Vom continualuminavechilorcarari.ro/reviste/2020/AugustSeptembrie...„Domnul este aici.” Dacă...

Nădejdea mântuirii! Există așa ceva în Scripturi! Mai mult, ni se spune: „Bucuraţi-vă în nădejde.” (Rom. 12.12a) și „…să fiţi tari în nădejde!” (Rom. 15.13b). Totuși nădejdea este doar nădejde! Adică implică o doză de nesiguranță… O nădejde se poate împlini sau se poate să nu se împlinească. E doar o nădejde, o speranță. Din această pricină a apărut în teologia creștină recentă un alt concept, care să răspundă acestei căutări a omului; acest concept se numește: „siguranța mântuirii”! Sună altfel, nu? Siguranța e siguranță, nu nădejde… Versetul biblic care este atașat acestei teme este cel din întâia epistolă a apostolului Ioan, cap. 5.11-13: „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” Dar și siguranța asta pretinsă aici este condiționată de a avea acum, la prezent, o credință adevărată în Dumnezeu. Asta în vreme ce Scriptura avertizează cu privire la posibilitatea unei credințe degeaba (1Cor. 15.2), zadarnică (1Cor. 15.14; Ic. 2.20), etc. Și dacă la prezent există atâtea mijloace de înșelare în ce privește a avea credința adevărată – lucru care se vede destul de clar în puzderia de oameni care pretind că au credința adevărată în vreme ce sunt convinși că alți oameni nu o au deși pretind că o au – ce siguranță pot avea eu în baza fragmentului biblic de mai sus? De exemplu baptistul este sigur că are credința adevărată și eu sunt sigur că n-o are, altminteri aș fi fost baptist de mult! În concluzie, fragmentul biblic de mai sus oferă siguranța de a avea viața veșnică în baza unei condiții – aceea de avea credința adevărată. Așa se face că siguranța asta stă pe siguranța că am credința adevărată… Ori asta nu face decât să colorăm altfel problema: în loc să mă întreb: „Voi avea viața veșnică?” mă voi întreba: „Am eu credința

adevărată care-mi garantează viața veșnică?” Ori întrebări de acest fel arată mai degrabă nesiguranța…

La această nesiguranță se adaugă faptul că acest fragment biblic din întâia epistolă a apostolului Ioan, se referă strict la timpul prezent, ori din păcate mai există și un timp viitor! Să zicem că astăzi am siguranța mântuirii datorată faptului că am credința adevărată în Dumnezeu, dar până voi muri, voi avea această credință? Pe fondul acestei căutări a sufletului omenesc, a apărut o întreagă pseudoteologie care pune în discuție posibilitatea de a pierde sau nu, mântuirea. În general teoria aceasta este susținută pentru a argumenta cumva că mântuirea nu se poate pierde: odată mântuit, pentru totdeauna mântuit. Acesta este primul stâlp al acestei teorii. Dar mai există și un al doilea enunț de bază în această teorie, care spune că dacă un om a fost creștin și nu mai este, înseamnă că de fapt el n-a fost mântuit niciodată! În acest caz, nesiguranța rămâne! Astăzi cred din toată inima că sunt mântuit, dar dacă prin împrejurările vieții ajung cumva ateu, atunci înseamnă că atunci când mă credeam mântuit, aveam de fapt doar o impresie. Din această pricină, mi se pare că toată această discuție face parte din: „…boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte,” (1Tim. 6.4). În concluzie, privind spre viitor rămânem cu nădejdea fiindcă siguranța este prea mult spus că putem avea. De fapt noțiunea de siguranță a mântuirii este o deducție din anumite fragmente biblice, dar nu este susținută în termeni clari nicăieri în Scripturi. Cuvântul „siguranță” în ce privește mântuirea sau un alt cuvânt cu un asemenea înțeles punctual, nu există în Scripturi. Când ajungem în zona practică, a vieții de zi cu zi, pe lângă faptul că de obicei această teorie este susținută de persoane pentru care foarte multe lucruri nu sunt considerate păcat, o urmare practică este oglindită în următorul enunț, des întâlnit în predicile acestor oameni: „Dacă ai ajuns mântuit,

1 Lumina Vechilor Cărări

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola întâia către Tesaloniceni, cap. 5.8-9:

„Dar noi care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos,”


crezând în mod sincer în jertfa Domnului Isus, orice ai face, mântuit rămâi!” Mai au și exprimări destul de patetice, ca de exemplu: „Nu poate un om păcătui cât poate Dumnezeu ierta!” și altele. Adică în general este o propovăduire la neatenție în traiul creștin.

Prezint câteva fragmente biblice din care dimpotrivă, Scriptura ne cheamă să fim foarte atenți cu viitorul nostru creștin, pentru că putem pierde mântuirea: „Dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit.” (Mt. 24.13); „Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” (Ev. 3.6b; Ev.3.14); „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” (Ap. 2.26). Sau fragmente ca cele din a doua epistolă către Corinteni, cap.7.1 sau epistola către Filipeni, cap.2.12, unde suntem chemați să ducem până la capăt sfințirea și mântuirea noastră, ceea ce presupune că nu toți o fac. Și dacă n-o fac pierd mântuirea… Se poate adăuga vorba apostolului Pavel despre el însuși când zice: „…ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” (Fl. 3.11). Sună asta a siguranță sau a nădejde?

Dar… „nădejdea aceasta nu înșală!!!” (Rom. 5.5). Faptul că nu înșală, înseamnă de fapt siguranță? Nu; asta înseamnă mai degrabă încredere! Iată și motivul: „El vă va întări până la sfârșit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1Cor. 1.8-9). De aceea nu înșală nădejdea noastră: fiindcă Dumnezeu se angajează față de oamenii credincioși că îi va „întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” Adică Dumnezeu își face partea cu multă credincioșie. Iată ce spune Domnul Isus: „Nu te teme turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” (Lc. 12.32). Și noi avem încredere că Dumnezeu ce spune, face! Mai mult, „…nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Rom. 5.5).

De aceea noi nu trăim frica de iad; garanția că Dumnezeu își face partea plus strădania noastră continuă, dă… siguranța mântuirii! „În sârguință, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul… Bucuraţi-vă în nădejde… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.” (Rom. 12.11a, 12a, 21). Strădania și bucuria încrederii sunt cele două componente ale mântuirii noastre. „…să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos,” Da, noi credem asta… și ne bucurăm!

####

Filipeni 4:9b:

„Şi Dumnezeul păcii va fi

cu voi.”

Cei care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, nu pot să nu observe caracterul foarte categoric și ferm al Cuvântului lui Dumnezeu, aspect care îți dă siguranță și încredere. Apostolul Pavel în epistola către Filipeni, călăuzit de Duhul Sfânt, are câteva exprimări de felul acesta, în care nu lasă loc de discuție, ci pur și simplu la un mod imperativ el cere fraților din Filipi să facă ce au de făcut:

În versetul 4 Pavel spune: „Bucuraţi-vă totdeauna!” apoi în versetul 5: „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii.”, în 6: „Nu vă îngrijorați de nimic.” Aceste exprimări poruncitoare pe care apostolul Pavel ni le adresează, privite fără motivațiile din spatele lor, par să fie nişte idealuri greu de realizat, chiar imposibile.

Să le luăm pe rând:

„Bucurați-vă totdeauna!” Greu de găsit în lumea noastră motive de bucurie permanente; dacă faci o evaluare găsești mai mule motive de întristare decât de bucurie. Dar apostolul Pavel nu ne lasă încurcați când ne impune starea de bucurie permanentă, ci indică și locul unde putem găsi sursa bucuriei: „În Domnul!” În Domnul Isus avem totdeauna motive de bucurie, această stare care niciunde în lume nu o putem găsi. Așa deci, cei care se supun Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvânt care se adresează la modul imperativ, au harul de a trăi această stare.

A doua poruncă spune: „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii.” În lumea aceasta plină de tot felul de provocări, de nedreptate, cum poți găsi acea resursă de blândețe așa încât toți oamenii să recunoască această calitate în tine?... Dar și de data aceasta apostolul Pavel ne pune în față o motivație care să ne ajute să trăim blândețea indiferent de situațiile cu care ne confruntăm și anume adevărul că: „Domnul este aproape.” Pentru cei care trăiesc având această realitate permanentă înaintea lor, nu pot avea o altă atitudine față de cei din jur, decât blândețea.

Știind că Domnul este aproape și că în orice moment s-ar putea să vină, nu îți poți permite să îi tratezi pe cei din jur cu indiferență, ci dimpotrivă, trebuie să avem o deosebită preocupare în a ne manifesta blândețea în orice moment. Mă gândeam că dacă conștiența faptului că Domnul este aproape este un motiv suficient care să ne determine să trăim


cu blândețe, oare cum ar trebui să trăim având în mintea noastră o altă realitate, cea a cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în Ezechiel 48:35: „Domnul este aici.” Dacă blândețea este caracteristica celor care Îl așteaptă pe Domnul, atunci pe bună dreptate lepădarea și renunțarea la toate lucrurile lumii acesteia este atitudinea celor care trăiesc realitatea că: „Domnul este aici.” Așa cum s-a întâmplat cu apostolul Petru atunci când avusese o captură importantă de pește și Ioan i-a spus că pe mal „este Domnul.” El s-a aruncat în mare lăsând corabia și marele număr de pești, dorind să ajungă primul în prezența Lui. Fie ca trăind în așteptarea Domnului Isus să tratăm cu blândețe pe toți oamenii, dar în același timp dezlegați de lucrurile acestei lumi, să trăim și realitatea faptului că „Domnul este aici.” Slavă Lui!

A treia poruncă a apostolului Pavel este: „Nu vă îngrijorați de nimic.” Toate aceste cerințe ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt atât de imposibil de realizat în viața unui om cu resurse proprii!... Dar ceea ce este frumos în Scripturi, este că Dumnezeu în relația pe care o are cu copii Lui, prin faptul că poruncește ce avem de făcut, El vine în ajutorul nostru, a celor care Îl recunoaștem ca Domn al nostru. Asta pentru că în porunca Lui există putere, după cum spune psalmistul în Psalmul 33:9: „Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă.” Așa că pentru cei care au acceptat stăpânirea Domnului Isus în viața lor, este o favoare ca în supunere să asculte toate poruncile și să le împlinească. Având pe Dumnezeu ca Domn și Stăpânitor, nu mai există niciun motiv de îngrijorare, știind că avem intrare slobodă înaintea Lui.

Dacă până acum accentul autoritar al Cuvântului lui Dumnezeu ne producea un oarecare disconfort și poate am fi dorit mai degrabă să ni se facă unele propuneri sau recomandări cu privire la ce ar trebui să facem, asta descoperă că eul nostru încă mai are pretenții în viața noastră și Isus nu este întronat ca Domn al vieții noastre, lucru care pune în pericol relația noastră cu Dumnezeu. Noi prin puterea noastră sau chiar prin intențiile noastre bune, nu vom putea niciodată să atingem standardul lui Dumnezeu de sfințire.

Apostolul Pavel după ce ne arată profilul omului credincios, ca având o bucurie permanentă, o blândețe recunoscută de toți oamenii, fără motive de îngrijorare, ne dă o asigurare care trece de orice capacitate de înțelegere și anume: „Pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.” (v.7). Nu cred că am putea să ne dorim ceva mai mult în lumea aceasta decât să știm că

Pacea lui Dumnezeu va ocroti inima și gândurile noastre. Acum când lumea e tot mai tulburată să poți fi ocrotit de pacea lui Dumnezeu este un har minunat.

Pentru a rămâne în această stare de har și de siguranță, apostolul Pavel ne pune la îndemână un sistem de protecție suplimentar, format dintr-un filtru care acționându-l în viața noastră ne va asigura prezența permanentă a lui Dumnezeu cu noi: „Și Dumnezeul păcii va fi cu voi.” În versetul 8, prezintă acest sistem de protecție și anume: „-tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceia să vă însuflețească.” Atunci când la poarta minții sau la ușa familiei apare un gând sau o propunere, dacă avem activat acest sistem, vom supune toate lucrurile, trecându-le prin cele opt filtre enumerate mai sus și dacă răspunsul este afirmativ la toate, atunci gândul, propunerea sau lucrul respectiv, va putea rămâne în preocuparea noastră; dar dacă doar la unul din teste nu se încadrează, va trebui să îl respingem. În felul acesta vom primi certitudinea că „Dumnezeul păcii va fi cu [noi].”

Dacă un gând sau o propunere poate este adevărată, dar nu este vrednică de cinste sau este dreaptă, dar nu este curată, lucrurile acestea vor fi de ajuns ca să pornească semnalul de alarmă și să fie scos din lista preocupărilor noastre.

Așa apostolul Pavel, ca unul care a trăit aceste lucruri, ne asigură că dacă vom fi însuflețiți de aceste lucruri și nu vom trata superficial lucrurile și gândurile care bat la poarta inimii sau la ușa casei, ci vom păstra activ acest sistem de alarmă, trăind o viață de sfințenie, ne putem bucura de promisiunea: „Și Dumnezeul păcii va fi cu voi.”

Nemeș Ioan - Hunedoara


După ce l-au uns pe David ca Împărat, ce credeți că el s-a dus la împărăție? El s-a dus la oi, așa uns, acolo a stat încă ceva timp, și de acolo l-au adus pentru că au auzit că are calități: cântă bine, și-i frumos, și-i viteaz... șase calități, dar cea de-a șaptea a fost că: Domnul e cu el. Nu știu câte calități au ai noștri la care le trebuie scaune, dar râvnă au să facă, să dreagă, și ajung de se bagă pe o cale greșită, unii chiar prin prorocii...

Noi așa am învățat din Scripturi: dacă un frate pe care l-a binecuvântat Domnul cu darul prorociei sau cu darul tălmăcirii limbilor observă că una sau două din prorocii nu i s-au împlinit, el trebuie să-și țină gura, trebuie să tacă. Nu să aștepte să vină comisie, și frați ca să îi spună: „Vezi că prorocia aceea nu s-a împlinit.” Dacă îți trebuie mântuire, închide gura! Eu vreau fără prorocie, dar în Cer, decât să ajung cu Fiara și cu Prorocul mincinos. Dacă cineva se bagă pe firul ăsta, și vrea ca să-l laude frații că el are prorocii... dar nu i se împlinesc, și caută chiar cuvinte din Biblie ca să le pună în prorocie... însă Biblia ne arată că prorocul trebuie să spună viitorul, să descopere taine, să mângâie; și el te învață cum să fii pocăit. Dar dacă nu le ai pe acestea... sigur, că nu greșești dacă spui: „Pregătiți-vă că venirea Domnului e aproape!” - îi cuvânt rău? Îi bun, dar e a evanghelistului, nu a prorocului. „Stați gata, împăcați-vă, postiți, iubiți-vă!” - alea nu-s de proroc. Domnul poate să îți dea un sfat din acesta, dar lângă el trebuie să îți dea și un secret, de exemplu ce ți se va întâmpla mâine în casă. Și atunci pe baza secretului crezi sfaturile date de Duhul Sfânt.

Asta am învățat-o noi; astea îs cărările vechi... că aveți și cărări noi, dar numai să fie acolo, să sune, iar acei micuți care nu le pot deosebi bat din palme și strigă... și Domnul nu-i nicăieri. Dacă îi Domnul - pune mâna pe El; a vorbit Domnul? - asta-i, e lucrarea Lui. Și acestea pe noi ne ajută și zidesc Biserica. Acolo în Fapte spune că Biserica se bucura de pace și cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțea. Dar pe alții i-am găsit că s-au despărțit de Biserică, sau au rupt Biserica: „Păi eu am avut descoperire că voi naște o fată și am născut băiat!” - No, ce zidire e acolo? Dacă se fac lucruri care nu ies cu rezultate, acelea nu zidesc Biserica; dar unde-i Duhul Sfânt acolo Biserica se zidește. Iar noi îi îndemnăm pe frați, chiar dacă au găsit vreo greșeală: repară-te, stai lângă Domnul, și când vei ști că Domnul vorbește prin tine atunci și la dușmani să le prorocești. Du-te și la Ahab și prorocește-i, că Ilie nu s-a temut de el. Când i-a zis împăratul: „Tu ești vinovatul că nenorocești pe Israel!”, o tremurat Ilie? „Nu eu, tu, cu idolii tăi și cu femeia ta, că ați omorât pe prorocii Domnului și ați stricat altarele Domnului!” Dar de ce nu

a tremurat? Era Domnul cu el! Când vorbește Domnul prin tine stai sus cu capul.

În privința aceasta noi vă arătăm unele din cărările vechi, noi așa am crescut. Nu demult eram într-o misiune cu un frate ucrainean, și vorbea românește cam greu, dar când intram în casă la frați și ne rugam el se ruga în limba lui, în ucraineană, iar în casă erau unii așa mai... nepăsători: așa strigau și începeau a vorbi și ei în limbi fiindcă îl auzeau pe el, credeau că e Duhul Sfânt, dar el săracu se ruga în limba lui, nu era nicio legătură. Dar ce credeți că Satana nu știe vorbi în alte limbi? Ooo, să-l vezi cum știe, și cum face și prorocii mincinoase... De aceea fraților, noi trebuie să-L avem la bază pe Isus, să trăim cu El, și când Domnul vrea să te folosească, tu să știi: ăsta-i Domnul, și cu El mă duc cu fruntea senină sus orișiunde, nu tremurând că vai vin frații, mă cercetează, ce a fi? Nuu...

Cu mulți ani în urmă era o soră la Ilva Mare, Ana Șuvei; Domnul lucra minunat, la tot ce era, chiar și prieteni au venit în adunare și au fost descoperiți ce au furat și chiar unde au pus ce au furat; la clipă, nu cu multă vorbire în limbi și cu așteptare... două cuvinte, dar taina era scoasă. Și frații lucrători din vremea aceea au zis că ar fi bine să o pună la probă: „Soră Ană, noi am vrea ca pentru o lună de zile să nu mai dai drumul la lucrare.” Și atunci ea a bătut din palme și a sărit de bucurie: „Slavă Domnului, slavă Domnului că v-a dat îndemnul. Voi sunteți apostolii, noi suntem numai proroci și trebuie să vă fim supuși. Cât de greu mi-a fost mie până aici, iar acum voi mă scăpați și duceți povoara pe umerii voștri, Domnul să vă binecuvânteze!” și era plină de bucurie că au oprit-o. Dar nu a durat decât o săptămână, și din marginea țării a venit un proroc la păstor: „Să-i dați drumul pentru că Domnul e cu acest vas!” Și au chemat-o și i-au dat iar voie, dar ea a plecat capul: „Vai, că iar mă faceți de necaz, că oamenii mă urăsc pentru că au păcate și Domnul le descoperă... iar ați pus pe mine povoara...” Ei, dar astăzi când vrei să sfătuiești câte un proroc, de care nu ești sigur că Domnul e cu el, apoi începe a se răzbuna și a se apăra, și începe a te învinui că tu oprești lucrarea, „eu n-ascult de om că ascult numai de Domnul!”... dar numai de Domnul nu ascultă, căci cine-i din Dumnezeu ascultă.

Noi vă spunem aceste cărări vechi pe care le-am învățat din Scriptură, voi ce veți face pe acasă eu nu știu, dar mie îmi pare bine că am ocazia să vă spun cărările vechi. Acesta-i Duhul Sfânt care zidește Biserica, acesta-i Duhul Sfânt care ajută pe om să poată înainta și să se apropie de Dumnezeu.

Gheorghe Lazăr


Experiențe cu Duhul Sfânt

în perioada comunistă

Relatare de G. P. Cluj.

...Îi mulțumesc Domnului pentru har și pentru îndurare, căci mi-am adus aminte de mâna bună a Domnului Isus și de Duhul Lui cel Sfânt. Am avut momente frumoase de întâlnire cu Domnul; vă spun și un secret: eu sunt rezultatul primelor trei versete din Psalmul 41. Când m-am întâlnit atunci cu Domnul în rugăciune și am întrebat care va fi slujba mea, mi-a spus printre altele: „Am o slujbă specială care nu e pentru oricine, și am să te pun în slujba aceea la vremea potrivită.” Dar au trecut 13 ani de când mi-a vorbit Domnul, și după 13 ani a venit un frate din Austria, era într-o sâmbătă seara, și eu chiar eram la amvon, predicam, iar el s-a așezat pe ultima bancă. Eu l-am văzut și când a intrat și când s-a așezat acolo fără să se plece pe genunchi, și mi-am zis că sigur e un străin de adunare. După ce am terminat de predicat, m-am dus lângă el și i-am zis: „Bună seara, cine sunteți?”, dar el a început să vorbească nemțește, nu am înțeles nimic; atunci i-am făcut semn lui N. P. să vină deoarece el cunoștea foarte bine limba germană. El a discutat cu străinul acesta și mi-a tradus: „Pentru tine am venit: m-am rugat și te-am văzut în vedenie, iar Domnul mi-a spus că te găsesc aici.” După terminarea slujbei am mers toți acasă la mine unde a continuat: „Am o propunere, dacă vrei o accepți, dacă vrei o refuzi, dar e plătită foarte bine: cu viață veșnică, dar este și riscantă dacă nu te ții de slujbă și modifici lucrurile poți să plătești cu 7 ani de Canal, să fii despărțit de familie pentru totdeauna sau poate chiar cu moartea.” Așa erau legile pe vremea comunismului, căci asta s-a întâmplat în 1973 când a venit omul acesta în Turda. Și a continuat să îmi spună: „Tu vei fi de azi înainte omul de legătură între mine și misiunea est-europeană. Îți voi trimite Biblii pentru frații români și pentru frații ruși pe care va trebuie să le distribui. Va trebui să cauți familiile care se descurcă greu, unii vor fi dați afară din servici și nu vor mai avea salar. Tu va trebui să îmi trimiți mie pentru fiecare familie datele, adresele, iar eu am să îți trimit sponsorizare pentru ei; dar numai tu, eu și Dumnezeu știm lucrul acesta. Numele meu e K. , când vei auzi numele acesta să știi că de la mine vin agenții, eu poate nu voi mai veni niciodată în România, pentru că eu lucrez pentru toată Europa de Est.” Atunci eu am primit slujba, el s-a rugat pentru mine, mi-a făcut ungerea, mi-a dat o Biblie cu margini aurite pe care și acum o am în bordul mașinii. Mi-a deschis la Psalmul 41 și mi-a zis că versetele acestea îmi vor fi codul.

Vreau să vă spun că eu până anul trecut nu am fost niciodată la doctor, și i-am și zis medicului: „Eu am 84 de ani și nu am fost în spital decât ca vizitator, asta e prima dată când mă internez.” Și asta am vrut să vă spun că Domnul mi-a purtat mult de grijă.

Am văzut atunci importanța botezului cu Duhul Sfânt după ce m-a pus Domnul în slujbă; așa mă călăuzea, cum vă călăuzește pe voi GPS-ul: „Mergi acolo, fă dreapta, oprește!” Atunci nu era GPS, era numai călăuzirea Duhului Sfânt. Eu când am văzut prima dată GPS le-am zis la frați că ăștia l-au copiat pe Dumnezeu. Dar acum îl auziți toți din mașină, însă atunci îl auzeam numai eu; când mă întreba fiică-mea: „Da ce faci tată?” „Taci, draga tatii, că așa trebuie, nu trebuie să știi tu tot ce fac eu, eu ascult ce mi se spune!”

Au venit odată doi tineri, nu mai știu dacă din Olanda sau din America, dar vorbeau engleză, iar L. , fata mea, era translatorul. Ne-au zis că trebuie să mergem până unde e mașina lor fiindcă au o mașină plină cu Biblii și ceva bani; nu mi-au spus câți bani, dar m-am gândit că ar fi o sumă cum mai aduceau ei de obicei pentru copiii familiilor pe care îi ajutam financiar; aveam cam 80 de copii de care îngrijeam, și fiecare primea câte 29 mărci. Ne-am rugat împreună cu ei în casă apoi am luat hotărârea ca și Luci să vină cu noi. Am urcat în mașină și am plecat. N-am mers 200 metri și Duhul Sfânt îmi spune: „Ia-o la dreapta!”, am făcut dreapta - „Ia-o la stânga!”, am făcut stânga -„Stai!”, am oprit. Dar L. din spate: „Tati, ce faci?” „Draga tatii, stai acolo liniștită, că eu trebuie să ascult ce mi se spune!” Am făcut toate astea fără să știu de ce, însă aici așa trebuie să asculți și de nu știi, dar dacă nu asculți cazi, ești pierdut. Lucrarea Duhului Sfânt este o călăuzire precisă, fraților, când El te conduce nu dai greș, dar când te amesteci tu faci greșeli mari. Am stat acolo cam 5-7 minute și m-am rugat până când din nou mi s-a spus: „Poți să pleci.” Am plecat, iar pe cei doi tineri i-am lăsat la mașina lor ca apoi să se țină după mine, dar nu foarte aproape pentru ca să putem fi depășiți fiecare. Trebuia să mergem cam la 7 km de Turda unde erau așa două dealuri de intrai cumva între ele, un loc mai retras, ascuns. Acolo am mutat Bibliile de la ei în mașină la mine, iar la urmă mi-au dat o sacoșă plină cu bani. „Dar eu cu ăștia ce fac? „Păi... ți se va spune; noi atâta am avut de făcut să ți-i aducem, de aici încolo e treaba ta.” Erau foarte mulți bani.


Când ne-am întors acasă nevasta mă aștepta în poartă: „Vai, de ce ai venit? Dar ce s-a întâmplat? După ce tu ai plecat, imediat au pornit după tine o Salvare, o asistență tehnică și o motocicletă din Turda spre trei ieșiri: una spre Cluj, una spre Alba și una spre Abrud în sus”. De fapt ei i-au urmărit pe cei doi frați, i-au văzut când au intrat în bloc, ne-au văzut când am ieșit toți, și s-au gândit că gata acuma ne prind pe toți în flagrant; acesta era planul lor pentru ca să mă poată condamna la 7 ani de Canal. Duhul Sfânt, marele apărător, știa tot ce se întâmpla în urma mea iar eu nu știam de ce să o iau la dreapta, de ce să o iau la stânga și de ce să stau. În timpul acesta ei mânau pe toate arterele principale, unul într-o parte, unul într-alta, în timp ce eu eram oprit pe o stradă lăturalnică. Eu nu știam nimic, dar când m-am întors acasă soția mi-a spus: „Unul te-a așteptat ascuns în cabina de telefon, altul la o intersecție în apropiere și unul mai încolo la o trecere. Când ai sosit tu, cel din intersecție a făcut semn cu o lanternă și s-au strâns toți în spatele mașinii tale.” Mașina era ca și cloșca pe pui, plină de Biblii, și tot acolo era și sacoșa cu bani. Când i-am văzut pe geam... Dumnezeule Doamne... am și căzut pe genunchi împreună cu nevastă-mea și cu Luci, ceilalți copii dormeau. Și atunci am spus Domnului: „Doamne Dumnezeule, cu curăție de inimă Te-am slujit și Te voi sluji, dar de ce tocmai la mine să se întâmple lucrul ăsta? Care-i greșeala, ce am făcut? Spune-mi, și nu mă lăsa în mâna lor!” Și în timp ce mă rugam, bineînțeles cu lacrimi, imediat am simțit o ușurare zicând: „Nu te teme, sunt cu tine!” Măi... imediat am zis: „Tu ești cu mine în situația asta?” Așa m-am înviorat și m-am ridicat, zic: „Slăvit să fii în veci, că suntem salvați!” Dar când m-am uitat pe geam din nou, ei erau unul de-o parte, unul de cealaltă a mașinii. Dintr-odată toată euforia asta mi-a căzut la pământ, și din nou m-am dus și am plâns: „Vai de mine, mă bucur și nu știu de ce... dacă Tu ești cu mine, dar ăștia sunt în fața mașinii, când mă duc, când mă prind.” Și Domnul s-a supărat pe mine, și fiți atenți ce mi-a spus: „Tu crezi ce vezi, sau ce spun Eu?” „Ohh, Doamne iartă-mă! L., plecăm, și ce o fi o fi.” Adică ochiul poate vedea orice, dar credința te trece peste ce văd ochii, fraților. Eu n-am înțeles atunci lucrurile astea, dar când mi-a spus Domnul vorba asta așa am simțit o mustrare, și mi-a venit în minte așa: măi, dacă Acan n-ar fi văzut mantaua aia cât ar fi fost de fericit, dacă iscoadele alea ar fi vorbit ca ceilalți doi cât ar fi fost de fericiți, dar ei s-au gândit la fiii lui Acan... însă credința trece dincolo. Sus de la etajul 3 până jos nu știu ce s-a întâmplat, dar parcă i-a înghițit pământul, nu am mai văzut pe niciunul, nu știu unde s-au dus, numai Dumnezeu știe. L. s-a urcat și ea în față și am plecat spre Cluj. Aici în Grigorescu am avut un frate scump care era plecat în America, dar mi-a lăsat un garaj pe care să-l folosesc ca adăpost pentru Biblii; avea niște scobituri în perete, în beton, și încăpeau în fiecare parte cam câte un metru cub de Biblii; era foarte bine aranjat că dacă puneai scândurile la loc nu se mai vedea nimic, toate erau la adăpost. Când am văzut că urmăritorii

nu mai sunt mi s-a liniștit inima, dar când am pornit am călcat-o ca să ajungem și să ne scăpăm de toată marfa asta, căci era plină mașina de Biblii. Când am ajuns pe Feleac acolo era punct-control; frate, atâtea mașini erau oprite, și plin de milițieni cu capul prin portbagaje și prin laterale; noi... nici vorbă, nu ne-a oprit nimeni, atâta de ocupați erau. După ce am trecut i-am zis lui L.: „Ăștia pe noi ne caută!” Și dă-i drumul înainte pe Feleac în jos, dar când am ajuns pe la Hotelul Sport acolo era o patrulă cu 4 persoane: un milițian și încă trei care aveau chipiuri de soldați; milițianul își luminează bastonul și ne face semn să oprim. L. îmi zice: „No tată ce ne-om face?” Zic: „Ai să mai vezi draga tatii încă o dată slava lui Dumnezeu!” Și vine milițianul: „Bună seara, Plutonier nu știu care, actele la control!” Am aprins plafoniera, dar cum am venit pe Feleac cu mișcări bruște, hainele care acopereau Bibliile erau căzute în toate părțile și toate Bibliile erau descoperite. Eu nu le văzusem, așa că atunci când am aprins plafoniera toate au început a străluci prin spatele mașinii, dar în momentul acela plutonierul ne zice: „Bine, stinge, poți să pleci!” Fraților, n-am văzut decât mâna lui Dumnezeu la lucru. Ne-am dus, am ascuns tot și am venit liniștiți acasă. Vi le-am spus acestea pentru ca să vă întăriți și să vă încredeți în Duhul Sfânt. El nu este numai vorbire în limbi, acesta e doar un semn, dar Duhul Sfânt e mult mai mult. Nu noi alegem prin cine să lucreze Dumnezeu, eu nu m-aș fi gândit niciodată că El mă cheamă la așa slujbă: tone de Biblii rusești au trecut prin mâna mea, și le-am dus încolo către Siret, dar bineînțeles că am avut frați care m-au ajutat, în Vicovu de Sus și în alte părți. Deci nu eram singur în această lucrare, erau și alții care lucrau prin alte Misiuni, persoane de contact, iar noi am ajuns să ne cunoaștem între noi. Cei din Câlnic, aproape de Sibiu, mi-au zis odată: „Frate P., noi mâine vrem să mergem, vii și tu să ducem un transport?” „Fraților, nu vă supărați, dar nu pot să vin pentru că mâine sunt de servici.” Ei au plecat și când au ajuns în Suceava i-a prins miliția: le-au confiscat Bibliile, mașinile, pe ei așa i-au bătut securiștii că nu i-au mai recunoscut copiii lor. Domnul așa m-a păzit că nu am luat nici măcar o palmă, deși la interogatoriu m-a chemat de vreo patru ori securitatea, fiindcă s-a auzit că am făcut una și alta... adică tot frați de-ai mei m-au pârât; din astea am avut multe, dar nu ne ajunge timpul să vă povestesc, însă cele mai mari necazuri au fost din partea fraților.

Dar să ne întoarcem la întâmplarea noastră: am venit acasă și am început să numărăm banii din sacoșă: erau 11 teancuri de câte 10.000, adică 110.000 lei. Doamne... m-am îngrozit, nu știam ce pot să fie. Însă Domnul m-a cercetat cu o stare de neliniște, cumva că trebuie să rezolv repede problema. M-am gândit că de vine vreun control or să zică de mine că sunt ceva spion. M-am tot rugat Domnului iar a doua noapte am avut un vis: parcă mergeam spre Timișoara și dintr-odată mi-a apărut în față indicatorul: LUGOJ. M-am trezit și m-am rugat:


„Doamne, dacă banii aceștia trebuie să ajungă în Lugoj mai fă-mi încă o dată de cunoscut tot în noaptea asta!” Dar nici nu am apucat bine să adorm că din nou mi-a apărut în față indicatorul pe care scria „LUGOJ”, iar când să merg în altă parte tot aceeași tablă îmi apărea, de trei ori mi-a apărut această tablă de localitate. Nu cunoșteam decât un singur frate acolo: Ștefan Neag, un om al lui Dumnezeu, era și proroc, dar și un om de care se folosea Dumnezeu cu daruri deosebite. Am plecat la Lugoj împreună cu L., și cu sacoșa. Când am ajuns la el acasă soția lui ne-a spus că e la servici. Nu mă puteam înțelege cu ea asupra acestor probleme așa că m-am dus la el la lucru, el lucra în gară ca magazioner la CFR. Când am ajuns a venit chiar el și m-a întâlnit în față la magazie; ne salutăm, ne îmbrățișăm și el îmi șoptește: „Ai adus banii?” Fraților, așa o ușurare și o bucurie am simțit. „Dar spune-mi te rog, de ce a trebuit să umblu eu cu sacoșa asta?” „Frate, cu o săptămână în urmă m-a înștiințat Domnul în timp ce mă rugam să mă duc în locul cutare la un saivan, și acolo era un frate care și-a pus în gând să se spânzure, că avea 5 copii și a cumpărat 100 de oi cu peste 80.000 lei, bani împrumut de la stat pe care trebuia să îi returneze în 2 ani. Dar el nu a fost oier niciodată, nu a știut cum să se chivernisească. I-a mers bine toată vara, însă toamna și-a lăsat oile pe un teren cu ceva grâu tratat împotriva șoarecilor. Dar substanțele alea erau otrăvitoare, iar oile au mâncat grâul curs pe jos pe unde întorceau ei mașinile. Toate oile i-au murit într-o noapte, numai trei i-au rămas, dar și alea bolnave, umflate. Iar acuma el trebuia să dea înapoi la stat 100.000 lei, cu tot cu dobândă. Ce s-a gândit el: că dacă se sinucide, pe copii îi vor duce la casa de orfani iar soției i-a purta Domnul de grijă pe undeva. Pe când mă rugam, Domnul mi-a spus să merg și să îi spun să nu își facă niciun rău pentru că Domnul îi plătește datoria.” Eu nu știam nimic, oamenii ăia doi care mi-au dat banii nu știau nici ei nimic, gândiți-vă fraților cât de tehnic și cât de în maximă siguranță își face Dumnezeu lucrările; tu nu știi nimic, te culci și dormi, și Dumnezeu lucrează. A fost o lucrare care pe mine m-a zidit extraordinar de mult, iar de atunci am rămas tare bun prieten cu Domnul când am văzut cât de frumos știe El să îți poarte de grijă. Fratele Ștefan Neag mi-a mulțumit frumos și mi-a lăsat și mie 10.000 lei cheltuială pentru drum, iar pe ceilalți i-a dus la acel om care și-a plătit toată datoria. Fraților, am vrut să vă spun aceste lucruri pentru ca să știți ce lucrări face Duhul Sfânt; dar nu merge niciodată la Dumnezeu cu pretenții, însă poți orice să îi ceri pentru slava și glorificarea Numelui Său, nu pentru scoaterea noastră în evidență, asta miroase mai degrabă a fire pământească. Să știți că Domnul lucrează și azi minunat, dar cu oameni născuți din nou.

Realizat de Isip Daniel

Bistrița

Cu o largă răspândire pe glob, mici sau mari,

păroși sau glabri, terni sau viu colorați, păianjenii

inspiră repulsie și teamă pentru mulți dintre noi.

Unii intră într-o adevărată panică la vederea acestor

animăluțe cu opt picioare, de aceea s-a încetățenit

un termen care desemnează frica de păianjeni:

arahnofobia.

Sprijin iluzoriu

„Încrederea lui este zdrobită, şi sprijinul lui

este o pânză de păianjen.” (Iov 8:14).

Un tablou al celor ce uită de Dumnezeu și se

încred în oameni, zei sau în propriile forțe, ne este

zugrăvit de un prieten al lui Iov: Bildad din Șuah.

Gândurile se țes în mintea păgână la fel ca și pânza

păianjenului: are anumite unghiuri, are finețe,

prezintă conexiuni precise. Îi lipsește însă unul

dintre cele mai elementare lucruri: trăinicia. Ne

amintim de bogatul căruia i-a rodit mult țarina. În

exaltarea lui, a conchis: „Suflete, ai multe bunătăţi

strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă,

bea şi veseleşte-te!” (Luca 12:19). Țesătura lui se

destramă deodată atunci când Dumnezeu îi

dezvăluie realitatea, sub forma unei sentințe aspre:

„Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere

înapoi sufletul, şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale

cui vor fi?” (Luca 12:20).

Lucrurile materiale pe care se bizuie omul

pier mai iute decât fumul. Exemple biblice sunt

destule în acest sens. Cele zece urgii din Egipt au

avut menirea, printre altele, să demoleze faima

acelui imperiu. Împăratul Nebucadnețar a pribegit

șapte vremi

chiar dacă

stăpânea peste o

vastă întindere

și a construit

Babilonul,

cetatea vestită și

puternică.

Sanherib a

pierdut într-o

singură noapte

185.000 de

soldați din


armata în care își pusese toată încrederea, iar

exemplele ar mai putea continua.

Se găsește în casele împăraților

„păianjenul îl poţi prinde cu mâinile şi se

găseşte totuşi în casele împăraţilor” (Proverbele

30:28). Lui Solomon nu-i scapă tenacitatea

păianjenului. După ce s-a trudit să înalțe mărețe

edificii poleite cu aur și ornate cu un simț artistic

de neegalat, iată că peste toate acestea, păianjenul

și-a țesut în paralel prin unghere pânza lui,

inestetică în aparență. Văzută însă de aproape și

comparată cu talia constructorului, ea devine o

adevărată capodoperă de sorginte divină, menită să

umbrească orice așa zisă minune inginerească din

zilele noastre. Iată cine are tupeul să dea peste nas

marilor ingineri constructori: o mică vietate ce

poate fi prinsă cu mâna și strivită cât ai clipi. Da, și

iată că în pofida acestui lucru oamenii nu pot scăpa

de amprenta lui. Se infiltrează peste tot: de la

submarine la avioane, de la colibe la clădirile

zgârie nori, pătrunde în peșteri adânci, rezistă în

ape sau se cațără în vârful copacilor falnici. Unii,

fiind de mult inventatorii aparatelor de zbor, se lasă

purtați de câte un fir de-a lungul curenților de aer

din zilele însorite de toamnă. Acești sfidători ai

luxului uman conviețuiesc cu regii și înalții

demnitari ai pământului. Infiltrați prin bariera

igienizărilor, ignorând orice gardă de corp sau

sisteme securizate, caută să ne amintească faptul că

știința divină este mai presus de toate, iar iscusința

și truda omului pentru crearea splendorilor

artificiale sunt doar deșertăciune și goană după

vânt.

Țesătura mortală

„Clocesc ouă de bazilisc şi ţes pânze de

păianjen. Cine mănâncă din ouăle lor moare şi,

dacă se sparge vreunul, iese o năpârcă. Pânzele

lor nu slujesc la facerea hainelor şi nu pot să se

acopere cu lucrarea lor, căci lucrările lor sunt

nişte lucrări nelegiuite şi în mâinile lor sunt fapte

de silnicie.” (Isaia 59:5,6).

Amarnic se tânguia profetul Isaia văzând

starea deplorabilă în care s-a cufundat poporul

Domnului. Inima foștilor credincioși urzea acum

planuri nelegiuite, își iroseau resursele pentru

înfrumusețarea idolilor, începând cu sinele și

finalizând cu baalii națiunilor înconjurătoare. Satan

se afla în spatele mecanismului ce târa poporul în

apostazie. Tot el s-a infiltrat acum în mintea celor

ce au inventat țesătura rară sau transparentă, din

păcate tot mai prezentă în croiul hainelor de azi...

Broderiile pedante, dantelele, spațiile goale, rupte

sau franjurate, stau mărturie asupra influenței

acestui păianjen hidos, foarte harnic de felul său.

Va spune cineva: astea sunt fleacuri, găselnițe de

ultraconservatori! Dar haidem să vedem ce spune

mai departe Scriptura: „Şi noi dar, fiindcă suntem

înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să

dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne

înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în

alergarea care ne stă înainte.” (Evrei 12:1).

Observăm că păcatul poate înfășura cu ușurință,

datorită fineții cu care apare în viața credinciosului.

E ca și un fir de păianjen sau o ață subțire care

înfășoară picioarele. Întâi vei putea alerga la fel,

dar prin înfășurare repetată, ața devine funie, iar un

fir de paiajen compact, de grosimea unui creion, s-a

calculat că ar putea opri din zbor un avion de luptă!

Firele de păianjen au câte un strop de substanță

lipicioasă, din loc în loc. De pildă, o muscă prinsă

în plasă provoacă trepidații care se transmit spre

păianjen. Acesta se apropie iute de pradă și o

înfășoară de zeci de ori cu firul său adeziv,

inoculând-o de asemenea cu venin. Rezultatul?

Moartea, o moarte chinuitoare. Iată de ce,

preaiubiții mei frați, trebuie să ne ferim din calea

păienjenișului ce caută mai întâi să acopere mintea

și ochii, iar mai apoi ținuta noastră exterioară. Se

cer curățate cu atenție toate ungherele inimilor

noastre. Duhul Sfânt este cel care luptă cu succes

atât împotriva firii pământești cât și a firelor de

păianjen.

Bazga Toader Dorel, Str. Purcioaia, nr.478,

Com. Maieru, jud. Bistrița-Năsăud,

Tel. 0767213017


Cu toții ne dăm seama că trăim zilele de pe

urmă, zile relatate în Biblie în mai multe locuri; tot

ceea ce vedem, tot ceea ce auzim, schimbările care

se fac în lume, în deosebi spre rău, ne dovedesc

faptul că trăim vremurile de pe urmă.

Noi credincioşii, vrem nu vrem, trăim în

lumea aceasta şi totodată trăim şi timpurile acestea,

însă felul în care trăim „zilele de pe urmă” pentru

noi poate fi diferit.

În 2 Timotei 3:1-5 ne sunt descrise zilele de

pe urmă de către Apostolul Pavel: „Să știi că în

zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii

vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși,

trufași, hulitori, neascultători de părinţi,

nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească,

neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi,

neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi,

iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de

Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar

tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii

aceștia.” Toate aceste categorii de oameni sunt

puse înaintea lui Timotei ca nişte oameni de care

trebuie să se depărteze, fără să aibă vreo legătură

cu ei! În continuare să ne uităm la un alt pasaj

Biblic, de data aceasta relatat de apostolul Petru:

Faptele Apostolilor 2:17-18: „‘În zilele de pe

urmă’, zice Dumnezeu, ‘voi turna din Duhul Meu

peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre

vor proroci, tinerii voștri vor avea vedenii și

bătrânii voștri vor visa visuri! Da, chiar și peste

robii Mei și peste roabele Mele voi turna, în zilele

acelea, din Duhul Meu și vor proroci.” Acum,

având în față aceste versete, putem înțelege că...

sunt două feluri în care putem trăi vremurile

acestea, şi aceasta depinde de noi!

Să privim fiecare în dreptul nostru, cum trăim

noi vremurile de pe urmă? Care din versetele de

mai sus se potrivesc cu felul nostru de trăire? Sunt

eu plin de Duhul Sfânt? (Faptele Apostolilor 13:52:

„...ucenicii erau plini de bucurie şi de Duhul

Sfânt...”). Ştim bine fiecare că nu putem şi cu

Dumnezeu şi cu lumea, pentru că Dumnezeul

nostru este un Dumnezeu gelos. (Deuteronom

4:24). Totodată nu putem să trăim zilele de pe urmă

sub binecuvântarea revărsării Duhului Sfânt şi în

acelaşi timp având în viețile noastre „calități” ca

cele scrise de apostolul Pavel în textul de mai sus...

O cercetare sinceră înaintea Domnului ne

poate avertiza, ca nu cumva să avem vreo „calitate”

negativă scrisă de Pavel în epistola sa, ca astfel,

pentru noi, ceea ce a zis apostolul Petru în ziua

Cincizecimii să fie cu semnul întrebării...

Am zis mai sus că aceasta depinde de noi,

pentru că în 2 Timotei 2:17 scrie: „Deci, dacă

cineva se curăţește de acestea, va fi un vas de

cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic

pentru orice lucrare bună.” Având acestea în

minte şi în inimă, putem spune şi noi ca şi

psalmistul odinioară în Psalmul 139:23-24:

„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi

inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi

dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea

veșniciei!”

Fie ca El să ne cerceteze pe fiecare, şi toți să

umblăm cârmuiți de Duhul Sfânt, ca astfel să se

împlinească şi în dreptul nostru Scriptura în ceea ce

priveşte zilele de pe urmă descrise de apostolul

Petru în Faptele Apostolilor 2:17-18. Amin.

Pavel Nemeș


Omul privea trist:

_Cine ne va mai putea boteza vreodată?

În mintea lui Adam se derulau lunile de frig

și zăpadă pe care ar fi trebuit să le petreacă aici…

Și șansa plecării în camioane era așa de bună și de

sigură... „Au trecut trei ani şi jumătate aproape…

Prea mult!”

_Suntem 58… - șopti bătrânul. Sunt oamenii

care de mult timp mi-au ascultat sfaturile de a face

binele…

Şi…

Fiindcă portarul i-a spus amenințător că

noaptea nu iese nimeni din colhoz, a trebuit să

aștepte dimineața. Urma să se întâlnească cu

bătrânul Maraciok peste zi. Restul nopții l-a

petrecut privind la luna rece, din portiţa barăcii în

care se găsea singur de câteva zile, de când şi

ceilalţi locatari s-au dus spre casele lor. Din când în

când îl cuprindea părerea de rău pentru hotărârea

de rămâne în zona Yarmukului… A ajunge în

Karaganda, punctul final al călătoriei sale atât de

lungi și anevoioase, și încă călătorind cu un

camion, ferit de primejdii și pe deasupra un drum

care nu putea fi făcut nicicum în mai puține zile,

era o șansă cu care era clar că nu se va mai putea

întâlni niciodată… De altă parte, datoria față de

Stăpânul, de Dumnezeul care i s-a arătat de atâtea

ori, care a fost cu el în atâtea împrejurări amare, nu

putea fi lăsat neslujit. Din când în când se pleca pe

genunchi pe paiele din baracă și se ruga. De fiecare

dată repeta mereu: „Doamne, voia Ta! Am învățat

că tot ceea ce faci Tu este bine…” În tot acest timp

de noapte și-a adus aminte și de Nerek, omul care i

-a înlesnit plecarea cu camionul spre Karaganda și

și-a propus să-l caute pentru a-i mulțumi și a-i

spune că nu va mai pleca.

Dimineața, când tocmai ațipise puțin după

noaptea albă pe care a parcurs-o, un sunet lung de

claxoane de camion l-a făcut să sară drept în

picioare. Ieșit în tocul portiței de la ieșirea din

baracă privea uimit la șirul de camioane care erau

gata de plecare. Un gradat în haine militare alerga

spre baraca lui:

_ Hei, te-ai prostit?

Și văzându-l că stă nepregătit de plecare,

acolo în ușă, i-a strigat poruncitor:

_ Cine te crezi că ești, de te așteaptă coloana

de camioane?

_ Nu mai plec. Rămân aici!

Militarul s-a uitat o clipă la el ca la ceva

ciudat, apoi i-a făcut semn cu degetele la ureche,

vrând să spună că s-a țicnit. S-a întors pe călcâie și

alergând ca și atunci când venise, s-a îndepărtat

spre ai lui. Nu mult după aceea coloana s-a pus în

mișcare în același sunet lung de claxoane. Unii din

cei care mai erau prin curtea colhozului, le făceau

cu mâna. Era cumva un moment fericit. Doar în

baraca de lângă magazia de cereale, un om strângea

puternic lemnul rotund de care era prinsă ușa de

scânduri, cu dinții strânși și ochii ficși. Dar… după

ce coloana nu s-a mai văzut, judecata a revenit

stăpână pe lucrurile minții și a întregului trup.

Era încă devreme când a ajuns în fața casei

mari a lui Nerek. În tot timpul cât a lucrat în

colhozul din Yarmuk, deși a mai întrebat ici colo

pe câte cineva, n-a reușit să afle care era rangul lui

Nerek între oamenii din sat, dar ori de câte ori l-a

văzut între oameni, el era acela care avea

autoritatea. Asta deși spre deosebire de alți șefi de

diferite ranguri, Nerek nu se răstea la nimeni și nu

prea vorbea cu oamenii. Acolo în curtea umbrită de

același copac mare, cu o coroană stufoasă, de un

soi de care Adam n-a mai văzut niciodată, a întâlnit

același paznic care data trecută l-a dus în coliba de

sub vie, după porunca stăpânului său. După ce i-a

spus ce vrea, potrivit regulilor acelei case, paznicul

s-a dus să-și înștiințeze stăpânul. În acest timp

Adam scruta curtea cu privirea, în toate părțile,

vrând să dea de prietenul lui cel mai apropiat:

dulăul cel negru. Și fiindcă acesta nu se vedea

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

nicăieri, o umbră de tristețe i-a cuprins ființa, în

așteptarea răspunsului din partea celui ce era stăpân

aici. Curând însă a apărut și paznicul; în casa lui

Nerek toate lucrurile se desfășurau repede…

_ Stăpânul a spus că ești liber!

Și potrivit regulilor de acolo, s-a și întors la

ale lui, aruncând o privire peste umăr să vadă dacă

și Adam s-a conformat.

„Liber” – se gândea, ferindu-se pe cât se

putea de praful gros de pe ulița de pământ bătătorit,

uscată de vremea secetoasă din ultimele două

săptămâni. „Liber”! Apoi gândul i s-a dus la vorba

paznicului care-l numea pe Nerek, stăpân! Asta în

vreme ce la ședințele de partid la care a participat și

Adam de vreo două ori, lui Nerek i se spunea

„tovarășul”. Adică el și paznicul din curtea sa, erau

tovarăși…

_ Lumea asta este un ceaun cu minciuni! –

rosti cu voce tare, ca mai apoi să se uite în jur dacă

nu cumva l-a auzit cineva și va crede că are

probleme cu capul…

În seara aceea se găsea din nou în casa din

vâlceaua cu copaci bătrâni, alături de Maraciok, în

fața focului din vatră, deasupra căruia era spânzurat

un ceaun în care fierbea brânză în unt de oaie; o

mâncare obișnuită în zona aceea, mai ales când

aveau musafiri. Vorbeau despre cei 58 care ar fi

trebuit să fie botezați. Trecuse deja mult timp de

când Maraciok vorbea despre ei, încercând să-l

convingă pe Adam că trebuie să fie botezați. Și

fiindcă Adam stătea pe gânduri, abătut cumva,

omul din fața lui părea să-i fi citit gândurile:

_ Te gândești cam pe unde o fi ajuns

camioanele acum, măcar că nu știi drumul. Dar eu

am așa îndemn să ne rugăm să ajungi înaintea

camioanelor în Karaganda!

Adam a ridicat capul privindu-l ca pe un om

a cărui minte nu mai lucrează bine. Dar fiindcă

Maraciok era deja pe genunchi, s-a plecat și el,

ascultând uimit cum omul acela chiar așa se ruga:

ca Dumnezeu să facă în așa fel încât Adam să

ajungă înaintea camioanelor în Karaganda… „Până

la urmă e dorința lui. Dumnezeu ascultă multe

ciudățenii din gura oamenilor…” – a încercat

Adam să împace lucrurile din mintea lui. Dar tonul

rugăciunii bătrânului s-a schimbat și i s-a adresat în

limba rusă: „De ce privești spre miazănoapte ca

spre un liman de odihnire? Acolo e tot valea

plângerii ca și în locurile pe unde au călcat pașii tăi

până acum. Fii un luptător pentru ca la plecarea ta

din valea plângerii să primești răsplata ta, care este

mare!” Era o prorocie. Asupra acestor lucruri s-a

mai putut gândi când deja cerga groasă de lână îl

acoperea până la gât, fiindcă focul abia mai pâlpâia

în vatra de cărămidă deasupra căreia se mai vedea

spânzurând fierul înnegrit, de care se prindeau

ceaunele. Un gând între celelalte îl întuneca cel mai

mult: în valea plângerii de până acum a fost singur.

Și dacă și mai departe va fi la fel, când voi fi

împreună cu ai mei, atunci îmi va fi mult mai

greu…

Ultimul care trebuia cufundat în apa care le

venea până la piept, îl privea radiind de bucurie:

era Maraciok! Ceilalți se îmbrăcau pe mal și

pregăteau un foc care să le încălzească, din pricina

vremii reci din acea zi de toamnă foarte târzie; erau

așteptate primele ninsori. Dar când Maraciok, care

pășea în urma lui Adam, încă nu pusese piciorul pe

mal, între ei a dat năvală o motocicletă cu ataș,

căreia îi lipseau aripile de protecție. Din ea au sărit

patru militari care au îndreptat armele spre ei,

ordonându-le să se plece pe genunchi. În aceeași

clipă o duzină dintre cei care au fost botezați au

sărit în micul lac de pe albia unui pârâu, unde s-au

desfășurat botezurile. Militarii s-au debusolat

neștiind ce să facă, dar Maraciok le-a liniștit

spunând:

_ Eu răspund de ceea ce s-a petrecut aici…

Militarii au revenit stăpâni pe situație și au

ordonat din nou: „în genunchi, cu mâinile sus!”

Curând au sosit și ceilalți tovarăși ai lor. Puțin după

aceea Adam zâmbea: „Am ajuns în camion!” După

ce au fost siliți să meargă pe jos în coloană

escortată pe toate părțile, au ajuns la marginea

primului sat, unde aștepta un camion. Erau puțin

peste jumătate din numărul celor ce s-au botezat;

ceilalți au scăpat înot. Mai erau și alții dintre rudele

apropiate ale celor ce s-au botezat. Niciunul dintre

aceștia n-au sărit în apă fiindcă era destul de rece.

Curând au fost băgați în mai multe magazii din

Yarmuk. Așteptând, Adam gândea; de multă vreme

s-a obișnuit să fie împărat în propria lui împărăție a

gândurilor. „Ce bine că Dumnezeu a dat oamenilor

minte cu care să gândească! Gânditul e o adevărată

plăcere!” În baracă nu era Maraciok, pe el l-au luat

în altă parte fiindcă s-a declarat responsabil. Dintre

cei din jur, cei mai mulți nu știau rusește și cei care

știau câte ceva, vorbeau foarte stâlcit. Voiau să

vorbească cu Adam, dar și-au dat seama că este

foarte greu să se înțeleagă. Fiindcă vorbeau mai

mulți deodată, doi militari au deschis brama barăcii



și le-au cerut să facă liniște. „Oare peste tot

credința adevărată în Dumnezeu este prigonită?” –

se întreba Adam, gândindu-se la muntenii tadjici

între care a stat trei ani aproape... şi acum militarii

ruşi.

După ce s-au mai liniștit oamenii, Adam a

observat un om cu un comportament diferit de al

celorlalți. Adică părea liniștit, zâmbitor chiar, în

mijlocul celorlalți care arătau îngrijorare pe fețele

lor. S-a apropiat de el în speranța că înțelege

rusește. Când l-a întrebat, acesta a răspuns:

_ Medleny! – ceea ce în rusește înseamnă

„încet”.

Dar Adam și-a dat seama că a vrut să spună

„puțin”, adică că știe doar puțin rusește. Și așa,

repetând cuvintele, încercând să găsească altele

care să se potrivească oarecum cu cele pe care nu

le înțelegeau, presărând cu vorbe în kazahă, au

încercat să se înțeleagă. Deseori semnele făcute cu

mâinile, înlocuiau propoziții întregi. Omul avea

încrederea că nu vor prinde dimineața închiși în

baracă. A povestit că el și cu fratele lui mai mare

cu trei ani, s-au botezat în acea zi, dar fratele lui a

scăpat înot atunci când au dat buzna militarii cu

motocicleta. Amândoi au făcut parte până nu

demult dintr-o trupă de partizani cazahi, care încă

nu se putea împăca cu faptul că după secole de

independență (întrerupte de perioade scurte de

stăpânire mongolă) acum sunt stăpâniți de ruși. De

fapt majoritatea militarilor din brigăzile de

ocupație rusească, nu erau ruși, ci afgani,

georgieni, gruzini și alte nații deja îngenuncheate.

Adam a auzit vorbindu-se că tinerii cazahi erau

înrolați în armată și

trimiși în Armenia,

Ucraina sau în Prebaltica

(țările baltice). Era o

tehnică de mobilizare

armată. Între cei botezați

mai erau încă doi în

afară de cel ce povestea

și fratele lui, care s-au

botezat. S-a întâmplat cu

câteva luni înainte ca

ceata lor să găzduiască

câteva nopți în vâlceaua

cu copaci bătrâni, unde

se găsea casa lui

Maraciok. Acolo au

auzit despre credința în

Dumnezeul cel bun, care

nu se răzbună. Însuși șeful lor a promis că se va

gândi mai adânc la ce vor face pe mai departe. Dar

patru dintre ei au luat în serios gândul de a renunța

la viața de partizan. Iar acum, spunea că trei din cei

patru sunt liberi și potrivit unor reguli din trupa lor,

pentru oricine cade prins, ceilalți se străduiesc pe

viață și pe moarte să-l elibereze. După ce s-au rugat

– un moment în care Adam s-a convins de faptul că

credința acestor oameni era adevărată – s-au întins

pe lângă perete și au moțăit așezați în fund,

rezemați cu spatele de scândurile peretelui. Astfel

zgomotul hârșâit al pașilor paznicilor se auzea tot

mai înfundat iar moțăiala i-a cuprins pe toți.

Înainte de revărsatul zorilor, nădejdea acelui

tânăr fost partizan, s-a adeverit. Ieșeau încet din

baracă, pe lângă paznicii care zăceau legați în

frânghii, cu căluș de cârpe îndesat în gurile larg

deschise. Când a trecut mai aproape de unul dintre

ei, Adam a observat că era desculț iar în gură i-au

fost îndesate obielele cu care a fost încălțat încă din

ziua de dinainte. Totul s-a petrecut așa de liniștit…

Au mers pe jos până la un grajd de animale, unde îi

așteptau deja atâția cai câți aveau nevoie, înșeuați

gata. Unul dintre ei, un bărbat care și prin hainele

de pe el, se vedea că este un fel de pachet de

mușchi, le-a făcut semn să meargă la pas. Erau cai

furați, ăsta era lucrul cu care nu se împăca cugetul

lui Adam. Dar s-a văzut deja dincolo de ocoalele

colhozului, de unde au pornit la trap. Ochii lui

scrutau fiecare călăreț pentru a-l găsi pe Maraciok,

dar n-a reușit. Alergau toți pe întinsul larg, după

omul acela care se dovedea un fel de căpetenie.

Când întunericul s-a făcut mai lăptos și se puteau


desluși unii pe alții, căpetenia a rămas mai în urmă

pe o latură, până au trecut toţi şi apoi a galopat pe

cealaltă latură a cetei, pentru a-i vedea pe toţi.

După un timp s-au oprit într-un loc unde între

tufărișuri înalte, se putea vedea cu ușurință că era

un loc de tabără care a mai fost folosit. Au aprins

focuri mari pentru a se usca, fără să dea cineva

semne de teamă. „Trebuie că suntem destul de

departe de sat.” – se gândea Adam. După puțin

timp, „salvatorii” au vorbit cu cei salvați, care au

fost grupați și porniți spre casele lor. Adam a văzut

că rămânea singur, împreună cu o ceată de

partizani kazahi, de aceea l-a căutat pe bărbatul cu

care a vorbit noaptea și l-a întrebat de Maraciok.

Acesta i-a răspuns că partizanii îl vor căuta și-l vor

elibera și pe acesta. Atunci Adam s-a gândit să

ceară lămuriri cum să ajungă la casa dintre copaci

și să-l aștepte acolo. Căpetenia n-a fost de acord,

pe motiv că - după părerea lui - locuința lui

Maraciok va fi sub supravegherea autorităților. Așa

că… a rămas între partizani.

După plecarea celor eliberați din magazia

colhozului, o parte dintre partizani s-au împrăștiat

și ei unde or fi având treburi iar cei rămași și-au

mutat tabăra înaintând în aceeași direcție ca și până

atunci, adică spre răsărit. Plopii și sălciile au luat

locul tufărișurilor. Era pădure, dar era clar că

undeva pe aproape curgea apă, fiindcă și terenul

era destul de moale și iarba destul de verde pentru

acea perioadă a anului. Intrând în vorbă cu noii lui

tovarăși, Adam și-a dat seama că se putea spune

despre ei că nu erau numai partizani, ci și tâlhari în

toată regula. Vorbeau limba lor și numai când

vorbeau cu el foloseau rusa, dar fiind între cazahi

de aproape trei luni, o parte din cuvintele mai des

folosite, îi erau de acum cunoscute. Ori tovarășii

lui știind că el nu știe cazahă, au vorbit multe…

În mijlocul luncilor neumblate ale râului Ciu,

au dat de o zonă stâncoasă, pe care au început s-o

urce destul de abrupt. Urcau ca niște cunoscători,

ceea ce l-a făcut pe Adam să înțeleagă că oamenii

cunoșteau zona. Au ajuns pe un platou mic care

venea cumva puțin deasupra coroanelor copacilor

din jur și care era plin de bolovani nisipoși, mari și

povârnișuri care formau un labirint în care orice

necunoscător se putea rătăci cu ușurință. În câteva

locuri de margine, Adam a observat amenajate un

fel de creneluri sau locuri de pândă de unde se

putea vedea și totodată răspunde unui atac. „O

adevărată cetate întărită, fără niciun zid făcut de

mâna omului.” – se gândea. „Știu deja prea multe

şi asta nu-i bine!” – era îngrijorarea lui. Nu

înțelegea de ce oamenii aceia nu se fereau deloc de

el, în ce privește ascunzătorile lor.

Acolo au mânat din proviziile lor și apoi s-au

adăpostit de aerul rece și au adormit sau doar

tolăneau, deși abia au trecut de amiaza zilei. Adam

ar fi vrut să inspecteze împrejurimile, dar fiindcă

aproape nimeni nu se mișca pe acolo, nu îndrăznea

să se prea miște nici el. La un timp totuși s-a

apropiat de un loc din care se putea scruta luncile

râului, spre nord. Știa că spre nord este Karaganda,

locul spre care i se duceau toate gândurile, în

fiecare zi. Şi camioanele care trebuiau să fie deja

departe… Noaptea care a urmat a dormit dus, din

pricina nopţii trecute care a avut atâtea evenimente

şi a oboselii drumului, dovedindu-se şi de data asta

un călăreț care încă nu s-a obişnuit cu trapul

calului. În după-amiaza zilei următoare au ajuns în

tabără și alți partizani. Între aceștia era și căpetenia

care i-a călăuzit prin noapte, de la colhozul din

Yarmuk, către locurile de adăpost din luncile

râului. Acum era zi și Adam îi urmărea mișcările și

îi cerceta fața. Ceea ce ieșea în evidență cel mai

mult la acel om era fața deosebit de frumoasă: un

bărbat brunet, cu barba tunsă scurt, cu ochi verzi…

Semăna mult a rus, deși era partizan kazah…

Pentru Adam era un semn în plus că partizanatul

cetelor acestora era de fapt o mască pentru alte

lucruri.

_ Am aflat că tu ai botezat pe oamenii

aceia… - a fost prima întrebare pe care căpetenia i-

a adresat-o.

Au schimbat mai apoi câteva cuvinte.

Căpetenia voia să știe ce planuri de viitor are

Adam. În final i-a spus că văzându-l destul de

robust și fără locuință și familie, s-au gândit să-i

propună să se alăture cetelor lor de luptători. Însă

căpetenia nu a insistat deloc în privința asta, ceea

ce l-a făcut pe Adam să bănuiască că acesta știa că

religia lui este ca și a lui Maraciok, o religie a

bunătății. Spre seară însă, căpetenia s-a reîntors la

culcușul lui Adam. După puțin timp, Adam și-a dat

seama că acesta purta o povară pe suflet și căuta

omul căruia să i-o destăinuie pentru a-și ușura

sufletul. Așa a aflat că omul acela era într-adevăr

rus. A ajuns în Kazahstan din pricina nevestei lui

care era din această națiune. Au locuit într-un

orășel mic dinspre apus, la granița cu Rusia. S-au

bucurat și ei că a trecut războiul cu Germania și

chiar dacă pacea de după război se dovedea a fi

destul de tulbure, ca și pentru cei mai mulți, și


pentru ei părea mai bună decât vremurile de război.

Și acolo s-au construit în grabă ceva fabrici mai

mici, el a găsit de lucru și viața părea să se

odihnească cumva. Dar a venit și ziua nenorocirii,

așa în plină pace! În orașul lor a venit de nu știu

unde, un secretar de partid, omul avea multă

autoritate acolo. Și curând s-a dovedit a avea și un

altfel de autoritate și anume asupra a prea multor

femei, care își pierdeau mințile când ajungeau în

atenția lui, măcar că nu părea a fi deosebit față de

alți bărbați.

_ Părea că un drac îl ajută la asta!

Când a ajuns aici sufla greu și Adam și-a dat

seama că a ajuns la punctul fierbinte al poveștii lui.

_ Și s-a dus peste cap și Hanușka mea…

_ Am întrebat-o de ce face asta – a continuat

el – și mi-a spus că omul acela răspândește un fel

vrajă care este așa de plăcută încât puțin îi pasă

dacă va fi cu el o zi sau un an; dacă va fi singura

sau vor fi și alte femei deodată cu ea în brațele

acelui bărbat! Deși până atunci a fost fără pată…

_ Și s-au dus în Karaganda…

_ Am vrut să-l ucid, dar este prea sus în

partid și este păzit bine… În schimb ucid orice șef

comunist care-mi cade în mână – a continuat el cu

glasul plin de ură.

_ Ura este ca și rachiul: te face fericit în timp

ce te nenorocește… - a intervenit Adam pentru

prima dată.

_ Fii tovarăș cu mine – a continuat el foarte

răvășit, fără să fi dat atenție cuvintelor lui Adam.

Fii tovarăș cu mine, dacă tot vrei să mergi în

Karaganda. Eu mă voi ocupa de el iar tu întoarce-i

inima spre mine… Te voi plăti așa ca să nu ai

nevoie să muncești câțiva ani!

Și fiindcă s-a lăsat o liniște lungă, Adam

neștiind ce să răspundă acestui om, el a repetat cu

un glas sfâșiat:

_ Vrei?

_ Fiecare om are vrerea lui. De unde să pot

ști eu dacă o voi putea convinge?

_ Tu slujești unui Dumnezeu al bunătății!

Faci să răspândească bunătatea în jurul tău…

Înțelegi pe ce mă bazez eu?

Și fiindcă Adam n-a avut un răspuns hotărât

pentru el, acesta i-a spus că în două zile vor pleca

spre Karaganda. Noaptea aceea somnul a plecat iar;

Adam se gândea la noua întorsătură a lucrurilor.

Avea două căi: să se lase dus în Karaganda, însoțit

de o ceată de tâlhari care ucideau din ură sau… să

fugă prin lunci spre Yarmuk unde putea fi oricând

arestat pentru că era creștinul care a botezat alți

oameni sau pentru că a fugit din barăcile

colhozului! „Dar mai am două zile de gândit!”

Două zile însă, nu au rezolvat lucrurile așa că

toate au ajuns pregătite pentru următoarea

dimineață! „Cum va curge apa!” – și-a spus. Și așa

s-a trezit pe spinarea unui cal negru, deosebit de

sprinten. „Așa cal… n-am mai văzut!” ca apoi să se

gândească de unde a fost furat. Erau 14 de toți, cu

tot cu el. Odată cu ei călătoreau şi trei căruțe, lucru

căruia Adam nu-i găsea rostul, pentru că nu erau

prea încărcate. Ceea ce ocupa cel mai mult loc erau

tălpi de sanie. Asta l-a făcut să înțeleagă că

oamenii se așteptau să ajungă în Karaganda pe

zăpadă. Tare ar fi vrut să știe cam în cât timp

credeau ei că vor ajunge, dar tăcerea lor impunea

cumva un respect. Mergeau călări în preajma

căruțelor. În câteva ceasuri de mers tăcut, ca şi cum

ar fi fost o regulă între ei, ieșeau deja din luncile

bătrâne, într-un întins plin de tufărișuri în care

răchițele de diferite feluri se vedeau peste tot. Într-

adevăr, chiar din după-amiaza aceea cerul dinaintea

lor se întuneca de nori ce puteau fi cu zăpadă.

„Poate graba asta e din pricina zăpezii ce poate să

vină.” – se gândea. Nu s-au oprit decât pentru a da

răgazuri scurte cailor. Seara au coborât într-o

văioagă, în același fel care l-a făcut pe Adam să

creadă că oamenii aceia chiar cunoșteau drumul.

Acolo, la adăpostul unui mal nisipos, și-au

construit adăpostul de noapte, dar n-au făcut foc și

nici străji n-au pus. „Ciudate lucruri!”

Dar prima noapte a şi trecut şi a doua zi, sub

un cer plumburiu, își continuau drumul prin

puzderia de frunze căzute din tufișurile de tot felul

și copaci de luncă. După trei zile, a fost rânduită o

ceată care avea însărcinarea de a căuta drumul cel

mai prielnic, prin văioage de tot felul. „Se pare că

pe aici n-au fost chiar de curând!”

(Prelucrare ####)

(Va urma)


Zgomotele serii l-au trezit din somnul dulce în care era scufundat încă de la amiază, când sosise de la bunici, după o călătorie destul de lungă. Soarele cădea spre apus şi afară era cald. Bogdănel coborî în hol unde îl aşteptau pantofii care încă de la amiază se odihneau şi ei. Erau aşa cum i-a lăsat, cu şireturile legate. Pentru că era prea obosit, i-a scos din picioare fără să îi mai dezlege, lovind călcâiele de treapta scării. A introdus degetele piciorului drept în pantof şi a dat să se aplece pentru a-i dezlega, spre a se putea încălţa cum trebuie, dar cedă ispitei: „Şi-aşa se întunecă, îi iau numai puţin”. Şi se lăsă pe călcâie, turtind partea din spate a pantofului. Aşa făcu şi cu celălalt şi porni spre ieşire cu pantofii făcuţi șlapi.

În uşa bucătăriei se arătă faţa mamei care-l întâmpină zâmbind:

- Hei te-ai sculat voinicel? Unde te duci?

- Un pic afală! veni răspunsul micuţului care la cei trei ani şi jumătate încă nu pronunţa corect toate cuvintele.

- Să nu dai căciuliţa jos şi să nu stai mult, că se răceşte… Dar de ce-ai călcat pantofii, stai şi te încalţă bine.

Bogdănel se opri şi întorcând faţa spre uşa deschisă a bucătăriei şi zărind faţa zâmbitoare a tatălui, mai făcu doi paşi spre ieşire.

- Nu auzi, ţipă mama, învaţă să te încalţi, nu strica papucii. Să ştii că iau varga…

Copilul se opri iarăşi, dar văzând că tata nu spune nimic, mai făcu un pas, apoi încă unul. Mama care tocmai ştergea o farfurie proaspăt spălată îl mai privi o dată, tocmai când Bogdănel pusese mâna pe mânerul uşii, cu capul întors însă să urmărească reacţia părinţilor. Mama supărată mai vocifera încă: „Cu cât creşte, cu atât e mai încăpăţânat”, dar în cuvintele ei copilul nu mai deosebi nicio ameninţare, aşa că deschise uşa şi ieşi. După ce zburdă încoace şi încolo se opri o clipă să răsufle şi dând cu ochii de pantofi îşi spuse: „La ce bun să tot legi, să tot dezlegi, calci călcâiul şi gata.”

A doua zi dimineaţa când s-a dus la grădiniţă l-a încălţat mămica, dar când s-a întors era tot cu pantofii călcaţi. Mama l-a tras de urechi un pic şi l-a chemat mai apoi să-l servească cu o prăjitură

cumpărată expre pentru el. De-atunci, ori de câte ori îi vine greu, nu-şi mai leagă şireturile, - merge şi aşa. Şi când te gândeşti câtă severitate era la bunicii unde trebuia să respecte atâtea reguli.

Într-o seară pe când focul ardea cu zgomot în sobă, mama împletea ceva iar tatăl citea într-o revistă. Bogdănel plictisindu-se, se gândi să ia o carte cu poze din bibliotecă. Ştia el un atlas botanic mare, pe care tăticul îl primise cadou. Tare l-ar fi vrut, dar niciodată nici aici, nici la bunici, nu a căpătat permisiunea să umble la bibliotecă. Totuşi acum, după ce a învăţat lecţia cu pantofii, se gândi să încerce. Urcă pe pat şi întinse mâna spre bibliotecă. În acelaşi timp tatăl lăsă ochelarii în jos şi spuse autoritar:

- Coboară jos, nu-i voie la bibliotecă!

Bogdănel se opri, dar nu coborî de pe pat. Stătu aşa câteva clipe până când tatăl continuă să citească şi încercă iarăşi. De data asta, tatăl obiectă cu mai puţină convingere. În cele din urmă a renunţat să mai citească şi-l privea distrat pe Bogdănel, care la rândul lui îl privea atent şi în acelaşi timp cu o mână scotea atlasul din bibliotecă.

- Poate-l rupi, că o păţeşti. - îl mai avertiză tatăl domol.

A doua zi, pe când Bogdănel ţinea atlasul în


mână prin curte, o vecină care avea treabă la ei, urcă repede treptele şi spuse precipitat:

- Bogdănel al tău cară atlasul botanic cu roaba cea mică!

- M-am săturat să-l bat - se dezvinovăţi mama - n-ai ce-i face. La urma urmei n-o să-l omor pentru o carte. Şi victoriile lui Bogdănel nu s-au oprit aici.

***

De-a lungul vremii, Biserica a cunoscut timpuri de întărire duhovnicească şi timpuri de decădere. De obicei o trezire duhovnicească se produce într-un timp mai scurt, dar decăderea vine în timp, din treaptă în treaptă şi de obicei treptele sunt mici. În ce priveşte Biserica de la noi, în pofida strâmtorării din anii de dinainte de revoluţie s-a înregistrat o creştere numerică pronunţată şi sănătatea ei s-a păstrat oarecum.

În ultimii ani, printre alte probleme cu care se confruntă Biserica, se pot deosebi două care nu se mai pot controla. Ca şi mama lui Bogdănel din rândurile de mai sus, conducătorii Bisericii de astăzi recunosc nocivitatea acestora, dar concluzionează la fel: „n-ai ce să-i mai faci.” Una dintre ele, care a devenit o problemă care nu mai poate fi soluţionată fără riscul unei dezbinări, este televizorul. Deşi stricăciunea pe care o produc emisiunile televizate sunt recunoscute chiar şi de diferite centre de cercetare necreştine, Biserica zilelor noastre a privit cu pasivitate infiltrarea acestui flagel în rândurile ei şi astăzi este prea târziu. Întâiul steag de doliu flutură biruitor deasupra Bisericii din zona noastră.

În al doilea rând, după câţiva ani de tensiuni, de opinii pro şi contra se pare că se înregistrează un nou pas spre declin. Peste tot aproape s-a acceptat ca o normalitate - anormală prezenţa pantalonilor la surori. Deşi se cunoaşte bine, până şi de creatorii de modă şi confecţionerii de reclame care sunt necreştini, impactul stricăcios al îmbrăcămintei femeieşti care mulează corpul. Biserica, asemeni părinţilor lui Bogdănel manifestă o atitudine îngăduitoare, ca mai apoi să tragă din nou concluzia: „N-ai ce să-i mai faci, cine te ascultă!?”

Totuşi Sfânta Scriptură în Evanghelia după Matei 5:28 spune atât de clar despre pericolul imoralităţii. Dacă aşezăm alături Matei 18:6,7 se înţelege la fel de clar că lumea este cea prin care vin prilejurile de păcătuire şi nu cei ce fac parte din Biserica Domnului. De aceea îmbracă-te în aşa fel ca bărbaţii să nu aibă motiv să întoarcă capul după tine.

De obicei se porneşte cu scuza că şcoala prezintă un cadru, unde fata creştină nu poate

răzbate dacă nu are pantaloni. Dar după ce câştigă această primă redută „Bogdănel” continuă încercând să le cucerească şi pe celelalte. Astfel orele de curs se termină sau uneori chiar anii de şcoală se termină, dar pantalonii rămân. Dacă se iveşte ocazia unei discuţii faţă în faţă cu un astfel de „Bogdănel” sau mai bine-zis Bogdănica, după ce cad repede câteva scuze firav întemeiate, vom sta faţă în faţă cu adevărul situaţiei şi anume: „Nu vreau să renunţ la pantaloni, fiindcă îmi place să-i îmbrac.” Dacă vei încerca să explici urmările acestui fel de a se îmbrăca, aparent nevinovat şi la ora actuală atât de răspândit, te vei izbi de obicei de nişte urechi surde, asurzite de plăcerea faţă de chipul acestui veac.

Am folosit imaginea de la începutul acestui articol pentru a scoate în evidenţă faptul că răspunderea pentru acest nou steag de doliu ce flutură deasupra Bisericii, nu o poartă în primul rând „Bogdănel” adică generaţiile tinere, ci părinţii duhovniceşti care prin lipsa unei atitudini concrete faţă de nelegiuire, încurajează tendinţele păcătoase ale firii pământeşti. Bineînţeles nu se poate generaliza. Sunt şi în zona noastră slujitori bisericeşti şi încă mulţi care suspină la obiecţiile unor tinerele care le reproşează că sunt nevoite să respecte nişte reguli (uitând că sunt biblice) prea înguste, faţă de alte adunări din jur care au ales (călcând Biblia) o lărgire a Căii.

Dar tot Scriptura, care trebuie respectată în cele mai mici detalii ale ei, prezintă opinia Domnului Isus despre Biserică: „Porţile locuinţei morţilor nu o vor birui.” Da, Biserica va dăinui, în pofida tuturor spărturilor ce se lărgesc şi în pofida tuturor steagurilor de doliu care după câte îmi dau seama se vor înmulţi. Aşa că, datoria celui ce iubeşte pe Domnul este să nu se abată de la Scriptură, pentru a nu ieşi din Biserică, după evidenţele lui Dumnezeu. Şi dacă unii şi nu puţini au ales să stea sub aceste flamuri negre, noi fraţi scumpi să cerem sprijinul Domnului ca împreună cu familiile noastre să rămânem sub steagul Scripturii.

Articolul de faţă n-ar fi luat în discuţie aceste subiecte ce prezintă stări negative şi nu avem în vedere să devenim gunoierii vieţii religioase cotidiene, dar faptul că aceste nelegiuiri au căpătat statut de normalitate în poporul Domnului, considerăm că este un lucru care trebuie ştiut. Şi cine ştie, poate se va întâmpla minunea aceea mult aşteptată şi cei ce sunt datori să sune din trâmbiţă în Sion, în sfârşit o vor face.

####


Fratele Vorobeţ Ion din Caminca - Ucraina, unul din pionerii credinţei penticostale din România, prin care Dumnezeu a lucrat într-un chip minunat de-a lungul deceniilor. Deşi la o vârstă înaintată, Dumnezeu i-a păstrat o memorie limpede şi lucidă, povesteşte într-un ritm tineresc întâmplări adevărate - şi zugrăveşte chipuri de fraţi cu har şi prospeţime - începând cu anul 1930, an în care s-a predat împreună cu soţia sa în braţul sfânt al Domnului. Credinţa şi dragostea pentru Mântuitorul nostru i-au dăltuit în memoria timpului sub vremi şi vremuri un chip demn de Biserica primară.

Redăm mai jos o întâmplare povestită de fratele nostru, nu pentru a prezenta un parfum de epocă pentru fraţii noştri contemporani, ci pentru a pune o întrebare deloc retorică sau făţarnică: „Şi noi ce povestim?”

* * *

Era prin anii 1933-1940, la Costişa unde se petrece întâmplarea, un frate pe nume Toader care avea o moară mare, de apă. Era căsătorit cu o fată de preot din partea Bucureştiului. Amândoi erau întorşi la Domnul şi duceau o viaţă normală, de creştin. Într-o dimineaţă el s-a sculat şi s-a dus să-şi inspecteze moara. Dar spre deosebire de alte dăţi, nu s-a întors aşa de repede acasă cum avea el obiceiul. Nevasta sa, mirată că acesta nu se mai întoarce în casă ca altă dată, se îmbracă şi ea la iuţeală pentru a merge să vadă ce s-a întâmplat cu el. În moară lucrătorii îşi vedeau liniştiţi de treabă. Atunci când soţia i-a întrebat despre soţul ei, aceştia au ridicat din umeri neştiutori. Căutându-l fără ca să-l afle, cineva a îndrumat-o să-l caute şi în subsolul morii, acolo unde se afla angrenajul cu mecanismele care pun moara în mişcare.

De fapt ce s-a întâmplat: fratele Toader a coborât la subsolul morii şi apropiindu-se nepermis de mult şi neatent de axul care transmite mişcarea de rotaţie a morii, acesta i-a prins poala hainei atrăgându-l în răsucire şi rupându-i în forţă hainele până ce l-a trântit de perete, rămânând pe gheaţă aproape mort. Moment cumplit pentru soţia care şi-a văzut soţul ca şi mort şi hainele însângerate învârtindu-se mai departe, ca într-un tablou sumbru, pe axul cu pricina. A ţipat disperată după ajutor. Imediat morarii şi ajutoarele l-au transportat pe fratele în stare de inconştienţă în casă. Nedând semne de revenire, soţia a cerut repede o căruţă pentru a-l transporta la doctor. Dar în focul acestei încercări, fratele care şi-a revenit din leşin a exclamat:

_ Nu, medicul meu este Domnul Isus!

Mai mulţi fraţi din Costişa s-au adunat la faţa locului. Printre ei, Burcea Solovăstru şi Lungu Ilie care erau lucrători. Deşi toţi au înţeles că numai rugăciunea

poate să-l salveze, fraţii lucrători n-au fost de acord cu aceasta, pentru că proprietarul morii ar fi avut o vină, care în opinia lor nu le permitea să se roage. (De fapt vina de care era acuzat nu era adevărată, fiind doar nişte bârfe, demonstrată chiar de faptul că Dumnezeu l-a vindecat). Soţia fratelui Toader observând refuzul lor, a spus că va chema alţi fraţi care vor voi să se roage. Și ei i-au răspuns că este liberă să facă ce vrea. Se va vedea din cele relatate, că fratele Toader era acuzat pe nedrept.

La câţiva zeci de kilometri mai spre Cernăuţi, exact în acelaşi timp, la fratele Vorobeţ din Caminca se afla un frate din Solca, pe nume Toader Daniliuc, care i-a propus acestuia să meargă împreună la Stârcea, pentru că acolo era un început de lucrare penticostală între fraţii creştini după Evanghelie. A doua zi de dimineaţă, fraţii s-au pornit la Stârcea, dar mai întâi s-au oprit la un loc de rugăciune. În prorocia care au avut-o printr-un vas de lucru, Duhul lui Dumnezeu i-a oprit din drumul spre Stârcea şi le-a spus să meargă la Costişa, pentru că acolo se află un copil al Domnului în pericol de moarte şi pe care Dumnezeu vrea să-l ridice din nou la viaţă. Ascultători fiind de glasul Duhului Sfânt, au pornit deci spre Costişa încrezători în Dumnezeu. Pe drum se întrebau cum vor afla cine este persoana în cauză, pentru că Duhul Domnului nu le-a spus despre cine este vorba. Cineva a fost de părere să meargă la Toader Moraru, loc unde puteau să afle foarte uşor despre cine era vorba. Ajungând la casa morarului, soţia i-a întâmpinat dând slavă Domnului şi spunând că numai Dumnezeu i-a trimis pe cei doi fraţi în aceste momente grele. După ce le-a spus ce s-a întâmplat, fraţii au intrat în casă, au discutat cu fratele Toader Moraru care le-a spus: „Fraţilor, eu mor. Numai Dumnezeu dacă se îndură de mine, mă poate scăpa!” Fraţii s-au aşezat pe genunchi, venind în faţa Domnului cu rugăciune fierbinte şi chemând puterea de vindecare divină. În timpul rugăciunii, fratele Toader a fost atins de mâna Domnului, fiind vindecat complet, a sărit din pat glorificând şi lăudând pe Domnul.

Aşa a lucrat Domnul în zorii credinţei penticostale, călăuzind în mod deosebit pe fraţi prin puterea Duhului Sfânt, şi aceasta datorită faptului că întotdeauna erau gata să facă totul pentru Domnul. Bine ar fi ca şi astăzi Dumnezeu să ridice lucrători care să se pună la dispoziţia Domnului.

Din consemnările fratelui Vasile Breabăn

Din moarte la viaţă


David și Gloria s-au cunoscut în timpul formării lor la o școală de misiune din statul federal Meta. După ce David a aflat că există triburi indigene în Columbia care nu au auzit nimic despre Isus Hristos, în el a năvălit dorința să le ducă acestora Evanghelia. Perechea de misionari s-a căsătorit la 18 iulie 2004 și a hotărât să pornească pe coasta de vest, una dintre cele mai sărace și violente regiuni columbiene și un centru al comerțului cu droguri. Deoarece aveau puțini bani, au rugat și pe alți creștini să-i sprijinească financiar. Școala lor misionară le-a pus la dispoziție pentru început 180 de Biblii. „Nu a fost ușor însă Dumnezeu ne-a arătat drumul”, spune David zâmbind.

Hățișurile junglei, râurile late și străzile puțin comunicabile au făcut din Choco una dintre regiunile greu de atins, chiar și pentru forțele de securitate. Acesta este un motiv în plus pentru care pe aici trec mulți mesageri care transportă cocaină în America centrală și în Mexic. Pentru puținii creștini care trăiesc în Choco prigoana nu le este străină. În timpul „masacrului din Bojaya” din anul 2002 trupele de gherilă FARC au bombardat o Biserică. Mai mult de 70 de oameni au murit, sute au fost răniți și aproximativ 6000 din cei afectați au luat drumul pribegiei. Deoarece ei nu se integrează în afacerile cu droguri, ci predică doar pacea, sunt ca un spin în ochi pentru gherile, în mod deosebit păstorii.

Întâlnire cu dușmanul

Într-o zi, unul dintre conducătorii rebeli însoțit de aproximativ 60 de soldați de gherilă, s-au oprit în fața casei lui David și a Gloriei. „Ei știau totul despre

mine”, spune David. „Cunoșteau numele tuturor membrilor familiei mele precum și rudele soției mele. Știau de susținerea financiară pe care o primeam de patru ori pe an. Știau chiar și întreaga sumă. „Rebelii i-au oferit o sumă de trei ori mai mare și permisiunea de a lucra mai departe ca păstor, dacă el adera la gruparea lor – așa cum o făcuseră câțiva pastori înaintea lui. „Dacă ei colaborează cu voi, aceștia nu mai sunt pastori”, le-a răspuns David. „Eu nu voi colabora cu voi niciodată pentru că voi ucideți oameni. Singurul care are puterea să hotărască asupra vieții celorlalți este Dumnezeu.” Conducătorul rebelilor a fost în mod deosebit impresionat de curajul lui David. „Tu ai noroc că eu sunt cel care vin la tine, pentru că orice alt luptător FARC ți-ar fi vârât de mult un glonț în țeastă”, replică el. „Continuăm de mâine să vorbim mai departe.” În ziua care a urmat, conducătorul rebelilor a sosit la ora 6 dimineața din nou înconjurat de 60 de luptători de gherilă, dar de data aceasta i-a povestit lui David că mama sa este creștină. Surprins, dar și ușurat, David a început să vorbească cu el despre Biblie. „Când noi vorbeam despre Dumnezeu s-a întâmplat ca acest bărbat să mă simpatizeze tot mai mult”, relatează David. „Am devenit prieteni buni. I-am spus că ar trebui să caute și să asculte vocea lui Dumnezeu. Dar el mi-a răspuns: „Când voi fi rănit în război mă voi adresa lui Isus.”

David l-a convins pe bărbat să se încredințeze Domnului Isus Hristos înainte de a muri în luptă, dar acesta a refuzat, totuși el a fost de acord ca David să-i dea 60 de Biblii pentru ceilalți luptători de gherilă. Două săptămâni mai târziu, bărbatul acela a murit într-un atac paramilitar. David speră ca el să fi citit

Creștinii urmăriți

CU ISUS ÎN JUNGLĂ

O familie riscă totul pentru Evanghelie

Columbia

În anul 2005 David și Gloria Martinez pătrund adânc în jungla statului federal Choco pentru a evangheliza, a împărți Biblii și a întemeia Biserici. Ei trăiau din ceea ce ei înșiși recoltau, și învățau limba triburilor indigene care trăiau acolo. Locuiau în vecinătatea imediată a grupărilor paramilitare și a rebelilor înarmați: armata de eliberare națională FARC („Forțele columbiene de înaintare națională”). Pe parcursul următorilor doi ani ei au început să trezească noi Biserici la viață și să formeze conducători creștini. Rezultatul: tot mai mulți oameni veneau la credință, dar tot acum au început și problemele, își amintește Gloria.


Biblia și să se fi hotărât pentru Isus Hristos înainte de acel atac. „Îi plăcea Biblia”, își amintește David. Într-una din discuții acesta a făcut o aluzie și anume că toate acestea îi amintesc de copilăria sa. Era bucuros când discutau și spunea mereu: mulțumesc, domnule pastor!

Rebelii controlau fiecare aspect din viața lui David și al Gloriei. Pentru a-și cumpăra alimente sau orice lucru necesar, cei doi trebuiau să circule prin zone dominate fie de trupele FARC, fie de grupările paramilitare. „De fiecare dată când treceam pe lângă unitățile paramilitare, aceștia ne amenințau. Ei credeau că noi suntem colaboratori ai FARC.” Când cei doi au aflat că grupările paramilitare voiau să-i omoare, au hotărât să se mute într-o zonă mai sigură a statului Choco. De-a lungul a cinci ani aceștia au așezat patru păstori aborigeni (locali), și în alte două localități au întemeiat Biserici. 70 de oameni au venit la credința în Isus Hristos. David și Gloria au fost siguri că cei patru păstori se vor ocupa bine de ei după plecarea lor.

Prigoană din toate părțile

Chiar și după mutarea lor într-o altă regiune a statului Choco în anul 2010, familia a trebuit să suporte în continuare prigoana: guvernul, grupările paramilitare, rebelii și sindicatul crimei organizate vor să aibă în continuare controlul teritoriului. Prigoană există din toate părțile. „Uneori abia dacă puteam să o rupem la fugă”, relatează Gloria. În primii ani am simțit în bună parte un contracurent al localnicilor din localitate care erau adepții unei religii naturiste. „Aproximativ patru ani nu am beneficiat de o cazare omenească”, explică David. „Locuiam mereu în case ai căror pereți stăteau mereu să se prăbușească. Îi reparam și de îndată ce căpătau un aspect de locuință accesibilă, eram alungați”. O grupare de bătrâni ai satului, aborigeni, a refuzat în cele din urmă intrarea familiei în regiune. Satul a ajuns să-i acuze, afirmând că familia lui David dăunează identității sale culturale prin introducerea și răspândirea creștinismului. „Am putut împreună cu câțiva localnici nativi, care au devenit între timp creștini, să dovedim că noi nu am venit ca să le distrugem identitatea culturală”, spune David, totuși pentru a fi pace, David și familia sa au plecat din nou: de data aceasta într-o regiune cu locuitori afro-columbieni. Strămoșii afro-columbienilor au fost aduși odinioară ca sclavi în America. Chiar și astăzi această etnie trăiește exact la fel ca și strămoșii lor africani, inclusiv cu credințele lor populare. David și Gloria conduc aici o Biserică formată atât din indigeni, cât și din afro-columbieni.

În ultimul an David și familia sa au vizitat 25 din cele 28 de triburi indigene din regiunea în care ei trăiesc. Deseori ei sunt amenințați chiar și atunci

când călătoresc prin regiunile ocupate de organizațiile paramilitare sau de gherile. În noiembrie 2016 a fost semnat între guvern și FARC un tratat de pace însă după părerea lui David și a Gloriei acest tratat nu a adus deloc pacea în Choco. În realitate, așa spun ei, gherilele se grupează, se repoziționează reactualizându-se de fapt. „Rugăciunea noastră este să rămânem, în ceea ce-i privește pe ei, invizibili. Aborigenii care se pocăiesc trăiesc o și mai mare prigoană de la apropiați, și apoi suplimentar și din partea grupărilor înarmate”, explică David.

O luptă pentru generația tânără

Într-un fel, atât familia lui David cât și gherilele se luptă în același timp pentru tinerii din regiunea lor. Mișcările de gherilă atrag oamenii tineri în rândurile lor de cele mai multe ori cu bani și arme. Mii de copii columbieni au luptat deja în conflictului din țara lor, mulți dintre ei aparținând deja și devenind luptători de gherilă care au fost crescuți de mici și transformați în luptători. Însăși trupele FARC au recrutat în istoria lor 3700 de soldați copii. Cu doi ani în urmă David și Gloria au început să ofere cursuri biblice pentru copii. Ei sunt atenți înainte de toate la copiii care sunt în mod deosebit amenințați să devină victime ale recrutărilor efectuate de gherile. Ei îi ajută pe părinții acestor copii să-i înscrie la școală și să-i conducă dacă este posibil personal la cursuri și la fel să-i aducă înapoi acasă. David apreciază că în acest mod au salvat aproximativ zece copii care erau pe punctul de a fi recrutați de trupele de gherilă. „Dumnezeu ne-a ajutat să salvăm acești copii”, explică el.

În ceea ce-i privește pe proprii lor copii, aceștia îi iau cu ei oriunde se îndreaptă. „Până acum doar o singură dată s-a întâmplat ca Dumnezeu să ne arate că nu trebuie să-i luăm pe copii cu noi într-o călătorie”, povestește David. Părinții recunosc că este o grea provocare aceea de a-i crește pe cei trei copii atâta vreme cât ei misionează într-o „zonă roșie”. Dar Dumnezeu îi ajută mereu. „Este un mare privilegiu să vestești Evanghelia și în același timp să fii ca familie un model și o mărturie pentru alții”, explică David.

În românește

de Vasile Breabăn

din „Vocea Martirilor”

Nr. 8/2020

1.Care împărat și cui a zis: „Dacă va fi om cinstit, un păr din cap nu-i va cădea la pământ, dar, dacă se va găsi răutate în el, va muri.”?

2.Cine a fost încoronat la vârsta de 7 ani și cât a domnit el?

3.Care împărat la bătrânețe a fost bolnav de picioare?

4.Ce a luat Șișac, împăratul Egiptului de la Ierusalim? Cine era împărat în Iuda pe vremea aceea?

5.Cine și cui a zis: „Nu mai este aici niciun proroc al Domnului, ca să-L putem întreba?”

6.Cine a omorât tot neamul împărătesc al lui Iuda, iar apoi s-a așezat pe scaunul de domnie?

7.Care împărat a fost lovit de Domnul cu lepră și a fost lepros până în ziua morții lui?

8.Cine și cui a zis: „...cât despre altarul de aramă, nu-mi pasă de el.”?

9.Cine și cui a dat tot argintul care era în

tezaurul împăratului și al Casei Domnului, i-a mai dat și aurul cu care acoperise ușile și ușorii Templului Domnului?

10. Care împărat când a fost bolnav pe moarte s-a rugat Domnului și viața lui a fost lungită? Cu cât?

11. Cine și cui a zis: „Cel ce încinge armele, să nu se laude ca cel ce le pune jos!”?

12. Care împărat evreu a primit o scrisoare de la împăratul Siriei să-l vindece pe slujitorul său de lepră?

13. Cum se numesc cei doi generali, din armata lui Ahab, care au fost martori oculari când a fost vestită pedeapsa pentru casa împăratului?

14. Despre ce împărat se spune: „Fiindcă s-a smerit Domnul nu a adus nenorocirea în timpul vieții lui”?

15. Cum se numesc cei doi fii ai împăratului Ahab care au purtat coroana lui Israel?

CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Împărați și împărătese”

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De căutat și citit din cartea 1 și 2 Împărați

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar

referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.11.2020!

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.

Premianții acestei luni:

Coman Miriam – Orțișoara; Răus Levi – Câmpulung Moldovenesc; Pamparău Stefano-

Francesco – Suceava; Pamparău Davide-Federica – Suceava; Șofran Andrei-Liviu –

Pădureni; Ungureanu Elisabeta – Țițești, Ungureanu Emanuela – Țițești; Craioveanu

Adriana – Câmpulung Muscel; Craioveanu Andreea – Câmpulung Muscel; Rusu

Rebeca-Elisabeta – Periș; Pop Anca – Orțișoara.


Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la următoarele preţuri:

35 RON pentru 1 abonament în România. 33 EURO pentru 1 abonament în Europa. 36 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale

pentru expediere. Relaţii şi comenzi la numărul de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele

Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal la adresa: Gică Vişan OZP RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 CP. 13, Jud. Suceava 725400


1. Asa și Azuba – Șilhi 1 Împ. 22

2. 35 – 25

3. Pe căpeteniile sale și leviții 2 Cronici 17:7-9

4. Groaza Domnului a fost peste împărățiile

din împrejurimile lui Iuda și n-au făcut război lui

Iosafat. 2 Cronici 17:10

5. Filisteni – arabii 2 Cronici 17:11

6. Iosafat lui Ahab 2 Cronici 18:3

7. Domnul lui Iosafat prin profetul Iehu 2

Cronici 19:1

8. Iosafat – judecătorilor 2 Cronici 19:7

9. Când au plecat la luptă – cântăreții 2 Cronici

20:21

10. „Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul

vostru, și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui,

și veți izbuti.” 2 Cronici 20:20

11. Elisei lui Ioram, împăratul lui Israel. 2

Împărați 3:14

12. Ahazia avea o purtare nelegiuită. 2 Cronici

20:35

13. Podoabe sfinte 2 Cronici 20:21

14. Binecuvântare – Iosafat și poporul au

binecuvântat pe Domnul pentru izbăvire. 2 Cronici

20:26

15. Refleție personală.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA IOSAFAT

Anunţăm intenţia de a tipări un calendar al Alianţei Bisericilor Conservatoare pentru anul 2021.

Prezentăm câteva detalii în această privinţă: dimensiuni 42/30 (dimensiunile unei reviste deschise); imagini cu precădere din domeniul bisericesc sau lucrativ; preț estimativ 6 lei.

Ne-am dori să tipărim un număr de calendare cât mai aproape de nevoile dintre frați, de aceea solicităm cititorii revistei și mai ales responsabilii de Biserici să sune în următoarele săptămâni la 0722.558243 sau 0728.700470 pentru a face cunoscut numărul de calendare pe care presupun că ar avea nevoie.

Mulțumim. Colectivul de redacție

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindrilar

CUPRINS

NĂDEJDEA MÂNTUIRII!

ȘI DUMNEZEUL PĂCII VA FI CU VOI

CĂRĂRILE VECHI ALE PROROCIEI

EXPERIENTE CU DUHUL SFÂNT

PĂIANJENUL

ZILELE DE PE URMĂ

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

AL DOILEA STEAG DE DOLIU

DIN MOARTE LA VIATĂ

CU ISUS ÎN JUNGLĂ

CONCURS BIBLIC ÎMPĂRATI ȘI ÎMPĂRĂTESE

PE DRUMUL MÂNTUIRII...

ISSN 2601 - 0526

Pe drumul mântuirii... Pe drumul mântuirii odată am pornit Și flacăra credinței ardea necontenit, Vibra în noi cântarea cu versuri de nespus Pe drumul mântuirii urmându-L pe Isus! Ne-nflăcăra dorința tot mai cutezători - Să ni se-avânte pașii din revărsat de zori Nici munte și nici mare, nici ger cumplit, nici foc N-ar fi putut atuncea ca să ne țină-n loc! Cu albe dragi veșminte și ochi de pace plini Pășeam pe drumul vieții călcând prin mărăcini, Prin rugă și cântare spuneam la toți apoi De mântuirea sfântă ce locuia în noi! Și n-aveam trebuință nimic din ce-i acum Și toată slava lumii noi o călcam în drum. Hristos era în toate și noi toți în Hristos, O singură simțire și-un cuget luminos! Mergeau în fața noastră în lung și sfânt convoi Înaintașii noștri cântând în pas vioi... Departe printre raze îi mai vedem și azi Și-o lacrimă fierbinte îmi curge pe obraz... În urma lor privindu-i, pășeam și noi grăbiți Purtându-le credința la fel de fericiți, Purtându-le nădejdea și dragostea mai sus Pe drumul mântuirii urmându-L pe Isus! Ei n-aveau neputințe, nici crunte încercări Să le oprească pașii preasfintei alergări: În temnițe sau pe ruguri... la fiare aruncați Ei și-au urmat credința tot mai înflăcărați!

Trecut-au ani și veacuri în albe depărtări Și-n amintiri pierdute mai plâng a lor cântări, Străbat în vagi ecouri șoptite pân' la noi Viețile lor sfinte de sfinți și de eroi. Privindu-i de departe, azi nici nu îndrăznim Pe-aceleași trepte sfinte alături să pășim. Prea slabi și prea-ndărătnici noi ne vedem acum Piperniciți pe cale și șchiopătând pe drum! Nu mai avem credința așa ca la-nceput Și-a noastre haine albe ni s-au mânjit cu lut, S-a stins în noi dorința și dragostea dintâi Ce ne mișca ființa și sta la căpătâi. Ne-atrase iar pământul cu mrejele lui reci, Credința și nădejdea să ni le fure-n veci Iubirea și răbdarea în suflet să n-avem Pe drumul mântuirii să nu mai alergăm! O, Doamne, ne trezește din marea ațipire Și-n ceas târziu de seară să ne venim în fire Prin vremea ce se scurge spre timpul de apoi Candela credinței să ardă iar în noi! Ne-ațâță iarăși râvna iubirii de-nceput Urmându-ne părinții din veacuri ce-au trecut, Cu același foc în vine să ne luptăm de-acum Sub steagul biruinței: biruitori pe drum! Hristos să fie-n toate și noi toți în Hristos, Un duh și-o plămădeală și-un cuget luminos Din răsăritul vieții într-un târziu apus Pe drumul mântuirii urmându-L pe Isus!

Gh. Crăciun

Vom continualuminavechilorcarari.ro/reviste/2020/AugustSeptembrie...„Domnul este aici.” Dacă...

Documents

Transcript of Vom continualuminavechilorcarari.ro/reviste/2020/AugustSeptembrie...„Domnul este aici.” Dacă...