Vorbiţi şi scrieţi corect româneşte - Ion Roman - Idei importante

Părinţii sunt cei care oferă primele cunoştinţe lingvistice copilului. Aceste

învăţături primare îi vor influenţa puternic evoluţia cultural-lingvistică ulterioară.

Eminescu: Limba română este “frumoasă şi dulce”.

“În această limbă poporul şi-a cântat, de-a lungul veacurilor, bucuriile şi aleanul,

cronicarii au scris despre evenimentele şi oamenii din vremurile de demult, marii

noştrii voievozi şi fruntaşii răscoalelor populare. Cu vorbele ei, Bălcescu şi-a

înveşmântat gândurile înalte şi îndrăzneţe, clasicii literaturii noastre au creat opere

de o frumuseţe nepieritoare, mlădiind-o şi îmbogăţind-o mereu, ca s-o transmită

noilor făurari, scriitori de după ei, până la cei de azi.” – Autorul

Limba română poartă în ea bucuriile şi suferinţele strămoşilor, şi prin ea,

scriitorii redau şi transmit frumuseţea istoriei şi culturii patriei. Limba este un

tezaur.

Exprimare orală şi scrisă: Corectitudine + Frumuseţe şi plasticitate (vividness)

Dovadă de incultură: Folosirea unor cuvinte puţine a căror sens este nuanţat prin

accent şi intonaţie.

Ion Heliade Rădulescu: “Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi

cugetările noastre şi, prin urmare, cu cât unui om i se întind şi i se înmulţesc

cunoştinţele cu atât i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale.”

Cu ajutorul sinonimelor, evităm repetiţiile.

Limba română are patru dialecte: dacoromân (cel vorbit la noi în ţară), aromân

(sau macedoromân), istroromân şi meglenoromân. Dialectul daco-român se

împarte în graiuri – unităţi lingvistice specifice fiecăror regiuni istorice.

Interacţiunea oamenilor din regiuni diferite, specializaţi în domenii diferite şi

având niveluri de cultură diferite face ca barierele de ordin lexical să se subţieze.

Semnul că o formă regională va deveni utilizabilă depinde de frecvenţa ei, de uzul

ei de către colectivitate.

Perspective asupra neologismelor

– 1. Împrumuturile din limbile străine dau ‘lustru’ vorbirii noastre; să folosim deci cât

mai multe cuvinte luate de aiurea.

1

2 – Limba română trebuie păstrată ‘pură’, ba chiar (trebuie) curăţită de cuvintele de

altă origine decât cea latină.

3 – Limba se află într-o continuă dezvoltare firească; ea nu poate fi supusă unor

purificări arbitrare dar nici împestriţată cu vorbe străine pentru care există termeni

româneşti cu absolut acelaşi înţeles.

Într-o povestire cu caracter dramatic, analiza psihologică prea amănunţită nu

îşi are rostul.

Nu este firesc să foloseşti neologismele ca sinonime cu arhaisme sau alte

cuvinte mai vechi ex. Veioză electrică ≠ opaiţ.

Mihail Sadoveanu: “Neologismele să le folosim în măsura trebuinţii şi atunci

când sinonimul românesc s-a diferenţiat.”

În cadrul unei limbi au mereu loc procese de diferenţiere, precizare şi

simplificare, ex. Dulap de cărţi = bibliotecă, scriere frumoasă = caligrafie

Arhaismele vizează în general obiecte de îmbrăcăminte, unelte, arme şi funcţii

sau ranguri. Ele sunt folosite de scriitori pentru a evoca respectiva lor eră

istorică.

Ridendo castigat moris = Râzând se îndreaptă moravurile; Verba volant,

scripta manent = Cele spuse zboară, cele scrise rămân.

Folosind forme vulgare nu ne exprimăm nici mai exact, nici mai corect, nici

mai frumos.

Vocabularul şi politeţea merg mână în mână – ‘...politeţea trebuie să fie haina

noastră de toate zilele, nu una de gală, îmbrăcată doar la o ocazie oarecare.’

Pentru buna stăpânire a limbii materne, definirea exactă a cuvintelor este cât

se poate de folositoare, la fel ca şi cunoaşterea etimologiei cuvintelor.

Ex. Morfină, calendele greceşti, braşoave, încrunta, fleac, filfizon, , ort, chitic

(peşte mic), breaz, fedeleş, joben, apă de colonie (eau de Cologne)

Pronunţând greşit un cuvânt popularizăm o greşeală.

A vorbi logic şi corect înseamnă a gândi la fel, şi invers.

Mic-burgheze, liber-profesionişti.

Numele feminine româneşti, sau cu forme străine românizate se declină cu

articol enclitic – Anei, Mariei, Yvonnei, Marie-Jeannei.

2

Declinare corectă:

Masculin singular: Eu, pe mine, mie însumi. Tu, pe tine, ţie însuţi. El, pe el, lui

însuşi.

Masculin plural: Noi, pe noi, nouă înşine. Voi, pe voi, vouă înşivă. Ei, pe ei, lor

înşişi.

Feminin singular: Eu, pe mine însămi, mie însemi. Tu, pe tine însăţi, ţie înseţi. Ea,

pe ea însăşi, ei înseşi.

Feminin plural: Noi, pe noi, nouă însene. Voi, pe voi, vouă însevă. Ele, pe ele, lor

înseşi, însele.

Este incorect şi urât să se folosească ‘că să’ în loc de ‘ca să’, şi ‘căci’ în

loc de ‘să’ şi de ‘că’.

Predicatul se poate acorda şi cu subiectul logic, nu numai cu cel

gramatical, ex. Se vedeau venind o mulţime de soldaţi.

Într-o propoziţie care are şi complement direct şi complement indirect, cel

direct ocupă de obicei locul întâi.

Lapsus linguae sau Lapsus calami – Eroare neintenţionată în vorbire /

scris. (eng. Slip of tongue)

Propoziţiile secundare intercalate au rolul de a clarifica ideile propoziţiei

principale, folosite greşit ele pot sufoca respectiva propoziţie.

Atât propoziţia principală cât şi propoziţiile incidentale trebuie duse până

la capăt. (Continuitate)

Exprimare eliptică (ideea se subînţelege din formularea propoziţiei), ex. A

venit tata? – A venit.

Anacolut – Părăsirea unei construcţii gramaticale pentru a trece la alta.

Între oameni tăcerea prelungită devine supărătoare. Există multe subiecte

de conversaţie interesante pe care le putem aborda dar trebuie să evităm

discuţiile pe teme de specialitate care ar plictisi pe cei din grup care nu au

tangenţe cu domeniile respective -> Să abordăm teme plăcute de interes

general. Rolul conversaţiei este să interacţionăm întrun mod plăcut

cu ceilalţi, iar scopul este să aflăm lucruri noi şi interesante.

Discuţiile în contradictoriu îndelungate pot duce la certuri.

3

Anton Pann: “Sau taci, sau spune ceva mai bun decât tăcerea.”

Este indicat să nu amestecăm vorbirea directă cu cea directă. Trecerea

dintre cele două se va face folosind un verb – Mi-a spus că …

Într-o operă nu toate episoadele/secvenţele au aceeaşi importanţă.

(Rezumatul va include numai cele mai importante episoade)

Orice cuvântare în public trebuie să înceapă cu “cererea bunăvoinţei”

(captatio benevolantiae) – stabilirea printr-un ton politicos o legătură cu

audienţa.

Cuvântul unui om într-o discuţie trebuie să apară numai dacă aduce

elemente noi faţă de ce s-a vorbit înainte.

Este mai bună o exprimare perifrastică decât o cacofonie.

Scrisoarea ne permite o comunicare mai amănunţită şi mai intimă a

gândurilor şi sentimentelor noastre.

Într-o scrisoare ne vom adresa persoanei ca şi cum aceasta ar fi în faţa

noastră.

În scrisoare vom descrie simplu şi sincer întâmplările pentru a nu plictisi

cititorul.

Un articol de ziar nu trebuie să aibă în exces “floricele stilistice” –

metafore, analogii, comparaţii, epitete etc.

Orice articol de ziar trebuie să prezinte ceva nou într-un mod interesant.

“… talentul de scriitor este înnăscut ; el reprezintă un complex de

aptitudini, cu care este natura înzestrează în chip deosebit pe unii

oameni – putere de observaţie, pătrundere psihologică, sensibilitate,

capacitate de evocare, un simţ ascuţit al limbii, exprimare sugestivă şi

plastică etc. … “ Talentul nu trebuie descoperit, ci detectat.

Să nu scriem căutând faima şi aprecierea, să fim modeşti.

“Celebritatea nu e un ţel, e o consecinţă. Nu scrii ca să devii

cunoscut, ci devii cunoscut fiindcă scrii bine.”

Scrie căutând să aduci o contribuţie “cât de mică” la dezvoltarea

literaturii şi a culturii.

Perseverenţa – stăruinţa în muncă, este un talent.

4

Alexandru Vlahuţă: “Vă trebuie, întâi şi întâi, o inimă mare, mare şi

bună şi pururea deschisă, ca să intre în ea, de pretutindeni, iubirea,

grijile, temerile şi speranţele, suferinţele şi bucuriile vieţii altora, ca

să se umple şi să răsune mereu zbuciumul vastului ocean de vieţi, ca

acele scoici sonore, care păstrează veşnic, cum spunea poetul, în

forma lor ceva din unduirea valurilor şi în vuietul lor neîntrerupt

ceva din zgomotele mării. Numai aşa veţi înţelege sufletul omenesc.

Numai aşa veţi putea reproduce în dumneavoastră câte ceva din

formele şi din zgomotele vieţii dinafară. Vă mai trebuie apoi

deprinderea de a observa lucrurile cu privirea pururea atentă a

omului chemat să le scrie, să facă şi pe alţii să le vadă cu ochii lui.”

Unde locaţia sau subiectele pe care le vrem ne sunt străine ne trebuie o

documentaţie specială pentru le putea reda în mod autentic.

Personajele să fie ca oamenii de vii.

“Inspiraţia există, dar ea nu e un fel de intervenţie mistică a vreunei

muze care-ţi poartă creionul pe hârtie. Inspiraţia e o stare specială, o

dispoziţie sufletească prielnică scrisului, o încordare nervoasă rodnică

datorită căreia materialul adunat, un conţinut de sentimente şi idei îşi

află expresia cea mai adecvată.”

Trebuie să alternăm lectura clasică cu cea modernă şi cu studiile critice

(recenziile de specialitate) asupra operelor pentru a ne fundamenta

cunoştinţele.

Este indicat ca scriitorul începător să scrie mai întâi povestiri scurte şi să

nu treacă în mod subit la a scrie romane.

“Literatura e arta cuvântului, dar cuvântul are valoare în măsura în care

exprimă plastic ideile şi sentimentele.

Arghezi: “Stilul pare a fi meşteşugul de a da cuvintelor duritate,

relief, culoare şi însufleţire.”

Pentru un scriitor debutant, nu publicarea operei trebuie să-l

intereseze ci desăvârşirea ei.

5

Oracolul din Delphi – Premoniţii fără semne de punctuaţie. (Povestea

preotesei Pitia şi a regelui)

Literatura ne permite să călătorim cu imaginaţia în spaţiu şi timp.

“Lectura presupune răbdare, şi o anume dăruire sufletească. Graţie

acestei dăruiri, “trăim” cartea, făcând posibilă acel proces de osmoză

între noi, cititorii, şi sentimentele scriitorului, respectiv a eroilor.”

“Îmbogăţirea limbii e o consecinţă a efortului de cunoaştere mereu

mai aprofundată a sufletului omenesc, a societăţii, şi a naturii.”

6