.a. – au aceeaşi soartă. La fel ca şi figurile feminizate alederiziunii, ale căderii indistincte (Făcătoarea de minuni sau partenera, adesea ridi-culizată, a bizarelor ritualuri erotice din primul ciclu al cărţii, Iubirea care vine dinviitor), ele nu fac altceva decât să îi amplifice drama.

Orice tentativă de amânare, orice înscenare cu finalitate soteriologică, oriceritual de exorcizare prin mijloace alchimice (a se vedea seria de texte în care se ape-lează la diferite „amestecuri chimice” suspecte, gen A băut mercur încălzit) este prin


urmare ineficientă. Multiplicarea, jocul în fond cinic cu măştile se încheie la fel cuma început, într-o notă pe jumătate cinică, pe jumătate disperată: „vor mai găsi dinmine fragmente. Poate. Fragmente/ incluse în fragmente de la/ o moară de mână dinsecolul al III-lea după Hristos./ Să zicem. Când o fi. Până ce/ mă voi risipi cu totul,sărut mâinile: să nu mai ai/ timp să citeşti nici/ măcar o scrisoare… încotro? îndirecţie opusă: «trenul rapid din direcţia Iaşi are o întârziere de 15/ minute», ce maifaci, Vale – Deal? bine:/ îţi priveam, curios, cizmele! Până să ridic ochii. (…) îţipoţi imagina? nu mă/ mai simt bine singur, dragă, numai/ cu mine însumi: va tre-bui să dispar, «vorbeşti/ singur», asta e ideea, de ce nu te/ îndrăgosteşti şi tu de cine-va? De cine. De ce nu pleci/ în străinătate? nu înţelegi, lasă. La revedere./ O loco-motivă electrică ţiuie, apropiată. ah, intrigantă ce eşti: mult timp// am rămas cu unnod în gât. Miroase/ în continuare a moarte/ a mea în aer – miroase a frumuseţe”.

O frumuseţe stranie emană şi acest gen de versuri abrupte, scrâşnite, suferinde,mirosind, ce-i drept, din ce în ce mai pregnant a moarte. O certitudine este, totuşi,îmbucurătoare. Dacă eul existenţial al lui LIS a intrat de mult în colaps, orgolio-sul său eu poetic este încă departe de a-şi fi trăit zbaterile ultime…

MARCEL LUCACIU

aMIntIrI EPOPEICE

anii ’80 aveau farmecul lor, parcă mai intens cultural, indiferent de izul politic.Junii poeţi scriau fulminante Poeme de amor, Totul era altfel, iar în Aerul cu dia-mante, printre Faruri, vitrine, fotografii, undeva, prin cartierele bucureştiului seputea zări O motocicletă parcată sub stele. începea implozia optzecistă…

Mircea Cărtărescu are încă Nostalgia acelor vremuri şi lucrul acesta se poateuşor observa, în fiecare dintre cărţile sale de proză, inclusiv în recentul volum inti-tulat – seducător, pentru majoritatea cititorilor – Frumoasele străine (EdituraHumanitas, bucureşti, 2010). Hâtru de felul său precum clasicul Creangă din carecitează adesea, autorul mărturiseşte, într-o nostimă şi succintă prefaţă, că se adre-sează celor înzestraţi cu simţul umorului, rugându-i – cordial – „pe compatrioţiisolemni din fire să-şi folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.” într-ade-văr, cele trei povestiri (publicate mai întâi ca foiletoane, în revista Şapte seri) pro-voacă, deseori, zâmbete şi râsete fie pline de optimism, fie dulci-amărui. Prezenteîn aproape fiecare pagină, confesiunea frustă, ironia şi autoironia conferă naraţiu-nii un ton şăgalnic, incitând la o lectură susţinută graţie acuităţii simţurilor şi gene-rozităţii unei perspective cinematografice.


în povestirea Antrax, o scrisoare din Danemarca, primită pe adresa redacţiei uneireviste culturale bucureştene, se constituie nu doar într-o mare surpriză pentru narator(căci, „mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez pe lume”), ci şi într-un atacde panică (bizarul plic avea inscripţionate cuvintele “why don’t you sneeze?”). „De cenu strănuţi?” era o întrebare nu tocmai obişnuită în vremea aceea, după sângeroaseleatentate din 11 septembrie 2001, după ucigătoarele plicuri cu antrax răspîndite de tero-rişti, în america, dar şi în alte ţări. Şi astfel, scriitorul e bântuit de gânduri negre,imaginându-şi necrologurile din diferitele publicaţii, ba chiar şi propria-i înmormân-tare: „ Cum eram în conflict cu uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expu-nă în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aicieram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi,acolo…” Precum arpentorul K. din Castelul lui Kafka, nefericitul destinatar e purtatde la o secţie la alta pentru a afla secretul scrisorii şi, la un moment dat, se rătăceşteprin labirinturile Poliţiei Capitalei, fiind salvat de maiorul Ghilduş (un fel de ipostazăcontemporană a lui Pristanda). în fine, după cîteva zile de înfrigurată aşteptare, miste-rul este elucidat: nici vorbă de antrax. Plicul conţinea, printre altele, un şerveţel roşucu portretul Giocondei, xeroxuri foarte proaste ale unor articole din ziare, un CV înlimba engleză, un post-it albastru, o revoluţionară (şi agramată) scrisoare de protest aunui artist în toată puterea cuvântului: „Eu, Olaf Jensen, unul dintre cei mai mari artiştiscat în viaţă, dacă nu cel mai mare, am suferit de curând un afront nemaipomenit,dovadă vie a decadenţei civilizaţiei vestice, a prăbuşirii tuturor valorilor, de mult pre-zise de marele nietzsche ” etc., etc., etc. Deşănţata şi sordida tiradă avea, însă, o ţintăfixă; în schimbul unei bancnote de o sută de euro, artistul „învins de sistem, dar nu şiînfrânt” se oferea să realizeze un portret după o fotografie ce urma să-i fie trimisăîmpreună cu modica sumă. Savuroasă prin viziunea ei caricaturală, prin satira cândamabilă, când acidă la adresa birocraţiei şi a pseudoartei, o astfel de proză pune învaloare, cel puţin, unul dintre meritele lui Cărtărescu şi anume acela de a transfigurafaptul divers într-o adevărată epopee.

Piesa de rezistenţă a noului volum este, neîndoielnic, ampla, eterogena şi complexapovestire Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină). trebuie precizat,de la bun început, că sintagma „autor de duzină” nu are nimic în comun cu aşa-ziseleveleităţi literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, după cum nici frumoasele nu suntnici ele obişnuitele proiecţii rubiconde sau minione din De ce iubim femeile: „în fieca-re an, francezii (…) închid ochii şi rotesc globul pământesc ţintind cu un ac un loc laîntâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. aleg astfel în fiecare an câte-o ţară şi invi-tă o duzină de inşi de-acolo, mai poeţi, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toatăFranţa, arătându-i publicului doritor de senzaţii tari. această cunună poartă numele debelles Étrangères, frumoasele străine.” blajine ori sarcastice, rebele sau tandre, celecâteva zeci de pagini transcriu „epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagona-le”, contopind memorialul de călătorie, jurnalul, amintirile într-un plăcut amalgam cudigresiuni imprevizibile ale căror teme sunt, de cele mai multe ori, controversata lumeliterară şi fascinaţia lecturilor publice: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va


rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemple clasice de cuiburi de vipe-re, dar actorii, oricât s-ar bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii auînsă ziarele şi revistele la dispoziţie (…). regula principală care domină toată aceastăacumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumealiterară ţi se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşita-tea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartăniciodată, cu nici un preţ, este succesul.” Cât despre lecturile publice, desfăşurate petărâm italian, la „Ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Goffredo” ori petărâm francez, la bordeaux şi Castelnaudary (capitala celebrului cassoulet), acesteasunt însoţite de gesturi melodramatice, dezvăluie snobismul majorităţii auditorilor şialunecă, uneori, în grotesc: „Poezia se strigă, se cântă, se râde, se plânge, se despoaie,se tăvăleşte, se tace, cam în genul neuitatului Chirikure Chirikure, poetul african. Vădaţi seama ce figură jalnică am făcut printre comedienii şi tragedienii poeziei.bineînţeles, m-am străduit şi eu să fiu, cât de cât, la înălţime, am spus o poezie maiagresivă şi mi-am imaginat că mă chinuie teribil o durere de ceafă”. Frumuseţea poves-tirii constă în sinceritatea pătimaşă, în permanenta şi subtila transgresare a planurilornarative, astfel încât amintirile nu vizează exclusiv periplul parizian. Memoria proustia-nă reînvie, de pildă, prietenia celor care se consideraseră, alături de naratorul martor şipersonaj, „un fel de avatar al beatles-ilor” (traian Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan),respirând cu frenezie Aerul cu diamante şi însufleţind atmosfera Cenaclului de Luni :„Când unul dintre noi intra în sala de cenaclu de la Preoteasa se făcea linişte. La lectu-ra noastră se rîdea cu lacrimi şi se aplauda la scenă deschisă.”

ultima povestire (Bacoviană) aparţine tinereţii exuberante şi reconfirmă vechileobsesii: apartamentul din Colentina („unde nu era nici un singur unghi drept”),tramvaiul 21 sau faimoasa maşină de scris „Erika”. Singurătatea şi monotonia vie-ţii îl determină pe tânărul poet să răspundă invitaţiei de a susţine o lectură publică,la Casa de Cultură din bacău, unde „comitetul artistic” pregătise un „program-sur-priză” ce avea să se transforme, până la urmă, într-un coşmar veritabil. După călă-toria infernală cu trenul, „comitetul” îl duce, de la gară, direct, pe scenă, pentru a-lprezenta numerosului public („…trei fete şi patru băieţi”), iar lectura ţine „exactcinci minute”, pentru că femeia de serviciu (o „hoaşcă anticulturală”) cere evacua-rea sălii. Seara continuă, în aceeaşi notă sinistră. Mândri de reuşita lor, autorii localiîl îmbarcă pe famelicul poet într-un „arO străvechi”, plimbându-l toată noaptea, pela Mărăşeşti, Moineşti şi tescani. aici, în zorii zilei, are loc marele festin: „ciupercigoale, fierte”. aşadar, o altă proză jovială, scrisă într-un registru parodic şi burlesc.

învăluită de reverii duioase şi ironii nuanţate, Frumoasele necunoscute poartăinconfundabila pecete cărtăresciană şi va rămâne, dincolo de trecerea anilor, ocarte remarcabilă prin naturaleţea şi lejeritatea scrisului, prin umorul ei tonifiant,prin harul narativ al unui scriitor cu vocaţie ce aparţine unei generaţii şi unei isto-rii literare indisolubile.


CONstANtIN PRICOP

rItMurILE narațIunII

în cronica la precedentul roman al lui radu Mareş făcusem cîteva observaţiiîn legătura cu promoţia 70 a prozatorilor români – apartenenţa la aceastăpromoţie determinînd anumite trăsături ale scrisului său. nu voi relua aici

observaţiile generale, dar va trebui să preiau ceea ce este de confirmat, de comple-tat sau de exclus în cazul de faţă. Evident, un scriitor cu o poetică bine constituită,cu un profil ferm nu-şi schimbă trăsăturile de la un volum la altul. în cele douăromane – Ecluza şi Cînd ne vom întoarce – este vorba de lumi diferite. în primul eidentificabilă perioada comunistă; în cel de al doilea naratorul se opreşte la inter-valul tulbure 1930 -1941, deci înainte de cel de-al doilea război mondial. în acelmoment bucovina, locul acţiunii, făcea parte administrativ din teritoriul româniei.Din roman aflăm povestea lui Gavril M., fiu de ţărani, orfan de tată (tatăl murisedupă o dramatică agonie la care copilul asistă – scena imprimîndu-i-se în memoriepentru totdeauna, ca un cumplit coşmar). băiatul este crescut de o mamă severă,fără avere, cu alte două fete în grijă… Soluţia pentru băiat nu putea fi decît şcoala.Studii au fost făcute la Cernăuţi, în condiţii de extremă sărăcie (drumurile pînă laşcoală, la început şi la sfîrşit de an şcolar făcute pe jos, mergînd o zi şi o noapte,desculţ, purtîndu-şi bocancii în traistă, pentru a nu-i… uza… – încălţările fiindpuse în picioare la intrarea în oraş). tînărul absolvent al şcolii agricole devine, lasfîrşitul studiilor, funcţionar la Soroca. Profesorul Volcinschi, personaj decisiv îndestinul lui Gavril M., îl cheamă la Cernăuţi, pentru a demara un proiect nou:grădina botanică. Profesorul este cel care îl recomandă şi pentru ocuparea postuluivacant de administrator la o fermă – situată undeva la graniţa cu Polonia. Satul, cutotul izolat, se află în centrul desfăşurării acţiunii. Gavril M. devine administratorulfermei, izolată, la rîndul ei, de sat. După primul război mondial întreprindereaagricolă rămăsese în paragină, ruşii, în retragere, îi incendiaseră sediul – un vechiconac boieresc. tînărul administrator pune lucrurile în funcţiune, se îndrăgosteştede foarte tînăra învăţătoare din sat, o ia de nevastă. La scurt timp după căsătorietînărul agronom este ucis la fermă în timpul arestării unui călugăr (pseudo-călugăr)cu afinităţi legionare, ca urmare a unei confuzii. tînăra soţie, Katria este şi eaîmpuşcată, detaliile privind modul în care se petrec lucrurile devin şi mai confuze,mai inutile, lipsite de sens. Vorbind despre legionari s-ar putea crede că romanulare o încărcătură ideologică. totuşi problema legionară, care apare şi revine fără aajunge totuşi vreodată în prim planul naraţiunii. Mai consistentă este problemarelaţiilor dintre culturile alăturate, prin capriciul istoriei în acest spaţiu. Și înromanul anterior autorul observa relaţiile dintre familiile ungureşti şi cele

româneşti. aici este pusă în contrast riguroasa formaţie a celor din fostul imperiuaustriac, chiar a românilor crescuţi în această rigoare şi laxismul, din toate punctelede vedere, al românilor veniţi din principate.

Şi în Cînd ne vom întoarce apare o anumită descriere obiectivistă, parcă fărăparticipare. O constantă a promoţiei pentru care noul roman francez s-a bucurat deun anumit prestigiu. în aproape 500 de pagini este dilatat un segment de viaţă lip-sit, altfel, de amplitudine. Experienţa presupune procedee literare specifice. Spredeosebire de scrierea „cinematografică”, aici vizualul este depăşit prin prezentareaaltor ipostaze ale realităţii: culori, mirosuri, gesturile mărunte, „invizibile”.„Cîmpia semănînd tot mai mult cu o apă verzuie şi care se topeşte în depărtări”(p.10.) Cîteodată imaginile sînt derulate cu o rapiditate extraordinară pentru a sur-prinde procesele lente, cu un impact puternic asupra cititorului. Mica bisericăruinată din curtea fermei e degradată implacabil inclusiv de „vegetaţia năvalnică cuagresivitatea ei insidioasă”, care „o mînca încet, milimetric, la fel ca ploaia şiîngheţurile din miezul iernii”. Descrierea nunţii Parascuţei (sora cea mare a luiGavril M. (p. 290 – 301) e realizată, dimpotrivă, cu o lentoare subliniată; fiecaremişcare, fiecare rostire, scena, în întregul ei se dizolvă pînă la a nu mai fi înţelese...Gesturile parcă nu mai au coerenţă, cuvintele nu mai au sens, îşi pierd dinsubstanţă, totul devine neclar, nefiresc. în pofida unei anumite lucidităţi în înregis-trarea faptelor, ele nu puteau fi redate decît fragmentar, cu viteză redusă faţă dereacţia înregistrată în mod normal, de unde senzaţia de îndepărtare, deneparticipare la eveniment... Scena ieşirii la dans a lui Gavril, de pildă: „îşi aminteacu precizie asta. țipătul ascuţit al trompetei şi arşiţa care loveşte în creştet de cumai ieşit din umbră. Succesiunea mişcărilor. Privirile în aşteptare care s-au întors îndirecţia lui. Propria intenţie, cea care-l urnise din loc, întrezărită fulgurant încă odată, într-o ţîşnire, se şterse brusc, fiind aproape imposibil s-o mai reconstituie.” (p.298.)

Personajele joacă un rol special în acest roman. Din primul capitol apar douăcentre ale naraţiunii. Moş Onofrei, contabilul fermei, care „nu ieşea din muţenialui, dacă nu era întrebat (...). Cu acea subtilă viclenie a bătrînilor, dedusă dintr-olungă experimentare a eşecurilor, înţelegea să tragă un profit şi pentru sine, căcităcerea poate fi şi odihnă şi voluptate.” (p. 67.) Este un personaj care ştie multe,realizînd în felul acesta conexiuni între personaje; dar realizează şi legătura întreplanuri ale acţiunii, între trecut şi viitor. în centrul atenţiei se află, desigur,personajul în jurul căruia se construieşte romanul, Gavril M. Dar „punctul devedere” aparţine altui personaj, pentru început foarte discret, Octavian Vorob-chievici, şeful de gară. Vorobchievici este cel care coagulează actele de comunicareizolate unele de altele şi le dă un sens comun: „Mă numesc Vorobchievici Octavianşi cele povestite pînă aici îmi aparţin. unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altelemi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M.” (p. 417.) Iată o rezolvareinedită a instanţei narative, devoalată spre sfîrşitul romanului... tot în rîndulcăutărilor în ce priveşte tehnica naraţiunii trebuie plasat şi rolul important jucat de


un personaj... absent – Wagner, fostul administrator al fermei, dispărut. Grupul personajelor defineşte structura lumii rurale tradiţionale, construită

după repere binecunoscute. Șeful de gară, Vorobchievici Octavian, naratorul, celcare îşi dezvăluie identitatea abia spre sfîrşitul romanului (p. 417.); radu Opaiţ,directorul şcolii din sat; preotul – neculăiţă Posteucă; primarul Hojbotă Gheorghe.aceştia alcătuiesc, alături de dispărutul Wagner, grupul celor care jucau,săptămînal, tarot. Dincolo de lumea acestora se află alte personaje, includerea sauexcluderea din grupul jucătorilor de cărţi fiind şi o includere sau excludere socială.în afara cercului este, de pildă, poliţistul detaşat din Dobrogea: mic, negru,descinzînd în gara din sat cu nevastă şi cu două coşuri de papură cum nu se maivăzuseră pînă atunci în bucovina. nici numele său nu era obişnuit: Gogu, PopescuGogu. Mai apare evreul, proprietarul magazinului şi crîşmei din sat.

autorul scoate în evidenţă relaţiile de acceptare sau de respingere a străinilor.Cei din sat nu sînt asimilabili cu cei de la fermă. Lumea celor de la fermă este unapestriţă. Din ea face parte o moşiereasă rusoaică, cu origine şi trecut incert,adăpostită la fermă după primul război mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice.Moşiereasa nu era trecută în actele contabile, spunea Moş Onofrei. nici asociatulfostului administrator Wagner, şi el neamţ, Herr Franz nu era trecut în acele acte.rămas schilod în război, nevăzător, Herr Franz creşte porumbei, după ce eşuase cucrescătoria de viermi de mătase. țiganca tina avea la fermă rolul de a facecurăţenie, mîncare, de a scoate dinţii sudiţilor cu două degete, de a face ceaiuripentru somn, vrăji de împăcare sau de aducere a ploii. alături de personajeleindividuale, bine conturate prin acţiunile întreprinse, se insinuează un personajcolectiv numit de autor, după numele capului acelei familii, Petrică Suditu, sudiţii.Sudiţii sînt o familie numeroasă, mai mulţi bărbaţi, femei şi copiii lor, niciodată nule este precizat numărul, poate şi din cauza administraţiei româneşti… dezlînate,care nu-şi mai dă interes, aşa cum făcuseră înainte germanii în timpuladministraţiei lor, să ţină o evidenţă strictă a populaţiei. Sudiţii – ca personajcolectiv – par a avea rolul de personaj de contrast, menit să adîncească distincţiadintre românii din bucovina, educaţi în spiritul ordinii şi rigorii nemţeşti şi româniide dincolo de graniţa imperiului, de pe Lunca Siretului. Sudiţii erau nişte oamenişterşi, murdari, care trebuiau învăţaţi să se obişnuiască cu săpunul şi apa; erauîmpinşi de la spate să-şi spele hainele şi să fie controlaţi periodic de rîie şi păduchi.în rest, umili, supuşi.

într-o lume în degradare, oamenii nu sînt interesaţi de ceea ce va veni, de copii,de generaţiile viitoare. Modul în care este tratată aici maternitatea şi copiii trebuiesubliniat. respingerea viitorului îi prilejuieşte romancierului descrieri pline devirtuozitate. O imagine puternică este aceea a femeii gravide, soţia şefului de gară,aflată la slujba de duminică, la biserică: „... trăgea din cînd în cînd cu ochii la ea,masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi monumentală, la pelicula lucioasăde transpiraţie ca şi cum ar fi fost suflată în sticlă...” (p. 152.) în afara copiilor suro-rilor lui Gavril M., mici, mucoşi, permanent pe sub mese, în roman mai apar două


imagini complementare: un copil de-al sudiţilor, fără dinţi, curgîndu-i înpermanenţă balele din gură, ignorat şi tratat ca nonfiinţă, cu obiceiul de a spintecapăsările de la balta satului. Sătenii îl prindeau deseori şi îl băteau, poliţistul GoguPopescu l-a bătut pînă i-a rupt dinţii atunci cînd l-a prins prin sat – sudiţiilor nu leera îngăduită prezenţa în sat decît o dată pe săptămînă, şi atunci cu ştirea şefului depost. Singurul care îl acceptă ca pe o fiinţă, relaţie ce îl umanizează şi îl prezintă şiîn ochii propriei familii normal, este „călugăraşul” Iliuţă din Calafindeşti. Celălaltcopil, Oleguţ, băiatul şefului de gară, cu o „privire încărcată de ură” (p. 157.) estemaltratat de propriul tată: „... îl înşfăcă de ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentrua-i controla fundul slăbuţ, cu minuscule punctişoare roşii...”

în capitolele III şi IV autorul ne introduce într-o altă lume – închisă, guvernatăde reguli stricte, gesturi repetitive, executate cu aceeaşi rigoare, unde pînă şiiubirea celor apropiaţi se învaţă ca o lecţie de gramatică, lumea familiei Katriei.între cele trei comunităţi (lumea satului, cea de la fermă şi familia Katriei) relaţiilesînt extrem de fragile, susţinute nu de comunicarea directă, ci de o comunicare lanivel nonverbal, de „o economie aspră a gesturilor” (p. 158), în care rîsul poateînsemna şi „un ţipăt înăbuşit” (p. 137), iar fericirea este percepută şi trăită ca„necomunicare” (p. 166.). Comunicarea se transformă, în acest registru, într-osuferinţă: „dorinţă nebunească, dureroasă, irezistibilă (ca o naştere) de a-ţideschide sufletul şi a spune despre tine absolut tot, poate chiar şi lucruri pe carenici n-ai fi îndrăznit...” (p. 219.) relația dintre Gavril și moș Onofrei se bazează peo comunicare formală. între ei apar registrele fermei, consultate şi de unul şi decelălalt. Moș Onofrei nu vorbește decît dacă este întrebat; Gavril, la rîndul lui esteformal în comunicare, singurele elemente neformalizate și care îi dezvăluieemoțiile sînt reacțiile psihofizice: tremuratul ușor al mîinilor și, în uneleîmprejurări, roșitul pînă în albul ochilor. Comunicarea verbală, neformalizată, eredată indirect: un act ce a avut loc la un moment neprecizat (discuțiile dintreGavril și „călugărașul” Iliuță din Calafindești) este reactualizat de Gavril îndiscuțiile la același nivel cu Katria.

Descrierile „comportamentiste” pun în evidenţă talentul special al autorului.Două momente, diferite ca perspectivă, pot exemplifica tehnica de redare șisuplețea structurală a naraţiunii. Sînt relatări privitoare la moarte: un momentinițiatic este moartea tatălui (pp. 173 - 182). Este moartea care se învață: se repetăniște gesturi simple, cuvinte ritualice imprimă pe retină imagini de neșters care lafiecare reactualizare redevin dureroase. Imaginea tatălui e redusă la: „o labă goalăși un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcîi ca de ceară, întărit de mersuldesculț, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele (....) așa se face că,dintr-o dată, se găsi chiar lîngă degetul ieșit în cale, putînd să-l atingă cu nasul,dacă se apleca un picuț, sau cu limba. Viermișorul pe care el îl vedea de la cîtevadegete distanță își găsise loc de ieșire, ca de sub o streașină neagră, opacă, de subunghie și el asistă nemișcat, tăcut, cu ochii larg deschiși de curiozitate, la toateastea.” (p. 175) al doilea moment devine moartea intempestivă, nebănuită,


percepută de cei rămași ca ofensă (moartea Schneideriței p. 340.).Modul în care apar personajele şi scenele este determinant pentru fixarea

ritmurilor naraţiunii. într-un prim capitol, de pildă, este păstrat ritmul neregulat alrespirației rurale după perioadele prelungi de secetă și de așteptare sau derugăciune sau de practici magice menite să aducă ploaia… Iar scriitura produce oinversare: seceta are capacitatea de a dilata timpul pînă la disperare, iar ploaia areefect constrictor.

radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, Editura Limes, Cluj-napoca, 2010


cronica traducerilor

RODICA GRIGORE

GraHaM SWIFt. IStOrIE ŞI LItEratură – Sau IStOrIa Ca LItEratură

Hayden White afirma în cunoscutul său studiu, Metahistory, că aceleaspecte pe care istoricul modern le consideră evenimente ale trecutului,îi apar, unui istoric postmodern, drept elemente ale unui mare text al

prezentului, câtă vreme postmodernismul a impus, treptat, imaginea unui istoricprivit, în primul rând, ca scriitor, capabil să plaseze orice eveniment al trecutuluiîn contextul mai larg al unei cronici, înţeleasă, însă, mai cu seamă ca o naraţiuneavând o ipoteză, o concluzie, precum şi o linie de desfăşurare a acţiunilor bine defi-nită. nuanţându-şi punctul de vedere, acelaşi Hayden White va susţine, ulterior, căistoria însăşi trebuie privită din perspectiva momentelor (evenimentelor) care ocompun şi care ar avea o accentuată structură simbolică, putând configura, astfel,metafore extinse, de aceeaşi factură cu acelea pe care le întâlnim în literatură, luândnaştere, în acest fel, „dominanta metaistorică” ce poate fi identificată, practic, înorice discurs istoric. Postmodernismul, însă, consideră atât ficţiunea, cât şi istoria,drept discursuri, având sisteme de semnificaţii care utilizează strategii retorice şisau narative. Fără îndoială, discursul istoric mizează încă foarte mult pe cronolo-gie şi pe legăturile de cauzalitate, menite a reprezenta cât mai adecvat realitatea şia o explica integral, numai că realitatea însăşi, aşa cum au demonstrat perfect nara-ţiunile postmoderne, nu este – şi nici nu rămâne vreodată – aceeaşi, putând fi con-struită, reconstruită sau deconstruită în funcţie de imperativele estetice dominante.

Publicat în anul 1983 şi impunându-l rapid pe autorul său drept una dintre voci-le cele mai pregnante ale prozei britanice din perioada respectivă, romanulPământul apelor (Waterland, excelent tradus în limba română de Cristina Poenaruşi Maria-Sabina Draga, ambele nefiind la prima întâlnire cu scriitura nu o dată difi-cilă a unui autor de o factură atât de aparte) al lui Graham Swift textualizează multedintre aspectele noii teorii a reprezentării postmoderne, punând în discuţie, deopo-trivă, numeroase probleme de care au fost preocupaţi în cea mai mare măsură teo-reticienii fenomenului istoric şi literar al ultimelor decenii. Fiind, dacă ar trebui sărezumăm totul la câteva rânduri, povestea profesorului de istorie tom Crick, caremai are foarte puţin până când va putea să iasă la pensie, dar care află, pe de oparte, că e pe punctul de a fi concediat (deoarece direcţiunea şcolii unde preda deci-

sese să facă economie la fondul de salarii, considerându-l, în plus, demodat, dincauza perspectivei asupra istoriei pe care le-o insufla elevilor săi), iar pe de altăparte că soţia sa a răpit un copilaş dintr-un supermarket, Pământul apelor se dez-văluie, dincolo de subiectul în sine, drept o profundă – şi, nu o dată, amară – medi-taţie atât asupra destinului fiinţei umane într-o lume în care ştiinţele umaniste suntîn declin, cât şi asupra raporturilor extrem de complicate care se stabilesc, în con-textul noilor realităţi de după cel de-al Doilea război Mondial, între istorie, adevărşi omul menit a le evalua dintr-o nouă perspectivă. Combinând discursul literar cufragmente ce ţin de naraţiunea istorică, romanul acesta meditează, prin intermediulîncercărilor lui tom Crick de a înţelege ce a mers prost şi ce nu a funcţionat în pro-pria sa viaţă, asupra actului însuşi al povestirii, transformând, practic, discursulistoric într-o formulă perfect adecvată relatării metaficţional-istoriografice pe careautorul însuşi o alege drept formulă dominantă a cărţii sale.

De fapt, dincolo de subiectul ca atare, Pământul apelor se constituie într-o neaş-teptată autobiografie ficţională a lui tom Crick, Graham Swift reuşind, prin inter-mediul acestei strategii, să spună mult – şi multe – despre soarta şi, desigur, posibi-litatea existenţei speciei (literare) însăşi a autobiografiei la finele secolului XX. Prinurmare, fără să confunde vreo clipă istoria personală a personajelor sale cu mareaistorie, scriitorul le împleteşte, însă, la tot pasul, căci tom Crick va relata nu doarpropria sa istorie de familie, ci, deopotrivă, istoria regiunii mlaştinilor şi a oameni-lor care, de-a lungul vremii, au trăit acolo. Şi va face asta întrebându-se, la tot pasul,ce îi determină pe oameni să spună poveşti, să istorisească – şi în ce măsură ceea ce,în anumite momente, spunem despre noi înșine ne caracterizează cu adevărat saureflectă întru totul adevărul faptelor petrecute. Dar Graham Swift deţine marea artăde a spune toate aceste lucruri indirect, căci, la un prim plan al semnificaţiilor,Pământul apelor pare un soi de roman poliţist, menit să descopere resorturile ascun-se ale faptei necugetate a lui Mary, soţia lui tom, cea care ia acasă un copil dintr-unsupermarket şi va ajunge, finalmente, într-o clinică de boli psihice din acest motiv.De aici, practic, rememorarea pe care o face tom întregii sale vieţi şi lungii existen-ţe a două familii care au marcat regiunea mlaştinilor, atkinson şi Crick. Sensul pro-fund al demersului său este, însă, de a pune în discuţie raportul dintre adevăr şi fic-ţiune şi, pornind de aici ajungem, ca cititori, la sensurile profunde ale demersului luiGraham Swift însuşi, şi anume de a se raporta, ca autor, la câţiva dintre marii săipredecesori literari, Dickens, cu Marile speranţe şi Faulkner, cu Absalom, Absalom,ca să ne limităm, pentru moment, la aceste exemple. Căci, pentru a-şi spune poves-tea, tom Crick meditează asupra capacităţii istorisirilor oamenilor – ori chiar a isto-riei – de a spune totul şi de a mijloci, astfel, înţelegerea deplină a faptelor din tre-cut. în plus, prin modul în care predă la şcoală, devine evident că el consideră căistoria însăşi nu e altceva decât o poveste, Povestea esenţială, probabil, menită aspune copiilor ce învăţături trebuie să tragă din întâmplările din trecut şi ce greşelisă nu repete niciodată. însă elevii nu par a înţelege pe de-a-ntregul mesajul profeso-rului, de aici rezistenţa lor faţă de ceea ce le spune Crick, cel mai clar exemplu de


atitudine refractară fiind cel al lui Price, cel ce se face mesagerul tuturor colegilorsăi, doritori doar să trăiască într-un „aici şi acum”, fără prea multe ori mari legăturicu trecutul, câtă vreme preocuparea esenţială (și exclusivă!) a adolescenţilor esteviitorul... în fond, Price atacă însăşi istoriografia, considerând falsă aserţiunea pro-fesorului său, conform căreia fiecare întâmplare ar avea o explicaţie logică. Iar înîncercarea sa de a-i face pe elevi să-l înţeleagă cu adevărat, dar să înţeleagă şi resor-turile profunde ale istoriei, Crick îşi va spune, în faţa lor, propria istorie, recon-struind, deci, chiar istoria faţă de care copiii păreau a fi atât de refractari. Dar Crickse construieşte, prin intermediul demersului povestirii, şi pe el însuşi, ajungândsă-şi înţeleagă abia acum până la capăt existenţa şi trecutul. Căci, dacă a existat şipentru el şi pentru iubita sa Mary, o epocă în care totul era doar iubire şi fericire –ei trăind, pe atunci, într-o lume de-a dreptul anistorică – imediat după descoperireacadavrului unui tovarăş de joacă, Freddie Parr, totul se schimbă, iar cei doi îndră-gostiţi vor cădea, ei înşişi, în timp, în istorie şi, mai cu seamă, în mreaja propriilorspaime – şi vor fi siliţi să dea piept şi cu consecinţele faptelor lor, avortul la careMary e silită să recurgă şi tot ce va decurge de aici maturizându-i, practic, pestenoapte, alungându-i din paradis şi, deopotrivă, înstrăinându-i unul de altul şi, nu înultimul rând, pe fiecare de sine însuşi.

Iar dacă înainte de petrecerea acestor evenimente tom nu se gândise niciodatăcu adevărat la propriul trecut, de acum înainte va fi silit s-o facă, dar, în egală măsu-ră, să şi mediteze asupra nevoii de a povesti, înţeleasă drept una dintre puţinelemodalităţi de scăpare de sub tirania timpului şi, desigur, a istoriei. tocmai de aceea,proiectul autobiografic al lui tom este centrat asupra acelor aspecte care au mersprost în viaţa sa, asupra celor care nu au funcţionat cum trebuie în trecut şi care aufăcut ca prezentul să fie aşa cum este. Fără îndoială, secretele întunecate din trecu-tul propriei familii au rolul lor, la fel ca şi acelea din trecutul familiei lui Mary, lafel şi ereditatea încărcată ce determină faptele cumplite ale lui Dick, fratele maimare al lui tom – rod al unei relaţii incestuoase a mamei lor – dar şi sinucidereafinală a acestuia. toate acestea irump deodată în lumea de basm care dominase,până atunci, în ţinutul Mlaştinilor şi distrug fericirea şi liniştea ce înconjurau exis-tenţa tinerilor şi necugetaţilor tom şi Mary. Fără îndoială, avem de-a face, aici, şicu un excelent mod de abordare a naturii, privită şi înţeleasă, în Waterland, întot-deauna prin raportare – însă o raportare care ştie şi poate să ia şi necesara distanţă– la imaginea neoclasică a spaţiului natural, influenţată întotdeauna de ordinea divi-nă, dar şi la cea romantică, gata mereu să răspundă stărilor sufleteşti ale protagoniş-tilor, fără să fie uitată, însă, nici imaginea universului natural victorian care, oricâtar fi putut să pară de ostil uneori, se dovedea întotdeauna ușor de şlefuit de voinţaumană. Fără îndoială, importanţa elementului natural, întotdeauna pus în relaţie cuîntâmplările ce marchează viaţa personajelor dar şi cu evenimentele istorice majo-re, nu este străină de tradiţia literaturii engleze, dacă ar fi să ne gândim, acum, doarla strategiile utilizate de Wordsworth, în Tintern Abbey. Căci şi în Pământul apelor,tom Crick se raportează la trecutul fericit şi la vârsta de aur a inocenţei, cu deose-

CrOnICa traDuCErILOr 151

birea, esenţială, că el nu reuşeşte să găsească alinarea mult dorită în viziunea roman-tică a unui Paradis de origine miltoniană, ci trebuie să dea piept cu prezentul şi cutoate provocările dureroase ale acestuia. Dar, ca într-o ultimă încercare de a se apărade acest brutal atac al prezentului, tom recurge la singura soluţie salvatoare pe careo poate descoperi – şi anume la recursul la mecanismele povestirii, capabilă să-l sus-tragă, fie şi temporar, tiraniei timpului şi nefericirii. numai că – şi aici e de găsit unadintre intuiţiile cele mai subtile ale lui Graham Swift, care îl individualizează încontextul prozei postmoderne – tom Crick înţelege că materialul povestirilorumane nu poate fi, în atât de tulburatul secol XX, la fel de uşor transformat cum sedovedise a fi universul natural pentru romantici sau chiar pentru victorieni. astfelîncât, chiar dacă fiinţa umană este, după definiţia pe care chiar Crick o dă, la unmoment dat, „un animal povestitor”, totuşi, acest lucru nu-l ajută să reuşească săeludeze nici curgerea istoriei şi nici confruntarea dură cu adevărul realităţii sale per-sonale. Căci situaţia în care familia Crick se va găsi după ce Mary răpeşte copiluldin magazinul universal se va dovedi mult mai greu de îndurat ori de rezolvat decâttoate adevărurile Marii Istorii la un loc. Prin urmare, după ce îşi petrecuse toatăviaţa studiind diverse teorii ale istoriei – pentru uzul didactic – tom Crick va ajun-ge să înţeleagă că toate sunt insuficiente atunci când e vorba de înţelegerea adecva-tă – şi, mai ales, completă – a fundamentelor propriei sale vieţi de familie.

Pe de altă parte, Swift sugerează la tot pasul că ordinea cronologică şi legături-le de cauzalitate, elementele distinctive ale discursului istoric modern, sunt denatură a falsifica grav adevărul autobiografic. Venind, fireşte, pe urmele luitennyson şi ale poemului acestuia, In Memoriam, tom Crick îşi spune povesteavieţii fără să ţină seama de cronologie, încercând ca, prin acest demers, să-şi expli-ce aderarea la o serie de convingeri şi la un anumit mod de viaţă. Iar dacă, de pildă,Jane Eyre, din romanul lui Charlotte brontë, sau Pip din Marile speranţe deDickens îşi povesteau viaţa după ce toate lucrurile esenţiale li se întâmplaseră deja,Crick povesteşte tocmai în timpul crizei majore care-i marchează anii senectuţii,căci tom, la fel ca întreaga sa generaţie – iar la nivel global, la fel ca întreaga uma-nitate contemporană – trăieşte, e silit să trăiască, într-o perpetuă stare de criză, fărăsă aibă timp să mai aştepte ca lucrurile să se îmbunătăţească, iar el să poată avea operspectivă mai senină asupra evenimentelor relatate. Prin urmare, chiar dacăreprezintă, la nivel metatextual, o replică în cheie postmodernă pe care GrahamSwift o dă unor opere clasice ale literaturii engleze, de la Jane Eyre la Marile spe-ranţe şi de la Tintern Abbey la In Memoriam, Pământul apelor reuşeşte să aibă, dela început şi până la sfârşit, o individualitate remarcabilă şi să propună soluţii cefuncţionează excelent, atât la nivel narativ, cât şi la nivelul mai larg, al semnifica-ţiilor. însă raportarea la predecesori este clară, câtă vreme romanul începe cu unepigraf preluat chiar din Marile speranţe: „a noastră era ţara mlaştinilor...”, iarsentimentul de vinovăţie şi convingerea predestinării domină prima parte a cărţii.La fel, ascensiunea socială a protagonistului, dar şi suferinţele provocate diverse-lor personaje de iubirile împărtăşite sau, dimpotrivă, neîmpărtăşite, care ne duc cu


gândul la mereu posibile comparaţii între Sarah atkinson şi Miss Havisham, depildă, căci similitudinile nu se limitează, în romanul lui Swift, doar la personajelede prim rang, ci se extind şi la nivelul celor episodice sau aparent neînsemnate.

în plus, dacă romanul modern era dominat de preocupări epistemologice, cel post-modern se dovedeşte centrat pe acelea ontologice. Căci, dacă, de pildă, un roman pre-cum Absalom, Absalom, de Faulkner urma logica povestirii poliţiste, bine condusă deautor până la deznodământ, dominantă fiind dorința protagoniştilor de a interpreta înmod coerent lumea în mijlocul căreia trăiau, în Pământul apelor toate personajelemeditează permanent asupra destinului uman şi asupra condiţiei umane într-o epocămarcată de conflagraţii mondiale şi, la nivel personal, de cele mai incredibile secre-te, cu reverberaţii la nivelul vieţii celor care îi vor urma. Dicursul ficţional pare aîncerca să rezolve, de la început şi până la sfârşit, o enigmă pe care, practic, el însuşio creează – şi, chiar mai important, o păstrează până în finalul cărţii. Iar ţinutul mlaş-tinilor, a cărui atmosferă domină romanul, se dovedeşte a fi o replică în cheie pos-tmodernă a miticului ţinut faulknerian Yoknapatawpha: adică, nu doar un spaţiu binedefinit din punct de vedere geografic, ci mai degrabă o forţă activă, capabilă să influ-enţeze în cea mai mare măsură existenţa locuitorilor care, ca sub un blestem, sunt,practic, incapabili să părăsească această zonă, oricâte avantaje ar putea avea ori găsideparte de ea... astfel că, ceea ce păruse a fi, la început, o riguroasă examinare amecanismelor profunde ale eului se transformă, aproape pe nesimţite, în evaluare, pedeplin conştientă, a modalităţilor în care istoria – din nou, desigur, Marea Istorie –influenţează viaţa umană şi dă un curs adesea sinuos până şi celor mai (aparent!) pre-vizibile manifestări umane. Iar din marele mecanism al istoriei nu există cale de ieşi-re şi nici vreo şansă de scăpare, căci, dacă iniţial povestirile lui Crick păruseră a maisalva ceva sau, cel puţin, a mai aduce alinare celor marcaţi de povara unui trecut cume cel al familiei sale, finalul romanului va demonstra că acel „aici şi acum” al isto-riei prezente de care tom se teme atât de mult nu poate fi controlat – şi cu atât maipuţin determinat – de înţelepciunea istoriei trecutului şi nici de aspiraţia umană spremai bine sau, mai exact spus, în cazul lui, spre liniştea pe care atât de mult o doreş-te. Să fie, acesta, „sfârşitul istoriei”, în sensul în care Francis Fukuyama a utilizat,mai târziu, sintagma? aparent da, căci nu puţini critici literari britanici n-au ezitat săinterpreteze romanul lui Graham Swift exclusiv după acest model teoretic. Dar care,la o analiză atentă, se dovedeşte inaplicabil în cazul Pământului apelor, câtă vremeSwift face o serie de aluzii la noţiunea creştină de sfârşit al istoriei, însă tocmai cuscopul de a o submina. Povestea lui tom Crick, la fel ca şi viaţa acestuia, rezistă uneiasemenea analize, căci istoria sa – şi istoria povestirilor sale – sugerează, dincolo deorice îndoială, că în secolul XX nu mai e loc pentru marile texte anterioare dar şi că(mai ales!) istoria omenirii nu se îndreaptă spre sfârşit – decât, poate, în măsura încare sfârşitul fiecărei epoci istorice a însemnat şi sfârşitul lumii...

rODICa GrIGOrEGraham Swift, Pământul apelor.

traducere de Cristina Poenaru şi Maria-Sabina Draga, Editura Polirom, 2009

CrOnICa traDuCErILOr 153

cronica ideilor

NICOLEtA DABIJA

naE IOnESCu, DIn nOu, SubIECtuL MânIEI

nu despre cartea lui Liviu bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filosofiei(Humanitas, 2010), mi-am propus să scriu câteva reflecţii, deşi îi recu-nosc locul între exegezele despre nae Ionescu, unul care aştepta de

câtva timp să fie ocupat. Pentru că atunci când aleg un volum refuz să fac înaintelectura recenziilor deja apărute – să nu fiu influenţată, să am perspectiva cea maibună, directă, a interpretului rămas singur cu textul –, iar întâmplarea (sau curiozi-tatea?) a făcut să-mi încalc principiul, m-am răzgândit. Şi m-am convins că am pro-cedat corect, după ce am parcurs textele otrăvite, pătimaşe, pe de o parte, şi pe celebinevoitoare, recunoscătoare, pe de alta. nu mi-am putut reţine gândul că douăsunt atitudinile de care are parte frecvent filosoful nae Ionescu, adoraţie sau urădin toată fiinţa. nu voiam să cad în nici una dintre ele.

Mi l-am închipuit pe Profesor, cum, de unde este acum, stă şi priveşte sprelumea apologeţilor şi detractorilor lui şi zâmbeşte satisfăcut. apoi, ca un regizorstrălucit, pe scena teatrului personal, îşi mânuieşte chiar singur păpuşile, doar capiesa să continue. acest personaj „demonic”, despre care Petre ţuţea mărturisea că„scuipa inteligenţă”, poate chiar se joacă cu noi, e pus pe şotii cu mânioşii şi ado-ratorii lui, conştient fiind că numai aşa va rămâne viu, aşa, ţinând departe de noiindiferenţa.

Şi oricum, nu la indiferenţă trebuie să ajungă interpreţii lui. Dar ar fi cred bine-venită o atitudine hermeneutică potrivită, tolerarea dreptului la opinie al celorlalţisau scrutarea cu obiectivitate, nu cu ură înainte de orice, a subiectului discuţiei.întrebări de genul, cum un specialist de talia lui Liviu bordaş (un specialist serios,dar care totuşi, pentru îndrăzneala aceasta este acuzat, repetat, că a avut nevoie desprijinul scris al cuplului Liiceanu-Pleşu. Să-mi fie iertat, dar chiar nu înţeleg o ast-fel de gândire!) s-a putut ocupa de un personaj atât de controversat, cum poate săfacă bordaş o asemenea boroboaţă (de parcă o minte ar fi programată să se ocupede anumite teme, în vreme ce tot restul îi este interzis), cum îşi permite să vină cuo carte după atâţia ani de când cazul nae Ionescu a fost „clasat” (de Marta Petreu,adică, care, nu ştiu de ce, a început să semene cu o instanţă juridică pentru unii), şiîncă altele, nu-şi au rostul. a făcut ce trebuia făcut, ce a simţit el că trebuie făcut(de când se cere justificare pentru alegerea unei teme sau apariţia unei cărţi, oare?),

un studiu bine documentat, coerent, cu argumente solide şi clar expuse, care pot fireluate şi verificate de oricine. Sau cine ştie, poate tot o inteligenţă puţin demoni-că l-a provocat să o scrie acum, la atâta vreme de la scandalul cu plagiatul, aşa,doar ca să încerce sângele mânioşilor, să observe dacă mai atinge gradul de fierbe-re!

Lăsând deoparte simţul ludic, nae Ionescu nu este un „caz clasat”, şi cred cădovada cea mai elocventă se concretizează în polemicile proaspete şi clocotitoareîn ură, îndreptate asupra lui şi asupra celor ce-i iau partea. Constat, dimpotrivă, căe un personaj de o vitalitate impresionantă, încă deosebit de actual. Căci un „cazclasat” nu mai stârnea reacţii. Să ne gândim că Liviu bordaş ar fi scris o carte des-pre rădulescu-Motru, un exemplu, oare câţi ar fi avut măcar curiozitatea să o des-chidă? ar fi trecut neobservată, mă tem. nu doresc să repet argumentele pro şi con-tra legate de plagiatul controversatului Profesor. au făcut-o deja prea mulţi. Suntînsă unele reflecţii, cumva prealabile, în orice caz, pe care nici un interpret nu artrebui să le sară, ori să se prefacă că nu există, pe care ţin să le reamintesc.

în primul rând, mi se pare o chestiune de bun-simţ să nu acuzi de plagiat un omcare nu a scris. în al doilea rând, valoarea lui nae Ionescu, dacă luăm în seamămărturiile celor care au asistat la cursurile lui, nu rezultă în principal din ideile, fieele şi ale altora, pe care le prezenta, ci mai curând din logica strălucită a discursu-lui său, din construcţia filosofică care lua fiinţă acolo, sub ochii studenţilor, dinforţa gândirii lui în continuă prefacere. în al treilea rând, când o generaţie de vârfa culturii române a fost în majoritate formată şi fascinată de Profesor, a încercasă-l scuturi pe nae Ionescu de orice urmă de originalitate şi autenticitate înseamnădeopotrivă a suspecta cel puţin de falsă înţelegere, percepţie greşită, pe Cioran,Eliade, noica, Şora, Vulcănescu, Sebastian, băncilă şi alţii.

în plus, dacă nu ai vreme, răbdare ori dispoziţie să verifici personal documen-tele luate în calcul în tot acest scandal, mie mi se pare, până la urmă, că ai şanse săte situezi mai aproape de adevăr dându-i crezare unui martor direct, cum e filoso-ful Mihai Şora, căruia acuzaţiile de plagiat adresate lui nae Ionescu i se par„naive” şi „totalmente fără obiect”, decât profesoarei de filosofie Marta Petreu,care nu prea are „organ”, în termenul lui noica, pentru filosofie, dar are sigur pen-tru scandal. Căci joacă puternic, ţinteşte sus… Iar dacă nu apelezi la „martori”, dareşti cât de cât antrenat în gândirea logică, observi uşor că autoarea încearcă înmulte locuri, cu forţa, să facă din nişte presupuneri adevăruri, prin trunchiere deidei, prin omiterea unor fragmente, prin concluzii pripite, toate dintr-o rigiditatementală care o înghesuie într-o singură perspectivă, în care e însă musai să aibădreptate. Şi e problema dumneaei cum îşi face publicitate, cum îşi află succesul,mai grav mi se pare că execuţiile sunt luate ca atare, „condamnările” sunt conside-rate definitive, iar „dosarelor judecate” li se refuză aproape dreptul de a fi redes-chise.

am încercat să fac o succintă contabilitate asupra filosofiei româneşti şi a filo-sofilor români. rezultatul e aproape „ruşinos”, prin raportare la cultura greacă, la

CrOnICa IDEILOr 155

cea germană sau chiar franceză (nu dau nume pentru că n-aş vrea să nedreptăţescprin uitarea involuntară a cuiva). Poate este din vina limbii, ne-filosofice, cum s-amai spus. Sunt totuşi câţiva gânditori care au practicat cu pasiune şi responsabili-tate studiul filosofic, încercând să depăşească acest „neajuns”. Dar nu sunt valori-ficaţi. ba dimpotrivă, celor mai mulţi li s-a şi pus în cârcă câte o vină, politică înmajoritatea cazurilor, dar suficientă ca să afecteze, să se extindă peste tot ce aucreat. Mă feresc de false înţelegeri, nu absolv pe nimeni de vină, dar firesc ar fi săfie ţinută şi acuzaţia în frâu, să fie lăsată deoparte opera dacă, pe bună dreptate, nus-a murdărit de nu ştiu care compromis al autorului ei.

revenind la „cazul nae Ionescu”, dacă este politic vinovat, dacă poate fi pussub semnul întrebării chiar în ce priveşte originea unor idei, pe care, accentuez,le-a folosit în forma orală a cursurilor sale, nu înseamnă că nu a rămas nimic dinnae Ionescu, că logica lui impecabilă nu mai are valoare, construcţia spectaculoa-să de idei metafizice s-a ruinat, rolul său în formarea unei generaţii uluitoare a cul-turii române s-a dizolvat… nae Ionescu să moară, să dispară din memoria tuturor!nu, nae Ionescu există, e un exponent al filosofiei româneşti, deloc de neglijat,indiferent cât de mult incomodează şi va mai incomoda. Mă întreb doar, când vaveni vremea să se potolească scandalul, furiile să se retragă şi să redevenim lim-pezi la minte, pentru a-i da lui nae Ionescu (ca şi altor filosofi români) rolul pe careîl merită, pe care şi l-a cucerit pe drept. Poate n-ar fi rău să învăţăm să valorificămlocul unor autori în cultura română, şi să renunţăm aşadar la a construi casele arun-când cărămizile în capul celor ce urmează să le locuiască! Până atunci, fiecare exe-get are datoria să verifice şi să decidă singur, fără cârje, ce e de condamnat şi undee cazul să pună oprelişte atitudinii pătimaşe. Dacă este să pariem precum Pascal,pe câştig sau pe pierdere…


cartea de religie

PAUL AREtZU

traDIţIE ŞI MIStICă în POEZIE

nichifor Crainic a fost o figură proeminentă în viaţa culturală din perioa-da interbelică. Este cel mai important promotor al direcţiei tradiţiona-list-ortodoxiste. S-a afirmat ca poet, eseist, memorialist, teolog şi jurna-

list. a debutat cu volumul de versuri Şesuri natale (1916), influenţat de programulsămănătorist, scriind însă o poezie sensibilă, personalizată stilistic. în volumeleulterioare, va fi atras de imaginea armonioasă a lumii, de frumuseţile naturale, dedialogul cu transcendenţa, de aspectul evlavios al existenţei, fără a-i lipsi accente-le dramatice, meditaţiile metafizice, dar nici tema erotică ori patriotică, simpatiapentru viaţa rurală, întoarcerea la origini, la simplitatea biblică. în eseurile sale,apărând valorile credinţei ortodoxe, polemizează cu perturbatorii şi denigratoriiacestora, raţionaliştii ateişti, evoluţioniştii, materialiştii. termenii paradigmei gân-diriste sunt definiţi ca necesari continuităţii şi expresivităţii culturii: specificulnaţional, tradiţia, ortodoxismul. Ca scriitor creştin, practicând o poezie, în princi-pal, de inspiraţie religioasă, nichifor Crainic s-a ocupat, în mod sistematic înNostalgia Paradisului, dar şi în eseuri diverse, de tezele unei estetici ortodoxiste,mistice.

Cunoscut pentru sârguinţa sa în recuperarea unor nume pe nedrept uitate(Eufrosin Poteca, Ion Petrovici, Mircea Florian, Petru P. Ionescu, Mihai uţă), tână-rul filosof adrian Michiduţă a publicat în ultima vreme şi două volume conţinândtexte ale lui nichifor Crainic, risipite prin publicaţii interbelice, Teologie şi filoso-fie. Publicistică (1922-1944) şi Poezia noastră religioasă.

Cel din urmă, Poezia noastră religioasă (Editura Episcopiei Giurgiului,Giurgiu, 2010, ediţie critică, text stabilit, cuvânt înainte, note şi comentarii de Dr.adrian Michiduţă, studiu introductiv de Ştefan Cârstoiu) este format din două capi-tole, primul conţinând şapte studii dedicate poeziei religioase, selectate din revistaGândirea, iar al doilea reunind nouă aprecieri critice, referitoare la opera scriito-rului, având aceeaşi sursă. Editorul ne avertizează că eseurile lui Crainic au făcutparte iniţial din cursurile susţinute la Facultatea de teologie de la Chişinău şi launiversitatea din bucureşti. Ca studiu introductiv, este reprodus un text al lui Şte-fan Cârstoiu, Poezie şi religie în opera poetică a lui Nichifor Crainic, publicat în1940, în Gândirea. acesta remarcă evoluţia poeziei lui Crainic, de la filosofia isto-

rică din Şesuri natale, la filosofia creştină de mai târziu. Caracteristicile liricii salenu ating nivelul fervorii mistice, păstrând „o linişte calmă şi senină, o credinţăluminoasă şi gravă, firească şi odihnitoare”. Poetul defineşte ortodoxismul cadimensiune etnică, dar şi ca trăsătură profund omenească. Lumea satului este loculîn care sacrul se manifestă în mod firesc, prin spiritul sărbătorilor, prin tradiţii, prinmodul cum sunt percepute marile evenimente ale existenţei. având în vedere sen-sibilitatea sa analitică, dar şi formaţia teologică, era firească aplecarea teoretică alui nichifor Crainic asupra domeniului său de creaţie, pe care l-a structurat cadirecţie literară.

Primul text, Lirica noastră religioasă, este o reacţie la constatarea dezinteresu-lui pentru literatura cu caracter religios, atât din partea criticilor literari, cât şi dincea a presei eclesiastice, ba, chiar, din partea bisericii. O atitudine polemică esteevidentă, scriitorul plângându-se şi de lipsa oricărui suport pentru revistaGândirea. Este contrariat şi pentru că socoteşte că sufletul poetic românesc estereligios: „Eul liric e aproape tot una cu eul religios prin îndoitul sentiment al inde-pendenţii faţă de lume şi al dependenţii şi asemănării cu misterul ei creator, cuDumnezeu” (p. 26). Se consideră axiomatic faptul că sufletul naţiei noastre e fun-damental religios. întoarcerea literaturii spre sursa religioasă este un semn neîndo-ielnic de autohtonizare a culturii.

al doilea text, Poezia noastră religioasă, este un eseu foarte elegant, pe carel-a susţinut mai întâi la universitatea din Zagreb, iar apoi l-a publicat în Gândirea.autorul face, pentru auditorul croat, o foarte corectă evaluare a istoriei liricii româ-neşti. Legătura afectivă cu pământul patriei, cu strămoşii, cu Dumnezeu reprezin-tă condiţia suficientă pentru menţinerea vie a predispoziţiei pentru lirism. Suntevocaţi poeţi care răspund prin fondul operei lor celor trei caracteristici, MihaiEminescu, George Coşbuc, Lucian blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.Spectacolul pe care îl oferă diversitatea naturii este capabil să sensibilizeze sufle-tul oricărui poet, apropiindu-l de bunătatea şi mărinimia Creatorului. Cu atât maimult, Dumnezeu este găsit în adâncul sufletului. Mijlocul de apropiere deDumnezeu este rugăciunea, asumată liric şi de poeţi. Poezia religioasă caută atin-gerea cu divinul. Pentru români, religiozitatea constituie o trăsătură etnică. autorulplasează în context european valorile autohtone: „Structura intimă a culturii euro-pene e, astfel, alcătuită din înţelepciunea omenească a antichităţii şi din înţelepciu-nea divină a bisericii. una ne leagă de pământ, cealaltă ne leagă de veşnicie. Cândastăzi afirmăm că ducem lupta pentru apărarea culturii europene, înţelegem că apă-răm clasicismul sau umanismul împotriva barbariei, că apărăm creştinismul împo-triva ateismului şi că apărăm libertatea geniului de a crea mai departe valori spiri-tuale sub inspiraţia acestor două puteri. Dispariţia vreuneia din ele ar însemna sără-cirea culturii europene şi distrugerea fundamentelor ei spirituale.” (p. 43).Discursul are o limpezime plină de har, o fluenţă elocventă. Limba este deosebit defrumoasă, spiritualizată. Dezideratul exprimat la sfârşitul conferinţei de launiversitatea de la Zagreb este însufleţitor: „pământ naţional pentru fiecare popor


şi cer creştin pentru toţi laolaltă” (p. 44).textul care urmează, George Coşbuc, poetul rasei noastre, porneşte de la teza

că „veacul nostru e veacul naţionalismului”, având ca scop „problema regenerării”:„Ideea de regenerare, aşa cum o concepe noul naţionalism, întemeiat pe etnicitate,are deci în vedere pe omul integral, în armonioasa plinătate a puterilor sale fiziceşi morale” (p. 46). Etnicul îşi manifestă nobleţea prin cultură: „Dintre toate plăs-muirile omului, poezia şi artele în genere constituie jocul cel mai spontan şi maidirect ţâşnit din focarul etnic” (p. 47). George Coşbuc reprezintă cel mai fidel spi-ritualitatea poporului român, modul în care preschimbă jalea în bucurie. El îşi ani-hilează eul poetic, dând cea mai autentică imagine etnică din cultura noastră. Fărăîndoială, criteriile de evaluare ale lui nichifor Crainic sunt altele decât cele esteti-ce, diferenţiindu-se total de gândirea maioresciană. Metoda sa se bazează pe o seriede echivalări care pornesc de la faptul că religiosul este frumos, că frumosul esteetic, că eticul se desăvârşeşte etnic. Principiile par a fi cele platoniene, legând bine-le de frumos. autorul face elogiul dragostei instinctuale, cea lăsată de Dumnezeuîn vederea asigurării procreaţiei. Ideile lui Coşbuc, pline de castitate, jucăuşe, îiplasează pe tineri în imuabilitatea datinilor. alte virtuţi elogiate de poet sunt erois-mul, demnitatea: „Coşbuc cântă moartea care conţine sâmburul unei fecundităţimorale” (p. 62). tot lui George Coşbuc îi este dedicat şi studiul următor, Poetuleroismului, relevându-se sentimentul monarhic-eroic, trecut adesea în registru debasm.

în V. Voiculescu, poet al spiritului se remarcă insistenţa cu care este pomenit, înoperele acestuia, sufletul: „E vorba de un om capabil să facă poezie din oriceaspect al vieţii, lăsându-se îmbătat de toate voluptăţile ei, dar având mereu conşti-inţa dualităţii structurii noastre interne şi a duplicităţii etice. Dacă între carne şisuflet există un antagonism fără leac, poetul preamăreşte carnea cu o pasiune totaşa de arzătoare cum a preamărit sufletul.” (p. 83). Imposibilitatea oamenilor dea-L înţelege şi cuprinde pe Dumnezeu îl face pe poet să-l numească singurul fructoprit din această lume. Vorbind despre mistica poeziei lui Vasile Voiculescu,nichifor Crainic face o scurtă şi condensată prezentare teologică a contemplaţieiextatice.

articolul Heinrich Seuse, misticul şi poetul se ocupă de contradicţia paradoxa-lă ce apare între năzuinţa poeţilor religioşi de a exprima inefabilitatea spirituală alui Dumnezeu prin mijloacele materiale ale imaginilor, simbolurilor, parabolelor.Conchide însă că „Forma sensibilă e un simbol al viziunii suprasensibile. […]acelaşi adevăr e exprimat în învăţătura bisericii despre sfintele taine în care, subforme văzute, se comunică puterile nevăzute ale harului divin. Lupta pentru expre-sie, care constituie marele şi deliciosul chin al creaţiei artistice, e lupta pentru azămisli simboluri materiale cât mai transparente pentru a reflecta în ele spiritulrevelat într-o viziune inspirată. Ea e comună misticei şi artei.” (p. 100). Lucrareaartistului rămâne, în bună măsură, exterioară, pe când cea a misticului se află îninterior, în suflet, avându-L ca model pe Iisus Hristos. Există însă cazuri de sim-

CartEa DE rELIGIE 159

bioză, în care misticul este şi poet: „Pentru misticul poet, Dumnezeu e în acelaşitimp frumosul absolut şi adevărul absolut” (p. 101). Seuse experimentează stareade extaz, ascetismul său dus la extrem favorizându-i o irupţie de viziuni.Observaţiile teologice despre mistici şi vizionari sunt de mare fineţe. De altfel,nichifor Crainic a fost preocupat de teologia mistică, şi în special de MeisterEckhart.

ultimul text, Rainer Maria Rilke, poet religios, afirmă despre marele scriitor:„rilke e un căutător de Dumnezeu, cum i s-a zis de mult, sau chiar un «făcător deDumnezeu», cum i s-a zis uneori cu ironie” (p. 120). Călătoria în rusia şi, apoi, înItalia, îl transformă spiritual, rezultatul fiind Ceaslovul şi cartea de proză Povestiridespre bunul Dumnezeu, amândouă de factură religioasă. Crainic face observaţiifoarte potrivite în legătură cu schimbările pe care le suferă poetul austriac. în sim-plitatea vieţii ortodoxe din rusia şi în rafinamentul cultural din Italia este deopo-trivă prezent Dumnezeu. rilke, însă, are contiguităţi de fond cu mistica germană,găsindu-L pe Dumnezeu în sinea sa, în starea de extaz (un fel de orbire mintală),un Dumnezeu imanent lumii, născut din sufletul omului: „Poetul îşi arogă o decon-certantă paternitate faţă de Dumnezeu” (p. 134).

Pandantul acestei antologii tematice este un florilegiu de texte dedicate ortodo-xiei şi lui nichifor Crainic, de Horia niţulescu, Lucian blaga, al. busuioceanu,Ovidiu Papadima, D. Caracostea, tudor Vianu, Pan. M. Vizirescu, Gh. Vrabie,Dumitru Isac, publicate de-a lungul timpului, în revista Gândirea. Ele sunt la fel deinteresante şi de elocvente ca şi cele titulare. Menirea lor este să întregească imagi-nea doctrinei gândiriste. Sunt frumoase pentru că propun o altă dimensiune a exis-tenţei care, din păcate, astăzi, s-a pierdut, o formă profundă şi bogată de spirituali-tate.

textele adunate în acest volum de adrian Michiduţă configurează, într-un modimpresionant prin supleţea şi plasticitatea ideilor, o estetică a literaturii creştine.Doctrina gândiristă a atras nume dintre cele mai importante ale literaturii interbe-lice, fiind stopată cu violenţă, după al doilea război mondial, de invazia comunis-tă. Dacă direcţia modernistă a fost resuscitată prin neomoderniştii generaţiei şaize-ciste, ar fi fost interesantă o regrupare şi un reviriment şi al tradiţionalismului, cuînclinaţii spre religios. Poezia, în vremuri normale, are o vocaţie tolerantă defini-torie şi un evantai de forme nelimitat.


arta la domiciliu

fLORIN tOMA

un GOSPODar DE năLuCI: MIrCIa DuMItrESCu

zicere

Face parte, fără nicio îndoială, din galeria vieţuitoarelor cu karmă năzuroa-să, aparent mici la stat, însă uriaşe la statura gândirii iuţi, este posesorfidel al unei strângeri de mână foarte puternice, un vânos cu fibră palpi-

tând, chiar şi acum, la aproape şapte decenii de vieţuire, altminteri, băiat pornit dinsudul special al lui Zaharia Stancu, adică teritoriul acela pre-magic de până la gra-niţa dincolo de care se lăfăie în kieful său levantin imaginarul Isarlîk, cu scrâşniripremonitorii, cu umor bine strunit, tras de ham serios de ironic şi hazliu de grav,cu un dinamism – fizic şi meta-fizic – aiuritor, se mişcă mult şi harnic, pare un elfinfatigabil imposibil de prins cu acul în clasificări Antipatice, cu replici tăioase canişte lovituri fulgerătoare – nu-i place ca studenţii să-l alinte Mircică, deşi prenu-mele său aparte, Mircia, parcă îmbie la asta sau Bătrâne, mie ce mi-e-n guşă, şi-ncăpuşă! – cu delimitări foarte precise între alb şi negru, între bine şi rău, între femeişi paranghelie, între muncă şi taifas (dar niciodată, energic – aşa cum o să desco-perim mai departe – între gravura în lemn şi metal, între presă şi strunjire, între pei-saj şi sculptură, între creion şi acuarelă sau între ilustraţie de carte şi desen!).Visează mult şi temeinic. nu face niciun rabat de la realismul oniric pe care l-aîmpărtăşit, pe vremuri, la o fereastră de vodcă cu nichita (cum denumea Poetulmăsura şirului de sticle aşezate pe pervaz!). acum, doar administrează nălucile, cuştiinţă şi cu entuziasm calm. Le sortează. Le denumeşte. Le fixează. Şi apoi, le dăspre folosinţă utilizatorilor de reverii, timid, cu gând numai să guste din ele. atâtdoar că ei n-au măsură. Ei nu ciugulesc, nu legumesc, ci le înfulecă de-a dreptul.Ei se înfruptă din ele nesăţioşi, cu o lăcomie sălbatică. Ei hăpăie pur şi simplu vise-le ieşite din mâinile, mintea şi viaţa lui Mircia Dumitrescu.

facere

Sfârşit de iarnă incomodă, enervantă şi sâcâitoare ca o criză de sciatică.Singurul contrabalans: confortul vorbei tihnite cu artistul. Se intră la domiciliul luide lucru printr-un pasaj de istorie. Fostele acareturi şi anexe ale Casei

Marghiloman, întemeiată la 1873 (azi, ambasada Franţei). biblioteca Ion Creangă,instituţie de un alb imaculat, ad usum delphini, de pe strada Christian tell. un corpdin „marele povestitor” reprezintă atelierul. De suprafaţă, pentru că, pe lângă aces-ta, mai are încă două incinte, în subsolul clădirii centrale: secţiunea prese-gravurăşi cealaltă, sculptură-depozit-patrimoniu-artist.

Intrăm. E cald, cafeaua bolboroseşte plăcut pe reşou. artistul, într-o ţinută uşorgalantă, cămaşă de culoare iute-muştar-Dijon şi, ceremonios, ochelarii pe vârfulnasului, popeşte. Eu scotocesc. Mai întâi, biblioteca (aleg la întâmplare: 1000Nudes, Atlas de Arheologie, Ornamenta Ecclesiae, ediţia Manuscriselor Eminescu,Metamorfozele Goticului, Oglinda Lumii – O nouă istorie a Artei, A Concert ofAngels...), apoi, fotografia-tablou de când a jucat el în film, în 1958 (da, da! eraelev la Neculce, când a fost distribuit în Prima melodie – regia andrei blaier şiSinişa Ivetici, după schiţa Muzicuţa cu schimbător, a lui nicuţă tănase), pe alt raft,patru ceasloave uriaşe, unul peste altul, iar alături, pe perete, câteva foto-portrete-studii cu chipul lui Eminescu, pe vârste. Lângă bibliotecă, un corp-soldat numai cuCD-uri (muzică, mor după muzică!), apoi, masa-planşetă-birou de lucru, pe carestă neterminată o lucrare de gravură în lemn. In statu nascendi, cum spun savanţii.trag cu ochiul discret, aşa cum te uiţi hoţeşte peste umărul pictorului, la ultimalucrare de pe şevalet. Corpul unei balerine ce dansează, învârtejită în creneluri dedantele. Curiozitatea îmi măreşte puterea dioptriilor şi remarc în detaliu, până şiultima scrijelitură ce decupează în lemnul negru degetele de la piciorul femeii, carecred că măsoară fiecare aproape un milimetru. Lungi, osoase, uscate. brusc însă,descopăr unealta artistului. Până atunci, nu fusesem atent şi n-o observasem (şiMarx parcă se văita de treaba asta: că nu vedea pădurea, din cauza copacilor!). Unsfredel de dinţi, dragule! O freză de stomatolog. uluitor. Şi atunci, las deoparte şipădurea, şi copacii, şi mă pun să constat melancolic cum un instrument prin exce-lenţă al chinului nu mai „produce” durere, ci artă. bonomă. tot o materie sensibi-lă, ca şi smalţul dinţilor. îi spun. râde: Asta e, bătrâne, gravura este îndemânareade a şti să tai! arunc spre el vorbele ce-mi vin în minte, nu-mai-ştiu-ale-cui: dolo-re e una gran gioia che addolcisce il male. Şi adaugă, ca la curs: Să ştii că-i o che-stie grea, n-aş vrea să se supere pictorii. Dar aici trebuie să te lupţi cu iluzia, fiind-că totul se întoarce. Îţi dai seama, stânga devine dreapta, iar dreapta vine în loculstângii. Asta face gravura: pune două probleme de actualitate. Dă de gândit, ca lajocul de şah. Şi dă de lucru mâinii, arta de a şti să tai!

toarcere

Eu i-am iubit mereu pe poeţi. Nu ştiu de ce, probabil vine de la dragostea meapentru litere, dar am fost prieten cu scriitorii, mai ales cu cei respectuoşi cuboema, oamenii serioşi. De la Nichita, Mazilescu, Ahoe sau Stelaru, până la Suciuşi Augustin sau...De ce carte? De unde acest sacrosanct respect pentru carte? Carei-a indus pasiunea pentru ilustraţie şi în care se simte confortabil şi legitim, ca un


clasic, alături de marea generaţie a meşteşugului: Done Stan, I. State, benedictGănescu, Vasile Socoliuc. Tot de la cuvânt, bătrâne, tot de acolo! a ilustrat cu sala-horie, cu sufletul şi cu mintea opera a sumedenie de autori şi cărţi, de la Sahia,Dante, Epopeea lui Ghilgameş şi Cavalerii Mesei Rotunde, până la Ovidiu,Dostoievski, Panait Istrati şi Perpessicius. Şi alţii. Mulţi alţii. În momentul acela,nu mai e nici stilul tău, nici al autorului, este pur şi simplu o simbioză, o difuziecerească. Pe care, după atâta trudă, am constatat că n-o poţi obţine decât dacă teprăbuşeşti în operă. Asta e condiţia. are însă o mare supărare. După ediţiile biblio-file ale prietenilor mei, poeţii, aş mai scoate şi alte cărţi cu grafica mea, dar totule zadarnic, azi. Poezia nu mai seduce, editorii nu mai au bani, iar tirajele sunt dince în ce mai mici. Frustrări? Da: Îmi arde mâna să fac „o Ana Karenina”, darn-am cum s-o public. Cine mai editează „Ana Karenina”? Apoi, am gata de multăvreme gravurile la Creangă. Dar se mai publică astăzi Ion Creangă? Satisfacţii îndirecţia asta? Da, una uriaşă: Am avut privilegiul de a ilustra colecţia de manuscri-se Eminescu, editată recent de Academia Română, când am lucrat cu savanţi,Simion, Creţia...Ştii cât de tare mă mândresc cu asta, bătrâne?! Dar ceasloavele?Se întinde peste masă şi le scoate pe primele două, de deasupra. Grele. încărcatede sensuri. Fabuloase. un fabulos cu parfum de Ev Mediu. îmbrăcate în pielescumpă. Hârtie groasă, de mână, plămădită în moara unui meşter ungur celebru,Vincze László din Szentendre. Care-l iubeşte pe Mircică şi adoră arta lui. Foile, înlegătură manuală, conţin sute de acuarele. numai şi numai acuarele. E un fel dejurnal de schiţe, de viziuni. Le-am strâns să nu se piardă. Gospodărie. Da, mai alescă, nu ştiu dacă ştii, dar eu chiar cu acuarelă am intrat la Arte Plastice. Acuarelaîmi place, sunt dibaci cu ea, iar ea mă răsplăteşte. Îmi dă odihnă.

trecere

Dar cu sculptura? Ce ţi-a căşunat pe lemn? Mi-am dat seama la un moment datcă gravura nu se mai vede. Mă nemulţumea. Şi atunci, am mărit dimensiunile plan-şetelor şi cioplitura a devenit sculptură. O gravură în lemn tridimensională.Forme concave care se văd convexe, o iluzie optică. De când datează boala asta?Din 1973, de când Frunzetti spunea că nu ştie de unde să mă ia şi unde să mă pla-seze cu sculptura. Precum, îi spun, seria Pisicilor sătule, care se şipurează cu bur-ţile pline printre şipcile gardului Epocii de aur. Ca nişte perfecte sarcasme ghiftui-te. Da, aluzive, dar nu şocante, am avut grijă să păstrez retorica grotesco-ironică,aceea coborâtoare din Daumier sau Bosch, precum am făcut în tabloul acela cumasa de nuntă pe care farfuriile erau goale. Sau capul fantastic al poetului EugenSuciu, genial de sinonim cu modelul. Din păcate, a crăpat. Trebuie să-l refac.

îi atrag atenţia că e confortabil să fii demiurg. El mă scutură şi îmi spune căpeste tot în opera sa întâlneşti mitul bucuriei de a trăi, ce rafinează o axiomă fun-damentală pentru el: cum că, fără un suport existenţial inteligent, viaţa nu-şi meri-tă definiţia. Dar cu moartea, pe unde scoatem cămaşa, cămaşa morţii? Bătrâne, nu-

arta La DOMICILIu 163

i văd bine deloc pe morţi, nu pot avea imaginea statică, imobilă, a extincţiei.Suport greu secvenţele de genul ăsta. îi mestec dumicatul retoric: îl întreb nu ca peun bătrân, ci ca pe un înţelept. îngrijitor al vieţii. Sigur, mă gândesc şi eu la subiec-tul ăsta, deşi faptul că nu-mi dau seama că mă îndrept spre capătul drumului îmidă un soi de confort. Însă am o perspectivă asupra morţii mai degrabă literară,decât una existenţială. Oricum, caut să blochez mental tot ceea ce priveşte ideeade capăt. Până atunci, sunt senin, liniştit şi mă îngrijesc strict de ziua de mâine. Înrest, am credinţa că mi-am făcut, în viaţa asta, datoria. Cât de cât. Asta e! Maimult n-am putut. Cu Dumnezeu cum stai, te-ai pus bine? Bine. Cu toate că nu potsă spun că am o relaţie strânsă cu El, mărturisesc că-mi este bine când ştiu că eacolo.

ducere

Ies. Mă conduce până la poartă. ne îmbrăţişăm. E frig. Măresc pasul. în drep-tul bisericii amzei, îmi aduc aminte de spusele Sfântului Marcu ascetul: Dacă eştiiubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâm-fă pe om.

apoi, lângă blocul lui nichita, este rândul Poetului la povaţă, care-i spune prie-tenului, în Decalogul pentru Mircea, aşa de misterios: Să-ţi faci chip din trilul cio-cârliei! Cum ar veni, cred, chiar dacă-ţi pare zadarnic, să roboteşti frumos toatăviaţa! Şi, dacă se poate, şi dincolo de ea...

aşadar, la încheiere, judecata simplă e că, fără netrufia de a fi fost mereu întrudă – atribut pe care-l dovedesc puţini artişti din rândul celor înzestraţi cu har –Mircia Dumitrescu sunt convins că ar fi rămas doar un nume contabilizat într-orubrică. n-ar fi fost, ca acum, idolul tematic (şi totematic!) al unui timp.


cartea de arhitectură

AUGUstIN IOAN

O (IM)POSIbILă ErMInIE

Mihaela Palade este unul dintre puţinii specialişti ai istoriei arhitecturiişi artei religioase ortodoxe de la noi şi, în plus (sau în minus?), prin-tre mult prea puţinii pe care îi avem, cu dublă specializare: arhitectu-

ră şi teologie. Este păcat că domnia sa, care, pentru scurtă vreme, a colaborat şi lamasterul de antropologia spaţiului sacru al universităţii de arhitectură „IonMincu”, nu a fost tentată să se manifeste şi drept autor de obiect, sau cel puţin dreptcritic al acelor obiecte ridicate în contemporaneitate. Ea s-a limitat la ipostaza căr-turărească, într-o vreme când s-au construit mii de biserici ortodoxe, majoritateadintre ele în chip aproape monstruos, fie şi dacă le testăm după chiar regulile enu-merate în cartea de faţă.

Cu toate acestea, în completarea lucrării d-sale de doctorat, ne-a oferit – laEditura Sofia – în 2004, O posibilă erminie arhitecturală – alcătuirea bisericilordin spaţiul ortodox. în ce priveşte pictura, există mai multe erminii, adică manua-le canonice de tocmire a frescelor şi mozaicurilor ce împodobesc orice lăcaş de cult(neo)bizantin. în arhitectură, un asemenea manual lipseşte, în ciuda părerilor pre-concepute cu privire la canoanele arhitecturii celei vechi, bizantine sau mai noi, dinteritoriile ortodoxe. Era o carte mult aşteptată de către cei, vai! puţini interesaţi desubiect şi, în multe privinţe, premiera este de nivel internaţional, ceea ce este şispre lauda autoarei, dar şi spre hula celor care nu au catadicsit să găsească temainteresantă. Sunt deja mai mult de şase ani de când s-a publicat volumul şi aceas-ta rămâne, încă, prima şi singura luare la cunoştinţă critică a volumului, cel puţinîn ceea ce priveşte spaţiul public laic.

Cele ce urmează sunt nu atât o recenzie la cartea propriu-zisă, cât, mai degra-bă, o seamă de idei pe care le sugerează apariţia respectivei cărţi, de o stimabilăcalitate intelectuală. Care este nu un manual de proiectare pentru autorii viitoare-lor lăcaşuri de cult (ortodox), ci o redistribuţie a materialului unei istorii a arhitec-turii bizantine şi post-bizantine (de felul celei, clasice, a lui Cyril Mango, de pildă),după criterii tipologice şi formale. Cu alte cuvinte, autoarea nu face un analog alErminiei picturale, traduse şi la noi, şi nici un A Pattern Language (precumCristopher alexander), conţinător de algoritmi de proiectare de tipul „dacă a,atunci cu necesitate b”. Cuvântul din titlu, care diluează ambiţia proiectului, suge-

rează că mai există şi alte posibile erminii de scris, poate chiar una propriu-zisă,care să fie, aşadar, de folos acelor arhitecţi puşi pe calea proiectării de biserici orto-doxe. Descrierea alcătuirii bisericii este şi ea ambiguă, trecându-se cu viteză şirelativ nesistematic de la teologie la simbolistică şi, de acolo, la analiză formală aplanurilor posibile (care nu sunt, la rigoare, decât proiecţia, adică reducerea unortipuri spaţiale, abia ele interesante). Pentru ca, în a doua jumătate, să întâlnim sal-turi ameţitoare între feluritele nivele de investigaţie formală şi noi comentarii teo-logice şi chiar comentarii referitoare la tema, mult mai amplă şi, în bună măsură,trans-teologică, a locurilor şi spaţiilor sacre, reunite sub titlul – prea puţin acade-mic, totuşi – Doamne, bine ne este nouă a fi aici, fără ghilimele şi fără citarea cele-brei surse.

în puţinătatea de surse autohtone, bibliografia nu le cuprinde nici măcar peacestea; autoarea îmi face onoarea de a cita în introducere o primă istorie a arhitec-turii de cult ortodox din românia în secolul al XX-lea, dar cartea care o cuprindenu mai apare la bibliografie1. nu apar nici alte câteva studii sau articole interesan-te, publicate, ce-i drept, ici şi colo, prin periodice sau în cărţi cu tiraje modeste de,bunăoară, theodor baconsky, Sanda Voiculescu sau Smaranda bica2, iar bibliogra-fia, în ansamblul ei, pare outdated, dacă este să judecăm după neincluderea câtor-va mari colecţii de studii de artă şi arhitectură bizantină, precum Variorum de laashgate Publishing.

ar mai fi de întrebat a mirare de ce expediază autoarea drept „neserioasă” ipo-teza influenţei gotice asupra bisericilor nord-moldoveneşti, fără însă a se osteni săprezinte argumentele care să trimită în ridicol respectiva ipoteză, singura de altfelserioasă emisă până acum, dacă nu o înlocuim, cum s-a mai făcut, cu „miracolul”moldovenesc scoborât de-a dreptul din pura „metafizică” a geniului naţional. Or,mai totul – de la ancadramentele bisericilor lui Ştefan cel Mare, la secţiunea ascu-ţită şi elansată sau la contraforţii aproape „butanţi” – sugerează o firească influen-ţă a goticul mittel-european, ajuns pe filieră poloneză în Moldova. Există teorii cudamf naţionalist similar care refuză arhitecturii de lemn a bisericilor transilvane oatare influenţă gotică. Or, ce anume din grandoarea acestor biserici s-ar pierde dacăam accepta teoria influenţelor? Şi de ce este ruşinoasă o teorie care deschide arhi-tectura circulaţiei modelelor (şi, am zice azi, modelor) la scară europeană, chiardacă mai târziu decât focarul lor de iradiere primă? arhitectura de cult (aproape


1. După cum, de altfel, nu apar nici celelalte în care fac vorbire despre temă, cum ar fi Fiinţa şispaţiul (aLL, 1992) sau Symbols and Language in Sacred Christian Architecture (Edwin MellenPress, nY, 1996), ambele în coautorat cu radu Drăgan; Spaţiul sacru (Dacia, 2001, ediţia americanăCtOS, Etna, Ca, 2002); Visul lui Ezechiel (anastasia, 1996), Arhitectura sacrăcontemporană/Sacred Architecture Today (nOI Media Print, 2002) şi, în fine, Concursuri pentrucatedrala patriarhală ortodoxă 1999-2002 (nOI Media Print, 2003). Poate că, la o nouă şi necesarăediţie revizuită şi adăugită, autoarea le va include şi pe cele apărute între timp.

2. aceasta din urmă, autoarea a două cărţi pe tema arhitecturii religioase: Cer-Cupolă în colecţiaSpaţii Imaginate a Editurii Paideia şi, recent, a unei broşuri-culegere de lăcaşuri de cult, altele decâtcele ortodoxe, din secolul XX, la o obscură editură timişoreană.

indiferent de denominaţie) de pe ceea ce reprezintă azi teritoriul româniei este,fatalmente, o arhitectură ridicată de un număr impresionant de meşteri străini şi,din motive extrem de complexe, expusă polenizării încrucişate a felurite stiluri,zone de iradiere politico-religioasă şi, deci, culturală şi arhitecturală.

Cu siguranţă, arhitecţii bine vor face să aibă această carte în biblioteca lor, maicu seamă aceia dintre ei care au o sensibilitate (sau un interes profesional) apartepentru subiect. Mă tem însă că, dincolo de utilitatea indiscutabilă a cărţii, o ermi-nie arhitecturală pentru bisericile care de acum înainte se vor construi, abia deacum înainte se va şi scrie fireşte, menţionând cum se cuvine (şi) contribuţia doam-nei Palade. Mai trebuie spus că au mai apărut câteva titluri, între timp, precumCuvinte de folos pentru cei ce fac biserici (Ioan, biciuşcă, nancu, Ed.uauIMbucureşti, 2007) sau Retrofuturism: Spaţiul sacru astăzi (Ioan, Ed.Paideia,bucureşti, 2010), fără ca vreuna să fie însă, în fapt, un manual de proiectare, aşacum se cere a fi o erminie. Cât mai avem de aşteptat? Mă gândesc că, poate, autoa-rea însăşi va reveni asupra propriului proiect, actualizându-l şi transformându-l dinfragmentul de teză doctorală, care a fost, în îndreptarul care ar trebui să fie.

CartEa DE arHItECtură 167

cronica filmului

CăLIN stăNCULEsCU

SCrIItOrII ŞI FILMuL în uLtIMuL CInCInaL DEJISt1961 – 1965

în 1961, îşi face debutul în dialogul cu a şaptea artă scriitorul MihneaGheorghiu, anglist prin vocaţie, excelent cunoscător şi al literaturii america-ne. un debut amânat, cum vom vedea, care are drept obiect ecranizarea

romanului Europolis de Jean bart. Melodrama cu pretenţii de frescă socială are odistribuţie impresionantă. Scenaristul trebuia să debuteze cu cinci ani mai devre-me, când contractase cu cinematografia ecranizarea poemului, 1953, şi a piesei,1956, dedicate lui tudor Vladimirescu. Filmul va fi prezent pe ecrane de abia în1962, iar din 1965 va fi cenzurat cu peste 800 de metri de peliculă, aproape 40 deminute, în urma morţii lui Dej, eliminându-se secvenţele în care era prezentă LicaGheorghiu.

Horia Lovinescu revine cu Poveste sentimentală, regia Iulian Mihu. Construcţiascenariului pleacă de la un proiect de Miron niculescu şi se dezvoltă concomitentcu piesa de teatru Febre. Pe generic apare şi consilierul artistic sovietic L.M.Jejelenko. Omul de lângă tine, regia Horea Popescu, regizorul de teatru aflat ladebut în cinematografie, are ca scenarist pe Paul Everac, care-şi prelucrează unfragment din propria piesă, Ochiul albastru.

Și dramaturgul alexandru Mirodan îşi ecranizează propria piesă, Celebrul 702,în filmul regizat de Mihai Iacob, cu radu beligan în rolul titular. Satira antiameri-cană era transpusă fără prea mari virtuţi cinematografice de pe scena teatrului.Dimos rendis şi Ioan Grigorescu colaborează la scenariul filmului Străzile auamintiri, titlu de lucru Transfuzia. Schematic şi convenţional, autor al unei prozede mare popularitate pentru cei care nu cunoşteau valorile literaturii autentice,Marea bătălie de la Iazu mic, Octav Pancu-Iaşi propune scenariul Vară romantică,regia Sinişa Ivetici. Falsul istoric, absurdul situaţiilor în care sunt puse personaje-le, minciuna propagandistică converg ineluctabil într-un film penibil.

Francisc Munteanu scrie şi regizează un scheci propagandistic pentru finaliza-rea colectivizării, Lada cu zestre, inspirat fiind de o proză conjuncturală ascriitorului timişorean Mircea Șerbănescu.

1962 este anul superproducţiei Tudor , amintită în rândurile anterioare, „ primulfilm istoric românesc pe ecran lat”. bugetat generos, de patru ori mai mult ca un

film obişnuit, filmul regizat de Lucian bratu, cu Emanoil Petruţ în rolul principal,a cucerit Premiul special al juriului şi medalia Crucea Sudului la Festivalul de labuenos aires, Statueta de argint la Festivalul de la Cork, Marele Premiu, Premiulde interpretare – Emanoil Petruţ şi Lica Gheorghiu, Premiul pentru muzică –Gheorghe Dumitrescu la Festivalul naţional al filmului de la Mamaia, 1964.neobositul cineast-scriitor Francisc Munteanu mai pune o cărămidă la epopeeacomunismului cu Cerul n-are gratii, ecranizare a nuvelei Tierra di Siena.

O coproducţie ambiţioasă este Codin, regia Henri Colpi, scenariul YvesJamiaque, Dumitru Carabăţ şi Henri Colpi după romanul omonim de Panait Istrati.Cu un buget sub media filmelor româneşti, Codin a obţinut Premiul pentru scena-riu şi Premiul Comisiei Superioare tehnice franceze pentru calitatea fotografiei şiimaginii color la festivalul de la Cannes, 1963. Imaginea a fost semnată de MarcelWeiss şi Ștefan Horvath. nicolae țic şi radu Cosaşu colaborează cu regizoruldocumentarist Gabriel barta la scenariul filmului Cinci oameni la drum, coregizorMihai bucur. b. t. rîpeanu consemnează declaraţia lui radu Cosaşu, care afirmăcă a fost „unul dintre cele mai proaste filme româneşti care au trecut pe ecranele şiminţile noastre”. Francisc Munteanu este coscenarist alături de Petre Sălcudeanu lafilmul Partea ta de vină, regia Mircea Mureşan, scenariul literar are titlulPurgatoriul.

ar mai fi de amintit din producţia acestui an filmul Lupeni 29, regia MirceaDrăgan, la al cărui scenariu au trudit nicolae țic, Eugen Mandric şi regizorul,operă de mare rezonanţă propagandistică, în care sunt evocate evenimentele tragi-ce legate de grevele minerilor, dar şi cu falsificarea grosolană a realităţilor istori-ce. Prezenţa în film a fiicei lui Gheorghiu-Dej va văduvi la proiecţiile după 1965opera lui Drăgan de circa 40 de minute în care artista de ocazie, Lica, apărea înpostura unei văduve de miner. Filmul a primit Diploma scriitorilor din urSS pen-tru „cel mai bun scenariu” la Festivalul de la Moscova, 1963.

în 1963, Victor Iliu, un regizor onorabil, şcolit la Moscova, care a dat o frumoa-să ecranizare inspirată de Ioan Slavici La „Moara cu noroc”, îşi încheie cariera cuun scenariu semnat de V. Em. Galan, Comoara din Vadul vechi, scriitorul fiindinspirat de propria nuvelă La răzeşi. V. Em. Galan, colaborator la agerpres, ziaristla Scînteia, deconspirat drept colaborator al Securităţii, evocă perioada de foame-te din Moldova postbelică. aici îşi face debutul ca regizor secund Lucian Pintilieşi tot aici debutează în film actorul Ion Caramitru. titus Popovici îşi ecranizează aldoilea roman, Străinul, regia Mihai Iacob. Interpretul rolului principal, ȘtefanIordache, primeşte un premiu la Festivalul de la Karlovy Vary, iar Irina Petrescuprimeşte premiul de interpretare la Festivalul naţional de la Mamaia, 1964, regizo-rul fiind recompensat, tot aici, cu premiul special al juriului. un scriitor care se vaafirma ulterior cu romane poliţiste de duzină, Ștefan berciu, debutează ca scenaristla Afacerea Splaiul, film documentar produs de Studioul Sahia, regia VirgilCalotescu şi Paul Orza. Subiectul evocă jaful de la Fabrica de încălţăminteDâmboviţa. alecu Ivan Ghilia îşi ecranizează proza Urâtele devenită Dragoste

CrOnICa FILMuLuI 169

lungă de o seară, regia Horea Popescu, o dramă psihologică feministă, mai puţinabordată în iureşul ideologic al timpului. Francisc Munteanu, regizor şi scenarist,propune un film cu tentă erotică şi concluzii socialist moralizatoare în La vârstadragostei, Menţiune de excelenţă la al treilea Festival al filmului pentru tineret dela Cannes, 1963. Dimos rendis scrie scenariul la Casa neterminată, film semnatde andrei blaier, în care debutează Valeria Seciu. Mai puţin minat de ideologia lamodă filmul respiră o prospeţime „condamnabilă” în epocă. D.r.Popescu propuneo comedie din mediul rural oltenesc, Un surâs în plină vară, regia Geo Saizescu,ecranizare a nuvelei Pădurea. regizorul, debutant în lungmetrajul de ficţiune, obţi-ne cu acest titlu Premiul pentru debut regizoral al revistei Cinema. Filmul a maifost premiat pentru scenariu şi pentru rolul principal masculin susţinut de SebastianPapaiani cu prilejul Festivalului naţional de film de la Mamaia, 1964. Ion LucaCaragiale este ecranizat de Haralambie boroş cu Politică şi delicatese, adaptaredupă proza Icre moiu, după cum, în 1964, Jean Georgescu, regie şi scenariu, ecra-nizează 7 schiţe în Mofturi 1900, şi anume O conferinţă, Diplomaţie, Amici, Olacună, Bubico, C.F.R., Situaţiune. tot Jean Georgescu semnează filmul de montajLanterna cu amintiri, în care se regăsesc secvenţe din Mitrea Cocor, IndependenţaRomâniei, Manasse, Trenul fantomă, Răsună valea etc. Fănuş neagu şi VintilăOrnaru semnează scenariul filmului Lumină de iulie, regia Gheorghe naghi, dramădin universul ceapist desfăşurată sub lozinca „comuniştii nu ies la pensie”.Cartierul veseliei, regia Manole Marcus, îl are drept scenarist pe Ioan Grigorescu,ce evocă mediul proletar din anii ’30, cu componenta propagandistică procomunis-tă în cheie melo. Gheorghe Horvat, regizor, şi Constantin Mitru, scenarist, revin laopera lui Mihail Sadoveanu cu scurtmetrajul Intâlnire cu Lizuca. FranciscMunteanu, regie şi scenariu, propune o mai acceptabilă dramă de război cu Lapatru paşi de infinit, recompensată cu Premiul special al juriului Crucea Suduluipentru mesajul umanist şi realizare artistică la Mar del Plata în 1965. Vasilerebreanu scrie Merii sălbatici pentru regizorul alecu Croitoru, dramă rurală pen-tru un debutant în regie. Constantin Mitru şi alexandru Struţeanu, scenarişti, şiMircea Drăgan, regizor, semnează o ecranizare fastuoasă după NeamulȘoimăreştilor de Mihail Sadoveanu, unde aventurile anulează filozofia istoriei con-ţinută în opera originară. Filmul acumulează recorduri – zile de filmare – 259,metraj negativ – 38.756 metri, buget – 13.300.000 de lei, spectatori – peste 13milioane până în 2002. Filmul a primit în 1964, la al 4-lea Congres unIatEC dela Milano, Premiul de excelenţă pentru calitatea imaginii şi ingeniozitatea mişcări-lor de aparat. autorii imaginii au fost aurel Ionescu şi George Cornea

Cezar Petrescu este ecranizat de Marius teodorescu, autor al scenariului alăturide beno Meirovici, cu Calea Victoriei sau Cheia visurilor. Ion băieşu semneazădrama contemporană Camera albă, regia Virgil Calotescu. titlul de lucru esteCinci minute de gândire.

regizorul Ion Popescu-Gopo atacă universul lui Ion Creangă propunând oviziune proprie a unui basm celebru, De-aş fi ...Harap-Alb. Filmul este retras din


difuzare după ce prezenţa actriţei Lica Gheorghiu este considerată inoportună decenzura ceauşistă. rămâne unul dintre cele mai importante filme cu actori semna-te de maestrul animaţiei, Gopo. Filmul a obţinut premii la unIatEC Milano,1964, pentru calitatea imaginii color şi a prelucrării de laborator, premiul special aljuriului, premiul pentru scenografie, Ion Oroveanu, la Festivalul naţional al filmu-lui de la Mamaia, 1965 şi premiul pentru originalitatea regiei la Festivalul interna-ţional de la Moscova, 1965. Prima ecranizare din opera lui G. M. Zamfirescu esteDomnişoara Nastasia, care inspiră filmul Dincolo de barieră, regia FranciscMunteanu. Mircea Zaciu şi Vasile rebreanu colaborează la scenariul comedieiGaudeamus Igitur, semnată de Gheorghe Vitanidis. Filmul, cu mai puţine intru-ziuni şi locuri comune propagandistice, evocă universul Clujului studenţesc, faptpentru care a fost şi recompensat cu onorante premii la festivalurile de la teheran,Gijon şi Gotwaldow.

O ecranizare-reper pentru întreaga istorie a filmului românesc este Pădureaspânzuraţilor, regia Liviu Ciulei, scenariul titus Popovici, din nefericire ultimamanifestare a regizorului în domeniul lungmetrajului de ficţiune. Premiul de regiede la Festivalul de la Cannes, Premiul de excelenţă pentru calitatea imaginii şi pen-tru ingeniozitatea mişcărilor de aparat la Congresul unIatEC de la Milano, 1964,autorul imaginii – Ovidiu Gologan, Marele Premiu „Pelicanul alb”, Premiul pen-tru imagine, Premiul pentru interpretare feminină – ana Szeles şi Premiul pentrumuzică – theodor Grigoriu la Festivalul naţional al filmului de la Mamaia, 1965,sunt doar câteva dintre distincţiile capodoperei lui Ciulei, comparată cu Cărărilegloriei de S. Kubrick sau Pe frontul de vest nimic nou de L. Milestone.

tudor arghezi este ecranizat cu patru schiţe coregrafice, regia Mirel Ilieşu, cutitlul Ritmuri potrivite, Premiul orhideea de argint la Festivalul de la nevi, 1964.Producţie a Studioului Sahia, filmul îi avea ca interpreţi pe cei mai cunoscuţi bale-rini ai momentului – Ileana Iliescu, George Cotovelea, alexa Dumitrache , PetreCiortea, Magdalena Popa, Irinel Liciu, Sergiu Ștefanski, Gabriel Popescu. alecuIvan Ghilia recidivează ca scenarist cu adaptarea propriului roman, Ieşirea dinApocalips, sub titlul Sărutul, regia Lucian bratu. tudor Muşatescu colaborează curegizorul Paul Călinescu la ecranizarea piesei Titanic Vals, film onest, cu o impre-sionantă distribuţie din care nu lipsesc Ion Finteşteanu, Grigore Vasiliu-birlic,Coca andronescu, Mihai Fotino, Constantin rauţchi, Ștefan Mihăilescu-brăila,tamara buciuceanu, Ion Lucian, Dinu Ianculescu, Gheorghe trestian etc.

în primul său lungmetraj de ficţiune, regizoarea Elisabeta bostan propuneAmintiri din copilărie de Ion Creangă, unde Ștefan Ciubotăraşu susţine un rol difi-cil dar dus strălucit la împlinire, fapt recompensat şi de premiile obţinute la festi-valurile internaţionale de la Gijon şi Los angeles. anterior regizoarea oferisepublicului scurtmetrajul Pupăza din tei, cu acelaşi interpret, Ion bocancea, în rolullui nică. tot un scurtmetraj este şi Întâlnire cu Lizuca, regia Ștefan Horvat, scena-riul fiind semnat de Constantin Mitru, după Dumbrava minunată de MihailSadoveanu. Eugen barbu îşi ecranizează propriul roman Șoseaua Nordului în fil-

CrOnICa FILMuLuI 171

mul Procesul alb, regia Iulian Mihu, cu nelipsita „actriţă” Lica Gheorghiu.regizoarea anastasia anghel realizează o schiţă lirică, Oraşul care iubeşte, dupăscenariul lui Gheorghe tomozei. Petre Sălcudeanu semnează adaptarea romanuluiRăscoala în filmul omonim semnat de Mircea Mureşan, film laureat cu premiulOpera Prima la Festivalul de la Cannes în 1966, deşi regizorul se afla la a treiaoperă cinematografică. La festivalul naţional al filmului de la Mamaia în 1966 ace-laşi film cucereşte premiile pentru regie, interpretare masculină – Ilarion Ciobanuşi muzică – tiberiu Olah. nicolae Ștefănescu şi alexandru andriţoiu semneazăscenariul filmului poliţist Șah la rege, regia Haralambie boroş.

Si aceşti cinci ani din ultima perioadă de domnie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dejse vădesc a fi tentanţi pentru mulţi scriitori, unii devenind scenarişti de meserie, caPetre Sălcudeanu, titus Popovici, Ioan Grigorescu sau scriitori-cineaşti ca FranciscMunteanu. De prima etapă a dictaturii ceauşiste ne vom ocupa în numărul viitor alrevistei.


spectator

NICOLAE PRELIPCEANU

La StuDEnţI

M-am dus întotdeauna cu mare plăcere să văd spectacolele jucate destudenţii de la facultatea de teatru, pentru că, nu o dată, am descope-rit acolo talente care pe urmă s-au afirmat pe scenele profesioniste.

Dar, de fapt, pentru că numai acolo puteam să văd un teatru genuin şi o dăruiretotală, aşa cum, mai târziu, aceleaşi persoane nu mai reuşeau niciodată. în ultimiiani, de când a dispărut studioul Casandra, spectacolele studenţilor de la unatC sedesfăşurau în câte-o sală nu tocmai potrivită, dar amenajată pentru aşa ceva, iarspectatorii lor erau rudele şi prietenii, câţiva ziariști şi profesionişti, chemaţi tot dedl Valeriu Grama, la fel de dăruit lor ca şi atunci când funcţiona dincolo, în centrulvechi. De data asta, iată că studenţii au o sală nouă, o construcţie aflată în cur-tea universităţii, unde să-şi poată prezenta spectacolele. E drept, tot în faţa unuipublic restrâns,. Mult mai restrâns decât la Casandra.

într-o duminică din februarie am văzut în noua sală de la unatC un spectacolpe textele lui Caragiale, intitulat Mofturi la Union, cu masteranzii de la arta acto-rului, clasa lui Gelu Colceag. Scenariul îi aparţinea tot lui Gelu Colceag, acompa-niat de Liviu Dorneanu. unionul devine un spaţiu în care sunt strânse, cum se poateuşor bănui, mai multe momente caragialiene, cu personajele lor, unele sunt forţatesă intre în acest spaţiu, totuşi, nu întotdeauna şi cu toate potrivit, dar convenţia econvenţie şi se poate accepta, dacă există bunăvoinţă.

25 de masteranzi în arta actorului joacă în Mofturi la Union şi o spun de la înce-put, mulţi destul de lipsiţi de vlagă. Pentru că, dacă strigăte se aud şi când trebuieşi când nu trebuie, ele nu suplinesc ceea ce de fapt ar trebui să se vadă şi să se simtăacolo, şi anume pătrunderea pe dinăuntru a lumii lui Caragiale. aici, din păcate,mulţi dintre aspiranţii la titlul de actor rămân corigenţi, cel puţin în ochii mei. DeaDomnul să mă înşel. Puţini dintre cei care întruchipează 25 de personaje caragia-liene vin chiar din lumea aceea. Printre ei, Sergiu Fleşner, în I.D. Ionescu, dar şi înamicul trădător din schiţa Amici, Sânziana tarţa, în domnişoara Fanelly, o creaţie,ca să zic aşa, colaterală lumii respective, Corneliu ulici în Lache, Cristina Floreaîn Veturia, Liviu romanescu în poetul. Clipe de graţie mai trăiesc şi alţii, dar elese duc ca clipele, vorba amicului lui Caragiale, Eminescu, scuturând aripele. Dacăaş fi avut răbdarea şi acribia să analizez scenă cu scenă, personaj cu personaj, ceea

ce nu-mi stă-n fire, ar fi trebuit să observ multe exagerări, multe strigăte în loculnuanţelor, multe gesturi fără acoperire, o sumă de simptome care dovedesc înţele-gerea superficială a unei lumi care are, totuşi, consistenţa ei.

Poate că fragmentarismul acesta al viziunii îi împiedică pe unii să-şi dezvoltevreun rol mai de compoziţie, în care ar fi fost mai în largul lor, poate că, dacă lis-ar fi propus roluri de mai largă respiraţie, lucrurile ar fi stat altfel şi chiar unii carenu s-au ilustrat aici ar fi putut să-şi demonstreze calităţi ce, astfel, rămân ascunse.Să fi fost generaţiile trecute mai bune? Pentru că anii trecuţi am văzut acolo, înroluri din Molière de pildă sau din piese mai noi, actori cu abilităţi admirabile, edrept, desfăşurate pe parcursul unui spectacol întreg. aici, ceea ce li s-a cerut a fostprea greu, să treacă de la un rol la altul fără tranziţie, ceea ce nici pe plan social nuse poate, darmite individual, dar, poate, li s-a părut uşor: e, acolo, un fel de revis-tă, muzicală din când în când, o bagatelă. Or, tocmai bagatela asta i-a prins pe mulţipe picior greşit. Mai cu muzica, mai cu french-cancanul, spectacolul poate să teprindă şi pe tine, spectator. Mai greu e în scenele statice, unde am sesizat multenote false, multe personaje care ziceau că sunt una şi erau alta. Mici găselniţe cume aceea cu conflictul bulgar, în care joacă şi un student din bulgaria, cu accentulaferent, nu salvează decât parţial acest spectacol în care substanţa se rarefiază pânăspre dispariţie.

Iată şi lunga distribuţie a unui spectacol scurt: Letiţia Vlădescu (Pianista Dodo),alex Ion (tache), Sergiu Fleşner (I.D.Ionescu şi Mache), Silviu Debu (Mitică),radu Crăciun (Stasache), Sânziana tarţa (Domnişoara Fanelly), Denisa nicolae(Mimi), Ioana Mărcoiu (Fifi), Sabrina Iaşchievici (Gigi), Ioana ancea (Lili),Georgiana Dumbravă (tanţa), Eduard Cârlan (Sache), anca Dumitra (Măndica),Ştefana Manta (tincuţa), Mihai Costache (nenea Iancu), ana Călin (Miţa), FelixDumitrescu (Pache), Valentin Paraschivescu (Mandache), Sabina brânduşe(aglăiţa), Corneliu ulici (Lache), David Zory (nae), Cristina Florea (Veturia),Liviu romanescu (Poetul), andrei roşu (Ghiţă Calup), Mihajlo Milenkoski(Chelnerul). Cine ştie, poate altfel distribuiţi, în vreun alt spectacol, îşi vor puteada întreaga măsură a talentului.


IN MEMORIAMEugenia tudor Anton uniunea

Scriitorilor din românia şi asociațiaScriitorilor bucureşti anunţă cu profun-dă tristeţe încetarea din viaţă a scriitoa-rei Eugenia tudor anton. Scriitoarea s-a născut la 22 noiembrie 1930 la brăila,a fost critic şi istoric literar, o reputatăeditoare şi prozatoare. Eugenia tudoranton a absolvit facultatea de Filologiela universitatea bucureşti în 1953.Până la pensionare, în 1985, a fostredactor şi şefa secţiei de critică larevista Viaţa Românească.

a debutat la aceeaşi revistă în anul1953, a mai colaborat laContemporanul , România literară,Luceafărul, Cronica. Prima carte,Pretexte critice, îi apare în anul 1973. apublicat romane precum Caruselul,Preţul singurătăţii – premiul uSr,Vara vrăjmaşă. Ca istoric literar aîngrijit ediţia de scrieri ale HortensieiPapadat-bengescu. a fost preocupatăde ipostaze ale prozei, pe margineaoperei lui G. Ibrăileanu, Zaharia Stancu,Marin Preda, Geo bogza, Fănuş neagu,D.r. Popescu. un interes constant l-amanifestat pentru literatura feminină:Cella Serghi, Georgeta Cancicov. arealizat şi traduceri, între care –Anotimpul jocurilor de Szinnyei Julia.Prin dispariţia Eugeniei tudor anton,literatura noastră suferă o grea pierdere.

Ion Hobana. uniunea Scriitorilordin românia și asociaţia Scriitorilordin bucureşti anunţă cu profundă triste-ţe încetarea din viaţă a cunoscutuluiscriitor Ion Hobana (1931-2011). a fostscriitor, ziarist, editor, secretar al

uniunii Scriitorilor. în ultimii ani acondus secţia de literatură pentru copiişi tineret a asociaţiei Scriitorilor dinbucureşti, fiind şi membru în ConsiliuluSr. a publicat cinci volume de ver-suri pentru copii şi un roman, Sfârşitulvacanţei, înainte de a se dedica, cu pre-cădere, literaturii SF. Prozele şi studiilelui au apărut în peste douăzeci de ţări.având un vechi şi constant interes pen-tru viaţa şi opera lui Jules Verne, a tra-dus opt Călătorii extraordinare, apublicat zeci de articole şi studii, a rea-lizat numeroase emisiuni de radio şiteleviziune consacrate marelui scriitor.Cunoscut cercetător al fenomenuluiOZn, preşedinte al asociaţiei pentrustudiul fenomenelor aerospaţialeneidentificate (aSFan – românia),Ion Hobana a publicat multe lucrări degen. Ion Hobana a fost membru înuniunea Scriitorilor din românia,Societé Européenne de Culture, CentreInternational Jules Verne, H.G. WellsSociety, associazione Internazionaleper gli Studi sulle utopie.

Pentru întreaga sa activitate pe tărâ-mul creaţiei, exegezei şi promovăriiSF-ului, i s-au decernat Marele Premiual Ministerului Culturii şi artei dinPolonia (1973), Premiul Special“aripile de aur ale fanteziei” (1980) şiPremiul World SF (brighton, 1984).

La sfârşitul anului 2009, când se aflaîn plin lucru la o nouă carte, IonHobana a fost diagnosticat cu o boalănecruţătoare, cu şanse de viaţă între 6 şi9 luni. a reuşit să reziste şi să dea gatapentru tipar, în noiembrie, ultima salucrare antumă, Peste o sută şi o mie deani. O istorie a literaturii franceze de

miscellanea

imaginaţie ştiinţifică de la origini pânăla 1900 (Editura academiei). a avutsatisfacţia de a o vedea apărută, ba chiara trimis câteva exemplare cu autografprietenilor apropiaţi, apoi, imediat dupăce a sărbătorit, pe 25 ianuarie, împlini-rea a 80 de ani, starea sa s-a înrăutăţitbrusc. a plecat dintre noi marţi 22februarie 2011, seara, la spitalul Colţeadin Capitală. Prin dispariţia lui IonHobana, literatura română, lumea lite-rară românească şi mişcarea literară SFsuferă o grea, ireparabilă pierdere.

Dumnezeu să-l odihnească !

Romanele anului 2010 la Control.Criticul şi profesorul Ion bogdan Lefterare pasiunea nu neapărat a cafenelei, cimai degrabă a şuetei cu public în jurulunei căni cu ceai, pe marginea unuisubiect din literatura contemporană. Şiunde? în măruntaiele unui club numitatât de inspirat Control, aflat înPasagiul Victoria. rectificăm: nunumai din literatură, ci şi din arta româ-nească, în general, de la pictură, arhi-tectură şi sculptură, la teatru, scenogra-fie şi artă decorativă.

una dintre ediţiile lunii martie aleacestei industrioase iniţiative, numităCafe-neaua critică, a avut ca temăproza anului 2010; mai exact, romaneleapărute anul trecut şi impactul lor asu-pra criticii şi cititorilor. La această, nudezbatere, ci politicoasă zbatere întruepuizarea subiectului, au fost invitaţipatru autori a patru romane situate, con-sideră amfitrionul, într-un top al prefe-rinţelor sale indiscutabile: Constantinabăluţă, cu volumul Întâmplări imagi-nare pe străzile Bucureştiului, vol. I (a-L), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010,

Constantin Stan, cu romanul GdeBuharest, Editura Charmides, 2010,Florin toma, autor al romanului Oraşuljumătăţilor de înger, Cartearomânească, 2010 şi Daniela Zeca,autoarea romanului Demonii vântului,Polirom, 2010. Şi, nu în ultimul rând,alături de ei, a fost invitat, probabil caîntărire la operaţiunea de atac şi inter-pelări a gazdei, tânărul critic literarCosmin Ciotloş, de la România litera-ră.

întâlnirea n-a avut nici pe departeaspectul unei conflagraţii (ci dimpotri-vă, mai rar s-a putut vedea o aşa de ami-cală complicitate între scriitori şi criticiilor!) şi s-a centrat în jurul a două axe(axiologice, normal!), de mare interesîn actualitate. Mai întâi, e vorba debătălia pentru titlul de Cea mai bunăcarte a Anului 2010, având în vedere cămonolitul e fisurat şi părerile suntîmpărţite: a fost un an, zic unii, al pro-zei, alţii susţin că al poeziei. apoi, ale-gerea invitaţilor a părut a fi extrem depotrivită, întrucât cei patru sunt autoriia patru romane singulare, mai multdecât originale, dificil de înseriat într-oparadigmă de apreciere comodă şi că,tocmai de aceea, prezenţa lor în oriceclasament este necesară (considerăamândoi criticii).

Ion bogdan Lefter crede că aceste40 de romane – ce figurează, după opi-nia sa (Lista lui Lefter), în topul prefe-rinţelor, nu numai ale lui, dar şi ale opi-niei publice culturale şi căreia i se potlesne adăuga alte volume meritorii –reprezintă un argument peremptoriu căanul 2010 se înscrie în istoria literaturiidrept un an cu o producţie literară delocde neluat în seamă. Iar, pentru a susţine


polifonia valorică exprimată, a conside-rat că alegerea celor patru romane nueste un act recuperatoriu, şi nici detemeritate. E o necesitate minimă de aargumenta bogăţia unei producţii origi-nale. Pe de altă parte, criticul rămâneprudent şi consideră că nu se poatehazarda în a susţine preeminenţa valori-că a prozei faţă de poezie. E un echili-bru care, întâi de toate, cinsteşte o lite-ratură şi mai puţin o competiţie – amadăuga noi. La rândul său, CosminCiotloş – încercând o cât de succintăanaliză, pe rând, a celor patru romane –crede că toţi cei patru autori recurg la oambivalenţă ingenioasă, fiecare romanprezentând câte o bifurcaţie semanticăşi, totodată, a stilului (el recunoscând căeste preocupat cu precădere de perfor-manţa stilistică). adică, exemplificând,Demonii vântului poate fi atât o evada-re într-un spaţiu exotic, cât şi o parabo-lă a căutării de sine, Întâmplările...reprezintă nu numai un compendiuepic, de genul deschis la noi de M.H.Simionescu, dar şi, în egală măsură,imageria unui topos în proiecţie, Oraşuljumătăţilor de înger poate fi perceputatât ca o distopie (fără nicio legăturăînsă cu istoria – adăugăm noi!), cât şi cao anulare, prin ironie şi sarcasm, a pro-priilor precepte de profunzime ale auto-rului, în vreme ce Gde Buharest deţinenu numai o textură atinsă pe alocuri deparfumul stilului rus, de altfel, autorulmărturiseşte această intenţie, dar şi odinamică spectaculoasă a epicului (defapt, zicem noi, extensia spiritului degazetar aflat veşnic în căutarea veris-mului!).

Sigur, în luările lor de cuvânt, proza-torii aflaţi la Control n-au avut ce face

şi au fost de acord cu cei doi critici (deaceea, vorbeam, mai sus, de complicita-te!), aducând, fiecare, în sprijinul săudetalii de laborator sau testimoniale deintenţie. Dar, fiindcă discuţia tindea săalunece pe un făgaş riscant de consis-tent (realitate vs. ficţiune), care, dintr-odată crea premisele îmbelşugate aleunor pertractări fără un sfârşit preaapropiat, Constantin Stan a fracturat cudibăcie trendul, mutând discuţia în epi-centrul unui credo exprimat la modulcel mai hotărât. El a solicitat, cu elegan-ţă, fireşte, deschiderea unui frontcomun de rezistenţă nu numai în contranumeroşilor procurori literari, împinşide la spate nu întotdeauna de exigenţe-le adevărului şi ale valorii, ci de pul-siuni critice cu intenţia de marginaliza-re. Politicilor de marketare exagerată aunor cărţi-pivot, insistent impuseacceptului public, prozatorul crede că letrebuie opusă suma consideraţiilor uneisingure instanţe libere de orice con-strângeri: cititorul.

(F.T.)

ARtA revine după 10 ani. atât i-atrebuit unei publicaţii de tradiţie pentrucultura românească să(-şi) revină: undeceniu (2001-2011). înfiinţată în1954, în zorii comunismului românesc,ca un gest de aparentă deschidere aregimului faţă de arta plastică şi repre-zentanţii ei (care, oricum, era o catego-rie socio-profesională cu destule ele-mente cosmopolite având numeroasedevieri de la linia partidului, dar noroccu alţii, harnici, vigilenţi şi pururi cău-zaşi!), revista arta a devenit spaţiulmirabil în care a germinat, decenii de-arândul, sămânţa valorii artelor din

MISCEllANEA 177

românia. Cu o consistenţă sincopată(în funcţie de toanele satrapilor cultu-rali de la Consiliului Culturii şiEducaţiei Socialiste!), ajungând uneorisă aibă doar câteva pagini, publicaţias-a transformat, în timpul celei maigrele suferinţe a ideii de libertate, într-obaricadă a rezistenţei în faţa absurdului.Deci, cu o existenţă constantă între1954 şi 1989, ea a continuat să apară şidupă revoluţie, însă până în 1993. apoi,şapte ani de tăcere, de recluziune, deexil, de indiferenţă. Sau poate de reflec-ţie. Pentru ca, vreme de doar un an,între 2000 şi 2001, speranţa să renascăprin apariţia câtorva numere. Dupăcare, din nou, moarte subită. Guvernulde atunci, chiar dacă avea în fruntea saun prim-ministru care se fălea peste totcă este un gourmet al artelor şi un iubi-tor al Frumosului, avea cu totul altegriji decât aceea de a sprijini continuita-tea apariţiei unei publicaţii aproapelegendare.

Iată însă că revista arta a învinsdin nou boala. a renăscut la începutulacestui an, când a reapărut, sub auspi-ciile Fundaţiei Löwendal şi prin sub-venţionare de la guvern, într-un nouformat şi într-o formulă editorială şigrafică performantă, adusă la zi. acestprim număr este o sinteză a anului2010, o versiune concentrată, dar atrac-tivă şi verosimilă a tot ceea ce s-aîntâmplat mai inedit şi mai valoros înspaţiul artelor vizuale, anul trecut.Sumarul conţine rubrici incitante, atră-gătoare: de la bienalele internaţionaleorganizate în românia, expoziţiile degrup din ţară şi străinătate sau mari pro-iecte de cercetare vizuală interdiscipli-nară, până la programe editoriale legate

de cartea românească sau cronici despreartiştii care au avut expoziţii personalemarcante în 2010: Horia bernea, IonGrigorescu, rudolf bone, Irina botea,Mircea Cantor, Călin Dan, DanPerjovschi, Cristian Paraschiv, teodorGraur, anca Mureşan, Miklos Onucsan,Gili Mocanu, roman tolici, aurelVlad, Francisc Chiuariu şi alţii.

Ca program de intenţie, arta îşipropune să ofere o imagine de ansam-blu asupra scenei vizuale româneşti,atât în ceea ce priveşte noile media(foto, video, instalaţie, multimedia), câtşi tehnicile tradiţionale (pictură, scul-ptură, grafică, arte decorative), în strân-să corelaţie cu noi forme de experimentvizual din alte domenii, precum filmul,sociologia, dansul, teatrul, scenografia,antropologia, arhitectura şi urbanismul.Sunt privilegiate toate proiectele inter-şi trans-disciplinare, prin ele obţinându-se o înţelegere nouă a vizualului ca undomeniu de vârf al cercetării noii sensi-bilităţi a epocii noastre, marcate deurbanism, mass-media, comunicare,tehnoştiinţe şi globalism.

Conceptul grafic şi producţia au fostrealizate de igloo media, o editură recu-noscută pe piaţa de profil, pentru calita-tea produselor sale (printre care, şirevista igloo), este editată de uniuneaartiştilor Plastici din românia, în lim-bile română şi engleză şi îi are ca direc-tor pe Petru Lucaci, redactor-şef –Magda Cârneci, Corina Duma – gra-phic design şi pe andreea amzoiu, casecretar de redacţie. Viaţa Româneascăîi urează revistei arta viaţă, de astădată, cât mai lungă.

(F.T.)


Elveţia în două clipe. Clipa 1:

Cum arăta un sat în 1896. Este o che-stiune rezolvată, într-o expoziţie de 60de fotografii sepia, de dimensiuni45/30, expuse în Sala Irina Nicolau, deMuzeul ţăranului român (chiar subacest generic: Viaţa unui sat elveţian la1896) şi care aduce în atenţia publiculuiinstantanee din Elveţia rurară de la sfâr-şitul secolului al XIX-lea. Ele eviden-ţiază aspecte inedite din aşezări tradi-ţionale, între care se disting interioarelelocuinţelor din cantonul Fribourg, adicăMontbovon (districtul Gruyère – undese face brânza aceea faimoasă, iar, ca ocuriozitate, aflaţi ce am citit într-o pre-zentare oficială: că locuitorii de acoloau avut răbdarea şi hărnicia de a con-strui în satul lor, de-a lungul a 500 deani, nu mai puţin de 2 catedrale şi 3biserici!), apoi, din Stanz, ca şi elemen-tele renascentismului târziu ce figurea-ză pe Casa Chalamala (legenda luiGirard Chalamala – figură istorică aregiunii Gruyère, bufonul en titre alcurţii regelui Peter IV în secolul al XIV-lea – este la fel de crocantă ca şi caşca-valul din partea locului!). acestora li sealătură imagini ale aşezărilor temporaredin zona alpină, ale bisericilor săteşti,dar şi ale fermelor de prelucrare a lapte-lui, ocupaţie omniprezentă în satele dinElveţia. După aceea, cele 60 de fotogra-fii înfăţişează unele activităţi specificedin mediul rural, reprezentând indus-triile casnice elveţiene: ţesutul – înValais, prelucrarea firelor de borangic –în Gersau, olăritul – în Heimberg, pre-cum şi atmosfera generală a locurilor,prin imaginile surprinse cu săteniîmbrăcaţi de lucru sau în haine de săr-bătoare, remarcabile prin eleganţa lor,

precum cele din St. Gallois sauLucerna. Expoziţia este realizatăîmpreună cu ambasada Elveţiei labucureşti, fotografiile aparţin cercetă-torului etnolog radu Octavian Maier şise constituie ca preludiul altor proiectecomune ale Mţr cu instituţii dinElveţia. Dintre care, fără îndoială, celmai important va fi expoziţia L’air dutemps, ce se va deschide la bucureşti, înluna septembrie, în colaborare cuMuzeul de Etnografie din Geneva.

Clipa 2: Ceasul cu răspândireorientală. Conform unei ştiri apărute laînceputul acestui an, arheologii chineziau făcut o descoperire uluitoare, atuncicând au săpat într-un mormânt ce datea-ză din timpul dinastiei Ming (1368-1644). Ei au scos la lumina zilei un ceasde mici dimensiuni, cu brăţară, ce sepurta la mână. Ceasul era oprit la ora10.06 (nu se ştie dacă dimineaţă sauseara, adăugăm noi!!) şi, lucru foartecurios, avea inscripţia SWISS pe spate.Dacă ţinem cont de două lucruri, maiîntâi că, înainte de 1575, obiectul nuputea să existe, întrucât acela a fost anulcelui dintâi ceas executat în Elveţia, şi,apoi, dacă ştim cu precizie că ceasul demână a fost fabricat pe scară industrialăîn perioada Primului război Mondial,dar a fost purtat pentru prima oară decătre blaise Pascal, atunci bănuiţi între-barea cea mai obsedantă pe care şi-aupus-o arheologii chinezi. Cum...a ajunsun ceas de mână, marca SWISS, într-unmormânt din perioada dinastiei Ming?nici până astăzi ei n-au putut răspundela această chestiune, din care cauză,misteriosul ceas continuă să provoacenenumărate controverse.

(F.T.)

MISCEllANEA 179

Nicolae stoie: Poeziile criticilor

mei (alba Iulia, Ed. Gens Latina,2011). recitind parte dintre poeziile luinicolae Stoie, de care mă leagă o sur-prinzătoare şi constantă prietenie (nuştiu s-o fi meritat, chiar dacă s-a întîm-plat şi să îl recenzez favorabil), îmi vinîn minte gînduri… prozastice. nu căautorul Harphei nopţii ar avea ceva deîmpărţit cu “noroiul greu al prozii”, casă rămînem în registrul eminescian pecare parafraza din titlul volumului oindică. nici pentru că eboşa aurelieiStoie Mărginean (p.70) mă trimite cugîndul la balzac, adică la un “scriitor cuoase tari ’’. Ci pentru că am în faţă ocarte-bilanţ, o carte-referat, o (implici-tă) spovedanie publică acoperind spa-ţiul liric al ultimilor 50 de ani. “Sînt euînsumi materia cărţii mele”, pare aspune împreună cu Montaigne autorul.Poznaş şi acidulat cum – în ciudaaparenţelor – îl cunosc, nicolae Stoieîşi ia toate măsurile de precauţie, cu oautoironie care, cel puţin în cazul lui, esemnul unei inteligenţe scripturaleaparte. în fond, responsabilitatea poe-melor antologate nu revine antologato-rului, ci criticilor care l-au recenzat de-a lungul vremii; şi fiindcă în cazul dat(cu două excepţii) au făcut-o favorabil,descurce-se ! Infernul criticilor literariposedă, se spune, toate comodităţile şidesfătările, atîta doar că respectivii sîntosîndiţi, vorba lui Lautréamont, pourtout le reste de leur éternité, la lecturapropriilor producţii. Eu mi-o asum pe-amea, găzduită mai an de ViaţaRomânească, neuitînd însă vreo clipăvorba altui bun prieten, profesor laPolitehnica braşoveană, care atuncicînd se simte excedat, le urează

studenţilor să aibă parte şi nevoie deroboţii pe care îi proiectează ei înşişi.Dacă exceptăm Pastelurile de la OcnaSibiului, solilocviul liric al lui nicolaeStoie subîntinde 8 volume de versuri,debutînd cu excepţionalul poem Sisifdin Veacul de aur (Dacia, 1984) şiîncheindu-se, înaintea secţiunii critice,cu Iepurele din acelaşi Veac de aur. înpartea finală, amplul interviu luat deMaria Vaida, pare-mi-se deja publicatîn revistă, oferă imaginea fidelă şitotuşi fugară a unui „vulcanic binetemperat” de exigenţa procustiană apropriei opţiuni lirice. „cîteva dinobservaţiile sale din / certitudinile(puţine la număr) şi îndoielile / salecîteva dintre întrebările sale / referi-toare la rostul său şi al lumii / mai pot ficitite primăvara”. n-am făcut decît săcitez din Manuscrisul al 4-lea, conco-mitent ars poetica şi modus vivendi alautorului. Ce-a fost de scris, s-a scrisdeja. Ce rămîne de citit, măcar de s-arciti cu atenţie şi fără parti pris. nicolaeStoie se înşeală : în realitate nu dă“semne de bătrîneţe’’, în ciuda “schim-bării prefixului’’. Dovada ? antologiade faţă. Perfectibilă, sînt convins.Pentru că o aşteptăm, cu optimism, pecea de la 100 de ani. Ars longa.

VIRGIL BORCAN

studii mazziniene în România.născut în 1926, fost student al luiGheorghe brătianu, trecut prin încarce-rările comuniste, Ştefan Delureanu esteastăzi un supravieţuitor. a reuşit să aibăîn ultimele decenii o activitate istorio-grafică cu totul remarcabilă, atât în ţarăcât mai ales în străinătate, cu deosebireîn Italia, unde a publicat o serie de stu-


dii dedicate mişcării risorgimentale şiunificării Europei. a crezut şi crede cusinceritate, ca şi mulţi alţii, că unitateaeuropeană ar fi putut fi o soluţie la pro-blemele Europei de răsărit şi ale conti-nentului în ansamblul său. Dacă a fostsau nu prea optimist, rămâne de văzut.Oricum, ceea ce a scris despre revolu-ţionarii italieni şi legăturile lor cu ceiromâni rezistă şi merită să apară şi înlimba sa maternă, pentru publiculromânesc.

Volumul intitulat Mazzini şi româniiîn Risorgimento a apărut la EdituraPaideia în anul 2006, fiind urmat de unalt volum consacrat lui Garibaldi şi,foarte recent, de Italia şi România spreunitatea naţională. Un secol de istorieparalelă (1820 – 1920). Sunt culegeride studii bazate pe căutări în arhivestrăine – mai ales italieneşti şi austriece–, precum şi româneşti, cercetări în carese vede plăcerea de a scotoci şi de aregăsi, de a reciti cu ochi critic. In bunatradiţie a altor istorici italienişti din tre-cut – alexandru Marcu, D. bodin ş.a. –dl Ştefan Delureanu a studiat înarhivele de la torino şi la Muzeulrisorgimento-ului de la roma. Cea maides citată arhivă din carte este însă ceaa poliţiei austriece care supraveghea cumultă atenţie mişcările revoluţionaredin Italia, din pricini uşor de înţeles.

Deşi dl Ştefan Delureanu nu a lucratîn cadrul vreunei instituţii istoriografice– ceea ce e oarecum de mirare pentruun intelectual de vocaţia sa –, nu a des-curajat în faţa piedicilor politice dedinainte de Decembrie 1989, urmându-şi constant preocupările. Studiile dinvolumul mazzinian au apărut în parte înItalia, în parte la noi. unul dintre meri-

tele sale majore îl constituie faptul căautorul a citit numeroasele volume descrieri ale marelui revoluţionar – în ita-lieneşte –, căutând în ele referinţe laromâni. In bibliografia subiectului intrăatât alexandru Marcu, cu cartea saConspiraţii şi conspiratori în epocarenaşterii politice a României 1848 –1877, publicată în 1930 şi reeditată în2000, la Cartea românească, cât şi,desigur, Cornelia bodea şi alţi istoricicontemporani. O asemenea privireîntinsă şi de aproape asupraconexiunilor dintre mişcarearisorgimentală şi paşoptiştii românireprezintă o certă contribuţie pe careautorul a înţeles-o ca o expresie a rein-trării românilor – cu capul sus - înEuropa.

Ideile lui Giuseppe Mazzini legatede libertate şi de principiul naţionalită-ţilor, conţinute în De l’initiativerévolutionnaire en Europe şi în Foi etAvenir, au fost adoptate în scrierile salede către nicolae bălcescu, atât înFilosofie soţială cât şi în Românii suptMihai Voievod Viteazul (Introducere şiCartea I). Mazzini nu este menţionat înmod explicit, dar ideile se aflau înatmosfera timpului (cap. Mazzini şiBălcescu în lectură paralelă, pp.231-232), iar recunoaşterea acestei influenţenu mi se pare de natură să diminueze pemarele istoric, şi-aşa supus unui tăvălugpost-decembrist. Este influenţa uneipersonalităţi asupra alteia o culpă ?uneori e mărturisită, alteori nu, poate fiea întotdeauna menţionată ? Dar poatefi de asemenea mereu trecută sub tăce-re ? Discuţia asupra acestei spinoase şifoarte des întâlnite probleme ar trebuicircumstanţiată, situată în contextul res-

MISCEllANEA 181

pectiv pentru a putea fi înţeleasă şiapreciată cât mai corect.

nu ar fi fost rău ca volumul săînceapă cu o notă introductivă în care săse precizeze unde şi când au mai fostpublicate studiile. astfel, în Italia auapărut anterior Românii în scrierilepolitice şi programele de acţiune ale luiMazzini, Pătrunderea şi consistenţaideilor mazzinene printre români înain-te de 1848, Aderarea românilor laComitetul Democrat European şicooperarea lor cu mişcarea mazzinianăîn anii exilului (1848 – 1857) şi Italia şiEuropa centro-orientală în proiectelede acţiune mazziniano-garibaldiene(1859 – 1866). Văd acum pentru întâiaoară lumina tiparului Mazzini, revoluţiaeuropeană şi democraţii români înviziunea adversarului, Europa unită alui Mazzini, Mazzini şi Bălcescu în lec-tură paralelă, România Jună între aso-ciaţie şi emblemă.

Inedite sunt şi epistolele din anexadocumentară – aflate la Museo Centraledel Risorgimento de la roma, ca şi labiblioteca academiei române –,excepţie făcând articolul lui Dumitrubrătianu despre revoluţionarul italian,apărut prima dată în 1872, la moarteaacestuia, şi din nou peste două decenii,cu prilejul decesului autorului.Scrisorile datează toate de după revolu-ţia de la 1848 şi se referă la participarearomânilor la Comitetul CentralDemocrat European.

într-o anumită măsură, cartea readu-ce în actualitate spiritul lui alexandruMarcu la care se îmbinau lucrările deitalienistică cu cele de istorie modernă.Studiul conspiraţiilor / carbonarilor dinepoca risorgimentală reaminteşte şi de

evenimentele relativ recente din istoriaromânească care a înregistrat trecereade la un regim la altul. Cel mai citatistoric e profesorul italian SalvoMastellone, autorul multor lucrări des-pre Mazzini, care nu demult a ţinut oconferinţă şi la Institutul Italian dinbucureşti.

românii apar în proiectele revolu-ţionare şi republicane mazziniene după1850. “rolul distribuit Principatelor înprogramul mazzinian e subaltern pânăla revoluţia europeană a anilor 1848 –1849. El este perceput într-un raport dedependenţă de opţiunile ungariei, pla-netă în jurul căreia ar trebui să gravite-ze ca sateliţi politici împreună cu terito-rii slave meridionale. unele referiri latransilvania interesează un potenţialaport al ei la încercuirea austriei sauprogresele înregistrate în cultura litera-ră şi politică” (p.13). nu doarrevoluţionarii parizieni, dar în maremăsură şi cei italieni, în frunte cuMazzini, personalitate emblematică aepocii, au dat curaj şi pildă fraţilor lorde la Dunăre.

Chiar dacă suferă uneori de preţiozi-tăţi şi repetiţii, discursul care abordeazăistoria politică încearcă să nu rămânăcantonat în ea. Ca formă, studiile maz-ziniene ale dlui Ştefan Delureanu teimpregnează cu folos de farmecul des-uetudinii, ceea ce poate că nu-i tocmaicontraindicat într-o epocă a vitezeiameţitoare.

MIHAI SORIN RăDULESCU


Breviar editorial

Ego Scriptor (lecturi autocritice,confidenţe, dialoguri), de IlieConstantin, colecţia Eseuri, EdituraLimes, 2010, 180 pagini. în cu totul altfel decât îşi priveşte Livius Ciocârliecărţile, senectutea şi vremea dinainte,Ilie Constantin se întoarce asupra celorscrise şi publicate vreme de 4 decenii.Secţiunile volumului sunt următoarele:„Lecturi autocritice”, „Câteva reviste şiun exil”, „Fragmente de dialoguri” (cuFlorin Mugur, adrian Păunescu, al.Cistelecan, alexandru Călinescu, GelluDorian, Marian Drăghici, Marin Mincu,Ioana revnic), precum şi „în chip depostfaţă” (extrase dintr-un studiu dealexandru Condeescu).

Plecarea intelectualilor din româniacomunistă presupunea implicit asuma-rea unei perioade de colaps profesional,publicistic şi de orice alt fel, cu preapuţine excepţii. în cazul lui IlieConstantin, parcursul existenţial româ-no-francez este halucinant şi include şi8 ani ca paznic într-un parking subteranparizian (1974-82). După care, mărturi-seşte scriitorul, i-au fost editate în nouapatrie, cea de împrumut, 3 culegeri deversuri. Şi continuă astfel în EgoScriptor: „Emil Cioran mă mustra într-oscrisoare: „ar fi trebuit să încercaţi aface să apară o parte din poemele dum-neavoastră în reviste, singura manierăde a te impune în această ţară refractarăla poezie”. aşa îi apărea lui Franţa; daratunci, îţi vine să strigi, de ce le-a datDumnezeu acestor refractari la poezieatâţia poeţi neasemuiţi? Mă linişteaîntrucâtva gândul că destui din aceineasemuiţi (baudelaire, rimbaud,

Mallarmé şi alţii) îşi editaseră poemeletot ,,în regia autorului”. (...) Visul meude a mă întoarce (absolut utopic, fiindcăera uchronic până la 22 decembrie1989) devenea realizabil. Condiţiilemateriale, la prima vedere înlesnite,împreună cu un serios blocaj psihic, mi-au permis abia în 1992 să petrec treisăptămâni în lumea de unde plecasem”.O ţară în care prietenii de odinioară,nichita şi Matei Călinescu, nu mai sunt,dar „re-încetăţenirea” a adus cu sinerecunoaşterea. De fapt, încă o nouă –proaspătă – recunoaştere.

Capela excomunicaţilor. Povestiriultimative, de adrian buzdugan,Editura Humanitas, 2010, 230 pagini –volum câştigător al Concursului deDebut Literar uniCredit, ediţia a III-a,2010. „După ce am citit Capela exco-municaţilor, am avut o clipă de panică:nu cumva sunt texte ale vreunui maes-tru străin de care eu n-am auzit încă?!”– sunt cuvintele lui nicolae Prelip-ceanu; „Stranii distopii, teorii şi conspi-raţii istorice şi Sci-Fi (lozofice), alter-nând tehnologia cu livrescul în cheieabsurd-fantastică, totul scris alert şidens, cu ingeniozitate imaginativă şibogăţie lexicală” – sunt cuvintele princare, la rândul lui, Marius Chivu îşiîncepe prezentarea de pe coperta a IV-a.

în perspectiva unui ipotetic 2012, arfi, iată, încă o carte la îndemână de luatdincolo de acest prag (interior au ba), încaz că vor supravieţui cărţile, cuvinteleexistente sau inventate ad-hoc: „Şi lanoi a fost scrisă în vremuri străvechiCataclisma sau Cartea despre ziua încare s-a schimbat polul mag netic, ce agenerat cultul zborului şi ritualul hadaş-

MISCEllANEA 183

căi – hadaşca, o unealtă sacrificialăfăcută din os de bleazăr, dur ca stânca.

La îndemnurile lui repetate, am cău-tat un exemp lar în peştera bătrânilor şii-am tradus câteva extrase la întâmpla-re:

„Masculii plesneau din ciocuri:– înşfac hadaşca în zbor şi urc pân’

la nor!... Drept răspuns, femelele îşiumflau penele:

– Iui, iui, iui! Hadaşca mea, du-mălâng-o stea!” (...)

am râs împreună. El de fragmente şieu de el.

în miezul zilei ne întrerupem oriceactivitate şi ne aşezăm pe pietrelerotunde. ne concentrăm şi ne unimenergia cu cea a atiliei întru păstrareaarmoniei şi a feri cirii, a împlinirii noilorsarcini şi proiecte.

Odată, nici nu terminaserăm binepolarizarea şi echi librarea energhiilor,că se şi realizase devierea lanţului mun-tos Engran, cum îşi doriseră câţiva din-tre noi, pentru a lăsa fluviul ulpt să udeşi să fertilizeze câmpiile joase dinnaudalessa.

După ce am văzut mai multe repro-duceri superbe după Michelangelo, uncelebru artist renascentist, specializat înzugrăvirea caselor speciale, l-am între-bat dacă nu cumva arta a influenţat reli-gia lor într-un mod negativ. a apro piatreligia de mulţimea năroadă, dar, înacelaşi timp, a şi vulgarizat-o.

Mi-a spus că suntem o adunătură deliber-cugetători fanatici! O hazna pesti-lenţială! Dacă ar fi pipă, papă sau popă,ne-ar excomunica pe loc, ar porni o cru-ciadă (o implantare de cruci, cred!) şi ardistruge această citadelă sau capelă aexcomunicaţilor!...”

Zicudul, de andrei Zanca, EdituraGrinta, Cluj-napoca, 2010, 180 pagini.Despre europenitatea poeziei lui andreiZanca, Gheorghe Crăciun se exprima întermeni tranşanţi: „Zanca e un metafizi-cian al biografiei şi un fascinat al inde-terminărilor limbajului, prin care euro-penitatea noastră transilvană dobândeş-te un chip liric numai al ei”. Zicuduleste definit ca „omul de zi cu zi, ascun-zând în el nebănuitele resurse ale trăirii,mai mult decât oricare altul.” Dar, înacelaşi timp, nu doar cotidianul îl defi-neşte, ci şi limitările morţii: „DEFInI-tIV, ca o mână de pământ/ peste capa-cul unui sicriu// urcă-n zori/ din adânc/un glas.// nu e luat în seamă, suferinţa/agăţându-se mereu de o durere/ ca îne-catul de bârnă.// experimentul nu esteun loc anume:// nu eu mă mistui întimp./ timpul se năruie în mine.// şitotuşi, dacă odinioară/ am rostit cu unsurâs/ amar – singur// azi, atât de sin-gur,/ încât doar cu dumnezeu mai râd”.

Matei Vişniec. Mirajul cuvintelorcalde, de Daniela Magiaru, EdituraInstitutul Cultural român, 2010, 200pagini. Daniela Magiaru, critic de tea-tru, consideră că Matei Vişniec „practi-că o scriitură captivantă, aparent excen-trică, învăluitoare, ale cărei mecanismese cer dezvăluite. Demersul de faţă îşiare originea în contextualizările oferitede „etichetele” exegetice puse în circu-laţie în ultimii ani. am încer cat, fireşte,să trec dincolo de ele, considerând căorice etichetare limitează înţelegerea.(...) Piesele nu oferă soluţii, ci imprimăo atmosferă nelinişti toare — un bunpretext pentru a ne pune întrebări inco-mode, întrebări pe care am dori să le


evităm. Discursul se (de/re)construieştepe măsură ce textul înaintează, iarsupoziţiile noastre, ale cititorilor, înlo-cuiesc premisele de plecare care ne sunttotal răsturnate. Comicul şi grotesculsunt nelipsite, mai ales că sunt presăra-te cu ironie, burlesc, sarcasm şi cinism,precum şi cu o doză importantă de gra-vitate”.

Exegezei Danielei Magiaru i se ală-tură, la final, două interviuri (publicateîn 2007 şi 2009), în care regăsim acelenelinişti ale autorului, care nu înceteazănici după ce au fost puse în pagină orimontate ca piese de teatru pe scenelelumii: „poate omul să trăiască fără unproiect utopic? Pe de o parte omul estepus în această situaţie existenţială biza-ră: omul se sufocă dacă nu visează, şiatunci când îşi pune în aplicare visele,provoacă oroare. Cum să ieşi din aceas-tă dilemă existenţială? Omul nu poatetrăi fără utopii, iar atunci când le puneîn practică provoacă moartea, durerea,distrugerea, dezastrul. E o problemăfilosofică esenţială pentru următoareledecenii (...) Piesa mea Istoria comunis-mului povestită pentru bolnavii mintalipropune o dezbatere în jurul utopiei, încare încerc să explic că, iată, omul arenevoie de o clarificare ideologică, darîn acelaşi timp metafizică. Cum să iasădin dilema utopiei şi din raportul per-vers dintre utopie şi practică?”

Alexandru Duţu. Lumea dinăuntruşi lumea dinafară (articole, interviuri,note de lectură), ediţie îngrijită, intro-ducere, note şi indice de LaurenţiuVlad, Editura universităţii dinbucureşti, 2009, 356 pagini. O lectură avieţii, lecturilor şi scrierilor prof.

alexandru Duţu (1928-1999), cel care afost, în anii ’50 ai veacului trecut, laMănăstirea antim, un apropiat al luiSandu tudor şi al mitropolitului titSimedrea.

Profesor de talie europeană,alexandru Duţu a ţinut, imediat dupărevoluţie, primul curs de Istorie a men-talităţilor într-o instituţie de învăţământsuperior din românia şi s-a implicat, cuo onestitate cvasi-singulară, ce nuexcludea eleganţa, în cele mai fierbinţidezbateri ale ultimelor două decenii.Gabriel andreescu ataca „laşitatea”celor care au trecut prin comunism.alexandru Duţu îi răspundea, precizânddintru început, cu simplitate, că nu afost un erou – în altă parte îşi recunoş-tea laşitatea de a nu se fi opus dărâmă-

rii bisericilor (există şi un revers almedaliei: pe la începutul anilor ‘90 aiveacului trecut, într-un articol publicatîn România liberă, critica indolenţaedililor Capitalei care putea avea dreptconsecinţă distrugerea bisericiiCreţulescu, ceea ce ar fi echivalat, înopinia sa, cu un atentat la adresamemoriei culturale naţionale; interven-ţia de atunci a avut ecou, iar responsa-bilii au luat măsurile necesare).

apoi a istorisit câteva fragmente dinbiografia sa intelectuală, stăruind asu-pra obstacolelor pe care regimul comu-nist i le-a ridicat atunci când era vorbasă participe la vreo manifestare ştiinţi-fică internaţională, deşi studiile şiintervenţiile sale erau apreciate decomunitatea academică respectivă.Mărturisea mai departe că la prima ieşi-re în Occident, prin 1967, a redactat unraport în care arăta ce atitudine va luadacă se vor ridica anumite probleme

MISCEllANEA 185

delicate pentru regimul comunist; laîntoarcere a mai semnat un altul ce-idesemna pe admiratorii „catedralelorsocialismului”.

Câtă moralitate, cât compromis s-argăsi în astfel de istorii mărturisite, îi eragreu să spună; credea însă cu tărie cătrebuie să-i înveţe pe cei tineri ce înţe-lesese din „experienţa tragică” a comu-nismului, să-i deprindă cu „respectulfaţă de opinia celuilalt şi curajul civic”,pe care nu-l avusese întotdeauna (vezi„naţionalişti şi europenism”, p. 17, înrevista „arc – Litere, arte & meşteşu-guri”). Poate că trebuia să le vorbeascădespre modelele de demnitate şi mora-lă, pe care le cunoscuse el însuşi laantim (era convins de importanţa uneiasemenea restituiri pentru societatearomânească a anilor ‘90 ai veacului tre-cut).

De asemenea, credea că poate să-iînveţe să fie, aşa cum spunea I.D.Sârbu, români „cu limba de predareeuropeană”, adică să cunoască rosturiletradiţiei autohtone, înainte de a studiape cele de import, dar să nu le ignore pecele din urmă, ca să poată „ieşi din pro-vincialismul în care ne-au aruncat ideo-logii comunismului”. Era maniera sa dea-şi răscumpăra compromisul, precumşi încercarea de a ieşi din propriul exilinterior.

Scrisori din mica mea latinitate, deLiviu Franga, Editura Muzeul naţionalal Literaturii române, 2010, 470pagini. autorul vizează, cu farmec şierudiţie, nu doar o întoarcere în timp,spre antichitatea greco-latină. ambiţiaeste aceea de a crea o punte spre lumeade astăzi: „Latinitatea face legătura

continuă între orizontul istorico-antro-pologic al Lumii Vechi şi Modernitateapredispusă permanent la crize de şter-gere a Istoriei, dacă nu, cel puţin, denegare, poate chiar de anulare a ei. Văpropun aici un exerciţiu, epistolar, dereconstituire a acestei, acum, imaginareţări – pentru mine, de suflet –, însă când-va cât se poate de reală, de materială şipalpabilă, pe temeliile din piatră şi spiritale căreia s-a ridicat succesiunea lumilornoi.”

Cartea este prefaţată de Lidia Vianu,iar anca-Cristina Dan semnează, de laParis, textul – dens şi laobiect – „Gânduri despre clasicism înpost-modernitate”, inclus la începutulacestui volum. Liviu Franga, deţinător alPremiului Petru Creţia pentru filologieclasică decernat de Muzeul naţional alLiteraturii române în 2009, ne îndreptă-ţeşte să credem în cuvintele lui Jakobburckhardt citate de autor înainte dePreambulul la un „Proiect pentru o isto-rie a poeziei latine”: „Privesc în urmăpentru a salva cultura timpurilor trecute,privesc înainte pentru a reprezenta seninşi stăruitor spiritul”.

Ororile şi farmecul detenţiei. O con-vorbire cu Traian Călin Uba, deConstantin Ionaşcu, colecţia Istorieorală, Fundaţia academia Civică, 2010,250 pagini. un titlu straniu pentrusupliciile din puşcăriile comuniste.Mărturiile sunt grupate în patru capito-le: „Viaţa era aspră, dar frumoasă”,„Politică pe viaţă şi pe moarte”, „trăiaucei care nu-şi pierdeau credinţa”,„alături de Corneliu Coposu”. La fina-lul cărţii regăsim fotografii (inclusiv dela manifestaţiile din 28-29 ianuarie


1990 sau din 14 noiembrie 1995, de laînmormântarea lui Corneliu Coposu),precum şi, în fascimil, 4 fişe matricolepenale (cu tot cu amprente digitale).Fişele erau nominale şi au aparţinutautorului, lui alexandru Popp, VasileHodorog şi lui Corneliu Coposu.

Pentru cei care nu au trăit – sau nuau citit cu maximă empatie scrieri des-pre detenţia din deceniile roşii – este deneimaginat cum se putea glumi peseama celor 47-48 de kg („dacă n-aveam pielea, pierdeam oasele”) saucum a sparge piatră ori a descărcavagoane erau vizate – paradoxal – cafiind munci ceva mai uşoare („uniicădeau cu roaba. alţii stăteau, nuputeau să care... n-aveau ce să le facă.Doar că nu le dădea mâncare îndea-juns...

După o vreme i-au trecut la altemunci, mai uşoare: spart piatră, descăr-cat vagoane... De ce erau mai uşoare?aveai piatra, ciocanul şi dă-i! Iar cânddescărcai vagoane, ridicai obloanele şiconţinutul curgea. Dădeai cu lopata casă faci loc să curgă... Ce rămânea, des-cărcai. Pe când la roabă trebuia să sapi,să încarci, să descarci, să împingi roabala deal, să faci echili bristică... Mai ales,cum spuneam, dacă aveai de căratnămol...”).

Cum se fabrică o emoţie, de alexŞtefănescu, colecţia Ediţii definitive,Editura Ideea Europeană, 2010, 140pagini.

alex Ştefănescu reia, după un sfertde secol de la publicarea volumuluiDialog în bibliotecă (EdituraEminescu, 1984), cartografierea dru-mului în două sensuri între autor şi citi-

tor, sabotând/ocolind, cu farmec, umorşi ingeniozitate – era să scriu ingenuita-te! –, regulile receptării (pe stoc) aleunui text literar. „nimeni, nici autoriide manuale şcolare, nu explică eventua-lilor cititori de azi cum anume să seapropie de un text literar sau din ceunghi să-l privească. toate studiile suntpentru iniţiaţi. toate sar peste etapa ini-ţierii. Se fac consideraţii savante despreuniversul unei opere literare, despre sis-temul ei de simboluri, despre aparte-nenţa la un curent literar sau la altul, darnu se explică deloc cum anume funcţio-nează mecanismul de producere a emo-ţiei estetice. (...) Limba literaturii tindesă devină o limbă moartă, ca greacaveche sau latina. în prezent, nu numaică nu se mai citeşte literatură, daraproape nimeni nu mai înţelege literatu-ra”, spune autorul.

Petru Poantă descoperă notele defi-nitorii ale demersului prin care alexŞtefănescu urmăreşte să înlăture opaci-tatea unor cărţi care – potenţate prinreceptarea cuvenită – ar străluci fărăcosmetizări savante: „Limbajul estedezabstractizat, fără a-şi pierde însăcompetenţa şi precizia conceptuală;expresia critică, mereu dezinvoltă şi demulte ori memorabilă, are o anumitămaterialitate fragedă, fiind astfel uşorde receptat; plăcerea lecturii şi a scrisu-lui, aproape palpabilă, devine contami-nantă şi îmbie la reverii hedoniste; însfârşit, discursul e împănat de compara-ţii sugestive şi cu atât mai şocante, cucât nu se produc în spaţiul livrescului,ci al experienţei comune, conţinând şi oinfuzie de umor graţios care întreţinecomuniunea afectivă cu cititorul.”

MISCEllANEA 187

: până mereu, de Gabriel Daliş,Editura Charmides, 2010, 104 pagini.Când cartea se scrie – ori se imaginea-ză a fi scrisă – prin autor, nu de cătreautor, sursa este undeva (evident)ascunsă, ocultată, iar către cititori răz-bat doar spusele acesteia, având camarcă acele semne de punctuaţie pecare Gabriel Daliş le-a pus, spre luare-aminte, chiar în titlul acestui volum.Precum şi – fără excepţie – ca indicatoral începutului oricărui poem. Şi vorbimaici atât de poeme inedite (mai noi, pro-babil), cât şi de cele din varii ani, înordine inversă faţă de cronologia apari-ţiilor volumelor: Copacul fără urmaş(2005), Chip Împreună (1999), Întoar-cerea acasă (1998), Semnale de sâmbă-tă (1998).

Volumul cel mai recent, cel din2005, cu grupajul „cabluri”, pare a aveadestul de mult de-a face cu „marşulluminoşilor” al lui adrian urmanov(idem refuzul, clar şi răspicat, plasat deGabriel Daliş la începutul cărţii –„apropie-te, vezi, nu sunt din carne”)sau cu reţeaua lui andrei Peniuc. Şi aicisemnele de punctuaţie se suprapun,după cum urmează: „: sunt memoriaunui demult dispărut,/ deşi mă simt fărăcorp/ devin atât de amplu încât uit demine.// să mai cred în frumuseţea carenu întristează?// spune să mor copil,/ cuochii şi oasele cutreierate./ primul tre-mur apără,/ prima îmbrăţişare stinge.”

EUGENIA ŢARăLUNGă

revista revistelor

rOMânIa LItErară 9 /2011.Săptămânal, din 4 martie. nicolaeManolescu, exemplar, semnează uneditorial intitulat „un dosar deSecuritate şi învăţăturile lui” pe seamadocumentelor „Din dosarul deSecuritate al lui Ioan Groşan”, partea I,publicate începând cu acest număr deRomânia literară: la aflarea ştirii căIoan Groşan a turnat, «consternarea dinprima clipă a făcut repede loc unei ati-tudini binevoitoare faţă de Groşan,deplâns ca o victimă. Ideea era că unmare scriitor nu merită un asemeneatratament. „Înţelegerea” aceasta,nearătată altora mai înainte, le-ar facecinste apărătorilor lui Groşan, dacă nus-ar fi opus datele din dosar... Citinddosarul primit de la CNSAS, mi-am datseama că Groşan ne-a indus în eroareşi că lucrurile stăteau în realitate multmai rău. În loc să-şi asume răspunde-rea colaborării cu Securitatea, a mizatpe o eventuală, deşi improbabilă, men-ţinere a noastră în ignoranţă. Nu casă-l pedepsim publicăm dosarul, cipentru a spulbera orice urmă din încre-derea pe care, naivii de noi, i-am ară-tat-o... vinovăţia lui e indubitabilă...Securitatea l-a recrutat pe Groşan dedouă ori (prima oară a semnat angaja-mentul de rigoare). O dată în 1974, adoua oară în 1989. Nume de cod au fostRadu Greceanu, respectiv Gavrilă»...n. Manolescu insistă: „Scos din evi-denţă, prima oară, în 1978, IoanGroşan n-a stat degeaba în cei patruani, producând note informative pebandă rulantă, ce e drept, neplătite, iara doua oară, ţineţi-vă bine!, în 1989,


luna neprecizată, interval în care a fostexpediat în Germania şi în Franţa ca săculeagă informaţii despre emigraţie.S-a întors la timp, cât să apuce să i lecomunice comanditarului, înainte de aîncepe revoluţia. Ceea ce atrage dure-ros atenţia în aceste note informativeeste conştiinciozitatea cu care suntredactate, nefiind omise amănunte, pecât de derizorii, pe atât de compromiţă-toare pentru cei la care se referă”... Peaceeaşi pagină, Gabriel Chifu, directoradjunct: „românii la anul 2011 ca şi laanul 1935?”, citând din Mircea Eliade(„Proverbul va ajunge stăpânul nostru;şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, sespune despre bulgari că sunt proşti, des-pre polonezi că sunt îngâmfaţi şi desprespanioli că sunt grozavi în dragoste –tot aşa se va spune şi despre români căsunt hoţi”), se întreabă: „Totuşi: caresunt vectorii românităţii noastre, caresunt resursele noastre regeneratoare şide triumf în istorie? Şi prin ce valorifundamentale ne putem câştiga un loconorabil în lume?”. Mai contează?Dacă din 1935 până azi s-a spus despreromâni că sunt hoţi şi „eternitatearomâniei” n-a fost tulburată... MirceaMihăieş: „Când dadaiştii joacă şah”(„avangarda artistică – chiar şi înabsenţa unor valori estetice, fie şi denivel onorabil – se dovedeşte adeseoria fi braţul înarmat al avangardei revo-luţionare”). La mijlocul revistei, inter-viu cu „prof. univ. dr. doc. tatianaSlama-Cazacu”, intitulat „O viaţă maipuţin cunoscută” („Mi-am luat douălicenţe: în 1942 Filologie Modernă –Italiană, Istoria artei, Engleză... şi, în1943, Filozofie Psihologie, Pedagogie,Estetică”): «Toţi provenim din „ceva”,

şi nu atât din „gene”, cât din ce ni se dă(desigur, şi din ce selectăm, reţinem)».

FaMILIa 1 / 2011. GheorgheGrigurcu, la rubrica sa: «AugustinBuzura face parte din falanga ex-disi-denţilor (Mihai Botez, Andrei Pleşu,Virgil Tănase etc.) pe care regimul con-servator, instaurat pe urmele răsturnă-rii din decembrie, i-a folosit cu schep-sis, cam în felul în care oficialitateacomunistă s-a slujit de propagandiştiisăi „rafinaţi”, în epoca dejistă G.Călinescu, M. Ralea, Petru Dumitriu,iar în epoca ceauşistă AlexandruIvasiuc, Virgil Cândea, Zoe Dumitres-cu-Buşulenga, Alexandru Balaci, DanHăulică (ultimul recent laureat al pre-miului României Mari, aşa, ca să nu seuite un anumit gen de merite!). Istoriase repetă. Era şi este nevoie de „specia-lişti”, de „feţe subţiri”, de „pene fine”care să dea lustru imposturii, s-o facă,pe cât cu putinţă, mai atractivă – şi deunde să fie procuraţi atari disponibilidacă nu din zona „luminoasă” pe careau reprezentat-o până la un punct, cuale cărei însemne trec fraudulos înumbra pe care speră a o orna cu ele?»în următoarele pagini ale Familei, al.Cistelecan îi face un „portret în cărbu-ne” lui Gh. Grigurcu: «Poet în primulrând (cel puţin cronologic), GheorgheGrigurcu s-a dedicat, ca exeget, exclu-siv criticii de poezie şi criticii „criti-cii”. Abia după 1990 a adăugat acestorlinii de interes şi devoţiune o compo-nentă civică, intervenind tranşant îndezbaterile actualităţii postcomunisteşi întreţinând, pe baza unui moralismacut, un spirit polemic rezolut, cu inter-venţii bătăioase şi radicale în toate

MISCEllANEA 189

punctele dezbaterilor, culturale şi nudoar (reevaluarea critică a literaturii,colaboraţionismul, rezistenţa prin cul-tură, est-etica, lustraţia etc.)». MariusMiheţ: „anul literar 2010. Mai multdecât ne-am fi aşteptat...?”. ProzăDaniel Vighi. Poeme aurel Pantea, Şte-fan Manasia. rubrici al. Vlad, VasileDan, alex Ştefănescu.

COnVOrbIrI LItErarE 1 /2011. redactorul-şef Cassian MariaSpiridon merge pe mâna publicistuluiMihai Eminescu, să atragă atenţia că nus-a schimbat mai nimic în bine înromânia „profundă” (în „Eminescu şipolitica guvernului”): „Actualitateaobservaţiilor publicistului de la timpulnu sunt un merit al poetului, ci o tristădovadă a neîmplinirii noastre”. O ficeva ciclic să conştientizăm neschimba-rea. Se potrivesc vremurile din secolulal XIX-lea cu cele de azi chiar într-atât?«Până şi pe plan extern este aproapeidentică celei în care am trecut în zileledin urmă cu privire la atitudinea glacia-lă în ce priveşte admiterea noastră înspaţiul Schengen: „La Paris, unde amers mai întâi, trimisul român a fostîntâmpinat cu mare răceală; n-a pututavea întrevedere diplomatică în regulăşi a trebuit astfel să se mulţumească cuo simplă întâlnire cu un impiegat supe-rior de la Externele franceze. Acesta sezice că ar fi făcut d-lui Brătianu o criti-că foarte aspră asupra politicii noastreexterioare”»... Suntem în 1880. toatecomparaţiile rezistă, ce a fost atunci, erepetat azi: şi corupţia, şi „Să trăiţibine!”, şi antiparlamentarismul şi com-promiterea opoziţiei, şi îndatorarea ţăriisau „discordia în naţiune”. Per total,

scrie Eminescu: „De-ar veni asupranoastră numai ceea ce-i scris prin fata-litate n-ar fi nimic; am sta sau amcădea cu credinţa în suflet şi din cenu-şa noastră ar răsări viitorul. Dar niciasta nu ne e dat, căci fatalitatea e întrenoi înşine, e în acei oameni care auizbutit a constitui din gunoaiele socie-tăţii române un partid politic şi o pute-re în stat, care au izbutit a băga veninuldiscordiei în naţiune tocmai în momen-tul în care ea ar avea mai multă nevoiede trezvie şi de unire, de claritate înconducere şi de caractere nestrămuta-te”. în alte pagini: Virgil nemoianu(„Filozofia culturii în epoca contempo-rană”), Irina Mavrodin („Literatură şifuncţie cognitivă”), basarab nicolescu(„întrebări esenţiale despre univers”),n. Stroescu Stînişoară („Este chiar totulde vânzare?”), al. Zub („regim politicşi constituţionalism în dezbatere”),Mircea a. Diaconu („Despre noroc, cuI.L. Caragiale”), Daniel Cristea Enache(„revizuiri”), nicolae Oprea(„Simbolul lupului peste veacuri”).

GânD rOMânESC 2 / 2011.revistă lunară, format carte, apare decinci ani la alba Iulia, director generalVirgil Şerbu Cisteianu, director MirceaPopa, redactor-şef Gligor Haşa.Interviu cu andrei Codrescu (ajuns la65 de ani, retras la o cabană în munţi, înSua, unde sculptează în lemn).„Trăiesc la ţară, fiindcă pot în fine să-mi permit libertatea aerului proaspăt şihoinăria pe care am râvnit-o toatăviaţa... Bătrânii, din nefericire, sunt înmajoritate nişte prizonieri ai azilurilordin oraşe, exploataţi de doctori şi preaabrutizaţi de muncă încât să mai apre-


cieze frumosul... Eu mă consider scrii-tor plămădit de părţi româneşti, ameri-cane, franceze, spaniole, engleze: unscriitor nu aparţine unei literaturi, oliteratură aparţine scriitorului. Ce măconsideră criticii e treaba lor. Tineriimă citesc pentru că le place ceea cegăsesc în cărţile mele, nu pentru că-sromân sau patagonez. Digitalismul şitextualismul sunt căi noi de înţelegere alumii... La Alba Iulia mi-am petrecut, încopilărie, verile la bunica şi unchiulmeu. Am învăţat să sucesc gâtul uneigăini de la bunica şi şah de la unchiul.Verişoara mea mi-a arătat „chestia” eila nouă ani şi eu i-am arătat-o pe amea: niciuna nu avea păr”... MirceaPopa despre Dumitru Micu: «Lucrânddin 1956 la Universitatea din Bucureştişi predând cursuri de literatură românămai mult de cincizeci de ani, D. Micu s-a aflat încă din epoca proletcultismuluiîn plin proces de trăire pe viu a fenome-nului literar, în care a fost implicat înmod direct, fie ca redactor la„Scânteia”, fie ca profesor la Şcoala deliteratură... El însuşi a fost, într-o oare-care măsură, alături de Ov. S.Crohmălnicenu, Ion Vitner sau PaulGeorgescu, un „îndrumător” al vieţiiliterare contemporane şi poziţia şipunctul de vedere exprimat de el aucântărit greu în confruntările de ideiale vremii» – dar s-a uitat. apoi, PaulGoma – fragmente de Jurnal 2008.Interviu cu Ion Cristofor.

arGEŞ 2 / 2011. Magda ursachedespre Vasile andru: «Om sporit, adicăîmbunătăţit, îmbogăţit, cum o dovedescatât romanele, cât şi exerciţiile saleeseistice, Vasile Andru trece silenţios,

surâzând (Surâd, deci exist, Ed.Paralela 45, 2010, colecţia Sapientia)de la icoană la masa de scris, de larugăciunea inimii la „respiraţia ini-mii” – scrisul. Mi-l închipui în douăipostaze: rugându-se miezonoptic şiscriind, ca un alt fel de rugăciune,dimineaţa devreme. Ştie că Dumnezeu eşi-n viaţă, e şi-n moarte, oriunde: pemalul Sucevei sau pe ţărmulPacificului, la tropice, ca şi în Muşeniţa(altă pronunţie pentru Muceniţa)Siretului, de unde se trage. Rezistă laispita planetei, a locului numit, înmaori, AOTEAROA (Noua Zeelandă),melodios ca o femeie. Acolo şi-a dorit„rămânere definitivă”. N-a rămas: „cascriitor, lucrez în voie şi coerent numaila Bucureşti”, cum (se) mărturiseşte,calm, cald, cititorilor săi. S-a întorsmaiştiutor, în strada CăpitanAnghelache, bloc M-25: „Sunt un epi-sod (românesc) din dorul materiei de ase povesti pe sine». în altă pagină, LucaPiţu: „ţinându-i hangu lui Vasileandru”. Semnează în acest număr Şer-ban Foarţă, nicolae Oprea, Dumitruungureanu, Mihail Vakulovski, Gh.Izbăşescu, aurel Sibiceanu, Dumitruaugustin Doman, Mircea bârsilă,Marin Ioniţă, Leo butnaru, Ştefan IonGhilimescu, Ştefan Cazimir, MarianaŞenilă-Vasiliu.

DILEMatECa 2 / 2011. Gabrielaadameşteanu răspunde întrebăriiLaviniei bălulescu: „în ce fel v-a afec-tat cariera, viaţa, toată discuţia cu dosa-rul de la CnSaS cum că aţi fi fost sursăa DIE?”: „ – Nu m-a afectat şi nici ceicare mă cunosc nu s-au îndoit de mine.Nu am fost colaborator al Securităţii şi

MISCEllANEA 191

nu se va găsi niciodată vreo delaţiunesemnată de mine. Nu numai că nu amfăcut vreodată aşa ceva, dar nici cu ofi-ţerul de Securitate care a încercat sămă racoleze nu am stat de vorbă decâtca să refuz... La începutul acestui anam primit decizia CNSAS că nu am fostcolaborator al Securităţii, că nu s-agăsit nimic ca să probeze că aş fi fostsursă DIE. Zvonul încă a mai conti-nuat, o vreme, fără probe, prin titrăriincorecte în presă, prin insinuări pebloguri, pentru că există o tendinţă per-manentă de a arunca cu noroi în perso-nalităţile culturale”. La „dosarul revis-tei”: „Ce gust au cărţile”, de alexandruOfrim. La „Povestiri pe temă dată –aventura vieţii mele”: radu Cosaşu cu„Pariscidul”.

LItErE 1 / 2011. tudor Cristea,redactorul-şef: «Că în România se dau,de 21 de ani, ordonanţe şi legi anapodaşi că unele dintre ele multă lume nu ţinecont, a devenit ceva obişnuit. Deşi feno-menul creează confuzie, încurcături şiharababură. Dar nici harababura numai miră pe nimeni. Una dintre celemai vechi decizii care nu se respectăeste cea a Academiei Române privindscrierea cu â în interiorul cuvintelor.Este inutil să mai discutăm (in)justeţeaunei atari norme, să ironizăm contextulcare a determinat-o ori iluziile pe carele-au făcut votanţii ridicând mâna în-tr-o „deplină unanimitate”, cu gândulcă din acel moment europenii îşi vor daseama că noi „de la Râm ne tragem”.Dar toate astea, coroborate cu haosulnostru cotidian, au determinat româniisă scrie cum îi taie capul». Semnează şiîn acest număr tripleta al. George („un

singur drum spre adevăr”, drum discu-tabil) – Mircea Horia Simionescu(„Cum a căzut patul şi alte întâmplărilicenţioase”) – barbu Cioculescu(„Paula, pianul, pendula”). apoi, MihaiCimpoi, Dumitru ungureanu, LiviuGrăsoiu.

nOrD LItErar 1 / 2011. DanielaSitar-tăut, „Vocaţia trădării: de lahiclenie la delaţiune” – glosează pemarginea unei Istorii a trădării laromâni, o carte de 800 de pagini semna-tă de Mircea bălan: «informaţiile dincele două volume acreditează ideea căneamul nostru ar fi un mercenar al tră-dărilor, că pâra, disimularea, perfidiaconstituie nu numai tare genetice, ci şialtoiuri succesive, datorate contamină-rii şi încrucişării cu popoarele cu caream venit în contact. Involuntară saupremeditată, generată de un tempera-ment coleric sau doar plăcere a deni-grării, a săpării celuilalt, camuflată demantia bunelor intenţii, necesitate asalvării la un moment dat, ea nu poatefi abstrasă eticului. Mai mult, aceastapoate fi percepută ca o maladie incura-bilă, prima trădare antrenând-o peurmătoarea, într-un lanţ infinitival cenu mai poate fi sistat. Trădătorul e „unmutilat sufleteşte” şi încearcă să-şimotiveze, pueril şi fantast, demersuldenigrator, fără a avea vreun sentimentde culpă». Poeme de Vasile Igna.

LIVIU IOAN STOICIU


VR 3-4 2011 - viataromaneasca.eu · păstra spiritul drept, neinfluențat de accidentele istoriei....

Documents

Transcript of VR 3-4 2011 - viataromaneasca.eu · păstra spiritul drept, neinfluențat de accidentele istoriei....